Viața culturală și religioasă la Curtea de Argeș în timpul lui Neagoe

Basarab

Marian V. GHIȚĂ
( Masterand- Universitatea din Pitești)

La 15 august 1439 era sfinţită o biserică despre care ştim sigur că era ctitorie
domnească. Este vorba metropolitane şi a unui nou palat domnesc pe
actualul amplasament al mănăstirii Argeş. Cu puţin înainte de sfinţirea
lăcaşului (2 august), Vlad Dracul vizita Argeşul, în calitatea sa de ctitor.
Biserica se găsea
despre ridicarea unei biserici la marginea unui drum de largă circulaţie. În
apropierea acesteia exista o bifurcaţie care conducea spre vest, prin Câineni,
la Sibiu şi spre est, prin Câmpulung şi Bran, la Braşov. Singura mărturie
rămasă din vechea mitropolie este stema de piatră (placa armorială) care
provine de pe turnul-clopotniţă al incintei. În heraldica acesteia poate fi
surprinsă însăşi viziunea religioasă a domnului. El ţine să adauge ca mobilă
heraldică dragonul ordinului cavaleresc din care făcea parte (Societas
Draconistrarum). Acesta se luptă şi învinge o fiinţă mitologică cu cap felin
şi trup reptilian. Este, cel mai probabil o aluzie la un pasaj al Psalmului XCI:
„Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale; şi ei te
vor duce pe mâini, ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră. Vei păşi
peste leu şi peste năpârcă şi vei călca peste pui de lei şi peste şerpi”.
Totuşi, ca materializare a rivalităţii dintre Craioveşti şi Drăculeşti, in
locul mitropoliei ctitorite de Vlad Dracul (1437-1442, 1444-1447), la 15
1
august 1517 apare o „adevărată Sfânta Sofia munteană”, o biserică „de o
bogăţie uimitoare, cum nimenea nu mai văzuse până atunci”. Cu toţii ştim că
mănăstirea Argeş, ctitorie a lui Neagoe Basarab (1512-1521) a preluat
amplasamentul vechii mitropolii. O anumită legendă, însă, aminteşte mai
mult de atât: mănăstirea a fost clădită pe locul unde s-a găsit o icoană
făcătoare de minuni. În turnul-clopotniţă al noii incinte, Neagoe a incastrat şi
el o placă armorială. Aceasta ilustrează un ţap cu corn (rinocer sau inorog)
învingând dragonul Drăculeştilor. Ţapul cu corn este colorat în roşu (culoare
imperială), dragonul fiind reprezentat ca fiinţă demonică (pigmentat în
verde). Potrivit lui Pavel Chihaia, totemul simbolic al lui Neagoe poate fi
asociat anumitor însemne ale lui Alexandru Macedon (356-323 a. H). Este,
cel mai probabil, o aluzie la pasajele vetero-testamentare: „Şi mi-am ridicat
ochii şi am văzut şi, iată, înaintea râului stătea un berbec care avea două
coarne; şi cele două coarne erau înalte şi unul era mai înalt decât celălalt;
şi cel mai înalt crescuse cel din urmă. Am văzut berbecul împungând spre
apus şi spre nord şi spre sud, şi nici o fiară nu putea să stea înaintea lui şi
nimeni nu putea să scape din mâna lui; şi făcea ce voia şi a ajuns mare. Şi
am văzut berbecul împungând spre apus şi spre miazănoapte si spre miazăzi,
si nici o fiară nu putea sa-i stea înainte, si nu era nimeni care să poată
scăpa din mâna lui. El făcea ce voia, si a devenit mare. Şi mă uitam: şi, iată,
un ţap al caprelor venea dinspre apus şi miazăzi pe faţa întregului pământ,
dar fără să atingă pământul; iar ţapul avea un corn, care i se vedea între
ochi. Şi a venit până la berbecul care avea coarne, cel pe care-l văzusem
stând în faţa Ulaiului, alergând spre el întru stârnirea puterii sale. Şi l-am
urmărit cu ochii până ce a ajuns în apropierea berbecului: s-a repezit
2
asupra lui, şi l-a izbit pe berbec şi i-a zdrobit amândouă coarnele, iar
