UNIVERSITATEA „OVIDIUS„ CONSTANTA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA

„SFANTUL APOSTOL ANDREI”

DISCIPLINA:TIPURI DE DISCURS POSTMODERN

PROFESOR COORDONATOR
Lect.Univ.Dr.DUMITRU CARABAS

Masterand:
ZAHARIA( ABABE) CRISTINA MARIA
 Postmodernismul

Postmodernismul1 este termenul de referință aplicat unei vaste game de evoluții în domeniile
de teorie critică, filosofie, arhitectură, artă, literatură și cultură. Diversele expresii ale
postmodernismului provin, depășesc sau sunt o reacție a modernismului. Un termen înrudit este
postmodernitatea, care se referă la toate fenomenele care au succedat modernității.
Postmodernitatea include un accent pe condiția sociologică, tehnologică sau celelalte condiții
care disting Epoca Modernă de tot ce a urmat după ea. Postmodernismul, pe de altă parte
reprezintă un set de răspunsuri de ordin intelectual, cultural, artistic, academic sau filosofic la
condiția postmodernității. Un alt termen conex este adjectivul postmodern (deseori folosit
incorect sub forma „postmodernist”), utilizat pentru a descrie condiția sau răspunsul la
postmodernitate. De exemplu, se poate face referință la arhitectură postmodernă, literatură
postmodernă, cultură postmodernă, filosofie postmodernă.

Dacă ar fi să răspundem la întrebarea cum ar putea fi caracterizat omul postmodern, am putea

spune că este un individ cu un dispozitiv informatic (telefon, tabletă, laptop etc.) în posesie, pe
care-l folosește aproape permanent în perioada cât este treaz. Este adevărat că cei mai mulți care
se încadrează în acest model au vârste mici sau medii. Dar fenomenul, deși mai puțin evident, se
extinde încet-încet și spre persoanele mai în vârstă. Indiferent unde se află, independent de alte
activități și fără să conteze momentul din zi, omul prezentului este tot mai absent din punct de
vedere social, însă e este tot mai conectat la mediul virtual. Secolul XX a fost denumit secolul
vitezei (accelerației), deoarece omul a fost obsedat de sporirea vitezei sale de mișcare și,
totodată, a fost fermecat de distrugerea paradigmelor din toate domeniile, astfel că a inventat
avioane, rachete, submarine, trenuri rapide, arme sofisticate și multe altele. Toate acestea –
datele și facilitățile – ne consumă progresiv timp, cel mai adesea fără să ne dăm seama de acest
lucru. Auzim, deseori, spunându-se: ”Nu am timp pentru mine”; ”Nu am timp pentru prieteni”;
”Nu am timp pentru implicare socială”; ”Nu am timp pentru familie” ș.a. Și atunci, ne întrebăm:
La ce ne-a folosit acest progres? Observând animalele, constatăm la majoritatea dintre ele un
lucru foarte interesant, acela că ele știu să se relaxeze și să socializeze, având timp pentru toate
activitățile esențiale. De exemplu, păsările se odihnesc în zbor, felinele, elefanții, antilopele etc.
se relaxează și socializează în grupuri, iar maimuțele se destind prin toaletare. Pe scurt, vedem
cum animalele au timp pentru toate. În schimb, noi alergăm tot mai rapid după timp, iar el se
depărtează parcă tot mai mult de noi, viețile noastre devenind adevărate curse ale absurdului.

1
Postmodernism=Tendință culturală, apărută în deceniul 6 al secolului XX, care indică o îndepărtare de cultura
elitistă a modernismului, în direcția unei abordări eclectice și populiste.
 Este un adevărat paradox acest fenomen, căci am crezut că dispozitivele inteligente de care
suntem dependenți ne vor aduce timpul mult râvnit, însă acesta în loc să se dilate, parcă a intrat
într-un proces de contractare. Și când suntem întrebați ce facem, aproape toți dintre noi
răspundem, folosind una dintre următoarele expresii: ”Sunt ocupat”; ”Am treabă”; ”Nu am timp
nici să mor” sau altele echivalente. Cum se pierde timp știm cu toții, dar cum se poate cumpăra
timp devine un lucru dificil în contextul evoluției societății contemporane. Înainte de a răspunde
la întrebarea de mai sus – cum putem cumpăra timp? – apare ca necesară conștientizarea
importanței acestuia pentru existența noastră. Dacă noi nu avem reprezentarea rolului timpului,
atunci evident că el va zbura pe lângă noi, fără să-i simțim prezența și fără să conteze clipele în
care am fost consumatori de resurse pe Terra. Un mic secret al modului cum poate fi achiziționat
timp este acela al separării activității noastre în două subcategorii: subzistența materială și
subzistența spirituală. În prima categorie intră toate activitățile necesare pentru supraviețuire
(hrană, adăpost, haine etc.), iar în cea de-a doua trebuie incluse pasiunile, plăcerile și orice alte
lucuri care ne asigură hrana spirituală. Profesia trebuie să lase loc pentru artă, sport, cultură,
religie, divertisment și alte forme de asigurare a confortului moral. Omul postmodern nu mai
caută profunzimea, ca în modernism, el trăieşte în alte universuri, în care cunoaşterea înseamnă
alunecare, „mângâiere” a suprafeţelor, iar „procesul de coborâre a artei în cotidian a devenit
pervaziv”2 şi totul se dizolvă în spaţiul experienţei umane obişnuite.

