Conferenţiar dr.

ADELAIDA CRISTINA HONŢUŞ

CONSTRUCŢII
AGROTURISTICE

0
1
 CUPRINS

CĂTRE CITITOR........................................................5
Capitolul I. GENERALITĂŢI.....................................8
A. Prescripţii tehnice în construcţii.............................8
B. Coordonarea dimensională. Toleranţe şi tipizarea
în construcţii.............................................................................9
1. Coordonarea dimensională..........................................9
2. Toleranţe....................................................................12
3. Tipizarea....................................................................15
C. Metode de calcul.....................................................16
a. Metoda rezistenţelor admisibile.................................17
b. Metoda de calcul la rupere.........................................19
c. Metoda de calcul la stări limită..................................20
Capitolul II. PĂMÂNTUL – TEREN DE FUNDARE
ŞI MATERIAL DE CONSTRUCŢII...................................26
1. Compoziţia pământurilor...........................................26
2. Indici de clasificare a pământurilor...........................33
3.Îmbunătăţirea proprietăţilor pământurilor..................36
4. Alunecările de teren...................................................49
Capitolul III. NOŢIUNI GENERALE DESPRE
CONSTRUCŢII.....................................................................56
A. Realizarea construcţiilor........................................56
1. Condiţii tehnice cerute construcţiilor.........................57
2. Clasificarea construcţiilor..........................................59
B. Alcătirea generală a clădirilor...............................68
1. Părţile principale ale unei clădiri...............................69
2. Compartimentarea clădirilor......................................73
C. Etapele realizării unei construcţii.........................76
1. Avizarea lucrărilorpublice.........................................77
2. Asigurarea calităţii lucrărilor în construcţii...............85
3. Constrolul de stat al calităţii în construcţii................88
4. Recepţia lucrărilor de construcţii şi a instalaţiilor
aferente………………………………………………............89
5. Cartarea tehnică a construcţiilor................................91
2
 6. Postulizarea construcţiilor.........................................92
7. Principalele legi, HG-uri, sau Ordonaţe şi acte
normative.................................................................................93
Capitolul IV. MATERIALE ŞI ELEMENTE DE
CONSTRUCŢIE DIN LEMN.............................................109
A. Lemnul ca material de construcţie......................110
1. Compoziţia, structura, umiditatea, avantajele şi
dezavantajele lemnului..........................................................110
2. Proprietăţile lemnului..............................................121
3. Principalele sortimente de material lemnos folosite în
construcţii..............................................................................133
B. Elemente de construcţie din lemn.......................140
1. Grinzi cu inimă plină...............................................141
2. Grinzi cu zăbrele.....................................................147
C. Măsuri de protecţie a construcţiilor din
lemn.......................................................................................152
1. Protecţia construcţiilor din lemn împotriva
putrezirii.................................................................................152
2. Protecţia construcţiilor din lemn împotriva
focului....................................................................................153
Capitolul V. MATERIALE ŞI ELEMENTE DE
CONSTRUCŢIE DIN ZIDĂRIE........................................160
A. Materiale folosite pentru pentru lucrările de
zidărie....................................................................................161
1. Clasificarea zidăriilor...............................................161
2. Piatra pentru zidărie.................................................163
3. Mortare pentru zidărie.............................................174
B. Principii generale de alcătuire a zidărieie...........180
C. Zidării din piatră naturală...................................183
1. Zidării din piatră brută.............................................183
2. Zidării din piatră cioplită.........................................187
3. Zidării din piatră lucrată..........................................188
D. Elemente de construcţie realizate din
zidărie....................................................................................192
Capitolul VI. MATERIALE ŞI ELEMENTE DE
3
CONSTRUCŢIE DIN BETON ŞI BETON ARMAT.......207
A. Generalităţi............................................................207
Capitolul VII. ACOPERIŞURI................................217
A. Noţiuni generale....................................................218
B. Şarpante pentru acoperişuri................................222
1. Şarpante din lemn....................................................222
2. Şarpante metalice.....................................................229
3. Şarpante din beton armat.........................................232
C. Învelitori................................................................236
1. Învelitori din stuf şi paie..........................................237
2. Învelitori din lemn...................................................239
3. Învelitori din carton bitumat....................................241
4. Învelitori din plăci de azbociment...........................243
5. Învelitori din ardezie................................................247
6. Învelitori ceramice...................................................247
7. Învelitori din plăci de material plastic.....................251
Capitolul VIII. ELEMENTE ŞI LUCRĂRI DE
FINISAJ................................................................................265
A. Pardoseli................................................................266
1. Noţiuni generale.......................................................266
2. Tipuri de pardoseli...................................................270
3. Tencuieli..................................................................286
4. Placaje......................................................................290
5. Zugrăveli şi vopsitorii..............................................295
6. Tapete......................................................................299
7. Tâmplărie................................................................300
Capitolul IX. CONSTRUCŢII ÎN ZONE
AGROSILVICE, AGROTURISTICE ŞI TURISTICE...312
1. Generalităţi..............................................................312
2. Construcţii de locuinţe în zonele agrosilvice...........316
3. Construcţii agroturistice...........................................317
4. Case naturale şi case artificiale................................322
5. Case ecologice.........................................................324
ANEXĂ.......................................................................335
BIBLIOGRAFIE.......................................................348
4
 CĂTRE CITITOR

Construcţiile sunt destinate să asigure oamenilor condiţiile

necesare pentru desfăşurarea activităţii lor materiale şi spirituale.
Dezvoltarea unei societăţi, din punct de vedere economic şi social, se
reflectă şi prin nivelul tehnic al proiectării şi execuţiei construcţiilor.
Omul a cunoscut nevoia de a construi din cele mai vechi timpuri.
Chiar dacă la început dimensionarea construcţiilor avea un caracter
empiric, totuşi sunt cunoscute şi se păstrează până astăzi construcţii
realizate încă în antichitate. O binemeritată faimă de constructori au
căpătat, de-a lungul secolelor, vechii egipteni, grecii antici şi mai târziu
românii, prin realizări arhitecturale, ale căror proporţii şi armonii de
volume sunt admirate şi în prezent.
În evul mediu se păstrează caracterul meşteşugăresc al meseriei
de constructor, însă arta de a construi progresează mai ales, în timpul
Renaşterii, perioadă în care se pun bazele ştiinţelor legate de construcţii
şi în primul rînd ale mecanicii construcţiilor. Dezvoltarea actuală privind
tehnica modernă a construcţiilor nu ar fi fost posibilă fără contribuţiile
aduse de promotorii acestei ştiinţe: Leonardo da Vinci, Galileu, Newton,
Bernoulli, Hooke, Navier, Juravski etc. În ţara noastră construcţiile au
tradiţii vechi. Meşteri anonimi au ridicat cetăţile de la Sarmizegetusa,
Suceava, Neamţ, Bran, Hunedoara etc., precum şi numeroase alte
construcţii laice şi bisericeşti. Unele dintre acestea, cum sunt mănăstirile
din nordul Moldovei: Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa, Humor, etc., sunt
monumente istorice unice, de valoare mondială.
Până la descoperirea betonului armat (J. Monier, 1867),
constructorii au utilizat ca materiale, în special: lemnul, piatra naturală,

5
cărămida, mortarele de var şi mai rar metalul. Apariţia betonului armat,
dezvoltarea metodelor de calcul şi creşterea producţiei de oţel au produs
o cotitură importantă în construcţii. Şi în domeniul betonului armat
constructorii români şi-au adus un aport însemnat. De numele inginerilor
români Anghel Saligny, Elie Radu, Gh.Em. Filipescu, George
Constantinescu şi alţii, sunt legate realizări importante în proiectarea şi
execuţia unor construcţii, unele în premieră mondială. Astfel, Anghel
Saligny s-a făcut cunoscut prin proiectarea şi execuţia a numeroase
lucrări, printre care: podul metalic de cale ferată peste Dunăre la
Cernavodă (1895), silozurile de la Brăila, Galaţi şi Constanţa (1889-
1890) executate din elemente prefabricate din beton armat etc.
După al II-lea război mondial, în ţările Europei centrale şi de est,
activitatea de urbanism a fost marcată de principiile urbanismului
socialist. Începând cu anul 1989, această activitate este puternic
influenţată de numeroasele probleme cu care aceste ţări se confruntă:
reformele politice şi economice, restructurarea întreprinderilor de stat
după principiile economiei de piaţă, acţiunea de privatizare, inflaţia,
reformele privind terenurile şi construcţia de locuinţe, diferenţierea de
piaţă a proprietăţilor etc. Chiar şi în asemenea condiţii, aşezările umane
din România trebuie să intre sub incidenţa unui urbanism modern şi
eficient, asigurându-le astfel o dezvoltare durabilă.
Acest fapt este posibil prin convergenţa unor forţe intelectuale din
cele mai diverse domenii, în cadrul cărora absolvenţii secţiei de
Management în Alimentaţie publică şi Agroturism, din cadrul Facultăţii
de Management, Inginerie economică în Agricultură şi Dezvoltare Rurală
vor juca un rol hotărâtor în impunerea unei viziuni moderne asupra
urbanismului românesc. Din această perspectivă, prezenta lucrare a fost

6
în aşa fel concepută încât să ofere posibilitatea însuşirii de către aceştia
a noţiunilor de specialitate în domeniul construcţiilor, cuprinse în
obiectivele dezvoltării durabile a unei societăţi.
Conţinutul lucrării este orientat asupra următoarelor aspecte:
- generalităţi privind construcţiile: prescripţii tehnice, coordonare
dimensională, toleranţe, tipizare şi metode de calcul a unor elemente de
construcţii;
- pământul, teren de fundare şi material pentru construcţii;
- noţiuni generale privind: realizarea construcţiilor, alcătuirea
generală a construcţiilor, legislaţie în domeniul construcţiilor şi etapele
realizării unei construcţii;
- materiale şi elemente de construcţii din: lemn, zidărie, beton şi
beton armat;
- acoperişuri, perdoseli, tencuieli, zugrăveli, vopsitorii, tapete şi
tâmplării;
- prezentarea succintă a diferitelor clădiri turistice şi
agroturistice din ţara noastră.
Lucrarea este uşor de parcurs şi însuşit de către viitorii manageri
în alimentaţie publică şi agroturism, întrucât în abordarea teoretică a
unor tehnologii sunt evitate calculele inginereşti de dimensionare,
insistându-se asupra descrierii elementelor tehnico-economice şi de
mecanizare avansată a unor procese tehnologice, ca şi a eficienţei
economice a acesteia. De asemenea, materialul grafic, prezent sub formă
de schiţe sau diagrame simple şi sugestive, vine în sprijinul lămuririi
depline a problemelor dezbătute în cuprinsul lucrării.
Autorul

7
 CAPITOLUL I. GENERALITĂŢI

CUVINTE CHEIE

 Standard  Coordonare
 Normă internă dimensională
 Normativ  Modul
 Instrucţiuni  Toleranţă
tehnice  Tipizare
 Fişă tehnologică  Metode de calcul

OBIECTIVE PROPUSE A FI ANALIZATE ŞI DEZBĂTUTE

 Conceptele de: standard, normă internă, normativ,

instrucţiuni tehnice şi fişe tehnologice
 Conceptele de: coordonare dimensională, modul de bază,
submodul şi sistem modular
 Conceptele de: toleranţă, abatere
 Conceptele de: proiect tip, directivă
 Metoda rezistenţelor admisibile, a calculului la rupere şi la
stări limită

A. PRESCRIPŢII TEHNICE ÎN CONSTRUCŢII

Pentru proiectarea, realizarea şi recenţionarea unei lucrări de

construcţie în condiţii optime şi unitare, la nivel republican, având la bază

8
experienţa unei anumite perioade, sunt stabilite condiţii cu caracter tehnic
şi economic, care în ansamblu alcătuiesc prescripţiile tehnice în
construcţii.
Standardul (STAS) este prescripţia tehnică ce stabileşte
caracteristicile materialelor şi instalaţiilor aferente construcţiilor,
principiile de bază pentru proiectare, execuţie şi recepţie, a căror aplicare
este obligatorie.
Norma internă prescrie caracteristicile materialelor de construcţii
utilizate, nereglementate prin standarde.
Normativul completează şi detaliază elementele din standarde sau
norme interne, indicând aplicarea acestora în cazuri concrete. Acesta
poate fi de mai multe feluri şi anume:
- experimental, atunci când studiile teoretice efectuate în laborator
sau pe modele de probă urmează a fi verificate practic;
- cu aplicare condiţionată, atunci când studiile teoretice au fost
verificate experimental, dar pentru introducerea în producţie curentă sunt
necesare unele măsuri speciale, cum ar fi: supravegherea atentă a
lucrărilor, instruirea cadrelor, analiza comportării în timp a materialelor şi
instalaţiilor, etc.;
- definitiv, atunci când a trecut de toate fazele teoretice şi
experimentale şi are aplicare curentă, generalizată pe şantiere.
Instrucţiunile tehnice aduc precizări suplimentare standardelor şi
normativelor, reglementează unele aspecte tehnice cu obiectiv restrâns,
introduc măsuri tehnice imediate, etc.
Condiţii tehnice speciale care completează instrucţiunile tehnice
ale anumitor lucrări.
Fişele tehnologice stabilesc modul de organizare a diferitelor

9
procese de lucru la execuţia lucrărilor.

B. COORDONAREA DIMENSIONALĂ.
TOLERANŢELE ŞI TIPIZAREA ÎN CONSTRUCŢII
1. COORDONAREA DIMENSIONALĂ

Coordonarea dimensională este o convenţie privind dimensiunile

de coordonare ale componentelor unei construcţii pentru a se asigura
utilizarea lor fără ajustări, precum şi posibilitatea de înlocuire a unor
elemente ale structurii cu altele, fără modificarea proiectelor respective.
Această convenţie este necesară în scopul raţionalizării lucrărilor de
construcţii şi al producerii industriale a elementelor cu largă răspîndire în
practică. Coordonarea dimensională se concretizează prin folosirea unui
sistem modular cuprinzînd: modulul de bază, multimoduli şi submoduli.
Modulul de bază este unitatea de lungime a coordonării
dimensionale avînd mărimea astfel aleasă încât să asigure părţilor
componente ale construcţiei multiple posibilităţi de utilizare şi adaptare.
Simbolul modulului de bază este M, iar valoarea lui internaţională este 1
M = 100 mm.
Multimodulul este unitatea de lungime cu valoarea egală cu un
multiplu al modulului de bază. Multiplul este un număr întreg (n), iar
simbolul multiplului este (nM).
Submodulul este unitatea de lungime a cărei valoare este o
fracţiune a modulului de bază. Fracţiunea are ca divizor un număr întreg
(n), iar simbolul submodulului este M/n.
Sistemul modular se aplică la:
- proiectarea construcţiilor, în special la cele executate prin

10
metode industriale (clădiri de locuit, depozite, magazii, hale industriale,
castele de apă etc.) ;
- alegerea dimensiunilor geometrice ale elementelor de
construcţie, ale instalaţiilor şi utilajelor (instalaţii sanitare, poduri rulante,
echipamente tehnice etc.);
- elaborarea unor prescripţii tehnice în construcţii.
Pentru coordonarea dimensiunilor în plan, se utilizează în
construcţii multimodulii orizontali.
Dimensiunile modulare pentru coordonarea în plan orizontal se
aleg din seriile de dimensiuni multiple ale multimodulilor orizontali.
Dimensiunile modulare pentru coordonarea verticală pot fi:
- distanţa între feţele finite a două planşee succesive (înălţimea
etajului);
- distanţa între feţele finite ale pardoselii şi plafonului (lumina
încăperii);
- dimensiunile unor elemente componente care se condiţionează
reciproc la asamblarea pe verticală.
În sistemul modular se definesc următoarele caracteristici
dimensionale ale elementelor de construcţii:
- dimensiunea modulară este o dimensiune multiplu întreg al
unităţii de lungime, care poate fi modulul de bază sau un multimodul;
- dimensiunea nominală este o dimensiune modulară, care se
referă la caracteristica principală dimensională a elementului considerat şi
care poate să-l identifice în scara de mărimi;
- dimensiunea de execuţie se alege în raport cu dimensiunea
nominală astfel încât, ţinând seama de rosturi, să rezulte, prin punerea în
operă a elementului respectiv, o dimensiune modulară;

11
 - dimensiunea efectivă este dimensiunea obţinută prin măsurători
directe efectuate asupra elementului de construcţie. Ea trebuie să fie cât
mai aproape de dimensiunea de execuţie, în limitele abaterilor admise.

2. TOLERANŢE

Datorită influenţei unui mare număr de factori obiectivi

(imperfecţiuni ale mijloacelor de lucru şi control) şi subiectivi (calificarea
neomogenă a muncitorilor) piesele sau produsele finite de acelaşi fel se
deosebesc atât unele de altele, cât şi de piesa sau produsul proiectat. Este
deci necesar studiul gradului de precizie sau al toleranţelor elementului de
construcţie obţinut, faţă de produsul de referinţă.
Toleranţele se referă atât la forma şi dimensiunile geometrice ale
elementelor de construcţie sau construcţiilor, cât şi la aspectul lor.
Toleranţele admisibile se stabilesc în concordanţă cu necesităţile practice,
ţinând seamă că o precizie prea mare ridică preţul de cost, iar lipsa de
precizie poate periclita rezistenţa şi stabilitatea structurii. Gradul de
precizie trebuie justificat tehnic şi economic; analiza economică se
extinde de la operaţiile simple până la lucrările de ansamblu. Uneori prin
mărirea gradului de precizie la o operaţie se pot simplifica sau reduce
unele dintre lucrările care urmează în procesul tehnologic. De exemplu,
executarea unei zidării îngrijite uşurează execuţia tencuielilor sau, în
cazul pereţilor din beton turnaţi în cofraje metalice, tencuiala poate fi
complet suprimată.
Abaterea este diferenţa algebrică între o dimensiune (efectivă,
maximă etc.) şi dimensiunea de bază corespunzătoare.
Abaterea efectivă Aef este diferenţa dintre dimensiunea efectivă E

12
şi dimensiunea nominală N, adică:
Aef = E - N
Abaterea efectivă poate fi pozitivă, zero sau negativă. Pentru ca
piesa să fie utilizabilă trebuie ca dimensiunile ei efective să se găsească
între dimensiunile limită maxime Lmax şi dimensiunile limită minime Lmin.
Abaterea efectivă trebuie să fie deci cuprinsă între două abateri limită şi
anume:
- abaterea superioară As, egală cu diferenţa dintre dimensiunea
limită maximă si dimensiunea nominală:
As = Lmax - N
- abaterea inferioară Ai egală cu diferenţa dintre dimensiunea
limită minimă şi dimensiunea nominală, adică:
Ai = Lmin - N
Abaterile limită pot fi de asemenea pozitive, zero sau negative, în
funcţie de valorile dimensiunilor limită faţă de valoarea dimensiunii
nominale.
Dimensiunile limită sau abaterile limită determină un interval de
variaţie a dimensiunilor, respectiv a abaterilor, care se numeşte toleranţă T
şi este definită de relaţiile:
T = Lmax – Lmin
T = As - Ai
Toleranţa astfel calculată este totdeauna pozitivă.
Valorile toleranţelor sunt stabilite pe baza unui număr mare de
măsurători, în urma unor studii statistice, ţinând seama de condiţiile
tehnologice de fabricaţie şi de condiţiile tehnico-economice de montaj,
pentru a realiza siguranţa si eficienţa construcţiilor.
În cazul produselor standardizate (materiale de construcţii şi

13
instalaţii, elemente prefabricate de construcţie etc.), toleranţele sunt
indicate în standarde sau în norme interne de fabricaţie. Astfel, pentru
cărămizile de construcţie din argilă arsă abaterile şi toleranţele admisibile
ale dimensiunilor sunt arătate în Tabelul 1.
Tabelul 1.
Dimensiunea (mm) Toleranţe
Felul admisibile
Tipul abateri
dimensiunii nominală la livrare
admisibile
(mm)
Lungime l 240 +5 10
-6
63 Lăţime l 115 +4 8
-6
Înălţime 63 ±3 3
(grosime) h
+5
Lungime l 240 10
-6
88 +4
Lăţime b 115 8
-6
Înălţime 88 ±4 4
(grosime) h

Pentru lucrările de construcţie, gradul de precizie şi condiţiile de

calitate sunt prevăzute în normativele şi normele tehnice de execuţie.
Trebuie să se ţină seama de cumularea posibilă a unor abateri, ceea ce
poate duce, dacă aceste abateri nu sunt corectate pe parcurs, la abateri
finale mari sau chiar la greşeli de execuţie. De exemplu, abaterile

14
cumulate la trasarea şi la execuţia fundaţiilor sau zidurilor de elevaţie
necesită cheltuieli suplimentare pentru realizarea la parametrii tehnici
normali a lucrărilor care urmează în procesul tehnologic, cum sunt:
execuţia planşeelor prefabricate, a finisajelor etc.

3. TIPIZAREA

Tipizarea asigură execuţia elementelor de construcţii şi de

instalaţii, precum şi a construcţiilor întregi pe baza documentaţiilor de
tipizare care, în funcţie de natura şi importanţa lor, sunt:
- Proiecte tip, care reprezintă documentaţii de tipizare elaborate
pentru realizarea de obiective, obiecte, părţi de obiecte, elemente,
subansambluri şi detalii de construcţii şi instalaţii cu frecvenţă mare de
folosire şi care se redactează la nivelul necesităţilor de execuţie.
Proiectele tip au caracter republican sau departamental cînd se referă la
obiective specifice activităţii unui anumit minister;
- Proiecte directive, care reprezintă documentaţii de tipizare
elaborate pentru obiective, obiecte sau părţi de obiecte, permiţând o
aplicare elastică a acestora, în condiţiile respectării parametrilor de bază
(condiţii funcţionale, alcătuiri constructive, indici tehnico-economici etc.).
Proiectele directive sunt de asemenea cu caracter republican sau
departamental;
- Proiecte refolosibile, care sunt documentaţii de tipizare elaborate
pentru o anumită lucrare de investiţie şi care, datorită caracteristicilor
tehnico-economice deosebite, pot fi propuse spre a fi aplicate şi la alte
lucrări cu aceiaşi parametri.
Pentru construcţiile executate prin metode industriale se utilizează

15
pe scară din ce în ce mai largă prefabricate tip ale elementelor de
construcţii sau ale unor construcţii întregi, tendinţa actuală fiind ridicarea
gradului de prefabricare. Prin grad de prefabricare sau de industrializare
se înţelege raportul dintre costul sau greutatea prefabricatelor montate cu
macaraua şi costul sau greutatea totală a construcţiei.
Utilizarea pe scară largă a prefabricării şi tipizării în construcţii
prezintă următoarele avantaje importante :
- economie de timp şi forţă de proiectare;
- reducerea consumului de forţă de muncă pe şantier, execuţia
reducându-se la operaţii de montaj;
- mecanizarea aproape în totalitate a proceselor de lucru;
- reducerea duratei de execuţie;
- montarea prefabricatelor pe şantier în tot timpul anului;
- calitatea superioară a execuţiei, datorată condiţiilor industriale de
realizare a prefabricatelor (utilaje moderne, control riguros al fazelor de
fabricaţie etc.);
- reducerea în mare măsură a consumului de material lemnos;
- reducerea sau suprimarea unor lucrări pe şantier (lucrări de
instalaţii, finisaj etc.).

C. METODE DE CALCUL

Realizarea economică a unei construcţii presupune dimensionarea

elementelor de rezistenţă în condiţiile unui anumit grad de siguranţă care
să ţină seama de toate abaterile posibile ce pot interveni la proiectare,
execuţie şi exploatare. Aceste abateri pot să apară deoarece:
- la proiectare se folosesc schematizări ale structurii de rezistenţă

16
(schema statică), precum şi simplificări în evaluarea şi repartizarea
încărcărilor etc.;
- la execuţie, calitatea materialelor, dimensiunile elementelor, etc.,
pot rezulta diferenţe faţă de cele proiectate;
- în exploatare, apar diferenţe faţă de proiect, în distribuţia şi
intensitatea încărcărilor.
Gradul de siguranţă admis în condiţiile abaterilor menţionate nu
poate acoperi însă greşeli grave de proiectare, execuţie sau exploatare,
cum ar fi:
- nerespectarea prescripţiilor oficiale;
- greşeli de concepţie şi calcul;
- modificări neavizate, degradări, deteriorări ale elementelor de
construcţie în timpul execuţiei sau în exploatare, etc.
La noi în ţară prescripţiile oficiale prevăd la calculul secţiunilor
elementelor de construcţii următoarele metode de calcul: metoda
rezistenţelor admisisbile, metoda de calcul la rupere şi metoda de calcul la
stări limită.

a. METODA REZISTENŢELOR ADMISIBILE

Metoda rezistenţelor admisibile are la bază următoarele ipoteze

fundamentale şi anume:
- materialele de construcţie se comportă elastic în exploatare;
- secţiunile normale pe axa elementelor, înainte de deformare,
rămân plane şi după deformare (ipoteza lui Bernoulli);
- eforturile unitare sunt proporţionale cu deformaţiile (legea lui
Hooke).

17
 Principiul de calcul constă în compararea eforturilor unitare
normale şi tangenţiale maxime: σmax, τmax, care se dezvoltă în secţiunile
cele mai solicitate ale elementelor de construcţie, cu valori admisibile ale
rezistenţelor normale (σa), respectiv tangenţiale (τa):
σmax ≤ σa τmax ≤ τa
Rezistenţele admisibile σa, τa reprezintă o fracţiune din rezistenţa
limită a materialului la care se produce distrugerea acestuia şi se obţine
prin împărţirea rezistenţei limită σlim, τlim la un coeficient de siguranţă unic
(c):
 lim  lim
a  ; a 
c c
sau
 lim
c  1
a
Pentru grupările de încărcări A (alcătuită din combinaţii ale
încărcărilor fundamentale, a căror acţiune simultană este practic posibilă),
B (alcătuită din combinaţii ale încărcărilor fundamentale şi a celor
accidentale cu acţiune simultană), C (alcătuită din combinaţii ale
încărcărilor fundamentale cu cele accidentale şi extraordinare a căror
acţiune simultană este practic posibilă), valorile rezistenţelor admisibile şi
ale coeficienţilor de siguranţă corespunzători sunt diferite. Cu cât
probabilitatea acţiunii simultane a încărcărilor ce compun gruparea de
încărcări considerate este mai mică, cu atât coeficienţii de siguranţă se
reduc, apropiindu-se de unitate, iar rezistenţele admisibile cresc,
apropiindu-se de rezistenţa limită.
În ţara noastră acest calcul este recomandat de STAS 763-71
„Prescripţii pentru proiectarea construcţiilor metalice” şi STAS 856-71

18
„Prescripţii pentru proiectarea construcţiilor de lemn”.
Pe lângă lemn şi metal, materiale cu calităţi elastice, în construcţii
se folosesc pe scară largă şi materiale care nu se comportă elastic sub
sarcinile de exploatare, cum sunt zidăria şi betonul armat. Neglijarea
proprietăţilor plastice ale materialelor şi valoarea convenţională a
coeficienţilor de siguranţă fac ca metoda rezistenţelor admisibile să
reprezinte o etapă depăşită în calculul construcţiilor. Abaterile ce pot să
apară între comportarea reală a structurii în exploatare şi schema luată în
calcul depind de o mulţime de parametri care necesită un studiu sistematic
şi dezvoltarea unei alte metode de calcul.

b. METODA DE CALCULULUI LA RUPERE

Prin această metodă secţiunile se calculează luînd în consideraţie

stadiul de rupere ca stadiu de calcul. Eforturile din elementele de
construcţie se determină după metodele staticii construcţiilor, aplicate
corpurilor omogene şi elastice.
Principiul metodei este compararea efortului maxim care se
dezvoltă în secţiunea cea mai solicitată a unui element de construcţie cu
efortul de rupere împărţit la un coeficient de siguranţă unic, cr:
Nr Mr
N max  , M max  , .... etc.
cr cr
Metoda ţine seama de comportarea reală a materialelor în stadiul
de rupere (redistribuirea eforturilor în urma deformaţiilor plastice), dar
menţine coeficientul de siguranţă unic cu valori convenţionale, fără un
studiu sistematic al parametrilor care influenţează siguranţa structurii.

19
 c. METODA DE CALCUL LA STĂRI LIMITĂ

Prin metoda de calcul la stări limită calculul elementelor de

rezistenţă trebuie să asigure obţinerea siguranţei necesare, astfel încât pe
toată durata exploatării construcţiei să nu apară nici una din următoarele
stări limită:
Stări limită ale capacităţii portante:
- starea limită de rezistenţă;
- starea limită de oboseală;
- starea limită de stabilitate. Stări limită ale exploatării normale;
- starea limită de deformaţie;
- starea limită de apariţie a fisurilor pentru elementele de beton
armat ;
- starea limită de deschidere a fisurilor pentru elementele de beton
armat.
Pornind de la premisa neadmiterii nici uneia din aceste stări limită
pe tot timpul exploatării construcţiei, elementele structurii se verifică în
diferite faze de lucru (execuţie, transport, montaj, exploatare etc.),
considerând cele mai defavorabile valori ale caracteristicilor de rezistenţă
şi de deformare ale materialelor.
La fundamentarea metodei contribuie atât studiul amănunţit al
comportării materialelor de la aplicarea încărcării şi până la rupere, pentru
solicitări complexe (statice şi dinamice, de scurtă sau de lungă durată etc.)
cât şi următorii factori:
- stabilirea ştiinţifică pe baze de calcul statistic a modului de
variaţie a proprietăţilor fizico-mecanice, de rezistenţă şi de deformare ale
materialelor de construcţie;

20
 - stabilirea pe baze de calcul static a modului de variaţie a
încărcărilor şi diferenţierea lor, în ceea ce priveşte durata şi modul de
acţiune;
- progresul metodelor de calcul static şial cunoştinţelor privind
rezistenţa materialelor pentru structurile de construcţii.
Principiul de calcul al metodei pentru starea limită de rezistenţă
este compararea solicitării maxime posibile Smax cu capacitatea portantă
cap
minimă probabilă a secţiunii considerate S min :

S max  S min
cap

Solicitările maxime posibile Smax se determină, în oricare din

grupările de încărcări, cu relaţia:

S max   ni  w  Sin
în care:
ni – coeficient de supraîncărcare care caracterizează posibilitatea
de depăşire a solicitărilor normale;
w – coeficient de simultaneitate al încărcărilor temporare de scurtă
durată corespunzător grupării de calcul (0,9 pentru grupări suplimentare şi
0,8 pentru grupări extraordinare);

S in - solicitarea normată, determinată cu metodele mecanicii

construcţiilor, corespunzătoare încărcărilor normate considerate în

gruparea de calcul.

În calculele curente de proiectare se poate utiliza un coeficient

global de supraîncărcare (n), care rezultă ca medie statică a valorilor
diferenţiate (ni) şi anume:

21
 n ≥ 1,3 pentru grupări fundamentale;
n ≥ 1,2 pentru grupări suplimentare;
n ≥ 1,0 pentru grupări extraordinare.

În acest caz, solicitările maxime se calculează cu relaţia:

S max  n  w  S in
cap
Capacitatea portantă minimă probabilă a secţiunii S min se
determină pentru materialele neomogene (ex. beton armat), cu relaţia:
cap
S min  me  mm  ki  Rin  Fi

în care:
me, mm – coeficienţii condiţiilor de lucru şi anume: me se referă la
modul de realizare al elementului, iar mm la fiecare material component;
ki - coeficienţi de omogenitate, care exprimă variaţia maximă
probabilă a rezistenţelor sub valoarea minimă prescrisă;

Rin - rezistenţa normată a materialului, stabilită pe baza studiilor

statistice;
Fi - caracteristica geometrică a secţiunii.

Pentru materialele omogene (oţel sau beton simplu), relaţia

devine:
cap
S min  me  mm  k  R n  F
Principiul de calcul al metodei pentru starea limită de deformaţie
este exprimat de relaţia fundamentală:


22
 în care:
Δ - deformaţia maximă (săgeată sau rotire) a elementului de
construcţie considerat, din încărcări normate (n = 1), stabilită cu metodele
mecanicii construcţiilor;

 - deformaţia limită (săgeată sau rotire) stabilită în prescripţii.

REZUMAT

A. Standardul reprezintă o noţiune tehnică ce arată caracteristicile

materialelor şi instalaţiilor ce intră în execuţia unei construcţii, precum şi
principiile de proiectare, execuţie şi recepţie a acesteia. Norma internă
arată caracteristicile materialelor ce nu fac obiectul standardelor.
Normativul detaliază standardele sau normele interne arătând aplicarea
acestora în cazuri concrete. Instrucţiunile tehnice arată precizări noi cu
privire la standardele şi normele interne sub aspect tehnic. Fişa
tehnologică arată modul de organizare a diverselor procese de lucru
privind execuţia unei construcţii.
B. 1. Coordonarea dimensională reprezintă o noţiune privind
dimensiunile de coordonare a componentelor unei construcţii pentru
folosirea acestora fără modificări, cât şi posibilitatea înlocuirii unor
elemente cu altele fără a fi necesară schimbarea proiectului. Acest proces
se caracterizează prin folosirea unui sistem modular, ce cuprinde:
modulul de bază (unitatea de lungime a coordonării dimensionale având
mărimea aleasă în aşa fel încât să permită părţilor componenete ale
construcţiei multiple posibilităţi de adaptare şi folosire, M = 100 mm),
multimoduli (nM) şi submoduli (M/n). Sistemul modular se foloseşte la
proiectarea construcţiilor, alegerea dimensiunilor geometrice ale

23
elementelor de construcţie, precum şi la elaborarea prescripţiilor tehnice
în construcţie.
2. Ca urmare a influenţei unor factori obiectivi şi subiectivi,
piesele folosite într-o construcţie pot să difere unele faţă de altele, ceea ce
presupune stabilirea gradului de toleranţă, de abatere a acestora faţă de
cele de referinţă. Abaterea priveşte forma şi dimensiunile geometrice ale
elementelor de construcţie, a construcţiei şi a aspectului acesteia. Gradul
de toleranţă trebuie să fie justificat tehnic şi economic, el fiind indicat în
standardele sau în normele interne de fabricaţie.
3. Tipizarea în construcţii reprezintă executarea unor elemente de
construcţii sau a unor construcţii întregi pe baza unor documentaţii
standard. Astfel, se folosesc proiecte tip, ce au caracter republican sau
departamental, directivă, ce pot fi ca şi precedentele, însă au o aplicare
mai elastică şi refolosibile, ce pot fi utilizate şi la alte lucrări cu aceleaşi
dimensiuni. Folosirea tipizatelor şi prefabricatelor în construcţii prezintă o
serie de avantaje şi anume: costuri mai mici cu materii prime, materiale şi
forţă de muncă, reducerea duratei de execuţie, posibilitatea mecanizării
lucrărilor, calitatea superioară a execuţiei.
C. În construcţii se folosesc diferite metode de calcul privind
secţiunile elementelor de construcţii. Astfel distingem: metoda
rezistenţelor admisibile compară eforturile unitare normale şi tangenţiale
maxime ce se dezvoltă în secţiunile cele mai solicitate ale elementelor de
construcţie cu valorile admisibile ale rezistenţelor normale şi tangenţiale;
metoda de calcul la rupere compară efortul maxim ce are loc în secţiunea
cea mai solicitată a unui element de construcţie cu efortul la rupere
împărţit la un coeficient de siguranţă şi metoda de calcul la stări limită
compară solicitarea maximă posibilă cu capacitatea portantă minimă

24
probabilă a secşiunii considerate.

ÎNTREBĂRI

 Ce reprezintă standardul, norma internă , normativul,

instrucţiunea tehnică şi fişa tehnologică?
 Ce este coordonarea dimensională?
 Ce cuprinde sistemul modular?
 Ce reprezintă toleranţa?
 În ce constă tipizarea în construcţii?
 Ce metode de calcul cunoşteţi privind secţiunile
elementelor de construcţii?

25
 CAPITOLUL II. PĂMÂNTUL - TEREN DE
FUNDARE ŞI MATERIAL PENTRU CONSTRUCŢII

CUVINTE CHEIE

 Teren de fundare  Pasticitate

 Roci şi pământuri  Variaţie de volum
 Porozitate  Compactare
 Umiditate  Drenare

OBIECTIVE PROPUSE A FI ANALIZATE ŞI DEZBĂTUTE

 Conceptul de teren de fundare şi condiţiile ce trebuie să le

îndeplinească
 Conceptul de rocă şi pământuri
 Conceptul de porozitate a terenului
 Conceptul de umiditate a terenului
 Conceptul de plasticitate a terenului
 Variaţia de volum a terenului
 Conceptul de compactare şi felurile acesteia
 Conceptul de drenaj şi formele lui

1. COMPOZIŢIA PĂMÂNTURILOR

Toate construcţiile, prin intermediul fundaţiilor, solicită porţiunea

din scoarţa terestră pe care se găsesc amplasate. Această zonă din scoarţă

26
se numeşte teren de fundare, iar în vederea menţinerii în timp a
funcţionalităţii şi integrităţii construcţiei este necesar să îndeplinească
două condiţii principale:
a) condiţia deformaţiei - terenul trebuie să aibă o asemenea
compresibilitate maximă, încât să nu se înregistreze tasări peste anumite
valori, numite tasări admisibile.
b) condiţia capacităţii portante - terenul de fundare poate suporta
o presiune maximă (numită capacitate portantă) până la care nu există
pericolul ruperii sau refulării pământului pe sub talpa fundaţiei.
Aceste condiţii sunt strict determinate de natura şi caracteristicile
fizico-mecanice ale materialului de fundare. Astfel de date se obţin în
urma unui studiu geotehnic în care se sistematizează toate informaţiile şi
datele dobândite din următoarele activităţi: recunoaşterea terenului,
lucrările de prospecţiune, încercările de laborator şi cele efectuate direct
pe teren.
Constructorul va fi în măsură să aleagă sistemul şi procedeele de
fundare cele mai avantajoase din punct de vedere tehnico-economic, doar
când va avea capacitatea să prevadă comportarea terenului de fondare.
Din punctul de vedere al constructorului, materialul solid al
scoarţei este reprezentat, în principal, din roci şi pământuri.
Rocile magmatice şi cele metamorfice sunt dure şi semidure fiind,
practic, incompresibile la eforturile transmise de fundaţiile clădirilor
curente.
Rocile sedimentare şi în special pământurile, au comportare foarte
diferită ca teren de fundare, în funcţie de compoziţie, umiditate şi starea
de îndesare.
Comportarea pământurilor ca teren de fundare sau ca material de

27
construcţii este determinată de interacţiunea dintre fazele constituente:
faza solidă (schelet mineral), faza lichidă (apa) şi faza gazoasă (aer).

1.1 Faza solidă se caracterizează prin următorii parametri

principali: diametrul mediu al particulelor (d), distribuţia granulometrică
(curba granulometrică), masa specifică: 2,65 t/m3 (nisipuri cuarţoase)
până la 2,75 t/m3 (argile).
În funcţie de mărimea particulelor şi distribuţia granulometrică,
faza solidă este constituită din: blocuri (d > 20cm), bolovani (d = 2-
20cm), pietriş (d = 2-20mm), nisip (d = 0,05-2mm), praf (d = 5-50μm),
argilă (d < 5μm).
Bolovănişurile şi pietrişurile sunt bune ca terenuri de fundare,
calitate care se îmbunătăţeşte dacă acestea sunt amestecate cu nisip, argilă
sau dacă sunt constituite din fragmente lăţite. Aceste categorii de
pământuri formează terenuri foarte bune de fundare cu condiţia ca
dedesubt să nu se găsească straturi mai puţin rezistente.
Nisipurile, sub acţiunea încărcărilor statice, suferă deformaţii mici
şi care se desăvârşesc într-un timp scurt. Solicitările dinamice (vibraţiile
maşinilor, cutremurele, şocurile) determină deformaţii mari şi bruşte, mai
ales la nisipurile afânate. Nisipurile mari şi mijlocii formează, în general,
terenuri bune de fundare, rezistenţa lor fiind influenţată de faptul dacă
sunt deasupra sau dedesubtul apei.
Praful nu are calităţi deosebite ca teren de fundare. Totuşi, poate fi
folosit în acest scop, luându-se măsuri pentru conservarea cât mai bună a
stării sale naturale. Astfel, o creştere mică a conţinutului de apă determină
trecerea prafului de la starea solidă la cea curgătoare. Permeabilitatea
prafului este cu mult mai mică decât cea a nisipului, astfel că, deformaţiile

28
datorate încărcărilor necesită oarecare timp până la evacuarea apei din
pori. O bucată de praf uscat se sfărâmă uşor prin apăsare cu degetul.
Argila sub acţiunea încărcărilor construcţiilor capătă deformaţii
care se desfăsoară într-un timp îndelungat. Proprietăţile mecanice sunt
influenţate de cantitatea de apă pe care o conţin, creşterea umidităţii
micşorează rezistenţa argilelor. Având permeabilitatea foarte redusă, o
bucată de argilă lăsată în apă se înmoaie numai pe o grosime mică, fără să
se desfacă. În stare uscată, bulgării de argilă se sfărâmă greu, iar suprafaţa
în tăietură este lucioasă, unsuroasă la pipăit şi aderă la corpurile umede,
iar prin umezire capătă un miros caracteristic.
Între nisip, praf şi argilă există o gamă largă de pământuri cu
proprietăţi intermediare. În această categorie pot fi cuprinse următoarele:
loessul, marnele, mâlurile, nămolurile şi luturile.
Loessul este un pământ de culoare de la galben deschis până la
cenuşiu deschis, care se deformează numai când este înmuiat. De aceea se
foloseşte ca teren de fundare numai dacă se iau o serie de măsuri speciale.
Când este uscat se menţine pe înălţimi mari la taluze aproape verticale.
Galeriile executate în loess se menţin timp îndelungat, cu condiţia ca
loessul să nu fie înmuiat.
Loessul este constituit din particule din fracţiunea praf, macropori
(vizibili cu ochiul liber) şi uneori concreţiuni de calcar. Originea sa este în
general eoliană, dar există şi loessuri depuse de ape. Porii formează
canale în toate direcţiile, pe pereţii cărora se află depus, de obicei,
carbonat de calciu.
Marnele sunt pământuri constituite dintr-un amestec microscopic
de argilă şi calcar în diferite proporţii. Practic, marnele reprezintă puntea
dintre argile şi calcar. Culoarea poate fi cenuşie, vânătă sau galbenă. Când

29
în compoziţie există şi resturi de plante, cărbune sau săruri de fier
(oxidabile în aer), marnele pot fi colorate în roşu, brun sau negru.
Mâlurile sunt argile prăfoase provenite din depuneri
(neconsolidate) ale apelor curgătoare sau lacurilor. Uneori pot conţine
pietriş mărunt sau nisip. În stare uscată sunt tari şi prezintă crăpături.
Nămolurile sunt mâluri care conţin peste 10% substanţe organice.
Astfel, prin tratare cu HCl diluat capătă un miros caracteristic, datorită
generării de hidrogen sulfurat.
Lutul este un pământ care conţine, în părţi egale, nisip, praf şi
argilă.

1.2. Apa, ca fază lichidă, are o mare influenţă asupra corpurilor

cu care interacţionează, determinând comportarea construcţiilor, în
special fundaţiile şi lucrările din pământ. Practic, apa acţionează asupra
materialelor poroase de construcţii, modificând rezistenţa, conductivitatea
termică şi electrică.
Când în golurile dintre particulele solide se găseşte numai apa,
pământul respectiv se numeşte pământ saturat, iar când pe lângă apă se
găseşte şi aer, este vorba de un pământ nesaturat.
În domeniul construcţiilor, de o importanţă deosebită este apa
infiltrată, care o bună parte completează rezervele de apă subterană. Apa
subterană poate umple porii pământului permeabil, constituind un strat
acvifer. Pe verticala unui punct de la suprafaţa terenului se pot întâlni mai
multe strate de apă subterană, cel mai apropiat de suprafaţă se numeşte
strat freatic.
Nivelul apei subterane nu este constant, fiind determinat de
următorii factori:

30
 - alternanţa perioadelor ploioase cu cele secetoase;
- permeabilitatea stratelor străbătute;
- distanţa până la zona de alimentare;
- realizarea unor lucrări, în special cu caracter hidrotehnic.
Apa din pământ se poate prezenta sub următoarele forme:
- vapori - se găsesc în zona de aerare (zona superioară a stratului
permeabil);
- apă liberă - este supusă numai acţiunii forţelor gravitaţionale, în
aceasta categorie poate fi inclusă apa din pământurile necoezive saturate;
- apă reţinută - care se poate clasifica în:
- apă capilară - existentă în porii sub 2mm,
datorită forţelor capilare,
- apă peliculară - reţinută de particulele fine
datorită fenomenelor de adsorbţie (totodată, această apă se deplasează de
la o particulă la alta sub formă lichidă).
- apă higroscopică- este apa absorbită din
atmosfera umedă de către pământul uscat. Valoarea maximă a umidităţii
înregistrată în acest fel se numeşte higroscopicitate maximă. Acest
parametru este o măsură a activităţii pământurilor.
- apă în stare solidă – gheaţa;
- apă de cristalizare - care intră în constituţia mineralelor,
îndepărtarea acestei ape necesită temperaturi mult peste 105°C,
temperatură suficientă pentru evaporarea apei libere şi a celei reţinute.
Deplasarea apei libere prin pământ se exprimă cu relaţia (legea lui
Darcy):
V=ki
unde: V - viteza de deplasare a apei prin pământ;

31
 k - coeficientul de bilitate al pământului;
i - gradientul hidraulic, definit cu relaţia:
h
i
l
unde: h - diferenţa de nivel;
l - lungimea drumului parcurs de către apă.

Practic, gradientul hidraulic exprimă nivelul forţelor de frecare

dintre apă şi faza solidă străbătută.
Valoarea coeficientului de permeabilitate, k, depinde de o serie de
factori, şi anume:
- natura materialului;
- mărimea porilor (permeabilitatea creşte proporţional cu pătratul
razei porilor);
- prezenţa sau absenţa aerului din pori (aerul din pori reduce
corespunzător volumul ocupat de apă);
- natura lichidului;
- valoarea temperaturii (creşterea temperaturii micşorează
vâscozitatea lichidului);
- direcţia de curgere a lichidului.
Apa reţinută - reţinerea apei sub formă de pelicule în jurul
particulelor de pământ duce la apariţia în porii materialului a unui deficit
de presiune (sucţiune) în raport cu presiunea atmosferică.
De cele mai multe ori, potenţialul forţelor de reţinere este superior
potenţialului gravitaţional. Acest fapt explică de ce într-un loess uscat
migraţia apei are loc în toate direcţiile, deci şi în sens opus gravitaţiei.
Nivelul sucţiunii se apreciază cu indicele sorbţional (pF), a cărui

32
expresie matematică este:
pF = log h
unde: h - înălţimea coloanei de apă [cm].

Indicele sorbţional are valori în intervalul 0-7.

Capacitatea de reţinere a apei de către pământ este determinată de
următorii factori:
- temperatură;
- salinitatea apei;
- natura pământului;
- mărimea particulelor constitutive (forţele de interacţiune cresc
odată cu micşorarea dimensiunilor particulelor);
- starea de umiditate şi îndesare a pământului.

2. INDICI DE CLASIFICARE A PĂMÂNTURILOR

În vederea identificării şi clasificării pământurilor, ca şi pentru

obţinerea unor indicaţii privind comportarea lor sub acţiunea solicitărilor,
se folosesc o serie de indici simpli. Aceştia se determină relativ simplu şi
de regulă exprimă rapoartele dintre fazele constituente, în practica curentă
se folosesc următorii indici:
- porozitatea - gradul de îndesare;
- umiditatea-gradul de saturaţie;
- variaţia de volum;
- plasticitatea şi consistenţa pământurilor coezive.

Porozitatea (n) se exprimă cu relaţia: n = (Vg/V)100 (%)

33
 unde: Vg - volumul golurilor din pământ,
V - volumul total al pământului.

Umiditatea W, se exprimă cu relaţia: W = (Mw /Ms)100 (%)

unde: Mw - masa apei din proba de pământ;
Ms - este masa scheletului solid (pământul uscat).

Variaţia de volum a pământului este în mare măsură determinată

de umiditate. Metoda cea mai răspândită de determinare a dependenţei
variaţiilor de volum în funcţie de umiditate, presupune folosirea unei
probe de pământ sub formă de pastă care se lasă să se usuce treptat. Din
reprezentarea grafică a valorilor celor două mărimi se obţine curba de
contracţie, compusă de fapt din două porţiuni drepte racordate între ele
(fig. II.1).

Fig. II.1. Curba de contracţie a pământului (variaţia volumului V în funcţie

de umiditate W)

Umiditatea de la care pământul nu se mai contractă se numeşte

34
limită de contracţie (Ws) şi separă domeniul în care pământul este tare, de
cel în care se comportă ca un semisolid. Pentru umidităţi mai mici decât
Ws pământul are o culoare deschisă, deoarece în porii săi există aer.
Mărimea domeniul de umiditate în care pământul se comportă
plastic (solicitările îl deformează ireversibil, fără a-i modifica volumul) se
numeşte indice de plasticitate, notat cu Ip . Acest interval este mărginit de
următorii parametri:
- limita de frământare Wp - reprezintă umiditatea la care materialul
nu mai poate fi frământat manual sub forma unor cilindri cu diametru de
2-3 mm. Limita de frământare se mai numeşte şi limită inferioară de
plasticitate.
- limita de curgere WL, - reprezintă umiditatea pentru care o urmă
adâncă, trasată cu o spatulă standardizată, în pământul adus sub formă de
pastă şi aşezat într-o cupă specială, care este lăsată să cadă de la înălţimea
de 1cm, se închide pe o lungime de 12mm la 25 de căderi. Acest
parametrul se mai numeşte limită superioară de plasticitate şi reprezintă
practic, umiditatea care corespunde trecerii pământului din stare plastică
în curgătoare.
Astfel, valoarea indicelui de plasticitate se poate calcula cu
relaţia:
IP = WL - WP
Plasticitatea pământurilor este cu atât mai ridicată cu cât acestea
conţin multe particule fine şi minerale active.
Indicii WS, WL şi Wp se cunosc în literatura de specialitate şi sub
denumire de limite Atterberg.

35
 3. ÎMBUNĂTĂŢIREA PROPRIETĂŢILOR
PĂMÂNTURILOR

Practic, prin îmbunătăţirea pământurilor se urmăresc două

obiective:
- sporirea rezistenţei mecanice a materialului (micşorarea
deformabilităţii);
- reducerea permeabilităţii.
După modul în care se acţionează asupra materialului, metodele de
îmbunătăţire se clasifică astfel:
a) compactare de suprafaţă şi de adâncime;
b) drenare de adâncime;
c) consolidare prin amestec sau injecţii;
Alegerea metodei de tratare este precedată de o analiză tehnico-
economică care ia în considerare costul aplicării uneia din metode,
utilajele disponibile, metodele de control a calităţii execuţiei.

3.1 Compactarea
Aceasta presupune exercitarea unei acţiuni mecanice asupra
pământului, obţinându-se îndesarea pământului, respectiv micşorarea
porozităţii. Parametrii de compactare se stabilesc atât în urma efectuării
unor determinări de laborator pe pământul respectiv, cât şi prin executarea
unor piste de încercare.
Pentru stabilirea în laborator a caracteristicilor de compactare ale
pământurilor se utilizează metoda Proctor. Se urmăreşte stabilirea, pentru
un anumit lucru mecanic specific (convenţional) de compactare L, a
umidităţii optime Wopt pe care trebuie să o aibă pământul care urmează a

36
fi compactat, astfel încât acesta să fie adus la starea cea mai îndesată care
se poate obţine pentru acel lucru mecanic. Starea de îndesare se exprimă
cu greutatea volumică maximă în stare uscată, [kN/m3].
Se construieşte o diagramă în care se trec în abscisă valorile
umidităţii, iar în ordonată valorile greutăţii volumice corespunzătoare
fiecărei stări de compactare (fig.II.2).

Fig II.2. Curba de compactare Proctor

γd – greutatea volummetrică în stare uscată a pământului; W – umiditatea
pământului;
A – curba Proctor; B – curba de saturaţie a pământurilor

Abscisa şi ordonata punctului de maxim de pe curba A reprezintă

umiditatea optimă şi respectiv greutatea volumică maximă în stare uscată
a materialului.
Pentru controlul alurii curbei de compactare Proctor se trasează în
aceiaşi diagramă curba de saturaţie B.
Pe teren, la punctul de lucru, dacă pământul nu are umiditatea

37
apropiată de cea optimă se va umezi sau va fi lăsat să se zvânte. Starea de
îndesare care se obţine pe teren se exprimă cu ajutorul gradului de
compactare D, definit de relaţia:
d
D 100
 dp
unde: γd - greutatea volummetrică în stare uscată care trebuie
realizată în corpul lucrării;
γdp - greutatea volummetrică maximă în stare uscată din
diagrama Proctor trasată în laborator pentru acelaşi pământ.

Gradul de compactare are valori cuprinse în intervalul 90-98%, în

funcţie de natura, importanţa şi destinaţia construcţiei de pământ. Practic,
cele mai mari valori se prescriu pentru barajele înalte de pământ cu
retenţie permanentă de apă.

3.1.1. Compactarea de suprafaţă

În funcţie de modul de execuţie, compactarea de suprafaţă poate fi
manuală sau mecanică.
Compactarea manuală se aplică pentru lucrări de volum redus şi
în spaţii înguste, acolo unde nu este posibil accesul mijloacelor
mecanizate, în care scop se folosesc maiuri de mână, din lemn sau metal,
maiuri păşitoare dirijate manual şi plăci vibratoare. Maiurile păşitoare
(fig. II.3) compactează prin batere, ca urmare a executării unor salturi pe
suprafaţa de compactat, înclinarea axei maiului, se produc şi salturi de
înaintare.

38
 Fig. II.3. Mai păşitor

Compactarea mecanică este de mai multe feluri, în funcţie de

utilajul folosit şi de modul de lucru. Procedeul este recomandat pentru
realizarea de straturi compactate de grosime mare (1-5m). Acest tip de
compactare se realizează prin următoarele tehnologii, sau variante ale
acestora: cilindrare. vibrare, batere.
Compactarea prin cilindrare se realizează cu cilindri compactori
netezi, cu came (picior de oaie) sau cu pneuri.

Fig. II.4. Compactor cu rulouri netede

Efectul de compactare depinde de următorii factori:

- viteza de deplasare a utilajului;
- presiunea exercitată asupra terenului;
- grosimea stratului de pământ;
- numărul de treceri.

39
 Dacă operaţiei de compactare prin cilindrare i se asociază şi
vibrarea ruloului, se poate obţine acelaşi efect de compactare pentru
umidităţi mai mici decât umiditatea optimă Proctor.
Compactorul cu cilindri cu came (fig. II.5) permite folosirea de
straturi de material a căror grosime finală este de 20-30 cm.

Fig. II.5. Compactor cilindric cu came

Compactarea cu acest tip de utilaje are o eficienţă sporită deoarece

contactul pământ-cilindru se produce prin intermediul camelor, ceea ce
implică o creştere a presiunii locale.
Utilajul posedă agregat de vibrare cu diferite trepte de frecvenţă şi
amplitudine, folosite în funcţie de natura terenului şi faza de compactare.
Compactorul cu pneuri se foloseşte, în special, pentru realizarea
construcţiilor hidrotehnice din pământ şi anrocamente. Utilajul este
prevăzut ca un număr mare de pneuri a căror presiune de umflare este
reglată de mecanicul conductor, direct din cabină. Presiunea se modifică
atât în funcţie de natura materialului (2-4 daN/cm2 pentru material
necoeziv şi 5-6 daN/cm2 pentru argile coezive) cât şi în funcţie de
momentul compactării (la început, presiunea .este mai mică, iar pe măsură
ce compactarea creşte se măreşte presiunea din pneuri).
Compactarea prin cilindrare se foloseşte, în mod deosebit, pentru
executarea pernelor de pământ compactat şi a căptuşelilor de pământ sau

40
asfalt bituminos.
Pernele de pământ se realizează prin executarea unei săpături sub
cota de fundare, iar spaţiul creat se umple, în straturi succesive, cu
material local sau de aport (substituţie). Acest material, din punct de
vedere al calităţii şi al umidităţii, poate fi loess, nisip, balast sau pietriş.
Umiditatea optimă a materialului se obţine fie prin stropirea cu apă a
straturilor (în grosime de 25-30cm) dispuse pe amplasament, fie prin
inundarea gropii de împrumut cu mult timp înainte de executarea lucrării.
Parametrii tehnologici de compactare, cu excepţia celor stabiliţi în
laborator - umiditate optimă şi densitate maximă, se stabilesc în poligoane
experimentale, organizate, cel mai adesea, chiar pe amplasamentul
lucrării.
Controlul calităţii execuţiei, în primul rând gradul de compactare,
se face prin recoltare de probe de material din fiecare strat compactat,
cărora li se determină umiditatea şi greutatea specifică în stare uscată.
În general, grosimea pernelor se ia de cel puţin 1m şi de cel mult
3-5m. Peste această limita, pernele devin neeconomice.
Compactarea mecanică prin batere se realizează cu ajutorul
maiurilor sau plăcilor grele (2-10 tone), lăsate să cadă liber de la înălţimi
de 3-10m. Corpul de cădere este confecţionat din beton, fiind prevăzut cu
o placă de bază din oţel. Masa plăcii şi dimensiunile bazei se stabilesc
astfel încât presiunea statică exercitată de placă pe teren să fie de circa
0,15 daN/cm2 pentru pământurile necoezive şi de 0,2daN/cm2 în cazul
celor coezive.
Utilajele pentru compactarea prin batere pot fi realizate prin
adaptarea unui excavator, draglină sau macara, care să aibă puterea de
ridicare de 2-2,5 ori greutatea plăcii sau maiului.