berbecul n-a avut în el putere să-i stea înainte; şi l-a aruncat la pământ şi l-
a jucat în picioare şi nimeni nu a fost care să scoată berbecul din mâna lui.
Şi ţapul caprelor a crescut foarte; şi când era mai tare, cornul sau cel mare
s-a sfărâmat şi alte patru coarne au crescut în locul lui, spre cele patru
vânturi ale cerului”.
Principiile care au determinat ridicarea acestei ctitorii argeşene diferă
radical de cele ale bisericilor Sân Nicoară şi Sfântul Nicolae Domnesc. Aici
orgoliul şi bogăţia compoziţională eclipsează simplitatea celorlalte biserici,
variaţia şi fantezia stilistică înlocuieşte sublim suprafeţele plane şi liniile
drepte, iar albastrul mineral (lapis lazzuli) şi aurul strălucitor sunt complet
opuse cenuşiului mortarului sau roşului cărămizii. În realizarea măreţului
edificiu, s-au folosit influenţe arhitecturale ce aparţin mai multor culturi:
occidentală, bizantină, armeno-gruzină (ivirită), arabo-persană, hispano-
maură. Portalul şi cornişa monumentului sunt aproape identice cu cele ale
Moscheii lui Bayezit II (1500-1505) din Istanbul, la construcţia căreia a
participat, ca arhitect, Neagoe însuşi. Registrul superior al faţadelor este
dominat de succesiunea unor rozete/ rozase entrelacs încadrate câte unui
chenar boltit. La îmbinarea bolţilor avem alte rozase pe care stau porumbei
din plumb. De influenţă ivirită, aceste rozase sunt fix 84, adică numărul
apostolic înmulţit cu numărul Menorei (12 x 7) . În faţa bisericii a fost aşezat
şi un agheasmatar (canthar).
Simbolica arhitecturală a mănăstirii Argeş este una extrem de avansată.
Ca şi la Biserica Domnească, greutatea cupolei de deasupra nartexului este
adusă la nivelul solului printr-un număr de coloane (12, în acest caz), care
3
formează un pătrat. La intrare, mănăstirea a fost prevăzută cu o scară ce are,
de asemenea, 12 trepte. Avem de-a face cu numărul triburilor ebraice, care
este şi număr apostolic.
Pentru a marca evenimentul, contemporan nu doar temporal ci şi
ideologic apariţiei bazilicii San Pietro, frescelor de pe cupola Capelei Sixtina
sau începutului călătoriei lui Magellan, la sfinţirea catedralei au participat
personalităţi ale vremii, clerici de seamă ca Gavriil Protul, conducătorul
(protos) republicii monahale a Athosului, înalţi ierarhi ai Bisericii ortodoxe,
mitropolitul Ungrovlahiei Macarie II (1512-1521) şi chiar patriarhul
Constantinopolei Theoleptos (1513-1522), dar şi o uriaşă masă de populaţie.
Însuşi domnul afirma: „Am chemat la sfinţirea bisericii toată ţara noastră
[...] cu prilejul cărei sfinţiri să putem vedea mai uşor înaintea noastră pe toţi
supuşii” pentru a „putea să cercetăm în scurt oştile noastre”, in perspectiva
unei coaliţii antiotomane, „şi-i dărui pe toţi [...] câţi li se cădea milă le
deade”.
Restaurarea din anii 1875-1876 a păstrat pisaniile originale ale bisericii.
Foarte interesantă, din punct de vedere istoric, este cea amplasată în
jumătatea sudică a faţadei. Numită şi Pisania Meşterilor, ea ne dezvăluie
reala imposibilitate a lui Neagoe de a plăti în întregime execuţia
monumentului: „dacă nu putui să plătesc acestor lucrători osteniţi,[…]
Preacurată Stăpână, primesce, ca răsplată lor deseaverşită să le fie dată, şi
voi, fraţii mei, ertaţi-me şi nu me blestemaţi”.
Apariţia unei clădiri de asemenea anvergură monumentală şi estetică,
dar mai ales sacrificiul ce a marcat-o, a fost atât de semnificativă încât a
creat în toate culturile zonei cântece despre o femeie zidită, motiv folcloric
4
pătruns în patrimoniul cultural european prin varianta din 1824 a sârbului