Paradoxul omului postmodern: pierde timpul degeaba

Astăzi, mai mult ca oricând, observăm că se duce o luptă acerbă împotriva învăţăturii de
credinţă, în general, şi a spiritualităţii creştin-ortodoxe, în special. Prin glasul diferitelor concepte
evoluţioniste, existenţialiste, hedoniste şi al libertinajului, societatea noastră vrea cu orice preţ să
convingă omul să renunţe la demnitatea şi veşnicia pe care i le oferă şi i le asigură Biserica.
Postmodernismul a furat omului adevărata identitate şi l-a expulzat într-o lume din care lipsesc
sensul şi viaţa. Desconsiderând şi discreditând veşnicia omului alături de valorile sale religioase
şi culturale, lumea contemporană postmodernă reduce realitatea la aici şi acum. Tot mai multe
curente ideologice îşi fac apariţia şi influenţeză societatea care, până nu demult, îşi avea un filon
trainic în cultura şi spiritualiatea creştină. În acest context se vorbeşte tot mai mult de
postmodernism.. Pentru a înţelege cât mai bine ce este postmodernismul, ce înseamnă a fi
postmodern, să vedem ce este modernismul, ce înseamnă a fi modern. Cuvântul „modern“ îşi are
originea în latinescul „modo“, care înseamnă „chiar acum“.

Postmodern înseamnă deci, ad litteram, „după chiar acum“. Aşadar, prin modernism înţelegem
însuşirea de a fi modern, caracterul a ceea ce este modern, atitudinea modernă; preferinţa (uneori
exagerată) faţă de tot ceea ce este nou, modern. Modernismul, ca tendinţă (curent) în literatura şi
arta secolelor alXIX-lea - alXX-lea îşi are specificul în negarea tradiţiei şi susţine principii de
creaţie noi. În acest sens, modernul este întotdeauna post-ceva... Da. Modernismul este
2
Mircea Cărtărescu, op. cit., p. 66.
întotdeauna, din punctul de vedere istoric, într-o luptă cu ceea ce a fost imediat înaintea sa.
Modernismul sfârşeşte prin a se lupta cu el însuşi şi astfel devine inevitabil postmodernism.

Aşadar, postmodernismul apare ca o consecinţă, respectiv, ca o continuare a modernismului, dar

şi ca o realitate ce se opune modernismului prin unele aspecte proprii; deci, continuare a
modernismului, dar şi o reacţie deconstructivistă la adresa modernismului.

Într-adevăr, dacă modernismul vorbea despre o realitate universală, despre puterea nelimitată a
raţiunii, despre un adevăr obiectiv, pe care-l garanta raţiunea, negând într-un fel rolul tradiţiei,
postmodernismul nu mai neagă vehement şi categoric tradiţia. În postmodernism, tradiţia este
invocată şi acceptată, dar nu pentru a fi luată ca reper valoric, ci mai ales pentru a fi ironizată,
caricaturizată, minimalizată, adaptată la forme, expresii şi structuri care sunt, de fapt,
netradiţionale, antitradiţionale. Se poate vorbi de o adevărată ură şi violenţă, sub multe aspecte,
faţă de tradiţie şi faţă de ceea ce este spiritualitatea religioasă în cultură şi, în special, cultura
creştină.

Postmodernismul se defineşte astfel în căutarea unor noi viziuni şi orizonturi. Se recomandă

soluţia de a rezista chiar fără alternative, a încerca reconstrucţia posibilă, pentru a evita
fragmentarea socială şi tensiunea nihilistă.