41
 3.1.2. Compactarea de adâncime
Dacă grosimea stratului necorespunzător pentru fundare depăşeşte
4-5 m, compactarea de suprafaţă, inclusiv înlocuirea pământului natural
printr-o pernă compactată, nu mai este eficientă şi trebuie să se recurgă la
o compactare de adâncime. Procedeele folosite depind, în principal, de
natura pământului existent:
a) Coloane de pământ - pentru compactarea pământurilor sensibile
la umezire.
b) Coloane de material granular (balast, piatră spartă) - pentru
compactarea pământurilor coezive de consistenţă redusă.
c) Explozii de adâncime.

a). Coloanele de pământ se realizează în următoarele etape:

- executarea (prin percuţie) în teren a unui spaţiu cilindric până la
adâncimea prescrisă;
- umplerea spaţiului creat cu pământ dispus în straturi succesive;
- compactarea prin batere a fiecărui strat, în acest mod se obţine pe
lângă compactarea pământului din chiar corpul coloanei şi îndesarea
materialului din jurul spaţiului cilindric.
Utilajul folosit se numeşte sondeuză percutantă. Spaţiul cilindric
se realizează prin înfîgerea în teren, prin cădere liberă, a unei tije metalice
(berbec) de circa 1,5 tone. Tija are diametrul de 16 cm, iar capul de atac
sub formă de pară, are diametrul de 34 cm. Când s-a ajuns la cota
stabilită, se ridică tija şi se toarnă porţii de pământ care se compactează cu
aceeaşi tija. Umiditatea pământului este cea rezultată din încercarea
Proctor.
Metoda este destul de răspândită, dar are ca principal inconvenient

42
menţinerea linearităţii şi verticalităţii coloanelor adânci.

b). Coloanele de material granular se execută prin batere sau

vibrare.
Prin batere, se introduce în teren o ţeava metalică închisă la partea
inferioară. După atingerea adâncimii necesare, capătul inferior se
deschide, iar în interior se toarnă şi se compactează material granular. În
acelaşi timp ţeava este ridicată spre suprafaţă. Instalaţia folosită este
aceeaşi cu cea pentru piloţilor Franki.
Coloanele de balast se folosesc cu precădere pentru compactarea
nisipurilor afânate şi cu îndesare medie aflate sub nivelul apei subterane.
În numeroase cazuri, acest tip de fundare s-a dovedit a fi o soluţie mai
economică faţă de fundarea cu piloţi de beton armat.
Coloanele de material granular dau rezultate mai slabe (nu sporesc
rezistenţa terenului) în cazul pământurilor coezive (argile moi
neconsolidate), având mai degrabă rol drenant.

c). Explozii de adâncime

Spaţiile pentru coloane se pot crea şi prin explozie. Metoda
presupune executarea prin vibrare sau batere a unei găuri cu diametrul de
6-10cm. În acest spaţiu se introduc şarje de exploziv dispuse la diferite
adâncimi. Mărimea şarjelor şi distanţa dintre ele se stabilesc prin încercări
efectuate pe teren. Prin detonarea simultană a şarjelor se obţine un spaţiu
cilindric neregulat cu diametral de 50-60cm. Acesta se umple cu pământ
în straturi succesive, care se vor compacta prin batere.

3.2. Drenarea de adâncime

43
 Accelerarea procesului de consolidare a argilelor şi malurilor
saturate cu porozitate ridicată se poate realiza folosind drenuri de
adâncime. Acestea se realizează, în principal, prin două metode:
a) metoda coloanelor de material granular;
b) metoda drenurilor tip fitil.

a). Coloanele de material granular folosite ca drenuri trebuie să

aibă pereţii laterali cu o permeabilitate ridicată. Coloanele se execută prin
forare tubată, materialul extrăgându-se odată cu pătrunderea tubului de
foraj. Distanţa dintre drenuri se stabileşte prin calcul, fiind în general, de
câţiva metri.
Pentru consolidarea argilelor saturate nu este suficientă doar
drenarea, fiind necesară aplicarea simultană a unei presiuni din exterior,
în acest scop, terenul se încarcă cu o sarcină cel puţin egală cu cea care va
fi transmisă de cortstrucţie. Astfel, pe suprafaţa prevăzută cu drenuri se
plasează un rambleu de pământ la baza căruia se amenajează un strat
drenant, în vederea evacuării apei colectate de drenuri verticale (fig. II.6).

Fig. II.6 Drenarea de adâncime

1- pământ supus compactării; 2- dren vertical; 3- pernă orizontală; 4-
umplutură de pământ; 5-tub colector

44
 b). Drenurile tip fitil sunt sub forma unor panglici din carton
material textil neţesut (pâslă), material plastic cu alveole etc., care se
introduc în teren cu ajutorul unor maşini speciale până la adâncimi de 25
m.
Permeabilitatea unui astfel de dren este similară cu cea a nisipului
fin (k = 3·10-4 cm/s). Această metodă de drenare se caracterizează printr-o
execuţie rapidă şi tulburarea redusă a structurii pământului.

3.3. Consolidarea prin amestecare sau injecţii

Prin introducerea în teren a unor substanţe, anorganice sau
organice se obţine o transformare calitativă a pământului. Aceste
substanţe, uneori chiar materiale, se numesc agenţi de consolidare şi
cuprind: cimentul, argila, varul, bitumul, silicatul de sodiu şi răşinile
sintetice.
Cimentul se introduce în pământ fie prin amestecare-compactare,
fie prin injectare (cimentare).
Efectele amestecării cimentului cu pământul depind în principal,
de concentraţia de ciment şi de natura pământului. Astfel, pentru proporţii
mici (circa 2%) se obţine o stabilizare a pământului (reducerea plasticităţii
şi a deformaţiei specifice, practic se micşorează activitatea), material care
se foloseşte cu adere în construcţiile rutiere. Proporţii mai mari de ciment,
circa 10%, induc o sporire a rezistenţei la compresiune până la valori de
10-20 daN/cm2, depinzând de natura pământului, umiditate şi modul de
execuţie.
Operaţia de amestecare se face fie direct pe teren, fie în
malaxoare, după care se compactează prin cilindrare. Dacă un pământ

45
argilos se amestecă cu apă şi o cantitate mai mare de ciment, se obţin
mortare argiloase, folosite pentru captuşirea canalelor şi a rezervoarelor.
Injectarea cimentului în pământ se face sub formă de suspensie
apoasă (lapte de ciment) prin foraje cu diametrul de 4-10 cm. Metoda,
numită şi cimentare, se aplică la pământurile cu granulaţie grosieră
(pietrişuri, bolovănisuri) şi la rocile stâneoasc fisurate.
Dispozitivele de injecţie (injectoare) se introduc în teren prin
forare sau batere. Suspensia injectată este de densitate variabilă. Astfel, la
începutul injectării raportul apă/ciment este 10/1, ajungând spre sfârşitul
operaţiei la valoarea 1/1. Presiunea de injectare este la început de 2-5
daN/cm2, ajungând în final la 20-30 daN/cm2. Raza de acţiune a unei
injecţii este de 0,5-1 m. La rocile fisurate valoarea poate fi mai mare.
Injectarea cu rezultate deosebite a fost posibilă abia după apariţia
injectoarelor cu manşoane, care permit un control strict a zonelor tratate şi
a cantităţilor introduse.
Când golurile din teren sunt mai mari, fiind necesară o cantitate
mai mare de agent de injectare, în suspensie se poate introduce, pe lângă
ciment şi un material inert (filer), care poate fi: nisip fin, praf de calcar
sau argilă coloidală.
Cimentarea se foloseşte, în principal, pentru:
- realizarea ecranelor etanşe (impermeabile) sub baraje şi alte
construcţii hidrotehnice;
- impermeabilizarea şi consolidarea terenului în jurul excavatiilor
subterane.

Argila se introduce în teren numai în scopul impermeabilizării,

fără a spori rezistenţa mecanică.

46
 În funcţie de natura terenului şi mărimea porilor (golurilor) se
folosesc mai multe tehnologii:
a) umplerea cavernelor sau golurilor din pământ (fig. II.7) cu
calupuri de argilă în stare plastic-consistenţă, urmată de baterea lor cu o
mandrină (tijă metalică grea). Materialul se introduce printr-un puţ
executat anterior, realizându-se în final un ecran impermeabil.

Fig. II.7 Consolidarea pământurilor cu argilă

1- mandrină; 2- calupuri de argilă; 3- pasta de argilă; 4- gol de colmatat

b) injectarea în teren a unei suspensii apoase de argila

montmorillonitică (bentonită). Tehnologia se aplică pentru
impermeabilizarea pământurilor cu porozitate mare (nisipuri afânate) şi se
aseamănă cu cea utilizată la cimentare.
Suspensia bentonitică este compusă din 6 părţi argilă, 2 părţi apă
şi adaosuri.
Adaosurile, care cuprind leşie bisulfitică şi silicat sau carbonat de
sodiu, au rolul de a mări lucrabilitatea suspensiei şi de a spori capacitatea
de adsorbţie a apei de către particulele de bentonită.
Metoda injectării argilei se foloseşte cu precădere pentru a realiza
ecrane de etanşare sub baraje.
Varul se poate folosi fie ca var stins [Ca(OH)2] fie sub formă de

47
oxid de (CaO) sau var nestins.
Varul stins amestecat cu pământ în proporţie de 5-10% imprimă
acestuia un spor de rigiditate, micşorându-se totodată efortul de
compactare.
Varul nestins se foloseşte, în general, pentru realizarea de coloane
de var, executate cu preponderenţă, în pământuri argiloase moi. În urma
desfăşurării reacţiei de stingere a varului din coloană, are loc extragerea
apei din pământul aflat în jurul coloanelor. Se obţine astfel pe lângă
drenarea forţată şi compactarea terenului, datorită creşterii temperaturii şi
a volumului coloanei. Procedeul s-a folosit pentru consolidarea terenului
de fundare a unor piste de aeroport şi pentru stabilizarea unor versanţi
alunecători.
Bitumul se foloseşte, cu precădere, pentru obţinerea unei
impermeabilizări subterane la terenului tratat. Prezintă avantajul că nu
este spălat de apele subterane şi nu este atacat de apele agresive. Tratarea
cu bitum a pământurilor care se numeşte şi bitumizare se realizează la
cald sau la rece.
La cald, bitumul cu temperatura de 180-200°C se introduce în
teren cu injectoare metalice care menţin temperatura de lucru cu ajutorul
unor rezistenţe electrice. În cazul golurilor mari din teren, în compoziţia
de injecţie se introduce filer (nisip fin, praf de calcar), economisindu-se
astfel bitum.
La rece, bitumul este introdus în pământ sub forma unei emulsii
formată din 4 părţi bitum, o parte apă şi substanţe cu rol de emulsifiant
(săpunuri). în contact cu sărurile din pământ, emulsia se coagulează
formând o peliculă impermeabilă în jurul particulelor solide. În final se
ajunge la impermeabilizarea întregului masiv tratat.

48
 Silicatul de sodiu (Na2O.nSiO2) asigură atât impermeabilizarea cât
şi creşterea rezistenţei mecanice a pământurilor. Există mai multe variante
de silicatizare, cum ar fi:
- cu două soluţii.
- cu o singură soluţie.
- electrosilicatizarea.

4. ALUNECĂRILE DE TEREN

Alunecarea de teren reprezintă o calamitate naturală determinată

de pierderea stabilităţii unor masive de pământ. Aprecierea stabilităţii
versanţilor şi taluzelor prezintă o importanţă deosebită pentru construcţiile
civile şi industriale, lucrările hidrotehnice, drumuri, căi ferate, exploatarea
carierelor sau haldelor, asigurarea stabilităţii zonelor locuite sau cultivate
din regiunile cu relief accidentat Alunecări de teren de proporţii mijlocii
sau mari se produc şi în România în zona dealurilor subcarpatice, în
podişul Transilvaniei şi în Moldova.
Primul semn al unei alunecări iminente este apariţia unor fisuri la
partea superioară a taluzului sau versantului, perpendiculare pe direcţia de
mişcare. Aceste fisuri se pot umple treptat cu apă care se infiltrează în
pământ, slăbindu-i rezistenţa şi mărindu-i greutatea. De asemenea, adesea
se pot observa şi fisuri de forfecare pe ambele laturi ale masei în mişcare,
ca şi o uşoară refulare a materialului la piciorul pantei.
Alunecările de teren sunt favorizate de un mare număr de factori,
cum sunt condiţiile topografice, hidrogeologice şi hidrologice sau
procesele de alterare a rocilor. Sunt rare situaţiile când alunecarea de teren
poate fi atribuită unei singure cauze. În general ele se datorează acţiunii

49
combinate a mai multor cauze, cum ar fi:
- lucrări de construcţie (debleuri sau rambleuri pentru drumuri, căi
ferate, canale, cariere, solicitări suplimentare prin ridicarea unor
construcţii, batere de piloţi în zonele cu argile moi active);
- eroziunea bazei versanţilor (în argile tixotropice);
- mişcări tectonice care conduc la mărirea pantei;
- cutremure şi vibraţii datorate traficului sau exploatării carierelor;
- precipitaţii abundente şi variaţii bruşte ale nivelului apelor
subterane;
- infiltraţii provenite din surse artificiale de apă, inclusiv cele
datorate umplerii lacurilor sau bazinelor de acumulare.
Deplasările masei de pământ pot fi urmărite la suprafaţă cu
mijloace topografice, sau în adâncime cu ajutorul unor dispozitive numite
înclinometre. Pentru combaterea sau atenuarea pierderilor de stabilitate
există diferite metode care pot fi grupate în următoarele categorii:
- geometrice (fig. II.8) - se modifică profilul prin descărcare la
partea superioară (a), încărcare la bază (b) sau îndulcirea generală a
taluzului (c)

50
 Fig. II.8. Metode mecanice şi hidrologice de combatere a alunecărilor de
teren

- hidrologice (fig. II.8) - se asigură colectarea şi scurgerea apelor

de suprafaţă, precum şi plantarea de pomi (fig. II.8, d), realizarea de
drenuri suprafaţă sau de adâncime (fig. II.9, e) sau coborârea nivelului
apei din stratele acvifere (fig. II.8, f).
- mecanice (fig II.9) - se introduc în teren elemente de rezistenţă,
cum ar fi: piloţi sau pereţi îngropaţi (fig II.9, a); chesoane (fig II.9, b);
gabioane (fig II.9, c).

51
 Fig. II.9. Metode mecanice pentru combaterea alunecărilor de teren

Gabionul este sub forma unui coş de nuiele sau din sârmă, umplut
cu pământ, pietriş etc. care serveşte la apărarea şi consolidarea malurilor
de valuri, la construirea barajelor şi altele.
În general, sunt preferate metodele care acţionează asupra cauzelor
declanşării fenomenelor de instabilitate. Deoarece atât volumele
masivelor instabile, cât şi forţele care generează alunecările de pământ au
valori considerabile, combaterea alunecărilor ridică probleme atât de
natură tehnică cât şi de natură economică.

REZUMAT

1. Terenul de fundare reprezintă porţiunea din scoarţa pământului

pe care sunt amplasate construcţiile. Acesta trebuie să îndeplinească două
condiţii: de deformare (să nu aibă loc tasări peste anumite limite) şi de
capacitate portantă (să suporte o anumită presiune maximă până la rupere
sau refulare).

52
 Din punct de vedere al construcţiilor, scoarţa terestră se compune
din: roci (magmatice sau metamorfice, dure şi semidure, ce sunt
incompresibile la eforturile transmise de construcţii) şi pământuri (roci
sedimentare ce au compoziţii, umidităţi şi stări de îndesare diverse).
Pământul ca material de construcţii sau teren de fundare depinde
de interacţiunea dintre fazele sale de constituire: solidă (mineral), lichidă
(apă) şi gazoasă (aer). Astfel:
- faza solidă, mineralul, după mărimea particulelor şi a
granulometriei este constituită din: bolovănişuri şi pietrişuri (bune ca
terenuri de fundare), nisipuri, praf şi argilă;
- faza lichidă, apa, acţionează asupra materialelor poroase din
construcţii modoficându-le rezistenţa, conductivitatea termică şi electrică.
Dacă în golurile dintre particulele solide se găseşte apă, avem de-a face cu
pământ saturat, iar dacă pe lângă apă există şi aer, avem de-a face cu
pământ nesaturat. Apa din pământ se găseşte sub formă de: vapori, apă
liberă, apă reţinută, gheaţă şi apă de cristalizare.
2. În vederea clasificării pământurilor se folosesc o serie de indici
şi anume:
- porozitatea, gradul de îndesare a pământului, raportul procentual
dintre volumul golurilor din pământ şi volumul total al pământului;
- umiditatea, gradul de saturaţie al pământului, raportul procentual
dintre masa apei din proba de pământ şi masa pământului uscat;
- variaţia de volum, curba de contracţie a pământului, se determină
prin folosirea unei paste de pământ ce se lasă să se usuce treptat;
- plasticitatea, umiditatea ce corespunde trecerii pământului din
stare plastică în curgătoare.
3. În scopul îmbunătăţirii proprietăţilor pământului, respectiv

53
creşterea rezistenţei mecanice şi reducerea permeabilităţii, se folosesc
diferite metode şi anume: compactarea, drenarea de adâncime şi
consolidarea prin amestec sau injecţii.
Compactarea reprezintă exercitarea unei acţiuni mecanice,
presiuni asupra pământului, respectiv îndesarea acestuia cu scopul
reducerii porozităţii. Acest proces poate fi:
- de suprafaţă, executat manual cu ajutorul unor maiuri de mână
din lemn sau metal, maiuri păşitoare, plăci vibratoare sau mecanic cu
ajutorul unor maşini, compactor cu rulouri netede, cilindric cu came sau
cu pneuri;
- de adâncime, în care caz compactarea depinde de natura
pământului, folosindu-se: coloane de pământ în cazul pământului sensibil
la umezire, coloane de material granular în cazul pământului coeziv de
consistenţă redusă şi explozii de adâncime.
Drenarea de adâncime se foloseşte în cazul consolidării argilelor,
realizându-se prin două metode:
- a coloanelor de material granular, când coloanele se execută
prin forare tubată, materialul extrăgându-se pe măsura pătrunderii tubului
de foraj;
- a drenurilor tip fitil, când se introduc în teren o serie de panglici
din păslă, material plastic cu alveole etc., cu ajutorul unor maşini speciale.
Consolidarea prin amestec sau injecţii constă în introducerea în
teren a unor substanţe, agenţi de consolidare ca: ciment, argilă, var, bitum,
răşini sintetice.
4. O calamitate naturală determinată de pierderea stabilităţii
terenului, o reprezintă alunecările de teren. Acestea sunt determinate de
diverşi factori: topografici, hidrogeologici şi hidrologici, mai rar datorită

54
alterării rocilor. Combaterea sau atenuarea alunecărilor de teren se poate
face prin: lucrări geometrice (modificarea profilului pantei) hidrologice
(plantarea de pomi, drenaj de suprafaţă sau adâncime) şi mecanice
(introducerea în teren a unor elemente de rezistenţă ca: piloţi, chesoane,
gabioane). De regulă se folosesc metode ce acţionează asupra cauzelor
declanşării fenomenelor de alunecare a terenului.

ÎNTREBĂRI

 Ce reprezintă terenul de fundare şi ce condiţii trebuie să

îndeplinească?
 Cum se clasifică scoarţa terestră din punct de vedere al
construcţiilor?
 Ce indici de clasificare a pământurilor cunoaşteţi?ce
metode de îmbunătăţire a proprietăţilor pământului
cunoaşteţi?
 Ce reprezintă compactarea şi de câte feluri este?
 Ce reprezintă drenarea de adâncime şi ce metode ale
acesteia cunoaşteţi?
 Ce reprezintă consolidarea prin amestec sau injecţii?
 Ce metode de combatere sau atenuare a alunecărilor de
teren cunoaşteţi?

55
 CAPITOLUL III. NOŢIUNI GENERALE DESPRE
CONSTRUCŢII

CUVINTE CHEIE

 Clădire  Scări
 Construcţie  Lucrări de finisaj
 Fundaţie şi protecţie
 Corpul clădirii  Lucrări de
(elevaţia) instalaţii
 Ziduri (pereţi)  Nivel
 Stâlpi
 Planşee
 Şarpantă

OBIECTIVE PROPUSE A FI ANALIZATE ŞI DEZBĂTUTE

 Condiţiile tehnice cerute construcţiilor

 Clasificarea construcţiilor
 Părţile principale ale unei clădiri
 Etapele realizării unei construcţii

A. REALIZAREA CONSTRUCŢIILOR

Construcţiile sunt destinate pentru a crea condiţii optime pentru

adăpostirea şi desfăşurarea activităţii şi vieţii, ţinînd seama de condiţiile

56
naturale, relief, climă, apă, etc., impuse de natura sau mediul
înconjurător în mijlocul căruia se amplasează.
Factorii principali care determină concepţia, alcătuirea şi modul
de execuţie ale construcţiilor sunt în general următorii:
- omul, care necesită anumite condiţii fiziologico-igienice,
precum: temperatură, umiditate, lumină, etc., în vederea asigurării celor
mai bune condiţii de muncă şi sănătate;
- activitatea omenească, pentru care este destinată construcţia şi
ce determină cerinţele funcţionale sau procesul funcţional, adică
modul de distribuire (forme, dimensiuni) şi de legătură pe orizontală şi
pe verticală a spaţiilor şi volumelor construcţiilor;
- natura, care exercită asupra construcţiilor acţiuni mecanice,
fizice, chimice şi biologice, variabile în funcţie de amplasamentul
construcţiilor, relief, seismicitate, climă, vânt, faună etc.

1. CONDIŢII TEHNICE CERUTE

CONSTRUCŢIILOR

Fiecare construcţie sau element de construcţie trebuie să satisfacă

un ansamblu, de condiţii tehnice sau cerinţe tehnico-economice
principale, care privesc durabilitatea, rezistenţa la foc şi condiţii de
rezistenţă, fizice, arhitectonice, economico-organizatorice.
Durabilitatea, adică durata de funcţionare normală a
principalelor elemente de construcţie, fără pierderea calităţilor necesare
de exploatare poate fi:
- ridicată (de gradul I), respectiv mai mare de 100 ani;
- mijlocie (de gradul II), respectiv de 50-100 ani;

57
 - normală sau obişnuită (de gradul III), respectiv de 20-50 ani.
Construcţiile provizorii au durata de funcţionare sub 20 ani.
Durabilitatea se referă la: rezistenţa la îngheţ-dezgheţ a
materialelor şi elementelor de construcţie; rezistenţa la umiditate;
rezistenţa la acţiunea biologică a microorganismelor şi rezistenţa la
coroziune.
Durabilitatea elementelor de construcţie se asigură prin folosirea
de materiale rezistente la acţiunile mediului înconjurător (fum, gaze,
lichide etc.) sau prin protecţia materialelor insuficient de durabile cu
materiale (pelicule) de protecţie.
Rezistenţa la foc reprezintă capacitatea construcţiei de a rezista
la solicitările termice şi mecanice produse în timpul şi din cauza
incendiilor. Din punctul de vedere al rezistenţei la foc elementele de
construcţie depind direct de materialele din care se execută şi se
caracterizează prin gradul de combustibilitate şi limita de rezistenţă la
foc. Astfel:
- combustibilitatea unui material sau element de construcţie
reprezintă capacitatea acestuia de a se aprinde şi de a arde în continuare,
contribuind la creşterea cantităţii de căldură dezvoltată de un incendiu.
Din acest punct de vedere materialele se clasifică în: incombustibile (de
exemplu: betonul armat, zidăria etc.), greu combustibile sau
semicombustibile (de exemplu: metalul protejat, lemnul ignifugat sau
tencuit etc.) şi combustibile (de exemplu, lemnul, cartonul bitu-mat
etc.);
- limita de rezistenţă la foc a unui element de construcţie este
perioada de timp (în ore) în care acesta deşi supus acţiunii temperaturilor
înalte, îşi păstrează stabilitatea şi se poate opune propagării incendiilor.

58
 Condiţiile de rezistenţă şi stabilitate a construcţiilor sub acţiunea
solicitărilor se referă la: capacitatea portantă, deformaţiile, fisurarea şi
oboseala elementelor de rezistenţă. În afara acestora trebuie respectate şi
condiţiile de exploatare specifice fiecărei construcţii ca: uzură, şoc etc.
Condiţiile fizice şi igienice de exploatare sunt legate de factorii
fizici exteriori sau interiori ai încăperilor, ca: temperatura, viteza şi
umiditatea aerului, variaţiile de temperatură, lumină etc. Aceste
condiţii sunt importante pentru realizarea confortului termic, fonic, de
iluminare, de ventilaţie etc., şi al igienei în clădiri.
Condiţiile de ordin arhitectural-estetic asigură construcţiilor un
aspect plăcut, cu o plastică şi o compoziţie arhitectonică
corespunzătoare.
Condiţiile economico-organizatorice privesc, în special: costul
construcţiilor, modul de executare şi posibilităţile de industrializare a
construcţiilor, materialele folosite, soluţiile alese etc. Eficienţa
economică a construcţiilor se obţine prin reducerea maximă a
consumurilor pentru executarea şi întreţinerea construcţiilor, care se
poate realiza prin alegerea justă a amplasamentului construcţiei,
folosirea celor mai eficiente materiale, stabilirea volumelor minime ale
construcţiilor, dimensionarea justă a elementelor de construcţie,
posibilităţi simple de montaj, organizarea raţională a lucrărilor de
construcţii etc.

2. CLASIFICAREA CONSTRUCŢIILOR

În construcţii se folosesc diverse clasificări, deoarece un singur

criteriu nu poate satisface, în general, toate necesităţile din construcţii:

59
documentare, prescripţii tehnice, proiectare, economie, planificare,
organizare etc. De regulă, criteriile de clasificare sunt:
- funcţională sau după destinaţie;
- după calitate;
- după structura de rezistenţă;
- după gradul de rezistenţă la foc (incendiu) etc.

a. Clasificarea funcţională sau după destinaţie. Această clasificare

grupează construcţiile asemănătoare din punctul de vedere al cerinţelor
funcţionale şi al amplasamentului: în clădiri şi în construcţii
inginereşti.
Clădirile reprezintă construcţiile care adăpostesc oameni sau alte
vieţuitoare, activitatea omenească şi produsele muncii lor, făcând
posibilă adaptarea omului la varietatea mediul geografic. La aceste
construcţii, factorul om impune principalele cerinţe tehnice.
Clădirile delimitează un spaţiu închis şi se execută, în general, la
suprafaţa terenului fiind împărţite diferit în interior, în funcţie de
scopul şi destinaţia lor.
În practica curentă clasificarea funcţională a clădirilor este
următoarea:
- clădiri civile, în care intră: clădiri de locuit (individuale sau
colective), clădiri publice şi administrative (judiciare, comerciale,
administrative etc.), clădiri social-culturale (teatre, cinematografe,
unităţi de învăţămînt, biblioteci, construcţii sportive etc.);
- clădiri industriale, în care intră: clădiri de producţie (uzine,
fabrici, ateliere), pentru deservirea producţiei (magazii, rezervoare,
centrale, silozuri etc.);

60
 - clădiri agrozootehnice, în care intră: clădiri pentru adăpostirea
animalelor, construcţii legumicole (sere, răsadniţe etc.), clădiri pentru
adăpostirea inventarului agricol, a produselor agricole (ateliere, remize,
magazii etc.).
Construcţiile inginereşti cuprind toate celelalte construcţii care nu
se încadrează în categoria clădirilor şi anume: căi de comunicaţie,
lucrări de artă (poduri, tuneluri, viaducte), construcţii hidrotehnice,
coşuri de fum, turnuri de televiziune, conducte de apă, gaze, canal, linii
de transport al energiei electrice etc.

b. Clasificarea după calitate. Această clasificare este

determinată de:
- durabilitatea şi gradul de rezistenţă la foc ale principalelor
elemente de construcţie;
- cerinţele de exploatare, referitoare la normele de: suprafaţă,
înălţime şi volum, gradul de confort, izolare, instalaţii, dotări, calitatea
lucrărilor de finisaj, durata de serviciu etc.
Din acest punct de vedere, construcţiile inginereşti şi clădirile se
împart în trei clase de calitate după cum satisfac: cerinţe ridicate,
medii sau obişnuite.

c. Clasificarea după structura de rezistenţă. Din acest punct

de vedere construcţiile sunt alcătuite din:
- structuri cu pereţi portanţi realizaţi din: lemn, zidării diverse
(fig. III.1), beton armat monolit (diafragme) - fig. III.2 sau beton armat
prefabricat (panouri mari) - fig. III.3;

61
Fig. III.1. Structură cu pereţi portanţi din zidărie (compartimentarea
linei clădiri pe acelaşi nivel)

62
Fig. III.2. Structură cu pereţi portanţi din beton armat monolit
(diafragme)

63
 Fig. III.3. Structură cu pereţi portanţi din beton armat prefabricat
(panouri mari)

- structuri cu schelet portant (cadre) realizat din beton armat

monolit (fig. III.4), beton armat prefabricat (fig. III.5) sau schelet
metalic (fig. III.6);

64
 Fig.III.4. Structură cu schelet portant (cadre) realizat din beton armat
monolit
L - deschiderea; h - înălţimea de etaj(nivel); h f - adâncimea de fundare;
1- fundaţie cu bloc şi cuzinet; 2- cuzinet de beton armat; 3- bloc de beton
simplu; 4- pardoseala peste terenul natural; 5- stâlp marginal; 6- stâlp central;
7- grinda principală (rigla cadrului); 8- grinzi secundare curente (nervuri); 9,10-
grinzi secundare având şi rol de rigidizare longitudinală a structurii; 11 - placa
planşeului intermediar; 12- pardoseală peste planşeu; 13- placa planşeului de
acoperiş; 14- învelitoare

65
 Fig.III.5. Structură cu schelet portand realizat din beton armat prefabricat
L - deschiderea; t - traveea; H - înălţimea
1- stâlp; 2- grindă principală cu inimă plină; 3- cheson de acoperiş

Fig. III.6. Structură cu schelet metalic

1-fundaţie; 2- stâlp cu inimă plină; 3- perete de închidere; 4- grindă
cu zăbrele (fermă) a acoperişului; 5- pană de acoperiş; 6- tablă ondulată
de acoperiş; 7- grindă de rulare; 8- pod rulant; 9- pardoseală peste terenul
natural.

66
 - structuri cu alcătuire mixtă, realizate din cadre şi diafragme
(fig. III.7);

Fig. III.7. Structuri cu alcătuire mixtă realizate din cadre şi

diafragme
a- nucleu tubular; b- nucleu din două diafragme independente în
formă de U; c- nucleu din două diafragme plane, intersectate, cu marginile întărite
cu bulbi (stâlpi înglobaţi); 1- diafragme; 2- stâlpi; 3- bulbi ai diafragmelor; 4-
elemente de închidere (faţadă) ale construcţiei.

- structuri speciale, considerate astfel după modul de alcătuire,

destinaţie, dificultăţi de proiectare, mod de execuţie, materiale utilizate
etc. Asemenea structuri sunt numeroase şi se pot realiza cu arce (fig.
III.8), plăci curbe subţiri, cu acoperişul suspendat pe cabluri (fig. III.9)
sau se pot întâlni la silozuri, buncăre, rezervoare, castele de apă, coşuri
industriale de fum, turnuri de răcire etc.

67
 Fig. III.8. Structură specială pentru un hangar, realizată cu arce turnate
monolit şi cu elemente secundare chesoane (I) sau bolţişoare prefabricate (II)
1-arce turnate monolit armate cu carcase sudate; 2- chesoane; 3-
bolţişoare prefabricate; 4- carcasă sudată.

Fig. III.9. Structuri cu acoperişuri suspendate pe cabluri.

B. ALCĂTUIREA GENERALĂ A CLĂDIRILOR

Orice clădire are o destinaţie precizată şi îndeplineşte o serie de

funcţiuni complexe şi variate.
În alcătuirea funcţională a unei clădiri, fiecare spaţiu îşi are
utilizarea şi funcţiunile lui specifice. Fiecare spaţiu îşi are relaţiile lui cu
celelalte spaţii, relaţii care pot fi de vecinătate, de legătură sau de separare.
Spaţiile din clădiri, care îndeplinesc un complex de funcţiuni bine

68
determinate, constituie un element funcţional, şi acestea sunt:
- camere de locuit, băi, bucătării etc., la locuinţe;
- săli de mese, baruri, bucătării etc., la restaurante;
- camere de cazare, recepţie, saloane, baruri, etc., la hoţeluri;
- camere de spitalizare, laboratoare, săli de tratament etc., la
spitale;
- spaţii de fabricaţie la hale industriale.
Elementele funcţionale se pot repeta frecvent în cadrul unei clădiri şi
formează un grup funcţional, de exemplu: toate camerele unui hotel
formează grupul de cazare.
Clădirile civile pot grupa procese funcţionale cu un număr diferit de
oameni, ca: locuinţe, magazine, spitale, şcoli, teatre, săli de sport,
stadioane etc.
Clădirile industriale asigură desfăşurarea unor procese industriale
după anumite fluxuri tehnologice, reprezentând totalitatea şi succesiunea
operaţiilor prin care se trece de la materia primă la produsul finit. În
funcţie de caracterul producţiei industriale, clădirile industriale se
realizează într-o mare diversitate: oţelării, rafinării, hidro şi termocentrale,
hale de fabricaţie, depozite etc.
Clădirile agrozootehnice asigură desfăşurarea unor procese de
producţie din ramura zootehnică şi agrovegetală: grajduri, hale pentru
creşterea păsărilor şi animalelor, fabrici de nutreţuri, răsadniţe, sere,
crame, remize, staţii de întreţinere şi reparaţii etc.

1. PĂRŢILE PRINCIPALE ALE UNEI CLĂDIRI

Părţile principale ale unei clădiri sunt: fundaţia, elevaţia sau

69
corpul clădirii şi instalaţiile (fig. III. 10).

Fig. III.10. Alcătuirea generală a unei clădiri

1-fundaţie; 2- perete (zid) interior; 3- perete (zid) exterior; 4- planşeu;
5- şarpantă; 6- învelitoare; 7- fereastră; 8- balcon; 9- soclu; 10- trotuar; 11-
subsol; 12- parter; 13- etaj (nivel curent).

a. Fundaţia. Fundaţia este partea din construcţie executată sub

nivelul terenului natural care vine în contact direct cu stratul bun de
fundare al terenului şi îi transmite toate încărcările care acţionează asupra
construcţiei. Peste fundaţie se execută, după caz, zidăria parterului sau
subsolului.

b. Corpul clădirii sau elevaţia. Aceasta este partea din clădire

70
situată deasupra terenului şi cuprinde elementele de rezistenţă precum şi
lucrările de finisaj şi protecţie.
Elemente de rezistenţă. În această categorie sunt cuprinse părţile de
construcţie care au rolul de a asigura rezistenţa şi stabilitatea construcţiei.
Ansamblul acestora, împreună cu fundaţia, constituie structura de
rezistenţă a clădirii.
Elementele de rezistenţă din corpul (elevaţia) unei clădiri sunt:
- zidurile (pereţii), care delimitează spaţiul interior al clădirii de
mediul înconjurător şi împart construcţia la interior în încăperi. Ele
preiau încărcările transmise de celelalte elemente de construcţie (planşee,
grinzi, acoperiş etc.) şi le transmit fundaţiilor;
- stâlpii, care constituie elemente verticale de rezistenţă ce preiau,
de asemenea, încărcările provenite de la alte elemente de construcţie şi le
transmit fundaţiilor;
- planşeele, care separă între ele încăperile unei clădiri pe
înălţimea acesteia sau închid clădirea la partea superioară, alcătuind în
acest caz, acoperişul numit terasă. Planşeele suportă încărcări
permanente, utile (oameni, mobilier, utilaje, pereţi despărţitori) etc. şi
le transmit zidurilor sau stâlpilor ;
- şarpanta, care constituie elementul de rezistenţă al
acoperişului, având rolul de a susţine învelitoarea clădirii;
- scările care asigură circulaţia între nivelurile clădirii.

Lucrări de finisaj şi protecţie. Aceste lucrări au rolul de a face

clădirile folosibile în condiţii cât mai confortabile, de a le da un aspect
plăcut şi estetic, precum şi de a le proteja împotriva agenţilor agresivi
(ploaie, vânt, fum etc.). În cadrul acestor lucrări se cuprind:

71
 - învelitoarea, care protejează construcţiile împotriva acţiunii
ploilor, zăpezilor etc.;
- izolaţiile, care au rolul de a proteja interiorul clădirilor
împotriva infiltraţiilor de apă sau a precipitaţiilor atmosferice, a
modificărilor temperaturii mediului exterior, precum şi împotriva
zgomoţelor;
- tencuielile şi placajele (interioare şi exterioare), care
protejează pereţii, planşeele şi alte elemente de construcţie, dându-le
în acelaşi timp un aspect plăcut;
- pardoselile, care asigură o bună circulaţie în interior şi protejează
planşeele împotriva uzurii produse de circulaţie;
- tâmplăria împreună cu geamurile, care asigură închiderea
golurilor lăsate în pereţi, atât pentru circulaţia oamenilor, cât şi pentru
iluminarea şi ventilarea naturală a încăperilor;
- zugrăvelile, vopsitoriile şi tapetele, care se aplică peste stratul
de tencuială uscată a pereţilor şi tavanelor sau peste suprafaţa
tâmplăriei, a radiatoarelor si conductelor etc., având rol de protecţie şi
decorativ.

c. Lucrări de instalaţii. Pentru exploatarea clădirilor în bune

condiţii şi pentru obţinerea unui grad ridicat de confort sunt necesare
lucrări de instalaţii, care cuprind:
- instalaţii sanitare, ce servesc pentru: alimentare cu apă,
canalizare, apărare contra incendiilor, evacuarea sau arderea
gunoaielor şi deşeurilor;
- instalaţii electrice de iluminat, de forţă (punerea în
funcţiune a utilajelor şi aparatelor), de curenţi slabi (telefon, sonerie

72
etc.), de protecţie (paratrăsnet etc.);
- instalaţii de încălzire, pentru asigurarea temperaturii
necesare funcţiunilor clădirii;
- instalaţii de ventilaţie, pentru evacuarea aerului viciat şi
împrospătarea cu aer curat din exterior.
În afară de instalaţiile curente arătate, se pot executa, în
funcţie de necesităţi, instalaţii de ascensoare (de persoane sau
mărfuri), alimentarea cu gaze, condiţionarea aerului (asigurarea unor
anumite condiţii de temperatură şi umiditate a aerului din încăperi),
instalaţii de aer comprimat (în cazul construcţiilor industriale) etc.
În clădiri, lucrările de instalaţie se prevăd în totalitatea
încăperilor sau numai parţial, în funcţie de specificul şi necesităţile
impuse de natura spaţiilor respective. Ele se execută în paralel cu
lucrările de construcţii, cu care sunt în strînsă legătură.

2. COMPARTIMENTAREA CLĂDIRILOR

Clădirile se compartimentează atât pe înălţime (pe verticală),

cât şi pe acelaşi nivel (pe orizontală sau în plan).
a. Compartimentarea clădirilor pe înălţime (fig. III. 11).
Spaţiul interior al unei clădiri este compartimentat pe înălţime prin
planşee aşezate fiecare la o anumită cotă.
Spaţiul delimitat între două planşee consecutive se numeşte
nivel. Fiecărui nivel îi corespunde planşeul inferior si spaţiul de
deasupra acestuia până la planşeul superior.
Clădirile pot avea mai multe niveluri. Numărul de niveluri al
unei clădiri este determinat de funcţia clădirii şi de sistemul de

73
rezistenţă ales.

Fig. III.11. Compartimentarea unei clădiri pe înălţime

a. demisol; b. parter; c. etaje; d. mansardă; e. pod; f. infrastructură;
g. suprastructură

Fiecare nivel poartă o denumire şi anume:

Subsolul este nivelul situat sub cota terenului natural. Dacă
planşeul superior este aşezat deasupra acestei cote, la partea
superioară a încăperilor subsolului se prevăd ferestre pentru
iluminare şi aerisire.
Atunci când se prevăd de la început camere de locuit în
subsol, acestea se ridică deasupra cotei terenului, rămânând
îngropat în pământ circa 1m. În acest caz, nivelul respectiv se
numeşte demisol.
În unele cazuri este necesar să se realizeze un nivel mai jos
decât subsolul, acesta constituie al doilea subsol. Deoarece încăperile

74
lui nu mai pot fi iluminate si aerisite direct, ele servesc numai pentru
depozitare sau ca spaţii pentru instalaţii (subsol tehnic).
Parterul este nivelul situat la cota terenului sau puţin peste
aceasta.
Etajele (I, II, III etc.) sunt nivelurile situate deasupra
parterului. Dacă între parter şi etajul I se află un nivel cu înălţimea
mai mică decât a fiecăruia dintre acestea, nivelul respectiv se
numeşte mezanin.
Numărul de niveluri al clădirilor se notează prescurtat astfel:
S - subsol; P - parter; S+P - subsol şi parter; S+P+1 - subsol, parter
şi un etaj; S+P+2 - subsol, parter şi două etaje etc.
Deasupra ultimului etaj se execută acoperişul realizat din
şarpantă şi învelitoare. Spaţiul între ultimul planşeu al clădirii şi
învelitoare se numeşte pod. Dacă înălţimea podului este mare, se
pot amenaja încăperi de locuit, prevăzându-se ferestre în acoperişul
clădirii, partea podului amenajată ca locuinţă se numeşte mansardă.
În general la construcţii acoperişul se execută sub formă de
terasă.

b. Compartimentarea clădirilor pe acelaşi nivel (fig. III. 1). În

cadrul aceluiaşi nivel, clădirea este compartimentată în încăperi
(camere) cu ajutorul zidurilor sau pereţilor, în pereţi se lasă goluri
pentru circulaţie, libere sau prevăzute cu uşi.
În general, încăperile unei clădiri pot avea următoarele
destinaţii: încăperi de locuit sau de lucru, de exemplu: birouri, săli
de clasă, săli de operaţie, ateliere etc.; încăperi de serviciu, de
exemplu: băi, bucătării, vestiare, camere pentru instalaţii etc.;

75
încăperi sau spaţii pentru circulaţie, de exemplu: holuri, vestibule,
coridoare, casele scărilor etc.

C. ETAPELE REALIZĂRII UNEI CONSTRUCŢII

Abordarea unei construcţii are loc în următoarele etape:

proiectare, execuţie, recepţie, dare în funcţiune şi postutilizare.
Proiectarea este un proces complex prin care specialişti de diferite
profesii caută soluţiile optime pentru aspectul funcţional, constructiv,
estetic şi economic al unei construcţii.
Pe lângă proiectul construcţiei propriu-zise se întocmeşte şi
proiectul de organizare a şantierului, care urmăreşte să asigure
desfăşurarea optimă a lucrărilor. Aici se consemnează datele de începere
şi terminare a lucrărilor, necesităţile şantierului, lucrările provizorii etc.
Execuţia unei construcţii înseamnă transpunerea în practică a
proiectului întocmit în faza de proiectare. Lucrările de execuţie ale
construcţiei sunt precedate de o serie de lucrări pregătitoare, cum ar fi:
amenajarea terenului şi a platformei de lucru, fixarea poziţiei
construcţiilor, alimentarea cu apă, lumină şi forţă a şantierului, protecţia
construcţiilor vecine şi a instalaţiilor existente etc.
Recepţia lucrărilor este efectuată de către comisii de specialişti
formate din reprezentanţi ai beneficiarului, proiectantului şi
constructorului. Practic se urmăreşte dacă lucrarea corespunde din punct
de vedere al proiectului şi prescripţiilor tehnice, dacă se încadrează în
indicatorii tehnico-economici aprobaţi etc.
Postutilizarea unei construcţii începe odată cu iniţierea acţiunii
pentru desfiinţarea acelei construcţii.

76
 1. AVIZAREA LUCRĂRILOR PUBLICE

O lucrare publică, fiind o investiţie, nu se poate realiza fără:

- documentaţie executată, verificată şi aprobată de către
unpersonal atestat profesional;
- respectarea legalităţii cu privire la teren şi amplasarea în teren
(certificat de urbanism cu încadrarea amplasamentului în planul urbanistic
avizat şi aprobat);
- respectarea normelor PSI, de igienă şi protecţie a mediului;
- avizarea utilizării surselor de apă, combustibil şi energie
(electrică şi termică);
- respectarea normelor cu privire la calitatea construcţiilor,
- avizarea şi autorizarea funcţionării investiţiei de către organele în
drept.

Fazele proiectării unui obiectiv de investiţii sunt:

- studiul de fezabilitate (uneori precedat de un studiu de
prefezabilitate);
- proiectul tehnic şi caietul de sarcini;
- detalii de execuţie.
Trecerea de la o fază la alta de proiectare se poate face numai
după elaborarea şi aprobarea fazei anterioare.
Conţinutul documentaţiilor, pe faze, este fixat prin Ordinul
Comun al Ministerului Finanţelor şi al Ministerului Lucrărilor Publice şi
Amenajarea teritoriului (MLPAT) nr. 792/13N/1994.
Documentaţia, împreună cu avizele, se prezintă la Ministerul
Finanţelor şi la Consiliul Interministerial pentru Avizarea Lucrărilor

77
Publice de Interes Naţional şi Locuinţe Sociale. În funcţie de valoarea
totală a investiţiei se emite: Ordin al ordonatorului principal de credite
(până la 4 mld. lei; sau 3 mld. lei la investiţiile publice locale) şi Hotărâre
de Guvern (peste 4mld. lei).

1.1. Conţinutul-cadru al studiului de fezabilitate

PĂRŢI SCRISE
a. Date generale:
- denumirea obiectivului de investiţii;
- elaborator;
- ordonatorul principal de credite;
- amplasamentul (judeţ, localitate, stradă, număr);
- tema cu fundamentarea necesităţii şi oportunităţii investiţiei;
- descrierea funcţională şi tehnologică;
- membrii (pe specialităţi) echipei care a întocmit studiul de
fezabilitate.

b. Datele tehnice ale investiţiei:

- o suprafaţă, caracteristicile geofizice şi situaţia juridică a
terenului;
- caracteristicile principale ale construcţiilor:
- clădiri: deschideri, travei, aria construită, aria desfăşurată,
niveluri şi înălţimi, volumul construit;
- reţele: lungimi, lăţimi, diametre, materiale, condiţii de
pozare; principalele utilaje pentru dotarea obiectivului;
- instalaţii aferente construcţiilor, a utilităţii.

78
 c. Date privind forţa de muncă pentru realizarea investiţiei:
- total personal, din care personal de execuţie;
- locuri de muncă nou create.

d. Devizul general al investiţiei

e. Principalii indicatori tehnico-economici ai investiţiei:

- valoarea totală a investiţiei;
- eşalonarea pe ani a investiţiei;
- durata de realizare a investiţiei;
- capacităţi.

f. Finanţarea investiţiei
Se prezintă în procente sursele de finanţare: surse proprii, credite
bancare, fondurile bugetului de stat, fonduri speciale constituite prin lege,
credite externe garantate sau contractate direct de stat.

g. Avize şi acorduri - emise de organele în drept conform

legislaţiei în vigoare:
- avizul ordonatorului principal de credit;
- certificatul de urbanism;
- asigurarea utilităţilor (apa, combustibil, energie electrică şi
termică);
-măsuri pentru protecţia mediului;
- alte avize de specialitate (PSI, aviz sanitar, militar etc.).

79
 PĂRŢI DESENATE

a) plan de amplasare în zonă (1:25.000 - 1:5.000)

b) plan general (1:5.000 - 1:500).
c) planuri şi secţiuni de arhitectură pentru principalele obiecte ale
investiţiei.

1.1.1. Devizul general

Devizul general este documentaţia tehnico-economică prin care se
stabileşte valoarea totală estimativă a obiectelor de investiţii la faza de
proiectare - studiul de fezabilitate şi proiectul tehnic.
Structura sa este următoarea:

PARTEA I.
a. Cheltuieli pentru obţinerea şi amenajarea terenului (organizarea
de şantier şi protecţia mediului);
b. Cheltuieli pentru realizarea infrastructurii obiectivului
(alimentare cu apă, gaze, energie electrică, termică, reţea de canalizare,
racord telefoane, drumuri, căi ferate etc.);
c. Cheltuieli pentru proiectare şi asistenţă tehnică:
- studii de teren (geo, topo, hidro);
- obţinere de avize, acorduri, autorizaţii;
-proiectare şi engineering;
- organizarea licitaţiilor peatru execuţia lucrărilor (documentaţii,
corespondenţă, anunţuri publicitare, onorariilor participanţilor etc.);
d. Cheltuieli pentru investiţia de bază:
- clădiri şi construcţii speciale, instalaţii aferente construcţiilor,

80
reţele de utilităţi din incintă;
- cheltuieli pentru realizarea lucrărilor de construcţii şi instalaţii
desfăşurate pe obiecte (delimitarea obiectelor o face proiectantul, iar
cheltuielile pentru realizare unui obiect sunt date în devizul pe obiect);
- montaj utilaje tehnologice, inclusiv reţelele necesare funcţionării
acestora;
- utilaje, echipamente de transport, dotări cu durată mare de
serviciu;
- achiziţionare şi montaj de utilaje şi echipamente tehnologice.
e. Alte cheltuieli:
- organizare de şantier, comisioane şi taxe;
- cheltuieli diverse şi neprevăzute (se estimează 5% din
cheltuielile de mai sus, fără cheltuielile de obţinere a terenului);
f. Cheltuieli pentru darea în exploatare:
- pregătirea personalului de exploatare;
- probe tehnologice, încercări, rodaje.

PARTEA a II-a
Valoarea rămasă, actualizată, a mijloacelor fixe existente, care vor
fi incluse în cadrul obiectivului care se construieşte.

PARTEA a III-a
Fondul de rulment necesar realizării producţiei din prima lună de
funcţionare: cheltuieli pentru asigurarea stocurilor de materiale şi materii
prime, energie, transporturi, salariile personalului direct productiv, piese
de schimb de mare uzură etc.

81
 1.1.2. Devizul pe obiect
Devizul pe obiect este sintetic şi se obţine prin însumarea
cheltuielilor tuturor categoriilor de lucrări care compun obiectul de
investiţii, la care se adaugă TVA.

1.2 Conţinutul cadru al proiectului tehnic

Proiectul tehnic se elaborează pe baza Studiului de fezabilitate
aprobat, după care se verifică de către specialişti atestaţi din MLPAT.
Proiectul tehnic cuprinde următoarele:

PĂRŢI SCRISE
a. Descrierea generală a lucrărilor:
- amplasamentul, topografia, clima şi fenomenele naturale
specifice zonei, geologia şi seismicitatea;
- prezentarea proiectului pe volume, broşuri, capitole;
- organizarea de şantier, căile de acces provizoriu, sursele de apa,
energie (electrică, termică), gaze, telefon;
- căile de acces, căile de comunicaţie etc.;
- programul de execuţie al lucrărilor (grafice);
- trasarea lucrărilor;
- protejarea lucrărilor executate şi a materialelor;
- măsurarea lucrărilor;
- laboratoare şi teste;
- memoriile tehnice pe specialităţi.
b. Caietele de sarcini, care cuprind:
b.1. Rolul şi scopul caietelor de sarcini:
- reprezintă descrierea scrisă a lucrărilor;

82
 - conţin nivelul de performanţă al lucrărilor;
- elaborarea lor se face pe bază breviarelor de calcul şi a planşelor;
- prevăd testele, verificările, probele şi modul de urmărire a
comportării în timp a investiţiei.
b.2. Tipuri şi forme de caiete de sarcini:
- caiete de sarcini pentru execuţia lucrărilor;
- caiete de sarcini pentru teste, probe, verificări, recepţii şi puneri
în funcţiune, urmărirea comportării în timp a construcţiilor şi conţinutul
cărţii tehnice a construcţiei.
b.3. Conţinutul caietelor de sarcini:
- breviarele de calcul;
- proprietăţile fizice, chimice, de aspect, toleranţe, probe, teste
pentru materiale;
- dimensiunea, forma, aspectul, şi descrierea execuţiei lucrării;
- ordinea de execuţie, probe, teste, verificări etc.;
- standarde, normative pentru materiale, utilaje, execuţie, montaj,
probe etc.;
- condiţii de recepţie.
c. Listele cu cantităţile de lucrări, care cuprind următoarele:
- centralizatorul obiectelor pe obiectiv;
- centralizatorul categoriilor de lucrări pe obiecte;
-- listele cu cantităţile de lucrări pe capitole;
- listele cu consumurile de materiale, forţa de muncă, ore
funcţionare utilaje de construcţii şi cele privind transporturile;
- listele cu utilajele şi echipamentele tehnologice, inclusiv dotările;
- fisele tehnice (după caz, specificaţiile tehnice);
- graficul general de realizare a investiţiei.

83
 PĂRŢI DESENATE
a. Planuri generale, ce cuprind următoarele planuri:
- de amplasare a reperelor de nivelment;
- topografice principale;
- de amplasare a forajelor;
- de amplasare a obiectelor;
- de sistematizare verticala a terenului;
- privind construcţiile subterane;
- de amplasare a reperilor ficşi şi mobili de trasare.
b. Planşele principale ale obiectelor
c. Planuri de arhitectură:
- plan individual de amplasare;
- planurile nivelelor subterane şi supraterane ale teraselor,
acoperişurilor etc,:
- secţiuni, faţade, detalii importante etc.;
- confecţii metalice, panouri prefabricate;
- tâmplarii si finisaje (interioare şi exterioare).
d. Planuri de structură:
- planurile infrastructurii/suprastructurii şi secţiunile caracteristice;
- descrierea soluţiilor constructive recomandate.
e. Planuri de instalaţii:
- planurile principale de amplasare a utilajelor;
- scheme ale instalaţiilor;
- secţiuni, vederi, detalii principale.
f. Dotări şi instalaţii tehnologice:
- desene de ansamblu;
- schema fluxului tehnologic;

84
 - scheme cinematice;
- scheme ale instalaţiilor hidraulice, pneumatice, electrice, de
automatizare etc.;
- planuri de montaj;
- diagrame, nomograme, calcule inginereşti;
- dotări-cu mobilier, inventar gospodăresc, PSI, protecţia muncii.

2. ASIGURAREA CALITĂŢII LUCRĂRILOR ÎN

CONSTRUCŢII

În domeniul construcţiilor există un sistem de conducere şi

asigurare a calităţii lucrărilor, format din două părţi:
- conducerea calităţii - determină şi aplică politica în domeniul
calităţii;
- asigurarea calităţii - reprezintă instrumentul de aplicare a politicii
în domeniul calităţii, prin activităţi adecvate pentru îndeplinirea
obligaţiilor contractuale stabilite între factorii implicaţi în procesul de
concepere, realizare, exploatare şi postutilizare a construcţiei.
Funcţiile principale ale sistemului de conducere şi de
asigurare a calităţii în construcţii sunt:
- analiza contractului dintre părţi;
- controlul documentelor de proiectare;
- produse (servicii) furnizate de beneficiar,
- recepţia, identificarea şi regăsirea produselor;
- controlul tehnologiilor pentru execuţia produselor, lucrărilor şi a
serviciilor,
- verificarea ;şi încercarea produselor şi a serviciilor prestate;

85
 - controlul şi verificarea pe parcursul execuţiei şi în final a
lucrărilor;
- verificarea mijloacelor de control, măsurare şi încercare;
- primirea, manipularea şi depozitarea produselor;
- înregistrările privind calitatea;
- urmărirea comportării în exploatare;
- instruirea personalului.
Documentele tehnice ale sistemului
Sistemul de conducere şi de asigurare a calităţii în construcţii are
la bază următoarele documente:
a. Documente privind datele de intrare ale sistemului:
- detalii de execuţie şi specificaţii tehnice;
- specificaţii de performanţă;
- caiete de sarcini.
b. Documente ale programului de asigurare a calităţii:
- manualul de asigurare a calităţii;
- modalităţi de îndeplinire a funcţiilor sistemului de conducere şi
de asigurare a calităţii;
- planul de control al calităţii, verificări şi încercări.
c. Planul de audit.
d. Documente şi înregistrări referitoare la calitate: certificate,
buletine, procese verbale, rapoarte etc.
e. Diverse alte documente referitoare la calitate: rapoarte
tehnice, informări, dări de seamă periodice.
Aceste documente se întocmesc, se ţin la zi şi se revizuiesc
periodic de către unităţile implicate.
Sistemul de conducere şi asigurare a calităţii se particularizează în

86
funcţie de categoria de importanţă a construcţiei. Astfel, construcţiile se
clasifică în patru categorii: de importanţă excepţională (A), deosebită (B),
normală (C), redusă (D).
MLPAT stabileşte criteriile de importanţă, ţinând seama de
următoarele aspecte:
- rolul socio-economic al construcţiilor;
- influenţa construcţiilor asupra naturii şi a mediului construit;
- caracteristicile construcţiilor: complexitate, considerente
economice, etc.
Urmărirea comportării în exploatare a construcţiilor - se
realizează prin: urmărire curentă şi urmărire specială.
Urmărirea curentă - este o activitate sistematică de culegere de
date privind starea tehnică a construcţiei, care corelată cu activitatea de
întreţinere reparaţii, are ca obiectiv menţinerea construcţiilor la parametrii
proiectaţi.
La apariţia unor degradări, care se consideră că pot afecta
exploatarea în condiţii de siguranţă a construcţiei, proprietarul va solicita
o consultanţă de specialitate, în vederea instituirii unei urmăriri extinse.
Urmărirea specială - constă din investigaţii specifice,
suplimentare faţă de urmărirea curentă, asupra unor parametri care
caracterizează capacitatea construcţiei de a-şi îndeplini rolul pentru care a
fost proiectată. Acest tip de urmărir se instituie pentru:
- construcţii noi de importanţă deosebită sau excepţională;
- construcţii în exploatare cu evoluţie periculoasă, stabilită în urma
unei expertize.
Activitatea de urmărire fundamentează intervenţiile în timp asupra
construcţiilor, care pot fi determinate de următoarele:

87
 - exploatarea normală;
- acţiuni accidentale;
- acţiunile omului: schimbări de destinaţie, prelungirea duratei de
serviciu, ridicarea nivelului performantelor prevăzute iniţial.

