INSTITUŢII DE DREPT COMERCIAL ROMÂN

Bucureşti
2010
 CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL

Secţiunea I. Noţiunea şi obiectul dreptului comercial

1.1. Noţiunea dreptului comercial.

Având rădăcinile înfipte în antichitate atunci când s-a dezvoltat ideea dreptului
de proprietate, comerţul a însoţit dezvoltarea societăţii omeneşti. El nu a produs nici
nu a consumat, singur raţiunea de a exista şi singura modalitate în care se manifestă
rezumându-se la legătura dintre producţie şi consum. Dar el cuprinde nu numai
operaţiunile de interpunere şi circulaţie a mărfurilor pe care le efectuează fabricanţii,
precum şi executarea de lucrări şi prestarea de servicii, pe care le realizează
antreprenorii, respectiv prestatorii de servicii, sau, în general, întreprinzătorii.1
Definitoriu, elementul speculativ – „animus lucri” – este cel care pune în
mişcare spiritul de iniţiativă până la risc al profesionistului. Acolo unde lipseşte acel
element speculativ, nu se poate vorbi de comerţ. Astfel, cumpărarea unor bunuri în
scop de binefacere nu poate fi considerată activitate comercială. Numai cumpărarea
de bunuri în scop de revânzare cu realizarea unui profit constituie comerţ în înţeles
juridic.2
De aceea, întreaga activitate comercială este consacrată de profesioniştii săi
ideilor de câştig şi de bunăstare socială.3
Născut la rândul lui din nevoile comerţului, dreptul comercial a evoluat odată
cu dezvoltarea acestuia de-a lungul vremii.
Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt
aplicabile raporturilor juridice izvorâte din săvârşirea actelor juridice, faptelor şi
operaţiunilor, considerate de lege fapte de comerţ, precum şi raporturilor juridice la
care participă persoanele care au calitatea de profesionist.4

1
A se vedea St. D. Cărpenaru – Drept comercial român, Editura All, Bucureşti 1998, p. 1
2
A se vedea R.P. Vonica – Drept comercial, vol. I, editura Victor, Bucureşti 1997, p.12
3
A se vedea R.Ptrescu – Drept comercial român, Editura Oscar Print, Bucureşti 1998, p. 17
4
A se vedea op.cit., p. 3
1
 Deşi dreptul nostru comercial este în principal un drept obiectiv, întemeiat pe
diferite fapte din viaţa noastră socio-economică, considerate de lege comerciale, în
realitate, privite lucrurile sub aspect cantitativ, substanţa materiei comerciale o
formează marea masă de operaţiuni pe care le săvârşeşte profesionistul.5
În România spre deosebire de alte ţări, există o legislaţie şi un drept specia,
Dreptul Comercial, aplicabile unei anumite categorii d persoane – profesioniştii, şi
unei categorii de fapte – faptele şi actele de comerţ, cuprinse în Codul comercial şi
legile comerciale.6 Având în vedere rolul profesionistului în activitatea comercială,
Codul comercial precizează noţiunea de profesionist şi reglementează statutul juridic
al acestuia.
Dreptul comercial român este o ramură a sistemului dreptului românesc, şi
anume a celui privat care reglementează raporturile dintre profesionişti, dintre
profesionişti şi neprofesionişti.
Denumirea drept comercial sugerează ideea că dreptul comercial constituie
un ansamblu de norme juridice, care reglementează comerţul. Noţiunea de comerţ,
este folosită în mai multe sensuri: etimologic, economic, juridic7.
Din punct de vedere etimologic, termenul comerţ provine din cuvântul
latinesc commercium, care reprezintă o juxtapunere a cuvintelor cum şi merx, ceea ce
înseamnă ,,cu marfă”.
În sens economic, comerţul este activitatea care constă în cumpărarea de
bunuri, servicii sau valori, pentru a le revinde, pentru a se închiria sau pentru a ceda
folosinţa sau avantajele lor în schimbul unui preţ8.
În sens juridic noţiunea de comerţ are un sens mai larg decât cel al noţiunii
definite în sens economic9. Aceasta cuprinde nu numai operaţiunile de interpunere în
circulaţie a mărfurilor, ci şi operaţiunile de producere a mărfurilor pe care le
efectuează profesioniştii, respectiv prestatorii de servicii.
Pornindu-se de la sensul juridic al noţiunii de comerţ, dat de art. 3 Cod
comercial: activitatea comercială cu producţie, distribuţie, executarea de lucrări şi

5
A se vedea I. L. Geogescu – Profesionistul în Revista de drept comercial, nr. 5/1995, pagina 5
6
A se vedea op.cit., p.11
7
A se vedea G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, vol. I, 13 eme edition, 1998, p. 1;
8
A se vedea B. Colli, Vocabular economic şi financiar, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994;
9
A se vedea St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p.1.
2
prestare de servicii, iar nu de la sensul economic al acestei noţiuni; schimbul şi
circulaţia mărfurilor de la producător la consumator, s-a considerat pe bună dreptate,
că denumirea de drept comercial îşi păstrează actualitatea 10. Această noţiune este mai
sugestivă şi elimină orice confuzie generată de termenul afacere. Ea nu este în
dezacord cu evoluţia, chiar spectaculoasă, a dreptului comercial, ci presupune o
tratare sistematică şi tehnică a elementelor de noutate şi mai puţin filozofică.
Obiectul dreptului comercial
Determinarea obiectului dreptului comercial, a sferei sale de aplicare, este
legată de opţiunea legiuitorului pentru un anumit sistem, şi anume:
Sistemul subiectiv: dreptul comercial are ca obiect acele norme juridice care
sunt aplicabile profesioniştilor, adică este un drept profesional care se aplică
persoanelor care au calitatea de profesionist. Acest sistem a fost adoptat prima dată în
anul 1900 de către Germania.
Sistemul obiectiv: dreptul comercial are ca obiect acele norme juridice care
sunt aplicabile actelor, operaţiunilor şi faptelor care sunt calificate de lege ca fapte de
comerţ, indiferent de persoana care le săvârşeşte Acest sistem a fost adoptat pentru
prima dată de către Franţa în anul 1807. II mai întâlnim în Italia, Spania, Portugalia,
România. România a adoptat Codul Comercial în 1887 având ca model Codul
Comercial italian adoptat în 1882.
Codul comercial român are la bază concepţia obiectivă, stabilind în art. 3
actele juridice, treptele şi operaţiunile cărora le sunt aplicabile dispoziţiile sale, iar în
art. 7 stabilind limitele în care se aplică legea comercială.
Definiţia dreptului comercial
După scurta prezentare a noţiunilor de comerţ şi al obiectului dreptului
comercial ca ramură a sistemului nostru de drept, astfel, dreptul comercial este un
ansamblu de norme juridice de drept privat, care sunt aplicabile raporturilor juridice
izvorâte din săvârşirea actelor juridice, faptelor şi operaţiunilor, considerat de lege
fapte de comerţ, precum şi raporturile juridice la care participă persoanele care au
calitatea de profesionist11.

10
A se vedea St. D. Cărpenaru, op.cit., p. 1.
11
A se vedea I.N. Fintescu, Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 7, şi Şt.D. Cărpenaru, op. cit., p. 3;
3
 Secţiunea a II-a. Corelaţia dreptului comercial cu alte ramuri de drept
Ca o subramură autonomă dreptul comercial face parte dintr-un sistem
naţional de drept împreună cu alte discipline.. În cadrul acestui sistem dreptul
comercial se află în anumite corelaţii cu alte ramuri de drept privat sau drept public12.
a) Corelaţia dreptului comercial cu dreptul civil. Atât dreptul comercial cât şi
dreptul civil ca principale subramuri de drept privat reglementează raporturile
juridice patrimoniale bazate pe egalitatea juridică a părţilor13. În Codul comercial
sunt cuprinse numai regulile specifice raporturilor juridice comerciale iar regulile şi
principiile generale aplicabile acestor raporturi sunt reglementate de Codul civil, dar
ele se aplică atât raporturile civile cât şi raporturilor comerciale.
b) Corelaţia dreptului comercial cu dreptul procesual civil îşi găseşte
suportul juridic în dispoziţiile art. 889 Cod comercial, care prevăd că ,,Exerciţiul
acţiunilor comerciale se reglementează de Codul de procedură civilă, afară de
dispoziţiile codului de faţă”. Din acest text de lege rezultă că între Codul comercial şi
Codul de procedură civilă se creează aceeaşi relaţie ca cea existentă între Codul
comercial şi Codul civil prevăzută de art. 1 Cod comercial.
c) În ceea ce priveşte corelaţia cu dreptul comerţului internaţional afirmăm
faptul că ambele reglementează acele raporturi născute din săvârşirea unor fapte de
comerţ. Dreptul comercial are ca obiect raporturile de drept intern dintre persoane
fizice sau persoane juridice de naţionalitate română, pe când dreptul comerţului
internaţional se referă la acele raporturi în care sunt prinse elemente din state diferite
d) Corelaţia dreptului comercial cu dreptul concurenţei comerciale. Pe
parcursul dezvoltării societăţii omeneşti, din sfera dreptului comercial s-au desprins
treptat şi s-au format şi alte subramuri de drept autonome cum sunt: Dreptul maritim
şi fluvial, Dreptul aerian, Dreptul cambial, iar în secolul nostru Dreptul concurenţei
comerciale14.
Deşi reprezintă o subramură a dreptului comercial, dreptul concurenţei
comerciale prezintă anumite particularităţi care îl individualizează ca atare.
12
A se vedea: Şt. D. Cărpenaru, Introducere în cercetarea dreptului comercial; actualitatea şi perspectivele dreptului
comercial în Revista Dreptul nr. 9/1991, p. 10 – 13;
13
Pentru dezvoltarea problematicii privind asemănările şi deosebirile dintre dreptul civil şi dreptul comercial, a se vedea
Ghe. Beleiu, Drept civil român, Casa de editură şi presă ,,Şansa” SRL, Bucureşti, 1995, p. 37 – 38;
14
A se vedea: O. Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale, Concurenţa onestă, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1992, p. 23;
4
 Din punct de vedere al domeniului de aplicare, dreptul concurenţei
comerciale reglementează anumite fapte concrete şi perfect distincte, care scapă de
sub incidenţa dreptului comercial, care aşa cum am văzut are ca sferă de reglementare
faptele de comerţ. Aceste operaţiuni, acţiuni sau inacţiuni specifice dreptului
concurenţei comerciale au în vedere de exemplu: denigrarea unui rival; confuzia
provocată în mod deliberat cu produsele unui concurent; practicile concertate de tip
monopolist; abuzul de poziţie dominantă pe piaţă; dumpingul; subvenţiile la export
etc.
Sub aspectul finalităţii normelor de preocupare apar de asemenea unele
delimitări între cele două subramuri de drept surori. În timp ce dreptul concurenţei
promovează o anumită deontologie profesională care impune un anumit
comportament pe piaţă sau în relaţiile de afaceri, dreptul comercial reglementează în
mod deosebit statutul juridic al activităţii desfăşurate de profesionişti (negustori sau
industriaşi).
e) Cu dreptul administrativ. Rolul deosebit de important pe care îl are
activitatea comercială în societatea omenească şi îndeosebi acela de a produce şi pune
în circulaţie toate bunurile şi serviciile necesare unui trai decent, face ca operaţiunile
comerciale să nu se desfăşoare absolut după bunul plac al profesioniştilor. Principiul
liberalismului excesiv a fost estompat începând din S.U.A. după marea criză
economică din 1929-1933 care a impus ca o necesitate intervenţia statului în
activitatea economică. Deoarece activitatea comercială are un rol important pentru
societate, statul trebuie să intervină pentru a asigura o bună organizare şi desfăşurare
a acesteia. Statul trebuie să acţioneze pentru creearea şi desfăşurarea corectă a
activităţii comerciale şi înfiinţează Camera de Comerţ şi Industrie, Registrul
Comerţului, Bursa (Bursele) de valori, să asigure protecţia consumatorilor, să
garanteze combaterea concurenţei neloiale,
f) O altă corelaţie este aceea cu dreptul financiar deoarece activitatea
comercială este aducătoare de profit, profesioniştii se află sub incidenţa
reglementărilor legale prevăzute în materia fiscală
g) Corelaţia dreptului comercial cu dreptul penal. Pentru asigurarea ocrotirii
atât a unor interese generale cât şi a unor interese specifice profesioniştilor în legile
5
comerciale speciale sunt prevăzute pe lângă normele juridice de drept privat (norme
comerciale) şi unele fapte ce constituie infracţiuni. Spre exemplu în titlul VIII al
Legii nr. 3l/1990 privind societăţile comerciale, art. 265 la 276 sunt reglementate mai
multe infracţiuni care vizează nerespectarea condiţiei impuse de această lege specială.
De asemenea, profesioniştii urmează să răspundă penal pentru infracţiunile din Codul
penal şi din alte legi speciale cum sunt: Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerţului; Legea nr. 1l/1991 privind concurenţa neloială; Legea nr. 12/1990 privind
combaterea unor activităţi comerciale ilicite; Legea nr. 47/1994 privind combaterea
evaziunii fiscale şi altele.
În toate aceste cazuri răspunderea penală a profesioniştilor este supusă
normelor şi principiilor juridice de drept penal şi procesual penal.