POSTMODERNISM VI-SA-VI DE TRADITII SI RELIGIE

Postmodernismul, după cum sesizează IPS Mitropolit Nifon3, Arhiepiscopul Târgoviştei şi

exarh patriarhal, se încadrează în critica şi evoluţia certitudinilor convenţionale şi a
„paradigmelor cu caracter universalist, ceea ce înseamnă: dereglarea sistemelor filosofice şi a
fundamentelor religioase, dislocarea şi destructuralizarea instituţiilor tradiţionale, convertirea
conceptelor teologice (de pildă, teologia feministă), a limbajului şi a simbolismului filosofic şi
cultural“. „Postmodernismul Îl închide pe Dumnezeu în spaţiul său“ Ca orice curent ideologic,
postmodernismul penetrează diverse domenii culturale: literatură, artă, arhitectură ş.a. Ce
prejudicii aduce postmodernismul pe plan teologic? Postmodernismul neagă doctrinele cu
valoare universală, paradigmele unice, crezurile gata făcute, limbajul şi simbolica impuse de un
centru unic. Postmodernismul respinge, pe de o parte, transcendenţa şi absolutul lui Dumnezeu,
dar, pe de altă parte, şi contingenţa sau neutralitatea lumii. Se afirmă că legătura dintre
Dumnezeu şi om este discontinuă, iar de aici se explică şi derivă pluralismul religios,
diversitatea, spiritualitatea individualistă, religiozitatea populară. În postmodernism, credinţa, ca
valoare religioasă absolută, este permanent pusă la îndoială.

3
MITROPOLITUL Nifon este un arhiepiscop român, membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Exarh
Patriarhal pentru relațiile Patriarhiei Române cu instituțiile creștine internaționale și cu instituțiile europene.
Citate pedia.info –hhtp://citatepedia.info
 Pe plan religios, postmodernismul nu neagă existenţa lui Dumnezeu, dar nu se duce să-L
cunoască, să-L descopere, ci caută să-L închidă pe Dumnezeu în spaţiul său. Atunci, cum
caracterizaţi omul postmodern? Omul postmodern este pândit la tot pasul de pericole, căci peste
tot este asaltat de cei ce cred că „totul este permis“ şi nu au respect pentru viaţa umană, fiindcă
sunt postmoderni, şi a fi postmodern înseamnă a nu mai crede în Dumnezeu şi nici în valoarea
omului creat după chipul lui Dumnezeu şi cu infinite posibilităţi de a ajunge la asemănarea cu
Ziditorul său.Ca rezultat al nivelului slab, chiar subuman, la care a ajuns omul postmodern, el nu
se mai bucură să guste din cultura adevărată şi nu mai poate crea o cultură autentică.

Acest lucru explică suferinţa multor tineri de astăzi. Aceasta nu cere un mare efort în actul
creaţiei şi nici în cel de receptare, dar nici nu hrăneşte spiritul. Suferinţa provocată de neputinţa
potolirii setei după Absolut, Adevăr şi Viaţă, sădită în om prin actul creaţiei - ca destin al său -,
după înălţimile de dincolo de lumea naturală, îl face pe omul postmodern să devină prea adesea,
şi tot mai mult, victima surogatelor: alcool, droguri, sex, prostituţie, aventură, lux, violenţă,
pornografie, internet etc. Dar acestea nu ţin loc de Dumnezeu şi nu rezolvă problema
fundamentală a omului - mântuirea. Negând valorile eterne ale credinţei creştine, refuzând
Modelul Suprem - Hristos (Dumnezeu - Omul), unde mai caută omul postmodern modele?
Printre oameni, dar, din cauza confuziei provocate de el însuşi prin nesocotirea Revelaţiei divine,
omul postmodern se declară pe sine „măsura tuturor lucrurilor“ şi el in faţa lui Dumnezeu,
valoarea omului este aceeaşi, cea pe care a avut-o la creaţie.

