GLIMBOCA – ELEMENTE DE EVOLUŢIE ISTORICĂ ŞI URBANISTICĂ

Caracteristici semnificative ale teritoriului şi localităţilor

Date generale:
 Atestare documentară - 1370 sub numele de Villa Novak.
 Număr localităţi componente - 1 (Glimboca);
 Suprafaţa teritoriului administrativ - 4.246 ha, din care:
 Intravilan - 161 ha
 Extravilan - 4085 ha
 1048 ha teren arabil;
 687 ha fâneţe;
 205 ha păşuni.
 Populaţia totală (cf. recensământului 2011) - 1808 loc;
 Număr de gospodării - 541
 Prima menţiune documentară a localităţilor componente:
▪ Glimboca - 1370 (Villa Nouak) şi 1475(Glamboka)
 Caracter funcţional al comunei - agricol (cresterea animalelor si cultivarea pamântului).
Asezarea geografică şi cadrul natural:
Administrativ, comuna Glimboca este situată în partea sud-vestică a României, în nord-estul
judeţului Caraş-Severin, la 4 km distanţă vest de oraşul Oţelu Roşu, la 15 km de Caransebeş şi la 60 km de
reşedinţa administrativă a judeţului - municipiul Reşiţa.
Teritoriul administrativ al comunei este delimitat spre est de teritoriul administrativ al oraşului Oţelu Roşu,
la vest şi sud de comuna Obreja, iar la nord cu Rusca Montană.
Geografic comuna Glimboca este aşezată în culoarul depresionar Bistra, în aval de confluenţa râului
Bistra Mărului cu Bistra. Acest culuar este delimitat spre nord de culmile prelungi şi împădurite, în timp ce
spre sud şi sud-est de culmile dealurilor de la poalele Munţilor Ţarcului.
Coordonatele geografice ale satului reşedinţă de comună sunt: 45°29'41.93'' latitudine nordică şi
22°19'09.62'' longitudine estică (Google Earth).
Teritoriul administrativ al comunei acoperă o suprafata de 4246 ha (42,46 kmp), reprezentând 0,3 %
din suprafata judetului, fiind format dintr-o singură localitate, care este şi satul reşedinţă de comună –
Glimboca.
Conectarea unităţii administrative la infrastructura naţională de transport se face prin:
DN 67, cu o lungime de cca. 71 km, leagă oraşele Caransebeş din jud. Caraş-Severin şi Simeria din jud.
Hunedoara, unde se conectează la autostrada A2, trecând prin Haţeg. Prin acest drum localitatea este
conectată atât la DN 6 (E 70) şi la spaţiul bănăţean, cât şi la cel transilvănean şi la restul ţării, prin A1 fapt ce
permite conectarea cu oricare din localiztăţile României şi accesul spre punctele de trecere a frontierei din
vestul ţării, inclusiv spre Europa Centrală şi de Vest.

Cadrul natural
Aşa cum arătam, comuna Glimboca este una din unităţile administrative situate în culuarul
depresionar al Bistrei. Din punct de vedere fizico-geografic, Culuarul Bistrei desparte a două unităţi
montane, respectiv în partea nordică a Munţilor Ţarcu, ce aparţin Carpaţilor Meridionali, şi în partea sudică a
Munţilor Poiana Ruscă, ce fac parte din Carpaţii Occidentali. Spre est acesta se desfăşoară până la Pasul
Porţile de Fier ale Transilvaniei (700 m), ce face legătura cu Depresiunea Haţeg, iar în vest până la vărsarea
în râul Timiş, în apropierea satului Ciuta, învecinându-se cu golful de câmpie al Timişului. Spre sud acesta
este dominat de o zonă montană înaltă, cu altitudini ce ajung până la aproape 2200 m în Munţii Ţarcu (Vf.
Pietrei, 2192 m), aici aflându-se numeroase urme ale reliefului glaciar. În Munţii Poiana Ruscă sunt altitudini
mai reduse (Vf. Padeş, 1374 m) şi pante mai domoale, această zonă fiind mai accesibilă, iar la vărsarea
Bistrei în Timiş, altitudinea este de circa 200 m.
Pe teritoriul comunei relieful este variat, îmbinându-se zonele joase (de luncă) cu cele colinare, cât şi
culmile mai înalte ale Munţilor Poiana Ruscă spre nord. Aici hotarul comunei este dominat de o succesiune
de culmi şi înălţimi care se întind până la Nădrag şi Rusca Montană, dintre care se remarcă: Ascuţita Mare şi
Ascuţita Mică, precum şi cele care coboară spre Valea Bistra: Dealu Gruni, Dealu Bogdan, Culmea Poiana
Bradului, Culmea Gorunului, Culmea Băii şi Cioaca Baia. Sunt înălţimi nici, care nu atinga 1000 m, formate
în general din roci metamorfice, cu versanţi destul de abrupţi, puternic marcaţi de eroziunea de suprafaţă şi
văi adânci, cu un talveg pronunţat.
Spre sud se întind ultimele culmi ale Munţilor Ţarcu – Muntele Mare, formate din Culmea Tâlvei şi
Vf. Făget (368 m), care pe teritoriul comunei nu ating altitudini mai mari de 500 m, cea mai mare altitudine a
zonei fiind Vf. Socetu Mic (890 m) de pe teritoriul satului Mal.
Clima
Climatul este temperat-continental moderat, cu o temperatură medie anuală de 10,5°C şi cu
precipitaţii medii multianuale de 737,2 mm (staţia Caransebeş).
Din punct de vedere climatic, zona de culoar a Bistrei are caracter de adăpost, însă sunt prezente
mişcările aerului dintre culoar şi zona montană înconjurătoare. Temperatura medie anuală este de circa
10,5°C în partea inferioară a culoarului, însă scade spre Bucova şi spre Poiana Mărului, având valori tot mai
reduse în zona montană, în schimb cantităţile de precipitaţii cresc de la la circa 700 mm/an, cât se
înregistrează în zona depresionară, la peste 1200 mm/an în zona înaltă.
Circulaţia generală a atmosferei este caracterizată de pătrunderea frecventă a curenţilor de aer
temperat, cu influenţe oceanice dinspre vest şi nord-vest. Fenomenul se manifestă mai ales vara şi în
anotimpurile de tranziţie, dar şi prin pătrunderea unor mase de aer cu influenţe mediteraniene venite dinspre
sud-vest, predominant în perioadele reci ale anului. La acesta se adaugă pătrunderea de aer artic şi temperat
continental din nord şi nord-est, în perioada de iarnă.
Vegetaţia şi fauna
Vegetaţia este etajată datorită altitudinii, de la vegetaţia luncă şi a teraselor, din preajma văii Bistra şi
al afluenţilor acesteia, până la etajele stejarului, fagului şi coniferelor în zona pădurii, respectiv subalpin şi
alpin, cu jnepenişuri şi ierburi alpine înm zona alpină situată la peste 1700-1800 m.
Pe versanţii sudicii ai Munţilor Poiana Ruscăi vegetaţia dominantă este cea a pădurilor de stejar (cer,
gârniţă), singure sau în amestec cu carpenul. Spre sud, versanţii nordici, mai umbroşi ai Munţilor Ţarcu –
Muntele Mic sunt mai bogaţi în păduri de fag, alături de paltin, frasin, cireş sălbatic etc.
Fauna este specifică pădurilor reprezentată de mistreţ, vulpe, căprior şi numeroase păsări (cinteză,
ciocănitoare), iar în apele râurilor întâlnim păstrăvul, mreana, cleanul ş.a. Solurile fac parte din clasa
argiluvisoluri (cenuşii şi brun roşcate), în depresiuni molisolurile (cernoziomuri levigate), şi cele hidromorfe.
Dintre animalele specifice padurilor de foioase frecvente sunt: lupul, soarecele gulerat, veverita, parsul,
jderul de padure, mistretul, caprioara, iepurele etc.
Hidrologie
Cursuri de apă:
Din punct de vedere hidrografic, comuna Glimboca este străbătută de Bistra şi afluenţii acesteia:
Ramna, Purcăreaţa, Valea Satului, Merişoru, Măcieşu, Scoarţa, Slatina.
Râul Bistra este principalul curs de apă care străbate zona, cu o lungime de 46 km, care în amonte de
comună primeşte o seamă de afluenţi bogaţi în ape de munte, dintre care se remarcă Niermeşul, Rusc şi,
Bistra Mărului. Bistra, în calitatea sa de principal colector al apelor care coboară dinspre Munţii Ţarcu la sud
şi Poiana Ruscă la nord, dintr-o zonă bogată în păduri, are un debit relativ ridicat şi aproape constante tot
timpul anului. Cum începând de la Oţelu Roşu, după confluenţa dintre Bistra Mare şi Bistra Mărului, valea
se lărgeşte tot mai mult spre Caransebeş, din cauza pantei reduse, cursul râului suferă puternice meandrări.
Dintre cursurile de apă pe care râul Bistra le primeşte pe teritoriul dinspre Munţii Poiana Ruscă, pe
teritoriul administrativ al comunei Glimboca amintim:
- Glâmboca, cu o lungime de cca. 11,5 km, izvoreşte din partea de sud a Munţilor Poiana Ruscă, de sub Vf.
Ascuţita Mică, la limita cu teritoriul comunei Rusca Montană, curgând spre sud, spre valea Bistrei. Înainte de
ieşirea dintre culmile montane are caracterul unei văi adânci, cu versanţi abrupţi.
- Radina, celălalt curs de apă din zonă, ce izvoreşte din Poiana Ruscăi, de sub Vf. Ascuţita Mare (912 m), are
o lungime de cca. 10 km.
- Vârciorova, care este un diminutiv feminim, probabil hibrid (apelativ românesc cu suffix slav) provenind
după toate aparenţele de la apelativul topic vârciolog, vârciorog cu sensul de „vârtej/vâltoare”.
Cursurile de apă pe care râul Bistra îl primeşte dinspre culmile joase ale Munţilor Godeanu, pe
teritoriul administrativ al comunei Glimboca sunt:
- Pârâul Scoarţa este un curs de apă mic, cu o lungime de cca. 7,7 km, din care 6,5 km curge pe teritoriul
administrativ al oraşului Oţelu Roşu şi numai 1,2 km pe teritoriul comunei Glimboca, unde primeşte ca
afluient pr. Caloviţa. Scoarţa izvoreşte din Munţii Godeanu, de sub culmea Dl. Blidaru. Alte cursuri de apă
sunt pâraiele Măcieșu și Merișoru, care traversează teritoriul localității.

II.2. Toponimie locală

 Termenul toponim provine din grecescul topos ,,loc" şi onona/onyna ,,nume, denumire". De studiul
denumirilor geografice, de istoria şi analiza lor se ocupă o ramuri a lingvisticii numita toponimie.
Aceste toponime se împart în mai multe categorii:
 Locurile populate se numesc oiconime din gr. oikos ,,locuină, sălaş, adăpost”;
 Numele râurilor şi apelor se numesc hidronime din gr. hrdör,,apă";
 Căile de comunicatie sunt cunoscute sub denumirea de dromonimie, din gr. dromos ,,mişcare,
alergare, drum, cale”;
O menţiune specială merită numele localităţi eponime – Glimboca. Originea numelui „Glimboca”
este unul destul de controversat: dacă este de origine dacică sau slavă. Explicaţia originii dacice stă în
prezenţa alăturată a consoanelor din rădăcină, în care vocalele par intercalate forţat (glm). În vorbirea locală
este cunoscut termenul de: „glîmp” , provenit de la „ghimp”. În scrierile mai vechi, satul este denumit
Glîmboca, precum valea pe malul căruia era aşezat satul vechi. Cuvântul „glîmp” sau „glîmp” se întâlneşte
în graiul autohton, denumind un bulgăr de pămînt tare. De aici, o suprafaţă de pământ presărată cu mai mulţi
glimpi se numeşte glimpoasă sau pământ glimpos. Vatra satului bătrân era aşezată pe un astfel de teren
glimpos.
Alţi istorici, ca Pesty Frigyes, Iorgu Iordan sau Costin Feneşan susţin că numele Glimboca este de origine
slavă. Toponimul ar deriva din cuvântul slav „gluboca/ globoka” care înseamnă adâncitură, înfundătură,
adoptat apoi la forma lui actuală1.
Dromonime
Apelativele care stau la baza dromonimelor sunt: “cale” din lat. callis, mai putin utilizat; cărare din
lat. carraria; drum din bg. Drum; hudă., hudiţă, din vechiul slav hadú, respectiv din hudă + suf. -iţă.
Pe teritoriul comunei Glimboca datorită configuraţiei terenului numărul drumurilor importante este
relativ redus. În afara actualului DN 68, care leagă Banatul cu Transilvania prin „Porţile de Fier ale
Transilvaniei, celălalte drumuri sunt srumuri locale, ce urcă spre zona înaltă, împădurită pe principalele
cursuri de apă. Populaţia locală percepe dromonimele “cale” şi “drum” ca având acelaşi sens (sininime).
1. Drumul lui Traian – Numele vechiului drum roman ce făcea legătura dintre Tibiscum
(Caransebeş) şi capitala fostei Dacii Romane, Sarmizegetusa. Drumul era construit din două rânduri de piatră
mare suprapuse şi închegate între ele cu pietriş mărunt.
Hidronimie
Acest grup include denumirea unor cursuri de apă (râuri, pâraie)(, fântâni, izvoare, lacuri, bălţi etc.
Râul Bistra, care este principalul curs de apă al zonei, este apreciat de cercetători a fi de origine slavă, de la
top. sl. Bystra < bystrŭ cu sensul de „repede” şi „limpede”.
Hidronimul Glâmboca face parte din fondul vechi al toponimiei româneşti 2. Considerat de către unii autori ca
fiind de origine veche salavă, fiind un derivat de la globoka, cu sensul de adânc/profund3, numele definind
caraceristica principală a văii, înainte de a ieşi dintre culmile montane, acea de vale adâncă străjuită de pante
abrupte. Numele a fost dat mai întâi văii si apoi satului, format pe malurile sale, la ieşire dintre dealuri.
Scoarţa ca hidronim îşi are rădăcina în substantivul „scoarţă” sau coajă de copac, posibil loc unde s-a defrişat
pădurea prin decojire. Caloviţa provine de la slavul Kalova < tema kalŭ, cu sensul de „lut, noroi” (DTB, II, p.
4.).
Toponime legate de formele de relief
- Cioaca Baia – substantiv feminin cu sensuri multiple şi rădăcini în substrat. Local defineşte o
culme de deal în care a existat o mină de fier (baie).
- Culmea Tâlvei, substantiv feminin compus. În sens mai larg culmea este un interfluviu rotunjit și
prelungit, cu lungimi mari, întâlnit în munți şi dealuri, având la partea superioară denivelările formează
vârfuri și șei. Provine din latinescul culmen, cu rădăcini i.e. „klmo”.4
- Culmea Gorunului (loc unde cresc goruni), substantiv compus, format din substantivele „culme” şi
gorun, cu deschidere directă spre specia de copaci care acoperea culmea respectivă (Quercus petraea).
- Făget – formă de relief pozitivă, acoperită cu păduri de fag (Fagus sylvatica).
- Merişoara – Diminutiv feminin de la „măr”, fructul merişorului (Pirus baccata), de mărimea unei
cireşe/alune, de culoare roşie sau galbenă, definind în acest caz un spaţiu unde creşteau sălbatic aceşti pomi.
Un alt sens poate fi legat de numele arbustul de munte cu fructe mici roşii (Vaccinium vitis idaea), cunoscut
şi sub numele de afin roşu sau smirdar.
- Ascuţita Mare – substantiv compus care face trimitere la caracteristicile fizice ale acestui deal.
1
Sandu Diana-Ileana, Studiu privind istoricul localităţii Glimboca. (http://www.asociatia-profesorilor.ro/).
2
Boamfă, 2000, p. 348.
3
DTB, IV, p. 103.
4
Vinereanu, 2008, p. 288.
 Principalele evenimente şi date istorice
care au afectat comunitatea şi zona

2.2.1. Informaţii istorice

87 – Generalul roman Cornelius Fuscus, comandantul Legiunii V Alaudae, la porunca lui Domiţian, trece
Dunărea şi atatacă spre inima Daciei 5 probabil pe valea oltului, după alţi autori prin Banat, în fruntea unei
puternice armate. Decebal, care în aceste condiţii grele accede la titlul de rege al dacilor, cu luptătorii săi
atrage legiunile romane într-o ambuscadă, cauzându-le o usturătoare înfrângere. Legiunea V-a Alaudae, îşi
pierde insemnele şi armele de câmp, fiind distrusă, iar comandantul ei ucis în luptă (Giurăscu, 1972, 30).
88 – Pentru a spăla înfrângerea suferită cu un an în urmă, în primăvara anului următor are loc expediţia lui
Tettius Iulianus, guvernator al Moesiei Superior în Dacia. Acesta pătrunde în Dacia prin Banat şi obţine o
importantă victorie împotriva lui Decebal la Tapae (Poarta de Fier a Transilvaniei), pe care nu o poate
exploata corespunzător, fiind nevoit să se retragă în grabă pentru a face faţă unui atac din partea
marcomanilor şi quazilor, în Panonia. În aceste condiţii, un an mai târziu este încheiată pace mde compromis
între daci şi romani, Decebal devenind rege clientelar al Romei în schimbul unor subsidii anuale şi al unui
ajutor tehnic.
101 – Încă din primăvară Traian concentrează în Moesia Superior, o puternică forţă militară, formată din 14-
15 legiuni şi mai multe trupe auxiliare, însumând cca. 150.000 de oameni. Un corp de armată, în frunte cu
împăratul Traian, traversează Dunărea pe un pod de vase la Lederata, înaintând pe Valea Caraşului, în timp
ce o altă coloană care trece pe la Drobeta (Turnu Severin), urcă pe Valea Cernei şi a Timişului. Cele două
armate fac joncţiunea la Tibiscum, de unde înaintează spre inima Daciei. Încercarea lui Decebal de a opri
armatele romane la la Tapae se încheie cu un eşec, romanii cucerind unele dintre cetăţile de la Poalele
Munţilor Orăştiei, de unde Traian recupereză stindardele romane capturate cu prilejul înfrângerii lui Fuscus.
În toamna anului 102 Decebal este nevoit să încheie pacea în condiţii deosebit de grele, ca singura măsură
pentru a împiedeca dezastrul total.
105 – Are loc al doilea război dacic. Nemulţumit de modul cum Decebal respecta condiţiile tratatului
încheiat anterior, Traian în fruntea unei puternice armate trece Dunărea pe podul construit de către grecul
Apolodor din Damasc, în apropiere de Drobeta, lovind Dacia pe mai multe direcţii; prin Banat, prin pasurile
Turnu Roşu şi Oituz, îndreptându-şi forţele spre Munţii Orăştiei apăraţi de către daci. Cetaăţile dacice din
zonă cad una câte una, cu toată rezistenţa dacilor. După căderea Sarmisegetusei, Decebal încearcă să iasă din
încercuire pentru a continua luptele, dar urmărit de către cavaleria romană şi ameninţat cu captivitatea, în
vara anului 106 se sinucide. Traian, stâpân absolut peste Dacia, trece la organizarea noii provincii,
întorcându-se la Roma un an mai târziu, pentru a-şi serba triumful.
117 – În vara acestui an Traian moare în cursul campaniei împotriva parţilor. Pe tronul împerial urcă fiul său
adoptiv Publius Aelius Hadrianus (117-138). După moartea lui Traian o parte din triburile dacice alături de
roxolani şi Iazigi atacă noua provincie. În cursul luptelor îşi pierde viaţa şi guvernatorul C. Iulius Quadratus
Bassus. Hadrianus se implică personal în redresarea situaţiei din Dacia.
119 – O inscripţiile atestă plecarea generalului Q. Marcius Turbo, căruia Hadrian îi încredinţase prima
reorganizare administrativă a Daciei, în urma căreia Transilvania şi Banatul sunt incluse în provincia Dacia
Superior, cu reşedinţa la Apulum (unde îşi afla sediul unica legiune rămasă în Dacia, a XIII-a Gemina),
guvernată de un legatus Augusti pro praetore, iar Oltenia formează Dacia Inferior cu sediul la Romula, în
frunte cu un procurator Augusti de rang ecvestru.
166-175 – Au loc războaiele marcomanice. Dacia este lovită de către triburile gremanice ale quazilor şi
marcomanilor, care atacă nordul provinciei, în timp ce sarmaţii iaginzi atacă provincia dinspre Panonia. În
această perioadă coasstobocii şi bastarnii atacă Dobrogra şi Moesia Inferior. După lupte deosebit de
sângeroase atacatorii sunt respinşi şi paca restabiltă.
271 – Sub presiunea atacurilor popoarelor migratoare, în vederea consolidării graniţei Dunărene împăratul
Aurelian (270-275) decide retragerea armatei şi al administraţiei romane din Dacia, fără ca romanii să
renunţe cu totul la controlul asupra malului stâng al Dunării. În aceste condiţii are loc faza a doua a castrului
de la pojejena, prin înlocuirea vechiului castru din pământ cu unul din piatră aici fiind cantonate trupe ale
legiunilor legiunilor VII Claudia şi IIII Flavia.
175 – În a doua etapă (primăvara lui 275) au fost retrase şi trupele din Banat şi Oltenia, menţinându-se totuşi
puncte întărite pe malul stâng al Dunării, la Dierna, Drobeta, Sucidava, Pojejena etc. Potrivit unei teorii mai
recente bazată pe anumite cercetări se pare chiar, şi nu fără temei că întreaga evacuare din Dacia s-ar fi
întâmplat în primăvara anului 2756