Secţiunea a III-a. Izvoarele dreptului comercial

Izvoarele dreptului comercial ca disciplină autonomă nu se rezumă numai la

Codul civil, potrivit art. I Cod comercial ci au în vedere şi alte acte normative sau
culegeri de texte legale.
În funcţie de natura lor, izvoarele dreptului comercial se împart în două mari
categorii: izvoare normative şi izvoare interpretative. Dar aşa cum o să vedem în
continuare un anumit rol în interpretarea şi înţelegerea dreptului comercial revine şi
principiilor dreptului, autonomiei de voinţă şi aparenţei ca instituţii juridice.
3.1.Izvoarele normative (legislative) ale dreptului comercial român
Izvoarele legislative principale ale Dreptului comercial român sunt
Constituţia României, Codul comercial român şi legile comerciale speciale iar ca
izvoare normative subsidiare Codul civil şi legile civile speciale.
A) Constituţia României din 1991 reprezintă izvorul fundamental al dreptului
comercial român deoarece, ca lege fundamentală a ţării, reglementează principiile de
organizare a activităţii comerciale15.
În art. 134 din Constituţie se menţionează că economia României este o
economie de piaţă iar statul pe lângă alte obligaţii specifice trebuie să asigure
15
Constituţia în vigoare a României a fost adoptată de Adunarea Constituantă în 21 noiembrie 1991 (Monitorul Oficial
nr. 233 din 21 noiembrie 1991)
6
libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru
valorificarea tuturor factorilor de producţie (art. 134 alin 1 şi alin 2 lit. "a").
De asemenea, în art. 135 din Constituţia României se menţionează că statul
ocroteşte proprietatea care în ţara noastră este publică sau privată. Dreptul de
proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate în condiţiile legii (art.
41).
B) Codul comercial român este unul din principalele izvoare normative ale
dreptului comercial16. În această culegere de norme juridice comerciale sunt
reglementate unele instituţii fundamentale ale dreptului comercial cum sunt: faptele
de comerţ; profesioniştii; obligaţiile comerciale şi altele.
Reglementările juridice din Codul comercial român din 1887 prezintă
anumite particularităţi.
Unele norme juridice specifice din acest cod reglementează instituţiile proprii
ale dreptului comercial, cum sunt spre exemplu: faptele de comerţ (art. 3, art. 4 şi art.
56 Cod comercial); calitatea de profesionist (art. 7 şi art. 8 Cod comercial); contractul
de comision (art. 405 - 412 Cod comercial) şi altele.
Anumite norme ale Codului comercial cuprind derogări de la regulile
generale ale Codului civil; de exemplu normele referitoare la: solidaritatea
codebitorilor (art. 42 Cod comercial); interdicţia acordării termenului de graţie (art.
44 Cod comercial); retractul litigios (art. 45 Cod comercial) etc.
Iar alte norme ale Codului comercial dezvoltă şi adaptează unele instituţii
juridice din Codul civil. De exemplu: contractul de vânzare-cumpărare (art. 67 la art.
73 Cod comercial); contractul de mandat comercial (art. 374-391 Cod comercial) şi
altele.
De asemenea în Codul comercial român sunt cuprinse anumite norme juridice
referitoare la încheierea contractelor între absenţi (art. 33-39 Cod comercial). Aceste
norme sunt specifice dreptului civil dar au fost introduse în Codul comercial pentru a
acoperi o lacună a Codului civil român din 1865. Dar aceste norme sunt aplicabile
atât în materie comercială cât şi în materie civilă17.
16
Numai în mod excepţional. anumite norme de drept comercial se află reglementate în Codul civil. Avem în vedere
dispoziţiile art. 1183 şi 1184 Cod civil privind registrele profesioniştilor. În acest sens a se vedea şi D. Gălăşescu,
Drept comercial, op.cit., p. 150-151
17
A se vedea C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil – Teoria generală a obligaţiilor, Editura ALL, Bucureşti, p. 51 - 52
7
 Este de reţinut că în principiu, normele juridice cuprinse în Codul comercial
au un caracter supletiv, rămânând la aprecierea şi latitudinea părţilor. Dar Codul
comercial conţine şi anumite norme cu caracter imperativ, menite să asigure
protejarea intereselor generale ale profesioniştilor şi neprofesioniştilor şi care sunt
obligatorii pentru părţile participante la obligaţiile comerciale.
C) Legile comerciale speciale constituie de asemenea un izvor normativ
principal al dreptului comercial.
În categoria legilor comerciale speciale sunt incluse: legile adoptate de
parlament (legile stricto sensu); decretele-legi; hotărârile şi ordonanţele guvernului,
precum şi actele normative emise de alte organe ale statului.
3.2. Izvoarele reprezentative ale dreptului comercial român
Pe lângă izvoarele legislative (normative) dreptul comercial român
beneficiază şi de anumite izvoare interpretative. Rolul acestora este de a ajuta la
interpretarea şi înţelegerea voinţei manifestate în raporturile juridice comerciale, cum
este cazul uzurilor (uzanţelor comerciale) sau la interpretarea şi aplicarea corectă a
actelor normative comerciale, în cazul doctrinei şi practicii judiciare (jurisprudenţei).
A. Uzurile sau uzanţele comerciale, ca noţiune juridică constituie anumite
reguli de conduită născute din practica socială, folosite o vreme îndelungată şi
respectate între părţi ca o normă juridică obligatorie18.
Spre deosebire de alte sisteme naţionale de drept, în dreptul comercial român,
uzurile sau uzanţele comerciale nu constituie izvoare normative19.
Uzurile (uzanţele) comerciale în dreptul românesc au rolul de a întregi şi
lămuri sensul şi limitele voinţei părţilor cu ocazia asumării unor obligaţii20.
Recunoaşterea uzurilor (obiceiurilor, uzanţelor) cu valoare interpretativă
rezultă din unele dispoziţii ale Codului civil român. Potrivit art. 970 Cod civil,
convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este
prevăzut expres, ci şi la toate urmările pe care echitatea, obiceiul sau legea dă
obligaţiei după natura sa. Rezultă că în temeiul acestor dispoziţii legale, obligaţiile
18
Vezi Şt.D. Cărpenaru, op.cit., p. 16
19
În sensul recunoaşterii uzanţelor normative, cu aplicaţie subsidiară în cazurile prevăzute de lege, a se vedea I.L.
Georgescu, op.cit., vol. I, p. 132; Ion Turcu, Dreptul afacerilor, Ed. Fundaţiei ,,Chemarea”, Iaşi, 1992, p. 11. În ce
priveşte jurisprudenţa a se vedea Cas. dec. din 13 decembrie 1913, în M.A. Dumitrescu, Codul de comerciu adnotat, Ed.
,,Cugetarea”, Bucureşti, 1926, p. 2
20
În privinţa uzanţelor comerciale internaţionale a se vedea D.A. Sitaru, op. cit., p. 127 şi urm.
8
din contractele comerciale trebuie executate cu bună-credinţă şi cu diligenţa necesară
unui bun profesionist. Aceste contracte trebuie interpretate în sensul că ele cuprind şi
obligaţiile rezultate din obiceiurile activităţii comerciale, chiar dacă nu există o
stipulaţie expresă în acest sens.
De asemenea, potrivit art. 980 Cod civil dispoziţiile îndoielnice se
interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul. Rezultă că atunci
când anumite clauze ale contractului comercial sunt îndoielnice sau echivoce, pentru
a desluşi sensul lor, trebuie să se apeleze la obiceiul activităţii comerciale existente la
locul încheierii contractului.
Iar potrivit art. 981 Cod civil, clauzele obişnuite într-un contract se
subînţeleg, deşi nu au fost prevăzute expres în acel contract. Şi această dispoziţie
legală are o importanţă deosebită în activitatea comercială, care se bazează pe
anumite obiceiuri. Aceste uzuri (uzanţe) sunt considerate de lege ca fiind acceptate în
mod tacit de către părţile contractante.
B. Doctrina comercială. În principiu doctrina juridică nu constituie un izvor
de drept pentru nici o ramură, deci nici pentru dreptul comercial. Cu toate acestea
doctrina dreptului comercial constituie un important mijloc şi instrument de
interpretare şi înţelegere a legislaţiei, principiilor şi instituţiilor specifice dreptului
comercial. Se apreciază că doctrina juridică reprezintă un factor de progres al
dreptului, deoarece multe din soluţiile exprimate de aceasta sunt preluate de legiuitor
şi transpuse în acte normative. Noua doctrină a dreptului comercial, bazată pe
reglementările legislaţiei româneşti postrevoluţionare aflată în proces de formare va
spori cu siguranţă dezvoltarea dreptului comercial român.
C. Practica judiciară (jurisprudenţa). Spre deosebire de marele sistem anglo-
american de common-law care se bazează pe practica instanţelor judecătoreşti în
sistemul nostru de drept jurisprudenţa nu a fost recunoscută ca un izvor propriu-zis de
drept. Instanţele judecătoreşti, potrivit principiului separaţiei puterilor în stat, sunt
competente să aplice legea, fără ca soluţiile lor să aibă valoarea şi puterea
precedentului judiciar. Cu toate acestea hotărârile instanţelor judecătoreşti au un rol
deosebit şi contribuie la transpunerea corectă în viaţă a legilor comerciale.

9
 În doctrina de specialitate se afirmă că, practica judiciară reprezintă
"laboratorul" în care se verifică soliditatea concepţiei şi, implicit, eficienţa legii21.
Soluţiile date de practica judiciară şi în mod deosebit deciziile Curţii
Supreme de Justiţie date în judecarea recursurilor în interesul legii constituie un
important izvor de inspiraţie pentru legislaţia şi practica dreptului comercial.

21
A se vedea în acest sens, Şt. D. Cărpenaru, op. cit., p. 17
10
 CAPITOLUL II
PROFESIONIŞTII

Secţiunea I. Noţiuni introductive

1.1. Precizări prealabile
Noţiunea de comerţ are un conţinut complex, determinând o funcţie
economică ce constă în a cumpăra materii prime sau produse pentru a le revinde în
acelaşi stadiu fizic, dar în condiţii convenabile consumatorilor. În acelaşi timp,
aceeaşi noţiune defineşte profesiunea unui corp de agenţi economici care acţionează
în cadrul pieţei, asigurând actele de schimb22.
Sub aspect juridic, noţiunea de comerţ defineşte transferul titlurilor de
proprietate asupra materialelor şi serviciilor precum şi prestaţiile de servicii realizate
între diferitele stadii ale producţiei sau direct între producător şi consumator, care de
asemenea se consideră că reprezintă acte de comerţ23.
Calitatea de profesionist implică un statut juridic diferit de cel al
neprofesioniştilor, cu consecinţe deosebite asupra raporturilor la care participă24:
a) Prin proiecţia calităţii sale profesionistul conferă natură tuturor activităţilor
săvârşite, în exerciţiul activităţii profesionale, creând zona importantă a faptelor de
comerţ subiective.
b) Dreptul comercial rezervă profesionistului un număr important de norme,
cu caracter profesional. Unele sunt imperative şi au drept scop să impună
profesionistului o disciplină de breaslă, necesară pentru ocrotirea intereselor terţilor,
în general, – simpli consumatori sau contractanţi care se impun în vasta circulaţie a
bunurilor – cât şi economiei naţionale în genere, care nu poate fi faţă de destinele
unei importante ramuri a avuţiei naţionale. În această categorie sunt cuprinse norme
privitoare la dobândirea autorizaţiei de exerciţiu a comerţului, reguli referitoare la
înmatricularea în Registrul comerţului, la publicitate în general, la faliment, etc.
Altele au ca scop să apere întreprinderea profesionistului de atingerile aduse de către
22
A. Dayan: op.cit., p. 23
23
Dictionnaire commercial de L’ academie des sciences commerciales, Ed. Hachette, Paris, 1979, p.50
24
A se vedea : I.L. Georgescu, op.cit., vol. I, p. 406; V.D. Zlătescu, Irina Moroianu-Zlătescu,op. cit., p. 23; M. Juglert,
B. Ippolito, op. Cit., p. 117.
11
terţi, integrităţii sale, aici trebuind menţionate toate acele norme din codul de comerţ
sau din legile speciale care ocrotesc numele comercial, aşa cum în dreptul civil există
norme care ocrotesc numele patrimonial precum şi elementele fondului de comerţ în
general, ca: emblema, marca de fabrică sau de comerţ, brevetele de invenţie etc.
c) actele şi faptele juridice generatoare de obligaţii, săvârşite de un
profesionist, atrag aplicarea dreptului comercial, chiar dacă la ele participă un
neprofesionist. În acest sens art. 56 Cod comercial prevede ,,Dacă un act este
comercial numai pentru una dintre părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, încât priveşte
acest act, legii comerciale, afară de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a
profesioniştilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel”.
1.2. Definiţia profesionistului
Spre deosebire de faptele de comerţ, care nu au o definiţie legală,
profesionistul este definit în art. 7 Cod comercial, astfel : “ Sunt profesionişti aceia
care fac fapte de comerţ , având comerţul ca o profesiune obişnuită, şi societăţile
comerciale“. Deci sunt profesionişti atât persoanele fizice care săvârşesc fapte de
comerţ ca profesiune obişnuită – profesionişti individuali - cât şi persoanele juridice -
profesionişti colectivi. Codul Comercial defineşte profesionistul persoana fizică nu
prin apartenenţa sa la un anumit grup profesional - sistemul obiectiv - ci prin actele
şi operaţiunile, faptele de comerţ pe care le săvârşeşte cu caracter profesional. În
privinţa persoanelor juridice, Codul comercial se rezumă la a preciza că : " au
calitatea de profesionist şi societăţile comerciale" .
Alături de Codul comercial există alte numeroase reglementări care oferă
informaţii despre noţiunea de profesionist:
Astfel art. 1. alin 2 din Legea nr. 26/1990 republicată şi actualizată arată că
în înţelesul prezentei legi, profesioniştii sunt persoanele fizice şi asociaţiile familiale,
care efectuează în mod obişnuit acte de comerţ, societăţile comerciale, companiile
naţionale şi societăţile naţionale, regiile autonome, grupurile de interes economic cu
caracter comercial şi societăţile cooperativă.
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei cuprinde în categoria
profesioniştilor o serie de persoane juridice (societăţile comerciale, societăţile

12
cooperative, societăţi agricole, grupuri de interes economic), cât şi persoane fizice,
acţionând individual sau asociaţii familiale.
Legea nr. 359/2004 privind simplificarea înmatriculării în registrul
comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale, şi persoanelor juridice,
înregistrarea fiscală a acestora precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor
juridice reglementează în art. 2 obligaţia ca, după înmatricularea în Registrul
comerţului şi înregistrarea fiscală, societăţile comerciale, societăţile şi companiile
naţionale, grupurile de interes economic, regiile autonome şi societăţile cooperative,
precum şi sucursalele înfiinţate de acestea, denumite în continuare solicitanţi, să ceară
autorizarea funcţionării.
Ordonanţa Guvernului nr.130/2000 privind regimul juridic al contractelor la
distanţă, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 51/2003, reglementează condiţiile
încheierii şi executării contractelor la distanţă intre profesioniştii, care furnizează
produse şi servicii, şi consumatori. În înţelesul ordonanţei, profesionistul este orice
persoană fizică sau juridică autorizată să desfăşoare activitate de comercializare a
produselor sau serviciilor de piaţă în cadrul activităţii sale.
Atribuirea calităţii de profesionist este supusa deci, în această concepţie, unei
autorizări prealabile; în rest, definiţia poate fi privită ca fiind restrictivă (întrucât
reduce noţiunea de comerţ la comercializarea produselor şi serviciilor) cat şi
imprecisă (întrucât nu precizează caracterul profesional activităţii profesionistului).
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.44/2008 privind desfăşura activităţi
economice pe teritoriul României spune că orice persoană fizică, cetăţean român sau
cetăţean al unui alt stat membru al Uniunii Europene ori al Spaţiului Economic European

Secţiunea a II-a. Categorii de profesionişti

2.1. Precizari prealabile.

Potrivit art. 7 Cod comercial, profesioniştii se împart în două categorii:
profesioniştii persoane fizice (profesioniştii individuali) şi societăţile comerciale
(profesioniştii colectivi).Acestea sunt principalele categorii de profesionişti, dar nu
sunt singurele categorii. În temeiul art.1 alin. 2. din Legea nr. 26/1990 la acestea se
13
adaugă companiile naţionale şi societăţile naţionale, regiile autonome, grupurile de
interes economic cu caracter comercial şi societăţile cooperative25.
2.2. Profesioniştii persoane fizică
Potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 44/2008 (art. 3), poate desfăşura activităţi
economice pe teritoriul României orice persoană fizică, cetăţean român sau cetăţean al
unui alt stat membru al Uniunii Europene ori al Spaţiului Economic European:
 individual şi independent, ca persoane fizice autorizate (PFA);
 ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale;
 ca membri ai unei întreprinderi familiale.
Trebuie să remarcăm faptul că, deşi are un sens mai larg, conceptul de activitate
economică, aşa cum este definit la art. 2 lit. a), „activitatea agricolă, industrială,
comercială, desfăşurată pentru obţinerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate
fi exprimată în bani şi care sunt destinate vânzării ori schimbului pe pieţele organizate
sau unor beneficiari determinaţi ori determinabili, în scopul obţinerii unui profit”, se
suprapune noţiunii de comerţ.
Având în vedere formele sub care o persoană fizică poate acţiona pe piaţa
românească desfăşurând o activitate economică şi ţinând cont de faptul că între-
prinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale şi membrii unei
întreprinderi familiale sunt profesionişti de la data înregistrării acestora în registrul
comerţului (art. 22 şi 31 din O.U.G. nr. 44/2008), înregistrarea acestora în registrul
comerţului dobândind caracter constitutiv (asemenea societăţilor comerciale),
„dispensându-i, aparent, de condiţiile prevăzute de art. 7 C.com.” 26, concluzionăm că
dispoziţiile art. 7 C. com care stabilesc condiţiile de dobândire a calităţii de profesionist
şi găsesc aplicabilitatea numai în ceea ce priveşte stabilirea calităţii de profesionist sau
neprofesionist pentru persoanele fizice autorizate (PFA)27. În această privinţă,
majoritatea autorilor au stabilit că, pentru dobândirea calităţii de profesionist de către o
persoană fizică, sunt necesare a fi îndeplinite 3 condiţii28:

25
A se vedea Smaranda Angheni, Drept comercial, Editura Oscar Print, Bucureşti, p.37-38,pentru un punct de vedere
care consideră că regiile autonome si societăţile cooperative nu au calitatea de profesionist.
26
I. Schiau, op. cit., p. 36.
27
Orice persoană interesată poate face dovada calităţii de profesionist în cadrul procedurii insolvenţei sau separat, prin acţiune în
constatare, dacă justifică un interes legitim.
28
Pentru o analiză detaliată a acestor condiţii, a se vedea St. Cărpenaru, op. cit., p. 63-67.
14
  persoana fizică să săvârşească anumite29 acte (fapte) de comerţ
obiective30;
 săvârşirea actelor de comerţ să aibă caracter de profesie, adică există un
exerciţiu sistematic şi efectiv în acest sens, chiar dacă nu sub forma unei
activităţi exclusive (o persoană poate avea mai multe profesii în paralel).
Acest exerciţiu (element de fapt, obiectiv) trebuie să fie dublat de intenţia
de a deveni profesionist (element psihologic, subiectiv);
 săvârşirea actelor (faptelor) de comerţ să se facă în nume propriu,
independent şi pe riscul său, profesionistul fiind un întreprinzător31.

