Organizarea Comisiei Europene

Lect.univ.dr. Pau Livia Claudia Masterand Ghiară Lavinia

Mădălina

Reșița

-2021-
 Comisia Europeană este instituţia cea mai “revoluţionară” din sistemul comunitar, fiind
motorul integraţionist al Uniunii Europene.
Comisia Europeană, apreciata drept “gardianul respectării tratatelor”, este organul
executiv al Uniunii Europene. În calitate de organ executiv, Comisia gestionează politicile
europene şi negociază acordurile de comerţ şi de cooperare internaţională precum şi elaborează
şi promovează deciziile comunitare . În anumite domenii, ca cele ale agriculturii, concurenţei şi
comerţului, se bucură de o autonomie considerabilă pentru a lua decizii, fără a supune
Consiliului de Miniştri propunerile, în virtutea puterilor specifice care-i sunt conferite de tratate
sau a puterii delegate de Consiliu
Comisia Europeană derivă din una din cele 5 instituții create în sistemul supranațional al
Comunităților Europene, urmând propunerea lui Robert Schuman (ministrul de externe al
Franței) din 9 mai 1950. Funcționând din 1951 ca Înalta Autoritate în Comunitatea Europeană a
Cărbunelui și Oțelului, comisia a suferit numeroase schimbări în privința competențelor și a
componenței, sub diferiți președinți, implicând cele trei comunități.
În conformitate cu protocolul asupra lărgirii Uniunii Europene din Tratatul de la Nisa,
Comisia încorporează un comisar din fiecare stat membru numiţi pentru un mandat de 5 ani. În
prezent Comisia are 25 de comisari . Fiecare comisar este responsabil de un anumit portofoliu
sau un anumit domeniu politic la fel ca ministrul unui guvern.
Comisia Europeană este condusă de un preşedinte, în prezent aceasta funcţie fiind
ocupata de Jose Manuel Barroso ( Portugalia).
Rolul Comisiei Europene este de a asigura respectarea prevederilor tratatelor
fundamentale ale UE, de a propune legislaţia comunitară şi de a asigura aprobarea ei. Fondurile
şi programele UE (inclusiv cele destinate ţărilor din afara UE) intră în adminstrarea Comisiei
Europene.

Secţiunea a I-a. Funcţionarii publici din cadrul Comisiei Europene

1.Portofoliile
Comisarul a devenit un fel de „Ianus cu două chipuri” căci, în calitate de membru al
Comisiei, el este parte a unei instanţe colegiale şi orizontale fiind, în acelaşi timp din ce în ce mai
mult responsabilul unui sector din activitatea Comisiei în ansamblul său. Această dublă funcţie a
făcut ca, începând cu sfârşitul anilor ‘60, Comisia să funcţioneze pe baza unui sistem de
„portofolii”.
Sistemul îşi are originea în practica naţională, dar diferă de aceasta prin anumite
aspecte. Astfel, deşi fiecare comisar are o autoritate particulară într-un anumit domeniu şi asupra
activităţii serviciilor administrative corespunzătoare, similitudinile cu portofoliile ministeriale
naţionale se opresc aici.
În cazul Comisiei Europene, numărul acestor portofolii este cel mai adesea ajustat la
numărul comisarilor, pe când în administraţiile naţionale rigiditatea lor face să ne găsim adesea
în faţa fenomenului invers. Mai mult, conţinutul şi instabilitatea portofoliilor comunitare
marchează diferenţa de semnificaţie dintre procedurile comunitare şi cele naţionale. Desigur,
anumite portofolii afişează o relativă coerenţă dublată de o oarecare stabilitate. Un exemplu în
acest sens este sectorul agricol, care a făcut întotdeauna obiectul unor atribuţii specifice ale
Direcţiei Generale VI — Agricultura. Altele însă, cum ar fi portofoliul relaţiilor externe. deşi şi-a
conservat structura până la mijlocul anilor 80, a cunoscut începând de atunci o serie de
modificări de substanţă.
Astfel, în perioada în care Comisia era condusă de Jacques Delors, o parte din relaţiile
externe a fost disociată de restul ansamblului din raţiuni personale.
Începând cu ianuarie 1993 apare chiar o divizare a DG I — Relaţii externe: de acum
înainte DG I păstrează doar relaţiile economice externe, iar noua DG IA preia relaţiile politice
externe.
De la 1 ianuarie 1995, odată cu preluarea preşedinţiei Comisiei de către Jacques Santer,
repartizarea sarcinilor între DG I şi DG IA s-a modificat din nou: DG I preia relaţiile cu America
de Nord, Australia, Noua Zeelandă, Japonia, China, Coreea de Sud, Hong-Kong, Macao şi
Taiwan, iar DG IA pe cele cu ţările din Europa Centrală şi de Est, fosta URSS, Turcia, Cipru şi
Malta, cele două direcţii generale fiind coordonate de către comisari diferiţi.