5
Istoricii iau în calcul ca direcţie de atac atât Valea Oltului cât şi Banatul
306-377 – Imperiul roman este ondus de către Constantin cel Mare, care continuă susţinerea şi îmbunătăţirea
sistemului de fortificaţii de pe limensul dunărean, facilitând totodată dzvoltarea vieţii economice la nord de
Dunăre.
408-450- Hunii stabiliţi în Câmpia Panonică, devenind stăpânii necontestaţi a ţinuturilor carpato-dunărene,
întreprind dese raiduri în Imperiul roman de răsărit, a căror capete de pod la nord de Dunăre se restrâng
dramatic. În 1449 are loc ambasada lui Maximius la curtea lui Atila, în vederea încheierii unui tratat. Printre
membri ambasadei se găsea şi Priscus din Panion, care lasă o cronică în care aminteşte de populaţia nord-
dunăreană întâlnită pe tritoriul actual al Banatului, aflată sub stăpânirea hunilor.
527-565 – Are loc domnia lui Justinian, în timpul căruia Imperiul romano-bizantin cunoaşte apogeul
expansiunii sale. Încă din primii săi ani de domnie trece la fortificarea masivă a malurilor Dunării, prilej cu
care sunt refăcute numeroase cetăţi şi oraşe, şi sunt construite alte fortificaţii. Acestei perioade îi aparţine
construirea „castelumului” de la Gornea, probabil şi refacereri ale altetor fortificaţii din zonă, inclusiv
Pojejena.
567 – Avarii se stabilesc în Câmpia Panonică de unde fac mai multe raiduri în imperiu. Cu certitudine aceste
raiduri au lovit şi Clisura Dunării.
681 – Ia naştere pe teritoriul bizantin prima structură autonomă de putere, recunoscută de către Bizanţ: -
primul ţarat bulgar cu capitala la Preslav.

Secolele VI-XI - A. Bejan enumără printre cele 32 de localităţi din aria bănăţeană, unde se extrăgea
aur în secolele VI-XI, şi Glimboca, alături de Armeniş, Bozovici, Dalboşeţ, Glimboca, Liubcova, Mehadia,
Obreja, Orşova Veche, Prilipeţ, Rudăria, Verendin la care se pot adăuga şi Bolvaşniţa, Bocşa Montană,
Ciclova Română, Sasca etc7.
În secolul el IX-lea, Banatul era situat între două mari cente de putere: statul franc şi Bulgaria
(Madgearu 1998, p. 3);
Ieşire Banatului de sub hegemonia bulgară s-a petrecut în preajma anului 927 sau imediat după
moartea marelui ţar Simeon. Acest moment ar putea însemna naşterea voievodatului lui Glad, prin
desprinderea unui conducător local de sub tutela Bulgariei. (Madgearu 1998, p. 3).
803 - 814 –Statul proto-bulgar din timpul domniei hanului Krum, îşi extinde sfera de influenţă şi asupra
Banatului, şi spre nortd-vest până la Tisa, în urma desfiinţării puterii avare, de către statul franc. În
cursul sec. IX şi prima jumătate a sec. X, statul bulgar îşi extinde temporar autoritatea şi la nord de
Dunăre, inclusiv asuzpra teritoriului actual al Banatului (Luca, 2004, 55).
896-900 – Cela 7 triburi ungare conduse de către Arpad, pătrund în Câmpia Panonică, unde se stabilesc şi de
unde întreprind mai multe expediţii de jaf spre vest, mai târziu spre est şi sud.
927 – Ieşire Banatului de sub hegemonia bulgară s-a petrecut în preajma anului 927 sau imediat după
moartea marelui ţar Simeon. Acest moment ar putea însemna naşterea voievodatului lui Glad, prin
desprinderea unui conducător local de sub tutela Bulgariei. (Madgearu 1998, p. 3). În prima parte a sec.
X teritoriul Banatului între Mureş, Dunăre şi cetatea Horom se găseşte în stăpânirea voievodului Glad. În
jurul anului 927 are loc la Vadu Nisipurilor bătălia dintre voievodul Glad cu oştile maghiare condusa de
Zuard, Cadusa si Boyta. Luată prin surprindere de către unguri armata lui Glad este înfrântă, el se retrage
Keve (Cuvin), unde este asediat. În situaţia dată cere şi obţine pacea în schimbul unui tribut (Bodó 2009,
111).
1000-1027 – Voievodatul Bănăţean se găsea sub conducerea ducelui Athum, botezat în ritul răsăritean la
Vidin, urmaş nepot al voievodului Glad, avându-şi reşedinţa la Morisena. După trecerea lui Ştefan I la
catolicism, are loc o încordare puternică a relaţiilor dintre regalitatea maghiară şi provinciile vecine care
aparţineau religios de Constantinopol. În acest context se ajunge la un conflict deschis între Athum şi
regele maghiar, care debutează încă din 2003. În 1028 după alţi istorici în 1030, Ştefan I îl pune în
fruntea unei puternice armate maghiare pe Canadinus, un alt nepot a lui Glad, aflat la curtea sa, să
cucerească ţara lui Athum pentru el. Conflictul se termină prinvictoria lui Canadinus, care devine stăpân
al Banatului sub suzeranitatea regelui Ştefan I, stabilinduşi reşedinţa în cetatea vărului său, Morisena, pe
care o numeşte Cenad. ( Cornel Bârsan. Istorie furată – sursă http://istoriefurata.istorieveche.ro/ahtum-
voievodul-banatului).
1020 – Într-o diplomă a împăratului bizantin Vasile II Bulgaroctonul (976-1025) din anul 1020 era menţionat
un „castru episcopal” la Dibiscos – vechiul Tibiscum roman, iar populaţia neolatină ce trăieşte la nord şi
la sud de Dunăre fiind cunoscută sub numele de vlahi.
6
Giurescu&Giurescu - Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”, p.134-135 (apud
http://ro.metapedia.org/wiki/Retragerea_Aurelian)
7
Bejan, 2005, p. 278
1231-1291 - Este menţionată provincia de la frontiera regatului maghiar, Banatul de Severin, ce cuprindea
colţul sud-estic al Banatului de azi (ceea ce în secolele XIV – XVI va corespunde districtului Mehadia)
şi o parte Oltenia de azi, cu centrul Centrul era la Severin (astăzi Drobeta-Turnu Severin). În această
perioadă are loc refacerea sau ridicarea unor cetăţi noi la Dunărea de Jos, printre care dar şi din interior,
precum Mehadia (Ţeicu, Cetăţi medievale... p, 49).
1262 – În urma conflictului dintre regele Bela şi fiul său Ştefan acesta din urmă este pus în stăpânirea părţilor
de est al regatului, inclusiv Banatul. În acest an principele Ştefan cel Tânăr străbate Banatul, unde a ţinut
mai multe adunări comitatense. Una dintre acestea s-a ţinut la o mănăstire din Sacu (propter
monasterium Zokol) (Haţegan, 2006, p. 44).
1392-1397 – Regele Sigismund al Ungariei trece la reorganizarea sistemului de apărare la frontiera otomană
de la Dunăre, atât sub aspectul sistemului de fortificaţii cât şi prin punerea întregii regiuni, de la Belgrad
la Orşova sub comanda comitelui de Timiş.
1404-1426 – Comite de Timiş şi comandant al cetăţilor de la Dunăre a fost condotierul italian Filippo
Scolari, cunoscut ca Pipo de Ozora.
1428 – Avându-şi cartierul general în noua cetate, în primăvara anului 1428 Sigismund, însoţit de un
important corp expediţonar, condus Ştefan de Rozgony, comite de Timiş, trece Dunărea şi atacă cetatea
Golumbac atât de pe uscat cât şi de pe apă, încercând o preluare cetăţii prin forţă. După o săptămână de
lupte sterile regele decide retragerea, fiind înformat de apropierea unei armate turceşti, venită pentru a
despresura cetatea8. Pentru vitejia de care au dat dovadă regele răsplăteşte pe mulţi dintre nobilii români
participanţi cu diferite donaţii, printre care şi pe nobilul Lado de Bizere, care deţinea moşia Glimboca.
1432 – Vlad Dracul (Drăgulea), împreună cu turcii devastează Caransebeşul şi împrejurimile, în cursul unui
raid prin Transilvania şi Banat, la care a participat şi domnul Ţării Româneşti Alexandru Aldea (1431-
1436)9.
1439 – este reluat cazul nobilului român Lado de Bizere, învinuit pe nedrept de trădare faţă de Sigismund de
Luxemburg, de către fiul său Ladislau, care-i cere regelui Albert al Ungariei restituirea moşiilor
părinteşti confiscate pe nedrept. Convins de justeţea cererilor sale Ladislau de Bizere a supus cazul său
spre adeverire nobililor şi cnezilor români din districtul Sebeş, care se pronunţă în favoarea repunerii în
drepturi a urmaşului lui Lado de Bizere.
1459-1460 – În vara şi toamn acelui an a avut loc o incursiune turcească în Banat, ce a ajuns până la
Timişoara şi Cenad. În cursul acestui raid cu siguranţă şi satele din preajma Lugojului şi al
Caransebeşului au avut de suferit. Până la urmă oastea turcească este înfrântă de către comitele
Timişoarei, M. Szilagy, după mai multe lupte în zona Moldova Veche. (Haţegan, 2006, 253).
1519 – În acest an are loc un armistiţiu între regele Ludovic al II-lea şi sultanul Selim, fapt ce dă un răgaz de
linişte satelor bănăţene.
1536 – A fost constituit Banatul de Lugoj-Caransebeş, cu statut autonom, sub suzeranitate turcească, situat în
afara velyatului de Timişoara, pentru ca în 1541 acesta să treacă sub stăpânirea principilor ardeleni.
1554 – În 1554 Petru Petrovici obţine consimţământul Porţii otomane de a stăpâni o parte din Banatul
Caransebeşului şi Lugojului, au fost stabilit, conform listei satelor supuse plăţii capitaţiei (djiziya)din
kazaua (circumscripţia financiară) Caransebeş – Lugoj), hotarul care a delimitat zona Banatului aflată
între Principatul Transilvaniei şi Vilayetul Timişoara. În acest context autorităţile otomane au enumerat
satele de pe valea Bistrei până la vărsarea sa în râul Timiş: Obreja, Glimboca, Ohaba Bistra, Zăvoi,
Voislova (Vislova), Cireşu Bistra (Çireş Bistir), Ciuta (Çute), Valea Mare, împreună cu localităţile
amplasate între văile Bistrei şi ale apei Bolvaşniţei şi aşezările din zona Lugojului 10.
1582 – O nouă epidemie de ciumă zguduie Caransebeşul şi împrejurimile (Muntean, pag.117).
1593 – Are loc o puternică răscoală a românilor bănăţeni împotriva turcilor, condusă de către vlădica Teodor
şi Ioan de Lugoj. După mai multe victorii în urma cărora răsculaţii au cucerit mai multe cetăţi, acestia
sunt înfrânţi, în lipsa ajutorului promis de către principele Transilvaniei Sigismund (Popoviciu, pag. 239-
240).
1641-1646 – În perioada ocupaţiei turceşti a Banatului, pe teritoriul actual al judeţului Caraş-Severin sunt
aduşi mai mulţi locuitori din Oltenia, ca mână de lucru pentru minele redeschise de turci în Banat. Nu
este menţionată stabilirea acestora în satele din preajma Caransebeşului.
1658 – Prin numirea banului de Caransebeş, Acaţiu Barciai, ca Principe al Transilvaniei, acesta cedează
Banatul de Munte turcilor. În aceste condiţii are loc ransformarea Banatului Caransebeş şi Lugoj în

8
Ibidem
9
Giurăscu, 1972, p. 89.
10
Cristina Feneşan, p. 52
 sandjac turcesc, aflat sub autoritatea paşei de la Timişoara. Această cedare a dus la depopularea oraşului
Caransebeş şi a satelor aflate la hotarele cu principatul autonom al Transilvaniei 11.
1669 - La sfârşitul secolului al XVII-lea, în pragul războiului cu Austria, vilayetul timişorean era împărţit în
mai multe kaza (unitate juridică echivalentă sangeacului, sangeacul fiind o unitate teritorial-militară):
Timişoara, Cenad, Vârseţ, Panciova, Ciacova, Becicherecu Mare, Zrenjanin, Orşova, Lipova, Moldova,
Gyula, Ineu şi Lugoj, Glimboca aparţinând de kaza Lugoj.
1692-1716 – Are loc războiul dintre Imperiul Habsburgic şi cel Otoman, soldat cu înfrângerea Turcilor şi
alungarea lor din Banat
1695 – După alungarea lor din Banat, în cursul războiului turco-austriac din 1683-1999, turcii recuceresc
Mehadia şi pătrund pe culuarul Timiş-Cerna în Banatul de Munte, ajungând până la Lugoj, devastănd
zona. În timpul retragerii armatei austriece din cetatea Caransebeş spre Lugoj, generalul Veterani, rănit
în cursul luptelor cade de pe cal şi este ucis de turci. 12
1699 - În contextul războiului turco-austriac de la sfârşitul sec. al XVII-lea, lupta pentru putere dintre marea
nobilime de origine străină şi cea locală pentru controlul comitatului Severin a fost foarte acerbă. Deşi
nobilii severineni l-a ales în funcţia de comite suprem pe Petru Măcicaş, disputele nu s-au terminat. In
urma intrigilor baronului Száva şi ale contelui Pekry, comitele suprem Petru Măcicaş a fost denunţat
Curţii de la Viena, şi acuzat de comiterea unor abuzuri şi acte de violenţă, aşa că împăratul a ordonat
efectuarea unei anchete. La 20 ianuarie 1699, la Obreja, comisarii imperiali Pronay Gyărgy şi Ratoni
Istvan au înregistrat depoziţiile a 147 martori din mai toate localităţile însemnate ale comitatului Severin,
printre care şi de la Glimboca, cele relatate disculpîndu-1 definitiv pe comitele suprem anchetat13.
1716 – La 5 august, în contextul războiului dintre austrieci şi turci, Eugeniu de Savoia a obținut o victorie
hotărâtoare asupra oștilor otomane în bătălia de la Petrovaradin (azi suburbie a oraşului Novi-Sad din
Voivodina (Pârvu), fapt care deschide drumul imperiului habsburgic către ocuparea Banatului.
1718 – Este semnată pacea de la Passarowitz, între imperiul Austriac şi cel Otoman, în urma căreia Banatul
trece sub stăpânirea Austriei.
1737-1740 – Este perioada cea mai neagră din istoria sec. XVIII, în Banat, marcată de o serie de evenimente
militare care au zguduit şi ruinat societatea. Într-o enumerare succintă amintim războiul turco-austriac
dintre anii 1737-1739, a căror lupte s-au purtat în cea mai mare parte pe teritoriul Banatului.
1738 - În cursul războiul austro-otoman Caransebeşil şi împrejurimile sunt din nou devastate de turci. Tot
acum izbucneşte răscoala populaţiei româneşti din Banat, care nemulţunită de administraţia austriacă
trece de partea turcilor, motiv pentru care peste 50 de sate româneşti din Serbia şi Banat au fost complet
distruse de austrieci şi de miliţiile sârbeşti implicate în aceste evenimente. În noiembrie 1938 un
regiment austriac din garnizoana Lugoj, atacă pe românii aflaţi la târgul din Caransebeş, unde au jefuit
ucis, incendiind apoi mai multe case. După acest incident armata a pornit prin satele vecine după
rechiziţii de furaje, alimente şi cele necesare pentru soldaţi. La împotrivirea localnicilor satele au fost
complet jefuite, au luat tot ce au putut, bătându-şi joc de femei şi bătrâni (Gh. Zeicu – Răscoala
slătinarilor14). Tot aşa „jalba” sătenilor din Ohaba Bistra, care arăta că „la muncă silnică nu mergem, că
românul bănăţian nu e rob”, a fost suficient ca generalul (Lentulus) să comande uciderea celor care i-au
prezentat-o şi a da foc satului.15 Pe fondul sărăciei şi foametei adusă de război, în februarie 1738 se
declanşează o nouă epidemie de ciumă, ultimele cazuri fiind înregistrate în sudul și vestul provinciei în
1740. (Feneșan, Administrație...pag. 68).
1768 – Baronul Papila, la porunca împăratului Iosif al II-lea, întocmeşte instrucţiunile pe baza cărora s-a
înfiinţat un batalion de grăniceri români, numit Batalionul I valah, recrutaţi din 34 de sate, situate între
Orşova – Valea Cernei – Valea Timişului şi Valea Bistrei până la Marga, la graniţa cu Ţara Românească.
Ulterior pe lângă aceste prime sate sunt adăugate alte 38 de sate, din Clisură, Almăj. Definitivarea
organizării batalionului, are loc în 1773, când acesta ajunge la 6 campanii, cu 2383 bărbaţi apti pentru
serviciu militar (Groza, 1983, p. 33). Tot acum în urma decretului imperial al Mariei Tereza se
înfiinţează Regimentul de graniţă nr. 72, devenit ulterior Regimentul de graniţă româno-ilir (1775); mai
apoi Regimentul de graniţă vlavo-ilir nr. 13 (1798); Regimentul de graniţă vlaho-bănăţean nr. 13 (1838)
pentru ca la 1849 să devină Regimentul de graniţă româno - bănăţean nr. 13, format din 12 companii,
dintre care făcea parte şi compania Ohaba Bistra (Oţelu Roşu), de care aparţinea Glimboca.