Vuk Karadzić, Fondarea cetăţii Scadar. Răspândirea pe o arie atât de vastă a
formelor acestei balade a întinat în timp memoria originii sale. Ceea ce a dus
la o nouă atitudine asupra existenţei sacrificiului prin zidire la români şi a
faptului că Mănăstirea Argeşului ar fi cuibul de ecloziune al acestei balade a
fost publicarea în 1853 a variantei lui Vasile Alecsandri, în notele căreia
autorul prezintă obiceiul românilor de a zidi, la fundaţia edificiilor, o trestie
cu care „furaseră” (măsuraseră) umbra unei persoane. Potrivit tradiţiei, după
moartea celui măsurat, spiritul acestuia avea să devină stafia protectoare a
locului.
Cercetătorii au încercat să regăsească originea acestui motiv în
antichitate (femeia simbolizând viaţa şi, în cazul nostru, trăinicia) sau în
cultura sud slavă, unde edificiul era pod (Legenda podului de la Arta) sau
cetate. Singurele popoare europene care au manifestat sacrificii umane, prin
si pentru zidire, au fost francezii, italienii şi românii, toţi însă pe parcursul
erei medievale. Legenda pare să se fi propagat de la etnicii armeni aflaţi în
oraş, aceştia având una referitoare la zidirea lui Sahac – unicul fiu al
văduvei, preluată de la evrei. Dar, dacă numele eroului nu poate fi identificat
documentar, existenţa lui nu poate fi contestată. În legătură cu identitatea
acestui Manole, istoricii au făcut patru aprecieri distincte: cea mai plauzibilă
identificându-l şi ca realizator al planului catedralei: armeanul Manuolli din
Niaesia, care însoţise pe domn încă de la plecarea acestuia din
Constantinopol, alta unui anume Manu sau Manea care a lucrat la Bistriţa
Craioveştilor într-un stil asemănător, iar a treia, citând socotelile Braşovului,
propun un anume Vitus „effigiare”, iar cele nouă calfe ca fiind pietrari din
5
Sibiu. Există şi surse care îl propun pe însuşi Neagoe ca realizator al planului
arhitectural. A patra şi cea mai nouă teorie privind numele Manole, îl
transpune hermeneuticii creştine. Potrivit Ioanei Iancovescu, Manolis nu ar fi
altceva decât forma diminutivă (în limba greacă) a numelui Emanuel
(Dumnezeu [este] împreună cu noi). Cei nouă meşteri mari pe care îi
pomeneşte legenda ar fi defapt cele 9 Cete Îngereşti descrise de pseudo-
Dionisios din Areopagos. Legenda meşterului Manole capătă, aşadar, valenţe
cosmogonice.
Pictura murală a mănăstirii Argeş a fost finalizată în 1526, sub domnia
lui Radu de la Afumaţi, fiind realizată de către Dobromir din Târgovişte, cel
care pictase şi la mănăstirile Dealu, Bistriţa şi Tismana. Cele mai importante
dintre fresce au fost desprinse şi conservate, aflându-se astăzi la Muzeul
Naţional de Artă al României. Cea mai mare parte a frescelor originale s-a
pierdut, însă, în urma restaurării din anii 1875-1886. Extragerile conservate
au rămas singurele în măsură să ne elucideze probleme precum suportul pe
care era realizată pictura. Acesta era compus dintr-un amestec de nisip şi var,
aplicat direct pe structura din cărămidă.
Lespedea mormântului lui Radu de la Afumaţi, aflat chiar în Catedrală
îl prezintă pe acesta în mod eroic: călare, cu buzduganul în mână şi mantia
fluturând. Sub această reprezentare sunt enumerate cele douăzeci de bătălii
purtate de către domn, printre care şi una la cetatea Poienari, pe care o va
lăsa apoi în seama maghiarilor. Deasupra domnului călare avem aceeaşi
cruce monastică, încadrată cercului solar. Şi aici, în jurul reprezentării solare
sunt redaţi patru aştri, cu aceeaşi geometrie complexă. Împletitura fără