2.3. Profesioniştii persoane juridice

2. 3.1.Societăţile comerciale
2.3.1.1.Natura juridică a societăţii comerciale
Societatea comercială poate fi privită cel puţin din doua puncte de vedere:
a) ca o instituţie juridică în sine, considerată a fi un organism, constituit de
regulă pe baze asociative, în vederea realizării unei activităţi comerciale
cu scopul obţinerii unui anumit profit de către cei care s-au asociat;
b) ca un contract, cu caracteristici proprii determinate de specificul scopului
pentru care s-a realizat acordul de voinţă. Societatea comercială este o instituţie
juridică guvernată de un ansamblu de reguli care organizează într-o manieră
imperativă şi deosebită un grup de persoane având un scop bine determinat.
2. 3.1.2.Formele societăţilor comerciale
Potrivit art.2 din Legea 31/1990 societăţile comerciale se vor constitui în una
dintre următoarele forme juridice: societate în nume colectiv; societate în comandită
simplă; societate pe acţiuni; societate în comandită pe acţiuni şi societate cu
răspundere limitată.

29
Actele săvârşite să aibă acest caracter (de act de comerţ) chiar pentru sine-însuşi. Nu intră în această categorie actele de comerţ
unilaterale sau mixte, actele având caracter civil pentru persoana în cauză: spre exemplu, încheierea unei asigurări de viaţă pentru cel
asigurat ori folosirea cecului..
30
A se vedea supra cap. I, secţ. a II-a.
31
Acesta îl diferenţiază de auxiliarii de comerţ care acţionează în numele şi pe seama întreprinzătorului (patronului).
15
 Formele societăţii comerciale reglementate de legea noastră sunt, în general,
aceleaşi ca şi cele existente în alte ţării, acest lucru fiind rezultatul practicii
îndelungate în activitatea comercială din ţările cu economie de piaţă.
Deosebirile dintre diferitele forme ale societăţii comerciale au drept criteriu
întinderea răspunderii asociaţilor faţă de terţi pentru obligaţiile societăţii.
2. 3.2. Regiile autonome
Potrivit art.1 din Legea nr. 15/199032 unităţile economice de stat, indiferent
de organul în subordinea căruia îşi desfăşoară activitatea, se organizează şi
funcţionează, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi, sub forma de regii
autonome sau societăţi comerciale.
Astfel, regiile autonome reprezintă unităţi economice aflate în proprietate
publică care se organizează şi funcţionează în ramurile strategice ale economiei
naţionale - industria de armament, energetică, exploatarea minelor şi a gazelor
naturale, poştă şi transporturi feroviare -, precum şi unele domenii aparţinând altor
ramuri stabilite de guvern.
Regiile autonome sunt persoane juridice şi funcţionează pe baza de gestiune
economică şi autonomie financiară.
Acestea se pot înfiinţa prin hotărâre a guvernului, pentru cele de interes
naţional, sau prin hotărâre a organelor judeţene şi municipale ale administraţiei de
stat, pentru cele de interes local. Prin actul de înfiinţare a regiei autonome se vor
stabili obiectul său de activitate, patrimoniul, denumirea şi sediul principal.
Regiile autonome pot înfiinţa în cadrul structurii lor: uzine, fabrici, ateliere,
servicii, sucursale şi alte asemenea subunităţi necesare realizării obiectului de
activitate.
Regia autonoma este proprietara bunurilor din patrimoniul său. În exercitarea
dreptului de proprietate, regia autonoma posedă, foloseştesi dispune, în mod
autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu, sau le culege fructele, după caz,
în vederea realizării scopului pentru care a fost constituită.
Conducerea regiei autonome revine consiliului de administraţie, compus din
7-15 persoane, din care una este directorul sau directorul general al regiei. Consiliul
32
Legea nr. 15 /1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăşi comerciale a fost
publicată în M.O. nr. 98/1990, cu modificările şi completările ulterioare
16
de administraţie se numeşte prin ordin al ministrului de resort sau, după caz, prin
decizia conducătorului administraţiei teritoriale locale. Consiliul de administraţie îşi
desfăşoară activitatea în conformitate cu propriul său regulament de organizare şi
funcţionare şi hotărăşte în toate problemele privind activitatea regiei, cu excepţia
celor care, potrivit legii, sunt date în competenţa altor organe.
2.3.3. Societăţile cooperative
Potrivit Legii 1/200533 cooperaţia reprezintă un sector specific al economiei
care funcţionează prin societăţi cooperative şi alte forme de asociere a acestora la
nivel teritorial şi naţional.
Societatea cooperativă este o asociaţie autonomă de persoane fizice si/sau
juridice, după caz, constituită pe baza consimţământului liber exprimat de acestea, în
scopul promovării intereselor economice, sociale şi culturale ale membrilor
cooperatori, fiind deţinută în comun şi controlată democratic de către membrii săi.
Societăţile cooperative se pot constitui în una dintre următoarele forme:
a) societăţi cooperative meşteşugăreşti - asociaţii de persoane fizice care
desfăşoară în comun activităţi de producţie, de comercializare a mărfurilor, de
executare de lucrări şi prestări de servicii, care contribuie, direct sau indirect, la
dezvoltarea activităţilor meşteşugăreşti ale membrilorlor cooperatori;
b) societăţi cooperative de consum - asociaţii de persoane fizice care
desfăşoară în comun activităţi de aprovizionare a membrilor cooperatori şi a terţilor
cu produse pe care le cumpără sau le produc şi activităţi de prestări de servicii către
membrii lor cooperatori şi către terţi;
c) societăţi cooperative de valorificare - asociaţii de persoane fizice care se
constituie în scopul de a valorifica produsele proprii sau achiziţionate prin distribuţie
directă sau prin prelucrare şi distribuţie directă;
d) societăţi cooperative agricole - asociaţii de persoane fizice care se
constituie cu scopul de a exploata în comun suprafeţele agricole deţinute de membrii
cooperatori, de a efectua în comun lucrări de îmbunătăţiri funciare, de a utiliza în
comun maşini şi instalaţii şi de a valorifica produsele agricole;

33
A se vedea Legea nr. 1 din 21 februarie 2005 privind organizarea si functionarea cooperatiei publicată în Monitorul
Oficial nr. 172 din 28 februarie 2005
17
 e) societăţi cooperative de locuinţe - asociaţii de persoane fizice care se
constituie cu scopul de a construi, cumpăra, conserva, renova şi administra locuinţe
pentru membrii lor cooperatori;
f) societăţi cooperative pescăreşti - asociaţii de persoane fizice care se
constituie cu scopul de a înfiinţa ferme piscicole şi de acvacultură, de a produce,
repara, întreţine şi cumpără echipamente, utilaje, instalaţii, ambarcaţiuni de pescuit,
precum şi de a pescui, prelucra şi distribui produse piscicole;
g) societăţi cooperative de transporturi - asociaţii de persoane fizice care se
constituie cu scopul de a realiza activităţi de transport şi activităţi conexe acestora,
pentru membrii cooperatori şi pentru terţi, pentru îmbunătăţirea tehnică şi economică
a activităţilor de transport desfăşurate de membrii cooperatori;
h) societăţi cooperative forestiere - asociaţii de persoane fizice care se
constituie cu scopul de a amenaja, exploata, regenera şi proteja fondul forestier
deţinut de membrii cooperatori, ţinând seama de condiţiile impuse de regimul silvic;
i) societăţi cooperative de alte forme, care se vor constitui cu respectarea
dispoziţiilor prezentei legi.
Numărul minim de membri cooperatori ai unei societăţi cooperative se
stabileşte prin statut, dar nu este mai mic de 5.
Societatea cooperativa este persoană juridică de la data înmatriculării în
Registrul comerţului.
2.3.4. Grupurile de interes economic
Literatura de specialitate 34
surprinde multiple definiri ale grupurilor de
interes, mai mult sau mai puţin diferite unele de altele. Majoritatea, însă, desemnează
un ansamblu organizat de indivizi care, în vederea apărării şi susţinerii unor interese
comune, încearcă să influenţeze procesul decizional, respectiv formularea politicilor
publice. Grupurile de interes, în funcţie de natura lor (grup formal, informal sau
orientat spre anumite probleme - issue group) acţionează asupra guvernământului
prin diferite metode - lobbying, proteste, greve, strângere de semnături, boicoturi,
marşuri. Diversitatea modalităţilor de acţiune se reflectă în diversitatea grupurilor de
34
Abordari extensive ale problematicii grupurilor de interes se regasesc în Berry, Jeffrey M., The Interest Group
Society, Boston, Toronto: Little, Brown and Company, 1984; Ornstein, Norman, Elder, Shirley, Interest Groups,
Lobbying, Policymaking, Congressional Quarterly Press, 1978; Truman, David B., The Governamental Process -
Political Interest and Public Opinion, Westport - Connecticut: Greenwood Press, 1951.
18
interes. Ele pot fi grupuri informale, spontane, organizaţii formale (grupuri de interes
institution ale ), grupuri de interes asociative, organizaţii voluntare şi specializate în
articularea intereselor. Modalitatea cea mai răspândită face referire la practica
lobbying, prin care un anumit grup de interes (sau chiar o anumită persoană) încearcă
să determine o oficialitate să adopte o poziţie sau să ia o decizie care să servească
interesele respectivului grup.
2.3.5. Micii profesioniştii
Potrivit art. 34 Cod Comercial, dispoziţiile privitoare la obligaţia ţinerii
registrelor comerciale nu se aplica colportorilor, profesioniştilor care fac micul trafic
ambulant, cărăuşilor sau acelor al căror comerţ nu iese din cercul unei profesii
manuale.
Această dispoziţie care scuteşte pe unii profesionişti de una din obligaţiile la
care sunt ţinuţi profesioniştii obişnuiţi, ar putea face să creadă că dreptul roman
cunoaşte o nouă categorie de profesionişti35, micii profesionişti, corespunzătoare
noţiunii dreptului germanic "Miderkaufleute" cu atât mai mult cuvânt cu cât unele
legi speciale cum este legea asupra impozitului de lux şi cifra de afaceri disting intre
marii şi micii profesionişti. În realitate,legiuitorulromân nuderogălaprincipiile care
guvernează moduldobândirii calităţiide profesionist(art 7 Cod comercial), nici la
regula ca este supus dreptului comercial întreg complexul obligaţiilor unui
profesionist, indiferent dacă se nasc din raporturile cu alţi profesionişti, sau
neprofesionişti.
Dispoziţia art. 34 nu trebuie deci înţeleasă decât ca o simpla scutire, fata de
volumul redus al afacerilor şi de pregătirea intelectuală incompletă a unor categorii
de profesionişti. Ea face dovada că în concepţia legiuitorului roman volumul
operaţiilor comerciale ale unei persoane, nu o împiedica să devină profesionist.
Elementul cantitativ a cedat astfel pasul celui calitativ, astfel nu importanţa materială
a afacerilor, ci calitatea lor dă naştere profesionistului. Se urmăreşte astfel apărarea
acestor categorii de profesionişti, dată fiind existenţe lor, de aplicarea sancţiunilor
pentru bancrută, prevăzute pentru faliţii care nu ţin registre – colportorii,

35
A se vedea P. Demetrescu op.cit. pag.56

19
profesioniştii ambulanţi, cărăuşii şi acei al căror comerţ nu iese din cercul unei
meserii manuale, adică meseriaşii.

Secţiunea a III-a. Calitatea de profesionist. Dobândirea calităţii de

profesionist

În temeiul Codului comercial român, calitatea de profesionist se dobândeşte

în mod diferit, după cum este vorba de persoană fizică sau societate comercială.
Deosebirea se explică prin caracterele specifice celor două categorii de subiecte
participante la raporturile comerciale. Pe când profesionistul persoana fizică
dobândeşte această calitate prin exerciţiul profesional de fapte de comerţ
consacrându-se astfel un sistem realist, întemeiat pe fapte -facto-in acord cu natura
specifică a persoanei fizice, care poate ,fata de regimul de libertate al organizării
noastre legale şi sociale actuale, sa-si desfăşoare activitatea pe planuri multiple,
persoanele juridice dobândesc aceasta calitate prin faptul constituirii lor, în vederea
dezvoltării unei activităţi comerciale36,calificata astfel de Codul de comerţ (art.3).In
acest caz s-a urmat deci sistemul opus celuilalt, sistemul formal.
Dacă în primele etape de evoluţie istorică a comerţului, importanţa
individului e precumpănitoare, dezvoltarea modernă a comerţului, mai ales a celui
care are ca obiect industria, dovedeşte tendinţe asociative puternice. Astfel, cu timpul,
comerţul individual cedează în fata celui colectiv, mai ales în ramura industriei şi
marelui comerţ.
3.1.Dobândirea calităţii de profesionist de către persoana fizică
3.1.1.Condiţiile cerute pentru dobândirea calităţii de profesionist-
persoanele fizice
Aşa cum prevede art.7 din Codul comercial, ,,sunt profesionişti aceia care
fac fapte de comerţ având comerţul ca profesiune obişnuită”…Din textul legal rezultă
ca, pentru a dobândi calitatea de profesionist, persoana fizică trebuie să îndeplinească

36
A se vedea I.N.Finţescu, op. cit., vol. I, p. 76-78; R. Rodiere, R.Houin,op. cit.,p. 51; Cas.III, dec. Nr.312/1938, în
Revista de drept comercial, 1936, p. 335; Trib. Muscel, sent com. nr. 19/1934, în „Pandectele române”, 1935. III,p. 10.,
I.L. Georgescu, op. cit., vol. I. p. 413-414.
20
două condiţii: să săvârşească fapte de comerţ şi să săvârşească faptele de comerţ ca o
profesiune liberală.
În ceea ce priveşte condiţiile cerute pentru dobândirea calităţii de profesionist
de către persoana fizica în doctrina nu exista un punct de vedere unitar.
Majoritatea autorilor considera ca, alături de cele doua condiţii prevăzute de
art.7 C.com., trebuie sa se adauge şi o a treia condiţie, aceea ca faptele de comerţ sa
fie săvârşite în nume propriu. Aceasta condiţie ar fi necesara pentru a delimita pe
profesionist de auxiliarii folosiţi de acesta în activitatea comercială.
Unii autori au considerat ca printre condiţiile necesare dobândirii calităţii de
profesionist trebuie îndeplinită şi condiţia capacităţii37.Desigur, calitatea de
profesionist se deosebeşte prin săvârşirea de fapte de comerţ , intre care cele mai
numeroase sunt actele juridice. Dar întrucât capacitatea profesionistului priveşte
săvârşirea actelor juridice, ea nu este o condiţie a dobândirii calităţii de profesionist.
Într-adevăr, actele juridice pot fi săvârşite nu numai personal, ci şi prin reprezentare.
în acest sens, potrivit art.13 Cod Comercial ,minorul poate continua comerţul prin
ocrotitorul legal, caz în care minorul are calitatea de profesionist, fără a avea
capacitatea de a încheia actele juridice impuse de activitatea comerciala.
Drept concluzie la cele arătate pentru dobândirea calităţii de profesionist de
către o persoana fizică e necesar să fie îndeplinite trei condiţii:
săvârşirea de fapte de comerţ obiective;
săvârşirea faptelor de comerţ ca o profesiune;
săvârşirea faptelor de comerţ în nume propriu.
A)Exerciţiul de fapte de comerţ obiective de natura a constitui obiectul
unei profesiuni liberale. Suportul comercialităţii îl constituie fapta obiectivă de
comerţ38,adică acele acte enumerate de cod în art. 3.De obicei, în practică are loc o
specializare, într-o anumită ramură, bancară, asigurare, armator naval, impresar
teatral, revânzător. Dar tot atât de frecvent este ca aceeaşi persoană să îmbrăţişeze în
exerciţiul comerţului mai multe operaţiuni dintre acelea prevăzute de cod. În
37
C. Bălescu, op. cit., p 134
38
A se vedea La Lumila, op. cit., nr. 130, p. 167: contra, Rocco, op. cit., 259, nr. 60,care formulează prima condiţie:
Exerciţiul unei activităţi intermediare şi deci îndeplinirea unora sau mai multor acte, denumite acte de comerţ
fundamentale.Îndeplinirea de acte de comerţ conexe va fi deci insuficientă pentru că aceste acte sunt comerciale numai
în masura în care se leaga de o activitate comercială.
21
concepţia Codului comercial român numai săvârşirea de fapte de comerţ obiective
conferă calitatea de profesionist. După dobândirea calităţii de profesionist, toate
actele şi faptele juridice ale profesionistului sunt prezumate a fi comerciale(art.4 Cod
comercial).
Calitatea de profesionist se dobândeşte prin săvârşirea de fapte de comerţ
obiective, numai dacă actele sau operaţiunile săvârşite sunt fapte de comerţ obiective
pentru persoana care le săvârşeşte. În consecinţă, o persoana (neprofesionist) care
săvârşeşte fapte de comerţ unilaterale sau mixte nu devine profesionist, dacă pentru
ea actele juridice încheiate au caracter civil.
O persoană poate săvârşi una sau mai multe fapte de comerţ obiective, în
funcţie de obiectul comerţului avut în vedere. Se cere însă ca faptele de comerţ sa fie
de natură ca, prin săvârşirea lor, să asigure posibilitatea exercitării unei profesiuni.
Într-adevăr, săvârşirea unor fapte de comerţ obiective conexe sau accesorii, cum ar fi,
de exemplu, emiterea de cambii, chiar repetată, nu ar putea atribui calitatea de
profesionist, deoarece această operaţiune nu poate constitui
prin ea însăşi, exercitarea unei profesiuni. Tot astfel nu poate deveni
profesionist acela care face, oricât de des, depozite în magazinele generale, sau
operaţiuni asupra recipiselor de depozit sau a buletinului de gaj.
Pentru a duce la dobândirea calităţii de profesionist, săvârşirea faptelor de
comerţ obiective trebuie să fie efectivă. Deci, nu este suficientă simpla intenţie de a
deveni profesionist. Împrejurarea că o persoană are o firmă în registrul comerţului nu
îi conferă acestuia calitatea de profesionist. Această calitate o poate dobândi numai
dacă persoana în cauză săvârşeşte fapte de comerţ obiective. Săvârşirea de fapte de
comerţ nu trebuie înţeleasă în accepţiunea sa materială, de activitate directă, în sensul
său juridic de a lua asupra sa răspunderea pentru urmările juridice ale actelor
îndeplinite în mediul social. De aceea minorul neemancipat, în numele căruia se
exercită un comerţ, deşi personal şi direct, nu poate face acte de comerţ, totuşi el este
acela care va suporta consecinţele bune sau rele ale acestui comerţ. Săvârşirea unor
fapte de comerţ se poate realiza şi indirect, prin intermediul altei persoane, de
exemplu, prin intermediul unui prepus. Nu va fi profesionist prepusul, care lucrează