2.Cabinetele
Regulamentul interior al Comisiei, datând din 1963, prevede în articolul 15
instituţionalizarea cabinetelor comisarilor, acestea având rolul să-i asiste în îndeplinirea
sarcinilor. Originea franceză a unei astfel de instituţii nu lasă nici o îndoială în măsura în care
funcţia de şef de cabinet al unui comisar corespundea, în acei ani, celei a secretarului general din
Comisariatul Francez al Planului, împrumutând şi unele elemente din cea de director de cabinet
ministerial. Prin verticalizarea organizării Comisiei, rolul cabinetului comisarului s-a apropiat tot
mai mult de cel al cabinetelor miniştrilor francezi păstrând, este adevărat, o anumită originalitate
ce ţine de specificitatea comunitară.
Cabinetele sunt, de o manieră generală, încadrate cu un şef de cabinet asistat uneori de
un adjunct şi cu un număr de membri variind iniţial între cinci pentru preşedinte şi trei pentru
ceilalţi comisari, unii dintre ei având titlul de consilier – ceea ce are doar consecinţe onorifice şi
financiare, nu însă şi ierarhice în raport cu ceilalţi membri ai cabinetului. Fiecăruia dintre aceştia
i se încredinţează responsabilitatea supravegherii unei părţi din domeniul ce constituie
portofoliul comisarului, şeful de cabinet având în plus responsabilitatea coordonării şi
arbitrajului.
O menţiune particulară trebuie făcută pentru cabinetul preşedintelui între membrii
căruia, pe lângă domeniile proprii atribuţiilor preşedinţiei, sunt repartizate şi toate celelalte
sectoare de activitate a Comisiei. Vom nota că portofoliul preşedintelui nu conţinea iniţial
sectoare propriu-zise de activitate comunitară, însă din 1985 acelaşi Jacques Delors a luat în
responsabilitatea sa, în plus faţă de sarcinile tradiţionale ale preşedintelui, problemele monetare
şi coordonarea fondurilor structurale, ceea ce îi permitea o mai bună supraveghere precum şi
putere de arbitru asupra activităţii celorlalţi comisari. Această activitate era însă facilitată de
faptul că propriul cabinet prezidenţial (cei zece consilieri) acoperea şi responsabilităţile celorlalţi
membri ai Colegiului.
Succesorul său, Jacques Santer avea sub directa sa coordonare, în plus faţă de sarcinile
specifice funcţiei de preşedinte al Comisiei Europene, secretariatul general, serviciul juridic,
biroul de securitate, celula de prospectivă, inspectoratul general, serviciul comun de interpretare-
conferinţe, serviciul purtătorului de cuvânt, chestiunile monetare, politică externă şi de securitate
comună, drepturile omului şi problemele instituţionale (ultimele patru domenii le coordona
împreună cu alţi comisari, în a căror competenţă directă intrau sectoarele menţionate). Dintr-un
anumit punct de vedere, membrii cabinetelor pot fi comparaţi cu ceea ce în Franţa se numesc
„consilieri tehnici”‚ adică persoane ce răspund de activitatea unui anumit sector din minister.
În ceea ce priveşte organizarea cabinetului preşedintelui Comisiei Europene, se poate
constata o anumită analogie cu cabinetul primului ministru francez unde regăsim consilieri
însărcinaţi cu dosare ce acoperă activitatea altor ministere. Cu toate acestea similitudinea nu
merge mai departe, având în vedere diferenţele între structurile amintite, precum şi numărul
personalului alocat celor două cabinete.
Ţinând cont de rolul său, acela de a-l asista pe comisar, numirea unui membru al
cabinetului nu se face după aceleaşi reguli ca cele aplicabile desemnării funcţionarilor comunitari
(administratorilor) în general. Cabinetul formează echipa comi¬sarului şi dispare odată cu acesta,
de aceea îi este ataşat şi subordonat doar lui, ceea ce explică de ce relaţiile între comisar şi
membrii cabinetului trebuie să fie bazate pe o încredere totală şi reciprocă. În consecinţă, în
marea majoritate a cazurilor cabinetele au aceeaşi naţionalitate ca şi comisarul, ceea ce nu
înseamnă că relaţiile de încredere nu se pot instaura şi între naţionalităţi diferite, ci că afinităţile
de comunicare şi gândire sunt mai uşor de stabilit cu un resortisant de aceeaşi naţionalitate.
Romano Prodi a promis însă o „internaţionalizare” a cabinetelor, el oferind primul
exemplu deoarece şeful său de cabinet nu este italian, ci irlandez.
Exagerarea uneori a promovării unor apropiaţi sau a unor persoane de încredere l-a
determinat, în luna martie 1999, pe preşedintele de atunci al Comisiei Europene, Jacques Santer,
să introducă un set de trei „coduri de conduită” care să reglementeze comportamentul
comisarilor şi al cabinetelor acestora, relaţia dintre comisari şi serviciile subordonate precum şi
conduita generală a funcţionarilor de carieră din cadrul Comisiei Europene. Măsura, care s-a vrut
a fi un pas concret pe linia reformei administraţiei comunitare, a venit însă prea târziu pentru a
mai putea împiedica demisia în bloc a celor 20 de comisari.
Revenind la analiza structurii cabinetelor, vom observa că există şi un fenomen al
„administraţiei de stat-major”‚ care constă în detaşarea la cabinete a unor persoane de aceeaşi
naţionalitate cu comisarul şi care provin din structura permanentă a Comisiei Europene. Pentru
perioada în care îndeplinesc atribuţii de cabinet, ei trec din sectorul administrativ în cel politic,
urmând ca apoi să revină la statutul iniţial – de regulă pe o poziţie superioară celei de pe care au
plecat.