6
început şi fără de sfârşit (entrelacs) nu putea lipsi nici de pe această piatră,
înconjurând, ca un chenar, întreaga reprezentare.
Pentru cele două morminte din Mănăstirea Argeş stadiul cercetării este
cu totul altul. Restaurarea acestui edificiu nu a beneficiat de metodele
aplicate bisericii Sfântul Nicolae Domnesc. Ştim că au existat, de-a lungul
timpului, grave profanări şi nu s-a păstrat inventar. Nu s-au întocmit, însă,
studii antropologice privind conţinutul cavourilor.
Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, mai exact în 1583, la Curtea de
Argeş apare o altă ctitorie domnească, a fiului lui Pătraşcu cel Bun,
umanistul principe Petru Cercel (1583-1585). Se pare că, prin legea feudală
prădălica, Domniei îi revenise clădirea fostei biserici a episcopiei catolice
din cartierul botuşarilor saşi, poate nu cea din secolul al XIV-lea. Nu se ştie
care era starea de conservare a acesteia, dar, nemaiexistând aici populaţie
catolică, domnul a simţit nevoia să ridice pe locul ei o biserică ortodoxă
căreia îi acordă hramul Sfântului Petru, rar în lumea ortodoxă. Clădirea nu a
păstrat în întregime forma iniţială. Între anii 1641-1658 au fost întreprinse
reparaţii majore, fapt atestat prin însăşi schimbarea hramului: Prezentarea la
Templu a Maicii Domnului. În 1819, domnul Mihail Suţu (1819-1821)
repara biserica şi îi acordă hramul Botezul Domnului.
Cu toate că majoritatea domnilor primiseră o educaţie isihastă, aceştia se
vedeau nevoiţi să îşi manifeste public credinţa, pentru ca poporul să îi
urmeze. Această manifestare publică a credinţei era realizată prin afişarea
unor gesturi sacre, prin venerarea imaginii sfinţilor şi chiar prin cultul
moaştelor. La Argeş, ca şi în alte locuri ale Ţării Româneşti, domnii puteau
fi văzuţi închinându-se, îngenunchind public sau bătând metanii.
7
 Venerarea sfintelor icoane la Argeş ne este revelată de însuşi episodul
convertirii unui evreu profanator, în vremea lui Neagoe Basarab. Domnul
comandase la Constantinopol o icoană Hristos Pantocrator, pe care a depus-
o în mănăstirea Argeş. Gavriil Protul aminteşte cum un evreu a încercat
profanarea imaginii, prin înţeparea cu un cuţit. Pentru că, din punct de
vedere simbolic, evreul nu înţepase o simplă imagine, icoana a început să
sângereze, ca şi trupul crucificat al Mântuitorului. Icoana înjunghiată, se
păstrează încă la mănăstirea Argeş. Convertirea evreului, în urma acestui
eveniment, a constituit principalul motiv al canonizării lui Neagoe.
Evenimentul aducerii unor moaşte la Argeş era important nu doar pentru
biserica ce avea să le primească, ci pentru întreg oraşul. În calitate de gazde,
domnii trebuiau să fie prezenţi la venirea respectivului sfânt în cetatea pe
care urma să o protejeze. În 1517, Neagoe Basarab aducea la Argeş moaştele
sfântului Nifon, fost patriarh ecumenic şi mitropolit al Ungrovlahiei.
Cumpărându-le, cu un preţ destul de ridicat de la Athos, el depunea moaştele
în nou-construita mănăstire Argeş. Pentru că Nifon nu fusese canonizat încă,
Neagoe a convocat la Argeş un sinod ecumenic, pe care l-a prezidat însuşi.
Legat de aducerea moaştelor lui Nifon la Argeş, avem şi manifestarea la
Neagoe a cultului duhovnicului. Se pare că domnul devenise discipol al
fostului patriarh la mănăstirea Bistriţa, într-o vreme când nu manifesta, încă,
pretenţii la ocuparea tronului valah.