3. CONTROLUL DE STAT AL CALITĂŢII ÎN

CONSTRUCŢII

În domeniul construcţiilor, pe lângă controlul intern sau alte forme

de control, există Controlul de stat al calităţii construcţiilor şi a
lucrărilor publice care este efectuat, în principal, de către Inspecţia de
stat în construcţii, lucrări publice, urbanism şi amenajarea
teritoriului din cadrul MLPAT.
Obiectivele acestui control sunt următoarele:
- îndeplinirea obligaţiilor legale;
- respectarea de către toţi factorii (investitori, cercetători,
proiectanţi, experţi verificatori atestaţi, fabricanţi şi furnizori de produse
pentru construcţii, executanţi, diriginti de specialitate, proprietari,
administratori, utihzatori, autoritatea publică etc) a prevederilor cu privire
la calitate;
- respectarea prevederilor autorizaţiilor şi a avizelor;
- respectarea reglementărilor tehnice;
- îmbunătăţirea sistemului calităţii în construcţii.
Controlul se exercită atât la lucrările noi cât şi la lucrările de
intervenţie în timp: modernizări, reabilitări, reparaţii capitale, consolidări
etc. Acest control se aplică tuturor construcţiilor, indiferent de forma de
proprietate, destinaţie, sau sursa de finanţare. În cazul nerespectării

88
prevederilor legale se dispune sistarea lucrărilor la construcţiile în cauză.

4. RECEPŢIA LUCRĂRILOR DE CONSTRUCŢII ŞI A

INSTALAŢIILOR AFERENTE

Recepţia lucrărilor de construcţii, de orice categorie şi instalaţii

aferente acestora, se efectuează atât la lucrări noi, cât şi la intervenţiile în
timp asupra construcţiilor existente (reparaţii capitale, consolidări,
modificări, modernizări, extinderi etc) şi se realizează în două etape:
- recepţia la terminarea lucrărilor;
- recepţia finală, la expirarea perioadei de garanţie.

Recepţia la terminarea lucrărilor

Recepţiile se vor organiza de către ordonatorii de credite sau
proprietari, adică investitorii.
Executantul trebuie să comunice investitorului data terminării
tuturor lucrărilor prevăzute în contract, printr-un document scris.
Investitorul numeşte comisia de recepţie, alcătuită din cel puţin 5 membri,
din care vor face parte, în mod obligatoriu, câte un reprezentant al
investitorului, respectiv al administraţiei publice locale pe teritoriul căreia
este situată construcţia.
Pentru construcţiile de importanţă deosebită comisiile de recepţie
vor fi din cel puţin 7 membri, numărul de specialişti fiind de minimum
cinci.
Investitorul va organiza recepţia în cel mult 15 zile de la
notificarea terminării lucrărilor şi va comunica data stabilită membrilor
comisiei de recepţie, executantului şi proiectantului.

89
 Reprezentanţii executantului şi ai proiectantului nu pot face parte
din comisia de recepţie, ei având caritatea de invitaţi. Proiectantul va
prezenta comisiei punctul său de vedere privind execuţia construcţiei.
La recepţia clădirilor cu înălţimea mai mare de 28m, cu săli
aglomerate şi capacitate peste 150 persoane, din comisia de recepţie va
face parte şi reprezentantul Comandamentului Trupelor de Pompieri.
Comisia de recepţie examinează:
- respectarea prevederilor din autorizaţia de construire, avizele şi
condiţiile de execuţie impuse de autorităţile competente;
- executarea lucrărilor conform prevederilor contractului,
documentaţiei de execuţie şi reglementărilor specifice legale;
- referatul întocmit de către proiectant;
- terminarea tuturor lucrărilor prevăzute în contractul încheiat între
investitor şi executant.
Activitatea comisiei se încheie cu întocmirea unui proces verbal
de recepţie în care investitorul poate să admită, să amâne sau să respingă
recepţia lucrării. Amânarea recepţiei se recomandă când:
- se constată lipsa sau neterminarea unor lucrări care afectează
siguranţa în exploatare;
- construcţia prezintă vicii a căror remediere necesită timp şi care,
nu ar fi făcute, ar diminua utilitatea lucrării;
- calitatea lucrărilor este îndoielnică.
Respingerea recepţiei are loc dacă se constată vicii care nu pot fi
înlăturate care, prin natura lor, împiedică realizarea uneia sau a mai
multor exigenţe principale, caz în care se impun expertize, reproiectare,
refacere de lucrări etc.
În cazul în care investitorul solicită preluarea unei părţi din lucrare

90
înainte de terminarea întregii lucrări, se va încheia un proces verbal de
predare-primire între executant şi investitor, care nu este un proces verbal
de recepţie.

Recepţia finală
Aceasta este solicitată de către investitor în cel mult 15 zile după
expirarea perioadei de garanţie prevăzută în contract.
La recepţia finală participă: investitorul, comisia de recepţie
(numită de investitor), proiectantul lucrării şi executantul.
Comisia de recepţie examinează următoarele:
- procesele verbale de recepţie întocmite la terminarea lucrărilor;
- finalizarea lucrărilor solicitată în urma recepţiei anterioare;
- referatul investitorului privind comportarea construcţiilor în
perioada de garanţie.
Dacă lucrarea este respinsă, aceasta va fi pusă în stare de
conservare prin grija şi cheltuiala investitorului, iar utilizarea ei va fi
interzisă.

5. CARTEA TEHNICĂ A CONSTRUCŢIEI

Cartea tehnică a construcţiei cuprinde documente şi date

referitoare la proiectarea, execuţia, recepţia, exploatarea, întreţinerea,
repararea şi urmărirea în timp a construcţiei.
Aceasta se întocmeşte de către investitor împreună cu proiectantul,
într-un singur exemplar. Modul de întocmire şi completare a cărţii tehnice
se controlează de către comisiile de recepţie finală şi organele de control
împuternicite.

91
 Proprietarul sau administratorul va asigura activitatea de urmărire
a comportării construcţiei în exploatare. La schimbarea proprietarului,
cartea tehnică va fi predată noului proprietar, care are obligaţia păstrării şi
completării acesteia.
După demolarea construcţiei, cartea tehnică se predă la arhiva
unităţilor administrativ-teritoriale, nu înainte de a se completa cu modul
de desfăşurare a acţiunii de postutilizare (demolare) indicat de către
proiectant.

6. POSTUTILIZAREA CONSTRUCŢIILOR

Această activitate are loc odată cu iniţierea acţiunii pentru

desfiinţarea acelei construcţii. Înainte de începerea lucrărilor de demolare
se întocmeşte o documentaţie tehnică, care va cuprinde următoarele:
- planul de amplasare a construcţiei (sau a părţilor din această)
care urmează a fi demolată;
- planurile sau releveele construcţiei (din care să rezulte destinaţia,
alcătuirea şi funcţiunile) întocmite la o scară convenabilă;
- planurile racordurilor la utilităţile exterioare: apă, canal, energie
electrică, energie termică, gaze, telefon;
- planurile de asigurare şi refacere a continuităţii utilităţilor
exterioare;
- condiţii tehnice, detalierea fazelor activităţii de demolare,
procedee tehnice, recomandări, măsuri de protecţia muncii şi a mediului
înconjurător, devizul lucrărilor de demolare.

92
 7. PRINCIPALELE LEGI, HOTĂRÂRI
GUVERNAMENTALE SAU ORDONANŢE care reglementează
activitatea în construcţii precum şi PRINCIPALELE ACTE
NORMATIVE pentru autorizarea executării construcţiilor.
1. Legea nr. 50/1991 - privind autorizarea executării
construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor.
2. HGR 727/18.12.1993 - pentru aprobarea
Regulamentului privind procedurile de organizare a licitaţiilor,
prezentarea ofertelor şi adjudecarea proiectării investiţiilor
publice.
3. Ordonanţa nr. 20/27.01.1994 - privind punerea în
siguranţă a fondului construit.
4. HGR 592/02.11.1993 - pentru aprobarea
Regulamentului privind procedurile de organizare a licitaţiilor,
prezentarea şi adjudecarea investiţiilor publice.
5. HGR 731/14.10.1991 - privind aprobarea
Regulamentului de atestare tehnico-profesională a specialiştilor
cu activitate în construcţii.
6. HGR nr. 682/07.10.1994 - Privind aprobarea
Metodologiei pentru concesionarea de terenuri şi construcţii
din zonele libere.
7. HGR nr. 261/18.16.1994 - pentru aprobarea unor
regulamente elaborate în temeiul art.35si 36 din Ordonanţa
Guvernului nr. 2/1994 privind calitatea în construcţii.

93
 8. Legea nr. 10/18.01.1995 - privind calitatea în
construcţii.
9. HGR 273/14.16.1994 - privind aprobarea
Regulamentului de recepţie a lucrărilor de construcţii şi
instalaţii aferente acestora.
10. HGR 728/19.10.1994 - pentru aprobarea
Regulamentului privind certificarea calităţii produselor folosite
în construcţii.
11. HGR 376/08.07.1994 - privind metodologia de
elaborare a devizului general pentru obiectivele de investiţii.
12. Legea nr.27/17.05.1994 - privind impozitele şi taxele
locale.
13. Ordonanţa nr. 225/19.08.1994 - privind aprobarea
normelor metodologice privind conţinutul cadru al proiectelor -
pe faze de proiectat în Monitor Oficial - partea I nr. 225/1994
cu anexele aprobate cu Ordinul 792/20.06.1994 al Ministerului
Finanţelor şi Ordinul 13/N/20.06.1994 al MLPAT.
14. HGR 272/14.06.1994 - pentru aprobarea
Regulamentului privind controlul de stat al calităţii în
construcţii.
15. Norme 46544/30.06.1994 metodologice privind
organizarea şi desfăşurarea licitaţiilor pentru achiziţiile publice
de bunuri, elaborate de Ministerul Finanţelor.

94
 16. Ordonanţa nr. 24/11.04.1995 - pentru modificarea şi
completarea reglementărilor privind impozitul pe venitul
agricol şi impozitele şi taxele locale.
17. HGR nr.63/22.02.1994 - privind aprobarea
Regulamentului privind organizarea licitaţiilor pentru
achiziţiile publice de bunuri, aprobat prin HGR nr. 63/1994.
18. HGR 660/19.09.1994 - pentru modificarea
Regulamentului privind organizarea licitaţiilor pentru
achiziţiile publice de bunuri, aprobat prin HGRnr.63/1994.
19. HGR nr. 193/1995 - pentru acordarea de avansuri
pentru realizarea unor acţiuni şi categorii de cheltuieli finanţate
din fonduri publice.
20. Ordonanţa nr. 12/04.08.1993 - privind achiziţiile de
bunuri şi investiţiile publice.
21. HGR 441/13.06.1995 - pentru modificarea şi
completarea Regulamentului privind organizarea licitaţiilor
pentru achiziţiile publice de bunuri, aprobat prin HGR 63/1994.
22. Legea nr.50/1991 - privind autorizarea executării
construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor.
23. Ordonanţa Guvernului României nr. 4/1994 - pentru
modificarea Legii nr.50/1991 privind autorizarea executării
construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor.
24. Legea nr.82/1995 - pentru aprobarea Ordonanţei

95
guvernului nr.4/1994.
25. Legea nr.18/1991 - privind fondul funciar.
26. Legea nr. 7/ 1996 - Legea cadastrului şi a publicităţii
imobiliare.
27. Legea nr.69/1991 - Legea administraţiei locale.
28. Legea nr. 24/1996 - pentru modificarea şi
completarea Legii administraţiei publice locale nr. 69/1996.
29. Legea nr. 33/1994 - privind expropierea pentru cauza
de utilitate publică.
30. Legea nr. 137/1995 - Legea protecţiei mediului.
31. HGR nr. 31/1996 pentru aprobarea Metodologiei de
avizare a documentaţiilor de urbanism privind zone şi staţiuni
turistice şi a documentaţiilor tehnice privind construcţiile din
domeniul turismului.
32. HGR nr. 62/1996 - privind aprobarea Listei
obiectivelor de investiţii şi de dezvoltare, precum şi a criteriilor
de realizarea a acestora, pentru care este obligatoriu avizul
Statului Major General.
33. HGR nr. 51/1992 - privind unele măsuri pentru
îmbunătăţirea activităţii de prevenire şi stingere a incendiilor.
34. HGR nr.531/1992 - privind realizarea unor măsuri de
apărare civilă.
35. Instrucţiuni MAN nr. M4/1993 - pentru aplicarea

96
HGR nr. 51/1992 privind realizarea unor măsuri de apărare
civilă.
36. HGR nr. 452/1994 - privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Transporturilor.
37. HGR nr. 127/1994 - privind stabilirea şi funcţionarea
unor contravenţii la normele pentru protecţia mediului
înconjurător.
38. Ordin MLPAT nr.91/1991 - pentru aprobarea
formularelor, a procedurii de autorizare şi a conţinutului
documentaţiilor prevăzute de Legea nr. 50/1991.
39. Ordin MLPAT nr. 14/22.01.1991 - privind instituirea
Comisiei pentru avizarea lăcaşurilor de cult.
40. Ordin MLPAT nr.589/D/09.01.1992 - privind unele
măsuri ce se impun în vederea împiedicării degradării, precum
şi protejării bunurilor imobiliare cu valoare de patrimoniu.
41. Ordin MLPAT nr. 34/N/04.11.1995 - pentru
aprobarea Precizărilor privind aprobarea şi completarea
documentaţiilor de urbanism şi amenajarea teritoriului, precum
şi a documentaţiilor tehnice pentru autorizarea executării
construcţiilor.
42. Ordin MLPAT nr. 3376/MC/12.15/1996 - privind
aprobarea condiţiilor de autorizare construcţii cu caracter
militar. Anulează Ordinul MLPAT nr. 126/D/1992.

97
 43. Ordinul Ministerului sănătăţii nr. 981/1994 - pentru
aprobarea Normelor de igienă privind mediul de viaţă al
populaţiei.
44. Norme de igienă - privind mediul de viaţă al
populaţiei.
45. Ordin MAPPM nr. 125/1996 - pentru aprobarea
Procedurii de reglementare a activităţii economice şi sociale cu
impact asupra mediului înconjurător.
46. Precizări comune DUAT nr. 1371/1992 şi DAPL nr.
19/3422/1992 cu privire la aplicarea Legii nr.50/1991.

REZUMAT

A. Construcţiile, indiferent de destinaţia acestora, ca concept,

alcătuire şi mod de execuţie, depind de natură, om şi activitatea umană.
1. Orice construcţie sau element de construcţie trebuie să
îndeplinească o serie de cerinţe tehnico-economice ca: durabilitate,
rezistenţă la foc, condiţii de rezistenţă, fizice, arhitectonice şi
edconomico-organizatorice.
Durabilitatea reprezintă durata de funcţionare normală a
principalelor elemente de construcţie şi se referă la: rezistenţă la îngheţ-
dezgheţ, umiditate, acţiunea microorganismelor, coroziune. Pentru aceasta
se folosesc materiale rezistente la acţiunea factorilor atmosferici sau se
protejează cu diverse substanţe materialele utilizate.
Rezistenţa la foc este capacitatea construcţiei de a rezista la
solicitările termice şi mecanice datorate incendiilor. În acest caz se
98
determină combustibilitatea şi limita de rezistenţă la foc a materialelor sau
elementelor de construcţie.
Condiţiile de rezistenţă şi stabilitate a construcţiilor sub acţiunea
solicitărilor se referă la: capacitatea portantă, deformaţii, fisurări şi
oboseală.
Condiţiile fizice şi igienice de exploatare a construcţiilor se referă
la factorii exteriori şi interiori ai încăperilor, respectiv: temperatură, viteza
şi umiditatea aerului, variaţiile de temperatură, luminozitatea etc., de care
depind confortul termic, fonic, de iluminare şi igienă în clădire.
Condiţiile arhitectural-estetice asigură construcţiilor un aspect
plăcut, o compoziţie arhitectonică corespunzătoare zonei respective.
Condiţiile economico-organizatorice se referă la: costul
construcţiilor, modul de execuţie, posibilităţile de industrializare a
lucrărilor, materialele utilizate şi eficienţa economică a construcţiilor.
2. Construcţiile, întrucât nu pot satisface toate necesităţile,
respectiv de documentare, indicaţii tehnice, proiectare, execuţie,
organizare, economice etc., se clasifică după diverse criterii şi anume:
destinaţie, calitate, structură de rezistenţă, rezistenţă la foc etc.
După destinaţie sau funcţionalitatea, construcţiile se împart în
clădiri şi construcţii inginereşti.
Clădirile sunt construcţii ce adăpostesc oameni, vieţuitoare,
activitatea umană sau rezultatele muncii. Acestea se clasifică în: civile
(clădiri de locuit, publice, administrative, social-culturale), industriale
(uzine, fabrici, ateliere, magazii, silozuri, rezervoare etc.) şi
agrozootehnice (grajduri pentru animale, hale pentru păsări, sere,
răsadniţe, ateliere, magazii etc.).
Construcţiile inginereşti cuprind: căi de comunicaţii, poduri,

99
tuneluri, viaducte, baraje, turnuri de televiziune, conducte de apă, de gaze,
de canalizare, reţele de energie electrică etc.
După calitate, construcţiile au în vedere durabilitatea, rezistenţa la
foc, cerinţele de exploatare etc. şi se clasifică în trei categorii: cerinţe
ridicate, medii şi obişnuite.
Având în vedere structura de rezistenţă, construcţiile se clasifică
în: cu pereţi portanţi realizaţi din lemn, zidării, beton armat monolit sau
prefabricat, cu schelet portant din beton armat monolit, prefabricat sau
schelet metalic, cu alcătuire mixtă realizate din cadre şi diafragme şi
speciale având în vedere alcătuirea, destinaţia, modul de execuţie,
materialele folosite etc. (buncăre, rezervoare, turnuri de răcire, castele de
apă, coşuri industriale de fum etc.).
B. Orice clădire are o destinaţie precisă şi îndeplineşte o serie de
funcţiuni complexe şi variate. Astfel, la locuinţe întâlnim: camere de
locuit, bucătării, băi etc., la restaurante întâlnim: săli de mese, baruri,
bucătări etc., iar la hoteluri întâlnim: camere de cazare, recepţie, saloane,
baruri etc.
1. Principalele părţi componente ale unei clădiri sunt: fundaţia,
corpul clădirii sau elevaţia şi instalaţiile.
Fundaţia este partea clădirii ce se găseşte sub nivelul terenului
natural peste care se execută zidăria parterului sau subsolului.
Corpul clădirii, elevaţia reprezintă partea clădirii situată deasupra
terenului, ea cuprinzând elementele de rezistenţă precum şi lucrările de
finisaj şi protecţie. Elementele de rezistenţă cuprind părţile construcţiei ce
au rolul de a asigura rezistenţa şi stabilitatea clădirii fiind alcătuite din
fundaţie şi structura de rezistenţă a clădirii.
Elementele de rezistenţă ale elevaţiei sunt:

100
 - zidurile (pereţi), delimitează spaţiul interior al clădirii de mediul
înconjurător împărţind construcţia în încăperi şi au rolul de a prelua
încărcările transmise de acoperiş, grinzi, planşee etc., asupra fundaţiei;
- stâlpii, sunt elemente verticale de rezistenţă cu rol de a prelua
încărcările provenite de la alte elemente de construcţie şi a le transmite
fundaţiei;
- planşeele, separă între ele încăperile clădirii pe înlţimea acesteia
sau închid clădirea la partea ei superioară, formând astfel acoperişul sau
terasa. Acestea suportă diverse încărcări utile ca: oameni, mobilă, pereţi
despărţitori pe care le transmit zidurilor sau stâlpilor;
- şarpanta, este elementul de rezistenţă al acoperişului cu rol de
susţinere a învelitorii clădirii;
- scările, asigură circulaţia între nivelurile clădirii.
Lucrările de finisaj şi protecţie au rolul de a face clădirea cât mai
confortabilă, de a-i da un aspect estetic şi plăcut, de a o proteja împotriva
agenţilor agresivi ca: vânt, fum, ploaie, praf etc. Acestea cuprind:
- învelitoarea, (acoperişul) asigură protecţia clădirii împotriva
intemperiilor;
- izolaţia, asigură protecţia interiorului clădirii împotriva
infiltraţiilor de apă, precipitaţiilor atmosferice, schimbării temperaturii
mediului exterior, zgomotului etc.;
- tencuielile şi placajele, protejează pereţii, planşeele şi alte
elemente de construcţie, asigurându-le un aspect plăcut;
- pardoselile, asigură o bună circulaţie a oamenilor în interiorul
clădirii;
- tâmplăria, împreună cu geamurile aferente asigură astuparea
golurilor lăsate în pereţi pentru circulaţia oamenilor, a diferitelor

101
materiale, precum şi ventilarea şi iluminarea naturală a încăperilor;
- zugrăvelile, vopsitoriile şi tapetele, reprezintă elemente aplicate
peste tencuiala uscată a pereţilor şi tavanelor sau pe suprafaţa tâmplărieie,
conductelor etc., pentru protecţia şi estetica acestora.
Lucrările de instalaţii se fac pentru asigurarea unui grad cât mai
ridicat de confort al clădirilor şi ele se referă la:
- instalaţii sanitare, pentru alimentarea cu apă potabilă, canalizare,
apărare contra incendiilor, evacuarea şi arderea deşeurilor etc.;
- instalaţii electrice, de iluminat, de forţă pentru punerea în
funcţiune a unor aparate şi utilaje etc., de curenţi slabi pentru telefon,
sonerie etc., şi de protecţie pentru siguranţă, paratrăsnet etc.;
- instalaţii de încălzire, pentru asigurarea unei temperaturi
normale în clădire;
- instalaţii de ventilaţie, pentru eliminarea aerului viciat şi
împrospătarea cu aer curat din exterior.
Înafara acestor instalaţii, la unele clădiri se pot executa şi
instalaţii: de ascensoare, alimentare cu gaze, condiţionare a aerului, aer
comprimat etc.
2. Compartimentarea clădirilor se face pe verticală (înălţime) şi
pe orizontală (la acelaşi nivel).
În înălţime, spaţiul unei clădiri se compune din planşee aşezate la
o anumită cotă, spaţiul dintre planşee numindu-se nivel, ce poartă diferite
denumiri şi anume:
- subsol, nivelul situat sub cota nivelului natural şi care este
prevăzut cu ferestre pentru iluminat şi aerisire;
- demisol, nivelul situat deasupra terenului cu circa 1m şi este
destinat camerelor de locuit;

102
 - parter, nivelul situat la cota terenului sau puţin peste acesta;
- etaje, nivele situate peste parter. Dacă între parter şi etajul I este
un nivel cu o înălţime mai mică decât între fiecare dintre acestea, nivelul
respectiv se numeşte mezanin;
- acoperiş, realizat deasupra ultimului etaj format din şarpantă şi
învelitoare. Spaţiul dintre ultimul planşeu al clădirii şi învelitoare se
numeşte pod, iar dacă înălţimea podului permite amenajarea unor camere
de locuit, cu ferestre în acoperişul clădirii, această parte a podului se
numeşte mansardă.
Pe orizontală, clădirea este compartimentată în încăperi (camere)
cu ajutorul zidurilor, în cadrul acestora lăsându-se goluri pentru uşi sau
pentru circulaţia liberă dintr-un spaţiu în altul. Camerele pot avea diverse
destinaţii: spaţii de lucru sau locuit (birouri, săli de clasă, de operaţii
ateliere etc.), de serviciu (băi, bucătării, vestiare, WC etc.), pentru
circulaţie (holuri, coridoare, vestibule etc.).
C. Realizarea unei construcţii presupune o serie de etape
succesive şi anume: proiectarea, execuţia, recepţia, darea în funcţiune şi
postutilizarea.
Proiectarea este etapa complexă în care specialiştii din diverse
domenii caută soluţiile cele mai eficiente din punct de vedere constructiv,
funcţional, estetic şi economic al unei construcţii.
Execuţia este etapa transpunerii în practică a proiectului ales în
faza anterioară, etapă ce este precedată de unele lucrări pregătitoare, ca:
amenajarea teritoriului pentru lucru, fixarea poziţiei construcţiei,
alimentarea cu apă, lumină şi forţă a şantierului, protecţia construcţiilor
vecine.
Recepţia este etapa în care diverse comisii de specialişti formate

103
din reprezentanţii beneficiarului, proiectantului şi constructorului
stabilesc dacă lucrarea corespunde indicatotrilor tehnico-economici
aprobaţi.
Postutilizarea este etapa în care are loc acţiunea de demolare a
respectivei construcţii.
1. Fazele proiectării unui obiectiv de investiţii sunt: studiul de
fezabilitate, elaborarea proiectului tehnic, a caietului de sarcini şi detalii
de execuţie, trecerea de la o fază la alta necesitând aprobarea celei
anterioare.
Studiul de fezabilitate cuprinde:
- Părţi scrise: date generale (denumirea obiectivului de investiţii,
proiectantul, ordonatorul principal de credite, amplasamentul,
fundamentarea investiţiei etc.), date tehnice ale investiţiei (suprafaţă,
caracteristici geofizice şi juridice ale terenului, caracteristicile
construcţiei, instalaţiile aferente etc.), date privind forţa de muncă
necesară investiţiei (total personal din care muncitori, locuri de muncă
nou create etc.), devizul general al investiţiei, indicatorii principali
tehnico-economici ai investiţiei (valoare, eşalonare în timp, durata de
realizare etc.), finanţarea investiţiei, avize şi acorduri (certificat de
urbanism, asigurarea utilităţilor, măsuri de protecţie a mediului);
- Părţi desenate: plan de amplasare în zonă, plan general, planuri
şi secţiuni de arhitectură pentru principalele obiecte de investiţie.
Proiectul tehnic cuprinde:
- Părţi scrise: descrierea generală a lucrărilor (amplasament,
climă, geologie, seismicitate a zonei, organizarea de şantier, căi de acces,
protecţia lucrărilor executate etc.), caietele de sarcini (rolul şi scopul
acestora, tipuri, forme, conţinut), listele cu cantităţile de materiale (pe

104
capitole, consumuri specifice, utilaje şi echipamente tehnologice);
- Părţi desenate: planuri generale (de amplasare a reperelor de
nivelment, topografice, a forajelor, de amplasare a obiectivelor etc.),
planşele principalelor obiective, planuri de arhitectură (de amplasare, a
nivelelor subterane şi supraterane, a confecţiilor metalice, a tâmplăriilor, a
finisajelor etc.), planuri de structură, planuri de instalaţii (de amplasare a
acestora, secţiuni, detalii etc.), dotări şi instalaţii tehnologice (desene de
ansamblu, schema fluxului tehnologic, planuri de montaj, inventar
gospodăresc etc.).
2. În domeniul construcţiilor o problemă importantă o reprezintă
sistemul de conducere şi asigurare a calităţii lucrărilor. Acest proces are
următoarele faze: studiul contractului dintre părţi, analiza documentelor
de proiectare, recepţia lucrărilor, verificarea produselor şi serviciilor
prestate, controlul execuţiei lucrărilor, verificarea mijloacelor de control,
înregistrarea celor constatate, instruirea personalului etc.
La baza sistemului de conducere şi asigurare a calităţii în
construcţii stau următoarele documente: privind datele de intrare ale
sistemului (de execuţie tehnică, performanţe, caiete de sarcini), privind
asigurarea calităţii (manualul de asigurare a calităţii, modul de îndeplinire
a funcţiilor sistemului de conducere şi asigurarea a calităţii, planul de
control a calităţii), documente de înregistrare a celor constatate în urma
controlului (certificate, rapoarte, procese verbale), documente privind
calitatea (informări, rapoarte etc.).
3. În domeniul construcţiilor, pe lângă controlul intern al calităţii
lucrărilor, există şi controlul de stat al calităţii construcţiilor şi lucrărilor
publice efectuat de către Inspecţia de Stat în Construcţii, Lucrări publice,
Urbanism şi Amenajarea teritoriului din cadrul M.L.P.A.T. Acest control

105
urmăreşte: îndeplinirea obligaţiilor legale, respectarea de către toţi
factorii implicaţi în construcţii, a prevederilor privind calitatea,
respectarea reglementărilor tehnice, îmbunătăţirea calităţii în construcţii.
4. În construcţii, recepţia lucrărilor se face atât la lucrări noi,
precum şi la recondiţionarea celor vechi, în două etape: la terminarea
lucrărilor şi la expirarea termenului de garanţie.
La terminarea lucrărilor recepţia se face de către investitor
(proprietar) care analizează: respectarea prevederilor din autorizaţia de
construcţie, cum s-au respectat prevederile documentaţiei de execuţie şi a
reglementărilor legale, referatul proiectantului, după care de întocmeşte
un proces verbal de recepţie. Investitorul poate admite, amâna sau
respinge recepţia lucrării în raport cu neexistenţa sau existenţa unor vicii
ce presupun refacerea lucrării.
Recepţia finală sau la expirarea termenului de garanţie, se face
după 15 zile de la expirarea perioadei de garanţie şi urmăreşte
examinarea: proceselor verbale de recepţie de la terminarea lucrărilor,
finalizarea lucrărilor soluicitate la recepţia anterioară, referatul
investitorului privind comportarea lucrării în perioada de garanţie.
5. Cartea tehnică a construcţiei cuprinde: documente şi date
privind proiectarea, execuţia, recepţia, exploatarea, întreţinerea, repararea
şi urmărirea în timp a construcţiei şi ea se întocmeşte de către investitor
împreună cu proiectantul lucrării. La schimbarea proprietarului ea se
predă noului proprietar, iar la demolarea construcţiei se înaintează unităţii
administrativ-teritoriale pe raza căreia se găseşte construcţia, completată
cu etapa de postutilizare.
6. Postutilizarea construcţiilor are loc când se desfiinţează,
demolează, construcţia respectivă. Această etapă necesită o documentaţie

106
tehincă ce trebuie să cuprindă: planul de amplasare a construcţiei ce va fi
demolată, planurile construcţiei, planurile racordurilor de utilităţi,
condiţiile şi procedeele tehnice de demolare etc.
7. În acest capitol sunt prezentate diferitele legi şi alte acte
normative privind lucrările de construcţie.

ÎNTREBĂRI

 Ce condiţii tehnico-economice trebuie să îndeplinească o

construcţie?
 Cum sunt clasificate construcţiile după: destinaţie, calitate
şi structura de rezistenţă?
 Care sunt principalele părţi componente ale unei clădiri?
 Ce cuprind elementele de rezistenţă ale unei clădiri?
 Ce cuprind lucrările de finisaj şi protecţie ale unei clădiri?
 Ce cuprind lucrările de instalaţii ale unei clădiri?
 Cum se compartimentează pe verticală o clădire?
 Cum se compartimentează pe orizontală o clădire?
 Care sunt fazele realizării unei construcţii?
 Ce cuprinde proiectarea?
 Ce cuprinde studiul de fezabilitate?
 Ce cuprinde un proiect tehnic?
 Ce cuprinde sistemul de conducere şi asigurare a calităţii
lucrărilor?
 Ce cuprinde recepţia lucrărilor?
 Ce cuprinde cartea tehnică a construcţiei?
 Ce reprezintă postutilizarea construcţiilor?
107
 Care sunt principalele legi şi alte acte normative privind
lucrările de construcţie?

108
CAPITOLUL IV. MATERIALE ŞI ELEMENTE DE
CONSTRUCŢIE DIN LEMN

CUVINTE CHEIE

 Densitate
 Contragere
 Umflare
 Conductivitate termică
 Rezilienţă
 Duritate
 Punct de inflamabilitate

OBIECTIVE PROPUSE A FI ANALIZATE ŞI DEZBĂTUTE

 Conceptul de compoziţie, structură şi umiditate a lemnului

 Avantajele şi dezavantajele lemnului
 Proprietăţile fizice ale lemnului
 Proprietăţile termice ale lemnului
 Proprietăţile mecanice ale lemnului
 Rezistenţa lemnului la solicitări statice
 Duritatea lemnului
 Durabilitatea lemnului
 Materiale lemnoase brute
 Materiale lemnoase semiprelucrate
 Materiale lemnoase prelucrate

109
  Materiale lemnoase finite
 Produse derivate din lemn
 Elemente de construcţie din lemn
 Protecţia construcţiilor din lemn împotriva putrezirii şi a
focului

A. LEMNUL CA MATERIAL DE CONSTRUCŢIE

1. COMPOZIŢIA, STRUCTURA, UMIDITATEA,

AVANTAJELE ŞI DEZAVANTAJELE LEMNULUI

Lemnul se foloseşte în construcţii pentru structuri de rezistenţă în

special la acoperişuri, pentru finisaje, la tâmplărie, structuri de uzură la
pardoseli, placaje, etc., pentru punerea în operă a betonului, adică la
cofraje, etc.
Lemnul de construcţie este un sistem de substanţe de natură
organică, cu structură celulară, fibroasă, format din macromolecule şi care
manifestă anizotropia proprietăţilor mecanice cum şi a majorităţii
proprietăţilor fizice. Arborii din care se obţine lemnul de construcţie fac
parte din două grupe mari: răşinoase şi foioase. Răşinoasele au frunze
aciculare şi persistente, principalele specii fiind: molidul, bradul, laricele,
dulglasul, tisa. Foioasele sunt plante lemnoase cu frunze late şi căzătoare
în timpul iernii, din această categorie făcând parte: fagul, stejarul, nucul,
plopul, ulmul, salcia, teiul.
Compoziţia chimică elementară diferă puţin de la o specie de
lemn la alta: carbonul, care se găseşte în proporţie de aproximativ 50%,
constituie împreună cu oxigenul (42 - 43%) şi hidrogenul, în jur de 99%,

110
restul de 1% fiind format din azot (aproximativ 0,5%) şi alte elemente ce
alcătuiesc compuşi minerali.
Principalii compuşi chimici sunt: celuloza, lignina şi hemiceluloza,
alături de care se întâlnesc şi constituenţi secundari, ca: uleiuri vegetale,
acizi volatili şi răşini, tanin, săruri minerale, compuşi de azot, coloranţi
naturali.
Celuloza face parte din grupa polizaharidelor „de schelet”.
Polizaharidele sunt hidraţi de carbon cu structura micromoleculară, unele
numite „de schelet”, asigurând sistemelor în care se găsesc soliditate
mecanică. Din cadrul polizaharidelor „de schelet” celuloza este cea mai
importantă.
Celuloza este un compus macromolecular, cu structură fibroasă,
alcătuit din macromolecule filiforme. Compoziţia chimică corespunde
formulei (C6H10O5)n unde gradul de polimerizare (n) al celulozei naturale
este de cel puţin 3.000. Datorită proceselor tehnice de prelucrare se produc
ruperi ale macromoleculelor, cu diminuarea corespunzătoare a gradului
de polimerizare, uneori chiar sub jumătate din valoarea menţionată.
Rezistenţa mecanică este determinată atât de lungimea macromoleculelor
şi de orientarea lor paralelă, cât şi de numărul mare de legături de hidrogen
dintre macromolecule, dispuse pe direcţia tranversală faţă de axa fibrei.
Prin încălzire, celuloza nu se topeşte, ci se descompune, iar în absenţa
aerului se carbonizează. Celuloza este higroscopică, dar insolubilă în apă.
În aer la umiditate normală, reţine 7 - 8% apă, iar în mediu saturat cu
vapori de apă, umiditatea celulozei creşte la 22 - 24%. Insolubilitatea în
apă se explică prin numărul mare de legături de hidrogen, pe care apa nu le
poate rupe ca să solvateze macromoleculele. Soluţiile de celuloză au
caracter coloidal.

111
 Celuloza formează scheletul de rezistenţă al membranei celulare
determinând proprietăţile mecanice ale lemnului, îndeosebi rezistenţele la
întindere şi încovoiere.
Lignina, al doilea component al lemnului în ordinea importanţei,
după celuloză, este un compus macromolecular, aromatic, amorf, care
umple spaţiile din jurul fibrelor, întărind membrana cu schelet celulozic,
contribuind la rigidizarea structurii şi la creşterea rezistenţelor mecanice.
Hemicelulozele din lemn sunt constituite din pentozani, hexozani
şi pectine. O parte din hemiceluloze sunt strâns legate de celuloză, întărind
legăturile dintre fibre.
Compoziţia lemnului variază nu numai în raport cu specia, ci şi cu
vârsta, şi chiar în secţiunea cilindrului lemnos.
Elementul constitutiv al lemnului este celula vegetală, formată din
membrană celulară, protoplasma şi nucleu. Membrana delimitează spaţiul
celular, poliedric, în interiorul căruia se află protoplasma, alcătuită dintr-o
masă microgranulară, şi nucleul.
Cea mai mare parte din celule îşi încetează activitatea încă în
timpul vieţii arborelui. Aceste celule numite „ţesuturile moarte”, care
îndeplinesc, prin membranele celulare, funcţii de conducere a substanţelor
nutritive şi funcţii de susţinere. Celulele în activitate, formează ţesuturi
vii, denumite „ţesuturi de parenchim”.
În celula tânără, membrana celulară fiind alcătuită numai din
celuloză şi hemiceluloze, este lipsită de rigiditate. Ulterior, când celulele
îmbătrânesc şi nu se mai înmulţesc, membrana celulară se încrustează cu
lignină şi, ca urmare, se întăreşte şi contribuie la rigidizarea structurii
plantei.

112
 Protoplasma, constituită din compuşi macromoleculari proteici,
are ca rol principal formarea ligninei. Pe măsură ce celula se formează şi
îmbătrâneşte protoplasma se resoarbe, iar în interiorul celulei apar goluri,
denumite vacuole; la finele evoluţiei acestui proces, în interiorul celulei
rămâne un gol unic, numit lumen.
Nucleul, care are rolul de a produce înmulţirea celulelor prin
diviziunea sa, dispare odată cu protoplasma, la încheierea evoluţiei
celulelor şi lignificarea membranelor celulare.
Microstructura lemnului de răşinoase este alcătuită din ţesuturi
moarte de conducere şi susţinere formate din celule alungite, cu pereţi
îngroşaţi si lignificaţi, prin care circulă seva, numite traheide, şi
din ţesuturi de parenchim. Unele ţesuturi de parenchim, numite raze
medulare, sunt dispuse radial, formând benzi înguste, intercalate între
ţesuturile moarte, iar altele (canalele rezinifere) sunt dispuse în
cilindrul lemnos atât longitudinal cât şi radial. Traheidele, care ocupă 90 -
95% din volumul lemnului, au lungimi de 1,1 - 7,0 mm şi lăţimi de 20 –
55μm. Razele medulare şi canalele rezinifere ocupă 5 - 10% şi respectiv 0,2 -
1% din volum.
Lemnul de foioase are microstructură mai complexă, faţă de
răşinoase, şi prezintă prezintă deosebiri de la o specie la alta.
Funcţiunile de susţinere şi de conducere a sevei sunt separate în foioase.
Ţesuturile de susţinere sunt alcătuite din celule alungite, cu pereţi îngroşaţi
şi lignificaţi, cu lungimi de 0,6 - 1,6 mm şi diametrul de 10 - 50µm,
numite fibre lemnoase şi care reprezintă 40 - 68% din volumul
lemnului. Vasele prin care criculă seva, cu lungimi de 0,1 - 0,7 mm şi
diametre de 10 - 500 µm, formate din celule dispuse cap la cap, alcătuiesc

113
ţesuturile de conducere, care reprezintă 8 - 31% din volum. Ţesuturile de
parenchim, care alcătuiesc razele medulare, ocupă 10 - 29% din volum.
Structura macroscopică a lemnului este formată din mai multe
zone concentrice (fig.IV.1), care alcătuiesc scoarţa şi trunchiul lemnos
propriu-zis. Scoarţa conţine două zone: ritidomul, spre exterior,
format din ţesuturi moarte şi dure, cu rol de protecţie şi liberul
sau scoarţa vie, cu rolul de a conduce seva. Sub scoarţă se găseşte un
strat de celule vii numit cambiu, în care se formează celulele şi ia naştere
anual un nou strat inelar.

Fig. IV.1. Structura macroscopică a lemnului

Trunchiul lemnos propriu-zis, constituit din inele anuale, este

format din trei zone concentrice: o zonă inelară exterioară numită alburn,
o zonă inelară interioară şi o zonă centrală, cu contur circular, oval, sau
poligonal, numită măduvă. La unele specii de lemn (de exemplu la pin,
duglas, larice, tisa, stejar, frasin, ulm), zona inelară interioară este mai
închisă la culoare decât cea exterioară (alburnul), zonă numită duramen,
care ocupă cea mai mare parte din aria secţiunii arborelui, şi conţine

114
ţesuturi duramenificate şi este mai rezistentă decât alburnul, format din
ţesuturi mai tinere, incomplet duramenificate, prin care circulă seva. La
alte specii (brad, molid, fag) cele două zone inelare, exterioară (alburnul) şi
interioară. au acelaşi aspect şi culoare, stratul inelar interior, numit lemn
matur sau lemn copt, are caracteristici similare cu ale
alburnului, cu excepţia umidităţii care este mult mai redusă. Măduva
care se termină în canalul medular (fig.IV.1), este formată din
ţesuturi mai afânate şi mai puţin rezistente mecanic decât restul masei
lemnoase.
Inelele anuale sunt formate spre exterior din ţesuturi mai compacte şi
de culoare mai închisă, constituind lemnul târziu sau lemnul de toamnă, în
timp ce ţesuturile formate în interiorul inelului, reprezentând lemnul timpuriu
sau primăvară, sunt mai mari şi au culoarea mai deschisă (fig. IV.2).

Fig.IV.2. Structura inelelor anuale

a. grosimea unui inel anual; b. grosimea lemnului de primăvară; c.
grosimea lemnului de toamnă

Deosebirile de structură între părţile interioară şi exterioară a

inelelor anuale se explică prin ritmul de creştere diferit, primăvara
creşterea este mai rapidă, în timp ce toamna, este mai lentă.

115
Condiţiile de vegetaţie influenţează diferit dezvoltarea celor două părţi
ale inelelor anuale la foioase faţă de răşinoase. Astfel, la foioase
grosimea lemnului de primăvară este constantă, în timp ce la
răşinoase lemnul de toamnă se menţine la aceeaşi grosime. Ca urmare,
în anii de vegetaţie favorabili, în foioase se dezvoltă mai intens,
lemnul târziu, care prezintă rezistenţe mecanice mai mari, în timp
ce în răşinoase predomină lemnul timpuriu.
Lemnul este un sistem poros, caracterizat prin pori de diferite
mărimi, de la pori grosieri, care se saturează numai în contact cu o
sursă de apă, până la pori foarte fini, în care apa este reţinută prin
adsorbţie. La unele specii, porii dispuşi inelar formează o zonă
distinctă la limita inferioară a inelului anual, la alte specii porii, de
dimensiuni mici şi apropiate, sunt distribuiţi aproape uniform pe
întreg cuprinsul inelului anual. Unii pori, la unele specii (de exemplu
la stejar, frasin), sunt umpluţi cu membrane celulozice numite
tile.
Constituit dintr-un sistem complex de fibre, dispuse pe o
direcţie, în lungul cilindrului lemnos, lemnul este un material
anizotrop, cu trei axe de. simetrie: longitudinală (L), radială (R) şi
tangenţială (T) şi trei planuri de simetrie (LR, RT şi TL), dispuse
aproximativ ortogonal (fig.IV.3).

116
 Fig.IV.3. Axele şi planele de simetrie

Apa se găseşte în lemn sub formă de apă adsorbită şi

apă liberă. Apa legată prin adsorbţie, numită şi apă de
higroscopicitate, şi apa liberă constituie, împreună, umiditatea
lemnului, care se exprimă sub formă de umiditate absolută sau de
umiditate relativă.
Umiditatea relativă a lemnului la doborâre variază între 37 şi
50%, în raport cu specia de lemn. Conţinutul de apă în masa lemnoasă
nu este uniform distribuit, în ţesuturile tinere din alburn umiditatea este
mai mare decât în duramen, iar în partea superioară a trunchiului lemnos
se găseşte o cantitate mai mare de apă decât în partea inferioară.
În condiţii de uscare în atmosferă umiditatea lemnului scade,
până la stabilirea echilibrului cu umiditatea relativă a aerului.
Eliminarea umidităţii din lemn are loc prin evaporare în ordinea
crescătoare a energiei de legătură, ca urmare, se evaporă mai întâi apa
liberă, lipsită de energie de legătură cu lemnul, şi apoi se elimină apa
117
de higroscopicitate. În condiţiile climatice din ţara noastră, lemnul
uscat în aer, până la echilibru, pierde în totalitate apa liberă, precum
şi o parte din apa de higroscopicitate, umiditatea sa relativă situându-se
între 12 şi 15%. Apa legată prin adsorbţie se elimină în totalitate numai
prin uscarea lemnului la temperatura de 105°C.
Limita între apa liberă şi apa de higroscopicitate se numeşte
punct de saturaţie şi corespunde unei umidităţi relative a
lemnului de 25 - 40%. Apa liberă, ca urmare variaţiile de umiditate,
peste punctul de saturaţie nu influenţează contracţia şi proprietăţile
mecanice ale lemnului, dimpotrivă, variaţiile de umiditate sub punctul
de saturaţie sunt însoţite de modificarea volumului lemnului şi a
rezistenţelor mecanice.
Având o structură specifică, lemnul prezintă o serie de calităţi şi
defecte, respectiv avantaje şi dezavantaje, ce trebuie cunoscute în vederea
utilizării lui ca material de construcţie în condiţii de maximă eficienţă
economică.
Ca material de construcţie lemnul prezintă o serie de avantaje
care favorizează utilizarea lui în acest domeniu, şi anume:
- are un coeficient de calitate (c) ridicat, dat de greutatea

materialului raportată la rezistenţa lui c  ; din acest punct de vedere
R
este comparabil cu oţelul şi superior betonului şi zidăriei. Acest avantaj
este semnificativ la acoperişuri, unde greutatea proprie a elementului
constituie partea precumpănitoare a încărcării;
- prezintă coeficient de dilatare liniară mic, din care cauză la
construcţiile din lemn nu sunt necesare rosturi de dilataţie, şi coeficient de
conductibilitate termică redus ( λ = 0,35 W/m, K), deci este un bun

118
izolator termic;
- se prelucrează uşor;
- executarea şi montarea construcţiilor din lemn se poate face în
orice anotimp, fără a se lua măsuri speciale;
- construcţiile din lemn pot fi demontate şi remontate uşor, de
aceea în prezent lemnul se foloseşte curent şi pentru executarea
construcţiilor de organizare de şantier;
- lemnul este un material care permite realizarea unor forme
arhitecturale deosebite;
- la prelucrare şi la punerea în operă consumul de energie calorică
este minim.
Datorită structurii celulare şi a naturii sale organice lemnul
prezintă şi o serie de dezavantaje, şi anume:
- poate avea unele defecte în structură: noduri, crăpături, fibre
deviate, pungi de răşină, găuri de insecte etc., care îi influenţează negativ
proprietăţile mecanice;
- sortimentul de material lemnos obţinut prin debitarea buştenilor
este limitat (atît ca secţiune cît şi ca lungimi);
- lemnul este un material putrescibil, defect important care
determină în anumite condiţii (existenţa sporilor de ciuperci şi a unei
umidităţi sporite) degradarea totală a materialului;
- lemnul este un material inflamabil, deci poate favoriza apariţia
incendiilor;
- variaţia umidităţii lemnului provoacă umflarea şi contragerea
acestuia, din cauza anizotropiei lemnului. Acest fenomen se manifestă
diferit în raport cu direcţia fibrelor considerate, şi anume: variaţiile
dimensionale sunt minime în lungul fibrelor şi au valori importante pe

119
direcţie tangenţială inelelor anuale. De aceea, piesele de cherestea se
deformează la variaţiile de umiditate (fig. IV.4) apărând uneori crăpături
(mai ales în zona medulară), care reduc rezistenţele mecanice ale piesei de
lemn. Contracţia poate fi limitată printr-o alcătuire convenabilă a
detaliilor de construcţie, astfel încât efectele acesteia să fie minime. De
exemplu, la îmbinările cu pene acestea trebuie astfel aşezate încât să se
împiedice ieşirea lor din lucru prin deformare (fig. IV.5).

Fig. IV.4. Deformarea dimensiunilor şi a formei secţiunii transversale ale

unor piese din lemn sub acţiunea uscării

Fig. IV.4. Amplasarea pieselor la o îmbinare cu pene:

a - greşit (până poate ieşi din locaş); b - corect (tendinţa de deformare este
împiedicată de bulon)

120
 2. PROPRIETĂŢILE LEMNULUI

Lemnul prezintă o serie de proprietăţi: fizice, termice, mecanice,

rezistenţă la solicitările statice, rezilienţă, duritate, rezistenţă la smulgerea
cuielor, durabilitate, ce trebuie avute în vedere la utilizarea lui în construcţii.

2.1. Proprietăţi fizice

Densitatea. Masa lemnoasă, din care sunt alcătuite fibrele, are
densitatea cuprinsă între 1,45 şi 1,56 g/cm3, în medie egală cu 1,50
g/cm3, pentru toate speciile.
Densitatea aparentă. Definită prin raportul dintre masă şi
volumul aparent, densitatea aparentă a lemnului uscat variază de la o
specie la alta, în raport cu porozitatea. Astfel, se explică că
foioasele au densitate aparentă mai mare decât răşinoasele, ultimele
fiind caracterizate prin porozitate mai ridicată.
Densitatea aparentă a aceleiaşi specii este influenţată de
umiditate, proporţia de lemn timpuriu şi lemn târziu, cât şi de
contracţie. Datorită contracţiei, porozitatea scade şi ca urmare
compactitatea lemnului creşte, aşa se explică că lemnul de tei, care
manifestă contracţie la uscare mare, are în stare uscată densitate
aparentă mai mare decât la umiditatea de 15%.
Densitatea aparentă se determină în condiţii normalizate (STAS
84-66) pe epruvete de lemn, de formă cubică cu latura de 2 cm, cu
umiditate de 15%. Speciile forestiere din ţara noastră au densitatea
aparentă cuprinsă între 0,25 şi 1,0g/cm3, determinată la umiditatea
de 15%.

121
 Contracţia la uscare şi umflarea la umezire. Lemnul se contractă
la uscare şi se umflă la umezire. Contracţia lemnului la uscare se
numeşte contragere, şi are loc la variaţia descrescătoare a umidităţii
sub punctul de saturaţie. Creşterea umidităţii lemnului până la punctul
de saturaţie este însoţită de umflare, şi are loc fie prin umezirea
lemnului în contact cu o sursă de apă, fie ca urmare a prezenţei porilor
fini, fie prin condensare capilară. Procesele de contragere-umflare sunt
reversibile, la temperaturi sub 100°C. Consecinţă a structurii sale,
lemnul manifestă anizotropia proprietăţilor de contragere şi umflare: pe
direcţia longitudinală (L) lemnul prezintă cea mai redusă contragere, iar
pe direcţia tangenţială (T) cea mai mare, aproximativ dublă faţă de
contragerea radială (R). Umflarea şi contragerea lemnului diferă de la o
specie la alta şi chiar în masa. aceleiaşi specii, fiind influenţate de
proporţia de lemn timpuriu şi târziu.
Contragerea influenţează durabilitatea lemnului, ca urmare a
crăpăturilor pe care le cauzează, mai reduse, în general, la răşinoase
faţă de foioase. De asemenea, conduce la reducerea dimensiunilor
sortimentelor de lemn şi la deformarea lor (fig. IV.6).

Fig IV.6. Deformarea pieselor de datorită contragerii

122
 Din acest considerent, elementele de lemn se debitează la dimensiuni
sporite, iar după manifestărea contragerii se prelucrează la dimensiunile
prevăzute.

2.2. Proprietăţi termice

Dilatarea termică. Lemnul fiind un material anizotrop manifestă
dilatare termică diferită după direcţiile longitudinală, radială şi
tangenţială. Diferenţele sunt mai mari între coeficienţii de dilatare termică
longitudinală şi transversală (radială şi tangenţială) şi mai reduse între cei
după direcţiile radială şi tangenţială. Cea mai mare dilatare termică se
manifestă după direcţia transversală. Dilatarea termică diferă de la o
specie la alta şi este influenţată de densitatea aparentă şi de umiditatea
lemnului. Coeficientul de dilatare termică pe direcţia longitudinală
variază, în raport cu specia de lemn, între 3,50 şi 6,50·10-6K-1 şi între 23 şi
55·10-6K-1 după direcţia transversală.
Conductivitatea termică. Lemnul are conductivitate termică redusă,
situându-se în categoria materialelor termoizolatoare (λ = 0,04 - 0,37
kcal/mh°C). Conductivitatea termică variază crescător cu densitatea
aparentă, prezentând valori diferite, dar relativ apropiate după cele trei
direcţii: λ L = 0,05 - 0,37kcal/mh°C, λT = 0,04 - 0,25 kcal/mh°C şi λ R = 0,04
– 0,16 kcal/mh.°C.
Căldura specifică. În intervalul de temperaturi între 0 şi 100°C,
căldura specifică este în medie de 0,324 kcal/kg°C, fiind influenţată
crescător de temperatură.şi umiditatea lemnului.

123
 2.3. Proprietăţi mecanice
Lemnul se caracterizează prin anizotropia proprietăţilor
mecanice, (fig. IV.7). Pe direcţia longitudinală lemnul prezintă un
modul de elasticitate mult mai mare decât pe direcţiile radială şi
tangenţială.

Fig. IV.7. Curbele caracteristice ale lemnului la solicitarea de compresiune

pe direcţia fibrelor(L) şi perpendiculară pe direcţia fibrelor(N)

Între modulele de elasticitate la compresiune şi la întindere,

diferenţele sunt, în general, reduse.
Până la o treaptă de încărcare de 0,4 - 0,75 la compresiune şi
aproximativ 0,9 la întindere, pe direcţia fibrelor, deformaţiile variază
cvasi liniar cu eforturile unitare. În continuarea încărcării, până la
rupere, deformaţiile plastice prezente şi în etapa precedentă-se
accentuează, şi devin predominante, evoluţie care este evidenţiată pe
curba caracteristică.
Ruperea lemnului la solicitarea de compresiune paralelă cu
fibrele are loc prin formarea unor planuri de separaţie generate de

124
desprinderea fibrelor, care flambează şi se deformează transversal,
cum şi prin flambarea locală a fibrelor izolate şi prin lunecare (fig.
IV.8). Sub solicitarea la întindere paralelă cu fibrele, ruperea se produce
casant prin smulgerea fibrelor, cedarea este precedată de reducerea
secţiunii, cauzată de apropierea fibrelor unele de celelalte.

Fig. IV.8. Ruperea lemnului la solicitarea de compresiune

Aceste comportări diferite sunt consecinţa structurii fibroase a

lemnului şi explică variaţia eforturilor maxime în raport cu natura
solicitării (fig. IV.9), la întindere efortul maxim fiind aproximativ de
două ori mai mare decât efortul maxim la compresiune.

125
 Fig. IV.9. Curbele caracteristice ale lemnului la compresiune(C) şi la
întindere(T)

Sub solicitare normală pe direcţia fibrelor, cedarea se produce la

compresiune prin deformarea (turtirea), desprinderea şi lunecarea
reciprocă a fibrelor, iar la întindere prin desprinderea fibrelor de-a
lungul unui plan de separaţie.
Lemnul solicitat la încovoiere se comportă elastic în prima parte
a încărcării, în continuare, în zona comprimată apar şi se accentuează
deformaţiile plastice. În ultima etapă a încărcării, corespunzătoare
stadiului la rupere, apar deformaţii plastice şi în zona supusă la
întindere. Cedarea se amorsează în zona comprimată, prin flambajul
fibrelor, ceea ce conduce la deplasarea axei neutre, micşorarea
secţiunii şi ruperea casantă în zona întinsă.

2.4. Rezistenţele lemnului la solicitări statice

Rezistenţele mecanice variază de la o specie de lemn la alta şi
în raport cu natura solicitării, fiind influenţate de densitatea aparentă,
direcţia solicitării, umiditatea şi defectele lemnului.