3.Serviciile
Fiecare comisar, înconjurat de cabinetul său, are deci responsabilităţi într-un anumit
număr de sectoare de activitate a Comisiei, în limita competenţelor acesteia, pentru îndeplinirea
cărora el are la dispoziţie administraţia propriu-zisă a instituţiei.
 Încă de la origine această administraţie a fost organizată în direcţii generale, ele însele
fiind decupate în alte unităţi administrative. Pe de altă parte, există servicii care, deşi nu au
formal acest titlu, posedă un statut echivalent cu cel al direcţiei generale. Este vorba despre acele
servicii care sunt comune celor trei Comunităţi originare : Serviciul juridic, Oficiul de statistică,
Serviciul de presă şi informare, Secretariatul general, Serviciul de interpretare-conferinţe,
Serviciul de traduceri.
Deşi numărul direcţiilor generale a rămas relativ constant de-a lungul timpului, numărul
serviciilor asimilate a crescut continuu, Comisia fiind liberă să procedeze la decupajul
administrativ pe care îl doreşte, atribuind competenţe pentru fiecare unitate administrativă în
funcţie de nevoile momentului. Singura limită impusă în acest sens de regulamentul interior al
Comisiei (articolul 19, paragraful 1) se referă la evitarea suprapunerii de competenţe între
diferitele unităţi. Cu toată această stabilitate a lor, rare sunt direcţiile generale care să nu fi suferit
în timp modificări de structură şi competenţă. Singura excepţie veri¬tabilă o constituie D.G. II în
„Afaceri economice şi financiare” care, raportat la celelalte direcţii generale, nu a cunoscut nici o
schimbare substanţială de la înfiinţare şi până astăzi. Am putea adăuga, eventual, şi D.G. VI
„Agricultura”‚ deşi aceasta a fost amputată în 1977 de domeniul pescuitului care s-a constituit
într-o direcţie generală separată.
Motivele reorganizărilor interne ţin adesea de constrângeri exterioare care impun
Comisiei să facă modificări în gestiunea administrativă. Restructurarea serviciilor se supune
deci, poate nu exclusiv dar oricum în bună măsură, imperativelor de ordin politic. Regula
delicată a respectării echilibrului geografic (între naţionalităţi) ce apare la atribuirea posturilor de
comisari de către guvernele statelor membre are incidenţa nu doar la nivel de portofolii, ci şi în
componentele acestora, în primul rând în ceea ce priveşte direcţii le generale.
Este semnificativ de constatat că majoritatea restructurărilor sunt operate la intrarea în
funcţiune a unei noi Comisii ori cu ocazia plecării unui membru şi sosirii altuia nou. Pentru
argumentarea acestei afirmaţii câteva exemple sunt relevante.
Se ştie că direcţiile generale au în fruntea lor un funcţionar de grad A1 ce are, de regulă,
o naţionalitate diferită de cea a comisarului de care depinde, aceasta pentru păstrarea coeziunii
interne a Comisiei şi protejării interesului comunitar. În ciuda acestei reguli cutumiare, noii
comisari – în orice caz unii dintre ei – au luat obiceiul de a se debarasa de directorii generali cu
care nu întreţin relaţii bune. Pentru a putea face acest lucru ei se bazează pe Statutul personalului
Comisiei care, în articolul 50, precizează că „Orice funcţionar titular al unui post de grad A1, A2
sau A3 poate fi retras din acel post în interesul serviciului, prin decizia autorităţii investite cu
puterea de numire în postul respectiv. Această retragere nu are caracterul unei sancţiuni
disciplinare”.
Toate aceste reflecţii conduc la interogaţia privind criteriile în funcţie de care o direcţie
generală este considerată mai importantă decât alta. Un astfel de criteriu ar putea fi vechimea,
care dă direcţiei generale o cunoaştere excelentă asupra propriei sale structuri şi mecanisme de
administraţie comunitară, dar acest criteriu trebuie completat cu un al doilea, cel al coeziunii
interne. O direcţie generală este cu atât mai importantă cu cât este mai eficientă, şi va fi cu atât
mai eficientă cu cât dispune de o coeziune internă şi o coerenţă mai mare în exercitarea
atribuţiilor sale.
Dacă se modifică structura unei D.G., acest lucru va afecta negativ coeziunea serviciilor
sale care, pentru a-şi regăsi ritmul de funcţionare vor avea nevoie de un timp de adaptare sau
chiar vor obliga autoritatea să facă noi modificări, creând astfel un climat de incertitudine ce
influenţează randamentul direcţiei generale în ansamblul său. Iată de ce restructurările constituie
un impediment pentru coeziunea acestor structuri. Demonstraţia „per a contrario” este dată de
exemplul D.G. VI „Agricultura” care, graţie vechimii şi coeziunii sale interne apare drept una
dintre cele mai importante direcţii generale ale Comisiei Europene.
În această ecuaţie un rol important revine şi ariei de competenţe a direcţiei generale în
cauză, acesta fiind cel de-al treilea criteriu pentru aprecierea importanţei unei D.G. Cum sectorul
agricol joacă un rol de primă mână, atât sub aspect economic, cât şi politic. avem un element
suplimentar în favoarea argumentaţiei de mai sus.
Următorul eşalon sub direcţiile generale sunt direcţiile şi apoi unităţile, acestea din urmă
numindu-se şi divizii, dacă sunt de dimensiuni mai mari din punct de vedere al personalului cu
care sunt încadrate. Fiecare D.G. este, în principiu, structurată în direcţii, iar acestea în unităţi
care constituie elementele de bază ale structurii administraţiei comunitare.
Acest mod de organizare se subordonează la două reguli generale: pe de o parte, aceea
că decupajul administrativ coincide cu gradele funcţiei publice comunitare, fiecărui grad superior
corespunzându-i o funcţie şi reciproc; pe de altă parte, fiecare unitate administrativă are atribuit
un sector de activitate reprezentând o parte a unui ansamblu mai vast care constituie competenţa
direcţiei generale din care face parte.
 Respectarea acestor reguli asigură interdependenţa între unităţi, sentimentul de
participare la realizarea aceluiaşi scop şi coerenţa carierei de funcţionar comunitar. Înţelegem
acum de ce paraşutarea pe un post de şef de unitate, de exemplu, a unei persoane ce a intrat în
structura administraţiei Comisiei Europene via cabinetul unui comisar, stârneşte întotdeauna
reacţii adverse din partea funcţionarilor de carieră care aşteaptă ani de zile să ocupe un astfel de
post. Desigur, un comisar influent îşi poate impune protejatul în ciuda opoziţiei de care vorbeam,
dar astfel de intruziuni perturbă sistemul.
Câteva observaţii asupra organizării Comisiei se impun: prima, evidentă, este aceea că
avem de-a face cu o structură de tip piramidal-ierarhizată, situată ca model undeva între
organizarea ministerelor francez şi german. A doua se referă la incredibilul dozaj între
naţionalităţi. În fapt, în interiorul aceleiaşi direcţii regăsim cel puţin două naţionalităţi diferite
printre şefii de unitate, iar directorii au, ca regulă generală, o altă naţionalitate decât directorul
general şi provin din două trei ţări diferite. Repartizarea geografică este deci bine asigurată în
ierarhia administrativă, dar constituie adesea un obstacol în calea avansării funcţionarului în
cariera sa.
Din punct de vedere ierarhic, fiecare şef de unitate este responsabil în faţa directorului,
ansamblul directorilor dând socoteală directorului general. Aceştia din urmă au şi ei câte un mic
„cabinet”.
Întâlnim adesea directori generali-adjuncţi, al căror rol este de a coordona direct una sau
mai multe direcţii sau unităţi de bază şi care servesc totodată ca filtru între directorul general şi
serviciile a căror activitate o supervizează. Alături de aceşti adjuncţi pot fi întâlniţi asistenţi sau
consilieri ai directorului general. a căror poziţie oscilează între cea a consilierilor tehnici şi cea a
însărcinaţilor de misiune în cabinetele ministeriale franceze. Primii îndeplinesc rolul de confident
şi de consilier al directorului general într-un domeniu ce poate acoperi activitatea mai multor
direcţii, ceilalţi sunt însărcinaţi cu rezolvarea unor chestiuni particulare ce nu au nimic de-a face
cu decupajul funcţional al direcţiei generale.
De asemenea, pe lângă directorul general mai poate fi întâlnită o persoană ale cărei
atribuţii se apropie de rolul şefului de cabinet în sensul francez al termenului, indiferent dacă are
sau nu acest titlu, şi care se află în fruntea unui secretariat.
Compoziţia unei direcţii generale nu respectă însă întotdeauna o schemă-tip dată, ci
reflectă mai curând o anumită tendinţă: aceea de a multiplica numărul de filtre între directorul
general şi direcţiile subordonate. Numărul direcţiilor dintr-o D.G. variază între 2, Serviciul
comun interpretare-conferinţe, şi 11, D.G. VI – Agricultura. Dacă luăm în calcul institutele de
cercetare aflate în ţările membre, dar subordonate direct direcţiei generale de la Bruxelles cea
mai mare densitate de directori o întâlnim la D.G. XII — Ştiinţă, dezvoltare, cercetare, care are
20 de astfel de posturi. Numărul direcţiilor generale ce poartă acest nume este în prezent de 25,
dar dacă luăm în calcul şi structurile asimilate acestora ajungem la un total de 35, ceea ce dă o
imagine asupra uriaşului mecanism administrativ pe care îl reprezintă Comisia Europeană.
Un număr prea mare de direcţii devine problematic pentru o gestiune eficientă, obligând
mai devreme sau mai târziu autoritatea să facă o reorganizare.
În fruntea fiecărei direcţii se află un director, de obicei funcţionar de grad A2, asistat
frecvent de unul sau doi consilieri numiţi de către directori în raport de competenţă şi afinităţi.
Regăsim deci şi aici tendinţa constatată la nivel de director general de constituire în sânul
serviciilor Comisiei a unei administraţii de stat-major. Fiecare director are în subordine un
anumit număr de unităţi, veriga de bază a decupajului administrativ, al căror număr variază de la
o direcţie la altă. Şefii de unitate sunt de obicei funcţionari de grad A3, dar începând cu anul
1991 pot fi şi A4 sau chiar A5. O ultimă remarcă: direcţiile generale cu competenţe verticale,
adică cele ce răspund de un sector al economiei, au tendinţa de a angaja mai mult personal şi de
a-şi mări numărul de direcţii din subordine, în comparaţie cu D.G. cu competenţe orizontale,
excepţie făcând direcţiile generale de relaţii externe care, deşi au competenţe orizontale, sunt
bine încadrate cu personal. Acest fenomen conduce însă inevitabil la o anumită îngreunare a
activităţii lor în ceea ce priveşte funcţia de concepţie. Pentru a depăşi impedimentul, a fost
încurajată multiplicarea structurilor orizontale, care au devenit din ce în ce mai frecvente,
permiţând activităţi coordonate şi eliminând astfel întârzierile datorate nesincronizării.