Cu toate căderile şi rătăcirile lui, cauzate de provocările postmoderne, omul rămâne tot chipul
lui Dumnezeu. Singura soluţie pentru salvarea omului de la provocările postmodernismului este
întoarcerea la Hristos, urmarea lui Hristos şi trăirea vieţii în Hristos. În Iisus Hristos ni se
descoperă măsura tuturor lucrurilor şi a tuturor valorilor din această lume. Credem aşadar că
aceste probleme de criză puse de cultura postmodernă îşi vor găsi rezolvarea şi salvarea printr-o
nouă cultură creştină, prin spiritu-alitatea ortodoxă, cea care îl are ca model pe Dumnezeu Omul
- Domnul nostru Iisus Hristos, „care ieri, azi şi în veci este acelaşi“ (Evrei, 13:8)4,. Care sunt
mijloacele specifice prin care Biserica acţionează ca răspuns la provocările postmodernismului.
Biserica conţine destule mijloace pentru purtarea unui dialog, sub aspectul atât al problematicii
aduse de postmo-dernism, cât şi al soluţiilor reale pentru ieşirea omului recent din criza şi
căderile sale. Realismul antropologic al teologiei patristice, dar şi accentul pe dimensiunea
duhovnicească sunt două aspecte de bază care se regăsesc în perspectiva îndumnezeirii omului.
Aici se descoperă omul în toată amplitudinea staturii sale, de mediator sau sacerdot între
Dumnezeu şi creaţie, între cer şi pământ, însă această perspectivă nu poate fi utilizată eficient
dacă teologia şi morala rămân extaziate în faţa formelor gândirii patristice şi nu pătrund până la
duhul sau conţinutul acestei gândiri. Părintele Stăniloae ne atrage atenţia spunând că „ne-am silit
să înţelegem învăţătura Bisericii în spiritul părinţilor, dar în acelaşi timp să o înţelegem aşa cum

4
Biblia sau Scriptura cu Trimitere 1924,Dumitru Cornilescu.
Citate pedia.info –hhtp://citatepedia.info
credem că ar fi înţeles-o ei astăzi. Căci ei n-ar fi făcut abstracţie de timpul nostru, aşa cum n-au
făcut de al lor“.

Conţinutul acestei perspective este destul de uşor de transpus în categoriile omului contemporan
(dacă există dispoziţie şi voinţă), omul este natură şi persoană, creată după chipul lui Dumnezeu
şi creat din ţărână, având o alcătuire fiinţială complexă, în care se întâlnesc nevăzutul şi văzutul,
spiritul şi materia.

În mod natural, omul tinde la asemănarea cu Dumnezeu, dar nu-şi poate întâlni destinul dacă nu
iese din starea păcatului şi nu se angajează într-un efort de colaborare cu harul divin ce izvorăşte
din Hristos în Biserică. Fiind creat după chipul Sfintei Treimi, el, omul, este deschis spre
comuniune cu alte persoane. Spiritualitatea ortodoxă ca ţintă spre desăvârşire morală are la bază
adevărul chipului şi asemănării, pe când postmodernismul se fundamentează pe negaţii şi
eliminarea oricărui criteriu. Structura lui este parazitară, are permanentă nevoie de valori pe care
trebuie să le distrugă. Imaginea pe care o creează este terifiantă: postmodernismul distruge
valorile în virtutea nonvalorii absolute. Dar, oare, această nonvaloare nu devine ea însăşi criteriu
şi valoare în postmodernism sau post-postmodernism.

În faţa provocărilor secularizante sau pietiste ale zilei de astăzi, Biserica Ortodoxă nu trebuie să
piardă din vedere nici o clipă că lumea tot mai tehnicizată, robotizată şi frustrantă, are nevoie mai
mult ca oricând de spiritualitate, de comuniune şi de sfinţenie. Toate acestea îşi au izvorul
nesecat în Sfânta Treime şi în relaţia sinergetică dintre Dumnezeu şi om prin Sfintele Taine,
dintre lume şi cosmos. Cât timp omul rămâne ancorat şi statornic în această relaţie dată de harul
dumnezeiesc, este ferit de a deveni străin de semenul său şi de sine însuşi şi poate tinde spre
orizontul totdeauna deschis al transfigurării sale. În calitatea noastră de creştini şi mărturisitori ai
valorilor spirituale şi culturale, avem datoria să respingem ferm şi categoric aceste provocări ale
postmodernismului şi să ne facem din nădejde un mod de viaţă firesc.

De aceea, trebuie să promovăm autenticele şi adevăratele tradiţii şi datini româneşti, cu

pregătirea duhovnicească prin post, intensificare a rugăciunii, milostenie ca dimensiune a iubirii
aproapelui, spovedanie şi unirea reală cu Hristos în Euharistie.

Bibliografie:

Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii, Bucureşti, Univers, 1995.

Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Bucureşti, Humanitas, 1999

Citate pedia.info –hhtp://citatepedia.info

Istodor, Pr. Gheorghe, „Postmodemismul provocare majoră pentru misiunea Bisericii creştine”,
în vol. Simpozionul „Modernism, postmodernism şi religie”. Constanţa, Mai 2005, Conf. univ.
dr. Vasile Nechita (coord.), Iaşi. Editura Vasiliana '98, 2005.