126
 Între rezistenţele la compresiune paralelă cu fibrele (Rc ‫)اا‬, la
întindere paralelă cu fibrele (Rt ‫ )اا‬şi la încovoiere perpendiculară pe fibre
(Rî┴), determinate pe lemn fără defecte, cu umiditate de 15%, se
stabilesc relaţiile:
- pentru răşinoase: Rt ‫ ≈ اا‬2 Rc ‫ ;اا‬Rî ┴ ≈ 1,5 Rc ‫اا‬
- pentru foioase: Rî ┴ ≈ 2,0 Rc ‫اا‬
Rezistenţele la întindere şi la încovoiere mai mari decât
rezistenţa la compresiune se explică prin comportarea mecanică
diferită, în raport cu natura solicitării, consecinţă a structurii lemnului.
Defectele influenţează nefavorabil rezistenţele mecanice,
îndeosebi la solicitarea de întindere. Pentru un raport între diametrul
nodului d (sau suma diametrelor nodurilor din secţiune, ∑d) şi lăţimea
materialului de lemn b de 1/3(d/b= 1/3 sau ∑d/b = 1/3) rezistenţa la
compresiune scade cu 50% (fig. IV.10), iar rezistenţa la întindere cu
aproximativ 85%.

Fig. IV.10. Influenţa nodurilor asupra rezistenţei de compresiune

127
 Aşa se explică că pentru proiectarea elementelor de construcţie
din lemn se adopta rezistenţe de calcul la compresiune mai mari decât la
întindere (lemnul de construcţie conţine noduri). Rezistenţa la
încovoiere este, de asemenea, influenţată de prezenţa nodurilor,
îndeosebi de cele din zona elementului de lemn solicitată la întindere.
Crăpăturile au o influenţă mai nevaforabilă decât nodurile.
Rezistenţele mecanice, cresc, în general, cu densitatea aparentă,
dar în mai mare măsură la solicitarea de întindere decât la compresiune
(fig.IV.11).

Fig. IV.11. Influenţa densităţii aparente asupra rezistenţelor mecanice

Mărimea unghiului (α) dintre direcţia solicitării şi direcţia

fibrelor lemnului influenţează în cea mai mare măsură rezistenţele
mecanice. La solicitările de compresiune şi de întindere, rezistenţele
cele mai mari se obţin pe direcţia fibrelor (α = 0) şi cele mai mici pe
direcţia perpendiculară pe fibre (α = 90). Între rezistenţele după cele
două direcţii ortogonale se stabilesc relaţiile:

128
 Rc ‫( = اا‬5...10) Rc ┴ ;
Rt ‫( = اا‬5...35) Rt ┴
Rezistenţa la forfecare perpendiculară pe direcţia fibrelor este,
dimpotrivă, mai mare de 2 - 6 ori decât cea paralelă cu fibrele.
Umiditatea influenţează rezistenţele mecanice numai la variaţii
sub punctul de saturaţie. Lemnul în stare uscată prezintă rezistenţă
maximă la compresiune paralelă cu fibrele, creşterea umidităţii până la
punctul de saturaţie face ca rezistenţa să scadă până la aproximativ
45% din rezistenţa materialului uscat. Creşterea în continuare a
umidităţii peste punctul de saturaţie, deci în domeniul de apă liberă,
face ca rezistenţa la compresiune să se menţine cvasi constantă.
Rezistenţele mecanice se determină în condiţii normalizate pe
corpuri de probă cu umiditate de 15%.

2.5. Rezilienţa
Rezilienţa (K) reprezintă rezistenţa la încovoiere prin şoc, şi se
calculează ca raportul dintre:
L
K  (daN m/cm2)
bh
în care : L = reprezintă lucrul mecanic consumat la ruperea
epruvetei, în daNm;
b şi h = lăţimea şi respectiv înălţimea secţiunii
transversale a epruvetei, în cm.

După cum s-a mai arătat, mărimea rezilienţei permite aprecierea

caracterului ductil (tenace) sau fragil al materialelor. În cazul lemnului
diferenţierea se stabileşte pe baza „cotei dinamice”, definită prin

129
 K
raportul în care: K reprezintă rezilienţa şi ρa15 - densitatea
 a215
aparentă a lemnului cu umiditate de 15%. Pe baza mărimii cotei
dinamice, în ordine descrescătoare, se deosebesc categoriile: lemn
rezilient (bradul, molidul, frasinul), lemn de rezilienţă mijlocie (stejarul,
fagul) şi lemn nerezilient sau fragil (castanul, plopul).
Rezilienţă este influenţată de densitatea aparentă şi de direcţia
aplicării solicitării: radială sau tangenţială. În sens radial, rezilienţa
este mai mare decât în sens tangenţial, cu 20 - 50% la răşinoase şi cu 10
- 30% la foioase.
Încercarea la încovoiere prin şoc se efectuează în condiţii
normalizate (STAS 338-74) pe epruvete cu dimensiunile de 2 x 2 x
30 cm.

2.6. Duritatea
Duritatea lemnului se defineşte prin mărimea forţei care aplicată
pe un poanson (cu cap semisferic), în condiţii normalizate (STAS 2417-
80), formează pe suprafaţa epruvetei - cub cu latura de 5 cm - o urmă
cu aria de l cm2, şi se exprimă în daN/cm 2 .
Pe baza durităţii determinată pe planul de simetrie transversal,
lemnul se clasifică în: lemn dur (duritate 651 - 1000 daN/cm2), lemn
mijlociu de moale, cu duritatea cuprinsă între 351 - 650 daN/cm2 şi lemn
moale (duritate 200 - 350 daN/cm2).
Molidul face parte din categoria lemnului moale, mesteacănul şi
fagul sunt mijlocii de moi, iar stejarul şi salcâmul sunt lemne dure.

130
 2.7. Rezistenţa la smulgerea cuielor
Rezistenţa la smulgerea cuielor variază cu densitatea aparentă,
umiditatea lemnului şi cu direcţia de batere faţă de inelele anuale (cea
mai mare rezistenţă se înregistrează în secţiunea tangenţială). De
asemenea, forma secţiunii cuiului, precum şi natura suprafeţei acestuia,
lisă sau cu asperităţi, influenţează rezistenţa la smulgere.
Determinarea se efectuează în condiţii normalizate (STAS 8070-
74) şi constă în introducerea prin batere a cuielor, cu diametrul d, pe o
adâncime de pătrundere h în epruveta de lemn şi măsurarea forţei de
smulgere (P); rezistenţa la smulgere (Rsc), în daN/cm2, se stabileşte
aplicând relaţia:
P
Rsc 
 dh

2.8. Durabilitatea lemnului

Lemnul este un material putrescibil şi combustibil. Putrezirea se
datorează acţiunii microorganismelor, care extrag substanţele
hrănitoare din masa lemnoasă, şi are loc în condiţii care favorizează
dezvoltarea acestora: umiditate relativă a lemnului de 20 - 30% şi
temperatură de 20 - 35°C, precum şi alternanţe de umezire şi uscare;
lipsa oxigenului, temperaturile scăzute şi cele ridicate au un efect
contrar, întrerupând sau oprind dezvoltarea microorganismelor. Lemnul
uscat în aer (wr = 12 - 15%) şi îndeosebi cel conservat în apă nu
putrezeşte. După durabilitate lemnul se clasifică în:
- lemn foarte puţin durabil, care putrezeşte în mai puţin de 3 ani
(fagul plopul, mesteacănul),

131
 - lemn puţin durabil (putrezeşte între 3 şi 7 ani), categorie din
care fac parte bradul şi molidul,
- lemn durabil (de exemplu salcîmul şi pinul) care putrezeşte
între 7 şi 10 ani şi
- lemn foarte durabil care începe să putrezească după 10 ani (de
exemplu stejarul).
Protecţia lemnului împotriva putrezirii se asigură prin tratare de
suprafaţă sau impregnarea cu substanţe antiseptice sau fungicide. de
asemenea, se aplică procedee de spălare, fierbere, aburire şi
carbonizare, precum şi măsuri de ordin constructiv. Substanţele
fungicide, utilizate în procedeul de impregnare, de exemplu, soluţiile
apoase de clorură mercurică, sulfat de cupru, clorură de zinc, fluorură de
sodiu, manifestă acţiune toxică puternică asupra ciupercilor şi insectelor.
Procedeele de spălare şi fierbere măresc durabilitatea, prin dizolvarea şi
îndepărtarea sevei, iar procedeul de carbonizare, care constă în arderea
lemnului la suprafaţă cu o flacără slabă, conduce la un efect de
impermeabilizare şi cu caracter antiseptic, datorită produselor de
distilare care iau naştere. Dintre procedeele menţionate, impregnarea
este mai eficace.
Lemnul încălzit la 105°C elimină apa de higroscopicitate. Prin
încălzirea în continuare, din lemn încep să distile hidrogen, oxid de
carbon şi metan, a căror concentraţie creşte cu temperatura. La
temperatura de 200°C, temperatură numită punct de aprindere,
concentraţia gazelor distilate devine suficient de mare ca să se producă
aprinderea la apropierea unei flăcări. În absenţa unei surse de aprindere,
lemnul poate fi încălzit în aer până la temperatura de aproximativ
300°C, când se aprinde spontan. Temperatura de aprindere spontană

132
se numeşte punct de inflamabilitate. După încetarea degajării de
gaze, continuă arderea cărbunelui, în prezenţa aerului. fără flacără, cu
degajare de căldură, rezultînd restul in-combustibil, care formează
cenuşa. Protecţia lemnului se asigură prin ignifugare, care constă în
tratare superficială (vopsire sau stropire) sau impregnare cu substanţe
sau soluţii numite ignifuge (silicat de sodiu, lapte de var, soluţii de
fosfat, sulfat sau borat de amoniu). Prin ignifugare lemnul nu devine
incombus-tibil, ci se ridică numai punctul de aprindere până la punctul
de inflamabilitate.

3. PRINCIPALELE SORTIMENTE DE MATERIAL

LEMNOS FOLOSITE ÎN CONSTRUCŢII

În construcţii materialul lemnos se poate folosi sub formă brută,

semiprelucrată, prelucrată sau ca produse derivate din lemn.
a. Materiale lemnoase brute. Acestea se folosesc sub formă de
lemn rotund obţinut prin curăţarea de crăci şi coajă a buştenilor. În
funcţie de dimensiuni lemnul rotund poate fi sub formă de bile,
manele sau prăjini (tab. IV.1).

Tabelul IV.1
Diametrul d (cm)
Lungimi (m)
Denumirea
Specia
produsului la capătul la capătul
subţire gros
Răşinoase bile 12 - 16 - > 6,00
manele 8 - 11 - > 3,00
prăjini 4-7 - > 2,60

133
 Foioase bile 12 - 18 20 > 2,50
manele 8 - 11 17
prăjini 4-7 14

Lemnul rotund se caracterizează prin conicitate (fig. IV.12)

D2  D1
exprimată prin raportul: c 
l
unde: D2 - este diametrul secţiunii mari;
D1 - diametrul secţiunii mici;
l - lungimea piesei de lemn între cele două secţiuni
considerate.

Fig. IV.12. Conicitatea trunchiului lemnos

Mărimea conicităţii depinde de specia lemnului şi se limitează la

0,8 cm/m pentru construcţii civile şi industriale şi la 1 cm/m pentru
poduri.

b. Materiale lemnoase semiprelucrate sau semiecarisate

Acestea pot avea una sau mai multe feţe plane şi sunt utilizate
sub formă de:
- cioplitură (fig. IV.13), care poate fi: de depozit, cu dimensiunile
secţiunii la capătul gros, de la 8 x 8 cm până la 15 x 18 cm şi lungimi, de

134
la 3 la 8 m, în general de răşinoase şi de comandă, cu dimensiuni mai
mari;

Fig. IV.13. Piese de lemn semiecarisat (cioplituri).

- lemn semirotund (fig. IV.14, a) întrebuinţat ca piese supuse la

încovoiere sau ca moaze (cleşti) la fixarea altor piese din lemn (fig.
IV.14, b).

Fig. IV.14. Lemn semirotund

a. debitare; b. utilizarea lemnului semirotund pentru cleşti;
1. cleşti (moaze)

c. Materiale lemnoase prelucrate sau ecarisate

Lemnul de construcţie cu anumite forme şi dimensiuni, obţinut
prin tăierea longitudinală a buştenilor se numeşte cherestea.
Cilindrul lemnos se taie în lung cu diverse utilaje: gatere,
fierăstraie cu panglică sau circulare, proces numit debitare, în urma
căruia se obţine un pachet de piese de lemn, cu feţele de tăiere plane şi
paralele, netivite.
135
 Părţile laterale acre au fost tăiate complet numia pe o faţă se
numesc lăturoaie, iar cele alăturate lor, tăiate complet pe o faţă şi cel
puţin jumătate pe faţa opusă, se numesc margini. Operaţia de tăiere,
la lungime, a pieselor de lemn care alcătuiesc pachetul, normal pe
direcţia de debitare se numeşte retezare, iar operaţia de tăiere, în
lungul lemnului, pentru formarea canturilor se numeşte tivire.
Lăturoaiele nu se tivesc, iar marginile pot fi netivite sau parţial tivite.
O piesă de cherestea este alcătuită din feţe, suprafeţe rezultate
din debitarea lemnului, canturi, suprafeţe rezultate din tivire, capete,
suprafeţe rezultate din retezare şi muchii, reprezentând dreptele de
intersecţie ale feţelor şi canturilor.
Cherestelele au muchii vii, sunt mărginite de feţe plane şi se pot
prezenta sub formă de:
- scânduri şi dulapi cu raportul între lăţime şi grosime mai mare
decât 2. Scândurile au grosimea mai mică de 40 mm si lăţimea mai mare
de 80 mm, iar dulapii, grosimea între 40 si 100 mm şi lăţimea mai
mare decât 100 mm;
- şipci şi rigle cu raportul dintre dimensiunile secţiunii
transversale mai mic decât 2. Şipcile au grosimea mai mică de 40 mm şi
lăţimea până la 60 mm, iar riglele au grosimea mai mare de 40 mm şi
lăţimea cel mult dublul grosimii;
- grinzi, la care raportul între dimensiunile secţiunii transversale
este maximum 2, sunt piese de cherestea cu secţiune pătrată sau
dreptunghiulară cu latura mică a secţiunii de cel puţin 10 cm, cu
secţiuni cuprinse între 10 x 12 cm şi 30 x 30 cm în lăţime şi de 3 la 6
m în lungime.

136
 d. Panouri de cofraj
Acestea sunt alcătuite dintr-un cadru executat din rigle, întărit la
interior cu rigle sau şipci, dispuse după două direcţii şi acoperit pe una din
feţe cu placaj rezistent la acţiunea apei, cu grosimea de 8 – 15 mm.

e. Materiale lemnoase finite. Dintre acestea cele mai utilizate sunt

sub formă de:
- şiţă şi şindrilă;
- scânduri fălţuite, fabricate din cherestea şi date la rindea pe faţa
văzută, care se întrebuinţează la tavane, la placarea pereţilor etc.
Falţurile de îmbinare se execută după diferite sisteme (fig. IV.15, a);
- duşumele cu lambă şi uluc (fig. IV.15, b), fabricate din lemn
de răşinoase, având dimensiunile: grosimea de 25 - 48 mm, lăţimea de
100 - 160 mm şi lungimea de 6 m;

F ig . IV.15 . Mat er ia le le mnoa s e f in it e

a. s cân du ri fă lţu it e; b. D uş um e le c u la mbă ş i u lu c

- parchete (fig. IV.16), executate din lemn de stejar sau de

fag şi utilizate pentru pardoseli. Parchetele se fabrică cu grosimea

137
de 17-22 mm, lăţimea de 30-90 mm şi lungimea de 200-450 mm.
Pentru reducerea consumului de material lemnos se foloseşte
parchetul lamelar, cu dimensiunile unei lamele de 10 x 10 x 100
mm.

Fig. IV.16. Parchete

a. cu lambă şi uluc; b. cu uluc şi lambă; c. cu fa lţ în coadă de
rândunică

f. Produse derivate din lemn

În prezent a luat o mare dezvoltare producerea de derivate din
lemn, dintre care la construcţii se folosesc următoarele:
- placajul, obţinut din trei sau mai multe foi de furnir
dispuse cu fibrele straturilor succesive perpendiculare, încleiate
cu un adeziv sintetic rezistent la umiditate (fig. IV.17).
Furnirurile sunt materiale din foi subţiri de 0,4 – 6 mmm,
rezultate prin tăiere din cilindre lemnoase secţionate din foioase.
Placajul se întrebuinţează la: realizarea unor elemente de
rezistenţă (grinzi cu inimă plină), la cofraje, ca straturi-suport
pentru pardoseli sau învelitori, finisaje uscate etc.;

138
 Fig. IV.17. Alcătuirea placajului
1– foi de furnir

- panelul, obţinut dintr-un miez gros realizat din şipci sau

lemn lamelat încleiat, peste care se lipesc pe ambele feţe câte
una sau două foi de furnir (fig. IV.18).

Fig. IV.18. Alcătuirea panelului

Se utilizează la realizarea foilor de uşă, la finisaje uscate

etc.;

- produsele din aşchii de lemn (PAL), obţinute prin

aglomerarea aşchiilor din lemn neindustrializabil sau din deşeuri,
sub presiune şi la temperatură ridicată, cu ajutorul unui liant
dintr-o răşină sintetică (uree formaldehidică) şi clei. În funcţie de
modul de fabricaţie se pot obţine plăci stratificate omogene pline
sau cu goluri, având densităţi care variază între 400 şi 850
kg/m 3. După densitatea aparentă se deosebesc plăci uşoare U(ρ a < 400

139
kg/m3), semigrele S (ρa = 400 - 800 kg/m 3) şi grele G (p a > 800
kg/m3), iar după modul de tratare se deosebesc plăci: hidrofugate
(rezistente la umiditate), ignifugate (rezistente la foc) şi antiseptizate
(rezistente la acţiunea microorganismelor).
În construcţii se folosesc la: pereţi despărţitori, foi de uşi,
finisaje uscate, straturi-suport pentru pardoseli, izolări fonice şi
termice etc.;
- produsele din fibre de lemn (PFL) obţinute prin încleierea
sub presiune şi la temperatură ridicată, a fibrelor de lemn
(defibrate mecanic sau chimic) formând plăci. Se pot obţine plăci
foarte poroase, plăci dure sau semidure Densitatea variază între 20
şi 1400 kg/m 3. Plăcile se pot finisa prin aplicare de lacuri sau
emailuri. Se utilizează ca straturi izolante termice şi fonice (cele
foarte poroase), la pereţi despărţitori, tencuieli uscate cofraje tavane,
etc.

B. ELEMENTE DE CONSTRUCŢIE DIN LEMN

Prin asamblarea după anumite reguli a diferitelor piese de

lemn cu ajutorul mijloacelor de îmbinare se obţin elemente de
construcţie care se deosebesc între ele prin formă, dimensiuni,
funcţiuni etc.
Astfel, prin asamblarea unor piese simple se pot obţine: bare
compuse, grinzi cu inimă plină, grinzi cu zăbrele, arce, cadre etc., care
formează singure sau într-un ansamblu, elementele de construcţie sau
sistemele de rezistenţă ale construcţiei respective.

140
 1. GRINZI CU INIMĂ PLINĂ

În funcţie de îmbinările utilizate acestea pot fi: grinzi cu

inimă plină din scânduri încrucişate bătute în cuie sau grinzi cu inimă
plină realizate prin încleiere.
a. Grinzi cu inimă plină din scânduri încrucişate. Se folosesc
la acoperişuri cu pantă mică (p ≈ 10%) şi la deschideri relativ mici (6 -
12 m). Pot fi de formă dreptunghiulară (fig. IV.19, a), trapezoidală cu
două pante (fig. IV.19, b) sau cu o singură pantă (fig. IV.19, c).

Fig. IV.19. Tipuri de grinzi cu inimă plină, din scânduri

a. dreptunghiulare; b. trapezoidale cu două pante; c. trapezoidale cu o
singură pantă

Înălţimea grinzilor depinde de deschidere şi de formă. Astfel,

înălţimea maximă h a grinzilor cu tălpi paralele, a celor trapezoidale cu
o singură pantă, la mijlocul deschiderii, iar a celor cu două pante, la 1/4 din

141
deschidere, se ia cel puţin 1/9 din deschidere. Înălţimea la reazem
h' la grinzile trapezoidale cu două pante şi înălţimea minimă h',
la grinzile trapezoidale cu o singură pantă trebuie să fie cel puţin
1/2 din înălţimea grinzii la mijlocul deschiderii. În cazul unei înălţimi
mai mici pe reazem, aşezarea cuielor în panoul de la reazem este mai
greu de realizat şi rigiditatea grinzii se micşorează mult.
Elementele principale ale grinzii sunt: tălpile, inima din
scânduri încrucişate şi nervurile de rigidizare. Tălpile şi nervurile se
fixează de inimă cu ajutorul cuielor.
Tălpile superioare şi cele inferioare ale grinzilor (fig. IV.20) se
execută din scânduri sau dulapi de aceeaşi secţiune, cu grosimea de
3,8-5,8 cm şi lăţimea de 15-22 cm.

Fig. IV.20. Grindă cu inimă plină din scânduri încrucişate. a.

vedere; b. secţiuni;
1- talpă; 2- inimă; 3- nervuri de rigidizare; 4- eclise; 5- furură;
6- cuie

142
 Inima se realizează din două rânduri de scânduri, înclinate
faţă de talpa inferioară sub un unghi de 30-45°. Grosimea scândurilor
inimii este de 1,8-2,4 cm, iar lăţimea de cel puţin 15 cm. În cazul
unei lăţimi mai mici a scândurilor, numărul rosturilor inimii creşte şi,
ca urmare, creşte şi numărul cuielor care nu lucrează.
Nervurile intermediare de rigidizare se montează la distanţa de
1/8-1/10 din deschidere, grosimea lor fiind aceeaşi cu grosimea
scândurilor tălpii, iar lăţimea, de două ori mai mică. Nervurile de
rigidizare de la reazeme constau din fururi şi eclise cu aceleaşi secţiuni
ca şi scândurile tălpii. Rolul nervurilor este să mărească rigiditatea
inimii şi să distribuie încărcarea locală între talpa superioară, inimă
şi talpa inferioară.
Îmbinarea tălpii superioare comprimate se face cap la cap, iar
pentru asigurarea rigidităţii în planul grinzii, tălpile se acoperă cu
două eclise fixate cu buloane de strângere. Îmbinarea tălpii inferioare
se realizează de obicei la mijlocul deschiderii grinzii (unde eforturile
de lunecare sunt mici) prin intermediul a două eclise şi o furură care
se fixează de talpă cu buloane sau cuie de diametre mari (diametrul
tijelor şi numărul lor rezultă din calcul).
Marginea inimii întrerupte se fixează de talpă cu ajutorul unor
rigle speciale, îmbinate cu cuie de inimă şi tălpi (fig. IV.21).

143
 Fig. IV.21. Îmbinarea de prelungire a tălpii inferioare la o grindă cu
inimă plină din scânduri încrucişate:
1- inimă din scânduri încrucişate; 2- tălpi; 3- eclise; 4- furură; 5- rigle de
solidarizare; 6- tije de rezistenţă; 7- cuie de solidarizare; 8- montant de rigidizare

Grinzile cu inimă plină din scânduri încrucişate preiau

solicitarea de încovoiere din încărcările exterioare prin eforturi
normale care apar în tălpi (fig. IV.22), iar inima lucrează la eforturi
de lunecare.

Fig. IV.22. Preluarea momentului încovoietir de către grinzile cu inimă plină

din scânduri încrucişate

144
 Dimensionarea tălpilor grinzii în secţiunea de efort maxim se
face la solicitările:
T = C = M/h0
Talpa superioară se verifică la flambaj în secţiunea cu forţa
normală maximă, considerând lungimea liberă a tălpii egală cu distanţa
dintre panele acoperişului.
Cuiele care prind inima de talpă preiau eforturile de lunecare
care apar între inimă şi talpă în timpul încovoierii şi se determină pe
unitatea de lungime a tălpii cu formula:
QS
L
I
unde:
L - este lunecarea dintre inimă şi talpă pe un metru, în daN/m;
Q - forţa tăietoare în secţiunea considerată, în daN;
S - momentul static al secţiunii care lunecă, în cm3;
I - momentul de inerţie al secţiunii în raport cu centrul de
greutate, în cm4.

Numărul de cuie pe unitatea de lungime, luând în consideraţie

două secţiuni de forfecare se stabileşte cu formula:
L
ncui 
20,8 Tcap
cui

cui
unde: Tcap - este efortul capabil minim care se determină pe baza

încovoierii tijei sau a strivirii inimii sau tălpii, în daN;

0,8 - coeficient care ţine seama că o parte din cuie
pătrund în rosturi.

145
 În exploatare grinzile cu inimă plină din scânduri încrucişate
prezintă deformaţii mari datorită îmbinărilor cu cuie.

b. Grinzi cu inimă plină, încleiate. Grinzile încleiate, cu inimă

plină, se utilizează la acoperişuri cu deschiderea până la 15 m. Forma
grinzilor încleiate este asemănătoare cu cea a grinzilor cu inimă din
scânduri încrucişate (dreptunghiulare, trapezoidale cu una sau două
pante). Tălpile sunt executate din scânduri, iar inima din placaj cu
grosimea de cel puţin 10 mm (fig. IV.23).

Fig. IV.23. Grindă încleiată cu inimă plină, din placaje

a. elevaţie; b. secţiune
1- talpă din scândură; 2- inimă din placaj; 3- nervură de rigidizare;
4- diagonală de rigidizare

Pentru mărirea stabilităţii inimii subţiri se prevăd nervuri de

rigidizare la distanţe de 1/8 din deschidere, precum şi în dreptul

146
reazemelor. În panoul de reazem în care inima este mai solicitată, se
execută, de obicei, o diagonală de rigidizare care împiedică flambajul
inimii. Prin încleiere grinda cu inimă plină lucrează ca un element
cu secţiune unitară.

2. GRINZI CU ZĂBRELE

Grinzile cu zăbrele se folosesc în special ca ferme de acoperiş

pentru deschideri între 10 şi 40 m. Ca formă pot fi: triunghiulare
(fig. IV.24), dreptunghiulare (fig. IV.25), poligonale (fig. IV.26) sau
cu talpa superioară curbă (fig. IV.27).

Fig. IV.24. Ferme triunghiulare

1- talpa superioară; 2- talpa inferioară; 3- montant; 4- diagonală; 5- nod

147
 Fig. IV.25. Ferme dreptunghiulare

Fig. IV.26. Ferme poligonale Fig. IV.27. Ferme cu talpa

superioară curbă

Alegerea sistemului constructiv al fermelor se face în funcţie de

deschidere, de sortimentul de lemn disponibil, de tipul îmbinărilor şi
de posibilităţile de dispunere a montanţilor şi a diagonalelor. Barele
care delimitează conturul fermei se numesc tălpi, respectiv talpa
superioară şi talpa inferioară. Barele verticale se numesc montanţi, iar
cele înclinate diagonale (fig. IV.24). Intersecţia dintre talpă, montant şi
diagonală se numeşte nod şi se realizează cu mijloacele de îmbinare
arătate.

148
 La grinzile cu zăbrele este necesar ca toate încărcările să fie
concentrate în noduri, deoarece sarcinile care acţionează între noduri
produc şi eforturi de încovoiere ale barelor.
În funcţie de consumul de metal utilizat la alcătuirea fermelor,
acestea se pot grupa în: ferme din lemn cu consum mic, mediu sau
mare de oţel.

a. Ferme cu consum mic de oţel. Sunt realizate din scânduri

sau dulapi având tălpile din două sau trei elemente între care pătrund
diagonalele si montanţii care sunt realizaţi din unul sau două elemente
(fig. IV.28).

Fig. IV.28. Fermă din lemn cu consum mic de oţel:

1- montant; 2- diagonală; 3- talpă inferioară; 4- bulon; 5- cuie

Metalul este utilizat în îmbinări, sub formă de cuie sau

buloane. Consumul de metal la aceste tipuri de ferme variază între
1,5 şi 12% din greutatea fermei. Având în vedere că tijele sunt

149
elemente de îmbinare cu capacităţi portante reduse, aceste ferme se
folosesc la deschideri relativ mici (10-12 m).

b. Ferme cu consum mediu de oţel. Sunt realizate din lemn

masiv ecarisat sau rotund, cu îmbinări prin chertare. Montanţii
tensionaţi sunt din oţel-beton (fig. IV.29). Consumul de metal la
aceste tipuri de ferme este de 12-20% din greutatea fermei.
Deschiderile utilizate sunt de 12-24 m.

Fig.IV.29. Fermă din lemn cu consum mediu de oţel:

1- talpă superioară din lemn; 2- diagonală din lemn; 3- montant
metalic; 4- şaibă; 5- scoabă; 6- talpă inferioară din lemn; 7- profil; 8- eclisă
din lemn; 9- bulon

150
 c. Ferme cu consum mare de oţel. Sunt ferme care au barele
comprimatedin lemn (prezintă o comportare mai sigură la
compresiune) şi cele tensionatedin oţel (având în vedere comportarea
mai slabă a lemnului la întindere). Consumul de metal este de 20-40%
din greutatea fermei, fermele acoperind deschideri până la 40 m.
Îmbinările la aceste tipuri de ferme se execută cupiese metalice de
capacităţi portante mari (fig. IV.30), ceea ce conduce la utilizarea unor
tipuri de ferme cu distanţe mari între noduri.

Detaliul B
Fig. IV.30. Fermă din lemn cu consum mare de oţel
1- talpă superioară din lemn; 2 şi 3- talpă inferioară din oţel; 4-
diagonală din lemn; 5- montant din oţel; 6- profil; 7- subgrindă din lemn; 8-
carton bitumat; 9- cutie de rezemare din platbande; 10- buloane; 11- dorn ;
12- platbande

151
 C. MĂSURI DE PROTECŢIE A CONSTRUCŢIILOR
DIN LEMN

Având în vedere că lemnul este un material putrescibil şi

inflamabil la realizarea construcţiilor din lemn se iau o serie de măsuri
de protecţie, atât a materialului lemnos, cât şi a construcţiei în
ansamblul ei, pentru a se evita apariţia unor fenomene de degradare.

1. PROTECŢIA CONSTRUCŢIILOR DIN LEMN

ÎMPOTRIVA PUTREZIRII

Fenomenul putrezirii apare în cazul existenţei sporilor de ciuperci

şi a unei umidităţi ridicate.
Pentru împiedicarea apariţiei putrezirii, la realizarea
construcţiilor din lemn se prevăd măsuri chimice de antiseptizare
pentru distrugerea sporilor de ciuperci şi măsuri constructive pentru
a feri lemnul de umezire.
Antiseptizarea se realizează prin impregnarea în profunzime sau
vopsire superficială cu substanţe antiseptice uleioase (carbolineum,
creuzot) sau solubile (fluorură de sodiu, clorură de zinc, sulfat de
cupru etc.).
Măsurile constructive constau în proiectarea construcţiilor din
lemn, astfel încât să se evite umezirea lemnului sau să se permită
uscarea acestuia în cazul unei eventuale umeziri:
- soclul construcţiilor din lemn se realizează din beton, zidărie
de piatră sau de cărămidă, având înălţimea minimă de 40 cm;
- se evită încastrarea stâlpilor de lemn în fundaţii de beton,

152
aceştia se reazemă pe fundaţii prin intermediul unei tălpi din lemn de
esenţă tare, impregnat;
- grinzile planşeelor din lemn se reazemă pe zidărie prin
intermediul unei cosoroabe, capetele grinzilor se impregnează sau se
izolează cu carton bitumat şi se prevăd orificii pentru aerisire;
- se evită îmbinările care permit acumularea sau stagnarea
apei.

2. PROTECŢIA CONSTRUCŢIILOR DIN LEMN

ÎMPOTRIVA FOCULUI

Protejarea lemnului în vederea evitării apariţiei si propagării

incendiilor se face prin măsuri chimice şi constructive.
Protejarea chimică - ignifugarea se realizează prin spoire cu var
sau prin impregnare cu substanţe care la temperaturi ridicate degajă
gaze inerte (fosfat de amoniu, silicat de sodiu etc.).
Măsurile chimice urmăresc:
- evitarea folosirii lemnului în încăperi cu temperaturi ridicate
(peste 50°C)sau unde este foc deschis;
- îndepărtarea lemnului de sursele de căldură;
- evitarea secţiunilor cu goluri care activează arderea etc.

REZUMAT

A 1. În construcţii, lemnul se foloseşte în diverse scopuri şi

anume: ca structură de rezistenţă la acoperişuri, pentru finisaje, la
tâmplării, pentru structuri de rezistenţă la pardoseli, placaje, cofraje etc.

153
Arborii din care se obţine lemnul pentru construcţii se împart în două
grupe: răşinoase (bradul, molidul, pinul, tisa etc.) şi foioase (stejarul,
fagul, plopul, nucul, salcia etc.).
Lemnul are ca principali compuşi chimici: celuloza, lignina şi
hemiceluloza, iar secundari: uleiuri vegetale, răşini, acizi volatili,
tanini, săruri minerale, coloranţi naturali etc.
Celuloza face parte din cadrul polizaharidelor „de schelet” fiind
un compus macromolecular, cu structură fibroasă insolubilă în apă, prin
încălzire nu se topeşte ci se descompune, iar fără aer se carbonizează,
ea constituind scheletul de rezistenţă al membranei celulare.
Lignina este un compus macromolecular, amorf, aromatic ce
umple spaţiile din jurul fibrelor, mărind rezistenţa mecanică alemnului.
Hemicelulozele sunt constitute din pentozoni, extozoni şi pectine
ce întăresc legătura dintre fibre.
Structura macroscopică a lemnului se compune din scoarţă şi
trunchiul lemnos propriu-zis.
Scoarţa este formată din ritidom, spre exterior, constituit din
ţesuturi moarte şi dure, cu rol de protecţie şi liber, spre interior
constituit din ţesuturi vii prin care circulă seva.
Trunchiul lemnos propriu-zis este format din inele anuale şi
cuprinde trei zone: album, zona exterioară, duramen, zona interioară şi
măduva.
Umiditatea lemnului este formată din higroscopică sau
absorbită şi apa liberă, care se compune din umiditate absolută şi
relativă.
Lemnul ca material de construcţie prezintă o serie de avantaje
printre care: coeficient de calitate ridicat, coeficient de dilatare liniară

154
mic, se prelucrează uşor, se poate folosi în orice anotimp, prelucrat dă
naştere la forme arhitectonice deosebite. Totodată, lemnul prezintă şi o
serie de dezavantaje printre care: prezintă defecte de structură ca:
noduri, crăpături, găuri de insecte etc., prin debitarea buştenilor
materialul lemnos este limitat ca lungime şi secţiune, este un material
putrescibil şi inflamabil etc.
2. Folosirea lemnului în construcţii trebuie să ţină seama de
proprietăţile acestuia şi anume: fizice, termice, mecanice, rezistenţă la
solicitări statice, rezilienţă, duritate, durabilitate, rezistenţa la
smulgerea cuielor.
Proprietăţile fizice ale lemnului sunt:
- densitatea aparentă, raportul dintre masă şi volumul aparent,
depinde de umiditate, raportul dintre lemnul timpuriu şi cel târziu şi
contracţie, element ce diferă de la o specie la alta (la foioase este mai
mare decât la răşinoase);
- contragerea şi umflarea, respectiv contracţia lemnului la
uscare şi dilatarea acestuia la contactul cu apa.
Proprietăţile termice ale lemnului sunt:
- dilatarea termică, diferă pe direcţiile longitudinală, radială şi
tangenţială deoarece lemnul este un material anizotrop (cea mai mare
dilatare termică este pe longitudine);
- conductivitatea termică, este redusă deoarece lemnul este un
material termoizolant;
- căldura specifică, este direct proporţională cu temperatura şi
umiditatea.
Proprietăţile mecanice ale lemnului. Lemnul datorită
anizotropiei proprietăţilor mecanice prezintă un modul de elasticitate

155
mai mare pe direcţia longitudinală faţă de cea radială şi tangenţială.
Rezistenţele lemnului la solicitările statice. Rezistenţele
mecanice ale lemnului sunt diferite de la o specie la alta după natura
solicitării, în funcţie de densitatea aparentă, direcţia solicitării,
umiditatea şi defectele lemnului.
Rezilienţa lemnului reprezintă rezistenţa la încovoiere prin şoc
şi caracterizează tenacitatea (ductibilitatea) sau fragilitatea lemnului, ea
depinzând de densitatea aparentă şi direcţia aplicării solicitării.
Duritatea lemnului reprezintă mărimea forţei lemnului în plan
transversal, după care lemnul se clasifică în: dur (stejarul), mijlociu de
moale (fagul) şi moale (molidul).
Durabilitatea lemnului depinde de putrescibilitatea şi
combustibilitatea acestuia, în funcţie de care distingem: lemn foarte
puţin durabil (plopul), puţin durabil (molidul), durabil (salcâmul) şi
foarte durabil (stejar). Împotriva putrezirii lemnului se folosesc
substanţe antiseptice şi fungicide, iar împotriva inflamabilităţii se
utilizează soluţii ignifuge.
3. În construcţii materialul lemnos se poate folosi sub formă
brută, semiprelucrată, prelucrată sau ca produse derivate din lemn.
Materialele lemnoase brute se folosesc sub formă de lemn
rotund obţinut prin curăţirea de crăci şi decojirea buştenilor, respectiv
bile, manele şi prăjini, diferite ca diametre la capătul subţire şi gros,
precum şi ca lungimi.
Materialele lemnoase semiprelucrate pot avea una sau mai
multe feţe plane şi acestea se folosesc sub formă de cioplitură, de
depozit sau de comandă şi de lemn semirotund.
Materialele lemnoase prelucrate sau cheresteaua, se obţin prin

156
tăierea longitudinală a buştenilor, proces numit debitare, cu ajutorul
gaterelor fierăstraielor cu panglică sau cu circulare. Cherestelele cu
muchii vii şi marginile plane se prezintă sub formă de: scânduri, dulapi,
şipci, rigle, grinzi, diferenţiate între ele prin lăţime şi grosime.
Materialele lemnoase prelucrate, finite, se prezintă sub formă
de: şiţă, şindrilă, scânduri făţuite, duşumele cu lambă şi uluc, parchete.
Produsele derivate din lemn, se prezintă sub formă de: placaje,
paneluri, produse din aşchii din lemn (pal), produse din fibre din lemn
(PFL).
B. În urma asamblării diferitelor piese din lemn, după diverse
reguli, cu ajutorul mijloacelor de îmbinare, se obţin diferite elemente de
construcţie respectiv: grinzi cu inimă plină, grinzi cu zăbrele, arce,
cadre etc., acestea constituind sistemele de rezistenţă ale respectivei
construcţii.
Grinzile cu inimă plină pot fi din schânduri încrucişate bătute în
cuie sau realizate prin încleiere, respectiv:
- grinzile cu inimă plină din scânduri încrucişate se folosesc la
acoperişuri cu pantă mică (10%) şi cu deschideri relativ mici (6-12 m),
fiind constituite din: tălpi, inimă şi nervuri;
- grinzile cu inimă plină încleiate se folosesc la acoperişuri cu
deschiderea până la 15 m, forma lor fiind la fel cu cea din scânduri
încrucişate, respectiv dreptunghiulară sau trapezoidală.
Grinzile cu zăbrele, se folosesc la acoperişuri cu deschiderea
între 10-40 m, putând fi: triunghiulare, dreptunghiulare, poligonale sau
cu talpă superioară curbă, în funcţie de: deschidere, lemnul folosit, tipul
îmbinărilor, dispunerea montanţilor şi a diagonalelor. Barele ce
delimitează conturul fermei se numesc tălpi (superioară şi inferioară),

157
barele verticale se numesc montanţi, cele înclinate se numesc
diagonale, iar intersecţia între talpă, montant şi diagonale formează
nodul. Având în vedere consumul de metal folosit, fermele din lemn pot
fi: cu consum mic de oţel, cu consum mediu de oţel şi cu consum mare
de oţel.
C. Deoarece lemnul este un material putriscibil şi inflamabil, la
realizarea construcţiilor din lemn trebuie a fi luate măsuri de protecţie
a materialului lemnos şi anume:
- împotriva putrezirii, ca urmare a umidităţii ridicate şi a unor
ciuperci se folosesc antiseptizarea cu soluţii antiseptice uleioase sau
solubile ca: creuzot, sulfat de cupru, clorură de zinc etc., sau măsuri
constructive, când soclul construcţiei se face din beton, iar zidăria se
face din piatră sau cărămidă;
- împotriva focului, se utilizează ignifugarea respectiv fosfatul
de amoniu, silicatul de sodiu etc.

ÎNTREBĂRI

 Care sunt principalii compuşi chimici ai lemnului?

 Care este structura lemnului?
 Sub ce forme se găseşte apa în lemn?
 Ce avantaje şi dezavantaje prezintă folosirea lemnului în
construcţii?
 Care sunt proprietăţile fizice ale lemnului?
 Care sunt proprietăţile termice ale lemnului?
 Care sunt proprietăţile mecanice ale lemnului?
 Ce rezistenţe prezintă lemnul la solicitări statice?

158
 Ce reprezintă rezilienţa, duritatea şi durabilitatea
lemnului?
 Ce cuprind materialele lemnoase brute şi ce caracteristici
prezintă acestea?
 Ce cuprind materialele lemnoase semiprelucrate şi ce
caracteristici prezintă acestea?
 Ce cuprind materialele lemnoase prelucrate şi ce
caracteristici prezintă acestea?
 Ce cuprind materialele lemnoase finite şi ce caracteristici
prezintă acestea?
 Care sunt produsele derivate din lemn şi ce caracteristici
prezintă acestea?
 Ce sunt grinzile cu inimă plină şi cum se clasifică ele?
 Ce sunt grinzile cu zăbrele şi cum se clasifică ele?
 Care sunt măsurile ce pot fi luate împotriva putrezirii
lemnului?
 Care sunt măsurile ce pot fi luate împotriva aprinderii
lemnului?

159
 CAPITOLUL V. MATERIALE ŞI ELEMENTE DE
CONSTRUCŢIE DIN ZIDĂRIE

CUVINTE CHEIE

 Zidăria
 Blocurile (pietrele)
 Materialul de legătură
 Mortarul
 Liantul
 Adaosurile

OBIECTIVE PROPUSE A FI ANALIZATE ŞI

DEZBĂTUTE

 Conceptul de zidărie şi componentele sale

 Clasificarea zidăriilor
 Piatra pentru zidărie şi clasificarea acesteia
 Mortare pentru zidărie şi clasificarea lor
 Materiale pentru prepararea mortarelor
 Proprietăţile mortarelor
 Compoziţia şi prepararea mortarelor
 Alcătuirea şi clasificarea zidăriilor
 Elementele de construcţie realizate din zidărie

160
 A. MATERIALE FOLOSITE PENTRU
LUCRĂRI DIN ZIDĂRIE

Zidăria este alcătuită din blocuri de piatră naturală sau artificială

de diferite forme şi mărimi, aşezate după anumite reguli, legate între ele
prin mortar sau legături metalice. Generalizând, betonul şi lutul turnat în
cofraje se pot considera tot zidării. În cazuri rare se execută şi zidării
alcătuite din blocuri aşezate în rânduri suprapuse, fără material de
legătură, numite zidării uscate.
Elementele componente ale zidăriei sunt:
- blocurile (pietre) care pot fi din: piatră naturală, piatră
artificială arsă (cărămidă) sau piatră artificială nearsă (beton, lut);
- material de legătură, care poate fi: mortar de diverse tipuri,
agrafe metalice, adezivi sintetici etc.
Din zidărie se pot realiza: elemente de construcţie (pereţi, stâlpi,
bolţi, arce, scări), structuri de rezistenţă sau construcţii inginereşti
(ziduri de sprijin, diguri, baraje) etc.
Construcţiile din zidărie prezintă o serie de avantaje şi anume:
rezistenţă bună la foc, durabilitate mare, capacitate bună de izolare
termică etc., cât şi unele dezavantaje, ca: greutate proprie mare,
rezistenţe mecanice mai reduse comparativ cu alte materiale (oţel,
beton), consum mare de manoperă etc.

1. CLASIFICAREA ZIDĂRIILOR

După materialele de bază folosite la executarea zidăriilor, acestea

se clasifică în: zidării de lut, din piatră naturală, din piatră artificială

161
(cărămidă, beton etc ) şi zidării mixte (piatra cu cărămidă, beton cu
cărămidă, piatră cu beton etc.).
După rolul pe care îl au în construcţie, se deosebesc:
- zidăria portantă sau de rezistenţă având rolul de a susţine, pe
lângă greutatea proprie şi încărcările date de alte elemente de construcţie
(grinzi,plăci etc.). Elementele din zidăria portantă sunt: pereţii, stâlpii,
arcele, bolţile, cupolele etc.;
- zidăria autoportantă, care susţine şi transmite numai
greutatea sa proprie (pereţi, coşuri de fum etc.);
- zidăria neportantă sau purtată, care este susţinută de alte
elemente de construcţie (planşee, cadre). Elementele de zidărie
neportantă sunt pereţii despărţitori, pereţii exteriori de umplutură între
elementele de rezistenţă sau zidăriile de placare a faţadelor.
După modul de execuţie, sunt:
- zidării cu rosturi, realizate din blocuri legate (cu mortar sau
cu legături metalice) sau nelegate;
- zidării fără rosturi, realizate prin turnare la faţa locului, din
beton sau lut.
După poziţia în construcţie, se deosebesc:
- zidării în fundaţie;
- zidării în elevaţie (pereţi, stâlpi, bolţi, cornişe, aticuri etc.);
- zidării interioare;
- zidării exterioare.
După natura solicitărilor, elementele de zidărie pot fi supuse
la:
- solicitări mecanice, care apar sub acţiunea încărcărilor
verticale şi orizontale;

162
 - solicitări termice, cum sunt zidăriile izolatoare sau cele
refractare;
- acţiuni chimice agresive, cum sunt zidăriile antiacide.

2. PIATRA PENTRU ZIDĂRIE

Piatra pentru zidărie se alege în funcţie de destinaţia şi gradul

de durabilitate ale construcţiei, condiţiile climatice, poziţia şi rolul
elementului de zidărie în construcţie. Piatra folosită în zidărie trebuie să
îndeplinească anumite condiţii tehnice şi anume:
- forma blocurilor să permită aşezarea lor în operă pentru a
lucra în condiţiile cele mai avantajoase;
- dimensiunile blocurilor fabricate să fie modulate pe baza
sistemului modular decimetric (10 cm) sau octometric (12,5 cm),
acestea rezultând din condiţiile de dimensionare termică şi din
necesitatea de manipulare uşoară a blocului;
- rezistenţa la acţiunea îngheţ-dezgheţului să fie cât mai mare;
- să fie rezistente la foc;
- să reziste la acţiunea agenţilor chimici agresivi;
- să prezinte rezistenţă la compresiune corespunzătoare.

a. Piatra artificială arsă. Aceasta se fabrică din argilă cu

adaosuri (nisip), arsă la temperaturi ridicate. Se poate prezenta sub
diverse forme: cărămizi pline, cărămizi cu goluri orizontale, cărămizi
cu goluri verticale etc.
Cărămida trebuie să îndeplinească următoarele condiţii
tehnice:

163
 - să nu prezinte fisuri şi să fie bine arsă;
- să aibă o structură omogenă, să nu fie poroasă şi să nu
conţină granule de var mai mari de 2-3 mm;
- să aibă forme regulate, să se cioplească uşor, iar secţionarea să
se producă după suprafeţe regulate;
- să aibă rezistenţa la compresiune conform mărcii prescrise.
În ţara noastră, cărămizile trebuie să corespundă condiţiilor
de calitate, marcă şi clasă, indicate de prescripţiile tehnice.
Calitatea se referă la regularitatea formei, respectarea limitelor
dimensiunilor conform standardelor, condiţii privind arderea
cărămizilor, culoarea, deformarea muchiilor etc. Cărămizile se împart
în trei calităţi: A, calitatea I şi calitatea a II-a. Mărcile cărămizilor
folosite sunt: 50, 75, 100, 125, 150, 200 şi 250 şi reprezintă rezistenţa
la compresiune în daN/cm 2 .
În funcţie de densitatea aparentă medie, cărămizile se împart în
trei clase: clasa C1, cu densitatea aparentă medie ρ am = 1,0 - l,3
kg/dm 3 ; clasa C2, cu ρ am = 1,3 - 1,6 kg/dm3 si clasa C3, cu ρ am > 1,6
kg/dm3.
Tipurile de pietre artificiale arse pe bază de argilă (produse
ceramice) folosite în construcţii sunt arătate în continuare.
Cărămizi pline presate pe cale umedă (STAS 457-71). Acestea
sunt cărămizi masive sau cu găuri (pentru înlesnirea uscării şi arderii),
dar care nu depăşesc ca secţiune totală 15% din faţa respectivă a
cărămizii (fig. V.1).

164
 Fig. V.1. Cărămizi pline presate
a. fără găuri; b. cu găuri de uscare

Cărămizile pline se fabrică cu dimensiuni de 240 x 115 x 63

mm sau 240 x 115 x 88 mm şi se livrează în trei calităţi (A, I, II), trei
clase (C1, C2, C3) şi şapte mărci: 50, 75, 100, 125, 150, 200 şi 250.
Cărămizi cu găuri verticale (GV) - STAS 5185-71. Acestea se
obţin tot prin presare pe cale umedă şi au găuri de formă cilindrică sau
prismatică, perpendiculare pe faţa mare a cărămizilor. Se fabrică de
două tipuri:
- tip I, parţial modulate, notate GVP, au modulată numai
grosimea şi eventual una din celelalte dimensiuni (fig. V. 2);
- tip II, total modulate, notate GVM (fig. V.3).

165
 Fig. V.2. Cărămizi cu găuri verticale, tip GVP

Fig. V.3. Cărămizi cu găuri verticale, tip GVM

Cărămizile cu găuri verticale GV se livrează în trei calităţi (A, I,

II) şi şase mărci: 50, 75, 100, 125, 150 şi 200.
După densitatea aparentă medie, cărămizile cu găuri verticale
se împart în două clase: clasa C1 (l,5...1,3 kg/dm3) şi clasa C2
(1,3...1,6 kg/dm3).
Cărămizi termoizolatoare din diatomit. Se fabrică pe cale umedă

166
din diatomit amestecat cu substanţe combustibile, ars până la
temperatura de 300°C. Se folosesc pentru executarea zidăriilor izolante
termic. Au formă paralelipipedică, cu dimensiunile de 250 x 125 x (30
- 120) mm, grosimea variază din 5 în 5 mm. Au densitate aparentă
mică (600 kg/m3), iar rezistenţa la compresiune variază între 5 şi 10
daN/cm 2 .
Cărămizi găurite cu lambă şi uluc (LU) - STAS 2945-73. Se
folosesc pentru execuţia pereţilor despărţitori neportanţi. Au formele şi
dimensiunile arătate în figura V.4 şi se împart în trei tipuri: LU45,
LU60 şi LU90.

Fig. V.4. Cărămizi găurite cu lambă şi uluc

Cărămizile cu lambă şi uluc se livrează în două calităţi (I şi II)

şi, în funcţie de densitatea medie aparentă, în trei clase: C0(< 1,0
kg/dm3), C1(1 - 1,3 kg/dm3) şi C3 (1,3 - 1,5 kg/dm3).
167
 Blocuri ceramice cu goluri. Blocurile ceramice cu goluri (fig. V.5)
au dimensiuni mai mari decât cărămizile obişnuite.

Fig. V.5. Blocuri ceramice cu goluri

Înălţimea lor este un multiplu al cărămizilor obişnuite, la care

se adaugă grosimea rosturilor, pentru a permite folosirea concomitentă
a acestora într-o zidărie. Se folosesc pentru pereţi exteriori, pereţi de
umplutură, pereţi despărţitori.
Cărămizi pentru placaje. Se folosesc în general pentru acoperirea
pereţilor exteriori, înlocuind tencuielile şi se fabrică în diferite culori.
Condiţiile de calitate trebuie să corespundă cărămizilor pline presate
de categoria A.
Dimensiunile curente ale feţei văzute (fig. V.6) sunt: 115 x 60
mm; 115 x 88 mm; 180 x 88 mm, etc.

168
 Fig. V.6. Cărămizi pentru placaje

Cărămizi cu goluri orizontale. Se folosesc la execuţia pereţilor

neportanţi exteriori şi interiori şi se fabrică în trei calităţi (A, I, II).
Tipurile şi dimensiunile acestor cărămizi sunt arătate în figura V.7.

Fig. V.7. Cărămizi cu goluri orizontale

169
 Plăci ceramice pentru pardoseli şi pereţi. Se fabrică din argilă de
calitate superioară şi au o faţă netedă, iar cealaltă cu nervuri, pentru
a se putea fixa în mortar (fig. V.8). Sunt folosite pentru pardoseli la
birouri, coridoare, vestiare etc., precum şi pentru placarea pereţilor
interiori şi exteriori.

Fig. V.8. Placă ceramică pentru pardoseli şi pereţi

Produse ceramice refractare. Ele pot fi:

- cărămizi refractare silico-aluminoase, fabricate din argile
refractare plastice, la care se adaugă ca degresant şamota. În această
categorie intră cărămizile refractare de şamotă, folosite la căptuşirea
cuptoarelor cazanelor cu abur, a unor cuptoare din industria
metalurgică, ceramică, a varului şi cimentului, a sticlei etc.;
- cărămizi refractare silicioase numite silice, care nu suferă
contracţie la ardere, au rezistenţă bună la compresiune şi se folosesc
la bolţile cuptoarelor Martin şi a cuptoarelor de topit sticla;
- cărămizi refractare bazice, folosite la căptuşirea interioară a
cuptoarelor industriale, în care intră materiale cu reacţie bazică, cum

170
sunt cele în care se arde clincherul pentru cimentul Portland.
Alte produse ceramice cum sunt: faianţa, gresiile etc.

b. Piatra artificială nearsă. Aceasta se realizează sub formă de

produse silico-calcare, din beton cu agregate uşoare poroase sau din
beton celular.
Produse silico-calcare. Se folosesc rar la executarea zidăriilor
şi se livrează sub formă de: cărămizi silico-calcare pline, blocuri sau
cărămizi silico-calcare cu goluri şi produse silico-calcare uşoare.
Blocuri mici din beton cu agregate uşoare (STAS 6029-74). Se
realizează cu liant hidraulic şi agregate ca: zgură expandată sau
granulată, granulit, diatomit de Pătârlagele, scorie bazaltică de
Racoş, deşeuri ceramice etc. Ele pot fi pline sau cu goluri.
Blocurile mici se pot folosi la executarea pereţilor interiori şi
exteriori, portanţi şi neportanţi. Nu se admite folosirea lor la
executarea zidurilor subterane, canalelor şi coşurilor de fum, la zidării
în mediu agresiv sau cu umiditate ridicată.
Blocurile mici au forma paralelipipedică cu muchii drepte şi
feţe plane şi se fabrică în dimensiunile: 440 x 290 x 138; 365 x
240 x 138; 290 x 240 x 188; 365 x 240 x 188; 440 x 288 x 65; 440
x 140 x 138 mm. Uneori pot fi prevăzute cu crestături care să
permită despicarea lor în elemente necesare ţeserii.
Aceste blocuri se produc într-o singură calitate şi de
următoarele mărci: 35, 50, 75, 100. După densitatea aparentă
medie, blocurile se împart în trei clase: C1 (1,0 - 1,3 kg/dm3 ), C2
(1,3 - 1,5 kg/dm3 ) şi C3 (1,5 - 1,8 kg/dm 3 ).
Blocuri mici din beton celular autoclavizat. Betonul celular

171
autoclavizat se prepară cu cenuşă de termocentrală şi var (tip Ytong)
sau cu nisip şi ciment (tip Siporex).
Blocurile mici şi plăcile de beton celular autoclavizat se folosesc
la executarea pereţilor interiori şi exteriori, portanţi şi neportanţi. Nu
se pot utiliza la executarea zidurilor subterane, zidării aparente
exterioare, la încăperi cu umiditate ridicată, la canale şi coşuri de
fum, în medii agresive.
La noi în ţară se folosesc tipurile de blocuri mici şi plăci ,
având mărcile: 50, cu densitate medie aparentă 700 kg/m3 şi 35, cu
densitate medie aparentă 600 kg/m 3 .

c. Piatra naturală. Piatra naturală, folosită ca material de

construcţie, se găseşte sub formă de roci magmatice, sedimentare
sau metamorfice.
Rocile magmatice se formează prin răcirea şi solidificarea
materialului aflat în stare topită în interiorul pământului (magmă)
sau care erupe la suprafaţă (lavă). Dintre acestea, în construcţii se
folosesc granitul, bazaltul, andezitul, porfirul, piatra ponce, scoria
bazaltică etc.
În general, rocile magmatice se caracterizează prin compactitate
mare şi rezistenţe mecanice superioare, rezistenţa la compresiune
variind între 1100 şi 3500 daN/cm2. Ele se utilizează curent ca piatră de
pavaj sau ornamentaţie, ca piatră concasată la executarea betoanelor de
rezistenţă sau a terasamentelor de cale ferată, sau ca agregat uşor
pentru betoane termoizolatoare (piatra ponce).
Rocile sedimentare provin din depuneri sau sedimentări ale
diferitelor roci de suprafaţă, purtate de vânt şi apă. În construcţii se

172
folosesc: pietrişul, bolovanii, calcarul, gresia, nisipul, ghipsul, argila
etc.
Rocile sedimentare îşi găsesc o largă întrebuinţare în construcţii
şi în industria materialelor de construcţii, fie ca pietre de construcţii, fie
ca agregate pentru mortare şi betoane, fie la fabricarea produselor
ceramice.
Rocile metamorfice provin din roci magmatice şi sedimentare,
modificate în urma unor acţiuni chimice care au loc în scoarţa
pământului. Dintre acestea, în construcţii se folosesc: gnaisul, ardezia,
marmura, cuarţitul etc. Ele se pot utiliza la diverse lucrări inginereşti, la
lucrări decorative etc.
Materialele de construcţie din piatră naturală se obţin prin
exploatarea zăcămintelor de roci aflate în depozite naturale numite
cariere sau balastiere (depozite de amestecuri de pietriş şi nisip).
În carierele formate din masive, piatra se poate extrage pe cale
manuală, mecanică sau cu ajutorul exploziilor.
Balastierele se exploatează cu ajutorul excavatoarelor, iar când
aceste depozite se găsesc sub nivelul apei, în albia râurilor, exploatarea
se poate face hidro-mecanizat.
Piatra naturală este atacată de: agenţi fizici, chimici si biologici.
Dintre agenţii fizici, cei mai importanţi sunt: căldura, frigul şi
vântul.
Căldura şi frigul provoacă dilataţii, respectiv contracţii
neuniforme în corpul pietrei (mai pronunţate la suprafaţă), dînd
naştere la fisuri şi crăpături. Prin aceste crăpături pătrunde apoi apa,
care prin îngheţ îşi măreşte volumul, producând distrugerea pietrei.
Dintre agenţii chimici care modifică compoziţia pietrei, cei mai

173
importanţi sunt bioxidul de carbon şi de sulf, proveniţi din gazele de
ardere ale zonelor industriale, în prezenţa vaporilor de apă din
atmosferă, aceştia se transformă în acizi şi atacă piatra. Apa care
pătrunde în piatră depune, de asemenea, prin evaporare, diverse săruri
care schimbă compoziţia pietrei şi produc distrugerea ei.
Agenţii biologici atacă piatra prin depunerile ce se produc pe
aceasta, plante foarte mici, ale căror rădăcini secretă anumite substanţe
acide care în timp atacă piatra.