A. Serviciile special
La origine, acestea erau reprezentate de aşa-numitele „Task-forces”‚ unităţi create de
către Comisie pentru îndeplinirea unor sarcini ad-hoc, ceea ce implică un caracter temporar.
Membrii unei Task-force sunt puşi la dispoziţia acestei structuri pe durata misiunii pentru care a
fost creată, lucrează sub ordinele şefului unităţii ad-hoc iar desemnarea lor are un caracter
personal. Cu alte cuvinte, ei nu reprezintă serviciul din care provin, şi unde se vor întoarce după
încheierea detaşării, şi nu angajează responsabilitatea acestuia în sânul unităţii Task-force. Putem
observa aici echivalenţa cu administraţia naţională de misiune ori cu rolul originar al Comisiei
Europene, structura fiind determinată de tipul problemei de rezolvat.
Prima veritabilă Task-force a fost constituită pentru gestionarea negocierilor de aderare
la UE a Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei. După realizarea acestui obiectiv în 1973, ea a
continuat să existe în sânul serviciilor D.G. I – Relaţii externe, între anii 1973 – 1977, sub
numele de „Direcţia F – Delegaţia pentru negocierile de aderare cu Grecia”‚ iar din 1977 a
devenit cvasi-permanentă sub denumirea de „Probleme relative la extindere”‚ scăpând ierarhiei
tradiţionale deoarece nu era pusă sub autoritatea directorului general, ci a unuia dintre adjuncţii
săi, adjunct subordonat direct unui vicepreşedinte al Comisiei.
În 1981 şi-a schimbat din nou denumirea, devenind „Direcţia H” din cadrul D.G. I şi
subordonată direct unui comisar. Ulterior a dispărut pentru a reapărea la negocierile de admitere
în UE a Suediei, Finlandei şi Austriei, din 1992. În prezent aceasta a fost din nou activată sub
numele de „Task-force Largire” pentru a conduce negocierile de aderare cu ţările central şi est-
europene, captând practic statut de direcţie generală.
Un alt exemplu se referă la crearea, cu ani în urmă, a unei Task-force denumită
„Tehnologie de informaţie şi telecomunicaţii”‚ care s-a transformat ulterior în ceea ce astăzi
cunoaştem drept Direcţia Generală XIII – Telecomunicaţii, structurată în direcţii şi unităţi şi
dirijată de un director general. Spre deosebire însă de Task-force pentru aderări, concepută
pentru o problemă punctuală, apariţia D.G. XIII reprezintă răspunsul la o problemă permanentă,
sectorul în cauză devenind în ultimii cinci ani unul dintre cele mai active şi dinamice domenii de
activitate ale Uniunii Europene. Tendinţa de evoluţie a acestor Task-forces de la provizoriu spre
permanent este tot o consecinţă a transformării Comisiei Europene dintr-o administraţie de
misiune într-una de gestiune, în care accentul este pus pe structurile permanente ce posedă în
principal competenţe de coordonare.
Importanţa şi diversitatea sarcinilor Secretariatului General, instituţie comunitară creată
după modelul naţional francez, explică permanenţa titularilor acestui post. Astfel, din 1946 până
în 1987 în Franţa s-au succedat cinci secretari generali ai guvernului, faţă de 34 de prim-miniştri.
La nivelul Comisiei Europene postul a fost ocupat de la origini şi până astăzi de doar trei
persoane, actualul secretar general fiind numit, după ce predecesorul său s-a pensionat pentru
limită de vârstă. Similitudinea dintre cele două structuri merge însă mai departe şi ţine de
funcţiile acestora. Dacă încercăm să schematizăm rolul secretariatului general în guvernul
francez, putem spune că are sarcina de a pregăti ordinea de zi a executivului, de convocare a
guvernului şi de a asigura secretariatul consiliului de miniştri şi a instanţelor interministeriale, de
publicare a textelor legislative emanate de la guvern, precum şi de organizare a relaţiilor dintre
primul-ministru şi parlament.