22
în numele patronului, în virtutea uni raport de reprezentantă, şi nici toţi aceia care, în
mod public, desfăşoară un comerţ, în numele altuia.
În sfârşit, calitatea de profesionist se dobândeşte prin săvârşirea de fapte de
comerţ obiective numai dacă acestea au un caracter licit¹2222. Orice acte sau
operaţiuni contrare ordinii publice sau bunelor moravuri sunt nule şi nu produc nici
un efect (quod nullum est nullum producit efectum ).În acest sens, desfăşurarea unor
activităţi care sunt interzise liberei iniţiative nu pot duce la dobândirea calităţii de
profesionist2222.
B)Exerciţiul activităţilor arătate la punctul ,,A’’ ,trebuie să fie
permanent,
sistematic, săvârşit ca profesiune. Pentru ca exerciţiul faptelor de comerţ
să ducă la dobândirea calităţii de profesionist, pentru a avea ,,o profesiune obişnuită’’
nu este suficientă o activitate întâmplătoare şi discontinuă, ci o activitate ce se
atribuie din punct de vedere economic şi social noţiunii de profesie. Activitatea, deci,
organizată, sistematică şi omogenă de natură a dobândi un câştig durabil care să
acopere necesităţile vitale ale omului.
Nu va fi deci profesionist acela, care face întâmplător operaţiuni la bursă,
acel care sporadic cumpără şi vinde acţiuni ale societăţilor comerciale, acela, care,
pentru a-si facilita desfacerea propriilor sale produse, le depozitează în magazinele
generale.
O importanţă deosebită o are elementul profesional, care reprezintă un
criteriu mai sigur ,mai uşor de identificat.
Simpla obişnuinţă, care reprezintă o treaptă mai sus, faţă de îndeplinirea
unor acte întâmplătoare, nu poate fi luată în considerare şi trebuie hotărât respinsă,
faţă de nesiguranţa la care dă naştere. Desigur, este greu de precizat hotarul între
întâmplător, sporadic, intermitent şi obişnuit, de aceea elementul cardinal de orientare
trebuie să rămână profesiunea.
Condiţia profesionalităţii nu trebuie, însă, să ducă la concluzia că pentru a fi
profesionist, este necesară o activitate exclusivă şi unică în acest domeniu şi nici
măcar principală. Cultivatorul agricol, care pe lângă activitatea sa agrară exploatează
şi o fabrică de spirt, pe care o alimentează cu cereale cumpărate de la alţii, este
23
profesionist, cu toate că întreprinderea de fabrică nu constituie profesiunea sa unică şi
nici cea principală. Tot astfel nu are nici importanţă faptul că o persoană are o
profesiune liberală, ori că are un titlu academic. Aceasta nu împiedică dobândirea
calităţii de profesionist.
În majoritatea cazurilor criteriul distinctiv al profesiunii obişnuite va fi
existenta unei întreprinderi, adică, acea organizare a factorilor producţiei având drept
scop o activitate sistematică, în vederea câştigului.
Existenţa întreprinderii poate fi exteriorizată prin: local, emblemă, auxiliari,
publicitate, prin aceea ce se denumeşte în limbajul curent un magazin, dar nu este
indispensabil. Comisionarul sau mijlocitorul, care poartă o simplă condică sub braţ,
în care îşi menţionează afacerile, nu este mai puţin profesionist. Deci, nici volumul
afacerilor, nici existenta sau inexistenta localului nu sunt concludente. Interpretul va
trebui să respecte în mod riguros, condiţiile arătate de art. 7, în materialitatea lor.
Prin urmare, rezumând, la o mai atentă examinare, doua sunt elementele
componente ale condiţiei de la punctul ,,B”:
1.Un element de fapt – factum – exerciţiul sistematic şi reiterat de fapte de
comerţ, omogene – acte de o natură asemănătoare;
2.Intenţia –animus – de a deveni profesionist, adică de a dobândi o anumită
condiţie socială39.
Din cele ce preced, rezultă, că noţiunea de ,,profesional” este destul de
cuprinzătoare, astfel că celălalt termen întrebuinţat în definiţia dată profesionistului,
termenul ,,obişnuit” apare inutil şi chiar primejdios cu toate că este întrebuinţat de o
parte a doctrinei şi jurisprudenţei.
C) Pentru dobândirea calităţii de profesionist mai este necesară şi o a treia
condiţie, ca săvârşirea faptelor de comerţ să se facă în nume propriu. O persoană nu
devine profesionist decât dacă săvârşeşte fapte de comerţ obiective cu caracter
profesional, în nume propriu, independent şi pe riscul său.
Această condiţie asigură delimitarea sub aspect juridic a profesionistului de
auxiliarii folosiţi de acesta în activitate sa, care sunt reprezentanţi ai profesionistului.

39
Bollafio, op. cit., p. 600 : „Pentru a dobândi calitatea de profesionist,ca şi pentru a dobândi posesia unui lucru
trebui sa existe întotdeauna şi sunt suficiente doua elemente: animus şi factum.
24
 Săvârşindfapte decomerţînnume propriu, profesionistul angajează numele şi
patrimoniul sau în raporturile cu terţii. În schimb, auxiliarii, ca reprezentanţi ai
profesionistului, săvârşesc şi ei fapte de comerţ cu caracter profesional, dar în numele
şi pe seama profesionistului.
Astfel, prepusul este însărcinat cu comerţul patronului său, fie în locul unde
acesta îl exercită, fie în alt loc, comişii pentru negoţ sunt însărcinaţi să vândă
mărfurile în interiorul localului unde se exercită comerţul iar comişii călători pentru
negoţ sunt reprezentanţii însărcinaţi cu exercitarea comerţului în alte localităţi.
În toate cazurile, întrucât reprezentanţii săvârşesc fapte de comerţ, nu în
nume propriu, ci în nume şi pe seama altuia, ei nu au calitatea de profesionist, această
calitate aparţine profesionistului care le-a dat împuternicirea.
Situaţia este asemănătoare şi în cazul administratorului unei societăţi
comerciale. Potrivit legii, administratorul încheie toate actele juridice cerute pentru
aducerea la îndeplinire a obiectului societăţii. Obligaţiile şi răspunderile
administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi cele
speciale prevăzute de legea societăţilor comerciale. Deci, administratorii încheie
actele juridice în numele şi pe seama societăţii, ci nu în nume propriu. Drept urmare
calitatea de profesionist o are societatea comercială.
În legătură cu calitatea de profesionist a asociaţilor societăţii în nume
colectiv şi a asociaţiilor comanditaţi din societatea în comandită, aceştia nu
dobândesc, prin simpla calitate de asociat, şi calitatea de profesionist.
O problemă controversată este cea legată de calitatea de profesionist în
cazul săvârşirii faptelor de comerţ prin persoane interpuse. De exemplu exercitarea
comerţului de către debitorul supus procedurii falimentului prin intermediul altei
persoane. În activitatea comercială, terţii au în vedere persoana cu care intră în
raporturi juridice, bazându-se pe creditul pe care acesta îl are în activitatea pe care o
desfăşoară.
3.1.2.Dovada calităţii de profesionist a unei persoane fizice.
Întrucât calitatea de profesionist se dobândeşte prin săvârşirea faptelor de
comerţ obiective, cu caracter profesional, această calitate se poate proba numai prin
prezentare unor dovezi din care să rezulte că persoana în cauză a săvârşit efectiv una
25
sau mai multe fapte de comerţ prevăzute de art. 3 Codcomercial, ca profesiune
(obişnuită) şi în nume propriu40.
Principiul de drept comun actori incubit onus probandi este valabil şi în
dreptul comercial. Prin urmare, acela care invocă sa neagă calitatea de profesionist a
unei părţii, în faţa instanţelor, va trebui să o probeze.
Dovada calităţii de profesionist se poate face cu orice mijloace de probă
admise de legea comercială, apte să formeze convingerea judecătorului, adică şi prin
martori sau prezumţii, aşa cum s-ar dovedi posesia unui bun ori a unui fapt delictual,
producător de daune.
Calitatea de profesionist nu se consideră probată cu dovezi privind existenţa
autorizaţiei administrative de exercitare a comerţului, a înmatriculării în registrul
comerţului, titulatura de profesionist folosită în anumite înscrisuri, dobândirea unui
fond de comerţ, plata unor impozite pe profit, etc. Acestea sunt prezumţii împotriva
cărora se poate face proba contrară (prezumţii relative). De aceea ele trebuie folosite
împreună cu alte mijloace de probă din care să rezulte exerciţiul efectiv al
comerţului, în condiţiile prevederilor art. 7 Cod comercial (exercitarea de fapte de
comerţ, ca profesiune obişnuită).
Proba calităţii de profesionist este ochestiune de fapt, o hotărâre
judecătorească prin care se constată această calitate având efect relativ.
Dacă o parte a obţinut,prin urmare, o hotărâre de calificare comercială a unei
persoane, problema calificării va putea fi repusă în discuţie, fiindcă, dezlegarea
chestiunii fiind în funcţie de situaţia de fapt, aceasta variază în timp. Astfel o
persoană poate fi astăzi profesionist şi mâine nu, şi viceversa. În această materie nu
poate exista stabilitate şi nici autoritate de lucru judecat.
3.1.3. Delimitarea calităţii de profesionist de alte profesiuni îndeplinite
de persoane fizice.
Calitatea de profesionist a unei persoane fizice trebuie delimitată de alte
profesiuni pe care le exercită persoanele fizice, precum :
1. meseriaşii ;
2. persoanele care exercită profesiuni liberale ;
40
A se vedea I.L.Georgescu, op. cit.,vol. I, p. 426-427

26
 3. agricultorii.
3.1.3.1. Meseriaşii.
Meseriaşul este acea persoană care, pe baza cunoştinţelor dobândite prin
şcolarizare sau prin practică, execută anumite operaţiuni de prelucrare şi transformare
a obiectelor muncii sau prestează anumite servicii. Elementul caracteristic al meseriei
este munca personală calificată a meseriaşului asupra materiei ori în prestarea unor
servicii.
În cazul în care o persoană desfăşoară o activitate personală limitată la
exerciţiul meseriei sale, pe baza comenzilor clienţilor şi cu materialele acestora,
activitatea este civilă (locaţio operis) şi, deci, este supusă legii civile. Deci, în acest
caz, calitatea de profesionist a meseriaşului este exclusă.
Situaţia nu mai este la fel de simplă în cazul în care meseriaşul cumpără
materiale şi execută anumite produse pe care le vinde clienţilor, sau în cazul când
meseriaşul nu lucrează singur, ci este ajutat de alte persoane. Problema dacă, în
aceste cazuri, meseriaşul dobândeşte sau nu calitatea de profesionist este
controversată. Graniţa între meserie şi comerţ apare, prin urmare, foarte nesigură,
cele două profesiuni suprapunându-se uneori. O persoană poate fi, în acelaşi timp
meseriaşi şi profesionist, poate să presteze o muncă calificată, o muncă care necesită
o pregătire profesională şi în acelaşi timp să facă acte care prin exerciţiu repetat să-l
ducă la dobândirea calităţii de profesionist.
Într-o opinie, meseriaşul nu devine profesionist, chiar dacă el săvârşeşte
operaţiuni comerciale, cum ar fi cumpărarea de materiale pentru a fi prelucrate şi
prefăcute în produse care sunt vândute. Se consideră că aceste operaţiuni sunt
accesorii exerciţiului meseriei (accesorium sequitur principale). Astfel cizmarul sau
croitorul care cumpără materiale, însă nu produce spre a revinde, independent de
comandă, ci produce numai la cererea clienţilor, rămâne profesionist. Cu alte cuvinte,
s-a căutat să se vadă dacă ceea ce se prevalează este meseria sau comerţul, cea
secundară, urmând să împrumute natura, să urmeze soarta celei principale.
După o altă opinie, cât timp meseriaşul se limitează la exerciţiul meseriei el
nu are calitatea de profesionist. Din momentul în care săvârşeşte fapte de comerţ în
condiţiile art. 7 Cod comercial, meseriaşul dobândeşte calitatea de profesionist. Deci,
27
meseriaşul este considerat profesionist în cazurile în care cumpără mărfuri în vederea
prelucrării şi revânzării lor sau, folosind forţă de muncă străină, îşi organizează o
întreprindere41.
Ceea ce caracterizează pe meşteşugar este munca personală aplicată
materiei, dar nu orice muncă, nu simpla muncă a lucrătorului, ci o muncă care
reclamă, în raport cu materialul folosit, o anumită tehnică, care cere o pregătire
specială. De exemplu, în cazul tâmplarului de mobilă de artă, deosebirea este uşor de
făcut între meseriaşul care înarmat cu scule de precizie sculptează
lemnul şi simplul lucrător nespecializat, care face munca manuală,
transportând lemnul necesar, tăindu-l, eventual lustruindu-l.
Meseriaşul nu cumpără materii prime pentru a le transforma şi pune în
circulaţie, cu toate riscurile inerente unei asemenea operaţii, scăderi de preţuri,
reducerea consumului, care pot duce la ruinarea întreprinzătorului obligat să
remunereze capitalul pus în întreprindere şi munca lucrătorilor, ci se mulţumeşte, să-
şi pună cunoştinţele la dispoziţia clienţilor.
3.1.3.2. Persoanele care exercită profesiuni liberale 42. În mod tradiţional,
se admite că persoanele care exercită profesiuni liberale nu au calitatea de
profesionist. Sunt avuţi în vedere medicii, avocaţii, notarii publici, arhitecţii etc43.
Spre deosebire de activitatea comerciala, activitatea desfăşurată de aceste
persoane se exercita în mod independent şi consta în punerea la dispoziţia celor
interesaţi a cunoştinţelor şi competenţei lor. În schimbul acestei activităţi, persoanele
în cauza primesc onorarii şi deci, nu urmăresc obţinerea de profit.
O caracteristică a profesiunilor liberale este ataşamentul pe care îl au clienţii
faţă de persoanele care exercită aceste profesiuni (bolnavul faţă de medic, justiţiabilul
fată de avocat etc.)
În cazul în care, pentru exercitarea activităţii, cel care îndeplineşte o
profesiune liberală (de exemplu, dentist)cumpără şi foloseşte anumite materiale, se
41
S-a decis că are calitatea de profesionist tâmplarul care cumpără materialul de tâplărie pentru a fi transformat în
obiecte de lux, ca şi fotograful care cumpără materiale pentru a produce şi vinde fotografii, în Practica judiciară în
materie comercială, 1943, vol.I, p.130.
42
Cu privire la definirea profesiunilor comerciale a se vedea C.Tufan,,Profesiunile libere(liberale)”, în Revista de drept
comercial nr.10/1997,p.71.
43
Pentru exercitarea profesiei, medicii pot constitui societăţii civile medicale, iar avocaţii pot constitui societăţi civle
profesionale (Revista de drept comercial nr.5/1997,p.92.