11
Cotoşman, 1941, p. 10-11; Feneşan, 2014, p. 54.
12
Haţegan, 2005, p. 80.
13
Feneşan, 1998, p. 195
14
http://www.7-zile.com/2010/11/25/rascoala-slatinarilor-impotriva-austriecilor-in-timpul-razboiului-din-1736-1739/
15
Ardelean, p. 214
1769 - 1773 – A luat fiinţă batalionul românesc de grăniceri cu sediul la Jupalnic, firmat din 4 companii
(Ohaba, Bistra, Ilova, Globurău şi Topleţ) cu 244 oameni ce aveau misiunea de a păzi 50 posturi de
cordon. Dar cum numărul celor 35 de sate erau insuficiente pentru paza graniţei, în 1774 au fost alipite şi
alte sate din districtele Orşova Clisura de Jos şi Almăj 16.
1775 - ln anul 1775 regimentul românesc de graniţă nou înfiinţat, a fost contopit cu cel ilir, formând un
regimentul de linie cu nr. 72, cunoscut sub numele de Regimentul româno-iliric având sediul la Biserica
Albă. Oraşul Caransebeş împreună cu 39 de sate din jurul său, care aparţineau de judeţului Caraş, din
anul 1783 a fost ataşat Regimentului româno-iliric împreună cu satele: Ciuta, Obreja, Glimboca, Cireşa,
Zăvoi, Voislova, foz, Buchin, Poiana, Prisian, Petroşniţa şi Goleţ17.
1778 – La presiunea marii nobilimi maghiare, Banatul a fost cedat de către Camera imperială către Ungaria,
fiind împărţit în trei judeţe: Torontal, Timiş şi Caraş-Severin, mai puţin districtul de graniţă şi regiunea
minieră, care au rămas în continuare sub controlul direct al Curţii aulice de conturi de la Viena. În
această perioadă satele Ruginosu şi Ohaba Nâtnic aparţin de comitatul/judeţul Caraş-Severin.
1781 – Este promulgată ,,Norma regia", care reglementa infiinţarea şi funcţionarea şcolilor de pe teriroriul
imperiului, acordând tuturor comunităţilor naţionale dreptul de a avea şcoli şi biserici proprii. Momentul
favorizează ridicarea unui număr tot mai mare de lăcaşe de cult în satele româneşti din Banat;
1783-1784 – Oraşul Caransebeş împreună cu cele 39 de sate din împrejurimi, a fost ataşat Regimentului
româno-ilir, organitat în 16 companii. Din acest moment Glimboca a devenit o localitate militarizată, în
cadrul Batalionului de grăniceri româno-iliric, compania Ohaba-Bistra, alături de satele: Ohaba, Obreja,
Ciuta, Cireaşa, Crâşma, Iaz, Mal, Măru, Marga, Valea Mare, Var, Voislova şi Zăvoi 18.
1788-1791 – Are loc un nou război între austrieci şi turci. În urma unei incursiuni în Banatul de munte, turcii
ajung în vara anului 1788 până în faţa oraşului Lugoj, târgul Caransebeşului este ocupat, iar satele din
împrejurimi jefuite şi arse, printre care Ohaba Mâtnic şi Ruginosu. (Stoicescu, 1973, p. 112; Nicolae
Stoica de Haţeg, 1984, p. 39).
1795 – La sfârşitul sec. al XVIII-lea în viaţa economică a Banatului se produc schimbări profunde, Curtea de
la Viena intensifică explorările şi exploatările minere din zona Munţilor Poiana Rusca. În vizita pe care o
face în Banat, în anul 1773, împăratul Iosif al II-lea trece şi pe la compania militară din Ohaba-Bistra, pe
care o remarcă pentru disciplină. Industriaşul Martinschitz instalează o forjă acţionată hidraulic, pe vatra
localităţii Ohaba Bistra, la poalele dealului Ferdinand (Ferdinandsberg), începând pre-lucrarea fierului în
zonă. Este actul de naştere a topitoriilor fedinand, devenite ulterior Oţelul Roşu 19.
1823 - Societatea Unită Bistra-Ruşchiţa, primeşte de al administraţia maghiară dreptul de exploatare a
pădurilor de pe versantul sudic al Munţilor Poiana Ruscă şi de pe versantul nordic al Munţilor Ţarcu 20.
1838 – Deoarece regimentul româno-ilir era prea întins în teritoriu, la 1 noiembrie 1838 s-a hotărit scindarea
acestuia şi formarea a două batalioane separate; un batalion iliric cu sediul la Biserica Albă, ce va deveni
la 1845 regimentul iliro-bănăţean, şi batalionul românesc incorporat la Regimentul 13 româno-iliric ce
va deveni regiment şi va primi denumirea de Regimentul româno-bănăţean nr. 13, cu sediul la
Caransebeş. Din componenţa acestui refiment făceau parte 12 companii (Dalboşeţ, Bozovici, Prigor,
Petnic, Mehadia, Orşova, Cornereva, Cornea, Teregova, Slatina, Caransebeş şi Ohaba). Din compania
Ohaba făceau parte satele: Ohaba, Obreja, Ciuta, Glimboca, Cireşa, Crîşrta, Mal, Măru, Marga, Valea
Mare, Var, Zăvoi, Voislova şi Iaz21.
1848 - Evenimentelor revoluţionare din anul 1848, care cuprinseseră întreaga Europă, au cuprins şi Banatul,
principalul animator paşoptist bănăţean fiind Eftimie Murgu. Pentru a-şi expune propriile idei despre
libertate şi a-şi hotări atitudinea faţă de unirea cu Ungaria cerută de către maghiari, românii au organizat
la 15/27 iulie la Lugoj o Adunare naţională, la care au participat cca. 1000 de oameni. Adunarea a
adoptat o rezoluţie prin care s-a statuat recunoaşterea poporului român, înarmarea acestuia, dreptul de
folosire a limbii naţionale în administraţie şi armată etc. Având în vedere apropierea satelor de pe Valea
Bistrei de Lugoj, cu certitudine la această adunare au participat şi trimişi ai acestor sate. Cum trupele
româneşti de grăniceri au rămas fidele împăratului, Banatul a fost scutit de multe dintre atrocităţile care
au avut loc în Transilvania în acea perioadă.

16
Bona, 1988, p. 230.
17
Bona, 1988, p. 230-231
18
Bona, 1996, 34-36; Feneşan, 2014, p. 65 şi 77.
19
Bodó, 2009, p. 87
20
Bodó, 2009, p. 89
21
Bona, 1988, p. 232.
1853 – În februarie 18 / martie 2 are loc promulgarea unei „patente imperiale” pe probleme agrare care
stabileşte emanciparea jelerilor din Banat, Crişana şi Maramureş şi împroprietărirea lor prin
răscumpărare.
1869-1872 – are loc procesul de demilitarizare a graniţei, care s-a desfăşurat în trei etape, sub supravegherea
unei comisii centrale. Din punct de vedere teritorial fostul regiment grăniceresc din Caransebeş a fost
împărţit în 4 cercuri administrative (preturi); Caransebeş, Teregova, Bozovici şi Orşova. Pentru
administrarea pădurilor şi a păşunilor care au rămas în proprietatea comunelor s-a înfiinţat Comunitatea
de Avere cu sediul la Caransebeş. În urma stabilirii noii forme de guvernare, dualismul austro-ungar şi a
reducerii pericolului turcesc, Regimentul de graniţă româno - bănăţean nr. 13 este desfiinţat, trecându-se
de la un regim militar de administrare la un regim civil. În noul context drepturile foştilor grăniceri fiind
reprezentate şi apărate pe mai departe de către Comunitatea de Avere a Graniţei (CDA), cu sediul în
Caransebeş.
1873 – Demilitarizarea graniţei a fost stabilită prin Legea XXVII din 1873, prin care se prevedea şi crearea
unui comitat de sine stătător cu denumirea de Szőrény Vármegye (Comitatul Severin), având reşedinţa
la Caransebeş, format prin reunirea comunelor din fostul regiment de graniţă româno-bănăţean (nr.13) şi
din fosta companie 12 a regimentului banato-ilir, aparţinătoare fostelor preturi Caransebeş, Teregova,
Bozovici şi Orşova.
1872-1918 – După instaurarea dualismului austro-ungar (1867) şi a administraţiei maghiare în Banat,
românii cunosc una dintre cele mai triste şi mai dificile perioade, fiind puşi în faţa unor nedreptăţi fără
precedent, precum: încercarea de înlocuire în şcoală şi în biserică a limbii române cu limba maghiară,
înlăturarea treptată a românilor din administraţia satelor, maghiarizarea numelor localităţilor şi a celor de
botez în registrele de stare civilă.
1882 – Este menţionată pentru prima dată existenţa a trei familii germane şi una de evrei, adusi de către
industriaşul Iorovici, care deţinea un gater pe malul drept al Bistrei, în apropierea Satului bătrân. Tot în
secolul XIX a fost construită prima cale ferată forestieră pe Valea Ramnei, vagoanele fiind trase de cai,
pentru ca la coborâre să coboare singure. Ulterior s-au construit căi forestiere pe Valea Glâmbocii şi
Valea Vârciorovei, vagoanele fiind trase de-acum de locomotive cu aburi. Mai târziu, în perioada
comunistă, când infrastructura fostului gater a fost transformat în grajduri pentru vitele cooperativei
agricole de producţie din sat, s-a păstrat încă denumirea de „firmă” (Sandu Diana, Studiu ...).
1883 – Parlamentul maghiar votează a doua lege şcolară (Legea Trefort), prin care se accentuează
maghiarizarea învăţământului secundar.
1906 – Începe construcţia liniei ferate Caransebeş – Ferdinand (Oţelul Roşu) – Subcetate, linie care traversa
prin partea de est satul Glimboca, inaugurată un an mai târziu 22.
1907-1910 – Dezvoltarea infrastructurii de transport la nivelul Banatului determină pe proprietarii marilor
domenii nobiliare să treacă la valorificarea superioară a marilor suprafeţe de pădure pe care le deţin în
zonă.
1908 – La 11 noiembrie, 1908, a fost inaugurată linia ferată între Caransebeş şi Băuţar, un an mai târziu fiind
inaugurat şi tronsonul Băuţar – Subcetate, jud. Hunedoara.
1943 – Încă din timpul războiului prefectura Severin estima cheltuielile necesare pentru dezvoltarea edilitară
a judeţului în exerciţiul financiar 1943/1944 la suma de 47.550.000 lei. Era avută în vedere construirea
unor centre administrative (Ferdinand-Bistra, Glimboca, Teregova, Topleţ-Bârza)23, lucrările fiind
finalizate în cursul exerciţiului financiar 1947-1948.

2.2.2.Mărturii cartografice şi urbanistice

~1770 (1769-1772)- “Ridicarea Josefină”
Această hartă reprezintă cea mai veche reprezentare grafică, disponibilă a formei şi structurii
teritoriului actualei localităţi Glimboca Din analiza acesteia se poate constata că la acel moment satul
Glimboca se găsea pe vechea sa vatră, cunoscută astăzi sub numele de „Sat Bătrân”. De asemenea, putem
decela existenţa a două nuclee de locuire, din care unul situatmai sus, sub Culmea Gorunului, pe cursul
mediu al unui pârâu, afluent al Ramnei - Valea Ponorerne, posibila Glimboca de Sus, amintită documentar la
1584, iar un alt nucleu pe cursul inferior al Văii Glimboca, amintită, de asemenea la data respectivă.
Materialul cartografic amintit nu ilustrează prezenţa bisericii de lemn, de existenţa căreia cunoaştem din alte
surse.

22
Bodó, 2009, p. 89
23
Păiuşan, 2014, p. 154.
 Atrage atenţia puternica meandrare a
cursului văii Bistra în zonă, precum şi prezenţa
mai multor insule în albia acestuia. Întreaga
zonă se remarcă prin suprafeţele uriaşe ocupate
cu păduri în zonele înalte, prezenţa mlaştinilor
şi a terenurilor agricole în zonele joase din
preajma Văii Bistra. întrerupte doar de
suprafeţele defrişate din lungul drumurilor şi
unele coame cu rarişti.
Infrastructura de transport din zonă
este formată din principalul drum de acces care
străbate malul stâng al văii Bistra, legând
oraşul Caransebeş de Haţeg, drum cunoscut şi
sub numele de „Drumul lui Traian”. Un drum
secundar străbătea malul drept al Bistrei,
legând principalele localităţi ale zonei (Csutta, Obreska, Glimboka). Pe teritoriul comunei din acest drum se
desprindeau două drumuri care urcau în lungul văilor Gîmboca şi Radma.
(Sursă: https://mapire.eu/en/map/europe-18century-firstsurvey/).

“A doua ridicare topografică Zweite oder Franziszeische Landesaufnahme ” 1806-1869 sau Second Military
Survey (1806-1869)
(Sursa:
http://mapire.eu/en/map/secondsurvey/).
Materialul cartografic evidenţiază
schimbările majore survenite în procesul de
habitare din acest spaţiu. În primul rând se
remarcă transferul fostei aşezări Glimboka,
de pe malul drept al râului Bistra pe cel
stâng. De aseemenea, pe noul amplasament
aşezarea capătă o cu totul altă structură
urbanistică; de la un sat dispersat la un sat
cu o structură puternic geometrizată,
structurat în lungul principalei magistrale de
transport a zonei, drumul Caransebeş –
Haţeg, talonat de un alt drum secundar,
paralel cu primul, amplasat spre sud. Cele două drumuri sunt intersectate perpendicular cu alte trei străzi,
rezultând astfel mai multe carouri dreptunghiulare, deschise sau închise, în cadrul cărora a fost trasat
parcelariul care a stat la baza fiecărei gospodării.
Pe noua hartă a satului Glimboca, strada principală în zona cetrală este mult mai largă, decât lăţimea
drumului. De asemenea, pe harta menţionată este reprezentată şi actualul lăcaş de cult.

Hărţile Regatului Maghiar

(Hungarian Kingdom) 1869-1887 (scara
1:25.000)

Acest material cartografic vine să

evidenţieze evoluţia procesului de
urbanizare prin creşterea suprafeţei
construite, păstrându-se tiparul urbanistic
iniţial. Harta dezvăluie existenţa unui pod
peste râul Bistra, precum şi o salbă de 5
mori, însirate pe malul acesteia. Ca şi
anterior, cursul văii se păstrează puternic
meandrat. În cadrul intravilanului sunt
reprezentate atât cimitirul cât şi Biserica
Adormirea Maicii Domnului.
 Generalkarte von Mitteleuropa – 1910 24
Pe fila 39-45 al acestui atlas realizat la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX este prezentată
situaţia localităţilor la începutul secolului XX.
Hărţile sunt realizată la o scară mult mai mare,
de 1 : 200.000, cea ce le scade mult din precizia
redăriilor. Importanţa acestora este dată de
evidenţierea situaţiei existente la începutul
secolului menţionat.
O privire asupra amenajării urbanistice a
localităţii Glimboca din această perioadă, a cărui
nume a fost maghiarizat în Novákfalva este
includerea traseului căii ferate Caransebeş –
Oţelu Roşu – B – Haţeg – Subcetate, construită
la sfârşitul sec. XIX.

Glimboca Astăzi (Goofle Earth).

Sub aspect urbanistic se poate constata păstrarea structurii iniţiale a aşezării, dar şi apariţia unui nou
nucleu de dezvoltare în partea de nord-est a localităţii, unde se conturează o nouă stradă în locul unui fost
drum de câmp.
Concomitent se poate constata
puternica dezvoltare a localităţii în
jurul principalului ax, drumul de ţară,
actualul DN 65. Un alt nucleu de
locuire, sub forma unei mănăstiri şi a
unui cămin de bătrâni se conturează
pe vechea vatră a fostului sat
Glimboca de Jos, în dreapta văii
Bistra. De asemenea, la sud de
localitate se constată o tendinţă de
pătrundere a spaţiului habitaţional
spre zona colinară, pe pârâul Valea
Satului, în timp ce în preajma râului
Bistra şi al altor cursuri de apă ce
mărginesc comuna apar mai multe
lacuri artificiale, utilizate de către localnici ca pescării şi locuri de agrement.

Prezenţe arheologice în teritoriul administrativ

După analiza repertoriilor arheologice locale (Luca, 2004; Luca, 2006; Luca, 2010) şi al
Repertoriului arheologic naţional (RAN), precum şi a publicaţiilor de specialitate am constatat că pe
teritoriul administrativ al comunei Glimboca nu este semnalată nici o descoperire arheologică (situri
arheologice, descoperiri izolate, descoperiri monetare etc), deşi localitatea este amplasată pe direcţia unui
drum preistoric, utilizat cu succes şi de către romani, în drumul lor spre Sarmizegetusa antică –
cunoscunoscut sug numele de „Drumul lui Traian”. Acest drum a fost una dintre principalele rute de legătură
dintre Banat şi zona Haţegului, inclusiv Transilvania şi în perioada migraţiilor şi a Evului mediu. Din aceste
considerente considerăm că lipsa unor descoperiri arheologice în zonă se datorează în primul rând lipsei unor
cercetări de teren.
Documentele istorice şi materialele cartografice arată că localitatea Glimboca, a fost cunoscută încă
din secolul XIV, sub numele de Villa Nouac sau Nowak, iar începând cu 1475 sub numele de Glomboca, dar
satul iniţial avea un alt amplasament. Tradiţia locală, dar şi materialele cartografice de secol XVIII dezvăluie
faptul că vechea vatră a aşezării era situată pe malul drept al văii Bistra, pe afluientul acesteia Glâmboca.
Aici este localizat amplasamentul vechii aşezări, cunoscută sub numele de „Sat Bătrân”. Tot aici, în preajma
locului unde se presupune că a fost vechea biserică a satului s-a ridicat în ultimii ani o mănăstire, Mănăstirea
„Sfânta Treime”, în preajma căreia s-a înfiinţat un Cămin de bătrâni. Deşi prezenţa acestei aşezări medievale
este consemnat de către unele surse (Ţeicu, 2007, p. 169), în zonă nu s-au făcut nici un fel de săpături
arhelogice.