B. Serviciile generale
Prin servicii generale înţelegem aproape exclusiv direcţiile generale din cadrul Comisiei
Europene. Direcţia generală este un ansamblu ierarhizat, cu o structură piramidală, a cărei
autoritate administrativă supremă este un director general care răspunde, la rândul său, în faţa
unuia sau mai mulţi comisari pentru acti¬vitatea serviciilor ce-i sunt subordonate. În revanşă, nu
există ierarhie între direcţiile generale, toate posedând un statut egal. Această situaţie, normală
pentru o administraţie centrală, pune însă probleme de conflict de competenţe, coordonare şi
proceduri de arbitraj între diferitele direcţii generale. Ca regulă generală, toate relaţiile cu
incidenţă juridică ori care marchează o etapă în procesul de adoptare a unui act comunitar dintre
o D.G. şi alte structuri de acelaşi nivel, sunt de competenţa directorului general. Cu alte cuvinte,
din punct de vedere legal problemele de coordonare între servicii ţin de vârful piramidei.
În cadrul primului tip, ce alătură funcţia de reglementare cu cea de gestiune, trebuie
distins între direcţiile generale care se bazează pe administraţiile naţionale ale ţărilor membre UE
pentru a-şi putea aplica reglementările, şi cele care dispun de un corp propriu de funcţionari
comunitari pentru a asigura implementarea actelor normative pe care le emană. Este evident că
acestea din urma vor beneficia de o mai mare autonomie în funcţionare pentru că eficienţa lor nu
depinde decât de ele însele.
Cât priveşte direcţiile generale ce posedă doar funcţie normativă, serviciile acestora
trebuie să respecte directivele directorului general, dar sunt libere să ajungă la finalitatea cerută
aşa cum cred ele de cuviinţă, deoarece nu primesc ordine din exterior.
Există, desigur, un anumit număr de reguli interne de cooperare ce le sunt impuse
serviciilor de o manieră generală, însă ele sunt aplicabile doar dacă unităţile administrative în
cauză doresc să facă recurs la anumite proceduri pe care le pot la fel de bine ocoli. În fapt, nu
putem identifica o procedură de consultare obligatorie între servicii. În consecinţă şi în ciuda
eforturilor colegiului Comisiei, activitatea serviciilor în materie de concepţie de texte normative
este doar în mod excepţional rezultatul concertării între servicii, fiind de regulă rodul direcţiei
generale ce are dosarul principal al problemei („chef de file”)‚ celelalte structuri administrative
implicate dându-şi doar avizul pe textul deja elaborat.
Independenţa de care structurile Comisiei Europene se bucură este responsabilă în bună
măsură pentru această situaţie, deoarece ea nu favorizează un spirit de cooperare ce solicită un
efort suplimentar din partea serviciilor. Pentru a estompa această deficienţă Comisia a creat o
obişnuinţă în a constitui grupuri inter-servicii dotate cu o structură provizorie reală. Preşedintele
unui astfel de grup este în general un funcţionar aparţinând direcţiei generale „chef de file”. El
este asistat de un secretariat, iar orice modificare intervenită în structura grupului se înregistrează
la unitatea pentru coordonare internă din cadrul Direcţiei C a Secretariatului General al Comisiei.
De menţionat că un director general nu are, de obicei, nici timpul necesar şi nici dorinţa
să participe la elaborarea documentelor, el concentrându-se asupra rolului de a apăra interesele
propriei direcţii generale în faţa comisarului său şi, mai ales, vis-a-vis de alte D.G. şi de
cabinetele de care acestea din urmă depind. Această diviziune a muncii presupune deci existenţa
unor relaţii de încredere între directorul general şi colaboratorii săi. Nu rare sunt însă situaţiile
când serviciile administrative, în special în cazul coordonării inter-servicii şi în ciuda măsurilor
de care am vorbit, nu cad de acord asupra unor chestiuni tehnice. Consecinţa este trimiterea
dosarului la eşalonul superior, adică la nivelul politic
O coroborare a celor două prezentări făcute structurii Comisiei Europene (statică şi
dinamică) permite constatarea că, deşi egalitatea între servicii este ridicată la rang de principiu,
unele servicii sunt „mai egale” decât altele.
Această superioritate se datorează în primul rând faptului că sunt anumite servicii care
deţin puterea de a pune în aplicare competenţe importante ale Comisiei, rezultate din transferul
acestora de la nivelul naţional la cel comunitar. Aceste servicii beneficiază deci de atribuţii
importante definite în mod normal de către un nivel superior, ceea ce le face să apară ca
privilegiate în raport cu alte unităţi administrative de acelaşi nivel formal. Faptul că se optează
tot mai mult pentru o structură cu competenţe verticale favorizează dezvoltarea unor astfel de
situaţii, punând într-o postură avantajoasă serviciile compuse în întregime din funcţionari
europeni. Pe de altă parte, consecinţă a absenţei unei structuri de coordonare la nivelul serviciilor
direcţiei generale, aparatul administrativ propriu-zis pierde din putere în profitul suprastructurii
politice comunitare la care se apelează adesea pentru arbitraj.
Secţiunea a II-a. Secretariatul General, Directoratele Generale şi Serviciile
subordonate Comisiei Europene de sub Preşedinţia lui Romano Prodi

Comisia are în subordine 36 de Directorate Generale şi Servicii Specializate, fiecare

condusă de către un Director General după cum urmează:
Directoratul General privind Relaţiile Externe este condus de către Guy Legras şi este
în strânsă colaborare cu Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Politică Externă şi de
Securitate, Javier Solana. Atribuţiile specifice acestui directorat sunt:

- relaţiile cu statele nemembre ale UE;