28
consideră că aceste materiale sunt accesorii şi, deci, persoana în cauză nu devine
profesionist.
3.1.3.3. Agricultorii. Potrivit art. 5 Cod comercial nu sunt considerate fapte
de comerţ vânzările produselor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe
pământul său ori pe care l-a cultivat. Întrucât vânzarea produselor agricole nu este
faptă de comerţ, ci act juridic civil, înseamnă că agricultorii nu au calitatea de
profesionişti.
În privinţa agricultorilor art. 1 din Legea nr. 26/1990 prevede că ei nu au
obligaţia de a se înmatricula în registrul comerţului. În acest caz nu ar mai fi
vorba de o scutire de obligaţia de înmatriculare, ci de o excludere a acestei obligaţii,
deoarece, în temeiul art. 5 Cod comercial agricultorii nu au calitatea de profesionist.
Desigur, în măsura în care un agricultor ar săvârşi şi fapte de comerţ în condiţiile art.
3 pct. 1 şi art 7 Cod comercial, el devine profesionist şi, în consecinţă, aste ţinut de
toate obligaţiile profesionale ale profesioniştilor.
3.1.4. Încetarea calităţii de profesionist a persoanei fizice.
Dacă pentru dobândirea calităţii de profesionist este necesar exerciţiul efectiv
ţi cu titlu profesional, odată această calitate câştigată, pierderea ar trebui să aibă loc în
mod automat, o dată cu încetarea exerciţiului profesional. Această
Concluzie firească, nu poate fi, cu toate astea, primită. Necesităţile
profesionale reclamă uneori o încetare temporară, o pauză, care nu este concludentă,
în sensul încetării comerţului. Apare astfel necesară şi o manifestare de voinţă din
partea profesionistului, care să pecetluiască încetarea efectivă a exerciţiului, din care
să rezulte intenţia de a renunţa la calitatea de profesionist.
Aceste două condiţii trebuie îndeplinite cumulativ. Dacă se manifestă numai
intenţie de a înceta comerţul, prin înregistrarea unei cereri de radiere din registrul
comerţului sau efectuarea radierii, aceasta nu va fi suficient. Trebuie ca ea să fie
urmată de încetarea faptică a exerciţiului comerţului.
Calitatea de profesionist continuă să producă, cu toate acestea, unele efecte
juridice şi după încetarea comerţului şi chiar după moartea profesionistului.
Profesionistul retras din comerţ va putea fi declarat în faliment, pentru datoriile
comerciale contractate în timpul duratei comerţului (art.707 Cod comercial).
29
 3.2.Dobândirea calităţii de profesionist de către societăţile comerciale
3.2.1. Condiţiile de dobândire a calităţii de profesionist
Potrivit art. 7 Cod comercial, pe lângă persoanele fizice mai au calitatea de
profesionist şi societăţile comerciale. Sunt avute în vedere societăţile prevăzute de
Legea nr. 31/1990 în art2 :societatea în nume colectiv, societatea în comandita
simplă, societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu
răspundere limitata şi societăţile comerciale (societăţi pe acţiuni şi societăţi cu
răspundere limitată) constituite conform Legii r. 15/1990 privind reorganizarea
unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale.
în cazul societăţilor comerciale art. 7 Cod comercial-,,Sunt profesionişti
aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuită, şi
societăţile comerciale”- se mulţumeşte cu precizarea ca ele au calitatea de spre
deosebire de cazul persoanele fizice pentru care sunt prevăzute profesionist, fără a
mai arata condiţiile în care se dobândeşte aceasta calitate, condiţiile dobândirii
calităţii de profesionist.
Persoana fizica are, în principiu, vocaţia oricărei profesiuni pentru a deveni
profesionist ,legea cere ca ea sa îndeplinească anumite condiţii: sa săvârşească fapte
de comerţ obiective în mod profesional şi în nume propriu.
Potrivit art.1 din Legea nr.31/1990, societatea comerciala are o finalitate
unica; ea se constituie în scopul de a desfăşura o activitate comerciala; societatea este
comerciala numai daca obiectul ei, prevăzut obligatoriu în actul constitutiv, consta în
săvârşirea uneia sau mai multor fapte de comerţ obiective. Exercitarea activităţii
comerciale este raţiunea de a fi a societăţii comerciale. în consecinţă, pentru a
dobândi calitatea de profesionist, societatea comerciala trebuie sa se constituie cu
respectarea condiţiilor prevăzute de lege în acest sens.
Prin urmare, persoana fizica dobândeşte calitatea de profesionist prin
exercitarea comerţului cu caracter profesional, pe când societatea comerciala
dobândeşte aceasta calitate ab origine, prin însăşi constituirea ei, independent de
săvârşirea vreunei fapte de comerţ .Astfel persoanele fizice „devin” profesionişti, în
timp ce societăţile comerciale „se nasc” profesionişti.

30
 în calitatea sa de profesionist, societatea comercială are toate obligaţiile
profesionale prevăzute de lege pentru profesionişti.
3.2.2. Calitatea de profesionist a altor persoane juridice.
Unele probleme se pun referitor la calitatea de profesionist a altor persoane
juridice decât societăţile comerciale. Avem în vedere statul şi unităţile sale
administrativ-teritoriale, regiile autonome, societăţile cooperatiste, asociaţiile şi
fundaţiile
3.2.2. 1. Statul şi unităţile sale administrativ-teritoriale
Una din problemele cele mai delicate pe care le-a ridicat dezvoltarea statelor
moderne este fără îndoiala de a determina în ce măsura acestea sunt supuse dreptului
comercial.
Statul modern a încetat sa se mai mulţumească cu desfăşurarea activităţilor
acelor servicii publice, care sunt indispensabile realizării finalităţii sale supreme
binele social. Statul de alta data îşi limita activitatea numai la acele servicii publice,
care asigurau dezvoltare facultăţilor indivizilor ce-l compun. Paza frontierelor,
garantarea ordinii publice, realizarea climatului de securitate individuala presupuneau
funcţii reduse: administraţie, justiţie, politie, armata şi nu mai târziu şcoala şi
sănătatea publica. Pe nesimţite funcţiile sporesc. Statul intervine direct acolo unde
iniţiativa particulara este insuficienta sau neputincioasa, în raport cu importanta
sarcinii şi creează întreprinderii de cai ferate, de posta, mai târziu de telegraf şi
telefon etc.
Statul s-a transformat, astfel, el însuşi în întreprinzător, industriaş căci
instalează uzine de produs şi transformat materia prima, ca industriile monopolizate
ale chibriturilor, face chiar opera de interpunere în schimb ca orice particular
cumpărând produse în scop de revânzare ca în cazul distribuirii alcoolului pe care-l
cumpăra de la producători pentru a-l revinde.
Este evident, ca cu chipul acesta, statul a depăşit funcţia sa tradiţională şi ca a
trecut în domeniu rezervat altădată particularilor.
Când statul creează întreprinderi sau săvârşeşte acte, care intra în enumerarea
codului comercial, acestea nu se pot confunda cu serviciile publice, sunt activităţi
more privatorum. Ele sunt caracterizate prin aceea ca statul exploatează cu acest
31
prilej, domeniul sau public sau privat. Deci cu toate ca nu are calitatea de
profesionist, statul poate săvârşi anumite fapte de comerţ si, ca urmare, raporturile
juridice care iau naştere sunt supuse legilor comerciale. Concluzia este deopotrivă
valabila şi pentru unităţile administrativ-teritoriale.
Săvârşirea faptelor de comerţ de către stat şi unităţile administrativ-
teritoriale priveşte, insa, numai serviciile publice de gestiune privata, adică serviciile
publice industriale şi comerciale.
3.2.2.2. Regiile autonome.
Art.135 din Constituţie se prevede ca proprietatea publică aparţine statului şi
unităţilor administrativ-teritoriale44. Bogăţiile de orice natura ale subsolului, caile de
comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea care
pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei
economice şi platoul continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul
exclusiv al proprietăţii publice.
Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii, ele pot fi
date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate
sau închiriate45.
Potrivit Legii nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat
ca regii autonome şi societăţi comerciale ,,Regiile autonome se organizează şi
funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale - industria de armament,
energetica, exploatarea minelor şi a gazelor naturale, posta şi transporturi feroviare -,
precum şi unele domenii aparţinând altor ramuri stabilite de guvern”.
Regiile autonome sunt persoane juridice şi funcţionează pe baza de gestiune
economica şi autonomie financiara (art.3).Ele sunt proprietare ale bunurilor din
patrimoniul lor. În exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă poseda,
foloseşte şi dispune, în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu, sau le
culege fructele, după caz, în vederea realizării scopului pentru care a fost constituita.
(art 5).

44
A se vedea Legea 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia publicată în M.O.Partea I nr.448
/1998
45
A se vedea T. Medeanu, Monica Munteanu, O.Munteanu, Regimul juridic al patrimoniului regiilor autonome
în Revista de drept comercial nr. 10/1996, p. 32-33.
32
 Pe de altă parte, Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului prevede în
mod expres că regiile autonome au calitatea de profesionist.
În raport cu prevederile mai sus-menţionate concluzia nu poate fi decât aceea
că regiile autonome au calitatea de profesionist 46.În consecinţă, ele sunt supuse unor
reglementări care sunt aplicabile societăţilor comerciale: legea impozitului pe profit,
legea privind organizarea şi funcţionarea controlului financiar, legea contabilităţii etc.
Calitatea de profesionist a regiilor autonome se dobândeşte din momentul
înfiinţării lor prin hotărârea guvernului sau, respectiv, prin decizia organului
administraţiei publice locale.
3.2.2.3. Societăţile cooperative
Cooperaţia reprezintă un sector specific al economiei care funcţionează prin
societăţi cooperative şi alte forme de asociere a acestora la nivel teritorial şi naţional.
Potrivit legii societăţile cooperative desfăşoară o activitate de producere şi
desfacere de mărfuri, de prestări de servicii etc. Societăţile cooperative au calitatea de
profesionist. În literatura juridică este justificată această calitate a societăţilor
cooperative prin aceea că ele desfăşoară o activitate comercială în scop de profit.
Societăţile cooperative fiind profesioniste sunt supuse obligaţiilor care revin
profesioniştilor. Ele dobândesc calitatea de profesionist de la data înfiinţării lor, în
condiţiile legii.
3.2.2.4. Asociaţiile şi fundaţiile
Potrivit legii, scopul înfiinţării asociaţiilor şi fundaţiilor este desfăşurarea
unei activităţi dezinteresate (activitate culturala, sportivă, caritabilă, etc.),iar nu
obţinerea de profit. Deci, asociaţiile şi fundaţiile nu au calitatea de profesionist.
Cu toate că nu au calitatea de profesionist, asociaţiile şi fundaţiile pot
săvârşii anumite fapte de comerţ .De exemplu, o asociaţie organizează un restaurant
cu circuit închis pentru membrii săi sau editează o publicaţie prin care sunt răspândite
ideile şi activităţile pe care le desfăşoară.
În astfel de situaţii, când sunt săvârşite fapte de comerţ, raporturile juridice
rezultate din săvârşirea acestor fapte sunt supuse legilor comerciale.

46
A se vedea Revista de drept comercial nr 11/2000, p. 205 potrivit careia „Regiile autonome din trecut nu erau
recunoscute ăn calitate de persoane juridice”.

33
 3.3.Dovada calităţii de profesionist a societăţilor comerciale
În cazul societăţilor comerciale, calitatea de profesionist se dobândeşte prin
însăşi constituirea societăţii comerciale. Deci calitatea de profesionist a societăţii
comerciale se poate proba prin dovedirea constituirii societăţii în condiţiile prevăzute
de lege. Un mijloc de dovadă care ar putea fi folosit este copia certificată de pe
înmatricularea în registrul comerţului a societăţii comerciale.
În cazul regiilor autonome şi societăţilor cooperative, calitatea de
profesionist se poate proba, în mod asemănător, prin dovedirea înfiinţării lor în
condiţiile stabilite de lege, putându-se folosi copia certificată de pe înmatricularea în
registrul comerţului.
3.4.Încetarea calităţii de profesionist a societăţii comerciale
Întrucât dobândirea calitatea de profesionist este legată de constituirea lor ca
persoana juridica, aceasta calitate se pierde în momentul în care societatea încetează
să mai existe ca persona. Potrivit art.227. din Legea nr.31/1990societatea se dizolva
prin:
a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii;
c) declararea nulităţii societăţii;
d) hotărârea adunării generale;
e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice,
precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedica funcţionarea societăţii;
f) falimentul societăţii;
g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.
Dizolvarea societăţii nu atrage insa pe deplin dispariţia personalităţii juridice
şi deci pierderea automată a calităţii de profesionist. Societatea nu mai poate face
operaţii noi dar poate face operaţii necesare lichidării. Uneori aceasta presupune,
continuarea efectivă a comerţului, de unde se deduce că personalitatea juridică
încetează odată cu ultimul act de lichidare. În acest moment dispare şi calitatea de
profesionist, legată indisolubil de exist unui subiect de drept.

34
 Secţiunea a IV-a. Condiţiile de exercitare a activităţii comerciale

4.1. Principiul libertăţii alegerii profesiei.

Fãrã nici o îndoialã, unul din drepturile esenţiale ale fiinţei umane este
dreptul la muncã47. Art.23, pct.1 din Declaraţia universalã a drepturilor omului,
adoptatã de Adunarea Generalã a Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1948,
proclamã cã orice persoanã are dreptul la muncã, la libera alegere a profesiei şi a
felului muncii, la condiţii echitabile şi satisfãcãtoare de prestare a acestei munci. În
acelaşi sens se pronunţã şi Constituţia României care în art.38 (1) dispune cã
“Dreptul la muncã nu poate fi îngrãdit. Alegerea profesiei şi alegerea locului de
muncã sunt libere”. Tot Constituţia, în art.49 (1) prevede posibilitatea restrângerii
exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi: “Exerciţiul unor drepturi sau al unor
libertãţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacã se impune, dupã caz, pentru:
apãrarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sãnãtãţii ori a moralei publice, a drepturilor
şi a libertãţilor cetãţenilor, desfãşurarea instrucţiei penale…”.
Accesul la profesia de profesionist cunoaşte anumite restricţii care au în
vedere efectele grave ce se pot produce asupra patrimoniului profesionistului sau
acela al persoanelor fizice şi/sau juridice cu care acesta a intrat în relaţii de afaceri.
4.2. Capacitatea cerutã persoanei fizice pentru a fi profesionist.
4.2.1. Aspecte generale.
Potrivit Constituţiei, statul este obligat să asigure libertatea comerţului,
protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor
factorilor de producţie. De asemenea, alegerea unei profesii este liberă, iar exerciţiul
acesteia poate fi îngrădit „numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru
apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, sănătăţii ori a moralei publice, a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor (…)”.
În acest sens, legiuitor a stabilit unele incapacităţi menite să protejeze anumite
persoane, dat fiind consecinţele grave, în plan patrimonial şi nu numai, ale activităţii

47
Sanda Ghimpu, Alexandru Þiclea, Dreptul muncii, Ediþia a III-a, Casa de editurã Īi presã “ĩansa” , BucureĪti, 1997,
p.26
35
comerciale. De asemenea, a stabilit o serie de incompatibilităţi, decăderi48 şi interdicţii49
din dreptul de a face comerţ, precum şi autorizaţii pentru a putea exercita o activitate
comercială.