24
Sursa: http://lazarus.elte.hu/hun/maps/1910/krasso.jpg
 Evolutia statutului administrativ, militar şi funcţional al localităţii

Statutul administrativ
În perioada feudală clasică această zonă era împărţită în mai multe districte româneşti (Lugoj, Caran,
Sebeş, unificate pe parcursul secolului al XV – lea, Comiat, Mehadia, Almăj, Ilidia, Cuieşti pe Bârzava şi
Caraşova)., care s-au bucurat de o serie de privilegii, mai ales începând din epoca lui Iancu de Hunedoara,
privilegii recunoscute şi extinse de către Ladislau al V-lea Postumul, la 1457. În această perioadă satele
româneşti din bazinul văii Bistra au aparţinut în bună parte de domeniile nobiliare ale familiilor Bizere, aflate
în districtul Caran, iar ulterior în cel al Caransebeşului.
1240 – Este menţionat primul Ban (căpetenie militară şi administrativă) al Severinului, nobilul Luca
(Simu, 1941, p. 10).
1370 – Este menţionat districtul Caransebeş;
1457 - Este menţionat districtul Sebeş (Simu, 1941, 11).
1475 – Este menţionat districtul Sebeş, în cadrul comitatului Timişoarei;
La nivel local, stăpâni peste unul sau mai multe sate erau juzii şi cnezi, din care ulterior unii vor intra
în categoria mobilimii române locale.
1588 – În timpul lui G. Bethlem pe structura fostului district al Sebeşului este menţionat Comitatus
Caransebesienşis ca structură administrativă şi juridică, la conducerea căreia este numit de către principe un
comite şi un vice-comite.
- În 1658 Acaţiu Barcsay cedează Banatul de Lugoj-Caransebeş, turcilor pentru sprijinul acordat la
tronul Transilvaniei, formănd un sangeac separat cu acelaşi nume, aflat sub stăpânirea paşei de Timişoara,
- Între 1717-1778, Banatul a fost împărţit de către stăpânirea austriacă în 13 districte (Timişoara,
Cenad, Becicherecul Mare, Ciacova, Făget, Lipova, Palanca Nouă, Vârşeţ, Caransebeş, Lugoj, Orşova şi
Almăj) împărţite la rândul lor în cercuri. Pe lângă această structură administrativă aprobată de către împărat
prin decret imperial în septembrie 1718, mai erau incluse şi 6 companii militare de graniţă şi o companie în
Clisura Dunării. Districtul Caransebeş cu cele 75 de localităţi era împărţit la rândul său în 3 cercuri (Bistra,
Pogăniş, ulterior Bucoşniţa şi Timiş). Teritoriul actualei comune făcea parte din cercul Bistra. (Feneşan,
1977, p. 54-56, alături de un district militar de graniţă. (http://universulromanesc.com).
- La 1783 Caransebeșul și satele din împrejurimi, inclusiv Glimboca, au fost incluse în Granița
Militară Bănățeană. Până la acel moment Glimboca a avut un statut civil, în cadrul comitatului Severin,
organizat în 1778-1779 (Feneşan, 2014, p. 77).
- Între 1848-1860 Banatul a fost scos de sub administraţia maghiară, şi împărţit între Voivodina
sârbească şi Banatul timişan. Din 1851 pe structura fostelor comitate (Caraş, Timiş şi Torontal), vor lua
naştere cercurile: Timişoara (fostul comitat Timiş), Becicherecu Mare (fostul comitat Torontal), Novi Sad
(Neusatz), Zombor şi Lugoj (fostul comitat Caraş). În noile condiţii cercul Lugoj era organizat în patru plase:
Lugoj, Oraviţa, Bocşa şi Făget.
- În perioada 1860 – 1819, cât timp Banatul s-a aflat din nou sub administraţie maghiară, s-a revenit
la administraţia comitatensă, prin desfinţarea cercurilor, şi păstrarea plăşilor. În zona de graniţă s-a păstrat
vechea structură, bazată pe cercuri militare, Glimboca aparţinând de cercul Obreja.
1873 – Prin legea de desfiinţare a graniţei militare s-a înfiinţat un comitat de sine stătător cu
denumirea de Szőrény Vármegye (Comitatul Severin), având reşedinţa la Caransebeş. Acesta a inclus
teritoriul fostului regiment de graniţă româno-bănăţean (nr.13) şi din fosta companie 12 a regimentului
banato-ilir, aparţinătoare fostelor preturi Caransebeş, Teregova, Bozovici şi Orşova. În cadrul preturii
Caransebeş erau 6 notariate cercurale: Caransebeşul Nou; Cârpa; Obreja (de care aparţinea şi Glimboca);
Borlova; Ohababistra şi Rusca Montană.
- Între 1919-1950 – Noua administraţie românească divizează Banatul românesc, iniţial în două
(Timiş-Torontal) apoi în trei judeţe (Timiş-Torontal, Caraş şi Severin).
- Între 1950-1968, harta Banatului s-a împărţit în regiuni (iniţial trei: Arad, Severin şi Timişoara,
apoi una Regiunea Banat, împărţită la rândul său în mai multe raioane şi comune. Actualul teritoriu
administrativ Glimboca a făcut parte din raionul Caransebeş, regiunea Banat.
- Din 1968 s-a instituit actuala structură administrativă, având la bază judeţul, Banatul românesc
fiind împărţit în două judeţe: Timiş şi Caraş-Severin. În această nouă structură administrativă comuna
Glimboca face parte din jud. Caraş-Severin.
După 1956 ia naştere comuna Glimboca, formată din satul cu acelaşi nume, în cadrul judeţului
Caraş-Severin.
 Pe plan local satele erau conduse de juzi sau cnezi care aveau atribuţii administrative şi juridice,
unde juraţii proveniţi dintre cnezi şi preoţi români cercetau şi dădeau sentinţele potrivit dreptului românesc
(jus valachicum). Coroana maghiară a căutat fie să limiteze, fie să anuleze această autonomie, ceea ce a
stârnit deseori reacţii din partea nobilimii locale.
În plan juridic la nivelul comitatelor predomină justiţia seniorială; după scaunul de judecată al
stăpânului moşiei urma scaunul comitatens (pentru litigiile dintre nobili); de la comitat se putea face apel la
scaunul de judecată al voievodului sau al vicevoievodului; ultima instanţă putea fi cea regală.
În plan militar, pe parcursul evului mediu statutul militar al aşezării, în calitatea sa de posesiune
cnezială şi nobiliară a constituit o resursă umană pentru formarea structurilor cu atribuţii militare şi politice
locale, pe care regalitatea maghiară a folosit-o pentru apărarea Banatului. În acest scop nobilimea locală a
recrutat pe unii dintre localnici în cetele cu care participoau la luptă. Numărul acestora era de obicei foare
restrâns, deoarece puţini iobagi cunoşteau meseria armelor, iar nobili nu erau interesaţi să-şi diminueze
semnificativ forţa de muncă de pe moşii.
Vocaţia militară a aşezării începe să se manifeste, începând cu a doua parte a sec. al XVIII-lea, odată
cu activităţile grănicereşti şi de vamă. După 1783, odată cu ataşarea la Regimentului româno-ilir, satului
Glimboca a devenit o localitate militarizată, în cadrul Batalionului de grăniceri româno-iliric, compania
Ohaba-Bistra.
Organizarea graniţei bănăţene din punct de vedere administrativ, judecătoresc, fiscal şi militar a fost
normată treptat, prin extinderea legislaţiei mai vechi din alte zone de graniţă sau prin uniformizarea
sistemului normativ din toate confiniile imperiului.
Legile de organizare a graniţei bănăţene au avut ca bază „Drepturile militare pentru generalatul
Carlstadului şi Varaşdinului" aplicate în 1778 şi modificate în 1807 prin constituţia confiniară. Prima unitate
administrativă era comuna sau comunitatea grănicerească direct subordonată comandei regimentului,
comunitatea militară fiind însă autonomă cu un statut asemănător celui al comunelor urbane.
Conducerea comunei era asigurată de sfatul bătrînilor ales dintre locuitori în funcţie de mărimea
satului şi numărul populaţiei. Sfatul avea atribuţii de ordin administrativ, economic, poliţienesc, fiscal şi
repartiza grănicerii la muncile publice, sub-stituindu-se de fapt vechii instituţii cneziale. Autoritatea supremă
o avea comandantul pieţii - reprezentantul autorităţii militare. Unitatea superioară administrativă era
circumscripţia de companie ce grupa toate comunele din teritoriul respectiv comandată de comandantul de
companie. Pe teritoriul regimentului autoritatea deplină era concentrată în mîinile comandantului, ajutat de
un corp de referenţi specialişti pentru problemele juridice, politiro-economice, construcţii, caserie. Pe plan
juridic normele introduse în 1778 realizau parţial o modernizare a sistemului judecătoresc şi legislative,
reflectând o stare de tranziţie spre un sistem juridic modern27.
În cadrul aşezării familiile erau organizate în comunioane de casă, a căror interdependenţă se baza pe
specificul militar, fiecare membru al comunionului având atribuţii atât în cadrul companiei, cât şi în cadrul
familiei grănicereşti.

27
Bona, 1988, p. 232-233
 Date privind istoricul localităţii Glimboca
(r. Glâmboaca, u. Novak-falva)

1370 - VILLA NOUAK (Suciu)

1430 - NOWAK;
1433 - NOVAKFALVA;
1447 - NOUACHFALVA;
1475 - GLAMBOCA/GLOMBOKA
1580 - NOVAKFALVA ALIO NOMINE GLEMBOCA;
1584 - ALSO-GLEMBOKA/FELSÖ-GLEMBOKA;
1718 - GLIMBOKA
1788 - GLIMBOCA/GLIMBULIA
1808 - GLIMBOKA;
1965 - GLIMBOCA.
Localizare
Satul Glimboca este aşezat în bazinul inferior al râului Bistra bănăţeană, într-o zonă în care culmile
Munţilor Poiana Ruscă şi Godeanu se îndepărtează treptat făcând loc văii largi ai Timişului. Administrativ
comuna Glimboca este formată dintr-o singură localitate, satul cu acelaşi nume. Coordonatele sale geografice
sunt de 22°19'11,26" longitudine estică şi 45°29'44,16" latitudine nordică, vatra satului fiind la o altitudine
medie de 238 m.

Toponimie. Evoluţia amplasamentelor. Dinamica habitatelor

Într-un studiu dedicat stratificării istorice a toponimiei Banatului istoric, Ionel Boamfă ajunge la
concluzia că toponimul „Glimboca” aparţine fondului vechi al toponimiei româneşti, fiind anterior
toponimiei româneşti medievale. Acest fapt dovedeşte persistenţa şi continuitatea elementului autohton dacic
romanizat şi apoi românesc şi în spaţiul Banatului de Severin 28. Alţi cercetători consideră că toponimul este
de origine slavă, provenind din substantivul „globoka”, cu sensul de adânc, după cum este prezentat în
Dicţionarul Toponimic al Banatului29. Numele a fost dat mai întâi văii şi mai apoi satului aşezat pe malurile
sale.
Există mărturii documentare care arată că prima vatră a satului a fost pe Valea Glimboca, pe malul
drept al văii Bistra, unde comunitatea avea o biserică din lemn, dată ulterior satului Mal 30. Potrivit unor surse
locale, începând cu a doua parte a secolului XVI o parte din locuitorii Glimbocii încep a-şi construi sălaşe pe
malul stîng al Bistrei, între acest râu şi drumul roman numit „ Drumul lui Traian”, ce ducea spre
Sarmisegetuza. Procesul de migrare din „satul bătrân” (de pe un mal pe celălalt al Bistrei) continuă în a doua
parte a sec. al XVI-lea, astfel că la 1584 sunt menţionate deja două sate Glimboca; Glimboca de Sus (satul
vechi) şi Glimboca de Jos (satul nou). De la această dată se menţin mereu două sate (două parohii) până în
1833, când dispar denumirile de Glîmboca de Sus şi Glîmboca de Jos şi rămâne doar denumirea de comuna
Glimboca.
Este posibil ca această strămutare timpurie să fi avut loc defapt mult mai târziu, începând cu sfârşitul
secolului XVIII. Cele două oiconime; Glimboca de Sus şi Glimboca de Jos ar putea fi mai-degrabă două
părţi ale aceleiaşi aşezări, numite aşa în funcţie de locul unde erau amplasate în teren. În spijinul acestei
aserţiuni vin documentele cartografice de secol XVIII 31, care confirmă existenţa unei singure aşezări cu
numele Glimboca, pe amplasamentul „Sat Bătrân”, fără a aduce nici un argument referitor la existenţa unei
alte aşezări pe actuala vatră.
Urmele satului vechi mai pot fi văzute şi astăzi, lângă dealurile Bogdanu, Joianu şi Tuta. Vatra
fostului sat bătrân era udată de pârâul „Valea Glimbocii”, un pârâu ce curge năvalnic, cu debit destul de
mare şi o pronunţată putere de eroziune a malurilor 32

Cronologia vetrelor
Potrivit lui Petru Bona satul Glimboca a avut o altă vatră, în „Valea Glimboca”, unde a existat şi o
biserică ortodoxă din lemn.33 Acest sat apare menţionat documentar până către 1833 când numele lui dispare

28
Boamfă, 2000, p. 348 şi 351
29
DTB IV, p. 103
30
Bona, 1996, p. 132.
31
Iosua Rainer, 1740; Hărţile iosefine, 1772; Harta Griselinii 1776.
32
Sandu Diana, 2013
33
Bona, 1996, p. 132.

14
din documente. Vechea aşezare rămânând pe mai-departe ca aşezare sezonieră, unde o parte dintre
glimboceni mai păstrau vechile case din piatră sau lemn, ca sălaşe.
În a doua parte a secolului al XVI-lea (1584) sunt menţionate documentar două localităţi cu acelaşi
nume: Glimboca de Sus şi Glimboca de Jos. Cum la acel moment nu ne putem gândi încă la întemeierea unei
aşezări cu acelaşi nume pe malul stâng al Bistrei, credem că este vorba mai degrabă de o puternică extindere
a aşezării iniţiale, unde partea de sus a satului, situată sub culmea dealului a luat supranumele „de Sus”, iar
cea de jos, situată mai aproape de Valea Bistrei să poarte numele Glimboca de Jos.
Începând cu sfârşitul sec. al XVIII-lea, odată cu includerea comunei în categoria aşezărilor
grănicereşti, are loc mutarea vechii aşezări pe actualul amplasament. Noua vatră se dezvoltă vertiginos odată
cu militarizarea graniţei şi reorganizarea urbanistică a satului, proces în urma căruia fostul sat Glimboca
dispare definitiv. Desigur, acestă mutare a fost un proces mai îndelungat, care probabil s-a întins pe o durată
mai mare de un deceniu, ştiut fiind faptul că fosta aşezare dispare definitiv în deceniul al III-lea. În acest
context fostul sat Glimboca, unde localnicii îşi aveau gospodării a dobândit caracterul unei aşezări
temporare, cu rol de sălase, utilizate în special pe timpul verii, când oamenii veneau aici pentru a-şi aduna
recoltele.

Informaţii istorice şi de altă natură privind satul Glimboca

1370 – Este atestată documentar actuala aşezare Glimboca, sub numele de villa Nouak, Novac sau Novaci.
Aşa îl aflăm din procesul unor răsculaţi contra siguranţei obşteşti, printre care era şi Wolp, fiul lui Ztyrw,
iobag din satul Villa Novak34.
1429-1430 – Regele Sigismund de Luxemburg confiscă posesiunile nobilului Lado de Bizere (Bizere,
Calova, Vârciorova, Zabadfalu, Rompina, Mal, Slatina, Glimboca, Mihălenţ, Weelgh, Lăţcani, Dănileşti,
Apadia şi Ohabiţa, din districtul Sebeş) pentru că acesta nu s-a supus poruncilor regale şi a trecut în
Muntenia, în ciuda faptului căci, cu un an înainte el s-a remarcat sub zidurile Golubacului, fapt pentru
care a primit de la rege o curte în Caransebeş. Lado de Bizere moare în 1431 sau 1432, iar fiul său,
Ladislau se întoarce acasă. în 1433, cere şi obţine retrocedarea fostelor posesiuni, care fuseseră donate
nobilului Nicolae de Bizere, cavaler al curţii regale şi vărului său, Laţcu 35.
1430 - Klaus von Redwitz, preceptorul cavalerilor teutoni din regatul Ungariei, căpitan al Severinului şi
comite al Cămării monetare regale de la Sibiu, dă poruncă din satul Glimboca, auditorului judecătoresc
diacului Ioan „de ambele hotare ale Mehadiei si Almăjului”, să-i scrie lui Ştefan, fiul lui Emeric Himfy
de Iersig, ca să-i restituie unui anumit Dionisie din Almăj oile pe care le luase fără vreun drept, urmând
să-şi obţină dreptatea doar pe calea legii, dacă ar avea vreun temei 36.
1433 – Sigismund de Luxemburg, împărat romano-german şi rege al Ungariei, îi porunceşte lui Klaus von
Redwitz, căpitan al cetăţii Severinului, să le restituie lui Nicolae de Bizere, oştean al Curţii regale şi
fratelui său Laţcu părţile deţinute pe moşiile Bizere, Kalowa, Vârciorova, Zabadfalu, Rampna, Mal,
Slatina Timiş, Novaci (Glimboca), Myhalancz, Weelgh, Apadia şi Ohabiţa, toate aflate în districtul
Caransebeş. Acestea fuseseră confiscate pe seama fiscului regal sub acuzaţia de necredinţă comisă de
răposatul Lado de Bizere şi fiii săi, unchiul patern şi verii beneficiarilor actului de clemenţă a
suveranului37. Laczkan, Delineşti.
1475 – Capitlul din Cenad întăreşte înţelegerea dintre nobilii de Bizere pentru împărţirea posesiunilor lor
Byzere, Kalwa, Clese, Warthalowa, Felsew şi Also Ramna, Glimboca, Zlatina, Ohabycza,
Kethmyhelencz, Laczkan, Apadia, Sachyal, Henserowa şi Bolvaşniţa din districtul Sebeşului, potrivit
căreia 2/3 îi reveneau lui Nicolae şi 1/3 lui Ladislau. 38 Este momentul la care satul Novaci devine
Glâmboca.
1492 - Începe un nou proces de moştenire în familia Bizeria, care se termină în 1495 şi în urma căruia
Glîmboca va aparţine lui Găman Gheorghe, mai apoi Găman Ana şi urmaşilor ei Fiath 39.
1493 – Într-un document de epocă este amintit preotul Oprişa din Glimboca, ca martor în faţa judelui
nobiliar al districtului Sebeş. Acţiunea este legată de stabilirea moştenirii defunctului nobil Nicolae de
Bizere, printre care la moartea sa avea o datorie de 2 florini către preotul Oprişa din Glimboca, alături de
alţi locuitori, care-l împrumutaseră cu diferite sume de bani. Datoriile decedatului, în sumă de 14 florini
34
Sandu Diana, 2013
35
Haţegan, 2006, p. 213.
36
Feneşan, 2015, p. 205
37
Feneşan, 2015, p. 82
38
Ibidem, p. 268
39
Sandu Diana, 2013

15
 sunt achitate de către vărul acestuia Ştefan Găman. Această informaţie arată situaţia materială destul de
bună a comunitatăţii româneşti de aici, la acel moment 40.
1495 – Are loc o înţelegere în faţa capitlului de Arad, între membrii familiei nobiliare Bizere, în urma căreia
Gheorghe Găman de Bizere şi fii săi pe de o parte şi Ion Bizere cu fraţii săi Nicolae şi Andrei sistează
procesul dintre ei, realizând de comun acord împărţirea posesiunilor familiei Bizere: Ravna, Glimboca şi
Ohabycha. Este momentul în care Ion Bizere zălogeşte lui Gheorghe Găman, părţile sale din comunele
Ramna, Glimboca şi Thernowa pentru suma de 250 florini aur41
1499 - Iacob de Gârlişte şi Petru Tharnok de Măcicaş, banii ai Severinului, ţin scaun de judecată la
Caransebeş, unde dispun rehotărnicirea unei păduri aflată pe teritoriul moşiei Glimboca, ce aparţinea
nobililor George Găman şi lui Ioan de Bizere, şi pe care aceştia şi-o disputau cu foştii bani ai
Severinului.42
1554 –Petru Petrovici obţine consimţământul Porţii otomane de a stăpâni o parte din Banatul Caransebeşului
şi Lugojului, printre care şi moşia Glimboca.
1561 – Moşia Glimboca ajunge în posesia lui Csaky Mihai. Pentru ca nouăsprezece ani mai târziu, în 1580 să
revină din nou în stăpânirea familiei Găman, până la 1656. În această perioadă are loc un proces de
extindere a satului Glimboca spre nord-vest, spre poalele Culmii Gorunului, pe cursul superior al pr.
Valea Ponorna, formând satul Glimboca de Sus, în timp ce vechiul sat a râmas Glimboca de Jos. Nu
poate fi vorba de o strămutare pe malul stâng al Bistrei, pe actuala vatră, deoarece urmele acestuia nu se
regăsesc nici documentar şi nici cartografic pe documentele ulterioare.
1584 – Procesul de migrare din „satul bătrân” continuă în a doua parte a sec. al XVI-lea, astfel că la 1584
sunt menţionate deja două sate Glimboca; Glimboca de Sus (satul vechi) şi Glimboca de Jos (satul nou).
1597 – Glimboca revina în memoria documentelor de cancelarie, în contextul în care principele Sigismund
Bathory îi recunoaşte Advigăi Torok, din familia Găman-Bizerea, soţia lui Petru Măcicaş de Tincova, îi
recunoaşte meritele personale şi familiare, printr-o donaţie prin care îi este recunoscut, ei şi urmaşilor
săi, dreptul de stăpanire asupra părţilor care i se cuveneau din posesiunile Obreja, Calova, Virciorova şi
din prediul Ples situate în districtul Caransebeş, comitatul Severin, moşii care din secolul al XV-lea au
făcut parte din domeniul funciar al familiei Bizerea de Caransebeş 43
1600 – Din testamentul Margaretei Găman, datat în 2 octombrie 1600, printre bunurile lăsate moştenire
rudelor, este pomenită Glimboca, unde aceasta avea un iobag de casă, Petru Roman, luat cu zălog pentru
18 florini de la Gheorghe Marga, iobag ce urma să revină orfanelor sale 44.
1757- Satul Glimboca avea 95 de case (Bona, 1996, p.132).
1783 - Glimboca a devenit o localitate militarizată, în cadrul Batalionului de grăniceri româno-iliric,
compania Ohaba-Bistra, alături de satele: Ohaba, Obreja, Ciuta, Cireaşa, Crâşma, Iaz, Mal, Măru,
Marga, Valea Mare, Var, Voislova şi Zăvoi.
1790-1794 – Potrivit unor surse la această dată a fost ridicată actuala biserică, cu hramul „Adormirea
Născătoarei de Dumnezeu”. O biserică mai veche din lemn, care era pe vechea vatră a satului, a fost
cedată, probabil după strămutarea satului pe actualul amplasament, satului Mal 45. Potrivit lui N.
Stoicescu biserica ar fi fost construită la începutul sec. XIX sau 1824, fiind mărită şi pictată la 1969 46.
1800 – Datele documentare identifică faptul că satul în acel moment avea 252 de familii; în majoritatea
cazurilor locuiau într-o singură casă două sau chiar trei familii 47.
1810 – La Glimboca este menţionată existenţa unei scoli grănicereşti de categoria I-a şi a două parohii, fapt
ce arată că avem deja aici o comunitate destul de puternică 48.
1869-1872 – Are loc procesul de demilitarizare a graniţei bănăţene şi la desfinţarea regimentelor de graniţă.
1871 - Se trece la administrarea civilă a fostelor comune de graniţă, comuna grănicerească Glimboca
devenind o aşezare civilă (Bona, 1988, p. 234).
1878 – Sunt înregistrate la Glimboca 204 case şi 1586 de locuitori, pentru ca în 1882 numărul acestora să
ajungă la 1714, din care patru erau familii germane şi una de evrei 49.