- reconstrucţia Kosovo;
- programul TACIS[19];
- relaţiile cu organizaţiile internaţionale, cum ar fi ONU, NATO, OSCE, Consiliul
Europei etc;
- administrarea a mai mult de 120 de delegaţii ale Comisiei europene în statele lumii.
Directoratul General privind Afaceri economice şi financiare se află sub autoritatea
comisarului Pedro Solbes Mira şi este condus de către Klaus Regling. Activează în următoarele
domenii: studii şi cercetări economice, monitorizarea economiei statelor membre, monitorizarea
zonei euro, analizarea şi dialogul cu ţările aflate în proces de aderare, relaţii cu ţările nemembre
UE şi cu organizaţiile internaţionale cu profil economic şi financiar, evaluare economică, analiză
economică asupra pieţelor financiare şi mişcărilor de capital. Una din principalele activităţi pe
care le-a avut şi le are în ultimii ani acest Directorat General este aceea a pregătirii şi
implementării Uniunii Economice şi Monetare.
Sub autoritatea comisarului Mario Monti, Directoratul General al Concurenţei are ca
scop stabilirea şi implementarea unei politici coerente în domeniul concurenţei. Directoratul are
în frunte pe Alexander Schaub. Principalele arii de activitate sunt: supravegherea îndeplinirii
legislaţiei anti-trust europene, controlul unificărilor în domeniul economic, liberalizare şi
intervenţia statului şi ajutorul de stat.
 Trebuie subliniat şi faptul că acest Directorat General are competenţe şi pe plan
internaţional, în parteneriatul UE cu statele dezvoltate industrial ale lumii şi prin consilierea
statelor din Centrul şi Estul Europei.
Directoratul General pentru Forţa de Muncă şi Afaceri Sociale se află sub autoritatea
comisarului Diamantopoulou şi este condus de către Odile Quintin are ca scop promovarea unui
Model Social European, modern şi inovator care să ducă la mai multe şi mai bune locuri de
muncă precum şi la o societate bazată pe egalitatea şanselor. Principalele domenii de activitate
sunt: politica în domeniul angajării forţei de muncă, dezvoltarea dialogului social, protecţia
socială, integrarea socială, egalitatea între femei şi bărbaţi precum şi egalitatea şanselor şi lupta
împotriva discriminării. Acest Directorat General este responsabil şi pentru monitorizarea bunei
desfăşurări a Strategiei Europene asupra Forţei de Muncă, este managerul Fondului Social
European, precum şi în alte arii problematicii forţei de muncă.
Directoratul General al Pescuitului se află sub autoritatea Comisarului Franz Fischler şi
este condus de către Steffen Smidt. Este responsabil pentru politica comună de pescuit, care
acoperă toate domeniile pescuitului, cum ar fi managementul resurselor acvatice, procesarea şi
comercializarea lor. Principalele domenii de activitate sunt: conservarea şi managementul
resurselor marine, relaţiile şi acordurile cu ţările nemembre UE şi organizaţiile internaţionale,
măsuri structurale şi organizarea pieţii comune a peştelui şi a altor produse acvamarine.
Directoratul General dezvoltă în prezent un vast program de cercetare în domeniul resurselor şi a
managementului acestora. Informarea şi chiar cooperarea în diverse arii cu organizaţiile
neguvernamentale este un alt obiectiv al acestui Directorat General.
Directoratul General pentru Administraţie şi Personal este condus de către Reichenbach
Horst. Principalele domenii de activitate sunt:
- alocarea resurselor umane;
- coordonarea, consilierea şi procurarea de asistenţă personalului departamentelor
generale;
- asigurarea celorlalte departamente ale Comisiei cu personalul de care au nevoie prin
organizarea de concursuri, alte proceduri de selecţie şi administrând recrutarea şi procedurile de
numire în cadrul structurii Comisiei;
- supravegherea respectării de către personal a Regulamentelor de personal;
- evaluarea şi monitorizarea procesului de descentralizare administrativă;
 - administrarea şi achiziţionarea bunurilor mobile şi imobile ale Comisiei;
- administrarea serviciilor de transport, poştă, printare şi de aprovizionare a birourilor;
- coordonarea folosirii tehnologiei informaţionale în Comisie precum şi menţinerea
unui climat informaţional coerent cu dezvoltarea tehnologiilor şi resursele avute la dispoziţie;
- politica de personal, respectiv dialogul social cu reprezentanţii personalului,
supravegherea dezvoltării carierei, mobilităţi personalului şi promovării acestuia, organizarea
instruirii personalului, plata drepturilor financiare ale acestuia, informarea lui etc;
- crearea unui bun climat la locul de muncă în concordanţă cu cerinţele de igienă,
sănătate şi siguranţă.

Directoratul General al Justiţiei şi Afacerilor Interne este condus de către Adrian

Fortescue şi are ca principalele obiective ca în cadrul UE:

- populaţia – cetăţenii europeni – să fie liberi să facă şi să spună ceea ce vor, să trăiască
şi să muncească acolo unde doresc, să călătorească unde şi când vor şi să poată activa liber în
domeniul afacerilor;
- populaţia să fie în siguranţă faţă de persecuţia statului sau de către criminalitate;
- populaţia să se bucure de privilegiile, protecţia şi obligaţiile ce rezultă din faptul de a
trăi sub domnia legii.

Directoratul General al Pieţei Interne este condus de către John F. Mogg şi are ca
principale domenii de acţiune: reformele economice şi procesul de integrare, dialogul cu
cetăţenii şi sectorul afacerilor, supravegherea liberei circulaţii a plăţilor şi capitalurilor,
monitorizarea liberei circulaţii a bunurilor, serviciilor, persoanelor. Directoratul General are
responsabilităţi şi în domeniul extern prin participarea la procesul de monitorizare a statelor
candidate la integrare în UE precum şi prin asigurarea relaţiilor cu principalii parteneri
economici externi.
Directoratul General pentru Cercetare se află sub autoritatea comisarului Phillppe
Busquin şi este condus de către Achilleas Mitsos iar misiunile acestui Directorat General sunt
următoarele:
 - dezvoltarea politicii Uniunii Europene în domeniul cercetării şi a dezvoltării
tehnologice şi astfel să contribuie la competitivitatea pe plan internaţional a industriei UE;
- coordonarea activităţilor de cercetare de la nivel comunitar cu cele de la nivelul
statelor membre;
- să ofere suport şi celorlalte activităţi comunitare, cum ar fi în domeniul mediului,
sănătăţi, energiei, dezvoltării regionale etc;
- promovarea unei mai bune înţelegeri a rolului ştiinţei în societatea modernă şi
stimularea unei dezbateri publice asupra problematicii legate de domeniul cercetării la nivel
european.
Principalul instrument uzitat de Directoratul General al Cercetării în atingerea
obiectivelor este Programul Cadru multi-anual care ajută la organizarea suportului financiar
necesar cooperării în acest domeniu între universităţi, centre de cercetare şi industrie.
Directoratul General pentru Agricultură se află sub autoritatea comisarului Franz
Fischler şi este condus de către José Manuel Silva Rodriguez. Principalul scop pe care îl are de
îndeplinit este dezvoltarea agriculturii şi a zonelor rurale, aceasta din urmă împreună cu alte
Directorate Generale care sunt responsabile pentru politici structurale. Domeniile principale de
activitate sunt: măsuri de piaţă, dezvoltarea rurală, politici de mediu şi privind fondul forestier
precum şi în relaţiile internaţionale cu implicaţii în domeniul agriculturii.
Directoratul General pentru Politică Regională se află sub autoritatea comisarului
Michel Barnier şi este condus de către Guy Crauser. Acest Directorat General este responsabil
pentru măsurile luate în favoarea regiunilor defavorizate din UE. O importanţă deosebită o are
acest Directorat General prin gestionarea a trei fonduri majore ale UE:

- Fondul European de Dezvoltare Regională care cuprinde toate cele 15 state membre
UE;
- Fondul de Coeziune prin care se asistă proiectele în domeniul mediului şi
transportului din 4 din ţările membre UE care se află sub media europeană la nivelul economic;
- ISPA.
Directoratul General pentru Buget este condus de către Jean-Paul Mingasson şi are ca
obiective de îndeplinit:
 - organizarea cadrului anual pentru buget precum şi regulile bugetare;
- promovarea unui management sănătos al finanţelor departamentelor Comisiei;
- garantarea procedurilor anuale bugetare precum şi alocarea resurselor între
departamentele Comisiei;
- implementarea bugetului corectă şi la nivelul veniturilor precum şi al cheltuielilor.
Directoratul General pentru Mediu se află sub autoritatea comisarului Margot
Wallström şi este condus de către James Currie. Acest Directorat General activează în
următoarele domenii: supravegherea calităţii mediului şi a resurselor naturale, impactul mediului
asupra sănătăţi, relaţia dintre mediu şi industrie, precum şi pe plan internaţional în relaţiile cu
alte state precum şi organizaţii internaţionale cu interese în domeniul protecţiei mediului.
Directoratul General pentru Energie şi Transport este condus de către F. Lamoureux.
Are ca domenii de activitate: reţeaua transeuropeană de transport a energiei, energiile
convenţionale, noile energii, transportul aerian, naval, cel de la sol şi cel urban.
Uniunea Vamală şi de Taxe este condusă de Directorul General M. Vanden Abeele şi
are rolul să menţină şi să apere cadrul vamal al UE prin aplicarea uniformă a nomenclatorului şi
regulilor originare. În acest sens, acest Directorat General administrează şi controlează aplicarea
Codului Vamal şi se asigură că administraţia vamală a statelor membre duce la îndeplinire
sarcinile caracteristice acestui domeniu ca şi cum ar exista o singură administraţie în domeniu. În
legătură cu taxele, acest Directorat se asigură că legea comunitară este respectată în ordinea
implementării pieţei comune şi a construcţiei uniunii economice şi monetare.
Directoratul General pentru Dezvoltare este condus de către Jacobus Richelle. Acest
directorat general are ca principală misiune ajutarea pe plan economic a ţărilor în curs
dezvoltare. Implicarea acestuia se face în coordonare cu propriile programe ale statelor membre
UE în acest domeniu şi pe cât este posibil cu principalii donatori internaţionali, de exemplu FMI,
Banca Mondială etc.
Directoratul General pentru Integrarea Europeană (Lărgire) este condus de către Eneko
Lanbaduru Illarramendi.
Directoratul General pentru Comerţ este condus de către Peter Mogens Carl şi are ca
principal scop conducerea politicii comerciale comunitare conform directivelor conţinute în art.
133 TCE. Domeniile în care se implică acest Directorat General sunt:
 - pe baza unor analize de calitate să definească interesele de comerţ ale UE în termeni
ofensivi dar şi defensivi;
- să negocieze, ori de câte ori interesele UE o cere, acorduri bi şi multilaterale cu alte
state în domeniului comerţului, pe baza directivelor de negociere propuse de Comisie şi aprobate
de Consiliu;
- monitorizarea aplicării tratatelor semnate în domeniul comercial şi utilizarea cadrului
normativ a Organizaţiei Mondiale a Comerţului pentru rezolvarea unor eventuale dispute;
- monitorizarea politicilor interne şi externe ale Comunităţilor în legătură cu politica de
comerţ precum şi a investiţiilor externe;
- furnizarea publicului larg a date privind activitatea sa precum şi consultarea diferitelor
grupuri de interese, ale oamenilor de afaceri, a societăţii civile, în legătură cu politicile viitoare în
acest domeniu.
EUROSTAT are ca misiune furnizarea de statistici de calitate şi imparţiale Uniunii
Europene. Din 1958 a devenit Directorat General al Comisiei în prezent fiind condus de către
Directorul General Yves Franchet. În prezent câteva din domeniile de activitate ale lui au luat un
avânt neexistent cu un deceniu în urmă. În acest sens se poate da exemplul colectarea de date
pentru Uniunea Economică şi Monetară sau dezvoltarea sistemelor de statistică în statele
candidate la aderare. Totuşi principalul rol al EUROSTAT-ului rămâne procesarea şi publicarea
informaţiilor statistice la nivelul UE împărţite pe mai multe domenii, cum ar fi: economic şi de
convergenţă monetară, social şi regional, agricultură şi protecţia mediului etc. Trebuie subliniat
că acest organism nu culege datele folosite el însuşi ci le preia de la organizaţiile din acest
domeniu din fiecare stat membru.
Directoratul General pentru Sănătate şi Protecţia Consumatorului este condus de către
Robert Coleman şi are ca misiune introducerea unui nivel ridicat de protecţie a sănătăţii,
securităţii şi interesului economic al consumatorului precum şi a sănătăţii populaţiei la nivelul
UE. Principalele domenii în care se implică sunt:

- propunerea şi monitorizarea legislaţiei în domeniul veterinar, fitosanitar, protejării

consumatorului şi a sănătăţii;
- organizarea de comitete ştiinţifice care să studieze problematica legată de sănătate şi
protecţia consumatorului;
 - organizarea de inspecţii la nivelul UE pentru verificarea îndeplinirii de către alimente
a standardelor în vigoare;
- evaluarea posibilelor riscuri pentru sănătatea consumatorilor pe termen lung;
- asigurarea că interesul consumatorului este luat în considerare în politicile pe diverse
planuri la nivel comunitar, precum şi ajutarea organizaţiilor de protecţie a consumatorilor să se
implice mai mult în procesul de luare a deciziilor la nivel comunitar;
- promovarea de acţiuni pentru îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei UE şi prevenirea
îmbolnăvirilor.
Directoratul General al Controlului Financiar este condus de către Edith Kitzmantel şi
are ca principală misiune furnizarea de servicii de audit financiar politicilor comunitare precum
şi monitorizarea din acest punct de vedere a activităţilor comunitare şi raportarea rezultatelor
Comisiei. Spre deosebire de celelalte Directorate Generale acesta nu este direct subordonat unui
comisar ci se află sub directa autoritate a Comisiei. Directoratul General a instituit o strânsă
colaborare cu 14 din ţările membre în împărtăşirea metodelor de audit precum şi în planificare în
acest domeniu.
Directoratul General al Presei şi Comunicaţilor se află sub autoritatea Preşedintelui
Comisiei Europene Romano Prodi fiind condus de către Jonathan Faull şi are misiunea să:

- informeze presa despre politicile puse în practică de Comisie;

- se asigure că mesajele Comisiei sunt redactate în mod profesionist şi reflectând cât
mai clar şi accesibil ideile ce le cuprind.
Directoratul General cuprinde Serviciul de Presă şi Comunicaţii, Europa prin Satelit,
Biblioteca audio-vizuală, web-site-ul EUROPA şi reprezentanţe ale Comisiei în cele 15 state
membre UE.
Directoratul General al Culturii şi Educaţiei este condus de către Nikolaus Van Dre Pas
şi are ca domenii de activitate: educaţia, formarea vocaţională, cultură, audiovizual şi sport,
tineret, societatea civilă şi comunicaţii.
Directoratul General pentru Întreprinderi este condus de către Fabio Colasanti.
Misiunea acestui Directorat General se adresează întregului mediu de afaceri şi priveşte întărirea
competitivităţii întreprinderilor, precum şi dezvoltarea lor într-un mod care este compatibil cu
dezvoltarea susţinută a UE. Astfel, domeniile de activitate în care se implică sunt:
 - completarea şi managementul Pieţei Unice pentru produse;
- îmbunătăţirea mediului de afaceri;
- inovarea unor programe cadru deja existente ori promovarea a altora noi;
- analizarea pe baze permanente a trendului şi structurii pieţei comunitare, precum şi
colaborarea cu întreprinderile mici şi mijlocii;
- colaborarea cu ţările candidate pentru implementarea în acestea a acquis-ului
comunitar cu impact în domeniul întreprinderilor.