4.2.2. Incapacitãţile.
4.2.2.1 Minorul
Cerinţa majoritãţii persoanei fizice pentru a deveni profesionist este pe deplin
explicabilã prin grija legiuitorului de a feri aceste persoane şi patrimoniul lor de
efectul propriei necugetãri, având în vedere insuficienta maturizare şi lipsa de
experienţã. Mãsura de ocrotire luatã de legiuitor este motivatã cã actele comerciale,
spre deosebire de actele civile sunt mai complexe, aleatorii, cã cer multã prudenţã,
mare promtitudine în decizie, şi cã toate actele comerciale pot sã expunã în cel mai
mare grad patrimoniul, onoarea şi persoana50.
Dobândirea deplinei capacitãţi de exerciţiu nu se poate confunda cu
capacitatea juridicã de dreptul muncii adicã capacitatea deplinã de a încheia un
contract de muncã la împlinirea vârstei de 16 ani51. În Dreptul muncii se prezumã cã
persoana fizicã are la vârsta de 16 ani maturitatea fizicã şi psihicã suficient de
dezvoltatã pentru a intra într-un raport de muncã.
O situaţie specialã o prezintã cea a minorei care s-a mãritat. Ca efect al
cãsãtoriei aceasta dobândeşte deplinã capacitate de exerciţiu. Derogarea fãcutã de
legiuitor de la regula generalã instituitã prin prevederile art.8 alin.1 din Decretul
nr.31/1954 are ca scop de a asigura minorei egalitatea în raporturile patrimoniale cu
soţul ei. Prin urmare, considerãm cã, minora mãritatã nu poate, în mod legal, sã
înceapã un comerţ în nume propriu.
În literatura de specialitate s-a formulat o opinie potrivit cãreia ar trebui
abandonatã concepţia tradiţionalã şi legalã care impune cerinţa majoritãţii şi a
deplinei capacitãţi de exerciţiu52. Nimeni nu neagã gradul de inteligenţã al tinerilor şi

48
Decăderile sunt sancţiuni pronunţate de către instanţă în cazurile expres prevăzute de lege, pentru săvârşirea unor fapte grave.
49
Pentru ocrotirea unor interese generale ale societăţii, anumite activităţi nu se pot exercita pe baza liberei iniţiative. A se vedea
Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat (M. Of. nr. 96/13 mai 1996).
50
M.A.Dumitrescu, op.cit, vol.I, 1904, p.284
51
Sanda Ghimpu, Alexandru Þiclea, op.cit, 1997, p.166
52
Vasile Pãtulea, Corneliu Turianu, op.cit, 1994, pag.43
36
cel de instrucţie numai cã, acestea nu vor putea suplini niciodatã lipsa de experienţã
obligatorie în comerţ, dar care nu la fel de necesarã în alte profesiuni.
Existã, legal, posibilitatea ca un minor sã devinã profesionist când de
exemplu el moşteneşte un fond de comerţ şi continuã comerţul autorului sãu. Într-
adevãr, conform art.13 din Codul comercial se poate continua, de cãtre ocrotitorul
legal şi cu încuviinţarea instanţei de judecatã, un comerţ de cãtre un minor. Hotãrârea
instanţei trebuie sã fie publicatã în Monitorul Oficial şi înregistratã în registrul
comerţului (art.21 lit.h, Legea nr.26/1990).
Creditorii defunctului care ar dori sã se opunã la continuarea comerţului de
cãtre unul din pãrinţii minorului sau de cãtre tutorele acestuia întrucât nu au încredere
în moralitatea ori în priceperea lor în materie comercialã nu au nici un mijloc direct
de a împiedica aplicarea prevederilor art.13 din Codul comercial. Aceştia pot însã sã
se prevaleze de prevederile art.781 din Codul civil potrivit cãruia: “Ei pot cere, în
orice caz şi în contra oricãrui creditor, separarea patrimoniului defunctului de acela al
eredelui” şi sã cearã sechestru asigurãtor potrivit prevederilor Codului de procedurã
civilã.
Deşi este greu de crezut, calitatea de profesionist o poate avea şi un nou
nãscut care nu ştie sã vorbeascã sau sã meargã. Afirmãm aceasta pentru cã legea nu
distinge în privinţa vârstei când el poate moşteni un comerţ. Legea distinge numai
asupra procedurilor de urmat de cãtre pãrinte sau tutore pentru continuarea
comerţului în interesul minorului. Este adevãrat cã se continuã comerţul în interesul
minorului însã este tot atât de adevãrat cã acest comerţ se poate solda şi cu pagube în
patrimoniul acestuia53. Sub acest aspect, dacã cel însãrcinat cu continuarea comerţului
sãvârşeşte infracţiuni, va rãspunde penal54; dacã s-a ajuns la procedura falimentului,
atunci efectele sale se produc asupra patrimoniului minorului şi nu a celui autorizat sã
continue comerţul, cu excepţia situaţiei când ocrotitorul legal s-a îmbogãţit ca urmare
a fraudelor fãcute de el în legãturã cu sarcina ce o avea.
Rãspunderea penalã a tutorelui poate fi angajatã în condiţiile art.215 din
Codul penal pentru sãvârşirea infracţiunii de gestiune frauduloasã iar rãspunderea

53
M.A.Dumitrescu, op.cit, vol.I, 1904, p.314-316
54
Stanciu D.Cãrpenaru, op.cit, 1998, p.79
37
patrimonialã civilã este angajatã ca o rãspundere delictualã în condiţiile art.998-999
din Codul civil55.
Cu privire la recunoaşterea calitãţii de profesionist a minorului indiferent de
vârsta sa cât şi la posibilitatea de a fi declarat în stare de faliment pentru cã nu a mai
fãcut faţã datoriilor sale comerciale, în practicã s-au precizat urmãtoarele56: “Deşi este
exact cã minorii în genere nu pot fi profesionişti, dupã cum prevede art.10 Cod
comercial, decât numai atunci când au etatea de 18 ani şi dacã îndeplinesc asemenea
condiţii prescrise de lege, totuşi art.13 acelaşi cod prevede o excepţie pentru minorii
de orice etate ai unui profesionist decedat, când este vorba de continuarea comerţului
pãrinţilor, caz în care ei pot fi autorizaţi de tribunal ca prin tutorele lor legal sã
continue comerţul şi în acest caz dânşii, devenind profesionişti, trebuie sã suporte
consecinţele ce decurg din comerţ între care şi aceea de a fi declaraţi în stare de
faliment, atunci când nu pot face faţã plãţilor diferitelor creanţe şi poliţe ale pãrintelui
lor pentru datoriile comerciale ale acestuia”.
4.2.2.2. Persoana pusã sub interdicţie judecãtoreascã.
Potrivit art.14 din Codul comercial interzisul nu poate fi profesionist şi nici
nu poate continua un comerţ.
Interdicţia judecãtoreascã este o mãsurã de ocrotire, de drept civil, care se ia
de cãtre instanţã faţã de persoana fizicã lipsitã de discernãmântul necesar pentru a se
îngriji de interesele sale datoritã alienaţiei sau debilitãţii mintale, constând în lipsirea
de capacitate de exerciţiu şi instituirea tutelei57.
Condiţiile de fond pentru punerea sub interdicţie judecãtoreascã rezultã din
prevederile art.142 din Codul familiei: “Cel care nu are discernãmânt pentru a se
îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilitãţii mintale, va fi puse sub
interdicţie”. Doctrina58 cât şi jurisprudenţa59 sunt concordante în a considera cu
caracter limitativ condiţiile prevãzute de art.142 din Codul familiei referitoare la
punerea sub interdicţie judecãtoreascã.

55
Gheorghe Beleiu, op.cit, 1998, p.328
56
Cas.III, Decizia nr.101 din 27 februarie 1909, Codul comercial adnotat, Editura Tribuna, Craiova, 1994 p.74
57
Gheorghe Beleiu, op.cit, 1998, p.330
58
Ibidem, p.331
59
“Nici Codul familiei si nici un alt act normativ nu prevede alte motive de punere sub interdictie, iar enumerarea din
articolul 142 este limitativã”- Tribunalul Suprem, Decoizia nr.691/1978, Culegere de decizii pe 1978, p.189
38
 Având în vedere aspectul sus menţionat apreciem cã interzisul judecãtoresc
nu poate continua comerţul început de el şi nici cel început de altul şi pe care l-a
dobândit. Pentru aceasta se va proceda la lichidarea fondului de comerţ iar sumele
rezultate, ca de altfel întreg patrimoniul interzisului judecãtoresc, vor fi administrate
de tutore60. Rãspunderea tutorelui urmeazã sã fie angajatã în aceleaşi condiţii ca şi în
cazul când administreazã patrimoniul minorului.
4.2.2.3. Persoana pusă sub curatelã.
Curatela capabilului este o mãsurã de ocrotire luatã în favoarea persoanei
fizice cu capacitatea de exerciţiu deplinã, dar aflatã în anumite situaţii speciale61.
Curatela capabilului nu se confundã cu curatela succesoralã notarialã,
curatela moştenirii acceptate sub beneficiu de inventar şi curatela surdomutului62.
În doctrinã s-a formulat opinia conform cãreia, de lege ferenda, ar trebui ca
cel în favoarea cãruia s-a instituit curatela sã fie considerat incapabil sã-şi continue
comerţul sãu pe motiv cã exercitarea comerţului este dificil de realizat, deoarece
implicã asistenţa permanentã a curatorului, ceea ce nu este în mãsurã sã satisfacã
exigenţele profesiunii de profesionist63.
Însã suntem de pãrere cã, lipsa de celeritate invocatã ca motivaţie a ridicãrii,
dreptului celui pus sub curatelã, de a-şi continua comerţul, este mai accentuatã în
cazul tutelei minorului profesionist. Într-adevãr în cazul curatelei capabilului se
aplicã regulile de la mandat şi, prin urmare, curatorul poate face orice act juridic, în
limita puterilor ce i-au fost conferite, fãrã a consulta pe mandant, pe când în cazul
tutelei minorului profesionist tutorele trebuie sã se supunã dispoziţiilor imperative ale
art.129 alin.2 din Codul familiei, adicã nu va putea, fãrã prealabila încuviinţare a
autoritãţii tutelare, sã facã valabil înstrãinarea ori gajarea bunurilor minorului,
renunţarea la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi sã încheie orice alte acte
care depãşesc dreptul de a administra, ceea ce nu rãspunde în mod evident cerinţei
avute în vedere, adicã a celei de celeritate. Dacã cel în favoarea cãruia s-a instituit
curatela nu poate personal sã dea instrucţiuni curatorului, urmeazã ca acestea sã fie
date de cãtre autoritatea tutelarã (art.155 alin.2 din Codul familiei).
60
Stanciu D.Cãrpenaru, op.cit, 1998, p.79
61
Gheorghe Beleiu, op.cit, 1998, p.335
62
Ibidem, p.336
63
Stanciu D.Cãrpenaru, op.cit, 1998, pag.80
39
 4.3.Restricţii privind exercitarea activităţii comerciale.
4.3.1. Incompatibilităţile
Pentru a asigura demnitatea şi prestigiul unei funcţii sau profesii, legiuitorul
stabileşte anumite incompatibilităţi ale funcţiei/profesiei respective cu alte funcţii sau
profesii. Incompatibilităţile sunt prevăzute de lege, însă sancţiunile pentru încălcarea
acestor dispoziţii sunt profesionale sau disciplinare, putând merge până la destituirea din
funcţia deţinută. De remarcat: existenţa unei incompatibilităţi nu împiedică dobândirea
calităţii de profesionist, actele de comerţ săvârşite rămânând valabile.
Caracterul speculativ al profesiei de profesionist face această profesie incom-
patibilă cu o serie de funcţii publice sau de interes public, deoarece exercitarea comer-
ţului în nume propriu ar putea intra în contradicţie cu interesele generale ale societăţii.
Profesia de profesionist este incompatibilă cu:
 funcţia de preşedinte al României;
 funcţiile de judecător, procuror, judecător la Curtea Constituţională;
 deputat, senator, membru al guvernului, ales local;
 prefect şi subprefect;
 primar, viceprimar, preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judeţean;
 funcţiile publice;
 membrii Curţii de Conturi;
 preşedintele Consiliului Legislativ şi preşedinţii de secţii;
 Avocatul Poporului şi adjuncţii săi;
 membrii, Consiliului Concurenţei, Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare;
Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor; Consiliului Naţional al
Audiovizualului; consiliilor de administraţie ale Societăţii Române de
Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, Colegiului Consiliului
Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii;
 angajaţii cu funcţii de conducere şi membrii consiliului de administraţie ai
Băncii Naţionale a României;
 militarii, poliţiştii, diplomaţii, clericii;

40
  membrii profesiilor liberale (avocaţi, notari, medici, arhitecţi etc.) etc.
4.3.2. Decăderile
Necesitatea asigurării legalităţii şi moralităţii activităţii comerciale, precum şi a
protejării demnităţii profesiunii de profesionist au impus ca, în cazul săvârşirii de fapte
grave, profesionistul în cauză va fi decăzut din dreptul de a exercita profesiunea de
profesionist. In acest sens, O.U.G. nr. 44/2008 impune ca pentru înregistrarea şi
autorizarea persoanelor care desfăşoară activităţi economice, acestea să nu fi săvârşit
fapte sancţionate de legile financiare, vamale şi cele care privesc disciplina financiar-
fiscală, de natura celor care se înscriu în cazierul fiscal.
De asemenea, prin Legea nr. 12 /1990 privind protejarea populaţiei împotriva
unor activităţi comerciale ilicite64, s-au prevăzut faptele care constituie activităţi
comerciale ilicite, precum si sancţiunile contravenţionale sau penale care se aplică
pentru săvârşirea acestor fapte. Deşi stabileşte sancţiuni penale şi contravenţionale
pentru anumite fapte ilicite săvârşite de un profesionist, legea nu reglementează
sancţionarea profesionistului cu decăderea din dreptul de a exercita profesia de
profesionist, ea limitându-se la a stabili că hotărârile de condamnare penală pronunţate
împotriva profesionistului care se face vinovat de faptele penale legate de săvârşirea
activităţilor comerciale, se comunică la registrul comerţului.
De asemenea,potrivit dispoziţiilor Legii nr. 26/1990, în registrul comerţului se vor
înregistra menţiuni referitoare la hotărârea de condamnare a profesionistului,
administratorului sau cenzorului pentru fapte penale care îl fac nedemn sau incompatibil
sa exercite aceasta activitate. Totuşi, sancţiunea decăderii din dreptul de a exercita
profesiunea de profesionist fiind o decădere din drepturile ce aparţin unei persoane, nu
poate interveni decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. (art. 53 din Constituţia
României)65.
4.3.3. Interdicţiile
Potrivit dispoziţiilor Hotărârea Guvernului nr. 1323/1990 în legătură cu unele
măsuri pentru aplicarea legii societăţilor comerciale, cu modificările şi completările
ulterioare66, nu pot face obiectul activităţii unei societăţi comerciale:

64
Republicata în M.Of. nr.133 /1991.
65
Pentru mai multe detalii, a se vedea St. D. Cărpenaru, op.cit., p. 80-81.
66
Publicată în M. Of. Nr.149 din 27 decembrie 1990, modificată prin H.G. nr. 538/1993 (M. Of. Nr. 250/21 octombrie 1993).
41
  activităţile care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni sau sunt contrare
unor alte dispoziţii legale cu caracter imperativ;
 activităţile care constituie, în condiţiile stabilite de lege, monopol de stat;
 fabricarea sau comercializarea de droguri sau narcotice în alt scop decât ca
medicament;
 imprimarea hărţilor cu caracter militar;
 fabricarea sau comercializarea de aparatura utilizată în activitatea de
interceptare de convorbiri telefonice ori de codificare, fără avizul
Ministerului de Interne sau cu încălcarea acestui aviz;
 fabricarea, utilizarea sau comercializarea de echipamente care folosesc
spectrul de frecvente radioelectrice, fără avizul Ministerului Comunicaţiilor
sau cu încălcarea acestui aviz;
 activităţi de pilotaj pe sectorul maritim al Dunării de Jos.
Încălcarea dispoziţiilor legale menţionate atrage după sine nulitatea
contractului de societate67.
4.3.4. Autorizaţiile.
Înregistrarea şi autorizarea persoanelor care desfăşoară activităţi economice
este condiţionată de îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 8 din OUG nr.
44/200868. Scopul autorizării îl reprezintă exercitarea unui control de legalitate asupra
îndeplinirii condiţiilor impuse de lege.
Cererea de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionarii se
depune la registrul comerţului de pe lângă tribunalul din judeţul în care solicitantul îşi
stabileşte sediul profesional, însoţită de documentaţia aferentă. Autorizarea funcţionării
nu exonerează persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile
familiale de obligaţia de a obţine, înainte de începerea activităţii, autorizaţiile, avizele,
licenţele şi altele asemenea, prevăzute în legi speciale, pentru desfăşurarea anumitor
activităţi economice69.