40
Coromoşan, 1941, p. 7; Bona, 1995, p. 31-32; Haţegan, 2006, p. 286.
41
Ilieşiu, 2011, p. 297
42
Ilieşiu, 2011, p. 130; Haţegan, 2006, p. 294.
43
L. Boldea, 2012, p. 237-138
44
L. Boldea, 2007, p. 171
45
Bona, 1996, p. 132
46
Stoicescu, 1973, p. 73
47
Sandu Diana, 2013.
48
Feneşan, p. 110
49
Ibidem

16
1882 – Este amintită existenţa unui gater şi un depozit de lemne, amplasat pe malul drept al văii Bistra, spre
marginea vechiului sat Glimboca, care asigura material lemnos necesar uzinei Ferdinand, situată în
apropiere. Mai târziu s-au construit căi forestiere pe Valea Glimbocii şi Valea Vârciorovei, vagoanele
fiind trase de-acum de locomotive cu aburi.50
1904 – Ia naştere la Glimboca Primul nucleu de muzică vocală „Corul Inteligenţei Române”, într-un
moment de profundă efervescenţă culturală, întâlnit pe toată Valea Bistrei, unde funcţionau nu mai puţin
de 16 formaţii corale. După o perioadă lungă de întrerupere corul îşi reia activitatea în 1935, numărând
trei ani mai târziu 33 de interpreţi. Începând din 1943 corul devine mixt, funcţionând în această formulă
până în 1958, când a fost întreruptă din lipsa unui dirijor şi reluată deabia în 1973 51.
1908 – La 11 noiembrie, 1908, a fost inaugurată linia ferată între Caransebeş şi Băuţar, un an mai târziu fiind
inaugurat şi tronsonul Băuţar – Subcetate, jud. Hunedoara.
1920 – Sub păstorirea vrednicului preot local Gheorghe Frăţilă este construită Casa Culturală. Acest edificiu
era dotat cu bibliotecă, sală de lectură şi o sală mare pentru petreceri, serbări şi programe artistice. În
perioada comunistă, după construirea Căminului Cultural, acesta va adăposti alte instituţii (sediul CAP,
Dispensar Medical).
1922 – Comunitatea de avere din Caransebeş sub preşedinţia inginerului silvic Simion Simu, deschide
exploatarea silvică în regie proprie de pe văile Glimboca şi Vârciorova, transportul masei lemnoase fiind
efectuat cu ajutorul locomotivelor cu abur 52.
1926-1928 – Sub coordonarea preotului paroh din localitate este ridicată o impunătoare şcoală cu etaj, care
pe lângă săli de clasă şi cancelarie avea şi locuinţă pentru director. Şcoala a fost extinsă în decursul
anilor 1961-1962.
1948 - La momentul naţionalizării Uzina Ferdinand (devenită Oţelu - Roşu), având un capital de aproape
650 milioane de lei, deţinea la Glimboca o fermă (Ferma Glimboca), cu o suprafaţă de 298 mp 53 (fostul
depozit de lemne Sefler), transformată mai târziu în grajduri pentru vitele cooperativei agricole de
producţie din sat.
1942-1943 – La Glimboca a fincţionat una dintre cele 14 şcoli ţărăneşti ale ASTREI Bănăţene din jud
Severin, pentru borbaţi şi femei destinate organizării gospodăriei ţărăneşti şi a igienei practice pentru
femei. (Sabin Evuţian în Raportul general de activitate al Astrei Bănăţene pe anul 1942-1943, în Revista
Banatul, nr. 4-6, 1943, p. 49 (50-52).
1948 - La momentul naţionalizării Uzina Ferdinand (devenită Oţelu - Roşu), având un capital de aproape 650
milioane de lei, deţinea la Glimboca o fermă (Ferma Glimboca), cu o suprafaţă de 298 mp (fostul
depozit de lemne Sefler), transformată mai târziu în grajduri pentru vitele cooperativei agricole de
producţie din sat.
1949 - A fost construită halta Bucium (reconstruită în 1969) care deserveşte călătorii CFR, şi navetiştii spre
Oţelu Roşu54.
1953 – 1954 s-a realizat electrificarea comunei, începută pe plan local şi apoi continuată şi terminată din
fondurile statului55.
1953-1955 – A fost construit actualul pod peste râul Bistra, cu o lungime de 100 m. Podul a mai suferit o
serie de îmbunătăţiri în anii 1958 şi 1970, după inundaţii şi refăcut după inundaţiile devastatoare din anul
200056.
1961 – 1962 – Au loc lucrări pentru extinderea şcolii, aceasta fiind lărgită prin construcţia a încă 4 săli de
clasă, un laborator, o sală profesorală şi o cameră pentru material didactic.
1961 - La 24 decembrie s-a realizat cooperativizarea forţată a comunei, aceasta fiind ultima de pe Valea
Bistrei care intra în acest sistem de producţie.
1962 - Are loc asfaltarea şoselei naţionale Caransebeş – Oţelu-Roşu, care trece prin comună.
1964 – Au demarat lucrările de asfaltare a străzilor în localitate şi executarea de trotuare din ciment. Tot în
această perioadă au fost amenajate spaţiile din faţa primăriei şi şcolii. S-a construit chiar şi o fântână
arteziană, la care s-a renunţat în ultimii ani, când s-a construit o nouă fântână din fonduri europene 57.

50
Sandu Diana, 2013
51
Jompan, 2011, p. 333.
52
Roşu, 2011, p. 238.
53
Narai, 2011. p. 254
54
Sandu Diana, 2013
55
Ibidem.
56
Ibidem.
57
Ibidem.

17
 Elemente de evoluţie urbanistică
La început, centrul satului Glimboca de Jos a fost pe locul actualului cimitir, apoi în perioada 1794 –
1810 satul s-a extins mult, centrul așezării fiind stabilit unde se găseşte în prezent.
În această perioadă satele grănicerilor sunt reorganizate, după tipul satelor germane colonizate în
Banat, cu străzi largi şi întretăiate de alte străzi în unghiuri drepte, grupurile de case în cadrul parcelelor de
formă dreptunghiulară erau aliniate la stradă. În cadrul aşezării familiile erau organizate în comunioane de
casă, care, odată cu scurgerea timpului, se individualizează din ce în ce mai mult formând o adevărată
industrie casnică. Interdependenţa acestora era dată şi de specificul militar, fiecare membru al comunionului
având atribuţii atât în cadrul companiei, cât şi în cadrul familiei grănicereşti. Greul în comunion îl duceau în
primul rând femeile, care erau prezente atât la muncile agricole, cât şi în gospodărie la creşterea animalelor,
dar şi la tors, şi la războiul de ţesut. În comunionul de casă se confecţiona uniformele grănicerilor dar şi
costumele populare ale femeilor, adevărate opere de artă (Sandu Diana, 2013).
Până în anul 1944, majoritatea locuitorilor comunei locuiau încă în case zidite din piatră, cărămidă
crudă sau lemn. După acest an s-a pus un accent deosebit pe construirea de noi case din cărămidă arsă.
Acestea au terase de formă unghiulară în curte, camere multe, înalte şi spaţioase, dispuse în stilul vagon, cu
un coridor închis, din care se intră în toate încăperile. Ferestrele sunt mari, în majoritate cu rulouri, iar porţile
din lemn sau fier sunt vopsite şi artistic lucrate. Aproape toate casele au pivniţe încăpătoare, dispuse pe toată
lungimea casei sau sub „casele de la drum”. În curte sunt grajduri cu şură şi alte anexe, pentru animale şi
păsări (Sandu Diana, 2013).

Organizarea satului şi dotarea lui

 La 1878 exista un gater la marginea satului şi un depozit de lemne ce servea la topitul fierului de la
uzina Ferdinand.
 În perioada comunistă, infrastructure vechiului gater a fost transformată în grajduri pentru vitele
cooperativei agricole de producţie din sat, sub denumirea de „fermă”.
 Dreptul la învăţământul organizat a fost obţinut de glimboceni încă din 1774, în urma integrării lor în
batalionul grănicerilor. Atunci s-a infiinţat şcoala în comună, fapt ce reiese dintr-un document
intitulat „Memoriu”, prin care s-au cerut rechizite şcolare pentru şcolile existente, emis în anul 1776,
pe baza ordonanţei de la 1 octombrie 1776. Primul învăţător atestat a fost însă Moise Moesevici în
1808
 În anul 1949 a fost construită halta Bucium (reconstruită în 1969) care deserveşte călătorii CFR.
Între anii 1950 - 1952 a fost construită primăria şi căminul cultural, renovate mereu de-a lungul
timpului. Actualul pod peste râul Bistra a fost construit între 1953 – 1955, în lungime de 100 m,
îmbunătăţit în 1959, 1970 şi refăcut în 2000, după inundaţiile devastatoare din acel an.
 Între 1953 – 1954 s-a realizat electrificarea comunei, începută pe plan local şi apoi continuată şi
terminată din fondurile statului. În 1956 s-a realizat şi radioficarea, la care comuna a contribuit cu
stâlpii aferenţi.
 Începând cu anul 1962 se construieşte pe locul fostei şcoli, din centrul comunei, magazinul alimentar
şi universal, ce avea la etaj Consiliul de Conducere al CAP şi Circa Sanitară Comunală. Punctul
sanitar cu cadru mediu care exista încă din 1954, devine în 1969 circă sanitară, cu două cadre medii,
iar mai târziu şi medic.
 Din anul 1964 s-a trecut la asfaltarea străzilor intracomunale, şi executarea de trotuare din ciment.
Tot în această perioadă au fost amenajate spaţiile din faţa primăriei şi şcolii.

Evoluţia economică a localităţii

A. Ocupaţii tradiţionale
În lucrarea sa despre Banat, J.J. Ehrler, mărturiseşte că pentru locuitorii de pe Valea Bistrei (cercul
Bistrei) mijlocul principal de trai era creşterea oilor, acestea fiind mânate pe timpul verii la păşunile alpine
din Muntele Mic, Godeanu şi Ţarcu. Oile erau ţinute aici timp de două luni. Culturile agricole se practica în
zonele joase de pe Valea Bistrei, unde solul era destul de productiv, dacă scăpa de inundaţii, care erau o
ameninţare permanentă58.

58
Semnificativă în acest sens a fost situaţia din 1970, când Bistra a inundat Oţelu Roşu, iar şoseaua şi linia ferată
Oţelu-Glimboca, unde s-a rupt digul, erau impracticabile.

18
 La momentul respectiv recolta de cereale nu trecea de 16.950 mierţe 59 de grâu; 180 mierţe de orz;
7.900 mierţe de ovăz şi 60.000 mierţe de porumb.
Alte ocupaţii secundare aducătoare de venit erau pescuitul păstrăvilor, exportul postavului şi
prinderea animalelor sălbatice60
O altă ocupaţie deosebit de importantă şi des întâlnită în satele din zonă, facilizată şi de existenţa
unor importante areale împădurite, a fost exploatarea şi prelucrarea lemnului. Pentru aceasta erau recunoscuţi
anumiţi meşteri locali, care se ocupau atât cu lucrări de dulgherie (construcţii de case, anexe gospodăreşti,
bisericii etc.), cât şi tâmplarie, îndeletnicire legată de confecţionarea unor obiecte casnice, mobilier şi unelte.

Meşteşugurile tradiţionale
Deşi în cadrul gospodăriei cea mai mare parte din lucrările necesare erau executate de stăpânul
acesteia, erau o serie de lucruri care necesita o muncă specializată, din această cauză viaţa satelor nu putea fi
pe deplin funcţională fără meşterii locali. Meşteşugurile au fost utile la prelucrarea produselor agricole
(morăritul), construirea locuinţelor sau adăposturilor (sălaşe pentru animale), dulgheritul, la repararea
uneltelor din fier – covăcitul. Tot în categoria meşteşugurilor casnice putem include cele cu privire la morile
ţărăneşti şi războaiele de ţesut.
Un alt meşteşug care căştigă tot mai mult teren pe parcursul sec. al XIX-lea este cărămidăritul.
Cărămidarii erau cunoscuţi datorită produsului lor finit – cărămida. Utilizată tot mai frecvent la construirea
locuinţelor, îndeosebi şi a altor anexe pe lângă gospodăriile personale. Acest material de construcţie era
preparat dintr-o pastă de argilă cu nisip şi apă sau din alte materiale, prin presare mecanică sau manuală,
urmată de uscare la soare şi aproape întotdeauna de ardere. Acest tip de meşteşugari îşi desfăşurau activitatea
prin sate şi făceau mult solicitata cărămidă pe loc, adică la marginea satului respectiv unde au realizat
angajamentul61.
Vărarii produceau alt material de construcţie foarte important – varul, prin arderea rocilor de calcar
în cuptoare (varniţe) şi prin hidratarea ulterioară a produsului (var stins). Pe valea Bistrei acest meşteşug s-a
practicat în satul Var din comuna Obreja.
Oloiniţarii sau uleiniţarii erau cei care fabricau uleiul de dovleac, floarea soarelui şi din alte seminţe.
Deşi în trecut era o îndeletnicire destul de răspândită, aproape în fiecare sat, astăzi aceştia sunt tot mai puţini,
iar unele instalaţii tehnice se află în paragină. Se cunoşteau diferite feluri sau categorii de uleiniţe
Cojocăritul, practicat în special de către bărbaţi. care confecţionau acele piese de port popular
realizate din piei de oaie cu blana înăuntru, purtată de femei şi de bărbaţi şi având diferite forme. De
menţionat că ei erau specializaţi în prelucrarea pieilor de ovine din care apoi confecţionează amintita piesă
de port popular pentru iarnă. Cojocarii bănăţeni acordau o mare atenţie produselor, în special cele destinate
femeilor, care erau deosebit de frumoase, cu un grad de maximă exuberanţă coloristică, în timp ce pentru
bărbsţi erau mai restrânse ca formă şi decoraţiuni.
Ţesutul în casă, era o îndeletnicire feminină, practicată în fiecare gospodărie, pentru necesităţi proprii, dar
existau şi ţesătoare care îşi valorificau produseele pe piaţă. Acestea îndeplinieau o gamă extinsă de operaţii,
în a căror tehnică se acumula o experienţă îndeluingată în ţesutul lânii, cânepei şi bumbacului, din care apoi
se confecţionau, mai ales, cele necesare îmbrăcăminţii. Produsele ţesătoarelor aveau întrebuinţări multiple,
de la cele de uz gospodăresc (desagi, traiste, saci, ştergare
pentru şters şi pentru acoperitul hranei, ştergare folosite de ciobani în prelucrarea laptelui), de interior
(menite să îmbogăţească şi să înfrumuseţeze interiorul locuinţelor săteşti: ponevi, cilimuri, ştergare de
grindă, de icoane, măsaie, ştergare de ferestre) şi ocazionale (legate de ceremonii şi obiceiuri mai importante
– botez, nuntă, sărbători de peste an şi înmormântări) 62.
Alţi meşteri ai lumii satului arhaic erau: fierarii (cauacii), care reparau sau confecţionau unelte
agricole, scule, obiecte cu utilităţi diverse; potcovarii, care pregăteu boii pentru muncile agricole, încălţându-
i cu potcoave de fier; tâmplarii specializaţi pe producerea diferitelor bunuri din lemn (mobilier, uşi, ferestre
etc.); dulghierii, care se ocupau cu ridicarea diferitelor construcţii din lemn (case, acareturi, acoperişuri); iar
odată cu extinderea utilizării cărămizii în construcţii s-au înmulţit zidarii.

59
Veche unitate de capacitate pentru cereale folosită în trecut în ţările româneşti, care a variat în timp și după regiune,
de la 21-25 litri.
60
Ehrler, 2006, p. 69.
61
Vărzan M. Cubin I. P, 2016. p. 114
62
Vărzan; Cubin, 2016, p. 114-115

19
 Evolutia structurii etnice si apartenenței religioase a populației

Structura etnică şi confesională a populaţiei

La 1800 satul avea 252 de familii; în majoritatea cazurilor locuiau într-o singură casă două sau chiar
trei familii. În 1878 existau 204 case şi 1586 de locuitori, în 1882 numărul acestora crescând la 1714 (Sandu
Diana, 2013).

Evoluţia populaţiei comunei/localităţii Glimboca după etnie:

- 1880 – 1635 locuitori, din care 1553 români, 11 maghiari, 50 germani, 21 altă etnie;
- 1890 – 1763 locuitori, din care 1740 români, 19 germani, 4 altă etnie;
- 1900 – 2017 locuitori, din care 1992 români, 21 germani, 4 altă etnie;
- 1910 – 2224 locuitori, din care 2120 români, 20 maghiari, 53 germani, 31 altă etnie;
- 1920 – 2168 locuitori, din care 2108 români, 6 maghiari, 29 germani, 14 evrei, 11 altă etnie;
- 1930 – 2262 locuitori, din care 2167 români, 6 maghiari, 29 germani, 14 ţigani, 11 altă etnie;
- 1941 – 2245 locuitori, din care 2185 români, 8 maghiari, 25 germani, 27 altă etnie;
- 1966 – 2485 locuitori, din care 2449 români, 23 maghiari, 12 germani, 1 altă etnie;
- 1977 – 2371 locuitori, din care 2302 români 20 maghiari, 8 germani, 31 ţigani, 10 altă etnie;
- 1992 – 1931 locuitori, din care 1927 români, 4 altă etnie.
- 2002 – 1931 locuitori, din care 1911 români, 6 maghiari 4 nemţi, 8 ţigani, 2 alte naţionalităţi;
- 2011 – 1808 locuitori, din care 1717 români, 4 ucrainieni, 81 informaţie indisponibilă.