3. MORTARE PENTRU ZIDĂRIE

Mortarele sunt amestecuri bine omogenizate de liant, nisip şi

apă, în care se pot introduce adaosuri active, substanţe cu caracter de
plastifiant, substanţe care accelerează sau întârzie priza, coloranţi etc.
Mortarele se folosesc pentru legarea între ele a pietrelor de construcţie în
vederea executării zidăriilor (mortare de zidărie) sau pentru protejarea
şi finisarea elementelor de construcţie (mortare de tencuieli).
Amestecul astfel preparat formează o masă uşor lucrabilă, care se
întăreşte după un anumit timp şi capătă rezistenţă.
După natura liantului de bază şi a adaosurilor, mortarele pot
fi:
- mortar pe bază de var: var simplu, var-ciment, var-ipsos şi
tras-var;
- mortar pe bază de ciment: ciment simplu, ciment-var,
ciment-argilă;
- mortar pe bază de ipsos: ipsos simplu, ipsos-var.
Mortarele preparate cu un singur liant se numesc mortare

174
simple, iar cele preparate cu doi lianţi, mortare compuse sau mixte.
Marca mortarelor reprezintă rezistenţa minimă la compresiune
determinată pe cuburi de probă cu latura de 7,07 cm, confecţionate,
păstrate în condiţii STAS şi încercate la 28 de zile de la turnare, pentru
mortarele de ciment şi la 90 de zile, pentru mortarele de var.

a. Materiale utilizate pentru prepararea mortarelor. Materialele

care intră în componenţa mortarelor trebuie să prezinte anumite calităţi,
astfel încât rezistenţele mortarelor să fie corespunzătoare scopului în
care sunt folosite.
Lianţii sunt substanţe minerale, în formă de pulberi sau
bulgări, care în amestec cu apa formează o pastă care acoperă granulele
de nisip şi le leagă între ele, iar prin întărire, prin pierderea apei,
transformă amestecul într-o masă pietroasă. Lianţii curent folosiţi
pentru mortare sunt: ipsosul de construcţii, varul gras, cimenturile şi
trasul, în cazuri mai rare se foloseşte şi argila.
Pentru a putea funcţiona ca materiale de legătură, lianţii trebuie
să îndeplinească unele condiţii:
- împreună cu apa să formeze un amestec plastic care să se
muleze uşor pe toate neregularităţile pietrei de construcţie;
- să adere bine de materialele care urmează să fie legate;
- să se întărească într-un anumit interval de timp, pentru a
asigura stabilitatea pietrei în construcţie;
- după întărire să nu prezinte variaţii mari de volum, care ar
provoca fisuri şi crăpături în elementele de construcţie.
Agregatele pentru prepararea mortarelor sunt nisipurile cu
dimensiunile granulelor cuprinse între 0 şi 3 mm. Se întrebuinţează

175
atât nisipul de râu, cât şi nisipul de carieră obţinut prin concasarea
rocilor. Se recomandă nisipul de râu care, datorită formei granulelor,
dă mortare mai uşor lucrabile. Este interzisă folosirea nisipurilor care
conţin impurităţi, ca: resturi animale sau vegetale (bucăţi de lemn,
frunze), păcură, argilă, uleiuri etc.
Apa pentru prepararea mortarelor foloseşte atât pentru amestec
cu liantul, cât şi pentru procesele chimice care însoţesc întărirea
mortarelor. La prepararea mortarelor se pot folosi ape potabile (provenite
din conducte de alimentare, puţuri sau izvoare) sau ape nepotabile. Apa
trebuie să fie curată, limpede şi fără miros, să nu fie acidă sau
alcalină.
Adaosurile sunt materiale care se introduc în mortar pentru a
modifica unele particularităţi ale acestora. În acest scop se folosesc:
- plastifianţi (var pastă, argilă), care au rolul de a mări
lucrabilitatea mortarelor fără mărirea cantităţii de apă;
- acceleratori de întărire (clorură de calciu), care au rolul de a
reduce timpul de întărire a mortarului;
- întârzietori de priză (amestec de clei de oase şi var) folosiţi
pentru mortarele de ipsos;
- coloranţi, care se introduc în mortare pentru a obţine diferite
efecte estetice.

b. Proprietăţile mortarelor. Mortarul de zidărie are un rol

complex şi anume:
- leagă între ele pietrele din zidărie, realizând un nou material
monolit;
- transmite şi repartizează cât mai uniform eforturile în zidărie de

176
la o piatră la alta;
- micşorează permeabilitatea zidăriei la agenţii atmosferici
(ploaie, vânt etc.) prin umplerea rosturilor dintre pietre.
Pentru a putea fi folosite în bune condiţii, mortarele trebuie să
corespundă anumitor condiţii de: consistenţă, plasticitate, tendinţă de
segregare, timp de întărire, contracţie, adeziune, rezistenţă la
compresiune şi la îngheţ-dezgheţ.
Majoritatea proprietăţilor se referă la betonul proaspăt, în afară
de rezistenţele la compresiune şi îngheţ-dezgheţ, care constituie
caracteristici ale mortarului întărit.
Consistenţa depinde de conţinutul în părţi fine ale agregatului
(nisipului), de felul şi cantitatea lianţilor, de cantitatea de apă folosită
la amestecare. După consistenţă, mortarele pot fi: fluide, plastice şi
vârtoase. Consistenţa se determină cu ajutorul conului etalon.
Plasticitatea sau lucrabilitatea depinde de consistenţa
mortarelor, însă ea nu trebuie obţinută prin adăugare de apă, ceea ce
scade calitatea mortarelor, ci prin introducerea în mortar a unor
cantităţi mai mari de părţi fine şi prin folosirea plastifianţilor.
Tendinţa de segregare este definită ca fiind raportul dintre
diferenţa de consistenţă între stratul superior şi stratul inferior al unui
mortar proaspăt. Tendinţa de segregare poate fi înlăturată printr-o bună
amestecare a mortarului, transport îngrijit şi cu utilaje adecvate,
punerea în operă corectă, creşterea cantităţii de liant, alegerea corectă
a granulozităţii nisipului, a cantităţii de apă etc.
Timpul de întărire reprezintă durata după care mortarul capătă o
anumită rezistenţă şi depinde de felul liantului, de temperatura aerului
şi de consistenţa mortarului. Timpul de întărire poate fi modificat cu

177
ajutorul unor adaosuri.
Contracţia, manifestătă prin micşorarea volumului, se observă
prin apariţia de fisuri sau crăpături în masa mortarului. La mortarele cu
dozaj mare de ciment şi de consistenţă fluidă, se produc contracţii
mari. Tendinţa de contracţie se reduce prin folosirea unei granulozităţi
adecvate a nisipului şi prin adaos de var în cantităţi reduse (mortar de
ciment la care se adaugă lapte de var).
Adeziunea este proprietatea mortarelor de a adera la suprafaţa
pietrelor de construcţie, în care, unele pietre de construcţie trebuie bine
udate înainte de a fi puse în lucru.
Rezistenţa la compresiune sau marca mortarelor se determină,
aşa cum s-a arătat, pe cuburi de probă.
Rezistenţa la îngheţ-dezgheţ este proprietatea mortarelor de a nu se
degrada (distruge) când sunt supuse la acţiuni repetate de îngheţ-
dezgheţ. Rezistenţa la îngheţ-dezgheţ se verifică în laboratoare numai
pentru mortarele folosite la tencuieli exterioare.

c. Compoziţia mortarelor. În compoziţia unui mortar,

materialele se introduc într-o anumită proporţie dinainte stabilită şi se
exprimă în volume, în greutate sau în procente. Raportul dintre
volumul liantului şi volumul nisipului, considerând liantul drept
unitate, reprezintă dozajul unui mortar.

d. Prepararea mortarelor. Prepararea mortarelor se poate

executa manual sau mecanic.
Prepararea manuală a mortarelor se efectuează numai când sunt
necesare cantităţi mici, în care scop se foloseşte varniţa de mortar,

178
confecţionată din scânduri de lemn. Apa se aduce în vârniţă prin
conducte, iar lianţii şi agregatele cu ajutorul roabelor.
Mortarul de var se prepară manual astfel: se aşează în varniţă
cantitatea de pastă de var conform dozajului prescris, se toarnă apoi
cantitatea de apă stabilită şi se amestecă cu pasta până se obţine un
lapte de var omogen şi consistent. Se adaugă în continuare cantitatea
de nisip stabilită şi se amestecă până când mortarul devine omogen.
Amestecarea se face cu ajutorul unor sape speciale (sape de var),
iar consistenţa mortarului se verifică cu conul etalon. Cantităţile de
nisip şi var pastă se măsoară în volume, folosind cutii sau roabe.
Mortarele de var se pot pune în lucru până la maximum 10 ore de la
preparare.
Mortarul de ciment se prepară amestecând nisipul şi cimentul
în proporţiile stabilite de dozaj, după care se adaugă treptat apă până ce
se obţine un amestec omogen şi uniform, având consistenţa necesară
punerii în operă. De obicei, nisipul se dozează în volume, iar cimentul
în greutate. Mortarul de ciment trebuie pus în lucru în maximum o
oră de la preparare.
Mortarul de var cu adaos de ciment se prepară astfel: mai
întâi se prepară mortarul de var gras, la care se adaugă cantitatea de
ciment prescrisă. Se poate amesteca întâi nisipul cu cimentul,
adăugind apoi lapte de var.
Pasta de ipsos se prepară din ipsos şi apă, fără nisip. Pasta se
realizează astfel: se toarnă mai întâi apa, apoi se adaugă treptat ipsos
şi se amestecă bine până la obţinerea consistenţei dorite.
Nu se admite turnarea apei peste ipsos sau diluarea pastei cu apă
după terminarea amestecării, deoarece ipsosul nu mai face priză. De

179
asemenea, nu se mai toarnă ipsos în pastă, în vederea îngroşării pastei,
deoarece se formează cocoloaşe. Pasta de ipsos trebuie pusă în
lucru în maximum 10-15 minute de la preparare, ea se întăreşte
foarte repede, din care cauză se prepară în cantităţi mici şi se adaugă
întârzietori de priză.
Prepararea mecanică a mortarelor se efectuează atât pe şantier cât
şi în instalaţii centralizate. Se folosesc malaxoare de mortar care
funcţionează pe principiul amestecării forţate. Ordinea de introducere a
materialelor în malaxoare este următoarea: apă, nisip, liant şi eventual
plastifiant, cu amestecare continuă.
Mortarele se pot prepara şi în betoniere. Ordinea de introducere a
materialelor este următoarea: apa, pasta de var, nisipul şi adaosul de
liant. Nisipul şi cimentul se introduc numai după ce în betonieră s-a
obţinut un amestec omogen de lapte de var. Durata de amestecare
trebuie să fie în general de minimum 3 minute de la introducerea
tuturor materialelor. La şantierele importante, predararea mortarelor se
face centralizat în staţii de mortare.

B. PRINCIPII GENERALE DE ALCĂTUIRE

A ZIDĂRIILOR

Comportarea zidăriei realizate din pietre cu forme regulate

ca un tot monolit sub acţiunea încărcărilor exterioare, se datorează
atât legării pietrelor de zidărie între ele prin ţeserea rosturilor, cât
şi mortarului, ca material de legătură.
Blocurile sau pietrele care alcătuiesc zidăria sunt legate între
ele cu mortar aşezat în rosturi orizontale şi verticale. Rosturile

180
orizontale se numesc şi asize.
Rosturile verticale trebuie să fie alternante, adică unui rost
vertical dintr-un rând să-i corespundă câte un plin din rândurile
alăturate (superior şi inferior). În funcţie de grosimea zidăriei,
numărul rândurilor de pietre, rosturile verticale pot fi:
longitudinale şi transversale. Reţeaua de rosturi astfel dispuse
formează ceea ce se numeşte legătură sau ţeserea zidăriei (fig.
V.9).

Fig. V.9. Elementele zidăriei

1- bloc (piatră); 2- rând orizontal; 3- rost orizontal; 4- rost vertical
transversal; 5- rost vertical longitudinal; 6- faţa văzută a zidăriei
(parament); 7- apareiaj (aşezarea blocurilor); 9- rând de margine
exterioară; 10- lungime bloc; 11- înălţime bloc (rând); 12- coadă

Suprafaţa exterioară a zidăriei se numeşte parament, iar faţa

văzută se numeşte apareiaj. Dimensiunea pe orizontală a unui bloc,
în faţa văzută, formează lungimea blocului, cea verticală, înălţimea
blocului şi corespunde cu înălţimea rândului, iar dimensiunea

181
blocului orizontal în sensul grosimii zidăriei (transversal zidăriei) se
numeşte coadă.
La executarea unei zidării trebuie respectate unele reguli de
aşezare a blocurilor şi anume:
- blocurile trebuie să aibă feţele perpendiculare pe direcţia
forţei şi o suprafaţă de reazem cât mai mare;
- la zidăria cu legătură la fiecare rând, rosturile verticale,
longitudinale si transversale din fiecare rând trebuie să
corespundă unui plin în rândurile verticale alăturate, adică
rosturile să fie ţesute;
- forma blocurilor trebuie astfel aleasă încât să nu conducă
la eforturi suplimentare în zidărie;
- rosturile verticale transversale zidăriei să fie bine
umplute cu mortar, pentru a nu lăsa goluri, care scad capacitatea
de izolare termică a zidăriei;
- rosturile verticale longitudinale se pot lăsa, în unele
cazuri, neumplute cu mortar dacă nu este periclitată rezistenţa,
deoarece straturile de aer create au ca efect o creştere a
capacităţii de izolare termică a zidului;
- grosimea rosturilor orizontale este de 12 mm, iar a celor
verticale de 10 mm;
- trebuie acordată o atenţie deosebită realizării unei bune
legături a zidăriei la colţuri, intersecţii, ramificaţii, puncte deosebit de
importante pentru asigurarea rigidităţii zidurilor.
Legătura dintre zidurile care se întretaie, se face alternativ, şi
anume:
- primul rând se execută continuu (respectând regulile de

182
ţesere) la unul din ziduri şi se întrerupe la cel de-al doilea în locul
întâlnirii;
- al doilea rând se execută continuu la zidul al doilea şi se
întrerupe la primul zid la locul intersecţiei etc. (fig. V.10).

Fig. V.10. Legătura între ziduri care se întretaie

a. colţ; b. ramificaţie; c. intersecţie; R 1 , R 2 – rândul 1 şi 2

C. ZIDĂRII DIN PIATRĂ NATURALĂ

Zidăriile din piatră naturală folosesc piatra aşa cum rezultă

din carieră sau după o prelucrare prealabilă.
După formă, dimensiuni, gradul de prelucrare şi modul de
aşezare a pietrelor în zidărie, acestea pot fi de următoarele tipuri: din
piatră brută, din piatră cioplită, din piatră lucrată, zidării ciclopiene şi
zidării mixte din piatră naturală.

1. ZIDĂRII DIN PIATRĂ BRUTĂ

Se execută din blocuri de piatră de forme neregulate, aşa cum

sunt extrase din cariera sau din albia râurilor. La punerea în operă,

183
blocurile se cioplesc uşor cu ciocanul pentru a îndepărta pământul,
părţile moi şi colţurile ascuţite pentru a le putea aşeza mai bine în
operă.
Zidăria de piatră brută se execută cu sau fără mortar şi se
foloseşte la executarea fundaţilor, la zidării de faţadă, ca ziduri de
umplutură, etc.
Grosimea zidurilor din piatră brută trebuie să fie de cel
puţin 60 cm dacă se execută din bolovani de râu sau piatră spartă
neregulată şi de cel puţin 50 cm, dacă piatra se poate aşeza în
straturi ordonate.

a. Zidărie uscată din piatră. Zidăriile cu rosturi uscate se pot

executa în două feluri:
- zidărie uscată în vrac;
- zidărie uscată aşezată.
Sistemul de zidărie în vrac se întâlneşte la construcţiile civile, ca
anrocamente în cazul înlocuirii pământului slab de fundaţie de
sub o clădire (fig. V.11, a).

Fig. V.11. Zidărie uscată din piatră

a. zidărie uscata în vrac (anrocamente); b. zidărie uscată aşezată;
1- anrocamente; 2- fundaţie din zidărie uscată aşezată; 3- soclu; 4-
perete; 5- clădire

184
 Zidăria din piatră uscată aşezată cu mâna se foloseşte la
construcţii rurale, pentru fundaţii (fig. V.11, b). Primul strat de
piatră se aşează pe un strat de nisip sau balast cu grosimea de cel
puţin 10 cm, pentru repartizarea uniformă a încărcărilor la teren.

b. Zidării din piatră brută cu mortar. Zidăria din piatră brută

cu mortar se foloseşte la fundaţii, ziduri de sprijin, socluri, pereţi de
clădiri, pereuri, bolţi etc. În acest caz, înainte de punerea în lucru,
pietrele se curăţă şi se udă cu apă. Golurile dintre pietrele mari se
umplu cu pietre de dimensiuni mici. Peste fiecare rând se aşterne un
pat de mortar, care se îndeasă cu mistria pentru a pătrunde în
golurile dintre pietre, apoi, pietrele rândului următor, aşezate pe
mortar, se îndeasă uşor prin batere cu ciocanul sau cu un mai de
lemn. Lăţimea rosturilor este de 2 - 5 cm şi trebuie respectată
alternanţa (ţeserea) rosturilor verticale.
La colţuri şi încrucişări, legătura se realizează prin întreruperea
alternativă a rândurilor din cei doi pereţi (fig. V.12).

Fig. V.12. Legarea zidăriei de piatră brută la colţuri şi încrucişări

a. colţ; b. intersecţie

La executarea zidăriei din piatră brută, trebuie respectate unele

185
reguli de apareiaj şi anume:
- evitarea aşezării care să creeze rosturi înclinate, numite
lovitură de sabie (fig. V.13, a);
- evitarea aglomerărilor de piatră mare într-o parte şi de piatră
mică în alta, ceea ce ar conduce la tasări diferite (fig. V.13, b);
- evitarea folosirii pietrei concave, care poate fisura (fig. V.13,
c);
- asizele trebuie să fie paralele între ele şi, pe cât se poate,
normale pe direcţia efortului (fig. V.13, d);
- pentru uniformizarea transmiterii sarcinilor se recomandă ca
cel puţin la 2 m înălţime să se introducă un rând sau două de pietre
prelucrate sau cărămizi (fig. V.13, e).

Fig. V.13. Ţeserea zidăriei din piatră brută

Uneori se execută zidării din piatră brută poligonală (sistem

opus-incertum) (fig. V. 14). Acestea se execută numai cu piatră extrasă
din carieră.

186
 Fig. V.14. Zidărie din piatră brută opus-incertum

De multe ori se preferă executarea zidăriei prin spargerea

pietrei şi includerea ei în beton. Acest tip de zidării se execută cu
ajutorul unui cofraj din panouri de scânduri, care se montează pe
măsură ce înaintează zidăria (fig. V.15).

Fig. V.15. Executarea zidăriei din piatră naturală în cofraje

1- cofraj; 2- chinga; 3- piatră spartă; 4- buloane

Pietrele de la marginile zidului se aşează cu faţa liberă lipită de

cofraj. Golul între ele şi faţa interioară a cofrajului se umple cu piatră
spartă si peste fiecare rând de piatră se aşterne mortarul sau betonul,
care trebuie bine îndesat în goluri.

2. ZIDĂRII DIN PIATRĂ CIOPLITĂ

Acest tip de zidărie se realizează din piatră de carieră care a

187
suferit o prelucrare prealabilă. Faţa văzută a pietrei este cioplită, cu
muchiile vii şi regulate, iar feţele de pat (asize) cât mai paralele. La
acest tip de zidărie paramentul se execută din piatră cioplită, iar
interiorul din piatră brută (fig. V.16).

Fig. V.16. Zidărie din piatră cioplită

1- parament

Greutatea unei pietre se alege de maximum 25 - 30 kg, astfel

încât să poată fi manevrată de un singur muncitor. Zidăria se realizează
cu rosturi orizontale continue, iar rosturile verticale întrerupte,
grosimea rosturilor la faţa văzută se execută de 1,5 - 3,0 cm. Pentru
uniformizarea transmiterii sarcinilor, la înălţimea de minimum 2 m se
prevede un rând de piatră cioplită pe toată lăţimea zidului.

3. ZIDĂRII DIN PIATRĂ LUCRATĂ

Acestea sunt zidării din piatră de carieră, prelucrată, şi de formă

regulată. După modul de prelucrare şi aşezare a blocurilor, piatra lucrată
este de mai multe feluri şi anume: moloane, piatră de talie şi piatră
mozaic.
Moloanele sunt pietre prelucrate r e g u l a t p e f a ţ a v ă z u t ă ş i
p e 3 - 7 cm adâncime, pe celelalte feţe. La execuţie se lasă rosturi

188
la faţa văzută de 1 - 1,5 cm.
În construcţii se utilizează următoarele tipuri de moloane:
- obişnuite (fig. V.17, a), sau cu coadă scurtă, având o singură
faţă, cu dimensiunile: l ≥ 1,5h; c ≥ h; d ≥ 0,5h;
- butise sau cu coadă lungă, cu o singură faţă văzută, având
dimensiunile:
l ≥ h; c ≥ 2h; d ≥ 0,75h (fig. V.17, b);

Fig. V.17. Moloane

a. obişnuite; b. butise

- curmezişuri, cu coada cât grosimea zidului şi două feţe

văzute, utilizate în cazul zidurilor cu grosime redusă.
Faţa văzută a moloanelor poate fi finisată în diverse moduri:
simplă, cu chenar, în bosaje drepte sau teşite (fig. V.18).

Fig. V.18. Finisarea feţei văzute la zidăria din moloane

a. simplă; b. cu chenar; c. în bosaje (drepte, teşite)

189
 Moloanele se utilizează la executarea zidurilor de elevaţie,
soclurilor clădirilor etc.
Piatra de talie (fig. V.19) este de formă regulată prelucrată
pe 4, 5 sau 6 feţe şi având cel puţin o dimensiune mai mare de 70 cm.
Ţeserea se face ca la zidării de cărămidă cu rosturi de 2 - 5 cm.

Fig. V.19. Zidărie din piatră de talie

Feţele pietrei de talie se pot prelucra în mai multe feluri şi

anume prin: prelucrare din gros (bosaje, şpiţuită), buciardare (cu
buciarda groasă sau fină), prelucrare cu dalta (şlefuită, lustruită).
Deoarece piatra de talie are greutate mare, este necesară
manipularea acesteia cu macarale. Pentru agăţare se folosesc diverse
sisteme, de exemplu, gripia de forma unei pene demontabile, care se
introduce într-un locaş făcut în piatră, sub formă de coadă de rândunică
(fig. V.20).

190
 Fig. V.20. Manipularea petrei de talie folosind gripia
1- piatră de talie; 2- gripie

Legarea pietrei de talie se poate face cu legături metalice

care pot fi: scoabe, dornuri, plăci în formă de coadă de rândunică (fig.
V.21). Piesele metalice se introduc în găuri anume făcute şi se
fixează cu mortar de ciment.

Fig. V.21. Legături metalice la zidăriile din piatră de talie

a. scoabe; b. dornuri; c. plăcuţe

Zidăria din piatră de talie se foloseşte la executarea elevaţiilor

lucrărilor de artă, a clădirilor monumentale, coloanelor, bolţilor,
digurilor, cheiurilor etc. sau la elemente de construcţii care suportă
sarcini concentrate mari.

191
 Zidăriile din piatră de mozaic (poligonale) se folosesc ca şi
moloanele, la paramentele zidurilor de elevaţie (fig. V.22). Pentru
execuţie se întrebuinţează roci dure, ca: granit, porfir, calcare dure.

Fig. V.22. Zidărie din piatră de mozaic.

D. ELEMENTE DE CONSTRUCŢIE
REALIZATE DIN ZIDĂRIE

Din zidărie se pot executa numeroase elemente de

construcţie, ca: fundaţii, pereţi (ziduri), scări, planşee, coşuri,
cornişe, bolţi, arce, stâlpi, contraforturi etc.
Unele dintre aceste elemente sunt portante (de rezistenţă),
altele sunt neportante sau autoportante.
Zidăriile de fundaţie sunt zidării de rezistenţă care transmit
terenului toate încărcările date de clădire.
Pereţii de zidărie sunt elemente verticale care pot fi:
- pereţi de subsol şi pivniţe;
- pereţi care limitează clădirea în exterior;
- pereţi de calcan aşezaţi, în general, pe limita terenurilor
şi spre care nu se scurg apele acoperişului;
- timpane, care sunt pereţi exteriori limitaţi de pantele

192
acoperişului şi de planul ultimului planşeu;
- aticuri, care sunt ziduri aşezate peste nivelul cornişei;
- pereţi interiori, transversali sau longitudinali;
- ziduri de împrejmuire, care limitează terenul.
Stâlpii de zidărie sunt elemente verticale de rezistenţă, în
general zvelte, care susţin încărcările transmise de alte elemente
de construcţie (planşee, bolţi etc.).
Contraforturile sunt masive de zidărie care fac corp comun cu
zidul. Acestea îngroaşă din loc în loc un perete înalt şi lung pentru
a-l face să reziste la împingeri orizontale importante.
Arcele şi bolţile din zidărie sunt elemente curbe, executate
peste goluri.
Coşurile şi canalele sunt zidării verticale, având în interior
goluri pentru condus gazele sau pentru aerisire.
Cornişele de zidărie sunt elemente de protecţie şi decorare a
faţadelor clădirilor.
În continuare vom analiza principalele caracteristici ale unora
din aceste elemente de zidărie.

a. Bolţi şi arce. Bolţile şi arcele sunt elemente de construcţii

folosite pentru acoperirea unor deschideri (uşi, ferestre), pentru
planşee, poduri, viaducte, tuneluri etc.
Se numeşte boltă (fig. V.23) elementul curb care în secţiune
transversală are lăţimea mai mare decât înălţimea, iar arc elementul
curb ale cărui dimensiuni (înălţime şi lăţime) sunt apropiate ca
mărime.

193
 Fig. V.23. Elementele bolţii
1- naştere; 2- cheie; 3- extrados; 4- intrados; 5- săgeată

După forma intradosului, care este criteriul principal de

clasificare, bolţile pot fi:
- în plin cintru, la care intradosul este un semicerc;
- turtite, la care intradosul este un arc de cerc;
- în mâner de coş, la care intradosul este o curbă continuă
formată din mai multe arce de cerc cu raze diferite;
- ogivale, care se obţin prin intersecţia a două arce de cerc
cu raze egale, având centrele în naşteri etc.
Când se impun forme de bolţi care dezvoltă împingeri mai
mari şi reazemele nu le pot prelua, se introduc tiranţi metalici aşezaţi
pe linia naşterilor şi ancoraţi bine în extradosul reazemelor.
Bolţile din zidărie de cărămidă se pot alcătui în diverse
sisteme:
- din cărămizi obişnuite (fig. V.24, a), la care realizarea curburii
se obţine prin lărgirea rosturilor spre extrados, ele trebuind să fie

194
perpendiculare pe intradosul bolţii;

Fig. V.24. Bolţi din cărămizi:

a - obişnuite; b - speciale (bolţari).

- din cărămizi speciale (fig. V.24, b), în formă de pană, obţinute

direct din fabricaţie sau prin cioplire. În acest caz, rosturile au o
grosime uniformă, de 10 - 12mm.
Bolţile din cărămidă se pot executa şi cu grosime neuniformă,
mai subţiri în porţiunea centrală unde solicitările sunt mai mici şi mai
groase spre naşteri unde eforturile cresc. Trecerea de la o grosime
la alta se face în trepte (fig. V.25).

Fig. V.25. Variaţia secţiunii bolţii

195
 Executarea bolţilor din cărămidă se face cu mortar de ciment de
marca superioară, pentru a putea fi preluate şi eventualele mici
eforturi de întindere din zidăria bolţii.
Zidăria bolţilor de cărămidă (sau piatră) se execută cu ajutorul
unui cofraj de lemn (cintru) alcătuit din traverse de lemn care au la
partea superioară forma intradosului bolţii, între traverse se bate
apoi astereala cofrajului pe care se execută zidăria bolţii (fig. V.26).

Fig. V.26. Cintre: a - compuse; b - pline

1- cintre; 2- pop; 3- pene; 4- astereala (manta) cofrajului; 5- tălpi; 6-
boltă de zidărie

Bolţile din zidărie de piatră naturală se execută asemănător

bolţilor din zidărie de cărămidă. Execuţia zidăriei începe de la naşteri
către cheie, în paralel, pe ambele părţi, până se ajunge în zona
bolţarului de la centru (cheie).
La bolţile executate din piatră de talie, oricare ar fi forma
intradosului, rosturile dintre bolţari trebuie să fie perpendiculare pe
intrados.
Bolţarii au pe intrados aceeaşi lăţime şi sunt în număr impar

196
pentru ca să rezulte bolţarul din centru, sau cheia bolţii.
Se numeşte apareiajul bolţii, faţa văzută a acesteia. Apareiajul
bolţii variază după materialul din care se execută bolta şi cel al
elementului pe care se sprijină (fig. V.27).

Fig. V.27. Apareiajul bolţilor.

b. Stâlpi din zidărie de cărămidă. Stâlpii sunt elemente de

construcţie verticale, care îndeplinesc rolul de a prelua încărcările
date de grinzi, bolţi, planşee etc., şi a le transmite fundaţiilor. Stâlpii
sunt solicitaţi la compresiune simplă şi la compresiune cu încovoiere.
Stâlpii de zidărie au secţiunea de cel puţin 1x1 cărămizi
pentru stâlpi neportanţi şi de 11/2 x 11/2 cărămizi pentru stâlpi de
rezistenţă (portanţi). Dimensiuni mai mici se admit numai pentru
stâlpii dintre ferestre.
La execuţia stâlpilor de cărămidă nu este permisă utilizarea
spărturilor de cărămidă, iar cărămizile cioplite se vor folosi în număr
cât mai redus. Stâlpii se execută cu mortar de var cu ciment sau cu
mortar de ciment. Alcătuirea stâlpilor se poate face cu legătură la
fiecare rând sau cu legătură la mai multe rânduri.
Pentru a mări rezistenţa stâlpilor de zidărie se recomandă

197
armarea lor cu armătură transversală (fig. V.28) sau cu armătură
longitudinală.

Fig. V.29. Armarea stâlpilor din zidărie de cărămidă

Armarea transversală se face cu plase din bare cu 0,3 - 8 mm,

de diverse forme aşezate din 3 în 3 rosturi orizontale.
Armarea longitudinală se face cu bare longitudinale aşezate în
interiorul zidăriei (în rosturile verticale) sau la exteriorul zidăriei
stâlpului şi legate cu etrieri.
Se pot folosi şi stâlpi din zidărie complexă alcătuiţi din zidărie
de cărămidă şi beton armat care conlucrează până în momentul
ruperii. Betonul armat poate fi aşezat în interiorul sau la exteriorul
stâlpului.

c. Cornişe. Cornişa este elementul de construcţie amplasat la

partea superioară a clădirii care iese în afara faţadei, rolul ei fiind
acela de a îndepărta de faţadă apa provenită din precipitaţii. Ea are
şi un rol important în plastica faţadei.
Pentru a-şi îndeplini rolul de protecţie, cornişa trebuie
prevăzută cu un lăcrimar şi se acoperă cu tablă pentru a elimina
infiltrarea apelor şi efectul de îngheţ-dezgheţ.

198
 Cornişele se pot executa din cărămidă, beton armat monolit sau
prefabricat. Cel mai simplu sistem de cornişe se obţine prin scoaterea în
consolă a cărămizilor cu cel mult 1/4 de cărămidă la fiecare rând.
Această soluţie se admite la cornişele care ies în afara zidu lui cu
cel mult 1/2 din grosimea acestuia (fig. V.30).

Fig. V.30. Cornişă din zidărie

1- cornişă; 2- perete(zid); 3- şorţ; 4- jgheab; 5- lăcrimar; 6- elemente
de acoperiş; 7- tencuială

În cazul în care cornişele ies mai mult în afara zidului sau un

rând ar trebui să iasă cu mai mult de 10 cm faţă de cel anterior se
adoptă soluţii din beton armat monolit (fig. V.31) sau prefabricat.

199
 Fig. V.31. Cornişă din beton monolit
1- cornişă; 2- element de acoperiş; 3- jgheab; 4- centură; 5- perete
exterior; 6- planşeu (placă)

REZUMAT

A. Zidăria este formată din blocuri de piatră naturală sau

artificială, legate între ele prin mortar sau legături metalice, precum
şi din betonul sau lutul turnate în cofraje. Aceasta este alcătuită din
următoarele elemente: blocuri (pietre) ce pot fi din piatră naturală,
artificială arsă sau artificială nearsă şi materialul de legătură ce poate
fi mortar de diferite tipuri, agrafe metalice, adezivi sintetici etc.
Zidăria foloseşte pentru realizarea unor elemente de construcţie
(pereţi, stâlpi, bolţi, arce, scări etc.), structuri de rezistenţă sau
construcţii inginereşti (stâlpi de sprijin, diguri, baraje, poduri,
viaducte etc.).
1. Zidăriile, în funcţie de diferite criterii se pot clasifica dup
cum urmează:
- după materialele utilizate distingem: zidării din lut, piatră
naturală, piatră artificială şi ixte;
- după rol distingem: zidării portante sau de rezistenţă (pereţi,
stâlpi, cupole etc.), autoportante (coşuri de fum , turnuri de apă etc.),

200
neportante (pereţi despărţitori exteriori etc.);
- după modul de execuţie distingem: zidării cu rosturi,
realizate din blocuri legate sau nelegate şi fără rosturi, realizate prin
turnare;
- după poziţia în construcţie distingem: zidării în fundaţii, în
elevaţie, interioare, exterioare;
- după natura solicitării distingem: zidării supuse la solicitări
mecanice, termice şi chimice agresive.
2. Piatra pentru zidărie se alege în funcţie de: destinaţia şi
gradul de durabilitate a construcţiei, condiţiile climatice, rolul
elementului de zidărie în construcţie, ea trebuind să îndeplinească
anumite condiţii tehnice: de formă, dimensiuni, rezistenţă la îngheţ-
dezgheţ, la foc, la agenţi chimici etc.
Piatra artificială groasă se realizează din argilă cu nisip, arsă
la temperaturi ridicate, ce poate lua diverse forme ca: cărămizi pline,
cu goluri orizontale, cu goluri verticale, cu goluri cu lambă şi uluc,
termoizolatoare, plăci ceramice pentru pardoseli, pentru placaje,
blocuri ceramice cu goluri etc. Cărămizile, indiferent de tip, trebuie
să îndeplinească anumite condiţii tehnice şi anume: să nu prezinte
fisuri, să fie bine arse, să nu fie poroase, să prezinte forme regulate,
să reziste la compresiune etc.
Piatra artificială nearsă se realizează sub formă de: produse
silico-calcare, beton cu agregate uşoare poroase şi beton celular
autoclavizat şi se foloseşte la executarea pereţilor interiori şi
exteriori, potanţi şi neportanţi.
Piatra naturală se foloseşte sub formă de: roci magmatice
(granit, bazalt, porfir, piatră ponce etc.), roci sedimentare (pitriş,

201
bolovani, gresie, nisip, argilă) sau roci metamorfice (ardezie,
marmură, cuarţ etc.). Piatra naturală se exploataează din cariere sau
balastiere cu ajutorul mijloacelor mecanice sau prin explozii.
3. Mortarul este un amestec bine omogenizat din liant, nisip şi
apă, în care se pot introduce adaosuri active (plastifianţi, substanţe ce
accelerează sau întârzie priza, coloranţi etc., ce foloseşte pentru
legarea între ele a pietrelor de construcţie în vederea executării
zidăriei sau finisarea elementelor de construcţie.
Mortarele, în funcţie de natura liantului, pot fi: pe bază de var
(var simplu, var-ciment, var-ipsos, tras-var), pe bază de ciment
(ciment simplu, ciment-var, ciment-argilă) şi pe bază de ipsos (ipsos
simplu, ipsos-var).
Mortarele trebuie să îndeplinească anumite condiţii şi anume:
- consistenţă, ce depinde de conţinutul în părţi egale a
gregatului, felul şi cantitatea lianţilor, cantitatea de apă utilizată;
- plasticitate (lucrabilitate), ce depinde de consistenţa
mortarului şi se obţine prin adăugarea de plastifianţi;
- tendinţa de segregare, raportul dintre consistenţa în strat
superior şi cel inferior al unui mortar proaspăt, ce se înlătură printr -o
amestecare bună a mortarului;
- timpul de întărire, durata după care mortarul capătă o
anumită rezistenţă ce depinde de: felul liantului, temperatiura aerului
şi consistenţa mortarului;
- contracţia, reducerea volumului şi apariţia de crăpături în
masa mortarului, ce se reduce prin adaos de var în cantităţi mici;
- adeziunea, capacitatea mortarului de aderare la suprafaţa
pietrelor, ea depinzând de udarea acestora;

202
 - rezistenţa la îngheţ-dezgheţ, proprietatea mortarului e a nu se
distruge la asemenea acţiuni;
- rezistenţa la compresiune, marca mortarelor, ea
determinându-se pe cuburi de probă şi fiind STAS.
B. Comportarea zidăriei făcută din pietre cu forme regulate,
ca un tot unitar, se datorează legării pietrelor de zidărie între ele prin
ţeserea rosturilor, cât şi mortarului, ca material de legătură. Pitrele ce
alcătuiesc zidăria se leagă între ele cu mortar aşezat în rosturi
orizontale şi verticale. Rosturile verticale trebuie să fie alternate,
adică unui rost vertical dintr-un rând să-i corespundă câte un plin din
rândurile alăturate (superior şi inferior). Reţeaua de rosturi astfel
dispuse se numeşte legătură sau ţeserea zidăriei. Suprafaţa exterioară
a zidăriei se numeşte parament, iar faţa văzută se numeşte apareiaj.
La realizarea unei zidării trebuie respectate anumite reguli de
aşezare a blocurilor (pietrelor) şi anume: blocurile să aibă feţe
perpendiculare pe direcţia forţei şi o suprafaţă de reazem cât mai
mare; rosturilor verticale longitudinale şi transversale din fiecare rând
să le corespundă un plin în rândurile verticale alăturate; rosturile
verticale transversale zidăriei să fie umplute cu mortar, să nu prezinte
goluri ce ar duce la scăderea izolaţiei termice a zidăriei; rosturile
verticale longitudinale, în unele cazuri, pot fi lăsate neumplute cu
mortar în vederea creşterii capacităţii de izolare termică a zidului;
rosturile orizontale să aibă grosimea de 12 mm, iar cele verticale de
10mm; să se realizeze o bună legătură la colţuri, intersecţii şi
ramificaţii.
C. Zidăriile din piatră naturală folosesc piatra aşa cum
rezultă ea din carieră sau după o prelucrare. Având în vedere forma,

203
dimensiunea, gradul de prelucrare şi modul de aşezare al pietrelor în
zidărie, acestea sunt de următoarele tipuri: din piatră brută, piatră
cioplită, piatră lucrată, zidării ciclopiene şi zidării mixte din piatră
naturală.
Zidăriile din piatră brută se execută din blocuri de piatră de
forme neregulate, aşa cum au fost luate din carieră, cu sau fără mortar
şi se folosesc la: fundaţii, faţade sau umpluturi. Ele pot fi:
- zidării uscate din piatră, care pot fi: în vrac (anrocamente),
la construcţiile civile, în cazul înlocuirii pământului slab de sub o
fundaţie şi aşezate cu mâna pentru fundaţii la construcţiile rurale;
- zidării din piatră brută cu mortar, în care caz pitrele se
curăţă, se udă cu apă, golurile se umplu cu pitre mai mici, iar peste
fiecare rând de pietre se pune un strat de mortar îndesat cu mistria.
Rândul următor de pietre aşezate pe mortar se îndeasă uşor prin
batere cu mai de lemn sau ciocan.
Zidării din piatră cioplită se execută din piatră de carieră
după o prelucrare prealabilă, faţa văzută fiind cioplită, cu muchii vii
regulate, iar feţele de pat fiind cât mai paralele. Rosturile orizontale
sunt continue, iar cele verticale sunt întrerupte, greutatea unei pietre
fiind de 25-30 Kg pentru a putea fi manevrată de un lucrător.
Zidării din piatră lucrată se execută din piatră de carieră
prelucrată şi de formă regulată. După modul de prelucrare şi aşezare a
blocurilor, piatra lucrată poate fi sub formă de: moloane (pentru
zidării de elevaţie, soclul clădirilor etc.), piatră de talie (pentru
zidării de elevaţie, clădiri monumentale, cheiuri, diguri etc.) şi piatră
mozaic (ziduri de elevaţie).
D. Din zidărie se pot executa numeroase elemente de

204
construcţie, ca: fundaţii, pereţi, scări, planşee, cornişe, coşuri, bolţi,
arce, stâlpi, contraforturi. Fundaţiile sunt zidării de rezistenţă ce
transmit terenului încărcările date de clădire. Pereţii sunt elemente
verticale de rezistenţă ce pot fi: de subsol, pivniţe, interior, exterior,
de calcan, de împrejmuire etc. Stâlpii de zidărie sunt elemente
verticale de rezistenţă ce susţin încărcăturile clădirii, respectiv
planşee, bolţi, arce etc. Contraforturile sunt elemente ce fac corp
comun cu zidăria clădirii cu scopul măririi rezistenţei acesteia la
împingere pe orizontală. Cornişele sunt elemente de protecţie şi de
decor a clădirilor. Arcele şi bolţile sunt elemente curbe pentru
acoperirea unor goluri precum uşi, ferestre sau pentru planşee,
poduri, viaducte, tuneluri etc.

ÎNTREBĂRI

 Ce reprezintă zidăria şi care sunt elementele ei

componente?
 Cum se clasifică zidăriile?
 Cum se clasifică piatra artificială arsă (cărămida) şi
care sunt caracteristicile acestora?
 Cum se clasifică piatra artificială nearasă şi care sunt
caracteristicile acestora?
 Cum se clasifică piatra naturală şi care sunt
caracteristicile acestora?
 Ce reprezintă mortarele şi cum se clasifică ele?
 Ce materiale folosesc la prepararea mortarelor?
 Ce proprietăţi prezintă mortarele?

205
 Cum este alcătuită o zidărie şi ce elemente cuprinde?
 Ce reguli generale trebuie respectate la executarea unei
zidării?
 Cum se clasifică zidăriile din piatră brută şi care sunt
caracteristicile acestora?
 Ce sunt zidăriile din piatră cioplită?
 Ce sunt zidăriile din piatră lucrată şi cum se clasifică
acestea?
 Ce elemente de zidărie cunoaşteţi şi care sunt
caracteristicile acestora?

206
 C A P I T O L U L V I . MATERIALE ŞI
ELEMENTE DE CONSTRUCŢIE DIN BETON ŞI
BETON ARMAT

CUVINTE CHEIE

 Beton simplu
 Beton armat
 Beton turnat monolit
 Elemente prefabricate
 Beton precomprimat

OBIECTIVE PROPUSE A FI ANALIZATE ŞI

DEZBĂTUTE

 Conceptul de beton şi tipurile acestuia

 Principalele tipuri de beton armat şi caracteristicile
acestora
 Avantajele şi dezavantajele folosirii betonului în
construcţii

A. GENERALITĂŢI

Betonul este o piatră artificială obţinută în urma întăririi unui

amestec omogen de nisip, pietriş (sau piatră spartă) şi liant, de obicei
ciment sub formă de pastă de ciment (ciment şi apă). Iniţial amestecul se

207
prezintă sub forma unei paste consistente denumită beton proaspăt.
După întărire, amestecul se transforma într-o masă solidă denumită
beton întărit sau beton simplu.
Betonul simplu asemenea pietrei naturale, rezistă bine la uzură
şi compresiune, dar are rezistenţe nu ca la întindere (de 15 până la de
20 ori mai mici decât rezistenţa la compresiune).
Betonul armat se obţine prin asocierea raţională a betonului
simplu cu vergele de oţel, denumite armături, care conlucrează solidar
cu betonul. În această asociere, armăturile au rolul de a prelua în
totalitate eforturile unitare de întindere sau de a îmbunătăţi rezistenţele
la compresiune ale secţiunilor de beton comprimate.
De exemplu, o grindă din beton simplu rezemată încovoiat
cedează datorită rezistenţei slabe a betonului din zona întinsă, la o
valoare redusă a încărcării P (fig. VI.1, a). Aceeaşi grindă, prevăzută
cu armăturile necesare în zona întinsă, poate suporta o încărcare de 15-
20 de ori mai mare decât în cazul precedent (fig. VI.1, b).
Elementele comprimate (stâlpul din fig. VI.1, c) sunt armate cu
vergele longitudinale din oţel pentru sporirea rezistenţei la
compresiune a secţiunii.

208
 Fig. VI.1. Rolul armăturii în elementele din beton armat
a. grindă din beton simplu; b. grindă din beton armat; c. stâlp
din beton armat
1- zonă întinsă; 2- zonă comprimată; 3- axa neutră; 4- fisuri; 5-
armătură întinsă; 6- armătură comprimată

Conlucrarea oţel-beton este asigurată deoarece:

- între betonul întărit şi armăturile din oţel se dezvoltă forţe de
aderenţă care asigură deformarea simultană a celor două materiale
sub încărcări;
- un beton compact, cu un conţinut de ciment în proporţie
suficientă, protejează armăturile contra coroziunii şi a focului;
- betonul şi oţelul au coeficienţi de dilataţie termică foarte
apropiaţi (0,01 - 0,0140/00 pentru beton şi 0,0120/00 pentru oţel) şi, prin
urmare, variaţiile de temperatură obişnuite (sub 100°C) nu provoacă
contracţii apreciabile sau lunecări ale armăturii în beton.
Betonul şi betonul armat au o largă utilizare în practică
datorită următoarelor avantaje: sunt durabile, rezistente la foc şi la
agenţii atmosferici, se comportă bine sub încărcări statice şi dinamice,
se realizează cu materiale uşor de procurat: nisip, pietriş, piatră spartă,
pot acoperi practic orice suprafeţe şi deschideri, realizându-se, prin
turnarea în tipare speciale, forme constructive diferite, necesită

209
cheltuieli de întreţinere reduse în raport cu structurile realizate din
metal etc.
Principalul dezavantaj al betonului este greutatea sa proprie
mare. Acest neajuns poate fi însă diminuat în mare măsură prin
utilizarea structurilor chesonate sau cu goluri, cu pereţi subţiri sau din
beton uşor. Alte dezavantaje ale betonului şi betonului armat sunt:
conductivitatea termică şi acustică relativ ridicate, conduce la soluţii
mai costisitoare de izolare; consum ridicat de cofraje şi manoperă pe
şantier; durată mare de execuţie, condiţionată de intervalul de timp
necesar întăririi betonului proaspăt etc. Adoptarea procedeelor de
execuţie a structurilor din elemente prefabricate sau din betoane de
înaltă rezistenţă realizate din cimenturi cu întărire rapidă elimină, în
mare parte, dezavantajele menţionate.
Betonul şi betonul armat se utilizează sub următoarele forme în
construcţii: beton turnat monolit, elemente prefabricate şi beton
precomprimat.
Betonul monolit este turnat direct pe şantier, în cofraje (tipare),
realizându-se astfel structurile de rezistenţă ale clădirilor (stâlpi, grinzi,
planşee), precum şi lucrări masive (baraje, fundaţii de maşini, ziduri de
sprijin etc.), lucrări speciale (rezervoare, silozuri, acoperişuri din plăci
curbe subţiri etc.) sau lucrări de artă (poduri, viaducte, tuneluri etc.).
Elementele prefabricate din beton se execută în întreprinderi
specializate (fabrici sau ateliere) sau în poligoane de şantier, în tot
timpul anului, urmînd a fi montate şi îmbinate pentru a realiza structura
de rezistenţă a unei construcţii. Elementele de dimensiuni şi greutăţi
mari, care prezintă dificultăţi de transport sau a căror uzinare nu este
rentabilă, se execută pe platforme amenajate în apropierea locului de

210
montaj şi sunt denumite elemente preturnate. Pentru transportarea şi
montarea elementelor prefabricate unităţile de construcţii-montaj
sunt dotate cu utilaje speciale.
Din elemente prefabricate se pot realiza: fundaţii, stâlpi,
grinzi, planşee (plăci), pereţi, elemente pentru acoperişuri, elemente
de umplutură etc.
Elementele din beton precomprimat se execută din materiale cu
caracteristici superioare: betoane de marcă ridicată si armături din oţeluri
de înaltă rezistenţă. Principiul precomprimării constă în aplicarea, prin
intermediul armăturii, a unui sistem de solicitări iniţiale de
compresiune asupra elementului de beton armat, astfel încât, împreună
cu solicitările din încărcările permanente şi cele utile, să rezulte în
secţiunile de beton eforturi finale de compresiune sau eforturi mici de
întindere. Secţiunea betonului, solicitată de eforturi pe care acesta le
poate prelua, este astfel folosită în întregime. La rezervoare, conducte
de presiune, lucrări la care nu este admisă apariţia fisurilor, se folosesc
elemente din beton precomprimat, care lucrează, în exploatare, fără
fisuri.
Eforturile de precomprimare sunt realizate şi transmise betonului
prin două sisteme, şi anume:
- prin întinderea armăturii în limitele zonei elastice înainte de
turnarea şi întărirea betonului, operaţie numită preîntindere sau
pretensionare. Pretensionarea se realizează folosind ca armături sârme
de oţel SBP (corzi) de mare rezistenţă, izolate sau împletite. Aceste
corzi sunt prinse (ancorate) la capete în două postamente denumite
culei, capabile să suporte efortul de întindere al armăturii sau, în
acelaşi scop, se mai folosesc tipare dimensionate corespunzător la

211
solicitările date de armătura preîntinsă. Armătura se fixează de culei
sau în tiparele purtătoare cu ajutorul unor dispozitive speciale de
ancoraj, iar întinderea se realizează cu prese hidraulice. După turnarea
şi întărirea betonului, armătura este deblocată din sistemul de ancoraj
şi caută să revină la starea iniţială transferând betonului eforturi de
compresiune, ca urmare a adeziunii dintre acesta şi armătură, dând
naştere la betonul precomprimat cu armătură preîntinsă sau cu corzi
aderente (fig. VI. 2.);

Fig. VI.2. Precomprimarea elementelor din beton armat cu armătură

preîntinsă
a- corzile înainte de întindere; b- corzile întinse şi blocate in
sistemele de ancoraj; c- betonul în timpul întăririi; d- eliberarea corzilor din
ancoraje şi transferul eforturilor asupra betonului (precomprimarea betonului)
datorită aderenţei de armătură; e- aplicarea încărcărilor din exploatare
asupra piesei comprimate; f- diagramele de eforturi corespunzătoare
precomprimării (1), solicitării în exploatare (2) şi finale (3)

212
 - prin întinderea armăturii după turnarea şi întărirea betonului,
operaţie numită postîntindere. În acest caz armătura, sub formă de
cabluri (fascicule de corzi sau toroane), este montată în canale
prevăzute la turnarea piesei din beton armat. Eforturile de compresiune
se transmit betonului ca urmare a blocării armăturii postîntinse cu
ajutorul unor dispozitive speciale fixate la capetele elementului din
beton (fig. VI. 3).

Fig. VI.3. Precomprimarea elementelor din beton armat cu armătură

postîntinsă
a - fascicul de corzi (toroane); b - executarea piesei din beton armat cu
canalul pentru armătură; c - trecerea fasciculului de corzi prin canal; d -
întinderea cablului şi blocarea acestuia la capetele piesei din beton armat
(precomprimarea); e - diagramele de eforturi corespunzătoare
precomprimării (1), solicitării în exploatare (2) şi finale (3)

În momentul transmiterii efortului de precomprimare prin

intermediul armăturii - preîntinse sau postîntinse - betonul trebuie să
suporte solicitările de transfer prevăzute, care de regulă sunt cuprinse

213
între 280 şi 350 daN/cm 2.
Betonul precomprimat are următoarele avantaje tehnico-
economice:
- se realizează importante economii de materiale şi în special
de oţel; la elementele precomprimate, consumul de oţel reprezintă
40% sau chiar mai puţin, faţă de un acelaşi element executat din
beton armat obişnuit;
- se reduce greutatea proprie cu până la 60%, faţă de soluţiile
similare din beton armat, ca urmare a folosirii raţionale a betonului şi a
oţelurilor superioare;
- se elimină pericolul fisurării în exploatare şi prin aceasta se
evită posibilitatea de corodare a armăturii, datorită acţiunii agenţilor
externi;
- se pot executa piese de mari dimensiuni rezultate din
asamblarea prin precomprimare a unor elemente de dimensiuni şi
greutăţi mici.

REZUMAT

Betonul este o piatră artificială obţinută prin întărirea unui

amestec omogen de nisip, pietriş, liant (ciment) şi apă. Acesta poate fi
simplu, asemenea pitrei naturale şi armat, obţinut prin asocierea celui
simplu cu o armătură din vergele de oţel.
Betonul, indiferent de tip, are următoarele avantaje: este durabil,
rezistă la factorii şi agenţii atmosferici (frig, căldură, vânt, ploaie etc.),
se comportă bine la încărcări statice şi dinamice, se realizează din
materiale uşor de procurat, poate fi folosit la orice suprafaţă şi

214
deschidere, necesită cheltuieli de întreţinere reduse comparativ cu
structurile din metal. În acelaşi timp betonul simplu şi cel armat au şi o
serie de dezavantaje: greutate proprie mare, conductivitate termică şi
acustică ridicate, consum ridicat de manoperă şi cofraje, durată mare de
execuţie.
Betonul monolit se toarnă direct pe şantier, în cofraje,
realizându-se structurile de rezistenţă ale clădirilor, lucrări speciale sau
masive, lucrări de artă.
Elementele prefabricate din beton se execută în întreprinderi
specializate (ateliere, fabrici etc.) şi folosesc pentru: fundaţii, stâlpi,
planşee, pereţi, elemente de acoperişuri etc.
Elementele din beton precomprimat se execută din materiale cu
caracteristici deosebite: betoane de marcă ridicată, armături din oţeluri
cu rezistenţă înaltă etc., fiind folosite la conducte de presiune,
rezervoare etc. Betonul precomprimat are unele avantaje printre care:
economii de materiale, în special oţel, cu până la 40%, greutate proprie
mai mică cu până la 60%, nu prezintă fisurarea şi corodarea armăturii
sub acţiunea agenţilor atmosferici etc.

ÎNTREBĂRI

 Ce reprezintă betonul simplu şi armat?

 Care sunt avantajele şi dezavantajele betonului simplu şi
armat?
 Ce reprezintă betonul monolit şi la ce foloseşte acesta?
 Ce reprezintă elementele prefabricate din beton şi la ce
folosesc acestea?