67
Legiuitorul stabileşte unele restricţii speciale privind exercitarea activităţii comerciale pentru anumite persoanele care săvârşesc acte de
comerţ în raport cu alte anumite persoane. Este vorba de aşa numita concurenţă interzisă. Pentru detalii, a se vedea O. Căpăţînă, Dreptul
concurenţei comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 286 şi urm.
68
A se vedea, infra. secţ. a III-a.
69
În cazul în care, potrivit unor prevederi legale speciale, pentru anumite activităţi economice este necesară îndeplinirea unor condiţii
de pregătire profesională şi/sau de atestare a pregătirii profesionale, persoanele respective trebuie sa facă dovada îndeplinirii acestora.
42
 De asemenea, legiuitorul cere obţinerea unor autorizaţii prealabile ori avizul
anumitor autorităţi: Banca Naţională a României (OUG. nr. 99/2006 privind instituţiile
de credit şi adecvarea capitalului, cu modificările şi completările ulterioare70), Comisia
de Supraveghere a Asigurărilor (Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurarea şi
supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare71) sau Comisiei
Naţionale a Valorilor Mobiliare (Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital), cu
modificările şi completările ulterioare72).
4.4. Sancţionarea operaţiunilor comerciale ilicite
Încălcarea dispoziţiilor legale privind desfăşurarea activităţii comerciale
atrage după sine răspunderea persoanei în culpa. Regimul juridic al acestei răspunderi
este reglementat prin Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor
activităţi comerciale ilicite.
Potrivit art.1 din prezenta lege constituie activităţi comerciale ilicite şi atrag
răspunderea contravenţionala sau penală, după caz, fată de cei care le-au săvârşit,
următoarele fapte:
efectuarea de acte sau fapte de comerţ de natura celor prevăzute în Codul
b) vânzarea ambulanta a oricăror mărfuri în alte locuri decât cele autorizate
de primarii sau prefecturi;
c) condiţionarea vânzării unor mărfuri de cumpărarea altor mărfuri;
d) expunerea spre vânzare sau vânzarea de mărfuri sau orice alte produse fără
specificarea termenului de valabilitate ori cu termenul de valabilitate expirat;
e) efectuarea de acte sau fapte de comerţ cu bunuri a căror provenienţa nu
este dovedită, în condiţiile legii. Documentele de provenienţa vor însoţi mărfurile,
indiferent de locul în care acestea se află, pe timpul transportului, al depozitării sau al
comercializării. Prin documente de provenienţă se înţelege, după caz, factura fiscală,
factura, avizul de însoţire a mărfii, documentele vamale, factura externă sau orice alte
documente stabilite prin lege;
f) nedeclararea de către agenţii economici la organele fiscale, înainte de
aplicare, a adaosurilor comerciale şi a celor de comision;

70
Publicată în M. Of. 1027 din 27 decembrie 2006.
71
Publicată în M. Of. 148 din 10 aprilie 2000.
72
Publicată în M. Of. 571 din 29 iunie 2004.
43
 g) cumpărarea de mărfuri sau produse în scop de revânzare, de la unităţile de
desfacere cu amănuntul, de alimentaţie publică, cantine, unităţi de turism şi alte
unităţi similare;
h) omisiunea întocmirii şi afişării, în unitate, la locurile de desfacere sau
servire, de către agenţii economici a preţurilor şi tarifelor, a categoriei de calitate a
produselor sau serviciilor ori, acolo unde este cazul, a listei de preţuri şi tarife;
i) refuzul furnizorului de a încheia contractul pentru livrarea produselor
necesare consumului populaţiei, stabilite prin hotărâri ale Guvernului şi repartizate pe
baza de balanţă;
j) livrarea sau cumpărarea, fără repartiţie, a produselor necesare consumului
populaţiei, în defavoarea titularilor de repartiţie;
k) neexpunerea la vânzare a mărfurilor existente, vânzarea preferenţiala,
refuzul nejustificat al vânzării acestora sau al prestării de servicii cuprinse în obiectul
de activitate al agentului economic;
l) acumularea de mărfuri de pe piaţa interna în scopul creării unui deficit pe
piaţa şi revânzării lor ulterioare sau al suprimării concurentei loiale;
m) depăşirea, de către agenţii economici cu capital majoritar de stat, a
nivelurilor maxime de preturi de vânzare cu ridicata sau de tarife stabilite prin
hotărâri ale Guvernului;
n) depăşirea de către orice agent economic a adaosurilor maxime stabilite
prin hotărâri ale Guvernului, la formarea preţurilor de vânzare cu amănuntul,
indiferent de numărul verigilor prin care circula mărfurile, cit şi depăşirea adaosurilor
comerciale şi celor de comision stabilite şi declarate de către agenţii economici la
organele fiscale;
o) vânzarea cu lipsa la cântar sau măsurătoare;
p) falsificarea ori substituirea de mărfuri sau orice alte produse, precum şi
expunerea spre vânzare sau vânzarea de asemenea bunuri, cunoscând ca sânt
falsificate sau substituite.

Secţiunea a V-a . Obligaţiile profesionale ale profesioniştilor

44
 5.1. Aspecte generale.
Activitatea comercialã, prin implicaţiile pe care le are, trebuie sã se
desfăşoare cu respectarea unei sume de reguli. Stabilirea lor nu poate fi lãsatã, pe
motive de ordine publicã, la liberul arbitru al profesioniştilor ceea ce presupune o
implicare serioasã şi activã a organelor statului.
Prin intermediul unor acte normative s-au stabilit anumite obligaţii specifice
activitãţii profesioniştilor cunoscute sub numele de obligaţii profesionale. Trei sunt
principalele obligaţii profesionale ale unui profesionist şi anume:
- sã respecte obligaţia de publicitate prin registrul comerţului;
- sã ţinã registre contabile;
- sã exercite comerţul în limitele concurenţei licite.
5.2. Publicitatea prin registrul comerţului.
5.2.1. Rolul publicitãţii prin registrul comerţului.
Publicitatea prin registrul comerţului este reglementatã prin Legea privind
registrul comerţului nr.26/199073. În scopul stabilirii pentru toate oficiile registrului
comerţului, a modului de ţinere a registrelor şi de efectuare a înregistrãrilor, Camera
de Comerţ şi Industrie a României şi Ministerul Justiţiei au elaborat Normele
metodologice privind modul de ţinere a registrelor comerţului şi de efectuare a
înregistrãrilor nr.P/608-773/199874.
Registrul comerţului este registrul oficial al persoanelor fizice şi al
persoanelor juridice, profesionişti şi are menirea de a aduna şi difuza informaţii
despre aceste persoane şi despre întreprinderile lor75.
Registre ale comerţului sunt întâlnite într-un mare numãr de ţãri din care
amintim Franţa, Germania, Elveţia. În România registrul comerţului nu este o
noutate legislativã a anilor 1990, el existând anterior acestei perioade.
Prin datele pe care le colecteazã, registrul comerţului este o oglindã fidelã a
realitãţilor economice dintr-o anume ţarã. Cel interesat sã ştie poate obţine douã
categorii de informaţii şi anume:

73
Republicatã în Monitorul Oficial nr.49/1998
74
Publicate în Monitorul Oficial nr.176/1998
75
Alfred Jauffret, Jacques Mestre, op.cit, 1995, p.137
45
 - informaţii generale prin consultarea documentelor de informare publicate de
Camera de Comerţ şi Industrie a României;
- informaţii concrete despre un anume profesionist.
Odatã fãcutã înmatricularea în registrul comerţului precum şi de la data
înscrierii menţiunilor, terţii nu mai pot invoca, în principiu, necunoaşterea lor, aceasta
pentru cã registrul comerţului reprezintã instrumentul publicitãţii legale al activitãţii
comerciale76.
Registrul comerţului, potrivit art.12 alin.1 din Legea nr.26/1990 este alcãtuit
din:
- registru pentru înregistrarea profesioniştilor, persoane fizice;
- un registru pentru înregistrarea profesioniştilor persoane juridice.
Aceste registre se vor ţine în sistem computerizat ceea ce permite accesul
rapid la informaţii şi interconectarea tuturor oficiilor registrului comerţului.
În fiecare an calendaristic se va deschide un registru nou a cãrui numerotare
va începe cu cifra 1. Numerotarea registrului care se va deschide în anul urmãtor se
va face tot cu cifra 1.
Oficiul registrului comerţului este obligat sã ţinã şi dosare pentru fiecare
profesionist, cu actele depuse. Orice înregistrare efectuatã în registru va fi evidenţiatã
şi în dosarul profesionistului (art.12 alin.3, Legea nr.26/1990).
Oficiul registrului comerţului se organizeazã şi funcţioneazã pe lângã fiecare
camerã de comerţ şi industrie a fiecãrui judeţ, iar în municipiul Bucureşti pe lângã
Camera de Comerţ şi Industrie a României.
Cât priveşte Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, aceasta se
organizeazã şi funcţioneazã pe lângã Camera de Comerţ şi Industrie a României (art.9
alin.2 din Legea nr.26/1990).
Caracterul public al registrului comerţului.
Aşa cum prevede art.4 alin.1 al Legii nr.26/1990, “Registrul comerţului este
public”. Aceasta înseamnã cã oficiul registrului comerţului este obligat sã elibereze
pe cheltuiala persoanei care a fãcut cererea, personal sau prin corespondenţã, copii

76
Stanciu D.Cãrpenaru, op.cit, 1998, p.86
46
certificate de pe înregistrãrile ce s-au efectuat în registru şi de pe actele prezentate,
precum şi certificatele constatatoare cã un anumit act sau fapt este sau nu înregistrat.
5.2.3.Efectuarea înregistrãrilor în registrul comerţului.
Aşa cum se prevede la art.1 alin.1 din Legea nr.26/1990, “Profesioniştii au
obligaţia ca, înainte de începerea comerţului sã cearã înmatricularea în registrul
comerţului, iar în cursul exercitãrii şi la încetarea comerţului, sã cearã înscrierea în
acelaşi registru a menţiunilor privind actele şi faptele a căror înregistrare este
prevăzuta de lege”. De asemenea, potrivit art.1 alin.2 din Normele metodologice
nr.P/608-773/1998, profesioniştii au obligaţia de a depune la oficiul registrului
comerţului bilanţul contabil anual, precum şi orice alte acte cerute de lege.
Legea nu distinge, în privinţa obligaţiei de a cere efectuarea înregistrãrilor în
registrul comerţului, după cum profesionistul este persoanã fizicã sau persoanã
juridicã.
Legea nr.26/1990 exceptează de la aceastã obligaţie numai meseriaşii şi
ţăranii care îşi desfac produsele din gospodăria proprie (art.1 alin.3). Pe cale de
consecinţã orice altã persoanã care are calitatea de profesionist, indiferent de
mărimea comerţului sãu, numărul asociaţilor, sursa capitalului, modul de înfiinţare,
are obligaţia prevăzuta la art.1 al.1 al legii registrului comerţului.
5.3. Înmatricularea profesioniştilor în registrul comerţului.
Orice înregistrare în registrul comerţului a actelor şi faptelor prevăzute de
lege se face, după caz, la solicitarea profesionistului sau a oricărei persoane interesate
ori din oficiu, prin completarea formularelor tipizate ale registrului comerţului.
Cererile se vor întocmi pe formularele tip ale oficiului registrului comerţului,
la toate rubricile, prin dactilografiere, în numărul de exemplare prevăzut în aceste
formulare.
Potrivit art.8 alin.1 din Normele metodologice nr.P/608-773/1998, cererile
adresate oficiului registrului comerţului se vor semna:
a) de profesionistul, persoanã fizicã, sau, după caz, de împuternicitul acestuia,
cu procurã specialã şi autenticã;
b) de orice fondator sau administrator al societăţii comerciale;

47
 c)de orice persoanã care, potrivit legii, reprezintã regia autonomã sau
organizaţia cooperatistã;
d) de către persoana împuternicitã sã îndeplinească formalităţile de
înmatriculare a sucursalei;
e) de orice persoanã interesatã, în condiţiile legii.
Persoanele prevăzute în art.8 alin.1 lit.b-d pot da împuternicire specialã
pentru semnarea şi/sau pentru depunerea cererilor la oficiul registrului comerţului.
Dacã existã obligaţia de depunere a unui specimen de semnătura în registrul
comerţului, persoanele care au aceastã obligaţie, pot dovedi specimenul de semnătura
fie prin semnarea personal la oficiul registrului comerţului, în prezenţa judecătorului
delegat sau a conducătorului registrului comerţului care vor certifica semnătura, fie
prin prezentarea unui specimen de semnătura legalizat, de către un notar public
(art.18 alin.2 şi 3 din Legea nr.26/1990).
5.3.1.Termenul în care trebuie fãcutã cererea de înmatriculare.
Cererea de înmatriculare în registrul comerţului a profesioniştilor se face,
dacã legea nu prevede altfel, în termen de 15 zile:
- pentru profesioniştii, persoane fizice, de la data autorizării;
- pentru societăţi comerciale, de la data autentificării actului constitutiv;
- pentru regiile autonome, companiile naţionale, societăţile naţionale şi
organizaţiile cooperatiste, de la data actului de înfiinţare.
5.3.2. Înregistrarea menţiunilor în registrul comerţului.
Faţã de înmatricularea iniţialã, pot surveni modificări ale acesteia care
privesc fie persoana profesionistului, fie modul în care acesta îşi desfăşoară
activitatea comercialã.
Orice profesionist este obligat sã cearã, potrivit art.22 alin.1 din Legea
nr.26/1990, înregistrarea în registrul comerţului a menţiunilor prevãzute la art.21, în
cel mult 15 zile de la data actelor şi faptelor care sunt supuse obligaţiei de
înregistrare. Aşa cum arãtam, şi persoanele interesate pot cere sã se facã înregistrãri
în registrul comerţului. Dacã ele solicitã înscrierea de menţiuni vor trebui sã depunã
cererea în cel mult 30 de zile de la data când au cunoscut actul sau faptul care au
cerut sã fie înregistrat.
48
 Oficiul registrului comerţului, va înregistra menţiuni din oficiu, în termen de
cel mult 15 zile de la data primirii copiei legalizate de pe dispozitivul hotãrârii
judecãtoreşti rãmasã definitivã pentru faptele şi actele prevãzute în art.21 lit.d, e şi g
din Legea nr.26/1990.
Chiar dacã înregistrarea menţiunilor s-a fãcut la cerea altei persoane ori din
oficiu, profesionistul nu este scutit de obligaţia de a cere la rândul sãu înscrierea
acestor menţiuni.
Cererea de radiere a profesioniştilor din registrul comerţului se întocmeşte în
toate cazurile când are loc încetarea comerţului precum şi în cazul în care s-a admis
de cãtre judecãtorul delegat sau tribunal o cerere introdusã de cel ce s-a considerat
prejudiciat de o înmatriculare sau o înscriere de menţiune. Cererea de radiere ca
urmare a încetãrii profesionistului trebuie însoţitã de acte doveditoare,
corespunzãtoare cererii de radiere.
5.3.3. Înregistrarea şi verificarea cererilor.
Cererile de înmatriculare, de înscriere de menţiuni, de îndreptare erori
materiale, de eliberare de acte, de depunere de acte, de radiere se depun la oficiul
registrului comerţului unde acestea se vor înregistra în registrul unic de intrare-ieşire,
în ordinea cronologicã a prezentãrii. Aceste cereri vor purta numãrul şi data din acest
registru, pe întreaga duratã a efectuãrii fiecãrei operaţiuni de înregistrare.
Cererea, precum şi înscrisurile care o însoţesc în susţinere se înfãţişeazã
referentului oficiului registrului comerţului. Acesta, dupã identificarea deponentului
va trece la verificarea, în prezenţa solicitantului, dacã cererea şi actele care o însoţesc
sunt complete, conform legii. Când referentul oficiului registrului comerţului
considerã cã este necesar, va putea solicita, în completare noi acte sau date (art.10
alin.2 din Normele metodologice nr.P/608-773/1998).
Dacã referentul oficiului registrului comerţului constatã, în urma verificãrilor
fãcute, cã cererea şi actele doveditoare sunt complete, el va elibera deponentului o
dovadã a depunerii cererii. Dovada va avea înscrisã pe ea denumirea oficiului
registrului comerţului, numãrul şi data înregistrãrii în registrul unic de intrare-ieşire şi
ceea ce este foarte important pentru solicitant, data limitã de eliberare a documentelor
care atestã înregistrarea.
49
 În ipoteza în care, deşi referentul oficiului registrului comerţului, a atras
atenţia deponentului cã mai sunt necesare date şi acte în completare, şi acesta refuzã
sã le aducã considerând cã din punctul sãu de vedere cele prezentate sunt suficiente în
susţinerea cererii, referentul oficiului registrului comerţului va proceda la
înregistrarea cererii, va întocmi un referat cu obiecţiunile sale şi va prezenta spre
soluţionare dosarul judecãtorului delegat şi/sau directorului oficiului comerţului.
Deponentului i se va elibera dovada cu menţiunile prezentate deja însã cu deosebirea
cã în loc de datã limitã de eliberare a documentelor care sã ateste înregistrarea se va
înscrie termenul de citare.
În cerere sau în actele prezentate pot fi erori materiale. Pentru o rezolvare
rapidã, specificã comerţului, este permis ca ele sã fie îndreptate pe loc de cãtre
deponent, pe propria rãspundere sau, dupã caz, de referentul oficiului registrului
comerţului .Datele prevãzute în cerere şi în actele doveditoare se preiau în calculator
editându-se lista de control.
5.3.4. Soluţionarea cererilor şi publicitatea înregistrãrilor.
Potrivit art.6 din Legea nr.26/1990, “Înregistrãrile în registrul comerţului se
fac pe baza unei încheieri a judecãtorului delegat sau, dupã caz, a unei hotãrâri
judecãtoreşti definitive, în afarã de cazurile în care legea prevede altfel”.
Controlul legalitãţii oricãrei operaţiuni efectuate de oficiul registrului
comerţului este fãcutã de cãtre unul sau mai mulţi judecãtori ai tribunalului judeţean,
respectiv ai municipiului Bucureşti, delegaţi anual de preşedintele acestui tribunal.
Judecãtorul delegat are obligaţia de a efectua cel puţin, o datã pe lunã, controlul
operaţiunilor efectuate de oficiul registrului comerţului. Acest control nu exonereazã
de rãspundere personalul oficiului care conduce şi executã operaţiunile registrului
comerţului pentru conformitate cu legea, a datelor înscrise (art.8 alin.3 din Legea
nr.26/1990).
Referatul de verificare, întocmit de referentul oficiului registrului comerţului
împreunã cu cererea şi actele doveditoare, se prezintã, la sediul oficiului registrului
comerţului, judecãtorului delegat sau, dupã caz, directorului oficiului registrului
comerţului, pentru a fi soluţionate.