Evoluţia populaţiei comunei/localităţii Glimboca după religie:

- 1869 – 1586 locuitori, din care 1579 religie ortodoxă, 7 romano-catolici;
- 1880 – 1635 locuitori, din care 1576 ortodoxă, 51 romano-catolici, 8 evanghelici;
- 1890 – 1763 locuitori, din care 1740 ortodocşi, 17 romano-catolici, 2 evanghelici, 4 izraeliţi;
- 1900 – 2017 locuitori, din care 1989 ortodocşi, 5 greco-catolic, 14 romano-catolici. 2 evanghelici, 7
izraeliţi;
- 1910 – 2224 locuitori, din care 2110 ortodocşi; 22 greco-catolici, 71 romano-catolici, 2 reformaţi, 6
evanghelici, 10 izraeliţi, 3 altă religie;
- 1930 – 2262 locuitori, din care 2124 ortodocşi, 61 romano-catolici, 4 reformaţi, 6 evanghelici, 5
evrei, 48 baptişti, 14 altă religie;
- 1992 – 1931 locuitori, din care 1576 ortodocşi, 7 romano-catolici, 220 baptişti, 122 penticostali, 3
evanghelici, 13 altă religie;
- 2002 – 1931 locuitori, din care 1573 ortodocşi, 7 romano-catolici, 2 evanghelici, 220 baptişti, 122
penticostali, 5 adventişti, 2 altă religie;
- 2011 – 1808 locuitori, din care 1424 ortodocşi, 15 romano-catolici, 107 penticostali, 164 baptişti, 87
informaţie indisponibilă.

20
 Evolutia reglementarilor edilitare şi urbanistice
Deşi în Banat au avut loc intense procese de colonizare cu populaţii alogene, venite de la sudul
Dunării sau din spaţiu germanic, încă din 1720, până în 1740 nu au existat nici un fel de norme care să
stabilească modul de configurare a unei aşezări. Vechile aşezări rurale româneşti din zona Banatului aveau
toate caracteristicile satelor din regiunile montane, cu gospodării izolate, amplasate de multe ori în mijlocul
unei vegetaţii îmbelşugate (copaci, pomi fructiferi, rerenuri agricole sau fânaţe). Gospodăriile erau, situate la
distanţe mari unele de altele, în mijlocul unei moşii care putea avea întinderi destul de mari. Acest tip de sat
nu are uliţe, eventual drumuri întâmplătoare sau cărări, care puteau lega gospodăriile între ele sau pe acestea
cu cea mai apropiată cale publică.
Colonizarea tereziană dintre anii 1740-1780 vine cu măsuri clare care stabilesc configurarea noilor
aşezări. Astfel pentru organizarea unei noi aşezări un inginer topograf trasa reţeaua stradală, fixând locul
principalelor instituţii: biserică, casa parohială, primăria (reşedinţa judelui local), şcoala, cârciuma, piaţa,
toate în mijlocul satului, la care se mai adăuga locul cimitirului şi loturile unde urmau să fie ridicate noile
gospodării etc. Străzile, cu o lăţime de 18-20 stânjeni (stânjen austriac sau „klafter” =1,8965 m), iar terenul
pentru casă era stabilit între 75/100 lungime x 12/15 stânjeni lăţime. Faţă de stradă casele trebuiau construite
cu frontonul la stradă, iar anexele (grajd, hambar, alte dependinţe) în spatele casei, către grădină, pentru ca
între casele a doi vecini să rămână un spaţiu liber de cel puţin 9 stânjeni, pentru ca în cazul unui incendiu
flăcările să nu se poată extinde uşor şi la gospodăria vecină (după S. Ştefănucă, 2010, p. 136).
Un moment important în evoluţia reglementărilor urbanistice se referă la dispoziţiile imperiale din
1766, privind satele coloniştilor, pentru ca din 1770 măsura să fie extinsă şi asupra satelor româneşti. Măsura
servea atât îmbunătăţirii colectării taxelor, cât mai ales posibilităţilor de supraveghere a locuitorilor. Dacă
pentru zona Banatului administrată civil acest proces de sistematizare s-a desfăşurat treptat, pentru zona de
graniţă Orşova – Mehadia – Caranssebeş – Marga, unde erau comunele grănicereşti din cadrul ”Confiniului
militar” gândite a fi transformate în puncte de rezistenţă militară în caz de război, acest proces trebiua grăbit.
Numai aşa satele puteau căpăta o capacitate sporită de acţiune, atât în paza frontierei, cât şi alutilizării lor în
alte sarcini combative, precum necesitatea atenuării pericolului haiducesc. Pentru mutarea unei gospodării pe
noua vatră stabilită de administraţia militară vatră granicerii primeau o compensaţie în bani de 25 de florini,
scutire de serviciul militar pe parcursul aceluiaşi an şi lemne gratuite din pădurile deţinute de regiment. Dar
aceste gospodării trebuiau să fie refăcute în timp de o lună.
După desfiinţarea regimentelor grănicereşti în 1871, au dispărut şi constrângerile normative privind
construcţiile în cadrul gospodăriei. Ulterior toţi mai mulţi locuitori şi-au dorit să-şi îmbunătăţească confortul,
construind una sau două camere la stradă şi incluzând poarta de intrare în ansamblul de locuire, rezultând
astfel fronturile stradale continue. Prin urmare, s-a trecut treptat de la tipul de sat adunat, de concepţie
urbanistică şi arhitecturală hermană, la un tip de sat nou, în care şi-a făcut simţită prezenţa tot mai mult
elemente de arhitectonică românească, fără a se renunţa cu totul la premisele urbanistice iniţiale, mai ales în
privinţa străzilor.
Până în secolul al XVIII-lea multe locuinţe erau formate din bordeie săpate în pământ sau case de
suprafaţă realizate din pământ bătătorit în zonele joase sau lemn, în zonele montane. Dispoziţiile imperiale
din 1766, devin mult mai precise, atât în privinţa planului casei cât şi a materialelor utilizate. ”(...)
Construcţia trebuie să fie din pîmânt bătătorit, cărămidă crudă, lemn sau împletitură , în funcţie de
configuraţia terenului”.
Secolul al XIX-lea este marcat de înlocuirea arhitecturii de nuiele cu arhitectura de pământ bătut (la
câmpie) şi lemn (în zonele înalte). Încă de la începutul secolului, odată cu Constituţia Confiniară din 1807,
pentru zona de graniţă se admite numai construcţia caselor din material rezistent: „(...) [C]asele grănicereşti,
cele noi, să se facă din materii trainice, lemn sau zâd dă piatră” (P. Bona, 1996: p. 24). Odată cu arhitectura
din piatră şi cărămidă, locul stâlpilor de lemn ai prispei, întâlnită în cadrul arhitecturii de lemn este luat de
zidăria din cărămidă şi stâlpii de cărămidă. Uneori capătul prispei de la stradă era închis cu o uşă de acces.
În decursul sec. XX, una dintre cele mai importante consecinţe ale proceselor de sistematizare este
dată de succesul arhitecturii din piatră şi cărămidă, cu toate că la câmpie se mai păstra tradiţia caselor de
pământ bătut şi în zonele de munte a caselor din lemn. Utilizarea pe scară largă a cărămidei a permis
schimbări importante în arhitectura locuinţei vizibilă în compartimentarea multicelulară a locuinţei.
În perioada comunistă reglementările edilitare şi urbanistice sunt tot mai puternic controlate
administrativ, prin legi care impuneau o seamă de reglementări privind forma şi dimensiunea casei. Totodată
s-au impus multe restricţii privind extinderea intravilanelor în detrimentul terenurilor agricole, motiv pentru
care s-a trecut la construcţii cu două nivele şi la sat, datorită beneficiilor aduse de utilizarea betonului armat,
a cărămizilor şi a BCA.

21
 Evoluţia teritoriului administrativ şi al intravilanului

Din punct de vedere al organizării spațiale în decursul timpului Glimboca a cunoscut mai multe etape
de dezcoltare. Formată inițial pe malul drept al râului Bistra, ca așezare iobăgească, cum este amintită încă
din secolul XIV, și-a continuat existența pe acest amplsament, suferind extinderi și regrese în funcție de o
serie de factori; economici, militari, sociali sau de altă natură (epidemii) etc.
Inițial așezarea s-a structurat pe cele două maluri ale văii Glâmboca, în zona de terase înalte, și a
colinelor de la poalele dealurlor care străjuiau așezarea spre nord. După cum arată documentele topografice
militare austriece din a doua parte a secolului al XVIII-lea (hărțile iosefine), Glimboca se înscrie în categoria
satelor românești de munte, cu o vatră puternic dispersată în teritoriu. În perioadele sale de maximă extindere
Glimboca a cuprins o suprafață mare de teren în bazinul văilor Glâmboca și Ramna. Acest fapt a permis la
un moment dat fragmentarea moșiei Glimboca în două entități distincte: Glimboca de Sus, situată sub
Culmea Gorunul, pe cursul mijlociu al văii Ramna, și Glimboca de Jos, situat pe valea Gâmboca.
Teritoriul economic al așezării se găsește în cea mai mare parte pe malul drept al râului Bistra,
urcând spre nord spre culmile joase ale Munților Poiana Ruscă. O parte din acest teritoriu, destinat culturilor
agricole fiind situate pe malul stâng al râului, pe teritoriul actual al localității și în împrejurimi.
Statutul acestei așezări suferă o mutație semnificativă la sfârșitul secolului al XVIII-lea (1783), când
a fost încorporată în cadrul confiniului militar, ca și comună grănicerească în cadrul graniţei militare
Bănăţeane. Din acest moment așezarea capătă o certă structură militară, în cadrul Batalionului de grăniceri
româno-iliric, compania Ohaba-Bistra. În cadrul administrației locale a comunei grănicerești Glimboca,
comandantul companiei de grăniceri și subordonații acestuia aveau un rol important. Urmând dispoziţiile
imperiale din 1766 care stabileau necesitatea compactării satelor, în vederea îmbunătățirii sistemului de
colectare a taxelor şi supravegherea locuitorilor, administrația militară trece la mutarea satului Glimboca pe
un nou amplasament. Acest proces nu a putut demara înainte de 1783, când Glimboca a devenit parte a
”confiniului militar”. Chiar odată demarat, desfășurarea lui s.a întins pe parcursul câtorva ani. Din aceste
considerente cred că putem vorbi de Glimboca pe actualul amplasament odată cu sfârșitul sec. al XVIII-lea și
începutul sec. XIX. Este momentul în care intravilanul comunei grănicerești Glimboca intră sub un riguros
control urbanistic. Noua vatră stabilită de autoritățile militare este amplasată pe prima terasă de pe malul
stâng al râului Bistra. Trasată după regulile urbanistice austriece noua vatră capătă o structură geometrică
evidentă, cu străzi largi, care se întretaie în unghi drept. Aceasta devine imaginea pe care o capătă așezarea
pe parcursul secolui XIX și care în linii mari se păstrează până astăzi.
În prima parte a sec. al XIX-lea, în urma înființării comunioanelor, dar mai ales prin modificările
ulterioare aduse Constituției Confiniare, statutul grănicerilor și al comunităților grănicerești capătă noi
dimensiuni, în condițiile în care se ajunge la: desființarea robotei; exercitarea unor drepturi profesionale;
libertatea învățământului; serviciu militar limitat la 25 de ani (25-50 ani); indemnizație, uniformă și hrană
pentru serviciu în cordon etc. Odată cu desființarea serviciului de graniță și apariția Comunității de Avere,
comunitatea locală intră în posesia unor importante suprafețe de pădure care spre sfârșitul sec. XIX cât și în
prima parte a sec. XX, aduce pentru Glimboca o îmbunătățire a bazei economice. Toate acestea se răsfrând
pozitiv asupra comunității, Glimboca rămânând pe mai departe o așezare cu un potențial de dezvoltare
ridicat, fapt ce a dus la creșteri demografice și extinderea continuă a vetrei, respectându-se caracteristicile
urbanistice inițiale ale intravilanului. Teritoriul administrativ al comunei și-a păstrat structura inițială până
astăzi pe vechile hotare, completate cu drepturile conferite prin apartenența la comunitatea de avere (păduri,
drept de pășunat în zona montană înaltă etc).
În perioada comunistă, în condițiile în care o mare parte dintre locuitorii comunei devin muncitori în
cadrul Combinatului de la Oțelu Roșu, resursele economice ale comunei se îmbunătățesc, mulți oameni
contribuind la schimbare imaginii localității prin extinderi, modernizări sau refaceri ale caselor inițiale. Este
perioada în care se constată primele abateri de la structura urbanistică inițială, odată cu apariția cartierului
Boia, situat la sud de calea ferată. Aici nu se nai conservă structura inițială a rețelei stradale, datorită
condițiilor de mediu în care s-a dezvoltat (în lungul unui curs de apă) dar și a restricțiilor impuse de
dezviltarea intravilanului în detrimentul terenurilor agericole din perioada comunistă.
O tendință evidentă de modificare a intravilanului s-a manifestat după 1990, cînd se contureayă noi
străzi sau se extinde vatra satului în lungul drumului principal (proces debutat încă din perioada interbelică).
Astfel cimitirul comunal situat inițial la limita de sud-vest a satului a fost înglobat în cadrul vetrei așezării.
Modificările de ordin administrativ care au avut loc în această zonă a Banatului (trecerea de la
comitat la județ, apoi la raion și din nou la județ, nu au avut un impact major asupra teritoriului administrativ,
așezarea conservându-și statutul de comună, cu un singur sat component.

22
 Evolutia tramei stradale si a parcelarului
Planurile utilizate după care se poate analiza evoluţia tramei stradale si a parcelariului, sunt jaloneate
prin materialele cartografice militare, întocmite de austrieci începând cu a doua parte a sec. XVIII:
IV. Hărţile iosefine sau First Military Survey (1769-1772);
V. Second military survey of the Habsburg Empire (1819–1869);
VI. Third Military Survey (1:25000) (1869-1887)
Din analiza acestor acestor materiale se pot distinge câteva monumente importante în evoluţia tramei
stradale şi a parcelariului.
1. Prima aşezare, cunoscută inițial sub numele de ”Villa Nouak” sau ”Nowak”, devenită ulterior
”Glamboka” și-a avut vatra inițială pe malul pârâului cu același nume, afluient de dreapta al râului Bistra.
Locul este cunoscut astăzi sub numele
de „satul bătrân”, Această așezare
făcea parte din categoria aşezărilor
risipite, specifice satelor de munte, în
care structura parcelariului este una
mai puțin evidentă. fără o reţea
edilitară şi de circulaţie binedefinită.
Această realitate istorică ne este
dezvăluită de hărţile iosefine.
2. Second Military Survey
(1806-1869), dezvăluie situaţia zonei
aşa cum ea ea la mijlocul sec. al XIX,
unde se poate constata că vatra așezării
apare pe actualul amplasament.
Înainte de a intra în descrierea
unei situații locale vom aminti principalele coordonate care au impusprocesul de sistematiyare în zona de
graniță.
Prin dispoziţiile imperiale din 1766 se stabilește necesitatea compactării satelor, în vederea
îmbunătățirii sistemului de colectare a
taxelor şi supravegherea locuitorilor.
Dacă procesul de sistematizare în
Banat are rădăcini mai adânci fiind
legat de colonizările germane în
regiune, la sistematizarea satelor
românești se trece mai târziu, începând
din anul 1770. Dacă, pentru alte zone
ale Banatului, procesul de sistematizare
se desfăşoară treptat, odată cu
înființarea Regimentului românesc de
graniță, cu sediul la Jupalnic și ulterior
a Regimentul Româno-Ilir, când s-a
trecut la sistematizarea comunelor
grănicerești. Aceste noi entități
administrative și militare trebuiau să reprezinte adevărate fortăreţe militare, cu capacitate sporită de acţiune,
atât în paza frontierelor, cât şi în ceea ce priveşte utilizarea lor în alte sarcini combative – am amintit de
războaiele napoleoniene) impun o grăbire a acestui proces, odată cu dispoziţiile hasburgice din anul 1777
(Bona, 1996, p. 37). Aceste priorităţi militare sunt dublate de necesitatea atenuării pericolului haiducesc;
stăpânirea austriacă va fi consolidat haiducia ca formă de rezistenţă antihasburgică (Ștefănucă, 2010, p. 137).
[P]entru proiectarea unui sat se aveau în vedere următoarele: un inginer topograf va trasa reţeaua
stradală, va fixa locul amplasării bisericii, casa parohială, şcoala, cârciuma, toate în mijlocul satului, pe
unele străzi se vor săpa fântâni. Străzile vor avea lărgimea de 18–20 de stânjeni14. Terenul pentru casă era
stabilit între 75 şi 100 stânjeni în lungime şi 12 până la 15 stânjeni în lăţime. Toate casele trebuiau să fie
construite cu frontonul la stradă, iar anexele (grajd, hambar etc.), în spatele casei de locuit, în linie dreaptă
către grădină, [astfel ca] între grădinile a doi vecini să rămână un spaţiu liber de cel puţin 9 stânjeni.
Clădirile anexe nu se construiau de-a curmezişul curţii, pentru ca în cazul izbucnirii unui incediu, flăcările
să nu se poată extinde uşor” (T. Măran, citat de P. Bona, 1996: p. 24).

23
 Actualul sat Glimboca a luat naştere la sfârșitul sec. XVIII - prima parte a sec. XIX, într-un spaţiu
geografic aflat sub un riguros control urbanistic, fiind situate în zona graniței de sud a imperiului habsburgic,
controlată prin administraţia militară. Noua așezare având o structură urbanistică cu totul nouă, în care
reţeaua stadală este una unitară, structurată geometric, cu străzi drepte, care se întretaie de cele mai multe ori
în unghi drept. Pe actuala vatră aşezarea este structurată pe o axă relativ sud-vest – nord-est, axă dată de
cursul văii Bistrei şi a vechiului drum de legătură care lega teritoriul Banatului de Munte cu Țara Hațegului,
pe valea Bistrei ( actualul DN 68). În
condiţiile în care spre sfârşitul sec. al
XVIII-lea s-a trecut la reorganizarea
graniței militare bănățene, a cărui
teritoriu a inclus și pe cel al comunei
Glimboca, din motive strategice și de
control asupra populației locale s-a
impus o restructurare urbanistică a
localităților din zonă. Această măsură a
impus strămutarea satului pe actualul
amplasament.
Potrivit legislației austriece din
acea perioadă ”Pentru mutarea în noua
vatră, grănicerii primeau o compesaţie
bănească de 25 de florini, scutirea de
serviciul militar în anul în care se făcea această mutare, lemne gratuite din pădurea regimentului. Gospodăria
trebuia refăcută în patru săptămâni (L. Groza, citat de N. Săracă, 1982: p. 38). Grănicerul primea o porţiune
de teren intravilan, pe care să-şi ridice casa (pentru care nu plătea nicio taxă) şi o alta în hotarul comunei
grănicereşti (pentru care plătea o taxă de 6–8 creiţari pe jugăr), denumite moşie „stătătoare”, respectiv moşie
„întrecătoare”, în Constituţia Confiniară din 1807 (A. Marchescu, citat de N. Săracă, 1982: p. 38). Uneori,
locuitorii care s-au împotrivit au fost mutaţi cu forţa.
3. Următoarele materiale cartografice din a doua parte a sec. al XIX-lea, în primul rând - Third
Military Survey (1878), reconfirmă
situația deja existentă, consființind o
imagine urbanistică care se păstrează
până astăzi, cu unele modificări, mai
degrabă sub forma unor restrângeri de
intravilan, survenite probabil în
condițiile unui reflux demografic.
4. Toate extinderile înregistrate
până astăzi s-au făcut pe vechea
structură urbanistică, extinderile cele
mai mari fiind făcute în lungul
acualului DN 68, atât pe direcția
Caransebeș cât și Oțelu Roșu. Alte
extinderi semnificative s-au înregistrat
spre sud, după construirea căii ferate.
Aici se constată o pătrundere pe cursul
superior al pârâului Valea Satului, realizat maiă recent, pe parcursul sec. XX, într-un climat legal și
administrativ mult mai permisiv, fapt ce a influențat negativ structura urbanistică de bază a localității. În
ultimii ani se constată o tendință de revenire spre vechea vatră, unde în zona fostei bisericii s-a ridicat după
anul 2000 o Mănăstire Ortodoxă și un Cămin pentru persoanele vârsnice.
Schimbări apar și în cadrul rețelei stradale, prin dispariția străzii adiacente străzii principale și
construirea liniei feratela începutul secolului XX (1908).