215
 Ce reprezintă elementele din beton precomprimat, la ce
folosesc acestea şi ce avantaje prezintă?

216
 CAPITOLUL VII. ACOPERIŞURI

CUVINTE CHEIE

 Acoperiş  Contravânturi
 Şarpantă  Tabachere
 Învelitoare  Lucarne
 Elemente  Luminatoare
auxiliare  Deflectoare
 Astereală  Streşini
 Căpriori  Jgheaburi
 Pane  Burlane
 Popi

OBIECTIVE PROPUSE A FI ANALIZATE ŞI

DEZBĂTUTE

 Conceptul de acoperiş şi elementele lui componente

 Conceptul de şarpantă, tipurile acesteia şi elementele
ei componente
 Conceptul de învelitoare şi tipurile acesteia
 Elementele auxiliare ale acoperişului şi elementele
componente ale acestuia

217
 A. NOŢIUNI GENERALE

Acoperişurile sunt elemente care închid construcţiile la partea

superioară, în scopul de a le proteja împotriva intemperiilor: ape
provenind din ploi şi zăpezi, vânt, soare, variaţii de temperatură etc.
Acoperişul este alcătuit din următoarele elemente:
- şarpanta, care constituie elementul de rezistenţă;
- învelitoarea, ca element de protecţie;
- elemente auxiliare, care au rolul de iluminare, ventilare,
etanşare, de colectare şi îndepărtare a apelor meteorice: tabachere,
lucarne, luminatoare, deflectoare, streşini, lucrări de tinichigerie etc.
Se deosebesc două tipuri de acoperişuri:
- acoperişuri cu pante sau ape peste 7%;
- acoperişuri cu pante mici, pînă la 7%, denumite acoperişuri-
terasă.
La un acoperiş cu pante se definesc următoarele elemente (fig.
VII.1):

Fig. VII.1. Elementele unui acoperiş

1-picătură sau poală, 2- coamă de vârf sau creastă, 3- coamă înclinată, 4-
dolie, 5- streaşină

218
 - poala sau picătura este linia cea mai de jos a acoperişului şi
delimitează conturul acestuia în plan;
- muchiile, care reprezintă intersecţia a două plane înclinate de
acoperiş. Muchiile sunt denumite coame, când se află la intersecţia a două
plane de acoperiş în unghi ieşind, sau dolii, când reprezintă intersecţia a
două plane în unghi intrând. Coama poate fi înclinată sau orizontală.
Acoperişurile cu pante pot fi:
a. Acoperişuri cu suprafeţe plane înclinale (fig. VII.2) care sunt
de mai multe tipuri:

Fig. VII.2. Acoperişuri cu suprafeţe plane înclinate

a- cu o pantă, b- cu două pante, c- cu două pante şi frontoane teşite, d- cu
patru pante tip pavilion, e- cu mai multe pante, f- tip şed sau în dinţi de fierăstrău,
g- cu mansardă, h- cu formă de turn sau turelă poliedrică
1- versant frânt, 2- terason

219
 - cu una sau două pante, sunt inestetice şi se adoptă în general
pentru construcţii provizorii, şoproane etc.;
- cu patru sau mai multe pante (tip pavilion);
- tip şed sau în dinţi de ferăstrău;
- cu mansardă;
- în formă de turn sau turelă poliedrică etc.
b. Acoperişuri cu suprafeţe curbe, care sunt de mai mai multe
forme şi anume:
- cu suprafeţe elementare cu simplă curbură sau suprafeţe
cilindrice (fig.VII.3,a);
- cu suprafeţe elementare cu dublă curbură: paraboloid hiperbolic
hiperboloid, cupole etc. (fig. VII.3, b...h);
- cu intersecţii de suprafeţe elementare.

220
 Fig. VII.3. Suprafeţe curbe pentru acoperişuri
a- cilindrică, b- paraboloid eliptic de rotaţie, c- paraboloid hiperbolic în şa,
d- paraboloid hiperbolic delimitata de generatoare rectilinii, e- hiperboloid de
rotaţie, f- conoid: 1- dreaptă generatoare, P- plan director, g, h- cupole

221
 Din punctul de vedere al materialului din care se execută,
şarpantele pot fi: din lemn, metalice şi din beton armat.

B. ŞARPANTE PENTRU ACOPERIŞURI

1. ŞARPANTE DIN LEMN

Şarpantele din lemn se pot executa în următoarele tipuri

constructive: pe scaune, cu ferme (grinzi cu zăbrele) şi din grinzi cu
inimă plină.
a. Şarpante din lemn pe scaune. Acestea se mai numesc şi
şarpante dulghereşti şi sunt alcătuite din: astereală, căpriori, pane, popi,
moaze sau cleşti, tălpi etc. (fig. VII.4).

Fig. VII.4. Şarpante din lemn pe scaune

1- planşeu din beton armat; 2- talpă; 3- pop; 4- cosoroabă; 5- pană;
6- coamă; 7- cleşti (moaze); 8- căprior

222
 Astereala este formată din scânduri cu grosimea de 2 - 2,5 cm
şi lăţimea 12 - 20 cm, dispuse paralel cu streaşină şi care se reazemă pe cel
puţin trei căpriori, de care se prind în cuie. Astereala este solicitată la
încovoiere şi se calculează ca o grindă simplu rezemată având
deschiderea de calcul egală cu distanţa între axele a doi căpriori.
Căpriorii se confecţionează din lemn ecarisat cu dimensiunile
secţiunii (68 x 68) – (96 x 96) mm sau din lemn rotund cu diametrul de
10 - 12 cm. Se recomandă executarea căpriorilor dintr-o singură bucată.
Dacă se realizează din două elemente, îmbinarea acestora se face prin
petrecere sau prin chertare în jumătatea lemnului în dreptul panelor.
Căpriorii se aşează după linia de cea mai mare pantă adică perpendicular
pe coamă, la distanţe de 70 – 90 cm unul de altul. Rezemarea căpriorilor
pe pane se face cu sau fără chertarea căpriorilor (fig. VII.5).

Fig. VII.5. Rezemarea căpriorilor pe pană

a. prin chertarea căpriorului; b. fără chertare
1- căprior; 2- pană; 3- cui

Căpriorii sunt solicitaţi la încovoiere şi se calculează ca elemente

simplu rezemate, având ca deschidere de calcul distanţa dintre axele a
două pane succesive. La dimensionare se neglijează componentele axiale

223
ale încărcărilor, care au valori mici, luându-se în considerare numai
componentele încărcărilor normale pe axa longitudinală a căpriorilor.
Panele se execută din lemn ecarisat cu secţiunea cuprinsă între
(10 x 12) – (15 x 25) cm, rezultând din calcul. Până de la coama
acoperişului se numeşte pană de coamă sau coamă, iar panele
situate la nivelul streaşinii se numesc cosoroabe sau pane de
picătură.

Fig. VII.6. Reducerea deschiderii panelor prin utilizarea contrafişelor

1- pană; 2- contrafişă; 3- pop

Deschiderea panelor coincide cu distanţa dintre popi şi este în

general cuprinsă între 3,5 şi 4,5 m. Deschiderea de calcul se poate
reduce dacă se prevăd contrafişe care pot să asigure în acelaşi timp şi
rigidizarea şarpantei în plan longitudinal (fig. VII.6). În acest caz
deschiderea de calcul ( l ) a panei este:
l = l 0 + a pentru a ≤ 0,2 l 1
unde l0, l1 şi a sunt arătate în figura VI.6.

Panele se aşează la distanţe de 3 - 4 m unele de altele.

224
 Îmbinările de prelungire a panelor se fac cap la cap, în
dreptul reazemelor, sau prin chertare şi bulonare, când îmbinarea se
face în apropierea reazemelor (fig. VII.7).

Fig. VII.7. Îmbinări de prelungire ale panelor

a - pe reazeme; b- în apropierea reazemelor;
1- pană; 2- reazem; 3- buloane; 4- scoabă

Panele sunt elemente solicitate la încovoiere folosind

pentru astereală şi căpriori. La pane se consideră aceleaşi ipoteze
de calcul, şi anume:
- încărcarea permanentă şi greutatea unui om (80 daN),
acţionând ca forţă concentrată la mijlocul deschiderii;
- încărcarea permanentă şi încărcarea din zăpadă;
- încărcarea permanentă, jumătate din încărcarea din zăpadă
şi încărcarea din vânt.
Popii sunt elemente verticale ale şarpantei realizaţi din lemn
rotund cu diametrul de 12 - 14 cm sau din lemn ecarisat cu dimensiunile
secţiunii (12 x 12) – (14 x 14)cm. Popii preiau încărcările de la pane şi
le transmit de regulă zidurilor portante sau, mai rar, planşeului de la
ultimul nivel al clădirii, în acest caz rezemarea scaunelor pe planşeu

225
se face prin intermediul unor tălpi, care au rolul de a repartiza
încărcările concentrate, transmise de popi.
În cazul acoperişurilor cu pante mai mari de 30o, popii pot
transmite o parte din încărcările ce le revin la zidurile exterioare sau
interioare prin arbaletrieri.
Popii, arbaletrierii şi căpriorii se leagă între ei cu moaze sau
cleşti executaţi din lemn ecarisat (dulapi) sau din lemn scmirotund,
iar în planul căpriorilor se prevăd contravântuiri.
Şarpantele pe scaune cu un singur rând de popi sunt indicate
la acoperişuri cu deschideri mici (3 - 5 m). La deschideri mai mari se
pot dispune în sens transversal doi sau mai mulţi popi la distanţe de 3 -
5 m, în funcţie de lăţimea clădirii.
La construcţiile cu zid median (longitudinal) se poate realiza
şarpanta pe scaune cu contrafişe. Pe zidul median reazemă popul central
şi contrafişele care au rolul de a susţine panele curente (fig. VII. 8).

Fig. VII.8. Şarpantă pe scaune cu contrafişe

1- talpă; 2- pop; 3- contrafişă; 4- arbaletrier; 5- cosoroabă; 6- pană; 7- coamă;
8- căpriori

226
 b. Şarpante din lemn cu ferme. Se folosesc la acoperirea
deschiderilor mai mari de 5 m şi sunt alcătuite din: astereală, căpriori,
pane şi ferme.
Panele se pot dispune vertical sau înclinat, în primul caz
rezemarea căpriorilor se face prin chertarea acestora, iar în al doile caz
fără chertare (fig. VII.5). Când panele se aşează înclinat, pentru
asigurarea lor împotriva răsturnării, se prevăd călcâie din lemn la
fixarea lor pe ferme (fig. VII.9).

VII.9. Fixarea panelor cu ajutorul călcâielor din lemn

1- talpa superioară a fermei; 2- pană; 3- călcâi; 4- căprior

Pentru acoperirea deschiderilor între 5 şi 10 m se pot folosi ferme-

macaz alcătuite dintr-o piesă orizontală numită coardă, unul sau mai
mulţi popi aşezaţi perpendicular pe coardă în planul fermei, şi piese
înclinate (arbaletrieri), îmbinate cu popii şi cu coarda. Coarda se îmbină
cu popii prin chertare şi bulonare, iar îmbinările arbaletrierilor cu popii
şi coarda se realizează cu prag şi cuie sau buloane (fig. VII. 10).

227
 Fig. VII.10. Fermă-macaz dublu
1- pop; 2- arbaletrier; 3- cosoroabă; 4- pană;
5- căprior; 6- cleşti (moaze); 7- contrafişă; 8- coardă.

La deschideri mai mari de 10 m se folosesc ferme (grinzi cu

zăbrele) cu alcătuiri constructive adecvate (fig. VII.11.)

Fig. VII.11. Şarpante din grinzi cu zăbrele (ferme) din lemn

228
 c. Şarpante din grinzi cu inimă plină. Sunt alcătuite din astereală,
pane şi grinzi cu inimă plină din lemn, rezemate la capete pe ziduri
portante sau grinzi de reazem (fig. VII.12).

Fig. VII.12. Şarpantă din lemn din grinzi cu inimă plină

1- grindă cu inimă plină; 2- pană

Grinzile cu inimă plină se folosesc pentru deschideri de 6 - 15 m la

acoperişuri cu pante mici (1:10...1:8) pentru construcţii industriale,
agrozootehnice sau provizorii. Distanţa dintre grinzile şarpantei este în
mod obişnuit 3 - 4 m şi mai rar 5 - 6 m. Contravântuirea se realizează
prin panele acoperişului.

2. ŞARPANTE METALICE

Şarpantele metalice se folosesc în general pentru construcţii

industriale cu deschideri mari sau când betonul armat nu conduce la
soluţii economice sau nu este indicat în condiţiile impuse de
exploatarea construcţiei.
Elementele de rezistenţă sunt grinzile metalice cu zăbrele, pe
care se reazemă panele metalice sau din lemn. Panele sunt alcătuite

229
din profiluri I sau U şi se reazemă pe ferme în dreptul nodurilor.
Prinderea panelor în noduri se face cu sudură sau cu buloane (fig.
VII.13), direct sau prin intermediul unor piese auxiliare.

Fig. VII.13. Fixarea panelor metalice pe ferme

a- pane curente; b- pane de coamă;
1- talpa superioară a fermei; 2- guseu; 3- pană

Grinzile cu zăbrele metalice se aşează la distanţe de 3 - 7,5

m şi mai rar la 9 - 2 m. Ele reazemă la capete pe stâlpi, grinzi-jug sau
pereţi şi pot acoperi deschideri până la 50 m. Şarpantele metalice
alcătuite din grinzi cu zăbrele se prevăd atât în plan orizontal, cât şi
vertical cu contravântuiri, acestea fiind elemente care asigură
rigiditatea spaţială a construcţiei. Contravântuirile preiau forţele care
acţionează normal pe planul fermelor şi împreună cu alte elemente de
construcţie, le transmit fundaţiilor. Contravântuirile aşezate în planul
tălpilor comprimate ale fermelor au şi rolul de a reduce lungimea de
flambaj a barelor tălpii. Din punct de vedere constructiv, ele
constituie, de asemenea, sisteme de zăbrele (fig. VII. 14).

230
 Fig. VII.14. Elementele unei şarpante metalice
1- stâlp; 2- grindă longitudinală; 3- fermă; 4- pane; 5- contravântuire
orizontală longitudinală; 6- contravântuire verticală longitudinală;
7- contravântuire orizontală transversală

3. ŞARPANTE DIN BETON ARMAT

Acoperişurile din beton armat sunt folosite astăzi pe scară

largă în construcţii, deoarece pot realiza soluţii economice pentru
acoperirea unor suprafeţe variate ca formă în plan şi deschideri, iar
pe lângă funcţiunea de rezistenţă, îndeplinesc într-o anumită măsură
şi funcţiunea de izolare a clădirii pe care o acoperă. În unele cazuri,
elementele din beton armat ale acoperişului asigură numai funcţiunea
de rezistenţă, învelitoarea fiind realizată din alte materiale: ţigle,
azbociment, tablă etc.
Acoperişurile din beton armat se pot realiza monolit sau din
elemente prefabricate.

a. Acoperişuri din beton armat monolit. Aceste acoperişuri se

folosesc rar, datorită dezavantajelor cunoscute. Sunt totuşi cazuri în

231
care acoperişul nu se poate realiza decât din beton armat monolit: la
construcţii amplasate lângă altele existente, când nu există
posibilităţi de acces pentru macarale sau nu este rentabil să se
folosească mijloace mecanizate, sau în cazul construcţiilor unicate, la
care nu se pot adopta elemente prefabricate tip pentru execuţia
acoperişului. Acoperişurile din beton armat monolit sunt alcătuite
din:
- plăci cu nervuri şi grinzi, care se reazemă pe ziduri prin
intermediul unor centuri turnate odată cu planşeul de acoperiş. Se
întâlnesc de asemenea acoperişuri din beton armat realizate din plăci
cu nervuri rezemate pe grinzile cadrelor (fig. VII.15). În mod
obişnuit grosimea plăcii de acoperiş este de 6 - 8 cm. Nervurile se
dispun la distanţe de 2 - 3 m unele de altele, iar grinzile principale la
4 - 6m.

Fig. VII.15. Acoperişuri din beton armat realizate din:

a- plăci rezemate pe grinzi principale; b- plăci cu nervuri şi grinzi
principale; c- plăci cu nervuri rezemate pe grinzile cadrelor;
1- placă; 2- nervură; 3- grindă; 4- rigla cadrului; 5- stâp.

232
 - bolţi şi arce. Acoperişurile sub formă de boltă (fig. VII. 16)
sunt alcătuite dintr-o placă curbă din beton armat, cu grosimea
constantă sau variabilă.

Fig. VII.16. Acoperiş din betonarmat sub formă de boltă

1- boltă; 2- luminator; 3- tirant; 4- manşon

Pentru preluarea împingerilor se prevăd tiranţi din oţel-beton

ancoraţi în grinzile sau centurile de la naşterile bolţii. Acoperişurile pe
arce din beton armat (fig. VII.17) sunt alcătuite dintr-o placă curbă cu
nervuri longitudinale, rezemată pe arce din beton armat dispuse
transversal;

Fig. VII.17. Acoperiş pe arce din beton armat

a- secţiune prin arc; b- secţiune prin placă si nervuri;
1- arc; 2- nervuri; 3- placă; 4- tirant; 5- luminator

233
 - plăci curbe subţiri autoportante, realizate din structuri fără
rigiditate la încovoiere sau torsiune, dar capabile să preia încărcările
date de un sistem de forţe, prin eforturi normale (întindere şi
compresiune) şi tangenţiale (forfecare). Plăcile curbe subţiri pot fi plăci
cu simplă curbură sau cu dubla curbură. Plăcile cu simplă curbură sau
cilindrice autoportante se reazemă pe două elemente denumite
timpane. Timpanele din beton armat trebuie să fie nedeformabile şi
se pot realiza cu secţiune plină sau cu zăbrele, rezemându-se pe ziduri
portante sau pe stâlpi. Marginile longitudinale libere ale plăcilor pot
fi: un simplu ranfort, o grindă sau, pot fi orizontale, în arc, cu jgheab
etc.
După forma geometrică a secţiunii transversale plăcile
cilindrice pot fi: circulare, parabolice, în lănţişor, cicloidale, eliptice,
poligonale etc., simetrice sau nesimetrice.
Plăcile cu dublă curbură sunt structuri spaţiale cu rigiditate mare
la deformare, alcătuite din plăci de grosime mică (5 - 7 cm), capabile
să preia încărcările date prin solicitări axiale (întindere-compresiune)
şi prin forfecare.
După sensul curburilor se deosebesc plăcile cu acelaşi sens al
curburii (cupolele), respectiv cele cu sensuri opuse (paraboloid
hiperbolic).
Plăcile cu dublă curbură pot fi suprafeţe riglate sau nu, generate
prin translaţie sau prin rotaţie. Paraboloidul hiperbolic şi hiperboloidul
de revoluţie sunt suprafeţe riglate elementare care oferă simplificări
constructive importante la execuţia cofrajelor realizate, în acest caz, din
elemente rectilinii.
Acoperişurile din plăci curbe subţiri pot fi alcătuite din suprafeţe

234
elementare (paraboloid hiperbolic, conoizi, cupole etc.) sau din
combinaţii de mai multe suprafeţe elementare identice sau nu. Astfel se
pot realiza acoperişuri sub formă de: intersecţii de suprafeţe cilindrice,
umbrelă răsturnată, obţinută din alăturarea a patru paraboloizi
hiperbolici, combinaţii de paraboloizi hiperbolici;
- cupole, care sunt structuri alcătuite din plăci subţiri din beton
armat cu grosime constantă sau variabilă, rigidizate sau nu, cu nervuri
dispuse după meridiane sau paralele, sau după ambele direcţii. Cupolele
sunt, în general, prevăzute cu centuri care se reazemă continuu sau local
pe elemente portante verticale pereţi sau stâlpi.
După forma secţiunii meridiane cupolele pot fi: circulare, eliptice,
parabolice, conice (fig. VII.22).

Fig. VII.18. Secţiuni de cupole

a - circulare teşite; b - circulare în plin cintru; c - în ogivă (supraînălţate);
d - eliptice; e - parabolice; f - conice

După raportul dintre săgeată şi deschidere, cupolele sunt:

teşite, în plin cintru sau supraînălţate.
- structuri cu alcătuire specială, care pot fi realizate sub

235
forma unor variate tipuri constructive, printre care: copertine,
acoperişuri în consolă, structuri tip peron, acoperişuri tip şed,
acoperişuri suspendate ş.a. (fig. VII.19).

Fig. VII.19. Structuri de acoperişuri cu alcătuire specială

a - copertine (acoperişuri în consolă); b - structuri tip peron; c -
acoperiş tip şed; d - cupolă din beton armat cu placă cutată; e - acoperiş
suspendat din beton armat (dală)

b. Acoperişuri din elemente prefabricate din beton armat.

Elementele principale şi secundare ale structurii de acoperiş sunt în
general elemente de serie mare, interşanjabile între diversele
structuri de acoperişuri, executate din beton armat sau
precomprimat.

C. ÎNVELITORILE

Învelitorile sunt elemente de protecţie ale acoperişurilor care

asigură izolarea hidrofugă, iar în unele cazuri şi izolarea termică,
precum şi iluminarea naturală a spaţiului acoperit. Uneori învelitoarea
contribuie şi la obţinerea unor efecte de ordin arhitectonic.

236
 Învelitoarea se reazemă direct pe elementele şarpantei (pane şi
căpriori), prin intermediul şipcilor sau al unui strat-suport, denumit
astereală, executat din scânduri, panouri, plăci aglomerate de lemn, etc.
Pentru a îndeplini funcţia sa principală de izolare hidrofugă,
învelitoarea trebuie să fie executată dintr-un material impermeabil,
aşezat pe un plan înclinat care să asigure scurgerea cu uşurinţă a apelor.
De asemenea, elementele învelitorii se asamblează între ele pentru a
forma o suprafaţă continuă care să împiedice pătrunderea apelor în
interiorul clădirii.
Pantele acoperişului sunt determinate de natura materialului ales
pentru învelitoare şi cantitatea precipitaţiilor atmosferice din zona
respectivă. Pantele sunt mari când învelitoarea are mai multe rosturi, iar
suprafaţa este rugoasă, mai puţin impermeabilă (lemn, ţiglă, etc.).
Învelitorile se pot clasifica după: materialele folosite, pantele
necesare, sistemul de prindere etc.
După materialele folosite se deosebesc: învelitori din stuf şi
paie, din lemn, din carton bitumat, plăci de azbociment, ardezie,
ceramice, tablă, sticlă sau materiale plastice.

1. ÎNVELITORI DIN STUF ŞI PAIE

Aceste învelitori sunt întrebuinţate la construcţiile rurale pentru

acoperişuri simple cu două sau patru pante, a căror înclinare variază între
40 şi 50°. Sunt uşor de executat, dar nu sunt durabile şi sunt uşor
inflamabile.
Execuţia acestui tip de învelitoare se realizează astfel: pe căpriorii
acoperişului se aşează prăjini (cu diametrul între 4 şi 5 cm), paralel cu

237
streaşină şi la distanţă de 20 - 30 cm unele de altele. De aceste prăjini se
fixează, prin legare cu sârmă, snopii de paie sau stuf, aşezaţi în mai
multe rânduri, în aşa fel încât să asigure o bună acoperire prin
petrecerea lor.
La marginea de jos a acoperişului se fixează provizoriu o
scândură (numită pazie), care permite realizarea unei streşini drepte în
timpul execuţiei. La coamă, snopii se petrec de o parte şi de alta a
pantelor acoperişului pentru a forma o împletitură.
Racordarea la coşurile de fum se face cu o pastă de lut
amestecată cu paie tocate sau pleavă. Pentru a le face mai puţin
inflamabile paiele se îmbibă cu pastă de argilă.

2. ÎNVELITORI DIN LEMN

a. Învelitori din scânduri. Se folosesc numai pentru lucrările

provizorii şi sunt realizate din scânduri cu grosimea de 2,5 cm, aşezate
paralel cu streaşină în sistem caplama, cu petrecere de 2 - 3 cm (fig.
VII.20, a) sau după linia de cea mai mare pantă în două rânduri
suprapuse şi cu rosturile alternante (fig. VII.20, b).

238
 Fig. VII.20. Învelitori din scânduri
a - sistem caplama; b - sistem cu două rânduri de scânduri suprapuse; c -
detaliu de coamă; d - detaliu de dolie;
1- căpriori; 2- pană; 3- carton bitumat sau tablă

La coamă ultimul rând de scânduri de pe o pantă se petrece pe

cealaltă pantă a acoperişului, în direcţia vânturilor dominante (fig.
VII.20, c). La dolie pentru acoperirea rosturilor se foloseşte cartonul
bitumat sau tabla galvanizată petrecută sub scânduri cel puţin 20 cm
(fig. VII.20, d). Racordarea învelitorii la coşurile de fum se face, de
asemenea, cu ajutorul unor păzii din tablă galvanizată.
Pentru a mări durabilitatea învelitorilor din lemn acestea se
tratează prin ignifugare şi vopsire.

b. Învelitori din şindrilă şi şiţă. Se folosesc în regiunile de munte şi

deal, unde lemnul constituie materialul tradiţional de construcţie.
Şiţa şi şindrila se confecţionează, în general, din lemn de răşinoase.
Şiţa are o lungime de 40 - 80 cm, lăţimea 8 - 14 cm şi grosimea de 4 - 7
mm (fig. VII.21, a), iar şindrila are grosimea neuniformă în secţiune
transversală şi este prelucrată după sistemul lambă si uluc, având
lungimea de 40 - 50 cm şi lăţimea de 10 cm (fig. VII.21, b).

239
 Fig. VII.21. Învelitoare din şiţă (a) şi din şindrilă (b)
1- căpriori; 2- şipci; 3- sită; 4- şindrilă.

În mod obişnuit, învelitorile din şiţă se execută în patru rânduri

suprapuse, iar cele din şindrilă în trei rânduri realizate prin baterea şiţei
sau şindrilei pe şipci la distanţe de 1/4, respectiv 1/3 din lungimea
acestora.
Şiţa şi şindrila se aşează în rânduri paralele cu coama, iar baterea
(fixarea lor) se începe de la streaşină către coamă.
În acelaşi rând şiţa se aşează în sistemul caplama, petrecându-se
pe 1/3 din lăţime, iar şindrila se aşează în aşa fel, ca partea subţire
(lamba) să pătrundă în ulucul elementului vecin. La coamă, fixarea
ultimelor rânduri de şiţă şi şindrilă se face folosind două scânduri, iar
la dolie tablă galvanizată sau carton bitumat.
Racordarea la coşurile de fum se face cu pazii din tablă
galvanizată. Învelitorile din lemn se prevăd obligatoriu cu lucarne
pentru aerisirea podului.

240
 3. ÎNVELITORI DIN CARTON BITUMAT

Acest tip de învelitori se poate realiza în două moduri, şi

anume:
- prin aplicarea a 1 - 3 straturi de carton sau pânză bitumată
fixate de astereală în cuie;
- prin lipirea cu mastic bituminos a 1 sau 2 straturi de carton sau
pânză bitumată pe un suport continuu, realizat din astereală sau şapă de
mortar pe plăci de stufit.
Învelitoarea din carton şi pânză bitumată se utilizează, în
general, pentru acoperişuri cu pante mici la construcţiile provizorii sau
semipermanente (construcţii de baracamente de şantier, magazii etc.).
Învelitoarea din carton bitumat într-un singur strat se execută
aşezând cartonul paralel cu streaşină, pentru pante sub 20%, şi în lungul
pantei pentru pante mai mari. Straturile se petrec pe cel puţin 10 cm, se
lipesc cu mastic bituminos şi se prind în cuie de stratul-suport. În
cazul aşezării straturilor paralele cu streaşină, rândul superior se
petrece peste cel inferior pentru ca apele de ploaie să nu poată pătrunde
sub învelitoare. În cazul aşezării în lungul pantei, rândurile se petrec în
funcţie de direcţia vânturilor dominante, în regiunile cu vânturi
puternice, cartonul bitumat se fixează pe astereală cu ajutorul unor şipci
aşezate perpendicular pe coamă, la distanţe de 50 - 70 cm.
Pentru a împiedica pătrunderea apelor pe la coamă, fâşiile de
carton de pe o pantă, se petrec cu cel puţin 10 cm peste panta vecină.
La acoperişurile fără jgheaburi, la streaşină, se montează o foaie
de carton bitumat în formă de lăcrimar fixată în cuie, iar la întâlnirea cu
zidurile de calcan au coşuri, racordarea se face prin ridicarea pe

241
verticală a straturilor de carton respective.
Învelitoarea din carton bitumat în două straturi se foloseşte
la construcţiile semipermanente, având pantele între 8 şi 12°.
Straturile se aşează astfel (fig. VII.22):

Fig. VII.22. Învelitoare cu două straturi de carton bitumat

1- primul strat; 2- al doilea strat; 3- astereală

- primul strat, în fâşii paralele cu coama;

- al doilea strat, în fâşii perpendiculare pe coamă sau tot paralele
cu coama, dar cu rosturile alternante.
Marginile se petrec după sistemul arătat şi se prind de astereală
cu ajutorul cuielor cu cap lat. Se recomandă ca ele să fie şi lipite cu
bitum cald sau eventual prinse de şipci.
Învelitoarea din carton bitumat în trei straturi se foloseşte pentru
pante mici, de circa 8°. Primele două straturi se aşează paralel cu
streaşină cu rosturile alternante, iar ultimul strat, perpendicular pe
coamă.
Petrecerea straturilor, prinderea lor de astereală şi racordările de
la coamă, dolii şi coşuri de fum, se execută ca şi la învelitorile dintr-
un singur strat de carton bitumat.

242
 4. ÎNVELITORI DIN PLĂCI DE AZBOCIMENT

Plăcile de azbociment se fabrică din fibre de azbest, apă şi

ciment, cu sau fără adaos de coloranţi, prin presare în matriţe. Faţă de
alte învelitori, prezintă următoarele avantaje: au greutate redusă,
durabilitate mare, se comportă bine la incendiu şi sunt uşor de
executat.
Pentru învelitori se folosesc următoarele tipuri de plăci din
azbociment:
- plăci plane (fig. VII.23), prevăzută cu două sau trei găuri pentru
prinderea de şipci cu ajutorul cuielor, precum şi plăci marginale şi
coame.

Fig. VII.23. Plăci din azbociment

(a - plane cu trei găuri; b - plane cu două găuri; c - pentru streaşină
(poală); d - pentru coamă

Stratul-suport poate fi astereala pe care se prinde un strat de

carton bitumat şi apoi un grătar de şipci, iar când astereala lipseşte,
grătarul de şipci se fixează direct pe căpriori. Plăcile plane se pot aşeza
243
în unul sau două straturi (fig. VII.24).

Fig.VII.24. Învelitoare din plăci plane din azbociment

a - într-un singur strat; b - în două straturi; 1- căpriori; 2- şipcă; 3-
scândură; 4- şorţ din tablă; 5- placă pentru streaşină (poală); 6- placă

Acest tip de învelitoare se utilizează la acoperişurile clădirilor

sociale;
- plăci plane tip şindrilă obţinute prin tăierea plăcilor plane
după întărire (fig. VII.25).

Fig. VII.25. Plăci plane din azbociment tip şindrilă

Plăcile pot fi glazurate cu o pastă de ciment colorat. Se

244
montează în aceleaşi condiţii ca şindrila;
- plăci cu dimensiuni mari (lungimea de 1200 - 3500 mm şi
lăţimea de 670 - 1025 mm), ondulate pe lăţime. Aceste plăci se montează
direct pe pane, suprapunându-se pe lăţime cu o ondulă, iar în lungime pe
200 mm (fig. VII.26).

Fig. VII.26. Învelitoare din plăci ondulate de azbociment

1- placă ondulată din azbociment; 2- pană din beton armat; 3- oţel-beton
Ø 8 mm, sudat de plăci metalice înglobate în pană la turnare

Plăcile se prind cu piese speciale (buloane, şuruburi etc.), care

asigură o prindere elastică. Capul butoanelor sau al şuruburilor se acoperă
cu căciuli speciale din material plastic. Între piuliţă şi placă se aşează o
şaibă elastică de etanşare din cauciuc sau alt material elastic pentru a
preveni spargerea plăcii când se strânge piuliţa.
Coama se acoperă cu piese speciale din azbociment sau cu tablă
zincată. Spaţiul dintre ondulele plăcilor şi piesele de coamă se umple
cu mortar de ciment sau cu celochit. De asemenea, se umple cu mortar şi
spaţiul dintre ondulele plăcii şi centura de pe pereţii exteriori, în cazul în
care nu este necesară ventilarea acoperişului prin ondulele plăcilor de

245
azbociment.
Acest tip de învelitoare se foloseşte la acoperişul halelor
industriale şi agrozootehnice neîncălzite.
Învelitorile din plăci duble de azbociment, între care se aşează
izolaţia termică din vată minerală, sunt superioare din punctul de vedere
al izolaţiei termice şi se utilizează la construcţiile industriale sau
agrozootehnice încălzite. Aşezarea lor se face direct pe pane, prinzându-
se la un singur cap cu ajutorul unor cleme în formă de cârlig în cazul
panelor metalice sau cu ajutorul mustăţilor în cazul panelor din beton
armat (fig. VII.27).

Fig. VII.27. Detalii de fixare a plăcilor din azbociment

a - în cazul panelor metalice; b - în cazul panelor din lemn

246
 5. ÎNVELITORI DIN ARDEZIE

Plăcile din ardezie se execută cu dimensiuni de 300 x 215 mm şi

grosime de 2,7 - 4 mm din roci naturale şistoase, au un aspect plăcut şi
durabilitate mare în timp, dacă nu sunt supuse la deformaţii şi variaţii
mari de temperatură.
Învelitoarea cu plăci de ardezie se execută pe şipci în strat simplu
sau dublu având diferite dispozitive de prindere, în funcţie de materialul
din care este executată şarpanta acoperişului (fig. VII.28).

Fig. VII.28. Învelitoare din plăci de ardezie

a - aşezarea plăcilor în strat dublu; b - fixarea plăcilor;
1- căpriori; 2- şipcă; 3- plăci din ardezie

6. ÎNVELITORI CERAMICE

Olanele se prezintă sub formă de jgheaburi tronconice şi se

montează în două rânduri pe astereală din lemn sau direct pe plăci din
beton armat peste care se aşterne carton bitumat. Învelitorile din olane
au un aspect plăcut, nu necesită cheltuieli de întreţinere şi sunt durabile
dacă au fost bine executate, au însă dezavantajul unei greutăţi proprii

247
mari.
Olanele se aşează începând de la streaşină către coamă, unele
lângă altele, primul rând cu concavitatea în sus, în rânduri paralele cu
coama şi petrecute cu cel puţin 9 cm unul peste altul (fig. VII.29).

Fig. VII.29. Învelitori din olane

a – olan; b – modul de aşezare;
1- astereală; 2- carton bitumat; 3- olane; 4- mortar

Peste creasta rândului cu concavitatea în sus se aşează mortar de

ciment şi var, apoi un rând de olane cu concavitatea în jos, fixate în
mortar.
Pentru fixarea lor de elementele acoperişului olanele sunt
prevăzute cu găuri la distanţa de minimum 1cm de margine. Fixarea se
face cu ajutorul unor cleme metalice.
La coamă se folosesc olane normale sau speciale aşezate în
mortar de curant şi var, iar la dolii, calcane, coşuri etc., tablă
zincată.
Ţiglele sunt produse obţinute din argilă, arse după uscare, în
cuptoare; ele pot fi obişnuite, colorate sau smălţuite.
Învelitorile din ţiglă sunt durabile, estetice, nu necesită cheltuieli
de întreţinut şi ele aceea au o largă utilizare în construcţiile civile si
248
agrozootehnice.
La noi în ţară se utilizează ţigle solzi şi ţigle profilate, au un
cioc sau două şi găuri pentru agăţare şi legare cu sârmă de şipci.
Ţiglele solzi au dimensiunile 35 x 170 x 10 mm şi 1 sau 2
ciocuri de fixare.
Învelitorile cu ţiglă solzi pot fi cu aşezare simplă sau cu
aşezare dublă (fig. VII.30).

Fig. VII.30. Învelitoare din ţigle solzi

a – cu aşezare simplă; b – cu aşezare dublă;
1- astereală; 2- carton bitumat; 3- şipcă; 4- ţigle

La coame se montează piese speciale, în formă de jgheab

tronconic, fixate cu mortar. Acest tip de învelitoare se foloseşte la
acoperişurile cu pante amri (construcţiile din zona muntoasă).
Ţiglele trase au dimensiunile de 390 x 220 x 10 mm şi sunt
prevăzute cu un jgheab lat şi cioc de fixare. Ţiglele presate au
dimensiunile 405 x 240 x 10 mm şi sunt prevăzute cu două jgheaburi
longitudinale şi patru ciocuri.
Ţiglele se aşează pe şipci sau pe şipci şi astereală, cu sau fără
carton bitumat, în funcţie de regiunea în care se exexcută lucrarea şi
de importanţa clădirii.

249
 Aşezarea ţiglelor se face începând de la streaşină către coamă,
într-un singur rând, când ţiglele se aşează petrecute unele peste altele
(fig. VII.31), sau în mai multe rânduri cu rosturile alternante.

Fig. VII.31. Învelitoare din ţiglă cu jgheab

1- căprior; 2- şipcă; 3- ţiglă

În regiunile cu vânturi puternice, ţiglele se fixează de şipci cu

ajutorul unor cleme. La coame se folosesc ţigle de formă specială
(coame), care se fixează cu mortar de var cu ciment. Racordarea la dolii,
calcane, coşuri de fum etc. se face cu tablă zincată (fig. VII.32).

250
 Fig. VII.32. Detalii la învelitorile din tablă
a – dolie; b – streaşină; c – coamă;
1- pană; 2- cosoroabă; 3- căprior; 4- astereală; 5- şipcă; 6- ţiglă; 7- tablă
zincată; 8- coamă

7. ÎNVELITORI DIN PLĂCI DE MATERIAL

PLASTIC

Acest tip de învelitori, folosite în ultimul timp în scopul

iluminării naturale a unor suprafeţe acoperite, se realizează prin
intercalarea plăcilor ondulate din poliesteri, armate cu fibre din sticlă,
între plăcile ondulate din tablă sau azbociment. Plăcile pot fi utilizate şi
în exclusivitate la realizarea învelitorilor sau luminatoarelor halelor
industriale.

251
 D. ELEMENTE AUXILIARE ALE
ACOPERIŞURILOR

Lucrările auxiliare ale acoperişurilor sunt: tabacherele,

lucarnele, luminatoarele, deflectoarele, streşinile şi lucrările de
tinichigerie.
Tabacherele (fig. VII.33) se folosesc pentru aerisirea şi iluminarea
podurilor, precum şi pentru accesul pe acoperiş.

Fig. VII.33. Tabacheră

1- învelitoare; 2- ramă; 3- capac mobil cu geam

Ele sunt alcătuite dintr-un cadru de dulapi aşezaţi pe căpriori.

Deasupra cadrului se montează o ramă din profiluri metalice care
susţin un geam simplu sau armat. Rama este prinsă în balamale la
partea superioară, iar la partea inferioară un dispozitiv metalic permite
deschiderea totală sau parţială a tabacherei.
Lucarnele sunt elemente auxiliare ale acoperişului cu rolul de a
lumina şi aerisi interiorul podurilor, care, spre deosebire de tabachere,
ies din planul acoperişului (fig. VII.34).

252
 c d
Fig. VII.34. Lucarne
a - semirotundă; b- cu o pantă; c - cu două pante; d - triunghiulară

Ele au diferite forme: curbe, dreptunghiulare, cu una sau două

pante, triunghiulare etc.
Sunt prevăzute cu ferestre şi ochiuri mobile pentru aerisire.
Luminatoarele sunt elemente auxiliare ale acoperişurilor cu rolul
de a ilumina natural suprafeţele interioare ale halelor industriale
(fig. VII.35).

Fig. VII.35. Luminatoare

1- luminator; 2- învelitoare

Ele au forme variate: cu două pante, în fluture, triunghiulare,

dreptunghiulare etc.

253
 Deflectoarele sunt elemente amplasate în punctele cele mai înalte
ale acoperişurilor care asigură evacuarea fumului, a gazelor nocive sau a
aerului cald din interiorul unei hale industriale (fig. VII.36).

Fig. VII.36. Deflector

1- deflector; 2- jaluzele

Părţile laterale ale deflectorului se închid cu jaluzele.

Streşinile cuprind partea din acoperiş care depăşeşte planul
pereţilor exteriori. Rolul lor este de a îndepărta apele rezultate din
precipitaţii de la faţa pereţilor. Lăţimea streşinii este de 60 - 100 cm şi
se execută desfundată sau înfundată (fig. VII.37).

Fig. VII.37. Streşini de lemn

1- căprior; 2- scânduri fălţuite; 3- pazie; 4- pervaz; 5- jgheab;
6- astereală; 7- cosoroabă

La realizarea învelitorilor se folosesc diferite lucrări de

254
tinichigerie necesare asigurării etanşeităţii şi evacuării apelor
provenite din precipitaţii.
În afara învelitorii din tablă plană, care este o lucrare de
tinichigerie, la celelalte tipuri de învelitori se folosesc următoarele
lucrări de tinichigerie: jgheaburi, burlane, pazii şi şorţuri.
Jgheaburile se confecţionează din tablă zincată de 0,5 mm
grosime, sau în cazuri speciale din tablă de plumb sau cupru, având
secţiunea semicirculară sau dreptunghiulară. Ele au rolul de a colecta
apele de pe învelitoare şi a le dirija scurgerea spre burlane. Jgheaburile
sunt susţinute de cârlige prinse de căpriori sau în dibluri lăsate în beton
la distanţe de circa 70 cm şi sunt suspendate sau rezemate (fig. VII.38).

Fig. VII.38. Jgheab suspendat

1- căprior; 2- astereală; 3- tablă; 4- cârlig de susţinere; 5- jgheab

După locul unde sunt executate, jgheaburile pot fi: de cornişă

la clădirile înalte, de poală cu secţiunea triunghiulară când una din
laturi este formată chiar de panta acoperişului, sau jgheaburi între
acoperişuri, între şeduri sau în spatele aticurilor.
Jgheaburile se execută cu pantă spre gurile de scurgere
(burlane). Legătura între elementele componente ale unui jgheab, în
lungime, se face prin lipire (cositorită). Pentru lungimi mai mari de

255
20m se prevăd rosturi de dilatare.
Burlanele au rolul de a colecta apele de la jgheaburi şi de a le
conduce în rigole sau direct în canalizare. Ele pot fi exterioare sau
interioare, când trec prin goluri special executate în zidăria clădirii, au
secţiunea circulară sau dreptunghiulară (fig. VII.39).

Fig. VII.39. Detalii de burlane

a – coturi de racordare; b – brăţară de fixare;
1- burlan; 2- cot; 3- perete

Burlanele exterioare se execută, în general, din tablă zincată, iar

cele interioare, din tuburi de fontă, azbociment sau materiale plastice.
Racordarea burlanelor la jgheaburi se face prin piese speciale de formă
tronconică, denumite ştuţuri, care se introduc în burlane fără a fi lipite
de acestea.
Burlanele exterioare se confecţionează din tronsoane de tablă de
1 m lungime, cu o formă uşor tronconică şi se aşează la distanţă de
256
cîţiva centimetri de perete pentru a evita umezirea faţadei. Ele sunt
prinse de perete cu ajutorul unor brăţări din oţel lat aşezat la 1,5 - 2,0
m distanţă unele de altele.
Burlanele interioare se prevăd cu guri de curăţire.
Paziile sunt fâşii din tablă zincată, care se aşează la dolii, sub
învelitoare, la racordarea învelitorii la aticuri, coşuri sau la ziduri de
calcan. Aceste fâşii se ancorează de astereală, în zid sau cu dibluri de
lemn (fig. VII.40).

Fig. VII.40. Pazii

a – la dolii; b – la zidul de calcan; c – la coşuri;
1- pazie din tablă; 2- învelitoare; 3- astereală; 4- căprior; 5- jug; 6-
copertină din tablă

Şorţurile din tablă sau poalele sunt fâşii din tablă care se aşează la
257
partea inferioară a acoperişului, sub învelitoare, legând jgheaburile
prin falţ simplu.

REZUMAT

A. Acoperişul reprezintă elementul ce închide construcţia la

partea superioară protejând-o împotriva intemperiilor: apă, vânt, soare,
zăpadă etc. El se compune din următoarele elemente: şarpantă, element
de rezistenţă, învelitoare, element de protecţie şi auxiliare, pentru
iluminare, aerisire etc.
Acoperişurile sunt de două categorii: cu pante peste 7% şi cu
pante mici sub 7% (terase). La rândul lor acoperisurile cu pante pot fi: cu
suprafeţe plane înclinate şi cu suprafeţe curbe.
B. Şarpantele pentru acoperişuri pot fi confecţionate din lemn,
metal sau beton armat.
Şarpantele din lemn sunt de următoarele tipuri:
- pe scaune,dulghereşti, alcătuite din: astereală (formată din
scânduri aşezate paralel cu streaşina, ce se reazemă pe cel puţin trei
căpriori şi bătută în cuie), căpriori (formaţi din lemn ecarisat rezemaţi pe
pane), pane (formate din lemn ecarisat ce au rolul de susţinere la
încovoiere) şi popi (elemente verticale formate din lemn rotund sau
ecarisat ce au rolul de a prelua încărcătura de la pane şi a o transmite
asupra zidurilor portante sau planşeului);
- cu ferme folosite la acoperirea deschiderilor mai mari de 5 m,
alcătuite din: astereală, căpriori, pane şi ferme. Pentru acoperirea
deschiderilor între 5-10 m se folosesc ferme-macaz formate dintr-o piesă
orizontală numită coardă, unul sau mai mulţi popi aşezaţi perpendiculari

258
pe coardă şi piese înclinate, arbaletrieri îmbinate cu popii, prin bulonare
sau chertare şi cu coarda, prin cuie sau buloane;
- cu inimă plină folosite la acoperirea deschiderilor între 10-15 m
pentru construcţii industriale, agrozootehnice, acestea fiind formate din
astereală, pane şi grinzi cu inimă plină aşezate la capete pe ziduri
portante sau grinzi de reazem.
Şarpantele din metal folosesc pentru construcţii industriale cu
deschideri mari. Elementele de rezistenţă ale acestora sunt grinzile
metalice cu zăbrele rezemate pe pane metalice sau din lemn, ce au în
plan orizontal şi vertical contravânturi pentru preluarea forţelor şi
transmiterea lor asupra fundaţiilor.
Şarpantele din beton armat se folosesc în mod curent în
construcţii pentru acoperirea unor suprafeţe variate ca formă şi
deschideri. Acestea pot fi făcute din:
- monolit, când construcţia se află amplasată lângă altele şi nu
există posibilitatea folosirii macaralelor sau altor mijloace mecanizate.
Acoperişurile din beton armat monolit sunt formate din: plăci cu nervuri
şi grinzi, ce se reazemă pe ziduri prin centuri turnate odată cu planşeul,
bolţi şi arce, alcătuite dintr-o placă curbă din beton armat rezemată pe
arce, plăci curbe subţiri şi cupole ce se reazemă pe elementele portante
verticale, pereţi sau stâlpi;
- prefabricate, elemente de serie mare executate din beton armat
sau recomprimat folosite la diferite construcţii.
Învelitorile sunt elemente de protecţie a acoperişurilor ce asigură
izolarea hidrofugă, iar în unele cazuri şi cea termică, precum şi
iluminarea naturală a spaţiului acoperit. Având în vedere materialele
folosite, învelitorile sunt din: stuf şi paie, carton bitumat, plăci de

259
azbociment, ardezie, ceramică, tablă, sticlă şi materiale plastice.
Învelitorile din stuf şi paie de folosesc la construcţiile rurale
pentru acoperişuri simple cu 2 sau 4 pante cu o înclinare între 40-50o, ele
nefiind durabile şi uşor inflamabile. Execuţia acestora este uşoară: pe
căpriorii acoperişului se aşează prăjini, paralel cu streaşina, de care se
leagă cu sârmă snopii de stuf sau paie, aşezaţi în mai multe rânduri
pentru o bună acoperire, iar la coamă snopii se petrec de o parte şi alta a
pantelor acoperişului.
Învelitorile din lemn pot fi:
- din scânduri folosite la lucrări provizorii, în care caz execuţia se
facea astfel: svândurile se aşează paralel cu streaşina, în sistem caplamă,
cu petrecere de 2-3 cm, iar la coamă, ultimul rând de pe o pantă se
petrece pe cealaltă pantă. La dolie, pentru acoperirea rosturilor se
foloseşte carton bituminat sau tablă galvanizată petrecute sub scânduri
cca 20cm;
- din şiţă şi şindrilă folosite în zona de deal şi munte unde lemnul
este materialul tradiţional de construcţie. Acestea se fac din lemn de
răşinoase şi se execută în 4 sau 3 rânduri suprapuse, paralele cu coama,
începând de la streaşină spre coamă. În acelaşi rând şiţa şi şindrila se
aşează în sistem caplamă petrecându-se pe o treime din lăţime. La
coamă, fixarea ultimelor rânduri se face prin folosirea a 2 scânduri, iar la
dolie, cu tablă galvanizată sau carton bitumat.
Învelitorile din carton bitumat se pot executa în două moduri:
prin aplicarea a 1-3 straturi de carton sau pânză bitumată fixate pe
astereală în cuie sau prin lipirea cu mastic bituminos a 1-2 straturi de
carton sau pânză bitumată pe un suport continuu realizat din astereală sau
şapă de mortar pe plăci de stuf. Acest tip de învelitoare se foloseşte

260
pentru acoperişuri cu pante mici la construcţii de barăci de şantier,
magazii etc. Învelitoarea din carton bitumat, într-un strat sau mai multe,
se execută aşezând cartonul paralel cu straşina pentru pante sub 20% şi în
lungul pantei, pentru pante mai mari, straturile petrecându-se cel puţin 10
cm şi lipindu-se cu mastic bituminos sau bătându-se în cuie pe stratul
suport. La coamă, stratul de carton de pe o pantă se petrece pe panta
vecină cel puţin 10 cm.
Învelitorile din azbociment se confecţionează din fibre de
azbociment, apă şi ciment prin presare în matriţă. Acest tip de învelitori
au o greutate redusă, durabilitate mare, sunt uşor e executat şi se
comportă bine la incendii. Ca tipuri se folosesc:
- plăci plane, prevăzute cu 2-3 găuri pentru prinderea de şipci cu
ajutorul cuielor. Stratul-suport poate fi astereala peste care se pune un
strat de carton bitumat şi apoi un strat de şipci, sau direct pe grătarul de
şipci fixat pe căpriori, în cazul când lipseşte astereala;
- plăci plane tip şindrilă, se montează la fel ca şindrila;
- plăci cu dimensiuni mari, ondulate pe lăţime, ce se montează
direct pe pane, suprapunându-se pe lăţime cu o ondulă, plăcile
prinzându-se în buloane sau şuruburi.
Învelitorile din ardezie, se execută pe şipci, în strat simplu sau
dublu, având dispozitive de prindere în funcţie de materialul din care
exte făcută şarpanta.
Învelitorile ceramice, sunt formate din:
- olane, sub formă de jgheaburi tronconice montate pe două
rânduri pe astereala din lemn sau direct pe plăci din beton armat peste
care s-a aşezat un strat de carton bitumat. Olanele se aşează începând de
la streaşină spre coamă, primul rând cu concavitatea în sus, următorul cu

261
concavitatea în jos, în rânduri paralele cu coama. Pentru fixarea lor de
elementele acoperişului, olanele sunt prevăzute cu găuri în care intră
nişte cleme metalice. Peste creasta rândului cu concavitatea în sus se
aşează mortar de ciment şi var, apoi un rând de olane cu concavitatea în
jos fixate în mortar;
- ţiglele, solzi sau profilate, cu un cioc sau două, prevăzute cu
găuri pentru agăţare, se aşează pe şipci sau pe şipci şi astereală, cu sau
fără carton bitumat. Aşezarea se face începând de la streaşină către
coamă, într-un singur rând când ele se aşează unele peste altele, sau în
mai multe rânduri cu rosturi alternante. La coamă se folosesc ţigle
speciale ce se fixează cu mortar de ciment şi var, iar racordarea la dolii,
calcan se face cu tablă zincată.
Învelitorile din plăci de material plastic se folosesc în vederea
iluminării naturale a unor suprafeţe acoperite şi se realizează prin
intercalarea plăcilor ondulate din poliesteri, armate cu fibre din sticlă
între plăcile din tablă sau azbociment.
D. Elementele auxiliare ale acoperişurilor sunt următoarele:
tabacherele, lucarnele, luminatoarele, deflectoarele, streşinile şi lucrările
de tinichigerie.
Tabacherele se folosesc pentru aerisirea şi iluminarea podurilor,
cât şi pentru accesul pe acoperiş. Ele sunt alcătuite dintr-un cadru de
dulapi, aşezaţi pe căpriori, peste care se montează o ramă de profile
metalice ce susţine un geam simplu sau armat. Rama, la partea superioară
are balamale, iar la partea inferioară re un dispozitiv metalic ce permite
dechiderea parţială sau totală a tabacherei.
Lucarnele, au acelaşi rol ca şi tabacherele, numai că ele ies din
planul acoperişului, având diferite forme: curbe, dreptunghiulare,

262
triunghiulare etc. şi fiind prevăzute cu ferestre sau ochiuri moarte.
Luminatoarele, au rolul de a lumina suprafeţele interioare ale
unor încăperi sau hale industriale, având diferite forme: cu 2 pante, în
fluture, dreptunghiulare, triunghiulare etc.
Deflectoarele, sunt elemente amplasate în cele mai înalte puncte
ale acoperişurilor cu scopul evacuării fumului, gazelor nocive, aerului
cald, acestea având jaluzele la părţile laterale.
Streşinile, reprezintă partea din acoperiş ce depăşeşte planul
pereţilor exteriori având rolul de a îndepărta apa din precipitaţii de pe
faţa pereţilor.
La realizarea învelitorilor se folosesc diverse lucrări de
tinichigerie, precum:
- jgheburile, făcute din tablă zincată, de plumb sau cupru cu
secţiune semicirculară sau dreptunghiulară au scopul colectării apei de pe
învelitoare şi scurgerea ei prin burlane. Ele sunt prinse cu cârlige în
căpriori sau cu dibluri în beton, având o pantă spre gurile de scurgere
(burlane);
- burlanele, pot fi: exterioare, executate din tablă zincată şi
interioare, din fontă, azbociment, materiale plastice, având rolul de a
colecta apa de la jgheaburi şi a o dirija la rigole sau canalizare.

ÎNTREBĂRI

 Ce reprezintă acoperişurile şi care sunt elementele lor

componente?
 Ce tipuri de acoperişuri cunoaşteţi?
 Ce reprezintă şarpantele şi ce tipuri cunoaşteţi?

263
 Care sunt elementele componente ale şarpantelor din lemn
pe scaune?
 Care sunt elementele componente ale şarpantelor din lemn
cu ferme?
 Care sunt elementele componente ale şarpantelor din
grinzi cu inimă plină?
 Care sunt elementele componente ale şarpantelor
metalice?
 Care sunt elementele componente ale şarpantelor din
beton armat?
 Ce reprezintă învelitorile şi cum se clasifică acestea după
materialele utilizate?
 Ce caracteristici prezintă învelitorile din stuf şi paie şi
cum se realizează acestea?
 Cum se clasifică învelitorile din lemn, ce caracteristici
prezintă şi cum se realizează acestea?
 Ce caracteristici prezintă învelitorile din carton bitumat şi
cum se realizează acestea?
 Ce caracteristici prezintă învelitorile din azbociment şi
cum se caracterizează acestea?
 Ce caracteristici prezintă învelitorile din ardezie şi cum se
execută acestea?
 Cum se clasifică învelitorile ceramice, ce caracteristici
prezintă şi cum se execută acestea?
 Ce lucrări auxiliare ale acoperişurilor cunoaşteţi şi cum se
execută acestea?

264
 C A P I T O L U L VIII. ELEMENTE ŞI LUCRĂRI DE
FINISAJ

CUVINTE CHEIE

 Pardoseli
 Tencuieli
 Placaje
 Zugrăveli
 Vopsitorii
 Tapete
 Tâmplării

OBIECTIVE PROPUSE A FI ANALIZATE ŞI DEZBĂTUTE

 Conceptul de pardoseală şi structura acestuia

 Tipuri de pardoseli
 Pardoseli din: lemn, piatră naturală, piatră artificială,
materiale bituminoase, produse pe bază de polimeri
sintetici, linoleum şi mochete
 Conceptul de tencuieli şi claificarea acestuia
 Conceptul de placaje şi felurile acestora
 Conceptul de zugrăveli şi vopsitorii şi materialele necesare
executării lor
 Tipuri de zugrăveli şi vopsitorii
 Conceptul de tapete şi felurile acestora
 Conceptul de tâmplărie şi felurile acesteia
265
 Finisajele unei clădiri cuprind următoarele lucrări: pardoseli,
tencuieli, placaje, zugrăveli, vopsitorii, tapete, tâmplărie. Acestea au rol
funcţional, decorativ şi igienico-sanitar.
Lucrările de finisaj necesită un volum relativ mic de materiale, dar
cu un cost mai ridicat comparativ cu al materialelor folosite la lucrările
elementelor de structura, zidării etc. Practic, costul acestor materiale
înseamnă 15-20% din costul total al construcţiei. O particularitate a
finisajelor o constituie faptul că ele se execută în cea mai mare parte
manual, reprezentând circa 28-30% din manopera totală a lucrărilor de
construcţii. Costul acestor lucrări poate fi redus prin:
- mecanizarea proceselor tehnologice ale lucrărilor de finisaje;
- prefabricarea elementelor de finisaj;
- folosirea de materiale eficiente;
- introducerea unor metode avansate de lucru;
- calificarea corespunzătoare a forţei de muncă.