***
La 8 februarie 1431, Vlad Dracul scria de la Nürnberg supuşilor din Ţara
Românească să primească cu bine şi să nu tulbure acţiunea misionară a Ordinului

8
Minorit. Ca şi în cazul lui Vladislav, actul este conceput ca un privilegiu acordat
comunităţii catolice.
În contextul sfinţirii mănăstirii Argeş (15 august 1517), ctitorie proprie, Neagoe
Basarab se vedea pus în situaţia de a dărui şi întări acesteia anumite posesiuni. La 7
ianuarie 1517, domnul întărea mănăstirii „vama ce este la Ocna Mică de la Târgovişte,
oricât este domnească” . La 15 ianuarie 1519 Neagoe întărea mănăstirii satul Topana
(judeţul Olt), cumpărat cu 14 000 aspri de la marele postelnic Badea. În acelaşi an, la 15
iulie, mănăstirea Argeş primea, prin danie domnească, un metoc şi mai multe mori la
Geamăna [„mai jos de Piteşti”]. Cu această ocazie, Neagoe Basarab consacra lăcaşul ca
viitoare necropolă a familiei sale: „să fie […] nouă şi copiilor noştri de veşnică
pomenire”. Se pare că mănăstirea Argeş a profitat de amplasamentul comun cu vechea
Mitropolie, pentru a prelua posesiunile argeşene ale acesteia.

Referințe bibliografice:

CHIHAIA Pavel, Din cetățile de scaun ale Țării Romănești, București : Editura Meridiane ,1974,, pp.
47, 60-65;

CIOBANU [VERGATTI] Radu Ștefan , Curtea de Argeş în concepţia politică a lui Vlad Dracul, în
“Studii şi comunicări”, vol. II, Curtea de Argeş, 1987, pp. 40-45;

MULȚESCU Alexandru, MULȚESCU Maria, Curtea de Argeş – Evoluţia ansamblului, în “Argesis.

Studii şi comunicări”, seria Istorie, XIX; Piteşti: Editura Ordessos, 2010, p. 199.

CHIHAIA Pavel, op. cit., p. 60.-61

Psalmii XCI: 11-13, BIBLIA sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, Bucureşti: .,
2011, p. 641.

IONESCU Grigore, Curtea de Argeş, istoria oraşului prin monumentele lui, Bucureşti: Fundaţia
pentru literatură şi artă “Regele Carol II”, 1940, p. 120.

IDEM , Contribuţia oraşului Curtea de Argeş la dezvoltarea arhitecturii romaneşti, în “Studii şi

comunicări”, vol. II, Curtea de Argeş, 1987, p. 71.

DE ALEP Paul, Oraşul şi mănăstirea Argeş, în Călători străini despre Ţările Române, vol. VI, partea
I, îngrijită de Maria Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1976, pp. 164-170.

9
CHIHAIA Pavel, op. cit., pp. 235-237.

Daniel VIII: 3-8, în BIBLIA, p. 929.

IONESCU Grigore, op. cit., în loc. cit, p. 71.

MOLDOVAN Horia, Arhitectura bisericii lui Neagoe Basarab, în Mărturii. Frescele mănăstirii
Argeşului, Bucureşti: Muzeul Naţional de Artă al României, 2013, pp. 26-30.

IANCOVESCU Ioana , O nouă faţă a bisericii mănăstirii Argeşului, în Mărturii. Frescele mănăstirii
Argeşului, p. 42.

PROTUL Gavriil Viaţa şi triul părintelui nostru Nifon, patriarhul Ţarigradului, în Literatura română
veche, vol. I, ediţie îngrijită de Gheorghe Mihăilă şi Dan Zamfirescu, Bucureşti: Editura Tineretului,
1969, pp.. 95-97.

IORGA Nicolae, Scrisori de boieri, scrisori de domni, Vălenii de Munte: Tiparul Datina Românească,
1932, p. 181; vezi şi Istoria Românilor, vol. IV, p. 416.

PROTUL Gavriil, op. cit., în loc. cit.;

NEAGOE Manole, Curtea de Argeş, Bucureşti: Editura Tineretului, 1968, p. 122.

BĂLAN Constantin, Inscripţii medievale şi din epoca modern a României. Judeţul istoric Argeş (sec.
XIV-1848), Bucureşti: Editura Academiei, 1994, pp. 203-207

CERNEA Emanuela, PĂTRĂȘCANU Lucreția, Destine Artistice, în Mărturii. Frescele mănăstirii

Argeşului, pp. 14-15.

ALECSANDRI Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti – Chişinău: Litera Internaţional,
1998, p. 158.