Desfiinţarea regimentului grăniceresc, din 1871, a dus la dispariţia constrângerilor normative,

privind organizarea urbanistică în zonele rurale. Din această cauyă noile construcţii nu vor mai respecta un
plan de sistematizare riguros, cu consecințe inclusiv asupra dispunerii locuinței în cadrul lotului și apariția
fronturilor stradale continue. Pe de altă parte se înregistrează o trecere treptată, de la tipul de sat adunat,
de concepţie arhitectonică germană, la tipul de sat adunat, de concepţie arhitectonică românească
(Ștefănucă, 2010, p. 137). (Vezi extinderile de intravilan din comuna Glimboca, la sud de linia ferată).

24
 Trama stradală este structutată de regulă pe două direcţii paralele, care au format străzile principale,
cu o distanţă între ele de cca. 320 m. Rolul de stradă principală l-a reprezentat traseul drumului de pe Valea
Bistrei, actualul DN 68, care s-a bucurat de o atenție specială. Pe această stradă cu o lățime de 30 m sunt
amplasate principalele dotări administrative şi culturale. Axul străzii principale este puțin deviat spre latura
nordică fațăde mijlocul spațiului destinat acesteia. Din această cauză pe latura sudică a străzii rămâne un
spațiu verde mult mai generos, parțial amenajat și împodobit cu monumente și elemente de for public
(Munumentul Ostașului Necunoscut; Bustul preotului, Fântâna arteziană și Troița situată lângă biserică etc).
Inițial starda principală este intersectată în unghi drept de alte trei străzi secundare, cu o lungime
variabilă pe cele două laturi a străzii principale și o lățime de cca. 12,5 m. Astăzi numărul străzilor secundare
a ajuns la 7, dintre care 3 sunt mai degrabă conturate la sud-vest și nord-est. Inițial pe aceste străzi erau
săpate mai multe fântâni, care asigurau alimentarea cu apă a localnicilor.
Parcelariu
În cazul satului Glimboca vatra satului este caracterizată printr-o parceare relativ uniforma şi egală,
rezultat a sistematizarii de la sfârșitul secolul XVlll și începutul sec. XIX. Pachetele de loturi tind către
rectangularitate, fiind definite de arterele rectilinii si conturul satului, destul de regulat. În general parcelele
erau dispuse între două străzi, lotizarea în cadrul acestora se făcea prin craouri, fiecare carou reprezentând la
rândul său un lot.
Lotul
Terenul pentru casă era stabilit între 75 şi 100 stânjeni în lungime şi 12 până la 15 stânjeni în
lăţime. Toate casele trebuiau să fie construite cu frontonul la stradă, iar anexele (grajd, hambar etc.), în
spatele casei de locuit, în linie dreaptă către grădină, [astfel ca] între grădinile a doi vecini să rămână un
spaţiu liber de cel puţin 9 stânjeni. Clădirile anexe nu se construiau de-a curmezişul curţii, pentru ca în
cazul izbucnirii unui incediu, flăcările să nu se poată extinde uşor” (T. Măran, citat de P. Bona, 1996: p. 24).
Dispunere ritmică a gospodăriilor, cu casele perpendiculare pe linia străzii, a creat premisele apariţiei
gospodăriei de tip învăluit în diferite zone ale Banatului, în care casa şi toate celelalte anexe gospodăreşti
alcătuiesc un careu cu deschiderea spre strada principală (P. Petrescu, citat de N. Săracă, 1982: p. 39).
O situație mai specială rezulta la întâlnirea dintre două străzi unde, loturile rămase aveau dimensiuni
particulare, în general mai mari. De obicei aici erau amplasate unele dintre institzuțiile comunității: biserică,
casa parohială, primărie, școala, cârciuma etc. Și în cadrul acestor loturi cădirile erau amplasate la stradă, de
obicei pe două laturi.
In afara satului, sistemul de lotizare este extrem de variat. Loturile au forme şi dimensiuni adaptate,
în primul rând mediului fizic în care sunt amplasate.

Evoluţia fondului construit, tipologie şi caracteristici

Fondul construit din zona Banatului Montan a cunoscut o evoluție continuă, atât sub aspect
structural, cât și planimetric și materiale de construcție. Remarcabile, în acest sens sunt mărturiile lui Johann
Friedel, J. J. Ehrler, Griselini, călători în Banat în a doua parte a secolului XVIII. Zestrea edilitară a satelor
bănățene a cunoscut o dezvoltare continuă, începând cu ridicarea primelor bisericuţe din lemn, încă din sec.
al XVIII-lea, arse de turci în 1789 şi reclădite ulterior din zid, până la înlocuirea bordeielor cu locuinţe de
suprafaţă. În general, se remarcă o evoluţie tristadială din punct de vedere al materialului utilizat la
construcţia caselor: locuinţa din nuiele împletite, apoi locuinţa din pământ bătut în zonele de câmpie şi lemn
în zonele înalte, urmată de locuinţa din piatră şi cărămidă. Compartimentarea variază de la locuinţele
monocelulare (locuinţele din nuiele împletite erau în acelaşi timp monocelulare), până la locuinţele
multicelulare, în zilele noastre cel mai des întâlnite. Cea mai veche construcţie existentă pe teritoriul
administrativ al comunei este clădirea bisericii ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului” din Glimboca,
ridicată la 1790-1794 , după alte surse la 1824 , odată cu consolidarea aşezării pe actuala vatră. Pe vechea
vată (Satu bătrân) este amintită existenţa unei bisericuţe din lemn, cedată de către localnici satului vecin Mal.
Un salt urbanistic important s-a realizat în urma planului de reformare a învăţământului aprobat de către
împărăteasa Maria Tereza în 1772, şi înfiinţarea şcolilor săteşti în Banat. În timpul guvernării Banatului de
către administrația imperială au fost emise, în repetate rânduri instrucţiuni legate de materialul utilizat şi
planul de casă, al stilului de construcție, precum și al altor lucrări. De asemenea, impunerea și aplicarea unui
plan de sistematizare a influențat arhitectura și stilul constructiv.
Compartimentarea variază de la locuinţele monocelulare (locuinţele din nuiele împletite erau în
acelaşi timp monocelulare), până la locuinţele multicelulare, în zilele noastre cel mai des întâlnite. Secolul al
XVII-lea este dominat de prezenţa arhitecturii din nuiele împletite. (Săracră 1982: p. 52). Aceste case sunt

25
ieftine şi uşor de ridicat, de aceea ele sunt recomandate şi pentru colonişti, în perioada colonizării pre-
tereziene (ibidem, p. 53). Dispoziţiile imperiale din 1766 sunt mai precise în ceea ce priveşte materialele
utilizate şi planul pentru locuinţele Secolul al XIX-lea este marcat de înlocuirea arhitecturii de nuiele cu
arhitectura de pământ bătut (la câmpie) şi lemn (în zonele înalte).
Încă de la începutul secolului, odată cu Constituţia Confiniară din 1807, pentru zona de graniţă se
admite numai construcţia caselor din material rezistent: „(...) Casele grănicereşti, cele noi, să se facă din
materii trainice, lemn sau zâd dă piatră. (...) (Fundamentalnice legi pentru Graniţa Militărească, citate de N.
Săracă, 1982: p. 54). Către mijlocul secolului XIX, autorităţile acordă grănicerilor o scutire de impozite timp
de zece ani, dacă acceptă să-şi ridice o locuinţă din piatră (Săracă 1982: p. 80). Este preferată din ce în ce
locuinţa tricelulară, alcătuită din două încăperi dispuse simetric faţă de o tindă centrală. Acest plan este în
consonanţă atât cu tradiţia locală a succesiunii, care prevede ca întâiul născut să rămână cu părinţii după
căsătorie, existând astfel suficient spaţiu locativ pentru ambele familii, cât şi cu nevoile locative ale
comunionului, structură familială impusă în zona de graniţă odată cu militarizarea (ibidem, p. 100). De
asemenea, mai ales la începutul secolului, continuă prezenţa substanţială a caselor mono şi bicelulare,
prezenţă datorată în primul rând circumstanţelor socio-economice din rândurile ţărănimii (ibidem, p. 97).
Secolul al XX-lea reprezintă succesul deplin al arhitecturii din piatră şi cărămidă, în partea a doua a acestui
secol doar din cărămidă, deşi în primele decenii se constată încă o prezenţă numeroasă a caselor din pământ
bătut sau lemn (ibidem, p. 67, p. 68). Remarcabil este faptul că triumful arhitecturii de cărămidă este însoţită
de o compartimentare multicelulară a locuinţei. În anumite perioade există şi obiceiul construirii caselor cu
prispă, parţială sau continuă, deşi norma cutumiară de construcţie în Banat pare a fi fost mai degrabă a casei
fără prispă (ibidem, p. 92). Odată cu arhitectura din piatră şi cărămidă, locul stâlpilor de lemn ai prispei este
luat de zidăria din cărămidă. Sunt întâlnite şi cazuri în care construirea casei de piatră se face inițial fără
prispă („târnaţ”), aceasta fiind adaugat ulterior (ibidem, p. 107).
În decursul timpului faţa aşezării s-a schimbat mult, glimbocenii fiind oameni harnici şi buni
gospodari si-au construit în decursul timpului case noi sau şi-au transformat vechile case în altele mai mari şi
mai încăpătoare. Astfel că din zestrea iniţială a caselor grănicereşti tipice, construite în prima parte a sec.
XIX se mai păstrează puţine urme. Menţionăm totuşi existenţa unei asemenea clădiri, surprinsă de iubitorii
de arhitectură veche (foto Ivan Kolovoz). În cea ce priveşte casele şi gospodăriile care se mai păstrează din
sec. al XIX-lea, acestea erau construite din lemn. O locuinţă de secol XIX era formată dintr-o tindă şi o
cameră de locuit, mai rar două. În secolul XVIII şi XIX, până către mijlocul sec. XX casele construite erau
din bârne de lemn, pe o fundaţie din piatră, tencuite şi văruite. În general majoritatea lor erau alcătuite dintr-
un hol, numit “tindă” unde se făcea focul şi una sau două camere de locuit şi acoperiş din şindrilă sau paie.
Spre sfârşitul sec. XIX, după desfiinţarea graniţei şi modificarea regulilor de urbanism cresc numărul caselor
care aveau cel puţin două camere la stradă, planimetria locuinţei s-a îmbunătăţit prin adăugarea de noi spaţii
(bucătărie, cămară, iar mai târziu baie). Începând cu perioada interbelică tot mai multe case şi clădiri publice
sunt construite din cărmidă arsă şi acoperite cu ţiglă.
Dacă la nivelul anului 1878 în Glimboca existau 204 case şi 1586 locuitori, în 2011 erau înregistrate
în comună un număr de 461 gospodării şi 620 locuinţe convenţionale, cu 228 de camere şi o suprafaţă
locuibilă de peste 3.197 mp. În cea ce priveşte vechimea acestora, aceleaşi date arată că numărul
construcţiilor civile cu o vechime mai mare de 100 de ani este unul nesemnificativ, fondul locuibil
cunoscând o primenire continuă.
În cadrul aşezării reţeaua stradală a fost stabilită încă de la început, cu o structură geometrică,
formată dintr-o stradă principală (drumul ţării) spre care convergeau perpendicular srăzile secundare, tăiate
perpendicular pe ambele părţi de alte străzi principale și/sau paralel cu aceasta. În cadrul unui careu format
între mai multe străzi, casele erau aliniate la stradă, având un singur nivel şi uneori pivniţă (beci) având spre
interior anexele gospodăreşti, şi grădinile de legume.
În centrul aşezării erau amplasate instituţiile principale ale comunităţii: biserica, primăria şi şcoala.
Se cunoaşte faptul că în 1871 Regimentul Grăniceresc din care făceau parte şi glimbocenii, zideşte o şcoală
trainică, din piatră şi cărămidă peste drum de biserică. În anul 1909 se zideşte a doua şcoală cu o sală de
clasă şi locuinţă pentru director, situată pe locul unde se găseşte actuala şcoală. La această şcoală, prin grija
preotului local, Gheorghe Frăţilă se construieşte între anii 1926-1928 încă trei săli de clasă şi birou pentru
învăţători, pentru ca în anii 1961-1962, prin contribuţia cetăţenilor să mai fie adăugate alte 4 săli de clasă,
laborator, 1 sală profesorală si o cameră pentru material didactic. Tot aici între anii 1979-1981 se demolează
locuinţa directorului şi se mai construiesc 4 săli de clasă, grupuri sanitare şi sală de sport.
Prin împlicarea directă a preotului Gheorghe Frăţilă după unire s-au făcut demersurile pentru
construirea căminului cultural în localitatea Glimboca, lucrare finalizată în anul 1920, sub denumirea de

26
Casa Culturală. Acest edificiu era dotat cu bibliotecă, sală de lectură şi o sală mare pentru petreceri, serbări şi
programe artistice. Tot aici puteau fi întâlnite magazinele şi uneori atelierele meşteşugarilor locali.
În cea ce priveşte dotările urbanistice ale localităţii putem constata că toate clădirile administrative,
educative, de sănătate, comerciale ş.a. sunt relativ noi, fiind ridicate în prima parte a sec. XX şi în perioada
comunistă.
- În anul 1949 a fost construită halta Bucium şi reconstruită în 1969.
- Între anii 1950 - 1952 a fost construită clădirea primăriei şi a căminului cultural.
- Între anii 1953-1955 s-a construit actualul pod de pe râul Bistra, cu o lungime de 100 m. Podul a mai suferit
intervenţii si reaparaţii în 1959, 1970 şi refăcut în 2000, după inundaţiile devastatoare din acel an.
- 1962 se construieşte pe locul fostei şcoli, în centrul comunei, magazinul alimentar şi universal, ce deservea
la etaj Consiliul de Conducere al CAP şi Circa Sanitară Comunală (Dispensar).

Amenajări urbane
– În categoria amenajărilor urbane, cea mai semnificativă este cimitirul, situat în partea de vest a
localităţii, care în decursul timpului a fost înglobat în actuala vatră.
– Reabilitarea centrului comunei, a zonelor verzi, pe sectorul Cimitir (Monumentul ostasului
necunoscut) – Școala gimnazială (Bustul preotului Gheorghe Frățilă) – Biserica ortodocă (Troița), spațiu
verde ce a beneficiat de platări de arbori ornamentali și rondouri de flori;
– O amenajare urbană deosebit de valoroasă pentru locuitorii comunei este Balta Glimboca, care a
devenit în ultimii ani principalul loc de recreere atât pentru glimboceni cât și pentru turiști.
– După realizarea reţelelor de alimentare cu apă şi canalizare, precum şi a trotuarelor, se impune
refacerea perdelelor de vegetaţie arboricolă existentă de o parte şi de alta pe majoritatea străzilor, în toate
satele comunei. Se impune de asemenea, refacerea continuităţii acestor perdele, cu specii locale (cireşi, nuci,
tei etc.), în locurile unde acestea sunt întrerupte, în urma dispariţiei unor copaci.

Operaţiuni urbanistice mai importante la nivelul comunei

Prima operațiune importantă de mare avergură, pe care Glimboca l-a cunoscut a fost trasarea noii
vetre, cu locul stabilit pentru reţeaua stradală, locul principalelor instituţii şi parcelele rezervate pentru
ridicarea gospodăriilor, urmată bineînţeles de strămutare satului pe noul amplasament, cândva la sfârșitul
sec. al XVIII-lea, începutul sec. XIX. Tot acestei perioade îi poate fi atribuită ridicarea bisericii ortodoxe și
stabilirea locului unde a fost amplasat cimitirul comunității.
Mai departe vom enumera principalele operațiuni urbanistice care au avut loc pe teritoriul administrativ al
comunei Glimboca, începând din a doua parte a secolului XIX.
1. În contextul creșterii interesului pentru exploatarea lemnului din zonă, în a doua parte a sec. al
XIX-lea, industriaşul Iorovici a ridicat pe teritoriul comunei Glimboca un depozit de lemne, ce servea la
topitul fierului de la uzina Ferdinand situată în apropiere (Oţelu Roşu) şi un gater pentru prelucrarea
cherestelei. Tot în această perioadă a fost construiă prima cale ferată forestieră pe Valea Ramnei, la urcare
vagoanele fiind trase de cai, iar la coborâre coborau singure. Mai târziu s-au construit căi forestiere pe Valea
Glimbocii şi Valea Vârciorovei, vagoanele fiind trase de-acum de locomotive cu aburi.
2. În anii 1926-1928, la inițiativa preotului local Gheorghe Frățilă, a fost construită o nouă școală, cu
două nivele, etajul fiind destinat ca locuință pentru învățător. Tot la inițiativa acestui vrednic păstor în anul
1920 s-a dat în folosință căminul cultural, sub denumirea de Casa Culturală. Edificiul era dotat cu bibliotecă,
sală de lectură și o sală mare destinată serbărilor, programelor artistice și petrecerilor organizate de către
comunitate.
3. La începutul sec. XX s-a construit linia ferată secundară Caransebeş-Bouţari, inaugurată la 11
noiembrie, 1908, pentru ca un an mai târziu să fie terminat şi tronsonul Bouţari-Sucetate. Actuala haltă CFR
de la Glimboca-Bucium a fost construită mult mai târziu, de abia în 1949 şi reconstruită sub forma actuală 20
de ani mai târziu, în 1969.
4. Actualul pod peste râul Bistra a fost construit între 1953 – 1955, în lungime de 100m, îmbunătăţit
în 1959, 1970 şi refăcut în 2000, după inundaţiile devastatoare din acel an.
5. Între 1953 – 1954 s-a realizat electrificarea comunei, începută pe plan local şi apoi continuată şi
terminată din fondurile statului. În 1956 s-a realizat şi radioficarea, la care comuna a contribuit cu stâlpii
aferenţi. (Exista un aparat de radio încă din 1926, care-i aparţinea comerciantului Ambruş Ioan, de la nr. 94).
Anul 1962 aduce cu sine asfaltarea şoselei naţionale Caransebeş – Oţelu-Roşu, care trece prin comună şi, tot
atunci, se construieşte pe locul fostei şcoli, în centrul comunei, magazinul alimentar şi universal, ce deservea