A. PARDOSELI
1. NOŢIUNI GENERALE

Pardoselile sunt elemente de construcţie situate la faţa superioară

a planşeelor sau direct pe pământ, care alcătuiesc o suprafaţă plană,
netedă şi rezistentă la uzură şi care au rolul de a prelua şi transmite
încărcările date de circulaţie şi depozitare, precum şi rol estetic, de
izolare termică, fonică etc. Structura pardoselii, în general, cuprinde
(fig. VIII.1, a):

266
 Fig. VIII.1. Alcătuirea pardoselilor
a - fără strat fonoizolator; b - cu strat fonoizolator; 1- strat de uzură; 2-
strat-suport; 3-placă de beton armat; 4- strat de carton bitumat;
5- strat fonoizolator

- stratul-suport care primeşte încărcările de la pardoseala

propriu-zisă şi le transmite elementului de rezistenţă (planşeu sau
pământ);
- stratul de uzură (pardoseala propriu-zisă) care este supus direct
circulaţiei sau depozitării.
Uneori, în funcţie de destinaţia încăperii şi de anumite necesităţi,
structura pardoselii cuprinde şi straturi de izolare termică, fonică sau
hidrofugă (fig. VIII.1, b).
Stratul-suport poate fi rigid (din beton simplu) sau elastic (din
nisip, pietriş, balast, piatră spartă). Grosimea acestuia depinde de
încărcările statice şi dinamice care acţionează asupra pardoselii şi se
alege pe considerente de rezistenţă şi economice.
Stratul de uzură sau îmbrăcămintea trebuie să îndeplinească
condiţiile de calitate cerute de specificul şi destinaţia încăperilor.
Denumirea pardoselii este dată de materialul din care este realizat
stratul de uzură.
Suprafaţa pardoselii trebuie să fie plană, orizontală şi la acelaşi

267
nivel pentru toate încăperile unui etaj sau pentru un grup de încăperi. La
băi, bucătării, grupuri sanitare, camere de duşuri, pardoseala se execută
în pantă pentru a asigura scurgerea apei către sifonul de pardoseală.
Pardoselile trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie rezistente la uzura produsă de circulaţia oamenilor,
animalelor sau a vehiculelor;
- să fie rezistente la acţiunea încărcărilor uniform repartizate sau
concentrate fără a se deforma;
- să nu se deformeze sau să nu se deterioreze la şocurile produse
de obiectele care cad;
- să fie rezistente la poansonare;
- să fie durabile, adică să-şi păstreze un timp cât mai îndelungat
caracteristicile iniţiale în condiţiile de exploatare normale pentru care
au fost concepute;
- să prezinte siguranţă contra alunecării pentru a nu se produce
accidente;
- să fie termoizolante pentru a împiedica transmiterea căldurii
din interior. Calităţile termice diferite în ceea ce priveşte asimilarea
căldurii la contactul cu pardoseala diferenţiază straturile de uzură în:
calde şi reci;
- să fie fonoizolante pentru a atenua transmiterea prin structura
pardoselii a zgomotului aerian şi de impact;
- să fie impermeabile şi rezistente la acţiunea umezelii;
- să fie uşor de executat, întreţinut şi reparat;
- în anumite cazuri să fie rezistente la acizi, uleiuri, grăsimi etc;
- să fie rezistente la foc, condiţie necesară în special pentru
încăperile unde există surse de foc sau când materialele cu care se

268
lucrează sunt în stare incandescentă sau la temperaturi ridicate;
- să fie estetice, pardoselile contribuind în multe cazuri la aspectul
decorativ al încăperii;
- să fie economice.
O pardoseală nu poate îndeplini în totalitate aceste condiţii şi de
aceea la alegerea tipului de pardoseală primează condiţiile de exploatare
specifice, condiţii care diferă în funcţie de destinaţia clădirii: social-
culturală, de locuit, administrativă, industrială, agrozootehnică etc.
Un criteriu important în funcţie de care se pot clasifica
pardoselile îl constituie natura materialului din care se execută stratul
de uzură. Din acest punct de vedere pardoselile pot fi:
- din pământ, natural tratat la suprafaţă, stabilizat sau din beton
de argilă;
- din lemn şi din materiale pe bază de lemn, scânduri brute,
duşumele cu lambă şi uluc, parchete cu lambă şi uluc, parchet lamelar,
plăci fibro-lemnoase extradure, pavele din lemn etc.;
- din piatră naturală, plăci, dale sau pavele, calupuri de piatră;
- din piatră artificială nearsă, beton de ciment, mortar de ciment
sclivisit,mozaic turnat, mozaic veneţian, plăci de beton, plăci de
mozaic;
- din piatră artificială arsă, plăci de gresie ceramică, cărămidă,
plăci ceramice etc.;
- bituminoase, asfalt turnat, mortar cu suspensie de bitum
filerizat, executate la cald sau la rece;
- din sticlă, plăci şi pavele;
- din produse pe bază de polimeri sintetici, covoare sau plăci
din policlorură de vinil cu sau fără suport textil, masă de şpaclu pe

269
bază de poliacetat de vinil, covoare sau plăci din cauciuc;
- din materiale speciale, xilolit, linoleum, mochete etc.
Pardoselile se pot executa prin:
- turnare în suprafeţe continue cu sau fără rosturi de dilataţie,
pardoseli din beton monolit, mortar de ciment, mozaic, xilolit, masă de
şpaclu etc.;
- montarea unor elemente prefabricate, parchete, plăci de piatră
naturală sau artificială, plăci şi pavele din sticlă, covoare şi plăci pe bază
de polimeri sintetici etc.
Lucrările de pardoseli se execută după ce au fost realizate
tencuielile, montată tâmplăria şi probate instalaţiile amplasate sub
pardoseală.

2. TIPURI DE PARDOSELI

a. Pardoseli din lemn. Acestea sunt folosite în mod curent

deoarece prezintă calităţi deosebite: sunt elastice, termo şi
fonoizolatoare, antiderapante, estetice, se execută, repară şi întreţin
uşor. Pardoselile din lemn prezintă însă şi o serie de dezavantaje: nu
sunt rezistente la uzură, se deformează la variaţii de umiditate, sunt
putrescibile şi combustibile.
Având în vedere avantajele şi dezavantajele arătate se
recomandă utilizarea lor în camere de locuit, birouri, locuri de recreaţie,
ateliere de mecanică fină etc.
După forma şi dimensiunile elementelor de lemn se disting:
pardoseli din duşumele, din parchete, din plăci fibrolemnoase şi din
pavele de lemn.

270
 Pardoselile din duşumele se execută sub formă de:
- duşumele brute, realizate din scânduri brute cu grosimi de
18, 24 sau 28 mm şi lăţimi de 80 - 300 mm, fixate joantiv sau cu
interspaţii, care se utilizează ca pardoseli la: magazii, poduri sau ca
duşumea oarbă sub parchet;
- duşumele date la rindea pe o singură faţă, realizate din
scânduri cu grosimea 24, 28 sau 38 mm şi lăţimea 100 - 300 mm,
aşezate joantiv sau îmbinate în falţ în jumătatea lemnului (fig. VIII.2,
a), care se execută în camere de locuit, la construcţii provizorii sau de
importanţă redusă;
- duşumele cu lambă şi uluc executate din scânduri sau dulapi
cu grosimi 24, 28, 38 sau 48 mm şi lăţimi 100 - 160 mm, date la rindea
şi prelucrate pe canturi cu lambă şi uluc (fig. VIII.2, b).

Fig. VIII.2. Pardoseli din duşumele

a - îmbinate cu falţ; b - îmbinate cu lambă şi uluc;
1- duşumea cu falţ; 2- cui; 3- grinzişoară;4- duşumea cu lambă şi
uluc

Soluţia prezintă avantajul că prin uscare spaţiile dintre scânduri

nu rămân libere, iar cuiele bătute în interiorul ulucului nu se văd.
Pardoselile din duşumele se execută întotdeauna bătute în cuie
pe grinzişoare aşezate la aproximativ 60 cm (fig. VIII.3) sau se bat

271
direct pe grinzile planşeului.

Fig. VIII.3. Montarea pardoselilor de lemn pe planşeu de beton armat

1- tavan pe rabiţ; 2- planşeu; 3- fâşii de material fonoizolator; 4-
grinzişoare; 5- umplutura din material pulverulent; 6- duşumea; 7- pervaz; 8-
zid; 9- tencuială

Pentru a împiedica putrezirea grinzişoarelor în cazul pardoselilor

aplicate pe pământ se execută un strat-suport de beton pe care se aşazâ
grinzişoarele prin ntermediul unui strat de carton bitumat lipit cu
bitum (fig. VIII.4).

272
 Fig. VIII.4. Montarea pardoselilor din lemn pe pământ prin intermediul unui
strat de beton
a - fără termoizolaţie; b - cu termoizolaţie;
1- plintă; 2- duşumele cu lambă şi uluc; 3- grinzişoare; 4-
hidroizolaţie; 5- umplutură din material pulverulent; 6- strat-suport din
beton; 7- pardoseală din parchet; 8- duşumea oarbă; 9- pene din lemn;
10- termoizolaţie

Rostul dintre pardoseala din duşumele şi perete se acoperă cu

pervaz sau plintă din lemn fixată direct în duşumea (fig. VIII. 5, a) sau
de perete prin intermediul unor şuruburi pentru lemn prinse în dibluri
(fig. VIII.5, b).

273
 Fig. VIII.5. Fixarea plintelor sau a pervazurilor
a - cu cuie în duşumea; b - cu şuruburi pentru lemn prinse în dibluri;
1- plintă sau pervaz; 2- duşumea; 3- cui; 4- şurub; 5- diblu fixat în
perete; 6- tencuială; 7- grindă din lemn

Pardoselile din parchete sunt executate din lamele de stejar sau fag
cu grosimea 17 sau 22 mm, lungimea 200 - 450 mm şi lăţimea 30 - 90
mm. Pentru a se putea îmbina între ele lamelele de parchet se
prelucrează pe feţele laterale sub diferite forme:
- tip LU, cu uluc pe două laturi şi lambă pe celelalte două (fig.
VIII.6, a);
- tip U, cu uluc pe toate cele patru muchii (fig. VIII.6, b);
- tip L, cu falţ în coadă de rândunică (fig. VIII.6, c) care se
montează în mas- tic bituminos sau în alt liant.
În afară de aceste tipuri de lamele se fabrică din fag sau stejar şi
lamele subţiri de 10mm grosime cu muchii drepte (fig. VIII.6, d).
Parchetul realizat cu astfel de lamele se numeşte parchet lamelar.

274
 Fig. VIII.6. Parchete din stejar sau fag
a - tip LU; b - tip U; c - tip L; d - lamelar

Pardoselile din parchete se pot monta pe duşumea oarbă, pe plăci

de rumbeton, fibrobeton sau PFL, sau prin lipire pe dale de beton.
Pardoselile din parchet montate pe duşumea oarbă (fig. VIII.4,
b) se realizează prin fixarea parchetului tip U sau LU pe duşumea din
scânduri brute de 24 mm grosime sau din PAL de 19 - 25 mm.
Duşumeaua oarbă se fixează pe grinzişoare din lemn (fig. VIII.4, b) sau
direct pe planşeu în mastic bituminos. Fixarea lamelelor în duşumeaua
oarbă se face cu 2 sau 3 cuie lungi de 40 mm. Lamelele de parchet se pot
aşeza, în plan, în diferite moduri: drept, în spic, simplu sau cu bordură
(fig. VIII.7).

275
 Fig. VIII.7. Diferite modele de aşezare a lamelelor
a - în frizuri; b - la 45°, în spic fără bordură; c - şah la 45°, cu bordură
şi friz interior; d şi c - împletit cu bordură şi baghetă băiţuită

Acest mod de montare a parchetelor este relativ ieftin şi are

avantajul că se poate monta pe orice fel de planşeu, însă prezintă şi
dezavantajul unui consum ridicat de material lemnos, iar înălţimea
pardoselii este relativ mare.
Pardoselile din parchet montat cu mastic bituminos se
realizează, prin aşezarea lamelelor de parchet în mastic bituminos cald
(bitum 30-40%, filer de calcar 40-55% şi nisip 15-20%) în grosime de
1 cm la parchetul obişnuit şi 2-3 cm la parchetul în coadă de
rândunică. Masticul se întinde pe suprafaţa planşeelor din beton armat
sau pe un suport de beton (fig. VIII.8).

Fig. VIII.8. Parchet montat în mastic bituminos

1- planşeu; 2- mastic bituminos; 3- parchet

Această soluţie prezintă avantajul unui consum redus de lemn,

276
dar pardoseala nu se poate curăţa cu derivate din petrol care dizolvă
bitumul şi nu se pot amplasa instalaţii sub pardoseală.
Pentru reducerea consumului de cherestea, pardoseala oarba se
poate înlocui cu plăci de fibrobeton realizate din ciment, apă, agregate
vegetale şi substanţe mineralizate Plăcile de fibrobeton se montează în
mastic bituminos, nisip sau pe strat fonoizolator din pudretă de cauciuc
(fig. VIII.9), iar parchetul se prinde direct pe aceste plăci cu ajutorul
cuielor.

Fig. VIII.9. Pardoseli de parchet bătut în cuie pe plăci prefabricate din

fibrobeton
a - montate în nisip; b - montate pe pudretă de cauciuc;
1 - parchet LU din fag sau stejar bătut în cuie; 2 - placi prefabricate
din fibrobeton; 3 - nisip uscat; 4 - planşeu de beton armat; 5 - folie de
polietilenă; 6 - padretă de cauciuc

O soluţie modernă de montare constă în lipirea lamelelor de

parchet cu Aracet EC pe mortar de ciment, beton sau plăci poroase de
lemn. Prin lipire se pot monta atât parchetele groase de 17 sau 22 mm,
cât şi cele lamelare de 10 mm grosime. Condiţia ca pardoselile din
parchet lipite să fie de buna calitate este ca stratul-suport pe care se
face lipirea să fie plan şi rigid. Dacă stratul-suport nu are proprietăţi
fonoizolatoare acesta se aşează pe un strat fonoizolator, necesar
amortizării zgomoţelor din impact.

277
 Parchetul lamelar (mozaic) este constituit din lamele de lemn
masiv de dimensiuni mici lipite pe hârtie suport. Montarea parchetului
lamelar se face prin lipire cu Aracet EC pe strat fonoizolator din PFL
poros sau pe o dală flotantă din beton.
Indiferent de modul de realizare a unei pardoseli din parchet, în
lungul pereţilor se utilizează lamele speciale denumite frize, cu
lungimea 1-1,50 m, lăţimea 65-115 mm şi grosimea egală cu a
parchetului. Frizele se bat la distanţa de 10-15 mm faţă de perete. Rostul
se acoperă cu pervazuri, fixate de parchet prin cuie sau cu plinte fixate
de perete cu ajutorul dibuirilor, similar pardoselilor din duşumele.
Pardoselile din plăci fibrolemnoase se realizează din plăci
extradure de dimensiuni mari (610 x 1770, 1220 x 1870 mm etc. şi 4-6
mm grosime) lipite direct pe un strat de mortar de egalizare. Pentru a
obţine o izolare mai bună, plăcile se aşează pe un strat cu grosimea de
16-20 mm de plăci fibrolemnoase, poroase, bitumate. În locul celor două
rânduri de plăci se pot folosi plăci combinate (plăci extradure lipite din
fabrică pe plăci izolatoare) de dimensiuni mai mici (30 x 30 cm) prevăzute
pentru îmbinare cu lambă şi uluc sau cu falţ. Plăcile extradure de
dimensiuni mici se pot lipi pe suport din plăci fibrolemnoase poroase
(plăci mari) lipite pe o şapă de egalizare din mortar de ciment sau aşezate
într-un strat de nisip.
Pardoselile din pavele de lemn se realizează utilizând pavele
prismatice sau cilindrice din lemn de stejar sau fag.
Pavelele prismatice au lungimea 6-25 cm şi lăţimea 5- 10 cm,
pavelele rotunde au diametre variind între 7 şi 15 cm, iar înălţimea
pavelelor este de 6, 8, 10 sau 12 cm. Pentru o bună rezistenţă la uzură
pavelele se aşează cu fibrele perpendiculare pe suprafaţa pardoselii şi

278
pentru a evita putrezirea, pavelele se impregnează cu produse antiseptice
uleioase.
Pavelele sunt pozate pe un strat din nisip cu grosimea de 30-50
mm sau pe un strat de mastic bituminos de 5-10mm şi pe o fundaţie care,
în funcţie de destinaţia încăperii, poate fi un strat de beton B50 de 10-15
cm grosime, un strat de balast sau piatră spartă bine compactat cu o
grosime de cel puţin 10 cm sau un strat de nisip.
Rosturile dintre pavele se umplu cu mastic bituminos turnat la
cald, iar la marginea pardoselii către pereţi se aşează o scândură pe
muchie. Între perete şi pardoseală se lasă un rost de 3 cm care se umple
apoi cu mastic de bitum.
Acest tip de pardoseli se întrebuinţează în construcţiile
agrozootehnice sau industriale (ateliere mecanice, remize de
locomotive etc.).

b. Pardoseli din piatră naturală. Aceste pardoseli au un aspect

frumos, cu variaţie de desen şi culori şi se folosesc, în special, la clădiri
social-culturale, administrative, magazine.
Piatra naturală se întrebuinţează pentru pardoseli sub formă de
plăci tăiate la fierăstrău, dale sau lespezi obţinute prin cioplire şi
despicare, cuburi, spărturi din plăci de marmură etc. Rocile din care se
execută pardoselile trebuie să fie rezistente la uzură şi la acţiunea
agenţilor atmosferici, din care cauză se întrebuinţează: marmură albă sau
colorată, porfir, granit, calcar compact, gresie etc.
Îmbrăcăminţile din piatră naturală se montează într-un strat din
mortar de ciment cu dozajul de 400 kg ciment la 1 m3 de nisip, pe un
strat-suport rigid (planşee din beton armat între etaje sau placă de

279
beton la partere fără subsol) sau elastic (nisip sau balast pilonat).
După modul cum este prelucrată piatra pentru montare se
deosebesc:
- pardoseli cu îmbrăcăminte din plăci;
- pardoseli cu îmbrăcăminte din mozaic cu rosturi opus incertum;
- pardoseli din mozaic veneţian;
- pardoseli din mozaic roman;
- pardoseli din dale sau calupuri de piatră.

c. Pardoseli din piatră artificială. Pardoselile din piatră

artificială arsă sau nearsă sunt rezistente la uzură şi umiditate, durabile
şi uşor de întreţinut, utilizându-se în încăperi cu circulaţie intensă, ca:
holuri, săli de aşteptare, coridoare şi vestiare, încăperi cu umiditate
mare (băi, bucătării, spălătorii) sau încăperi cu destinaţie specială
(restaurante, cantine, laboratoare). Fiind reci nu se întrebuinţează în
camere de locuit, birouri etc.
În funcţie de natura materialului folosit, pardoselile din piatră
artificială se împart în:
- pardoseli din piatră artificială nearsă: beton de ciment, mortar
de ciment sclivisit, mozaic turnat, plăci de beton mozaicate;
- pardoseli din piatră artificială arsă: plăci de gresie ceramică,
plăci ceramice din argilă arsă, cărămidă.
Stratul-suport poate fi elastic: nisip, pietriş, piatră spartă, balast
sau rigid: beton simplu sau beton armat. În vederea asigurării unei bune
legături îmbrăcăminte-strat suport, se recomandă ca îmbrăcămintea de
beton, mozaic sau mortar să se toarne înainte de întărirea stratului suport.
Pardoselile din beton - se execută fie dintr-un strat de 8-12 cm

280
grosime, fie din două straturi, stratul suport armat cu grosimea de 10 cm
şi un strat de uzură din B 300, pentru circulaţie grea.
Pardoselile din ciment sclivisit - se folosesc în spaţii fără circulaţie
grea şi uzură importantă: pivniţe, subsoluri, cămări, spălătorii, ateliere etc.
Aceste pardoseli se obţin prin execuţia peste stratul de beton a unei
tencuieli de mortar de ciment de 20 mm grosime (600 Kg ciment la 1m3
nisip), care se netezeşte cu drişcă de oţel şi se presară ciment în timpul
drişcuirii. În încăperile în care se lucrează cu apă, pardoseala se
racordează cu pereţii prin scafe, prelungiri ale pardoselii pe pereţi), de
mortar din ciment sclivisit.
Pardoselile din mozaic turnat - se execută dintr-un strat de mortar
de ciment de 10-15 mm grosime preparat cu piatră de mozaic şi aplicat pe
un strat de mortar obişnuit cu suprafaţa rugoasă. În compoziţia mortarului
cu mozaic se adaugă, de asemenea, pigmenţi minerali care măresc efectul
estetic al pardoselii. După 4-6 zile de la turnare, pardoseala se finisează
prin frecare, se şlefuieşte şi se aplică un strat de lac protector.
Pardoseli din plăci de beton mozaicat - se execută, folosind pentru
stratul de uzură plăci alcătuite dintr-un strat de bază de beton şi un strat de
uzură propriu-zis din mozaic. Plăcile se obţin prin presare mecanică, după
care suprafaţa se şlefuieşte cu o maşină specială. Dimensiunile pot fi de:
150x150...400x400 şi grosimea de 20-30 mm. Montarea plăcilor se face
prin intermediul unui strat de mortar de ciment de 25-30 mm grosime
(400 Kg ciment/m3 nisip).
Pardoselile din dale prefabricate din beton - rezultă prin montarea
dalelor prefabricate (500x500x70) pe un strat de nisip de poză de 80-100
mm grosime, rosturile de 15-20 mm se umplându-se cu nisip sau cu
mortar de ciment.

281
 Pardoseli cu îmbrăcăminţi din plăci de gresie ceramică. Plăcile
de gresie, de formă pătrată, dreptunghiulară sau hexagonală, pot avea
următoarele dimensiuni: 100x100x10; 150x150...300x300x15...25 mm,
latura hexagonului de 12-15 mm şi grosimea de 4-6 mm. Montarea
plăcilor se face ca la plăcile de beton mozaicat, într-un strat de mortar de
ciment de consistenţă viscoasă cu grosimea de 25-30 mm. Rosturile de
0,5-1,5 mm se umplându-se cu lapte de ciment.
Deoarece aceste pardoseli se întreţin uşor, fiind totodată rezistente
la uzură, se realizează în clădiri cu finisaje mai pretenţioase: locuinţe,
vestitbule, coridoare, băi, bucătării, laboratoare, abatoare.
Pardoselile cu îmbrăcăminte din cărămidă - folosesc cărămidă
presată plină cu marcă cel puţin 100 şi densitate specifică peste 1400
Kg/m3. Acestea se aşează, pe cant sau pe lat, pe un strat de nisip sau
mortar de ciment de circa 30 mm grosime. Rosturile de maximum 10 mm
se umplu cu mortar de ciment, iar în final cărămida se curăţă cu acid
clorhidric diluat şi apoi se ceruieşte.

d. Pardoseli din materiale bituminoase. Pardoselile din materiale

bituminoase îndeplinesc o serie de calităţi: sunt elastice, impermeabile,
suficient de rezistente la uzură, termoizolante, uşor de reparat, nu
produc praf, prezintă siguranţă contra alunecării şi sunt rezistente la
acţiunea acizilor şi alcaliilor. Prezintă însă şi o serie de dezavantaje:
sunt inestetice datorită culorii închise a bitumului şi suprafeţei lui aspre,
nu rezistă la temperaturi înalte, se deformează în timp sub acţiunea
sarcinilor concentrate.
Pardoselile din materiale bituminoase se pot executa monolit sau
din dale prefabricate şi se întrebuinţează în ateliere, magazii de mărfuri,

282
remize sau ca îmbrăcăminţi la trotuare şi pavaje.
Stratul-suport poate fi elastic, format din bolovani de râu, pietriş
sau piatră spartă sau rigid, format din cărămidă, beton simplu sau
beton armat. Înainte de aplicarea stratului de uzură pe suprafaţa-suport,
în cazul în care este realizată din beton, se amorsează cu suspensie de
bitum filerizat diluată sau bitum tăiat cu petrol.
Stratul de uzură se realizează sub formă de:
- pardoseli din mastic bituminos turnat la cald;
- pardoseli din dale de mastic bituminos;
- pardoseli din suspensie de bitum filerizat.

e. Pardoseli din produse pe bază de polimeri sintetici.

Pardoselile din materiale pe bază de polimeri sunt rezistente la uzură,
igienice, au aspect şi colorit plăcut, sunt bune izolatoare termice şi
fonice, sunt uşor de montat şi se întreţin uşor. Pardoselile din
covoare sau plăci PVC se utilizează la construcţii de locuinţe: în
holuri, vestibuluri, oficii, camere de locuit, degajamente, culoare,
băi şi bucătării, la construcţii social-culturale: în sălile de
spectacole, săli de lectură, cluburi, săli de aşteptare, saloane şi
culoare de spital, birouri, magazine, în laboratoare, în încăperi de
producţie, unde nu intervin solicitări sau agenţi chimici agresivi.
Calitatea pardoselilor pe bază de polimeri este condiţionată de
pregătirea stratului-suport care trebuie să prezinte o suprafaţă plană,
netedă, rigidă şi uscată. De aceea, peste stratul de rezistenţă din beton se
aplică un strat de egalizare din mortar de ciment M100 de grosime 2,5-
3 cm, care se drişcuieşte fin cu drişca de lemn şi apoi se netezeşte cu
cea metalică pentru a se obţine o suprafaţă netedă. În cazul aplicării

283
îmbrăcăminţilor din covor PVC fără suport textil (care sunt mai
subţiri) suprafaţa-suport se netezeşte cu glet de Aracet E50 sau cu glet
de ipsos.
Stratul de uzură se poate realiza-din covoare din policlorură de
vinil (PVC), cu sau fără suport textil, din dale PVC (flexibile sau
rigide) precum şi din masă de şpaclu pe bază de poliacetat de vinil
(PAV).
Covoarele cu suport textil au grosimi de 2, 2,5 sau 3 mm şi
lăţimea 1,00 m, iar cele fără suport textil au grosimea 1,5 mm şi
lăţimea 1,50 m. Dalele flexibile din PVC au dimensiunile 35 x 35 cm,
grosimea 1,5 mm, iar cele rigide sunt de 25 x 25 cm.
La montare covorul se croieşte după un plan de montaj care să
asigure un număr cât mai mic de rosturi şi de fâşii mai înguste de 50
cm.
Lipirea covoarelor sau a dalelor din PVC se face cu adeziv
Prenadez SB sau Aracet EC aplicat într-un strat cât mai subţire şi
uniform, atât pe spatele covorului cât şi pe stratul-suport în prealabil
pregătit.
Racordarea pardoselilor cu pereţii se realizează prin plinte sau
pervazuri din lemn sau din PVC .
Pardoselile din poliacetat de vinil (masă de şpaclu) sunt
executate în cîmp continuu prin întindere pe stratul-suport, în mai
multe reprize succesive a unei mase de şpaclu sub formă de pastă
(masa de şpaclu se prepară prin amestecarea emulsiei de poliacetat de
vinil, plastifianţi şi pigmenţi cu nisip, făină de cuarţ, talc sau făină de
lemn care constituie materialul de umplutură). Grosimea totală a
stratului de uzură este de 4-5 mm.

284
 f. Pardoseli din linoleum. Linoleumul se produce sub formă de
covoare având grosimea de 2-7 mm, lăţimea de 0,6-3,5 m şi lungimea de
10-30 m dintr-un amestec omogen de făină de lemn, praf de piatră şi ulei
de in fiert sicativ (linoină) cilindrat pe o ţesătură tare de iută.
Pardoselile de linoleum se folosesc pe suport de beton sau lemn.
Pe planşee de beton linoleumul se aşează pe un strat de egalizare din
mortar de ciment, din ipsos sau din mastic bituminos de 15-20 mm
grosime sau de plăci fibrolemnoase (PFL) cu grosimea 5-10 mm
Adezivul utilizat pentru lipirea linoleumului este cleiul de
cazeină, pe suprafeţe din mastic bituminos, beton, de făină de secară,
pe suprafeţe de lemn sau de dextrină, pe suprafeţe de ipsos, plăci
ceramice. Suprafaţa-suport pe care se aplică linoleumul trebuie să fie
plană, netedă, perfect curată şi uscată.
Pardoselile de linoleum sunt calde, nu reţin praf, sunt igienice
izolante termic şi fonic, estetice şi uşor de întreţinut; se utilizează la
localuri publice, spitale, case de locuit etc.

g. Pardoseli din mochete. Pardoselile din mochete se folosesc

din ce în ce mai mult în locuinţe, camere de hoţeluri, săli de teatre şi
concerte, săli de conferinţe, biblioteci şi săli de lectură, magazine,
birouri. Datorită avantajelor pe care le prezintă sunt estetice, termo şi
fonoizolatoare, se întreţin, se curăţă şi se montează uşor.
Mochetele fabricate în ţara noastră sunt mocheta Relon (realizată
din deşeuri PNA pentru stratul de umplutură, pânză hessian ca suport
pentru stratul de umplutură şi fibră poliamidă-relon) şi Moizotex
(formată dintr-un strat de spumă de PVC expandat aplicat pe un

285
material textil sintetic).
Tehnologia de montare a îmbrăcăminţii din mochetă este similară
cu cea de montare a îmbrăcăminţilor din materiale pe bază de polimeri,
adezivul utilizat fiind Prenadez SB.

3. TENCUIELI

Tencuielile reprezintă finisaje aplicate pe suprafaţa brută a unor

elemente de construcţie, având următoarele roluri:
- decorativ, asigurând suprafeţe pe care se aplică un aspect estetic,
a feţei vazută plană, netedă, cu aspect uniform;
- igienic, elementele de construcţie, prin tencuire devin netede şi
reţin în mai mică măsură praful şi impurităţile din aer;
- de protecţie împotriva intemperiilor;
- de izolare termică, fonică şi hidrofugă, în situaţia când
materialele folosite la tencuială îndeplinesc asemenea calităţi.
Clasificarea tencuielilor se face după numeroase criterii, cum ar
fi:
- natura suprafeţei pe care se aplică - cărămidă, beton, piatră, rabiţ;
- modul de execuţie - umede sau uscate;
- liantul de preparare a mortarului - var, ipsos, argilă, ciment, var
hidraulic;
- modul de prelucrare-finisare a feţei văzute - suprafaţa netezită
sau drişcuită, suprafaţa executată din materiale şi cu metode speciale;
- după poziţia lor în construcţie-tencuieli interioare şi tencuieli
exterioare sau de faţadă.
Dintre tencuielile obişnuite, cele mai întrebuinţate sunt:

286
 - tencuieli brute, executate dintr-un singur strat cu faţa văzută, este
netezită grosier şi sunt folosite la: pivniţe, depozite, poduri;
- tencuieli drişcuite, care au faţa văzută executată din mortar cu
nisip cernut, netezită cu drişca, şi care se întrebuinţează la tavane şi pereţii
interiori ai locuinţelor, cât şi la faţade simople;
- tencuieli sclivisite, executate în două straturi, cu mortar de
ciment, care se netezesc cu drişca de oţel, recomandându-se în spaţii cu
umiditate mare;
- tencuieli gletuite, sunt formate din două straturi, tencuiala
obişnuită se acoperă cu un strat subţire din pastă de ipsos sau var (glet)
netezit în final cu drişca metalică. Acest strat poate constitui suportul
pentru vopsitorie în ulei.
În construcţii se întâlnesc şi tencuieli decorative, cum ar fi:
- tencuieli ca praf de piatră drişcuite, se realizează din mortar de
ciment, la care nisipul se înlocuieşte cu praf alb sau colorat din piatră;
- tencuieli stropite, rezultate prin stropirea (manuală sau
mecanică) a unui .amestec fluid format din ciment, var, piatră măcinată şi
pigmenţi minerali;
- tencuieli de terasit, granulit, dolomit, executate cu mortar, la
care agregatul este constituit din granule de marmură, ceramică, mică;
- tencuieli în calcio-vechio, marmură artificială, folosite la lucrări
interioare mai importante.
Primele trei tipuri de tencuieli decorative se aplică, în special, la
faţade.
Tencuielile umede folosesc ca material de bază mortarul, a cărui
compoziţie se stabileşte în funcţie de următoarele: rolul stratului de
tencuială, regimul de umiditate în timpul exploatării, natura stratului

287
suport al tencuielii, aspectul şi gradul de finisare.
Mortarul de tencuieli este alcătuit din următoarele componente:
agregat, liant, plastifianti şi materiale auxiliare.
Ca agregat se foloseşte în primul rând nisipul, care în cazul
tencuielilor speciale se înlocuieşte cu praful de piatră, praful de cărămidă,
sticla pisată, mica. azbestul etc.
Liantul principal îl constituie cimentul, apoi varul, ipsosul sau
argila.
Plastifianţii folosiţi pot fi varul sau argila.
Materialele auxiliare folosite la tencuieli pot fi: culori naturale sau
artificiale, câlţi de in şi de cânepă (măresc rezistenţa la întindere a
mortarului), întârzietori de priză (pentru mortare de ipsos se utilizează clei
de oase, var pastă, alaun).
În tabelul nr.1 se prezintă câteva dozaje pentru mortare de
tencuieli pe bază de var, ciment sau ipsos.

Tabelul 1
Mortare pe bază de var, ciment sau ipsos
Tip Marca Ciment Var Nisip Destinaţie
mortar daN/cm2
Var 4 - 1 3,25 Tencuieli interioare în
medii cu umiditate < 60%
Var- 10 1 2 2 Tencuieli exterioare
ciment (plane) şi interioare în
medii cu umiditate > 60%
Var- 10 1 1,5 1,5 Tencuieli interioare în
ciment medii cu umiditate > 60%

288
 Var- 25 1 1 1 Tencuieli exterioare
ciment (cornişe, brâie) şi
interioare în medii cu
umiditate mare.
Ciment 50 1 0,3 0,3
100 1 - -
Ipsos- 10 Ipsos 0,5 0,5
var 1
Ipsos 2,5 1 - -
Pastă 50 1 - -
ipsos

Suprafeţele netede de beton din medii umede şi corozive se

tencuiesc cu mortar pe bază de polimeri preparate dintr-un amestec de:
nisip uscat, ciment şi emulsie de acetat de polivinil neplastifiată (Acetat
D50).
Executarea tencuielii propriu-zise este precedată de pregătirea
suprafeţei-suport, folosindu-se următoarele materiale:
- plasă de rabiţ din sârmă de oţel cu diametrul de 0,4-1,8 mm cu
ochiuri hexagonale sau trapezoidale. Se folosesc ca strat-suport
(armătură) pentru tencuieli executate pe lemn, metal, beton, la tavane,
bolţi false, cornişe, profile. Ea se fixează pe o reţea de oţel-beton cu
ochiuri de 15-25 cm;
- şipci de lemn (1,8x3,8 sau 2,8x4,8 cm) bătute cu interspaţii de 2-
4 cm, înclinate la 45° pe perete sau perpendicular pe direcţia grinzilor (în
cazul tavanelor).
Grosimea stratului de tencuială depinde de natura suprafeţei suport

289
şi de abaterile de la planietate a acestei suprafeţe. Valorile orientative
sunt:
- 10-15 mm pentru suprafeţe de beton;
- 20-25 mm pentru suprafeţe de cărămidă;
- 25-35 mm pentru suprafeţe din lemn sau rabiţ.
Tencuiala se aplică, în general, în trei straturi:
- stratul de amorsaj (şpriţul), are grosimea de circa 3 mm, se
execută din mortar obişnuit cu rolul de a mări aderenţa tencuielii la suport
(şpriţul pătrunde în porii şi rosturile zidăriei, reuşind totodată să umple şi
golurile de sub şipci sau rabiţ);
- grundul, se aplică pe şpriţul proaspăt întărit în una sau două
reprize, realizându-se un strat de 10-15 mm pe cărămidă şi 20 mm pe rabiţ
sau şipci. Stratul de grund nu se drişcuieşte, pentru a prezenta o suprafaţă
aspră în vederea unei bune aderenţe a feţei văzute;
- stratul vizibil (de finisare), se realizează prin aplicare pe grundul
întărit şi umezit a unui amestec numit „tinci” (nisipul este sub 1mm).
După ce începe să se întărească, se netezeşte sau se drişcuieşte prin
umezirea suprafeţei în mod uniform.

4. PLACAJE

Lucrările de placaj reprezintă lucrările de finisaje prin care se

aplică pe suprafaţa pereţilor interiori sau exteriori plăci sau panouri din
diferite materiale.
După natura materialelor folosite, placajele pot fi: din plăci de
faianţă, plăci ceramice smălţuite, plăci de sticlă, piatră naturală, plăci de
beton mozaicate, produse din lemn, cărămidă aparentă, marmura, plăci

290
PVC.

a. Placaje din plăci de faianţă

Plăcile de faianţă se fabrică din argile refractare, caolinuri,
feldspaţi şi nisipuri cuarţoase, acoperite pe una din părţi cu smalţ, iar pe
cealaltă cu striuri în relief. Dimensiunile unei plăci sunt de 150x50 mm şi
grosimea între 5-7,5 mm. Practic, plăcile se fabrică în diverse culori şi
forme: plăci simple cu margini drepte, plăci terminale cu o latură
semirotundă şi plăci de colţ cu două laturi semirotunde.
Fixarea plăcilor pe suport se face cu mortar de ciment (dozaj
1:1...1:2) şi var ca plastifiant. Iniţial, se execută pe pereţi un şpriţ subţire
de mortar, după care plăcile se fixează aplicând pe spatele lor mortar cu
ajutorul mistriei. Grosimea maximă a stratului de mortar dintre placă şi
perete trebuie să fie de 15-25 mm. Rosturile dintre plăci se umplu cu
mortar de ciment la culoarea plăcilor.
Placajele din plăci de faianţă se folosesc la placarea interioară a
unor încăperi ale clădirilor de locuit şi social-culturale ca: băi, bucătării,
grupuri sanitare, saloane şi culoare de spital, laboratoare.

b. Placaje din plăci ceramice smălţuite (CESAROM)

Acest tip de plăci, divers colorate, au dimensiuni mici: 20x20,
25x25, 40x40, 20x40 mm), iar faţa smălţuită poate fi netedă, ondulată,
bolţită, scobită, rombică sau piramidală. Plăcile au faţa smălţuită lipită pe
coli de hârtie, formând panouri de plăci ceramice care se întind pe
suprafaţa peretelui, pe care anterior s-a dispus un strat uniform (circa 5
mm grosime) de pastă de ciment. Înainte de aplicare, panourile de plăci se
introduc îndoite în apă pentru 30 secunde, cu hârtia la interior. Plăcile

291
ceramice mai mari se montează bucată cu bucată, ca şi plăcile de faianţă.
Ele folosesc ca placaje decorative la placări interioare şi la faţade.

c. Placaje din plăcuţe de sticlă colorată

Aceste plăcuţe de diferite culori, având o faţă lisă şi cealaltă cu
striuri, se livrează lipite în panouri pe coli de hârtie. Aplicarea pe suport
se face în acelaşi mod cu plăcile ceramice CESAROM, cu deosebirea că
nu se introduc în apă. Ele se utilizează la finisarea clădirilor, cu placaje
interioare şi exterioare.

d. Placaje din plăci de sticlă (opaxit)

Plăcile de opaxit de culoare lăptoasă, au dimensiunile de 150x150
mm sau 200x200 mm şi grosimea de 6 mm, una din feţe fiind netedă, iar
cealaltă având striuri. Realizarea placajelor se face în acelaşi mod ca cele
cu faianţă.

e. Placaje din cărămidă aparentă

Aceste placaje folosesc cărămizi speciale şi se aplică de regulă la
exterioarele construcţiilor. Dimensiunile cărămizilor sunt de 115x60x60
mm ce se pot sparge în două, rezultând 2 cărămizi cu placaje egale, de
115x60x30 mm. Fixarea pe suprafaţa suport se face cu mortar de ciment,
folosind o metoda similară cu cea descrisă la faianţă.

f. Placaje tip marmoroc

Marmorocul se prezintă sub formă de foi flexibile (suport textil)
pe care s-a fixat, cu lianţi pe bază de polimeri, granule de marmură sau
roci artificiale. Sulurile de marmoroc au circa l m lăţime şi 5-10 m

292
lungime. Montarea pe suprafeţe plane se face cu un strat de mortar plastic
adeziv, iar fixarea foilor se face prin presare cu un tampon de cauciuc.
Rosturile se finisează cu mortar (adeziv format din praf de marmură
pigment şi liant. Ele se folosesc la lucrările de finisaje interioare.

g. Placaje din plăci imitaţie de piatră naturală sau beton

mozaicat
Astfel de plăci sunt formate dintr-un strat de bază (beton sau
mortar de ciment) şi un strat de suprafaţă de circa 15 mm executat din
mortar de ciment cu agregate de mozaic sau marmură. Dimensiunile pot fi
de: 50... 100x30...60x4...5 cm, iar greutatea este sub 65Kg. Tehnologia de
montare este în funcţie de tipul plăcii. În general se folosesc buloane de
fixare, pentru plăcile care au uluc pe muchie, sau cârlige prinse în perete,
pentru plăcile prevăzute cu urechi de montaj. Între placă şi suprafaţa
suport rămâne un spaţiu de 2-4 cm care se umple cu mortar de var-ciment.
Montarea se poate face fie după realizarea peretelui exterior, fie în acelaşi
timp cu pereţii.

h. Placaje din piatră naturală

Piatra naturală sub formă de plăci cu grosimea minimă de 4 cm,
care se foloseşte atât pentru placaje interioare, cât şi exterioare. La
exterior se utilizează roci de granit, andezit, trahit, tuf vulcanic, calcar,
marmură, care trebuie să reziste la acţiunea intemperiilor şi să nu fie
gelive. Fixarea plăcilor pe zidărie se face fie cu pietre de legătură
încastrate în zidărie (plăcile se zidesc simultan cu peretele), fie folosesc
piese metalice de prindere (scoabe, cârlige, buloane cu şaibe late, domuri)
care se fixează în plăci şi apoi se încastrează în golurile din zidărie cu

293
mortar de ciment, în general, spaţiul dintre plăci şi perete se umple cu
mortar de ciment.

i. Placaje din plăci de PVC

Plăcile de PVC, cu dimensiuni de 125x250x1,3 mm se lipesc cu
adeziv Prenadez pe suprafeţe netede, plane şi uscate. Astfel de placaje se
folosesc la interioare indiferent de umiditatea aerului, dar care nu sunt
expuse agenţilor agresivi. Aplicarea plăcilor se face începând cu placa de
margine de la linia superioară (trasată cu creionul). Rosturile dintre plăci,
de 3-5 mm, se umplu cu chit de ciment, praf de cretă, nisip fin, Aracet,
pigment mineral la culoarea plăcilor.

j. Placaje din lemn

În general, se folosesc la interioare, utilizându- se plăci din fibre
de lemn (PFL), plăci aglomerate din aşchii de lemn (PAL), tăblii şi
scânduri.
Plăcile PFL (1700x2750x3,2; 4; 5 mm) pot fi emailate sau
melaminate. Montarea se face prin lipire cu Prenadez, aplicat cu şpaclu pe
suprafaţa peretelui (plan, neted şi uscat) şi pe spatele plăcii. Rosturile de
circa 2 mm se acoperă cu baghete din lemn (fixate cu şuruburi în dibluri)
sau cu profile din PVC prevăzute cu uluc şi cu bandă de masticare.
Plăcile PAL cu dimensiunile de (610x1220 şi 1830x2440)x8; 12;
16 mm, se aplică pe suprafaţa-suport în acelaşi mod ca plăcile PFL.
Plăcile PAL se pot finisa cu lacuri, emailuri (pe bază de clor-cauciuc sau
alchidal) sau vopsele pe bază de acetat de polivinil.
Placaje din tăblii de lemn, se folosesc pentru lambriuri în locuinţe
şi în construcţii social culturale. Tăbliile se fixează cu cuie sau şuruburi

294
pe şipci de lemn verticale care se prind pe perete cu ajutorul diblurilor de
lemn. Rosturile se acoperă cu baghete.
Placaje din scânduri. Scândurile geluite se fixează pe pereţi cu
ajutorul cuielor, care se bat pe rig orizontale, îmbinarea scândurilor se
face cu lambă şi uluc.

5. ZUGRĂVELI şi VOPSITORII

Lucrările de finisaj prin care se aplică pe suprafaţa elementelor de

construcţie un strat subţire dintr-o suspensie de pigmenţi în apă se numesc
zugrăveli. Dacă stratul este alcătuit dintr-o suspensie de pigmenţi în ulei
sau emulsii de lian în apă, lucrările de finisaj se numesc vopsitorii.
Acestea sunt lucrări de finisaj executate în scopul protejării hidrofuge,
ignifuge şi anticorozive a suportului, precum şi în scopul creării unui
aspect decorativ şi a unui mediu igienic.
Materialele ce se folosesc la executarea lucrărilor de zugrăveli şi
vopsitorii sunt:
- pigmenţii şi coloranţii, pot fi naturali sau sintetici, insolobili în
diluanţii sau solvenţii cu care se folosesc, au rolul de a da culoare vopselei
respective. Aceştia trebuie să fie insolubili în apă, stabili la lumină, să
poată absorbi o anumită cantitate de ulei, rezistenţi la acţiunea agenţilor
atmosferici şi chimici, şi să nu fie toxici;
- lianţii, au rolul de a lega pigmenţii între ei, cât şi de stratul
suport. Pentru zugrăveli liantul folosit este apa simplă sau în amestec cu
cleiuri animale sau vegetale, iar pentru vopsitoriile în ulei, liantul folosit
este uleiul;
- diluanţii şi solvenţii, sunt substanţe ce folosesc la alcătuirea

295
compoziţiei de zugrăvit sau vopsit în vederea aducerii acesteia la gradul
de vâscozitate necesar aplicării manuale sau mecanice;
- lacurile, sunt soluţii incolore de răşini sau de dervaţi ai celulozei,
cu sau fără adaos de uleiuri vegetale, ce au rolul de a proteja elementele
de construcţie, sau unul estetic;
- emailurile, sunt lacuri pigmentate, cu sau fără adaos de materiale
de umplutură, ce dau pelicule opace, lucioase, dure şi netede.
Pe lângă aceste materiale, la zugrăveli şi vopsitorii se mai pot
folosi şi o serie de materiale ajutătoare ca: sicativi pentru accelerarea
uscării uleiurilor vegetale, plastifianţi pentru asigurarea elasticităţii
peliculelor, adezivi pentru netezirea prin şlefuire a stratului-suport,
materiale pentru spălarea suprafeţelor suport, etc.

ZUGRĂVELILE reprezintă lucrări de finisaj prin care se aplică

pe suprafaţa elementului de construcţie un strat subţire dintr-o suspensie
de pigmenţi în apă.
Aceste lucrări se execută la temperaturi peste +5°C, după
terminarea tuturor lucrărilor de construcţii şi instalaţii şi după uscarea
completă a suprafeţei. Suprafeţele-suport se pregătesc diferenţiat, în
funcţie de natura şi starea acestora, astfel:
- la tencuielile noi se răzuiesc cu şpaclu stropii de mortar, se scot
cu benzină eventualele pete de grăsime;
- tencuielile vechi se spală cu apă sau se răzuiesc cu şpaclu pentru
a îndepărta stratul vechi de zugrăveală;
- suprafeţele metalice se curăţă prin sablare;
- se execută grunduirea, chituirea, şpacluirea şi şlefuirea cu rol de
a netezi suprafaţa, de a uniformizează adsorbţia şi de a mari aderenţa

296
zugrăvelii la suport.
Dintre tipurile de zugrăveli, cele mai importante sunt următoarele:
- văruitul, se execută cu lapte de var stins de cel puţin 10 zile şi
trecut printr-o sită deasă. Se aplică atât la interior, cât şi la exterior,
executându- se manual (cu bidineaua) sau mecanic (cu pompa). Se dau 2-
3 straturi, fiecare după uscarea completă a stratului precedent;
- zugrăveli simple pe bază de clei, se folosesc numai la interior, pe
suprafeţe şi locuri uscate. Operaţia constă în aplicarea pe suprafaţa suport
a unui grund compus din humă, clei şi culoare care se amorsează cu o
soluţie foarte diluată de săpun, peste care se dau 2-3 straturi de zugrăveală
preparată cu clei animal. Tavanele albe se zugrăvesc cu praf de caolin sau
cu alb de zinc;
- zugrăvelile pe bază de poliacetat de vinil (VINAROM), se
folosesc la interior şi exterior, pe beton, cărămidă, tencuieli, lemn, hârtie,
ţesături. Suprafaţa-suport poate fi şi umedă. Peliculele de Vinarom sunt
dure, impermeabile la apă, rezistente la acţiunea luminii solare şi a
agenţilor atmosferici, şi se întreţin uşor prin spălare cu apă rece şi săpun.
După pregătirea suprafeţei-suport se aplică 3 straturi (1 grund + 2
straturi), fiecare strat fiind tot mai concentrat şi aplicat după uscarea celui
precedent;
- zugrăveli decorative, se execută peste zugrăvelile simple, cu
ajutorul unor pensule, bureţi de cauciuc, şabloane de hârtie etc.;
- zugrăveli în calcio-vechio. Aspectul suprafeţelor finisate, în
calcio-vechio este al unei tencuieli peste care timpul a lăsat urme, prin
măcinarea neregulată a suprafeţei şi umbrirea coloritului, mai ales în
adâncituri. Practic, se realizează prin stropire, manuală sau mecanică), sau
tragerea unei paste speciale cu compoziţie pe bază de apă, ulei, Vinarom

297
sau Aracet.

VOPSITORIILE, constau în aplicarea pe suprafaţa elementului

de construcţie a unei suspensii de pigmenţi în ulei sau emulsii de liant în
apă. Aceste lucrări se fac după pregătirea prealabilă a suprafeţei-suport,
tencuială, lemn sau metal, care constă în granduire, chituire şi şlefuirea
suprafeţelor.
Dintre tipurile de vopsitorii, cele mai importante sunt următoarele:
- vopsitoriile în ulei pe tencuială se aplică pe suprafeţe acoperite
cu glet de ipsos şi lustruite cu şmirghel. Primul strat de vopsea (grundul
de îmbibare) se chituieşte şi se slefuieşte după uscare. Vopseaua se aplică
apoi în 3 sau 4 straturi uniforme, care se întind pe direcţie perpendiculară,
iar ultimul strat se întinde pe pereţi de sus în jos;
- vopsitoriile pe lemnărie, se aplică pe tâmplăria uşilor şi a
ferestrelor, a lambriurilor şi constau în aplicarea a 2-3 straturi de vopsea
pe suprafeţele grunduite şi şpacluite cu chit de lac. Ultimul strat de vopsea
se întinde în lungul fibrelor lemnului. Lemnul se mai poate proteja sau
finisa prin băiţuire (îmbibare cu lichide colorate pe o adâncime de 0,l-
0,3mm), ceruire, lăcuire, lustruire etc.;
- vopsitoriile în imitaţie de lemn, constau în aplicarea (manuală
sau industrială) de lazur sau vopsea de flader de culoarea lemnului, ca
ultim strat;
- suprafeţele metalice, se vopsesc după ce în prealabil au fost bine
curăţate, inclusiv de rugină (cu perii de sârmă, sablare) şi grunduite cu
miniu de plumb. Vopseaua se aplică în 2-3 straturi, după importantă
obiectului respectiv;
- vopsitoriile în imitaţie de marmură, executate manual, se

298
folosesc la finisarea coloanelor, soclurilor sau lambriurilor, pentru a le da
aspectul marmurei. Stratul de imitaţie se protejează cu un strat de lac
transparent.

6. TAPETE

Lucrările de tapetare reprezintă lucrările de finisaj ce constau în

aplicarea la interior pe pereţi, uneori şi pe tavane, a unor fâşii decorative
din hârtie, carton, stofe, mătase, PVC etc.
Suprafaţa suport trebuie să fie perfect plană, netedă, curată şi
uscată. Suprafeţele care au mai fost zugrăvite se răzuiesc până la
tencuială, după care se şlefuiesc. Tapetul vechi se îndepărtează prin
umezire cu apă călduţă, răzuire cu şpaclu, după care suprafaţa peretelui se
slefuieşte.
După materialele folosite tapetele pot fi grupate în: de hârtie, de
hârtie acoperite cu pelicule pe bază de polimeri, din policlorură de vinil
plastifiată pe suport textil, din mătase sau stofe decorative.
Tapetele pe suport de hârtie sau PVC, se aplică după ce suprafaţa-
suport, şlefuită şi curăţată de praf, se amorsează cu o soluţie de clei,
respectiv adezivi sintetici. După uscarea amorsajului, suprafeţele se
acoperă cu un strat de hârtie de ziar, lipită cu soluţie de clei. După uscare,
hârtia se slefuieşte cu piatră ponce.
Tapetele de mătase sau stofe decorative, nu se lipesc, ci se întind
pe rame de lemn care se fixează de pereţi cu dibluri.
Tapetul care se fixează în dreptul dozelor, prizelor,
întrerupătoarelor electrice, uşilor şi ferestrelor se aplică pentru probă (fără
adeziv) pentru a tăia suprafeţele care se vor decupa.

299
 După uscarea tapetului, la partea inferioară a peretelui se
montează pervazul sau plinta, iar la partea superioară se aplică fie fâşii de
tapet colorat şi desenat, fie baghete de lemn sau material plastic.

7. TÂMPLĂRIE

Elementele de construcţie care se montează în golurile special

lăsate la executarea pereţilor interiori şi exteriori ai clădirilor, având rolul
de a asigura iluminarea şi ventilarea naturală a încăperilor, accesul în
clădire, precum şi comunicarea între diferitele încăperi ale acesteia se
numesc lucrări de tâmplărie.
În această categorie de finisaje intră ferestrele şi uşile.

FERESTRELE
Rolul principal al ferestrei este de a permite intrarea în încăperile
clădirii a aerului şi luminii solare. Totodată, asigură ocupanţilor clădirii
posibilitatea de a urmări priveliştea exterioară. Pe lângă cele arătate mai
sus, la proiectarea ferestrelor trebuie să se mai ţină seama şi de alţi
factori, cum ar fi: izolaţia termică şi fonică, evitarea pătrunderii în exces a
luminii şi căldurii solare, siguranţă şi securitate.
Trecerea luminii solare prin ferestre înseamnă, de fapt, şi trecerea
căldurii solare. Acest fenomen este binevenit pentru clădiri în
anotimpurile reci, dar le face disconfortabile vara. Astfel, există un
compromis pentru dimensiunile ferestrelor: dacă fereastra este mare,
iluminarea de zi şi vederea sunt îmbunătăţite dar, peste o anumită limită
apar probleme de supraîncălzire. Iluminare excesivă şi diminuarea
intimităţii încăperii, determinate de ferestrele mari, pot fi depăşite prin

300
folosirea de jaluzele interioare sau exterioare. Jaluzelele interioare deşi
protejează împotriva radiaţiei solare, ele nu coboară prea mult
temperatura interioară. Din acest punct de vedere, jaluzelele exterioare
sunt mult mai eficiente, dar costurile de fabricaţie şi întreţinere sunt mai
mari.
Ferestrele pot fi clasificate după trei criterii sau combinaţii ale
acestora:
- metoda de deschidere: în interior, în exterior, în interior-exterior,
cu deschidere prin alunecare (glisare) sau pliere;
- materialul din care sunt făcute: lemn, oţel, aluminiu, PVC;
- dimensiuni.
Ferestre din lemn. Tocurile din lemn ale ferestrelor se fixează în
spaţiile lăsate în zidărie. Dacă rama ferestrelor se face, în general, din
lemn de esenţă moale, brad, lemnul pentru tocuri poate fi atât de esenţă
moale, cât şi tare, foioase. Protejarea lemnului se face, în principal pin
aplicarea a 1-3 straturi de vopsea.
Tâmplăria metalică poate fi din oţel carbon laminat, oţel
inoxidabil (Ni-Cr-Mo) sau aluminiu. Oţelul carbon se protejează
împotriva coroziunii prin plicarea unor straturi de vopsea. Astfel:
- tâmplăria din oţel, spre deosebire de cea din lemn, ocupă spaţiu
mai mic (secţiunile sunt mai mici), se deformează şi se deteriorează mult
mai greu. Etanşarea acestor ferestre este asigurată, de regulă, cu cheder de
cauciuc. Dezavantajul principal îl reprezintă capacitatea mai mică de
izolare termică;
- tâmplăria de aluminiu, se produce într-o gamă vastă de modele
şi dimensiuni. Geamurile sunt montate cu ajutorul unor elemente de
etanşare/fixare, realizându-se chiar geamuri duble cu atmosferă

301
controlată. Tâmplăria de aluminiu trebuie manipulată cu multă grijă
pentru a nu fi zgâriată suprafaţa şi a nu fi deformate ramele. Ferestrele din
aluminiu au secţiuni reduse, sunt aspectoase şi durabile, dar costul este
dublu faţă de cel al ferestrelor din lemn. Totodată, aluminiul necesită o
curăţare permanentă. Suprafaţa aluminiului poate fi acoperită cu pulbere
de poliester sau poate fi colorată prin anodizare.
Ca performanţă, s-a ajuns să se producă ferestre cu trei rânduri de
geamuri, asigurându-se astfel o foarte bună izolaţie fonică şi termică.
Aceasta din urmă poate fi sporită prin folosirea jaluzelor.
Tâmplăria din plastic este, în cea mai mare parte, din PVC de
diferite culori (cea mai răspândită este culoare albă). Acolo unde este
necesar, PVC-ul se armează cu sârmă de oţel galvanizat, obţinându-se o
rezistenţă de trei ori mai mare decât a aluminiului.
Geamurile se realizează din foi de sticlă care, în funcţie de reţeta
de fabricaţie şi prelucrare, are proprietăţi optice şi mecanice diferite.
Cea mai răspândită este sticla transparentă, cu grosimea de 2-6
mm, care transmite lumina şi permite o vedere clară. În general, feţele nu
sunt paralele, ceea ce determină deformarea obiectului privit şi o reflexie
anormală a luminii, defect ce se poate elimina folosindu-se o tehnologie
specială de laminare a sticlei.
În construcţii se folosesc numeroase sorturi de sticlă:
- sticlă translucidă, transmite lumina cu grade de difuzie diferite
datorită prezenţei unor şiruri de modele, imprimate prin laminare;
- sticlă opacă, este colorată, ca urmare a includerii în volumul ei a
unor mici particule;
- sticlă armată cu reţea de sârmă, la spargere nu se răspândesc
cioburi;

302
 - sticlă pigmentată şi sticlă cu depuneri pe suprafaţă, folosite la
clădirile cu birouri pentru diminuarea transmiterii radiaţiei solare;
- sticlă care absoarbe căldura, este o sticlă de culoare verde-
albăstriu, care este aproape opacă la radiaţia infraroşie;
- sticlă care rezistă la şocuri mecanice.
Dacă pe suprafaţa sticlei se aplică filme pe bază de poliester, se
sporeşte securitatea şi siguranţa, se opresc radiaţiile ultraviolete şi se
diminuează încălzirea solară. Totodată, asemenea sticlă micşorează şi
pierderile de căldură.