Directoratul general pentru o Societate Informatizată este condus de Robert Verrue şi

are ca misiuni principale:

- pregătirea analizelor economice, politice şi sociale necesare pentru aplicarea unei

politici de creare a societăţii informatizată la nivel UE;
- elaborarea instrumentelor comunitare care vor pune în practică programul
informaţional la nivelul UE

Centrul Unit de Cercetare este un laborator de cercetare ştiinţific şi tehnic care face
parte integrantă din Comisia Europeană şi este condus de către Finbarr Mcsweeney. Este un
Directorat General care furnizează consilierea ştiinţifică şi know-how-ul tehnic trebuincios
politicilor comunitare.
Biroul European Anti-Fraudă este condus de către Directorul General Franz-Hermann
Brüner.
Agenţia de Aprovizionare EUROATOM este condusă de Directorul General Michael
Goppel.
Protecţia EUROATOM este condusă de Directorul Christian Waeterloos.
Grupul de Consilieri Politici este condus de către Directorul Ricardo Levi şi furnizează
sfaturi regulate, imparţiale şi informate Preşedintelui Comisiei precum şi comisarilor asupra
problemelor ce ţin de politica viitoare a Uniunii Europene. Este un serviciu intern al Comisiei
Europene care răspunde direct de Preşedintele Comisiei.
 Rolul consilierilor este de a se concentra asupra problemelor multi-disciplinare şi care
tind să aibă un orizont mai lung de timp decât cele cu care se confruntă în mod uzual Comisia. În
mod obişnuit aceste probleme au mai multe dimensiuni, cum ar fi dimensiunea politică,
instituţională, economică, socială, ştiinţifică, tehnologică etc. Datorită faptului că multe din
politicile UE sunt prevăzute să fie implementate într-un termen îndepărtat de timp, precum şi a
faptului că o decizie luată în prezent are efecte ireversibile pentru viitoarele decizii, o perspectivă
pe termen lung este de dorit a se avea în vedere. În principiu rolul acestor consilieri este acela a
unui „catalizator” pentru noile idei şi tendinţe de la nivelul UE.
În direcţia eforturilor făcute pentru reformarea managementului ajutorului extern,
Comisia a instituit de la 1 ianuarie 2001 Oficiul Comun al Ajutorului European condus de către
Directorul General Giorgio Bonacci. Misiunea acestuia este de a implementa instrumentele de
ajutor extern ale Comisiei Europene care sunt fondate pe bugetul Comisiei Europene şi pe
Fondul de Dezvoltare Europeană. El nu se ocupă de programele de ajutor de pre-aderare. Oficiul
este responsabil pentru toate fazele ciclului proiectelor ceea ce asigură ducerea la îndeplinire a
programelor stabilite de Directoratul General al Dezvoltării şi Directoratul General al Relaţiilor
Externe şi aprobate de Comisie.
Serviciul Legal este condus de către Directorul General Michel Petite şi furnizează
asistenţă specializată în domeniul juridic Comisiei precum şi tuturor departamentelor acesteia.
Serviciul este consultat înaintea oricărei iniţiative a Comisiei şi opinia sa este prezentată întregii
Comisii. Serviciul poate acţiona ca un agent de sine stătător al Comisiei în relaţiile cu Curtea de
Justiţie, Tribunalul de Primă Instanţă, sau chiar faţă de Organizaţia Mondială a Comerţului.
Datorită rolului său important, Serviciul se află sub directa autoritate a Preşedintelui Comisiei.
Directorul General al Serviciului asistă la şedinţele săptămânale ale Comisiei.
Serviciul de Traduceri este condus de către Directorul General Brian McCluskey.
Serviciul Unit de Interpretări şi Conferinţe este condus de către Marco Benedetti.
Biroul de Ajutor Umanitar este condus de către Directorul Costanza Adinolfi şi are ca
principal scop oferirea de ajutor victimelor dezastrelor naturale şi a conflictelor armate din afara
UE. Ajutorul este prevăzut să meargă direct către cei aflaţi în nevoie, indiferent de rasă, religie
sau convingere politică a acestora. Ajutorul poate fi format din bunuri cum ar fi alimente,
medicamente şi alte materiale sanitare, combustibili, dar şi din servicii, ca de exemplu tratamente
medicale, purificări ale apei şi ajutor logistic. Totuşi, Biroul duce la îndeplinire şi alte misiuni,
cum ar fi:

- studii de fezabilitate pentru operaţiunile umanitare desfăşurate;

- monitorizează proiectele umanitare;
- promovează şi coordonează măsuri de prevenire a dezastrelor prin instruirea de
specialişti, întărind instituţiile promovând proiecte pilot în acest sens;
- informarea publicului larg cu problemele de ordin umanitar.
Biroul pentru Publicaţiile Oficiale ale Comunităţilor Europene este condus de către
Directorul General Thomas L. Cranfield.
Secretariatul General este condus de către Secretarul General David O’Sullivan.
Acesta are în subordine mai multe departamente printre care pot fi citate cele care se
ocupă cu:

- registrul;
- simplificarea metodelor de lucru şi procedurilor;
- coordonarea programelor şi politicilor;
- relaţiile cu Consiliul;
- relaţiile cu Parlamentul European, Avocatul Poporului (Ombudsman) European,
Comitetul Economic şi Social, precum şi Comitetul Regiunilor;
- resurse şi probleme generale.

Secretariatul General raportează direct Preşedintelui Comisiei. Unul din principalele

scopuri ale Secretariatului General este să vegheze la respectarea principiului responsabilităţii
colective.
Serviciul de Audit Intern este condus de către Directorul General Julius Muis.
Numărul Directoratelor Generale, precum şi împărţirea lor pe domenii de activitate nu
sunt fixe, ci se pot modifica de la o etapă la alta.