BRĂTULESCU Vasile, Curtea de Argeş, Bucureşti: Institutul de Arte Grafice „Marvan”, 1941, p. 4;

CIOBANU [VERGATTI] Radu-Ștefan, Punct de vedere asupra ponderii Curţii de Argeş în vremea
domniei lui Neagoe Basarab, în “Studii şi comunicări”, vol. III, Curtea de Argeş, 1990, p. 64, nota 13.

TOCILESCU Grigore C., Biserica Episcopală a Mănăstirei Curtea de Argeş restaurată în zilele M. S.
Regelui Carol I şi sfinţită din nou în ziua de 12 octombrie 1886, Bucureşti: Stabilimentul Grafic Socec
şi Teclu, s. a., p. 37.

IANCOVESCU Ioana, op. cit., în loc. cit., p. 43.

BOLDURA Ovidiu, ZAHARIEA Giorgiana, Metodologia intervenţiilor de conservare – restaurare, în

Mărturii. Frescele mănăstirii Argeşului, Bucureşti: Muzeul Naţional de Artă al României, 2013, p.
194.

PĂTRĂȘCANU Lucreția, Tablou votiv Neagoe Basarab şi familia sa, în loc. cit., pp. 68-70 .

10
Documenta Romaniae Historica [D.R.H.], B. Ţara Românească, vol. II, (1501-1525), volum îngrijit de
Ştefan Ştefănescu şi Olimpia Diaconescu, Bucureşti: Editura Academiei, 1972, doc. 185, pp. 354-355,
doc. 211, pp. 405-407, doc. 213, pp. 408-409, doc. 215, pp. 410-412, doc. 221, p. 422, doc. 228, pp.
430-431.

IBIDEM, vol. XI, întocmit de Damaschin Mioc şi Ştefan Ştefănescu, Bucureşti: Editura Academiei,
1975, doc. 228, pp. 301-303;

TEODORESCU ,Elena, Mihai Viteazul şi Argeşul, p. 77.

MOLDOVAN Horia, Arhitectura bisericii lui Neagoe Basarab, în Mărturii. Frescele Mănăstirii
Argeşului, p. 22.

“Apocalipsa I: 8, BIBLIA, p. 1282).

FLOREA Vasile, Istoria artei româneşti, Bucureşti – Chişinău: Editura Litera Internaţional, 2007, pp.
206-207.

IBIDEM, p. 209.

TOCILESCU Grigore C., Biserica episcopală a Mănăstirii Curtea de Argeş, Bucureşti: Stabilimentul
graphic Socec şi Teclu, 1886, p. 46;

IORGA Nicolae, Inscripţii din bisericile României, vol. I, Bucureşti: Socec, 1905, pp. 148-149.

POPESCU Petru Demetru, Basarabii, p. 155

CHIHAIA Pavel, op. cit., p. 200.

IBIDEM, p. 192.

IBIDEM, p. 553.

PROTUL Gavriil, op. cit., în loc. cit., pp. 92-93.

GURAN Petre, Ruler’s Contributions to the Cult of Saints: Patron Saints in Wallachia (14 th-18th
Centuries), în „Patrimonium.mk. Periodical for Cultural Heritage, Monuments, Restoration,
Museums”, vol. III, nr. 9, Skopje, 2011, pp. 139-149;

NEGRĂU Elisabeta, Cultul suveranului sud-est european şi cazul Ţării Româneşti. O perspectivă
artistică, Iaşi: Lumen, 2011, p.128, 130-131.

D.R.H. D., vol. I, doc. 179, pp. 280-281.

IBIDEM, doc. 290, pp. 399-400.

D.R.H. B., vol. II, doc. 148, pp. 289-291.

IBIDEM, doc. 177, pp. 339-340. Este vorba despre Radu Bădica din Hotărani, ajuns chiar domn al
Ţării Româneşti în iarna 1523-1524
11
 STOICESCU Nicolae, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-
XVII), Bucureşti: Editura Enciclopedică Română, 1971, p. 32).

D.R.H. B., vol. II, doc. 185, pp. 354-355.

TOCILESCU Grigore C., 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova
privitoare la legăturile cu Ardealul, Bucureşti: Cartea Românească, 1931, p. 265;

REZACHEVICI Constantin, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, a.

1324-1881, vol. I, secolele XIV-XVI, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2001, pp. 148-149.

12