27
la etaj Consiliul de Conducere al CAP şi Circa Sanitară Comunală. Punct sanitar cu cadru mediu sanitar
exista încă din 1954, din 1969 circa sanitară avea două cadre medii sanitare, iar mai târziu şi un medic.
6. Din anul 1964 s-a trecut la asfaltarea străzilor şi executarea de trotuare din ciment . Tot în această
perioadă au fost amenajate spaţiile din faţa primăriei şi şcolii, iar pe cele două părți ale străzii principale s-au
plantat diferiți arbori. S-a construit chiar şi o fântână arteziană, la care s-a renunţat în ultimii ani, când a fost
înlocuită cu una nouă, realizată din fonduri europene.
7. Tot în acei ani au fost amenajate spaţiile verzi din faţa caselor, cu rondouri de flori, mai târziu s-au
renunţat la copacii tradiţionali şi au fost plantaţi alţii artizanali; (Sanda Doina, 2013).
8. Fântâna ornamentală Glimboca.
Prima fântână arteziană din sat a fost construită în
anii 1964-1965, într-o perioadă când comuna a trecut printr-
un intens proces de modernizare. În această perioadă s-a
realizat asfaltarea tuturor străzilor din comună, s-au realizat
trotuarele, s-a amenajat spaţiul din faţa primăriei şi a şcolii
din localitate. Tot acum s-au plantat copacii şi s-au realizat
rondouri de flori în lungul străzii principale, precum şi o
fântână arteziană. În decursul timpului aceasta a suferit
numeroase degradări, fără a suferi restaurări ulterioare.
În ultimii ani administraţia locală a realizat o serie de
investiţii în comună, în cadrul unui proiect cu bani europeni,
printre care şi construirea unei noi fântâni arteziene, pe locul
celei vechi. Fântâna este amplasată la intersecţia dintre Strada
Bisericii şi Strada Principală, pe partea dreaptă a drumului
Caransebeş – Oţelu Roşu.
Forma în plan a bazinul fântânii este qvadrilobată, cu
un diametru de cca. 4,5 m, cei patru lobi fiind legaţi între ei
prin patru colţare, pe fiecare dintre aceştia fiind montate câte
un element sculptural reprezentând un copil călare pe un
delfin.
Elementul central il formează un pilastru dublat de patru cariatide, pentru susţinerea farfuriei în formă de
scoică. Peste aceasta este amplasat postamentul unei statui feminine cu un copil, ce susţin vasul din care
curge apa.
Se apreciază că o fântână decorativă cu
joc de apă este binevenită într-un asemenea
spaţiu, atât datorită rolului său decorativ, dar şi
unul biologic: stropii de apă ionizând aerul, cu
efect benefic asupra sănătăţii oamenilor într-o
zonă deosebit de poluată din cauza traficului
rutier intens.
9. Aşezământul „Sfânta Treime” de la
Glimboca a fost ctitorit de părintele Nicolae
Rădulescu, cu sprijinul Organizaţiei „Crucea
Roşie” din San Marino, în perioada 1999-2007.
Piatra de temelie a bisericii a fost pusă în 30
mai 1999 de ÎPS Laurenţiu, în vremea aceea episcop al Caransebeşului, fiind târnosită la data de 13
decembrie 2014 de către Preasfințitul Părinte Lucian, Episcopul Caransebeșului. Lucrările au început în
octombrie 1999, sub coordonarea părintelui Nicolae Rădulescu, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte
Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, Episcop al Caransebeşului la acea vreme, fiind încheiate în 2007, cu
susţinerea preşedintelui Crucii Roşii din San Marino, Raimondo Fattori. Edificiul social dispune de 50 de
camere, pentru 80 de persoane asistate, sală de conferinţe, săli de mese, spaţii pentru pregătirea hranei,
cabinet medical, sală de recuperare, atelier mecanic, terenuri agricole, animale, păsări, heleştee cu peşte;
aşezământul se autogospodăreşte, personalul desfăşurându-şi activitatea în regim de voluntariat.
(https://www.episcopiacaransebesului.ro)
10. În anul 2006 un ivestitor italian deschide la Glimboca, pe o terasă mai înaltă din partea de sud a
satului o fabrică - Custom Production Europe, care produce și comercializează case de marcat fiscale
inclusiv pentru piața din România. Deși fabrica este situată în afara intravilanului tradițional, prezența ei
constituie o șansă importantă în dezvoltarea sa economică.

28
 Concluzii referitoare la vechimea construcţiilor şi amenajărilor urbane.
În plan mai general se poate constata că zestrea edilitară a satelor bănățene a cunoscut o dezvoltare
continuă, începând cu ridicarea primelor
bisericuţe din lemn, încă din sec. al XVIII-
lea, arse de turci în 1789 şi reclădite ulterior
din zid. Tot din această perioadă se
intensifică procesul de înlocuire a bordeielor
cu locuinţe de suprafaţă.
Un salt urbanistic important s-a
realizat în urma planului de reformare a
învăţământului aprobat de către împărăteasa
Maria Tereza în 1772, prin înfiinţarea şcolilor
săteşti din Banat
În cazul particular, privind Glimboca,
despre evoluţia fondului construit putem
constat că începe odată cu strămutarea
așezării pe actuala vatră. Se cunoaște faptul
că așezarea este transferată pe actuala vatră la
sfârșitul sec. al XVIII/lea, începutul sec XIX. În calitatea sa de comună grănicerească nou înființată, încă de
la început a trebuit să se supună reglementărilor militare în domeniu, fapt regăsit în geometria vetrei, rețeaua
stradală și dispunerea principalelor instituții ale comunității
Cea mai veche construcţie existentă pe teritoriul administrativ al comunei este clădirea bisericii ortodoxe
„Adormirea Maicii Domnului” din Glimboca, ridicată la 1790-1794 , după alte surse la 1824, odată cu
consolidarea aşezării pe actuala vatră. Pe vechea vată (Satul bătrân) este amintită existenţa unei bisericuţe
din lemn, cedată de către localnici satului vecin Mal.
Din perioada de început al așezării la categoria amenajărilor urbane, cea mai semnificativă este
cimitirul, situat în partea de vest a satului, care în decursul timpului a fost înglobat în actuala vatră.
În cea ce priveşte casele şi gospodăriile care se mai păstrează din sec. al XIX-lea, acestea erau
construite din lemn. O locuinţă de secol XIX fiind format dintr-o tindă şi o cameră de locuit, mai rar două. În
secolul XVIII şi XIX, până către mijlocul sec. XX casele construite erau din bârne de lemn, pe o fundaţie din
piatră, tencuite şi văruite. În general majoritatea lor erau alcătuite dintr-un hol, numit “tindă” unde se făcea
focul şi una sau două camere de locuit şi acoperiş din paie sau șindrilă. Odată cu desființarea graniței militare
și relaxarea legislației de urbanism se constată cresterea interesului pentru ridicarea unui număr sporit de
camere la stradă și conturarea tendințelor de formare a fronturilor stradale continue, proces care se va
intensifica în prima poarte a sec. XX. Datele statistice confirmă faptul că în a doua parte a sec. XIX zestrea
urbanistică a comunei era destul de consistentă; la 1878 fiind înregistrate 204 case şi 1586 locuitori.
Glimboceanii, care sunt oameni harnici și gospodari, au contribuit mult la schimbarea așezării. Locul
primelor case le-au luat casele noi sau transformate, care nu mai amintesc de imaginea primară a satului Din
zestrea iniţială a caselor grănicereşti tipice, construite în prima parte a sec. XIX se mai păstrează puţine
urme. Menţionăm totuşi existenţa unei asemenea clădiri, surprinsă de iubitorii de arhitectură veche (foto Ivan
Kolovoz), dar si în Ghidul de Arhitectură pentru încadrarea în specificul local din mediul rural Caraș-Severin
(p. 30 foto 3).
Se cunoaște faptul că la 1871 Regimentul Grăniceresc din care făceau parte şi glimbocenii, a ridicat o şcoală
tip, din piatră şi cărămidă, peste drum de biserică. Urmele acesteia pot fi regăsite în planimetria actualei
cădiri a Primăriei.
Începând cu perioada interbelică tot mai multe case şi clădiri publice sunt construite din cărmidă arsă şi
acoperite cu ţiglă. Începând cu această perioadă, cresc numărul caselor care aveau cel puţin două camere la
stradă, planimetria locuinţei s-a îmbunătăţit prin adăugarea de noi spaţii (bucătărie, cămară, iar mai târziu
baie).
În cea ce priveşte dotările urbanistice ale localităţii putem constata că toate clădirile administrative,
educative, de sănătate, comerciale ş.a. sunt relativ noi, fiind ridicate începând cu prima parte a sec. XX şi în
perioada comunistă.
Deoarece vechea școală era neâncăpătoare, în anul 1909 se zideşte a doua şcoală cu o sală de clasă şi
locuinţă pentru director pe locul unde astăzi este actuala şcoală. Această școală va cunoaște ample lucrări de
extindere între anii 1926/1927, când sunt construite alte trei săli de clasă și cancelarie, iar la etaj locuință
pentru director. Prin contribuția locuitorilor în anii 1961-1962 școala este extinsă, fiind spatiul de şcolarizare,
prin contribuţia cetăţenilor, construindu-se 4 săli de clasă, la ridicate alte 4 săli de clasă, un laborator, 1 sală

29
profesorală si o cameră pentru material didactic. Alte extinderi au loc în anii 1979/1981, când este demolată
locuința directorului şi se mai construiesc 4 săli de clasă, grupuri sanitare şi o sală de sport.
Pe locul școlii grănicerești ridicată în 1871, după 1918, prin implicarea directă a preotului local
Vasile Cristea s-a construit un cămin cultural, finalizat în anul 1920, sub denumirea de Casa Culturală. Acest
edificiu era dotat cu bibliotecă, sală de lectură şi o sală mare pentru petreceri, serbări şi programe artistice.
În anul 1949 a fost construită halta Bucium, reconstruită în 1969, pentru ca în anii următori, 1950 - 1952 a
fost construită clădirea primăriei şi a noului Cămin cultural.
Între anii 1953-1955 s-a construit actualul pod de pe râul Bistra, cu o lungime de 100 m. Podul a mai suferit
intervenţii si reaparaţii în 1959, 1970 şi refăcut în 2000, după inundaţiile devastatoare din acel an.
În anul 1962 se construieşte pe locul fostei şcoli grănicerești de la 1871, transformată ulterior (1920)
Casă culturală din centrul comunei, magazinul alimentar şi universal la parter, iar la etaj Consiliul de
Conducere al CAP şi Circa Sanitară Comunală (Dispensar).
Între anii 1969-1970 biserica din localitate cunoaște ample lucrări de restaurare, renovari și extinderi, prin
construitea unui pridvor la intrarea principală.
Alte amenajări urbane
– Reabilitarea zonei centrale a comunei Glimboca, pe sectorul Cimitir (Monumentul ostasului
necunoscut) – Școala gimnazială (Bustul preotului Gheorghe Frățilă) – Biserica ortodocă (Troița), pe lângă
alte amenajări, spațiu verde a beneficiat de platări de arbori ornamentali, gard viu și rondouri de flori;
– O amenajare urbană deosebit de valoroasă pentru locuitorii comunei este Balta Glimboca, care a
devenit în ultimii ani principalul loc de recreere atât pentru glimboceni cât și pentru turiști.
 După realizarea reţelelor de alimentare cu apă şi canalizare, precum şi a trotuarelor, se impune
refacerea perdelelor de vegetaţie arboricolă existentă de o parte şi de alta pe majoritatea străzilor, în
toate satele comunei. Se impune de asemenea, refacerea continuităţii acestor perdele, cu specii locale
(cireşi, nuci, tei etc.), în locurile unde acestea sunt întrerupte, în urma dispariţiei unor copaci.

BLIOGRAFIE

Ardelean, - Ardelean Radu - Răscoala ţăranilor bănăţeni de la 1737-1739 în viziunea lui Vicenţiu Grozescu, în Banatica
21, 2011. p. 209-229
Arpad, f. - Varga E. Arpad, Krassó-Szörény megye településeinek etnikai (anyanyelvi/nemzetiségi) adatai 1880-2002
Binder, 1970 - P. Binder, Lista localităţilor din Banat la sfârşitul secolului al XVIIIl-ea, în Studii de istorie a Banatului,
vol.II, Timişoara 1970
Boamfă, 2000 - Ionel Boamjă, Unele consideraţii referitoare la toponimia Bantuluid de Severin, în Tibiscum10/2000, p. 340-
345.
Bodó, 2009 - Barna Bodó - Ghid cronologic al oraselor Anina, Băile Herculane, Bocşa, Buziaş, Ciacova, De-ta, Făget,
Gătaia, Jimbolia, Moldova Nouă, Oraviţa, Oţelu Roşu, Recaş, Sânnicolau Mare – România, Timişoara, 2009
Boldea, 2007 - Boldea Ligia – Consideraţii asupra familiei unui viceban al Severinului: Mărganii, în Analele Banatului (AB),
serie nouă, nr, XV, 2007, p. 167- 173
Boldea, 2012 Boldea Ligia - Asupra unor controverse fiscale în Caransebeşul primei jumătăţi a secolului al XVII-lea, în
A.B.. SN, nr. XXdin 2012, p. 229-243.
Boamfă, 2000 - Boamfă Ionel – Unele consideraţii cu privire la stratificarea istorică a toponimelor din Banatul de Severin,
în Tibiscum10, 2000, p. 347-354
Bona, 1988 - Bona Petre - Comunităţi grănicereşti. Consideraţii istorice şi demografice, în TibiscumVII, 1988, p. 227-239.
Bona, 1995 - Bona Petre – Episcopia Caransebeşului, Caransebeş, 1995
Bona, 1996 - Bona Petre – Ortodoxismul geaniţei româno-bănăţene, Caransebeş, 1996
Claudiu, - Claudiu, Călin – Valea Bistrei în Evul Mediu în Banatera, f.d.
Corneanu, 1940 - Corneanu Nicolae – Monografia eparhiei Caransebeş, Caransebeş, 1940
Cotomoşan, 1941 - Cotomoşan P. Gheorghe – Episcopia Caransebeşului până în pragul sec. al XIX-lea, Caransebeş, 1941
Ehrler, 2006 - Johann Jakob Ehrler – Banatul de la origini până acum(1774), Ediţie îngrijită dee Costin Feneşan şi Volker
Wollman, Timişoara, 2006.
Feneşan C, 2014 - Feneşan Cristina – Un registru de cadiu (didjil) din 1673-1675 despre satele din sandjakul Caransebeş şi
Lugoj, în Tibiscumnr. 4, (SN) 2014, p. 51-58.
Feneşan. 1970 Feneşan Costin - Contribuţii la istoricul învăţământului în graniţa militară bănăţeană, sec XVIII-XIX, în Studii
de istorie a Banatului, vol, II, p. 91-110.
Feneşan, 1997 - Feneşan Costin – Administraţie şi fiscalitate în Banatul imperial 1716-1778, Timişoara, 1997

30
 Feneşan, 1998 - Feneşan Costin – Camitatul Severinului la sfârşitul secolului al XVII-lea, în TibiscumVII, 1988, p. 189-224.
Feneșan, 2014 - Feneşan Costin - „Rânduiala" din 1833 a breslei unite a meşteşugarilor din Caransebeş şi de pe teritoriul
Regimentului de Graniţă, în Tibiscum4, p. 71-93,
Feneșan, 2015 Feneșan Costin - Cavalerii Teutoni în Banatul Severinului și la Dunărea de jos în prima jumătate a secolului
al XV-lea: documente şi extrase. Timişoara, 2015
Feneşan, C. 2014 - Feneşan Cristina - Bunuri şi oameni în sandjakurile Caransebeş şi Lugoj în a doua jumătate a veacului al
XVII-lea, în Tibiscumnr. 4, (SN) 2014, p. 59-70.
Frâncu, - Frâncu, Romolus – Valea Bistrei în Evul Mediu, în rev. „În bătaia peniţei”Galaţi, 2016, p. 42-46.
Groza, 1983 - Groza, Liviu – Grănicerii bănăţeni, Bucureşti, 1983
Haţegan et al. 2005 - Haţegan, I., Cronologia Banatului II/2. Vilayetul de Timişoara, ed. Banatul, Timişoara, 2005.
Haţegan, 2006 - Haţegan, Ioan; Boldea, Ligia; Ţeicu, D-tru - Cronologia Banatului II/1. Banatul între 934-1553, ed. Banatul,
Timişoara, 2006.
Ilieşiu, 2014 - Ilieşiu, Nicolae - Monografia istorică a Banatului, Bucureşti. ed. Mica Valahie, 2011
Jompan, 2011 - Dumitru Jompan - Despre mişcarea corală din Valea Bistrei, în Tibiscum1 (SN), 2011, p. 331-336
Luca 2004 - Sabin Adrian Luca – Repertoriul arheologic al judeţului Caraş-Severin, Bucureşti, 2004.
Luca 2006 Luca, Sabin Adrian, Descoperire arheologice din Banatul Românesc, Sibiu, 2006, 213
Madgearu, 1998 - Madgearu, Alexandru - Geneza şi evoluţia voievodatului bănăţean din secolul al X- lea, în: Studii şi
materiale de istorie medie, XVI, 1998
Narai, 2011 - Narai Eusebiu - Industria în judeţul Severin între anii 1944 – 1948, în Tibiscum1 (SN), 2011, p. 247-260.
Păiuşan, 2014 - Păiuşan Radu - Din istoricul Partidului Naţional-Popular în Banat în ultimele luni ale anului 1946, în
Tibiscum4, (SN) 2014, p. 149-162
Roşu, 2011 - Roşu, Laurenţiu-Ovidiu – Evoluţia comunităţii de avere a fostului regiment de graniţă româno-bănăţean, nr.
13 din Caransebeş între anii 1879-1923, în Tibiscum1 S.N., 2011, p. 227-240.
Rusu. 2007 - Radulian Rusu, Organizarea spaţiului geografic în Banat, Timişoara, 2007
Sandu Diana, 2013 - Sandu Diana-Ileana, Studiu privind istoricul localităţii Glimboca. (http://www.asociatia-profesorilor.ro/).
Stoicescu, 1973 - Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din Banat, Timişoara, 1973
Stoichescu, 2017 - Prof. Stoichescu Mihaela – Personalitatea lui Gheorghe Frăţilă pentru patrimonial cultural al comunei
Glimboca, în rev. Vestea, iul-oct. 2017. p. 34.
Suciu, 1967 - Suciu. I.D., Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, vol. I, II, Bucureşti, 1967;
Ştefănucă, 2010 - Ştefănucă, Ştefan – Graniţa şi grănicerii bănăţeni – Oabordare socio-istorică, în Revista Română de
Sociologie”, S.N., anul XXI, nr. 1–2, p. 129–151, Bucureşti, 2010.
Timotei - J. Timotei, Caraş Severin – Monografie, Bucureşti, 1981
Ţeicu, 1998 - Ţeicu Dumitru – Banatul montan în evul mediu, Timişoara, 1998.
Ţeicu, 2007 - Ţeicu, Dumitru - Geografia ecleziastică a Banatului Medieval, Cluj-Napoca, 2007
Vărzan; Cubin, 2016 - Vărzan Maria, Cubin Ioan - Valea Bistrei, spaţiu etnografic şi folcloric, în rev. Columna, nr. 5, 2016, p. 107-
133.
Vertan, 2013 - Vertan Maria – Organizarea administrative-teritorială a Banatului istoric în perioada 1716-1860, în Analele
Banatului S.N. XXI, 2013, p. 361-379.
*** - Revista Banatului, 4-6, 1943
*** - Geografia României, vol. 1. Geografia fizică, Bucureşti, 1983.
WEBOGRAFIE
*** - - http://mapire.eu/en/
*** - http://istoriefurata.istorieveche.ro/ahtum-voievodul-banatului)
*** - - http://ran.cimec.ro/
*** - - http://www.plecatdeacasa.net/2013/
*** - - http://www.banaterra.eu/biblioteca/
*** - http://www.asociatia-profesorilor.ro/
*** - http://ran.cimec.ro/
* * * http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erd2002/abetn02.pdf

31