UŞILE
Uşile, ca şi ferestrele, pe lângă rolul funcţional pe care îl au în
încăperi, reprezintă şi elemente de decor. Forma şi dimensiunile uşilor
depind de rolul şi poziţia pe care acestea o au în clădire.
În general, la clădirile de locuit şi cele social-culturale, uşile au
dimensiuni standardizate: lăţimi de 70, 80, 90, 100 şi 150 cm şi înălţimi
de 190-250 cm, dimensiuni care depind de gabaritul oamenilor sau
obiectelor ce trebuie să treacă printre le.
Sensul de deschidere a uşilor pivotante se alege în funcţie de
sensul normal al circulaţiei. Astfel, uşile ce despart încăperile de coridor
se deschid către interiorul încăperilor, iar cele de la sălile de clasă, teatre,
cinematografe, etc., de intrare în clădire, se deschid către exterior, pentru
a asigura o evacuare rapidă în caz de pericol.
Uşile se pot clasifica după mai multe criterii:
- după poziţia pe care o au în construcţie, sunt uşi: interoare şi
exterioare;
- după modul de deschidere, sunt uşi: cu deschidere obişnuită sau

303
pivotantă (se deschid stânga sau dreapta prin rotirea lor cu ¼ arc de cerc),
batante (se deschid prin împingere sau tragere având oscilaţia de ½ cerc),
culisante sau pliante (se deschid lateral prin alunecarea de-a lungul
pereţilor sau în interiorul acestora) şi turnante folosite la intrările în
localurile publice (sunt formate dintr-un tambur închis în geamuri cu
diametrul de 1,9-2,5 m cu 4 foi dispuse în unghi drept ce se rotesc în jurul
unui pivot central);
- după numărul de canaturi sunt uşi: cu un canat, cu două sau mai
multe canaturi;
- după materialele folosite, uşile pot fi: din lemn masiv (brad sau
stejar), cu rame şi tăblii din lemn masiv, din lemn placate cu placaj, din
plăci din aşchii de lemn aglomerat, din folii din materiale plastice, cu
miez celular de hârtie, din plăci din fibre de lemn, metalice, din materiale
plastice.
Uşi din lemn. Având în vedere faptul că cea mai mare parte din
uşi se fac din lemn, în construcţia acestora trebuie să ţină seama de
următoarele:
- scândura trebuie să fie uscată, având umiditatea de 10-20% (uşi
interioare pentru clădiri cu încălzire continuă la temperaturi de 20-24°C,
respectiv uşi exterioare);
- scândura să fie lipsită de defecte: abateri de liniaritate, crăpături,
aşchieri, noduri (cu excepţia celor mici şi bine înglobate în material),
început de putrezire sau degradare datorată insectelor;
- feţele de contact dintre scânduri trebuie să permită deplasarea
datorită variaţiilor de temperatură şi a umidităţii, fără apariţia spaţiilor
goale;
- să se aleagă materialul corespunzător, în funcţie de tipul uşii şi

304
poziţia în cadrul clădirii (lemn esenţă moale - pentru uşi interioare, iar cel
esenţă tare pentru uşi exterioare).
Uşile din lemn sunt alcătuite din două părţi: una fixă, tocul sau
căptuşeala şi alta mobilă, foaia sau canatul.
Uşile metalice se folosesc ca uşi de intrare în clădire sau
apartament, fiind formate ca şi cele din lemn din două părţi: una fixă şi
alta mobilă. În funcţie de destinaţie ele pot fi prevăzute cu izolaţie fonică
sau termică, iar ca materiale se folosesc: profiluri din oţel laminat,
aluminiu, tablă ambutisată, îmbinările fiind făcute cu ajutorul sudurii,
nituirii sau înşurubării.
În lucrările de tâmplărie, pe lângă ferestre şi uşi, mai pot intra şi
obloanele şi rulourile. Aceste elemente folosesc contra intrării luminii sau
soarelui în încăpere sau ca motiv de siguranţă la faţa exterioară a uşilor şi
ferestrelor.
Obloanele, sunt realizate dintr-un rând de cercevele care în loc de
geamuri au tăblii sau jaluzele. Jaluzelele se execută din lame fixe, aşezate
la 45o sau mobile, permiţând închiderea completă sau deschiderea la 90o.
Rulourile, sunt formate din şipci cu secţiune specială, aşezate
orizontal şi legate între ele cu lamele metalice prevăzute cu găuri
ovalizate ce permit şipcilor să devină jontive sau să rămână la distanţă
mică. Ruloul se reazemă pe două lagăre şi este acţionat de o chingă care
se înfăşoară pe un scripete montat la capătul ruloului. La celălalt capăt,
chinga se înfăşoară pe o rolă cu arc care o ţine întinsă tot timpul.
Marginile ruloului sunt ghidate cu ajutorul a două profile metalice fixate
vertical pe marginile ferestrei.

305
 REZUMAT

Finisajele unei clădiri cuprind următoarele lucrări: pardoseli,

temcuieli, placaje, zugrăveli, vopsitorii, tapete şi tâmplării, având
un rol funcţional, decorativ şi igenico-sanitar. Costul acestor lucrări
reprezintă cca 15-20% din costul material şi cca 25-30% din cel
salarial al unei construcţii, fapt pentru care se impun măsuri de
reducere a acestor cheltuieli prin: mecanizarea lucrărilor, folosirea
materialelor prefabricate de finisaj, ridicarea calificării lucrătorilor
etc.
A. 1. Pardoselile, sunt elemente de construcţie situate la
suprafaţa superioară a planşeelor sau direct pe pământ, având rolul
de a prelua şi transmite încărcăturile datorate circulaţiei şi
depozitării unor materiale, mobilier, etc., ca şi pentru izolare
termică, fonică etc.
Ele cuprind:
- stratul-suport, rigid, constiztuit din beton simplu sau
elastic, nisip, pietriş, piatră spartă;
- stratul de uzură, format din diverse materiale ca: pământ,
lemn, piatră naturală, piatră artificială, bituminoase, materiale pe
bază de polimeri sintetici, materiale speciale.
Pardoselile trebuie să îndeplinească anumite condiţii şi
anume: să reziste la circulaţia oamenilor, să nu se deformeze la
şocuri prin cădere, să reziste la poansonare, să fie durabile, să fie
termoizolante şi fonoizolante, să fie impermeabile, să reziste la foc,
să fie estetice etc.
2. Pardoselile din lemn, se folosesc în mod curent datorită

306
unor calităţi ca: elesticitate mare, termo şi fonoizolatoare,
antiderapante, estetice, se execută şi întreţin uşor. Ele pot fi:
- din duşumele, brute, date la rindea sau cu lambă şi uluc,
executate prin batere în cuie pe grinzişoare sau direct pe grinzile
planşeului;
- din parchete, executate din lamele de stejar sau fag,
montate pe duşumea oarbă, plăci de rumbeton, fibrobeton, PFL, sau
prin lipire pe dale de beton;
- din plăci fibrolemnoase, executate din plăci extradure lipite
direct pe un strat de mortar.
Pardoselile din piatră naturală se fac din: marmură albă sau
colorată, porfir, granit, gresie etc., sub formă de plăci tăiate, dale,
lespezi, obţinute prin cioplire, cuburi, spărturi de marmură etc. şi
utilizate la magazine, clădiri socio-culturale etc.
Pardoseli din piatră artificială nearsă din beton, mozaic
turnat sau arsă din gresie ceramică, plăci ceramice din argilă arsă,
cărămizi, folosite pentru: holuri, coridoare, vestiare, bucătării, băi
etc., întrucât sunt rezistente la umiditate şi uzură, durabile şi uşor de
întreţinut.
Pardoselile din produse pe bază de polimeri sintetici,
rezistente la uzură, igienice, bune izolatoare termice şi fonice, uşor
de montat şi întreţinut. Acestea se folosesc pentru: holuri,
vestibuluri, oficii, camere de locuit, bucătării, băi, construcţii
social-culturale, etc.
3. Tencuielile reprezintă finisaje aplicate pe suprafaţa brută a
unor elemente de construcţie cu rol decorativ, igienic, de protecţie
împotriva intemperiilor, de izolare termică, fonică şi hidrofugă.

307
 Acestea se pot clasifica după diferite criterii şi anume: natura
suprafeţei pe care se aplică (cărămidă, beton, piatră, rabiţ), după
modul de execuţie (umede şi uscate), după liantul de preparare a
mortarului (var, ipsos, argilă, ciment, var hidraulic), după modul de
finisare a feţei văzute (suprafeţe netezite sau drişcuite şi suprafeţe
executate din materiale prin metode speciale) şi după poziţia lor în
construcţie (interioare şi exterioare).
Tencuielile umede folosesc ca material de bază mortarul
compus din: agregat (nisip, praf de piatră, praf de cărămidă, mică
etc.), liant (ciment, var, ipsos, argilă), plastifianţi (var, argilă) şi
materiale auxiliare (culori, întârzietori de priză, câlţi de in sau
cânepă). Tencuiala se aplică în trei straturi: şpriţul sau stratul de
amorsaj, grundul şi stratul vizibil sau de finisare.
4. Placajele, reprezintă lucrări de finisaj prin care pe
suprafaţa pereţilor interiorisau exteriori se aplică plăci sau panouri
din diverse materiale: faianţă, ceramică smălţuită, sticlă, piatră
naturală, lemn, cărămidă aparentă, marmură, plăci PVC.
Placajele din faianţă, se fac din argile refractare, caolinuri,
feldspaţi, acoperite pe o faţă cu smalţ, iar pe cealaltă cu striuri în
relief, lipirea acestora făcându-se cu mortar de ciment şi var. Ele se
folosesc la placarea: băilor, bucătăriilor, grupurilor sanitare,
culoarelor, laboratoarelor etc.
Placajele din piatră naturală folosesc roci de granit, andezit,
trahit, tuf vulcanic, calcar, marmură, ele trebuind să reziste la
intemperii, legarea acestora în zidărie făcându-se cu scoabe, cârlige
sau domuri.
Placajele din lemn, folosesc la interioare pentru lambriuri,

308
utilizându-se fibre de lemn (PFL), plăci aglomerate din aşchii de
lemn (PAL), tăblii, scânduri.
5. Zugrăvelile, reprezintă lucrările de finisaj prin care se
aplică pe suprafaţa elementului de construcţie un strat subţire dintr -
o suspensie de pigmenţi în apă. Dacă stratul este alcătuit dintr-o
suspensie de pigmenţi în ulei, lucrările de finisaj se numesc
vopsitorii.
La ambele lucrări se folosesc ca materiale: pigmenţi şi
coloranţi pentru a da culoarea vopselei respective, lianţi pentru a
lega pugmenţii între ei şi stratul-suport, diluanţi şi solvenţi pentru
aducerea compoziţiei la gradul de vâscozitate necesar aplicării,
lacuri pentru protejarea elementului de construcţie şi estetică, şi
emailuri pentru a da netezire, opacitate şi duritate vopsirii sau
zugrăvelii.
Zugrăvelile se clasifică în următoarele tipuri: văruit, executat
din lapte de var stins şi strecurat, cu ajutorul bidinelei sau pompa,
pe bază de clei, executate printr-un strat de grund (humă, clei şi
culoare) amorsat cu o soluţie diluată de săpun, peste care se dau
două trei straturi de zugrăveală preparată din ulei animal, pe bază de
vinarom executate pe beton, cărămidă, lemn, hârtie, ţesături,
tencuieli, în calcio-vechio, realizate prin stropire manuală sau
mecanică sau printr-o pastă pe bază de apă, ulei, vinarom, aracet.
Vopsitoriile se clasifică în următoarele tipuri: în ulei pe
tencuială, primul strat, grundul de îmbinare, se chituieşte, după
uscare se şlefuieşte şi apoi se aplică 2-3 straturi pe direcţia
verticală, ultimul strat dându-se de sus în jos, pe lemnărie, aplicat
pe tocăria uţilor şi ferestrelor, lambriurilor, în 2-3 straturi după ce

309
suprafeţele au fost grunduite şi şpacluite cu chit de lac, ultimul strat
dându-se în lungul fibrelor lemnului, pe suprafeţe metalice, în care
caz după curăţirea de rugină şi grunduirea cu miniu de plumnb, se
aplică 2-3 straturi.
6. Tapetele reprezintă lucrări de finisaj ce constau în
aplicarea la interior pe pereţi a unor fâşii decorative din: hârtie,
carton, stofă, mătase, PVC etc. Suprafaţa-suport trebuie să fie
perfect plană, curată şi uscată, tapetul, vechi îndepărtându-se prin
umezire cu apă caldă şi apoi răzuire cu şpaclu, după care suprafaţa
se şlefuieşte.
7. Lucrările de tâmplărie reprezintă elemente de construcţie
ce se montează în golurile lăsate special la execuţia pereţilor
interiori şi exteriori ai clădirii pentru iluminare şi ventilaţie
naturală, intrare-ieşire, comunicare între diferite încăperi.
Ferestrele au rolul de a permite intrarea aerului şi a luminii
solare în încăperile clădirii, ca şi posibilitatea ocupanţilor clădirii să
privească mediul extern. Acestea se pot clasifica în funcţie de
diferite criterii şi anume: metoda de deschidere (în interior, în
exterior, în interior-exterior, prin glisare, prin pliere), materialul din
care sunt executate (lemn, oţel, aluminiu, PVC etc.) şi dimensiuni.
Geamurile se fac din sticlă ce poate fi: translucidă, opacă, armată,
pigmentată, ce absoarbe căldura şi rezistă la şocuri mecanice.
Uşile, ca şi ferestrele, pe lângă rolul funcţional, au şi unul
decorativ. Acestea se pot clasifica în funcţie de diferite criterii şi
anume: după poziţia ocupată în construcţie (interioare şi exterioare),
după modul de deschidere (obişnuită, pivotantă, batante, culisante,
turnante), după numărul de canaturi (cu unul , cu 2 sau mai multe

310
canaturi), după materialele folosite (din lemn masiv, placaj, lemn
aglomerat, fibre de lemn, metale, materiale plastice).

ÎNTREBĂRI

 Ce reprezintă finisajele unei clădiri?

 Ce reprezintă pardoselile şi ce elemente cuprind ele?
 Cum se clasifică pardoselile?
 Ce pardoseli din lemn cunoaşteţi?
 Ce reprezintă tencuielile şi cum se clasifică acestea?
 Ce reprezintă placajele şi cum se clasifică acestea?
 Ce sunt zugrăvelile şi ce tipuri cunoaşteţi?
 Ce sunt vopsitoriile şi ce tipuri cunoaşteţi?
 Ce sunt tapetele?
 Ce cuprind lucrările de tâmplărie?

311
 CAPITOLUL IX. CONSTRUCŢII ÎN ZONE
AGROSILVICE, AGROTURISTICE ŞI TURISTICE

1.GENERALITĂŢI

În ultimi ani au apărut o serie de mutaţii semnificative în domeniul

construcţiilor în general şi al clădirilor de locuit în special, astfel că a fost
modificat tipul de habitat optându-se pentru clădiri mici, pentru cel mult
două trei familii în locul masivelor construcţii de blocuri de dinainte de
1990. Totodată a crescut importanţa instalaţiilor şi a finisajelor, piaţa
materialelor de construcţii devenind deosebit de dinamică şi de
interesantă. Arhitecţii se impun din ce în ce mai mult ca parteneri cu
drepturi egale cu ale constructorilor, iar clientul tradiţional al epocii vechi,
statul, a fost înlocuit cu persoanele private, fizice sau juridice. Deşi noii
clienţi, neinstruiţi şi cu rămăşiţe de educaţie ale vechiului regim se
manifestă agresiv faţă de arhitecţi, aceştia încetul cu încetul încep să-şi
impună opiniile lor specializate care ţin cont şi de mediul înconjurător, de
estetică şi de asigurărea unei funcţionalităţi optime, în paralel cu
asigurărea siguranţei în exploatare a construcţiei.
Ca urmare a faptului că cea mai mare parte a locuinţelor se
realizeză cu fonduri private se optează pentru clădiri mici, numărul
construcţiilor supraetajate scăzând de la 75% în 1991 la 10-20% în ultimii
ani. În România este necesar să se construiască cca 230.000 locuinţe
anual, adică de zece ori mai mult decât în prezent. Este nevoie de cât mai
multe case în mediul rural, acolo unde se apelează la maximum la
materialele locale, pentru reducerea costurilor. Actualmente 20% din
populaţia ţării locuieşte în spaţii supraaglomerate, peste 2,5 milionane

312
apartamente sau garsoniere necesitând reparaţii, iar la alte 400.000 de
familii sunt necesare consolidări la structura de rezistenţă; casele vechi,
mai ales cele din mediul rural neavând, în marea lor majoritate, instalaţiile
necesare unui trai civilizat.
O analiză obiectivă nu poate trece cu vederea realizările
constructorilor români înregistrate de-a lungul timpurilor şi până acum.
Dar pentru o abordare serioasă şi corectă nu se poate face abstracţie de
diferenţele imense, pe care chiar şi necunoscăorii le sesizează, faţă de
realizările ţărilor avansate. Cu toţii suntem datori să ne aducem aportul la
sistematizarea, personificarea şi eficientizarea construcţiilor, în paralel cu
creşterea calităţii şi siguranţei în exploatare a acestora. Mulţi dintre cei
care colindă străinătatea sesizează decalajul existent din punct de vedere
calitativ la construcţiile inginereşti, la construcţiile de locuit, poate mai
puţin la construcţiile hidrotehnice, dintre România şi unele din celelalte
ţări. Se distinge imediat discrepanţa dintre construcţiile realizate la
standardele cele mai ridicate ale calităţii din ţările avansate, marea parte
din acestea realizate chiar de constructori români şi starea jalnică a multor
construcţii de la noi. Se ştie că majoritatea covârşitoare a constructorilor
români şi-au depus toată silinţa pentru a realiza ce poate fi mai bun, dar
ceea ce a realizat a depins direct de funcţionarea sistemului. Atât
constructorii cât şi beneficiarii construcţiilor recunoşteau adevărul, dar nu
făceau nimic pentru îndreptarea lucrurilor.
România nu se poate izola de ţările europene, astfel că pentru a
depăşi situaţia prezentată mai sus, este necesar că principiile care
guvernează executarea sau funcţionarea construcţiilor în mod performant
în ţările dezvoltate, trebuie să devină obiective prioritare şi la noi. Acest
obiectiv se dobândeşte însă cu eforturi, cu sacrificii, cu schimabări în

313
abordarea problematicii şi prin ridicarea exigenţei la nivelul
performanţelor necesare. În domeniul calităţii şi disciplinei în construcţii
este necesară promovarea şi respectarea standardelor europene prin
realizarea armonizării legislative, sunt necesare schimbări de natura
instituţionala şi utilizarea metodelor care obligă factorii responsabili la o
abordare nouă a calităţii şi esteticii, investitorii având posibilitatea sa
sancţioneze prompt noncalitatea, care are drept urmare şi costuri majore,
atât la execuţie cât şi în exploatare.
În percepţia specialiştilor şi chiar a populaţiei neinstruite, calitatea
construcţiilor înseamnă încadrarea în cerinţe stabilite de normative şi
standarde pentru elementele de construcţie componente ale clădirilor,
accentul punandu-se pe elementele structurii de rezistenţă, pe încadrarea
în normele PSI şi câte o dată pe aspectul acestora. Dar tot ce comportă
clădiri şi teren, inclusiv sistematizarea pe orizontală şi verticală,
drumurile, peisagistica, instalaţiile şi utilităţile, reprezintă împreună
cerinţele calităţii şi funcţionalităţii optime, ce trebuie respectate şi privite
cu aceeaşi exigenţă şi spirit de responsabilitate profesională. Estetica
trebuie să capete valenţe de profesionalism şi de siguranţă în exploatare,
fiind necesară schimbarea mentalităţii actuale de abordare a calităţii.
Înscrierea conceptului de calitate pe coordonata de nivel european
nu mai reprezintă o problemă, deoarece posibilităţile noastre cresc odată
cu implementarea sistemului corect al economiei de piaţă, care ne pune
practic pe tavă materiale şi tehnologii noi performante, odată cu
stimularea ideilor şi soluţiilor constructive noi şi cu urmărirea cât mai
exigentă a execuţiei proiectelor şi a punerii lor în practică. Practica a
demonstrat că în domeniul calităţii nu se pot obţine rezultate performante
apelând numai la măsuri coercitive, care ţin de soluţionarea problemelor

314
de infracţionalitate, controalele şi amenzile date de reprezentanţii statului
netrebuind să înlocuiască concurenţa. Este nevoie de noi srtucturi
organizatorice pentru a avea un sistem viabil şi eficient, pentru obţinerea
unor rezultate maxime cu cheltuieli minime. Suntem prea săraci pentru a
ne permite risipa: Preocupările noastre trebuie să fie legate de adoptarea
unui sistem care să ne aducă performanţele de care avem nevoie, ca şi
adoptarea modelelor europene cât mai rapid.
Ca o primă concluzie, trebuie să dezvoltăm construcţia de locuinţe
la nivelul cerinţelor, treptat, prin punerea în aplicare a măsurilor
prezentate mai sus, a noului sistem de abordare a proiectelor de locuinţe şi
prin folosirea la maximuum a specialiştilor arhitecţi, constructori, etc.
Trebuie create construcţii care să se încadreze armonios în mediul
înconjurător, să fie rezistente şi să aibă o funcţionalitate optimă pentru
beneficiar.
În acest context trebuie să se încadreze construcţiile din zonele
agro-silvice şi turistice. Construcţiile de locuinţe sau cele turistice noi, în
ce-a mai mare parte s-au realizat în zonele rurale turistice sau neturistice,
datorită caracterului lor privat. Odată cu libertăţile căpătate după 1989 s-
au dezvoltat haotic şi construcţiile de locuinţe, dar multe dintre acestea se
văd de la distanţa că n-au nici o legătură cu stilul tradiţional, că n-au nici
o logică, acestea datorându-se falşilor arhitecţi sau chiar proprietarilor
neinstruiţi care au realizat după bunul lor plac construcţii ce reprezintă o
amestecătură de stiluri şi nimic, deci fără nici o valoare arhitecturală, fără
nici o legătură cu mediul, cu peisagistica, cu bunul simţ. Aşa după cum
am arătat mai sus, rolul arhitectului profesionist este covârşitor, în final
contribuţia acestuia conducând la reducerea costurilor de investiţie, dar şi
de exploatare, la crearea unor construcţii bine încadrate în peisagistică şi

315
în tradiţional, frumoase şi cu funcţionalitate optimă scopului propus.

2. CONSTRUCŢII DE LOCUINŢE ÎN ZONELE

AGROSILVICE

În prezent se acordă o atenţie sporită dezvoltării agroturismului,

astfel că se observă deja nişte încercări ale unor întreprinzători de a-şi
transforma propria locuinţa în pensiune turistică sau de a construi în zone
agrosilvice pensiuni sau minimoteluri. Este un început bun şi trebuie
încurajat şi stimulat.
Prezentăm în anexă un grup de locuinţe cu cel mult două etaje,
mare parte din acestea uşor de transformat în pensiuni. Astfel s-au
selectat: clădiri cu parter; clădiri cu parter şi mansarda; clădiri cu parter,
subsol şi mansarda; clădiri cu parter şi etaj; clădiri cu parter, subsol şi
etaj; clădiri cu parter şi două etaje. Acestea au fost extrase din colecţiile
revistelor „Casa lux”, „Casa mea”, „Casa de vacanţă” ca şi din alte surse.
La aceste construcţii deosebim mâna profesionistului, stilul curat şi
unicitatea fiecăreia, într-un cuvânt „frumuseţea”. Totodată atragem atenţia
că prezentăm astfel diverse locuinţe pentru diversele buzunare existente,
ceea ce înseamnă să dai posibilitate unei cât mai mari părţi a populaţiei să
devină proprietară a unei locuinţe personale. Dar, aici un rol hotărâtor îli
au băncile şi chiar şi statul.
Munţii şi apele, pădurile şi dealurile minunate ale României,
câmpiile şi marea teritorială, bogăţiile solului şi ale subsolului, toate
acestea reprezintă condiţii excepţionale pentru un turism de un înalt nivel
calitativ. Castelele romaneşti, deşi nu prezintă încă prea mult interes
pentru agenţiile de turism, sunt la fel de vechi şi de frumoase ca cele din

316
Franţa sau alte ţări. Castelul Peleş, Castelul Bran, Castelul Tihuţa,
Castelul Huniazilor, Castelul de la Sighişoara, Castelul de la Ruginoasa şi
altele nu sunt mai prejos ca alte castele din Europa, ca să nu vorbim de
peisajele care le înconjoară.
Şi totuşi merge slab turismul românesc. Unul din motive îl
constituie serviciile care lasă de dorit, condiţiile de locuit şi hrana ce sunt
asigurăte de turismul românesc,
Una din măsurile ce se impun pentru revigorarea turismului
românesc este dezvoltarea turismului rural. Ecologia, echilibrul ecologic
practicate şi respectate de turismul rural reprezintă o alternativă pentru
turismul clasic, pensiunea fiind singura ce se poate realiza mai uşor, cu
fonduri mai puţine, dar cu eforturi şi perseverenţă, inclusiv cu programe
de dezvoltare şi promovare bine puse la punct, însoţite şi de stimulente
din partea statului.
Agroturismul este prima etapă şi cea mai uşor de realizat pentru
revigorarea turismului românesc, concomitent cu creşterea calitativă a
serviciilor în toate unităţile hoteliere şi turistice. Dar pentru aceasta este
nevoie de investiţii, de construcţii agroturistice corespunzătoare, de
moteluri şi hoteluri dotate cu utilităţile necesare la nivelul ţărilor avansate.
De aceea nu este lipsit de importanţă, ca odată cu realizarea de noi
pensiuni, moteluri şi minihoteluri în zonele agro-silvice, se pot realiza
pensiuni şi prin transfomarea unor clădiri de locuit existente şi punerea lor
în valoare din punct de vedere turistic.

3. CONSTRUCŢII AGROTURISTICE

Agroturismul trebuie dezvoltat tot mai mult. Avem o ţară

317
extraordinar de frumoasă şi dacă turistului îi asigurăm şi condiţii de locuit
şi masă ca la ei acasă, vom fi siguri că aceştia ne vor vizita mereu.
Trebuie să îndrăznim să ne transformăm proprietatea în pensiune,
să ne pregătim în ceea ce priveşte documentarea cu privire la zona
respectivă, să realizăm toate utilităţile necesare turistului şi succesul nu va
intârzia.
Construcţiile de locuit actuale se pot transforma în construcţii
turistice pe mai multe căi:
- dacă deja are utilităţile necesare şi suficiente, se pot modifica
destinaţiile camerelor cu dotările noi necesare;
- se pot realiza unele modificări interioare, inclusiv a pereţilor
interiori, neportanţi, astfel ca să asigurăm utilităţile necesare pentru
turism;
- se pot realiza modificări atât la interior, cât şi la exterior prin
adăugiri de de aripi noi, etc.
- se pot realiza construcţii noi, celor existente dându-le alte
destinaţii sau pot rămâne ca anexe ale noilor construcţii cu rol turistic.
Este necesar sa realizăm nişte construcţii turistice care să asigure
funcţionarea optimă a tuturor utilităţilor necesare unui turism performant,
aşa că pentru conceperea transformărilor construcţiilor existente trebuie
să avem în vedere următoarele criterii (condiţii minime de îndeplinit):
- la cel mult două dormitoare trebuie să se asigure o baie, dar
condiţia turismului performant este ca fiecare dormitor sau cameră de
cazare să aibă baia ei;
- serviciile de masă se realizează la parter sau subsol;
- spaţiul de servire a mesei să fie lângă bucătărie;
- să se asigure spaţiu pentru jocuri mecanice, biliard, etc, pentru

318
eventuale zile nefavorabile deplasărilor în exterior;
- să se asigure un birou, spaţiu, hol pentru recepţie la parter;
- să se asigure asigure garaje sau locuri de parcare pentru
autoturisme la subsol, la parter sau în curte;
- nu este voie de modificat pereţii portanţi decât numai de către
specialişti prin refacerea calculelor de stabilitate şi rezistenţă la noul
sistem structural;
- se vor reamenaja şi folosi la maximum, din punct de vedere
turistic anexele gospodăreşti existente;
Turistului trebuie să-i prezentăm şi să-l captivăm chiar şi cu
anexele gospodăreşti, putându-se astfel să-i asigurăm pe lângă hrana
ecologică necesară, dar şi un loc în care să se simtă bine şi în care să-şi
folosească o parte din timp, învăţând din tradiţiile poporului român.
O grijă deosebită trebuie acordată curţii, grădinii şi peisajului
înconjurător, asfel ca turistul să se simtă cu totul deosebit. Etalarea
tradiţionalului, fără a abuza de acesta, reprezintă o soluţie abordabilă
peste tot şi cu succes. În cadrul diversităţii de forme de relief din ţara
noastră în majoritatea judeţelor ţării, s-au păstrat obiceiurile arhaice
nealterate, activităţi meşteşugăreşti practicate de secole, multiple bogaţii
naturale şi un codru al mediului înconjurător în care predomină pădurile
în majoritatea zonelor ţării.
În acest context pot realiza pensiuni turistice şi ferme agroturistice
la care poate veni orice doritor sa-si petreacă câteva zile de concediu într-
o atmosfera liniştită, uitând de activităţile cotidiene şi sorbind cu plăcere
din frumuşeţile patriei noastre.
În zonele agosilvice şi agroturistice se realizează următoarele
construcţii turistice: vile de 1 - 5 stele, cabane turistice, cabane de

319
vânătoare, cabane de pescuit de 1 - 3 stele, sate de vacanţă de 2-3 stele,
popasuri turistice de 1- 2 stele, pensiuni turistice rurale de 1 - 4 margarete,
pensiuni agroturistice de 1 - 4 margarete, campinguri de 1 - 4 stele,
apartamente sau camere de închiriat în locuinţe familiale de 1 - 3 stele etc.
În cadrul tipurilor sus menţionate există următoarea structură a
spaţiilor de cazare:
- camere cu un pat individual, cu lăţimea de 90 cm;
- camere cu pat matrimonial, cu lăţimea de 140 cm;
- camere cu pat dublu, pentru 2 persoane cu lăţimea totală de 160
cm;
- camere cu 2 paturi individuale;
- camere cu 3 sau mai multe paturi individuale. (Camerele cu peste
4 paturi sunt considerate camere comune).
- camere cu priciuri, destinate utilizării mai multor persoane;
(Priciul este o platforma pe care este rezervat un spaţiu de 1,00 m lăţime
pentru fiecare turist)
- garsoniere compuse din: dormitor pentru două persoane, salon,
vestibul si grup sanitar propriu;
- apartament compus din unul sau mai multe dormitoare,
sufragerie, vestibul si echipare sanitara proprie (La caregoria 5 stele este
necesar un grup sanitar la maxim două locuri de cazare, la 4 stele minim
un grup sanitar la maxim 4 locuri de cazare).
În plus faţă de toate acestea, nu se admit spaţii de cazare încădrate
la câtegorii superioare faţă de cea. de clasificare a structurii de primire
turistice.
În ceea ce privesc criteriile minime de clasificare a structurilor de
primire cu funcţiuni de cazare turistică, se menţionează următoarele:

320
 - în spaţiile de cazare şi în grupurile sanitare se va asigură în
sezonul rece minim 18° C;
- la grupurile sanitare se va asigură în permanenţă apă caldă şi
rece;
- construcţiile vor fi realizate astfel încât să se evite deranjarea
turiştilor din cauza zgomotelor produse de instalaţiile termice ale clădirii
sau a factorilor de poluare, inclusiv a zgomotelor produse peste limitele
legale admise,
- nu se admit spaţii de cazare la subsol, fără aerisire şi fără lumină
naturală directă;
- pardoselile grupurilor sanitare vor fi placate cu materiale
ceramice, marmură şi alte asemenea, estetice şi de bună calitate. Numai la
câtegoriile 1 şi 2 se admit pardoseli mozaicate;
- pereţii grupurilor sanitare să fie placaţi cu plăci ceramice şi alte
asemenea materiale de bună calitate (la caregoria a-2-a se admit şi placări
parţiale până la 1,80 m înălţime, iar la caregoria a-1-a pereţii pot fi
acoperiţi cu zugrăveli lavabile;
- nu se admite practicarea jocurilor de noroc sau jocurilor
distractive pe holuri, ci numai în spaţii special amenajate şi cu intrări
separate faţă de fluxul turiştilor;
- în spaţiile destinate cazării se pot amenaja activităţi de birouri
sau firme de până la 15% din capacitatea de cazare.
În ceea ce priveşte clasificarea pensiunilor turistice şi agroturistice
trebuie avut în vedere ca pensiunile turistice sunt structuri de primire
turistice cu capacitate de cazare până la 10 camere pentru maxim 30 de
locuri în mediu rural şi 20 camere în mediul urban.
Pensiunile agroturistice sunt pensiunile turistice care pot asigură o

321
parte din alimentaţia turiştilor cu produse din producţia proprie.
Amplasamentul, acestora trebuie ferit de surse de poluare sau alte
elemente ce ar pune in pericol sănătatea sau chiar viaţa turiştilor.

4. CASE NATURALE ŞI CASE ARTIFICIALE

Realizată pentru o foarte îndelungată perioadă de timp din

materiale locale: pământ, piatra naturală, pământ ars, lemn şi alte produse
vegetale, casa a fost bine legată de mediul natural, înconjurător. Pereţii
casei, care erau făcuţi din materiale grele, masive, învelitoarea, care era şi
ea din materiale cu o grosime şi o pantă importantă, împiedicau răcirea
bruscă şi accentuată a temperaturii aerului interior iarna, precum şi
creşterea excesivă vara.
Arhitectura de astăzi a pierdut cele mai multe din rădăcinile sale
tradiţionale de realizare a casei.
Acum liniile arhitecturale se îndreaptă pe căi radical opuse celor
din trecut. Sunt folosite materiale de construcţie noi cum ar fi: betonul
armat, oţelul, sticla, masele plastice etc., şi astfel pereţii şi învelitoarea
sunt realizate din materiale cu o grosime mică, uşoare, poroase, eficiente
termic.
În ultimele 6 decenii posibilitatea omului de introducere a
schimbărilor în modul de realizare a casei a cunoscut o evoluţie uimitoare.
Casa este un spaţiu capsulat, proiectată astfel încât să facă faţă
unui mediu înconjurător din ce în ce mai ostil. Este realizată din cele mai
noi materiale, este controlată de computer care monitorizează toate
sistemele casei.
De-a lungul timpului omul nu a fost îngrijorat de faptul că

322
sănătatea lui ar putea să fie influenţată de casa în care locuieşte. El a
considerat casa sanatosă, cu atât mai mult cu cât ea a fost realizată cu o
tehnologie mai modernă.
Astăzi suntem în situaţia de a ne confrunta cu probleme deosebite
de sănătate, ce au apărut tocmai din cauza tehnologiilor de ultimă oră, ce
au fost concepute pentru a ne îmbunătăţii viaţa.
În momentul de faţă ne-am profilat pe sinteza unor substanţe cu
totul noi, cele mai multe dintre ele fiind derivate din cărbune, petrol şi
gaze, materiale sintetice, care formează o lume în cea mai mare parte
străină pentru noi.
Efectele negative pe care materialele de construcţie sintetice,
artificiale, le pot avea asupra sănătăţii omului nu sunt cunoscute cu
precizie.
Acestea pot să apară după foarte mulţi ani de la utilizarea
materialelor, cu atât mai mult cu cât de cele mai multe ori elementele
chimice componente nu sunt cunoscute cu exactitate, pentru că
producătorii păstrează cu străşnicie secretele de fabricaţie.
Astăzi casa noastră nu ne mai oferă cele mai bune condiţii de trai.
Cu cât ea este mai nouă, cu atât materialele naturale folosite în trecut au
fost în mare parte înlocuite cu materiale sintetice, ce pot să polueze aerul,
apa, solul.
Toate aceste materiale sintetice, artificiale, care, aşa cum se poate
observa, se găsesc în cele mai diverse locuri din casă, sunt surse de
poluare. Cele mai multe dintre ele dau emanaţii de compuşi organici
volatili, vapori toxici şi mirosuri specifice – formaldehida, formol, vinil-
clor, pentocloro-fenol, cetona, toluen, benzen etc Se încarcă cu
electricitate statică, permit aderarea uşoara a prafului şi a murdăriei. Nu

323
sunt biodegradabile şi cele mai multe dintre ele nu sunt reciclabile, şi de
aceea, cantităţi tot mai mari de reziduuri sunt presărate peste tot în mediul
înconjurător. Acest tip de materiale constituie risc ridicat şi în caz de
incendiu, pentru că în astfel de situaţii elimină gaze toxice care formează
un fum dens. Fenomenul caracteristic acestor materiale, cunoscut sub
denumirea de „îmbătrânire”, care are ca rezultat degradarea materialului
prin modificarea în sens nefavorabil a proprietăţilor fizico-mecanice, a
aspectului şi, în cele din urmă, imposibilitatea de a mai fi utilizate.
Casa noastră este făcută cu foarte multe materiale pe bază de
răşini sintetice care poluează mediul înconjurător, aerul şi apa. Ea este
etanşă, nu permite schimbările de aer dintre interior şi exterior. În ea aerul
păstrează foarte mulţi vapori de apă, care fac să crească probabilitatea de
formare a condensului şi favorizează dezvoltarea ciupercilor,
mucegaiurilor şi bacteriilor, precum şi a vaporilor toxici care pot să
ajungă la concentraţii periculoase, cauzatoare de boli. Materialele şi
energia sunt risipite. Ele poluează, la rândul lor, mediul înconjurător cu
efecte dăunătoare pe termen lung.
În acest context, când oamenii au început să-şi pună întrebări, apar
tot mai pronunţat şi din ce în ce mai des noţiuni tehnice noi, soluţii
constructive noi precum „case ecologice”, „case inteligente”.

5. CASE ECOLOGICE

Tendinţa dominantă atât în străinătate cât şi la noi în ţară este

renunţarea treptată la betoanele grele şi înlocuirea acestora cu materiale
de construcţie alternative, care respectă sănătatea locatarilor şi a mediului
înconjurător.

324
 Astfel au apărut „casele ecologice” realizate cu materiale
ecologice, între care cel mai important este lemnul. Un astfel de material
alternativ este constituit de plăcile aglomerate din lemn cu ciment sau
beton. Materialul, sub formă de plăci sau cărămizi, are o configuraţie din
mai multe straturi, cu feţe din fibre de lemn aglomerate cu ciment, beton
şi miez din polistiren.
Aceste materiale asigură un nivel înalt de izolare termică şi fonică,
în plus, peretele respiră permiţând circulaţia vaporilor din interior către
exterior. Plăcile sunt ignifugate şi foarte rezistente, foarte uşoare şi
economice.
Montajul este facil şi rapid, se pot folosi pentru orice fel de pereţi,
pentru tavane, pentru mansarde, pentru faţade, având o rezistenţă
mecanică şi fizică foarte bună. Se pot tencui cu orice fel de tencuială. Se
asigură o viteză mare de execuţie şi o locuinţă sănătoasă. Costurile sunt
destul de avantajoase faţă de alte materiale.
Printre alte materiale alternative se pot menţiona sistemele din
gips carton care sunt constituite dintr-o structura metalica realizată cu
profile orizontale şi verticale drept suport şi din plăci compuse dintr-un
strat de gips de carieră rehidratat rezistent şi foarte aderent, încorporat
între două foi de carton special care realizează închiderea structurii
obţinându-se suprafeţe perfect netede.
Suportul şi plăcile constituie un sistem constructiv de
compartimentare interioară ca pereţi interiori, placări de pereţi şi tavane
false. Acest sistem se poate folosi pentru diverse geometrii. Prin
modificarea unor elemente precum tipul şi numărul de plăci, grosimea şi
dimensiunea structurii metalice etc. Se pot obţine diverse soluţii tehnice şi
constructive, adaptate proiectului.

325
 Casele ecologice sunt construite de obicei din buşteni masivi sau
din element: profilate, prezentând interes atât pentru aspectul lor natural,
cât şi pentru durata redusă de execuţie şi costul redus al materialelor.
Lemnul respiră şi reglează în mod natural climatul intern al casei,
stabilizeaza umiditatea si funcţionează ca o barieră împotriva zgomotelor
din exterior. Aceste case se realizează prin îmbinarea buştenilor sau
elementelor profilate, fără a se folosi cuie sau legaturi metalice, în
perfecta concordanţă cu conceptul de „cămin ecologic”.

Lemnul folosit la construirea caselor ecologice, după cum ştim,

este cel mai vechi material folosit în construcţii, fiind utilizat atât ca
element de construcţie la pereţii exteriori, pereţii interiori, acoperişuri,

326
planşee, elemente de tâmplarie, sau structuri integrale, ca şi la mobilier şi
elemente de decor. În general, în lucrările de construcţii realizate în ţara
noastră, se utilizează lemnul de răşinoase (brad, molid) sau de stejar.
Lemnul de stejar, de esenţă tare, are avantajele unei rezistenţe
mecanice mari, durabilitate mare în timp (peste o sută de ani faţă de zeci
de ani la răşinoase) şi se recomandă în special pentru finisaje luxoase
(lambriuri), pardoseli supuse la un grad de uzură ridicat, trepte la scări
interioare sau ca elemente de rezistenţă (stâlpi, grinzi, tălpi de susţinere)
puternic solicitate la eforturi statice, au expuse intemperiilor.
Lemnul de răşinoase, de esenţă moale, este curent utilizat pentru
realizarea structurilor uşoare, a şarpantelor pentru acoperişuri, cofraje sau
pentru elemente decorative de valoare medie. Răşinoasele se prelucrează
mai uşor decât stejarul.
Structurile integrale din lemn sunt recomandabile la construcţii de
case de vacanţă, cabane de vânătoare, refugii turistice, etc, dezvoltate pe
parter şi etaj, de regulă mansardate.
În schiţa de mai jos se prezintă o soluţie curentă şi relativ simplă
de realizat, în care structura de rezistenţă este asigurată de stâlpi şi grinzi
din lemn de răşinoase, cu contra-vânturi pe ambele direcţii cu elemente cu
aceeaşi secţiune.

327
Structura din lemn se ridică peste o platformă care la rândul ei se

328
sprijină pe un soclu şi pe fundaţii, care pot fi din piatră şi beton sau piatră
naturală. La interior structura este parţial aparentă, închiderea plafonului
între grinzi şi finisarea interioară a pereţilor sunt realizate cu placaje din
scândura fălţuită, simplă sau profilată, lăcuită cu lac incolor.
Pardoseala se poate realiza din duşumele sau parchet.
Închiderile exterioare se pot realiza cu dulapi. Finisajul se asigură
cu lacuri şi vopsele. Se mai pot folosi placări cu scânduri fălţuite sau
secţiuni din trunchiuri de lemn. Pentru termoizolaţii se poate folosi vata
minerală protejată spre interior de un strat de carton bituminat, cu rol de
barieră de vapori de apă.
În cazul acestor construcţii integrale din lemn se recomandă
învelitori uşoare ca şindrilă, şiţă, etc.
În afară de cele expuse mai sus, cunoaştem ca lemnul este un
material higroscopic, care ţinut în mediu uscat pierde apa, iar în mediu
umed o absoarbe.
Odată cu pierderea apei lemnul se contrage, micşorându-şi
volumul, iar la absorbţia apei îşi măreşte volumul. Când umiditatea
depăşeşte anumite limite de saturaţie a fibrelor se favorizează dezvoltarea
unor paraziţi care produc putrezirea lemnului. Totodată, deformaţiile
lemnului pot conduce la schimbarea poziţiilor unor piese, afectând
elementele pe care le alcătuiesc.
Ca modalităţi de limitare a contracţiei se pot folosi piese de lemn
de dimensiuni mai reduse, folosirea lemnului uscat în mod natural, etc.
Pentru evitarea putrezirii se are în vedere respectarea regulilor de
sortare a materialului lemnos sănătos, de păstrare şi depozitare, pentru
impregnarea superficială sau profundă cu substanţe antiseptice, fungicide,
etc. Totodată se folosesc şi diferite modalităţi de hidroizolare de aerisire,

329
care au ca efect îndepărtarea umidităţii.
Pentru rezolvarea problemei slabei rezistenţe la foc a lemnului se
folosesc mai multe măsuri de protecţie împotriva incendiilor, măsuri
constructive sau prin impregnarea pieselor din lemn înainte de punerea lor
în operă.
În acest fel se poate include şi lemnul în rândul materialelor greu
combustibile şi neinflamabile.
Casele din buşteni reprezintă unul din cele mai vechi sisteme de
construcţie, realizat încă înainte de perioada buloanelor, cuielor din fier,
adezivilor de calitate superioară şi de mare rezistenţă, legăturile fiind
realizate prin îmbinări şi întrepătrunderi ale elementelor de construcţie cu
totul speciale.
Astfel pereţii sunt alcătuiţi din bârne dispuse orizontal unele peste
altele şi îmbinate prin chenare în punctele în care se întâlnesc.
Umflarea lemnului conduce la deformarea elementelor de
construcţie alcătuite din piese de lemn, precum şi la scăderea rezistenţei
lemnului.
Putrezirea lemnului se produce datorită acţiunii unor ciuperci şi a
unor insecte xilofage, care se dezvoltă, aşa cum am arătat, la umidităţi
peste limita de saturaţie şi la o temperatura între 0° şi 5°C. Pentru evitarea
acestui tip de deteriorare a lemnului se folosesc măsuri bazate pe
distrugerea sporilor ciupercilor prin antiseptizarea lemnului, cât şi prin
măsuri constructive de uscate sau izolare de surse care ar duce la ridicarea
umidităţii.

330
 De regulă se foloseşte lemn uscat natural, iar la interior de multe
ori se tencuiesc pierzând mult din pitoresc şi sculpturalitate, adică exact

331
motivele pentru care s-a optat pentru această variantă.
Bineînţeles că bârnele şi toate elementele de construcţie din lemn
sunt tratate prin impregnare cu soluţii fungicide şi ignifuge, precum şi
prin tratare cu ulei de in şi lacuri speciale de protecţie contra putrezirii.
Deci se oferă o casă din buşteni, ca soluţie pentru o locuinţă confortabilă,
pretabilă cel mai bine în zonele montane şi chiar premontane. Este o casă
cu parter si etaj, cu interioare deosebit de bine alese şi cărora li se asigură
o amplasare optimă, având în vedere utilităţile şi dorinţele unei familii.
Pentru etanşeizare se foloseşte şi spumă polieurotanică, iar ca
elemente de faţadă se folosesc buşteni de diferite dimensiuni. Spaţiul
interior este conceput cu deschidere spre peisajul montan, iar terenul în
pantă a permis crearea subpantei realizată din piatra placată ce rupe
monotonia utilizării unui singur material. Învelitoarea este realizată din
şindrilă tratată prin fierbere în petrol, putându-se folosi totuşi şi ţiglă în
locul şindrilei.
Sigur există modalităţile tradiţionale, clasice, de a face turism, de
a-ţi petrece vacanţele sau sfârşiturile de săptămână. Totuşi în România a
început dezvoltarea spectaculoasă a iniţiativei particulare - turismul rural,
ecologic şi cultural - realizat prin intermediul pensiunilor agro-turistice şi
a unor ferme agro-turistice, răspândite pe întreg teritoriul ţării, la munte
sau câmpie, în Delta Dunării şi pe litoralul Mării Negre.
Mergeţi în satele româneşti şi veţi descoperi peisaje incredibile, o
natură superbă, nepoluată şi nealterată şi un patrimoniu cultural unic.
Turiştii pot fi găzduiţi în case ţărăneşti, dar dotate la nivelul
condiţiilor confortului citadin: camere confortabile, băi modeme, sisteme
de încălzire comode, cu servicii de cazare şi masă sau servicii parţiale,îin
funcţie de solicitare. Gospodăriile, organizate pe principiul unor mici

332
ferme, se află în mijlocul naturii româneşti unice.
Singuri sau cu prietenii, puteţi face excursii, puteţi participa la
sărbători populare de neuitat, vă puteţi plimba cu mijloace de transport
ecologice cum sunt: sania, trăsura sau căruţa.
Recunoscuţi pentru ospitalitatea lor, românii vor pune pe masă
preparate ecologice din gospodăriile lor, proaspete şi gustoase, după reţete
specifice zonei, păstrate în familie de sute de ani.
Covoare şi ştergare de o mare frumuseţe, oale şi farfurii din
ceramică, sculptură în lemn, veşminte populare şi altele sunt admirabile
creaţii etnografice apreciate peste tot în lume.
Şi dincolo de toate acestea, pitorescul caselor, al bisericilor,
organizarea gospodăriilor ţărăneşti care fac din turismul rural românesc
un mod de a vă reîncărca bateriile după stresul cotidian.

333
334
 ANEXĂ
A. CASE CU UN SINGUR NIVEL

O locuinţă confortabilă pentru zona montană în care parterul

cuprinde o cameră de zi cu şemineu, bucătărie şi un dormitor, existând
posibilitatea amenajării mansardei. Exteriorul este finisat cu materiale
locale, lemn şi piatră, încadrând construcţia în natură.

335
 Planul simplu al clădirii şi materialele de construcţie utilizate se
încadrează bine în peisaj, aspectul ei rustic creând o atmosferă plăcută.
Suprafaţa parterului este suficientă pentru o familie mică. Fiecare
încăpere are acces din camera de zi, amplasată central, care, pe timp de
vară, se deschide spre cerdacul acoperit.

336
 B. CASE CU DOUĂ NIVELURI

Locuinţa este specifică zonelor viticole cu terenuri în pantă

îmbinând plăcerea admirării peisajului de pe cele două terase, dintre care
una acoperită, cu confortul oferit de parter ce cuprinde o bucătărie cu
locuri de servit masa, un dormitor cu dulapuri înzidite, o cameră de zi cu
şemineu şi o baie. Din camera de zi se poate ieşi pe terasele ce înconjoară
clădirea sau se poate urca la etaj unde există trei dormitoare cu dulapuri
înzidite, o baie şi un loc de recreere, din holul de la etaj existând
perspectiva spre camera de zi de la parter, cât şi spre valea plină cu vii.

337
 Acoperişul înalt al clădirii se încadrează în specificul caselor din
jur, mansarda fiind construită ulterior. Datorită acestui fapt, camera mare
de la parter, care actualmente este camera de zi, este despărţită de
bucătărie şi sufragerie. La parter este dormitorul părinţilor şi baia
aferentă, iar dormitoarele copiilor se găsesc la mansardă împreună cu un
loc de joacă şi uscătoria. Specificul acestei construcţii îl constituie bolţile
de la verandă şi de la balconul de la mansardă.

338
 Pentru vacanţele petrecute la munte sau doar pentru week-end
propunem această căsuţă din lemn cu o suprafaţă construită la sol de doar
62 m2, dar care cuprinde toate funcţiunile şi dotările necesare.

339
 Construită pe un teren în pantă de dimensiuni mici, această casă ne
încântă prin volumetria cu pante ascuţite şi căldura pietrei de munte
folosită ca placaj exterior. Planul este simplu: living şi bucătărie la parter
şi 3 dormitoare cu o baie comună la etaj.

340
 C. CASE CU TREI NIVELURI

Pentru zona submontană propunem această locuinţă de dimensiuni

reduse pentru o familie compusă din 4-5 persoane. La parter se află
bucătărie şi camera de zi înconjurată de terasă, un grup sanitar şi holul cu
terasa de acces spre etaj. Etajul mansardat este destinat în exclusivitate
odihnei cuprinzând 3 dormitoare şi o baie.

341
 Impunând prin panta mare a acoperişului care ascunde două
niveluri mansardate, această casă este plină de căldură datorită folosirii
pietrei şi a lemnului în tratarea faţadelor, precum şi prin marcarea intrării
cu un element tradiţional, foişorul. La parter, pe un hol generos cu scară
de acces spre etaje, se află living-ul construit pe două niveluri, dinnig-ul şi
bucătărie, precum şi un dormitor pentru generaţia vârstnică. Etajul I,
mansardat, cuprinde 2 dormitoare, cu o baie comună şi cu acces direct din
salonul cu vedere spre living. Etajul II, tot mansardat cuprinde o mică
garsonieră.

342
 D. CASE DIN LEMN

Aceste case, din lemn masiv, sunt construite în general în zona de

munte. Grosimea elemenţilor de perete poate varia de la 40 mm la 120
mm grosime. Construcţiile pot fi de asemenea din buşteni, de un diametru
cuprins între 250 şi 300 mm.
Pereţii exteriori pot fi izolaţi cu un material izolant de 100 mm,
care va fi acoperit cu lambriuri de 19 mm sau cu elemenţi de perete de
aceeaşi grosime ca primii. Pereţii pot fi realizaţi fie prin îmbinarea
elemenţilor cu nut şi feder, fie prin tehnica "grinzi şi stâlpi". Pentru
construcţiile din buşteni, folosim aceeaşi tehnică ca pentru elemenţii cu
nut şi feder.
Acoperişul este prevăzut pentru o izolaţie de 200 mm. Grinzile pot
fi aparente sau ascunse.
Aceste construcţii pot fi livrate cu o podea de 30 mm grosime. De
asemenea, podeaua de la etaj poate fi izolată fonic.
Scările şi tâmplaria sunt din lemn masiv şi sunt conforme
normelor europeene. Tâmplaria exterioară este livrată cu geam termopan
de 4/12/4 sau 4/16/4.

343
344
345
346
347
 BIBLIOGRAFIE

CURTU I, ş.a., Calculul de rezistenţă în industria lemnului,

Editura Tehnică, Bucureşti, 1982
FOCŞA V., Clădiri civile, Institutul Politehic Iaşi, Iaşi, 1972,
1973
GHIOCEL D., DABIJA F., DARIE M., ş.a., Construcţii
civile, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1985
GHIGA C., Elemente de amenajare a teritoriului şi urbanism,
Editura ASE, Bucureşti, 1997
HARET Sp., Construcţii de clădiri, lucrări de finisaj, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1956
MANOLIU I., Fundaţii şi procedee de fundare, E.D.P.,
Bucureşti, 1983
MARIUSCIAC D., Construcţii moderne din lemn, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1985
MIHĂILESCU C., OPREA ŞT., CIORAPCIU M., Dicţionar
ilustrat de construcţii şi materiale de construcţii, Editura Tehnică ,
Bucureşti, 1975
MITOIU C., Construcţii în zone agrosilvice şi turistice,
Universitatea Bioterra, Bucureşti, 2001
MOCANU D.R., ş.a., Încercarea materialelor, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1982
PEŞTIŞANU C., VOICULESCU M., DARIE M, POPESCU
L, Construcţii civile, industriale şi agricole, Editura Didactic şi
pedagogică, Bucureşti, 1975
PEŞTIŞANU C., VOICULESCU M., DARIE M, VIERESCU

348
R., Construcţii, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1995
POSTĂVARU N., ş.a., Îndrumar pentru întreprinzători,
ingineri şi investitori, Editura Alternative, Bucureşti, 1996
STAN D., Construcţii şi mediu, Editura Matrix Rom,
Bucureşti, 2004
SUMAN R., GHIBU M., GHEORGHIU N., OANĂ C., OŢEL
A., Tehnologii moderne în construcţii, Editura Tehnică, Bucureşti,
1988
ŞERBAN L., Materiale de construcţii, Editura Matrix Rom,
Bucureşti, 1998
*** Guidelines on Sustainable Human Settlements Planning
and Managemet, Economic Commission for Europe, United Nation,
New Zork and Geneva, 1996
*** Prescripţii de proiectare pentru construcţii vol I, II, III
(colecţie STAS)
*** Standarde, normative şi alte prescripţii în vigoare
*** Parlamentul României, Legislaţie în construcţii, Editura
Monitorul Oficial, Bucureşti
*** Legea calităţii în construcţii, Legea nr. 10/1995
*** Colecţia revistei „Casa Lux”
*** Colecţia revistei „Casa de vacanţă”
*** Colecţia revistei „Casa mea”

349