50
 Constatând îndeplinirea cerinţelor legii, judecãtorul delegat prin încheiere va
dispune efectuarea înregistrãrii.
Publicitatea înmatriculãrilor ori a înscrierii de menţiuni asiguratã de registrul
comerţului trebuie, în condiţiile legii, dublatã de publicarea în Monitorul Oficial.
Solicitarea acestei publicãri se face de oficiul registrului comerţului, pe cheltuiala
profesionistului (art.41 alin.1 din Legea nr.31/1990).
Încheierile de înmatriculare vor purta numãrul şi data înmatriculãrii în
registrul comerţului.
5.4.Organizarea şi ţinerea contabilitãţii activitãţii comerciale.
5.4.1. Importanţa practicã a ţinerii contabilitãţii.
Obligaţia de a ţine contabilitatea este specificã profesioniştilor. Ea este cerutã
de prevederile art.22-34 din Codul comercial şi cel al Legii nr.82/1991 legea
contabilitãţii77.
Îndeplinirea acestei obligaţii este şi în folosul profesionistului care în acest fel
îşi va putea conduce în mod corect afacerile cunoscându-şi din registrele contabile, în
orice moment, situaţia financiarã în care se aflã. Profesionistul va putea folosi, la
nevoie, ca probe, chiar registrele sale contabile regulat ţinute.
Obligaţia de a ţine contabilitatea rãspunde şi unui interes de ordin general:
contabilitatea permite, în caz de încetare a plãţilor datoriilor comerciale o evaluare
corectã a activului şi a pasivului. Registrele contabile vor servi, de asemenea,
judecãtorului sã probeze operaţiunile comerciale săvârşite de cãtre profesionist78.
Contabilitatea ţinutã de profesionist serveşte şi intereselor statului care
percepe de la acesta impozite pe veniturile realizate din activitatea comercialã.
Impozitul reprezintã o contribuţie băneasca obligatorie şi cu titlu nerambursabil,
datoratã, conform legii, bugetului de stat de cãtre persoanele fizice şi persoanele
juridice pentru veniturile pe care le obţin, sau bunurile pe care le posedã 79. Valoarea
impozitului se stabileşte de cãtre organele statului în mod unilateral.
Registrele profesioniştilor.

77
Publicatã în Monitorul Oficial nr.256/1991 (modificatã prin Ordonanþa Guvernului nr.22/1996)
78
Alfred Jauffret, Jacques Mestre, op.cit, 1995, p.130
79
Ibidem, p.130
51
 Potrivit art.22 din Codul comercial: “Registrele obligatorii sunt: registrul-
jurnal, registrul-inventar şi registrul copier”. Legea nr.82/1991, prevede, în art.20
alin.1, cã “Principalele registre ce se folosesc în contabilitate sunt: registrul-jurnal,
registrul inventar şi carte mare”.
Registrul-jurnal este acel registru în care se scriu în ordine cronologicã toate
operaţiunile economico-financiare efectuate de cãtre profesionist referitoare la
comerţul sãu.
Registru-inventar cuprinde inventarul patrimoniului profesionistului. În acest
sens art.24 din Codul comercial prevede: “Profesionistul este dator a forma la
începutul comerţului sãu şi în fiecare an sub a sa semnătura, un inventar de averea sa
mobilã şi imobilã şi de datoriile sale active şi pasive, încheind bilanţul cuvenit. Acest
inventar şi bilanţ le va copia în registrul special pentru aceasta şi va semna”.
Registrul carte mare este un registru specific profesioniştilor care au un
volum mare de activitate, cu o complexitate ridicatã80.
Contabilitatea urmează a fi ţinutã în partidã dublã; înseamnã cã fiecare
operaţiune este supusã dublei înregistrãri.
5.4.3. Reguli privind ţinerea contabilitãţii.
Legea nr.82/1991 conţine un numãr de reguli ce trebuie întocmai respectate
de cel care conduce contabilitatea profesionistului81, astfel:
a) contabilitatea se ţine în limba românã şi în moneda naţionalã.
Contabilitatea operaţiunilor efectuate în valutã se ţine atât în moneda naţionalã, cât şi
în valutã;
b) planul de conturi general, se întocmeşte potrivit normelor metodologice
emise de Ministerul Finanţelor. Dacã profesionistul este o societate comercialã
bancarã atunci acestea se emit de cãtre Banca Naţionalã a României şi se aprobã de
Ministerul Finanţelor;
c) sã conduc contabilitatea în partidã dublã şi sã întocmească bilanţ contabil.
Ministerul Finanţelor este cel care desemnează categoriile de persoane care pot
conduce contabilitatea şi în partidã simplã;

80
Stanciu D.Cãrpenaru, op.cit., 1995, p.97
81
Contabilitatea poate fi þinutã de profesionistul însãĪi sau de persoana fizicã sau juridicã abilitatã în acest sens în
condiþiile legii
52
 d) înregistrãrile în contabilitate se vor face cronologic şi sistematic, aşa cum
se cere în planurile de conturi şi normele emise de Ministerul Finanţelor. De
asemenea orice operaţiune patrimonialã se consemnează în momentul efectuãrii ei
într-un înscris care stã la baza înregistrãrilor în contabilitate, dobândind astfel
calitatea de document justificativ. Aceste documente care stau la baza înregistrãrilor
în contabilitate şi angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat,
aprobat, ori înregisrat în contabilitate, dupã caz;
e) bunurile mobile şi imobile se înregistreazã în contabilitate la valoarea de
achiziţie, de producţie sau la preţul pieţei, dupã caz. Creanţele şi datoriile se
înregistreazã în contabilitate la valoarea lor nominalã;
f) inventarierea generalã a patrimoniului este obligatorie: la începerea
activitãţii; cel puţin o datã pe an pe parcursul funcţionãrii sale; în cazul fuziunii sau
încetãrii activitãţii precum şi în alte situaţii prevãzute de lege;
g) evaluarea elementelor patrimoniale pe baza inventarierii şi reflectarea
acestora în bilanţul contabil se face potrivit normelor stabilite de Ministerul
Finanţelor;
h) documentul oficial de gestiune al profesionistului îl constituie bilanţul
contabil, care trebuie sã dea o imagine fidelã, clarã şi completã a patrimoniului, a
situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute. Toate societãţile comerciale sunt
obligate sã depunã la oficiul registrului comerţului bilanţul contabil, contul de profit
şi pierderi şi anexele, având viza organului fiscal în a cãrui razã de activitate îşi
desfãşoarã activitatea82. Totodatã, se va depune şi forma scurtã a bilanţului contabil
pentru a fi publicat în Monitorul Oficial83.
5.5. Exercitarea comerţului în limitele concurenţei licite.
5.5.1. Noţiunea concurenţei comerciale.
Prin concurenţã comercialã se înţelege o confruntare dintre agenţii economici
cu activitãţi similare sau asemãnãtoare, exercitatã în domeniile deschise ale pieţei,
pentru câştigarea şi conservarea clientelei, în scopul rentabilizãrii propriei
întreprinderi84.
82
Constantin ÞãpuĪi, Tehnica Īi evidenþa contabilã la S.R.L, Tribuna economicã. Supliment economic-legislativ,
nr.6/1998, p.54
83
Ibidem, p.54
84
Octavian Cãpãþînã, Dreptul concurenþei comerciale. Concurenþa onestã., Editura Lumina Lex, BucureĪti, 1994, p.86
53
 Se poate spune, pornind de la definiţia concurenţei cã, în domeniile deschise
competiţiei, agenţii economici au facultatea deplinã de a se confrunta pe piaţã, dar
numai cu bunã credinţã, respectând regulile de comportare impuse de deontologia
profesionalã85. Respectând aceste reguli, profesionistul nu va putea fi acuzat cã nu a
folosit mijloace şi metodele unei concurenţe oneste, licite.
5.5.2.Principiul libertãţii concurenţei.
Principiul libertãţii concurenţei, care decurge în mod direct din cel al
libertãţii comerţului, trebuie înţeles în sensul cã, fiecare profesionist, are dreptul sã
foloseascã mijloacele pe care le considerã cele mai bune pentru atragerea clientelei,
de exemplu:
- sã scadã preţul produselor şi serviciilor oferite;
- sã-şi organizeze o reţea puternicã de distribuţie;
- sã foloseascã inovaţii tehnice pentru a creşte performanţele produselor sale;
- sã-şi recruteze personalul cel mai calificat, prin oferirea unor avantaje
materiale sporite comparativ cu profesioniştii concurenţi.
În analizã, trebuie sã pornim de la un adevãr şi anume cã nu orice acţiune de
atragere a clientelei, constituie o formã de concurenţã neloialã. Astfel, un
profesionist nu poate pretinde daune interese, invocând concurenţa neloialã, numai
demonstrând cã un alt profesionist care-şi are fondul de comerţ în vecinãtatea sa, şi
care este mai bine dotat, i-a atras clienţii. De asemenea, nu constituie concurenţã
neloialã faptul de a vinde mai ieftin, pentru cã aceasta este o practicã sãnãtoasã, cu
condiţia de a se respecta obligaţia de a nu vinde în pierdere, în mod deliberat, pentru
atragerea clientelei86.
Dificultatea practicã a apãrãrii principiului libertãţii concurenţei.
Deşi libertatea concurenţei este un principiu unanim recunoscut, apãrarea sa
este o problemã dificilã. Experienţa economicã a pus în evidenţã faptul cã numeroase
întreprinderi preferã, în locul angajãrii directe într-o luptã concurenţialã, ca prin
practici concentrate sã elimine concurenţa urmând a împãrţi ulterior piaţa între ele.
Aceste manifestãri de dominaţie economicã, care denatureazã profund jocul cererii şi
al ofertei, sunt foarte periculoase pentru cã vor suferi:
85
Ibidem, p.87
86
Yolanda Eminescu, Concurenþa neloialã. Drept român Īi comparat, Editura Lumina Lex, BucureĪti, 1995, p.106
54
 - cei care vor sã-şi creeze sau sã-şi menţinã o activitate pentru cã depind de
aceste înţelegeri;
- consumatorii care nu mai pot, ca în cazul unei adevãrate concurenţe, sã
influenţeze stabilirea preţului87
În faţa interesului de a menţine libera concurenţã şi a impune desfãşurarea
comerţului în limitele concurenţei oneste, statele au adoptat legislaţii protecţioniste.
Un exemplu îl reprezintã S.U.A care, din 1890 au pus bazele luptei antitrust
prin Sherman Act.
În România, pentru a se asigura protecţia împotriva practicilor
anticoncurenţiale şi a concentrãrilor economice neautorizate a fost adoptatã Legea
nr.21/1996, a concurenţei88, iar pentru a se asigura protecţia împotriva concurenţei
neloiale Legea nr.11/199189.
Protecţia împotriva practicilor anticoncurenţiale şi a concentrãrilor
economice neautorizate.
Prin adoptarea Legii nr.21/1996 s-a urmãrit protecţia, menţinerea şi
stimularea concurenţei şi în acelaşi timp crearea unui mediu concurenţial
corespunzãtor în vederea promovãrii intereselor consumatorilor. Dispoziţiile acestei
legi sunt aplicabile actelor şi faptelor care au sau pot avea ca efect restrângerea,
împiedicarea sau denaturarea concurenţei sãvârşite de:
a) agenţi economici sau asociaţii de agenţi economici-persoane fizice sau
juridice- de cetãţenie, respectiv de naţionalitate românã sau strãinã;
b) organele administraţiei publice centrale sau locale, în mãsura în care
acestea, prin deciziile emise sau prin reglementãrile adoptate, intervin în operaţiuni
de piaţã, influenţând direct sau indirect concurenţa, cu excepţia situaţiilor când
asemenea mãsuri sunt luate în aplicarea altei legi sau pentru apãrarea unui interes
public major (art.2 alin.1 din Legea nr.21/1996).
Dispoziţiile acestei legi “se aplicã actelor şi faptelor prevãzute la alin.1, când
sunt sãvârşite pe teritoriul României, precum şi celor sãvârşite în afara teritoriului
ţãrii, atunci când produc efecte pe teritoriul României” (art.2 alin3 şi 4).

87
Alfred Jauffret, Jacques Mestre, op.cit, 1995 p.52
88
Publicatã în Monitorul Oficial nr.88/1996
89
Publicatã în Monitorul Oficial nr.24/1991
55
 Ea nu se aplicã:
a) pieţei muncii şi relaţiilor de muncã;
b) pieţei monetare şi pieţei titlurilor de valoare, în mãsura în care libera
concurenţã pe aceste pieţe nu face obiectul unor reglementãri speciale.
Legea nr.21/1996 prevede cã administrarea sa cât şi punerea în aplicare sunt
încredinţate Consiliului Concurenţei, care este organ de specialitate în subordinea
Guvernului (art.3).
În legãturã cu praticile anticoncurenţiale în art.5 alin.1 se dispune: “Sunt
interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici sau asociaţii de
agenţi economici, orice decizii de asociere sau practici concertate între aceştia, care
au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea concurenţei pe piaţa
româneascã sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmãresc:
a) fixarea concentratã, în mod direct sau indirect a preţurilor de vânzare sau
cumpãrare, a tarifelor, rabaturilor, adaosurilor, precum şi a oricãror alte condiţii
comerciale inechitabile;
b) limitarea sau controlul producţiei, distribuirii, dezvoltãrii tehnologice sau
investiţiilor;
c) împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriul
teritorial, al volumului de vânzări şi achiziţii sau pe alte criterii;
d) aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali a unor condiţii inegale la
prestaţii echivalente, provocând, în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia
concurenţialã;
e) condiţionarea încheierii unor contracte, de acceptarea de cãtre parteneri, a
unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform
uzanţelor comerciale, nu au legãturã cu obiectul acestor creanţe;
f) participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii sau la orice alte
forme de concurs de oferte;
g) eliminarea de pe piaţã a altor concurenţi, limitarea sau împiedicarea
accesului pe piaţã şi a libertãţii exercitãrii concurenţei de cãtre alţi agenţi economici,
precum şi înţelegerile de a nu cumpăra de la, sau de a nu vinde cãtre, anumiţi agenţi
economici fãrã o justificare rezonabilã.
56
 Consiliul concurenţei poate acorda beneficiul exceptării, interdicţiilor
precizate mai sus.
Legea (art.6) interzice: “folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante
deţinute de unul sau mai mulţi agenţi economici pe piaţa româneascã sau pe o parte
substanţialã a acesteia, prin recurgerea la fapte anticoncurenţiale, care au ca obiect
sau pot avea ca efect afectarea comerţului sau prejudicierea consumatorilor.
Asemenea practici abuzive pot consta, în special, în:
a) impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de
cumpãrare, a tarifelor sau a altor clauze contractuale inechitabile şi refuzul de a trata
cu anumiţi furnizori sau beneficiari;
b) limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltãrii tehnologice în dezavantajul
utilizatorilor sau consumatorilor;
c) aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la
prestaţii echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia
concurenţialã;
d) condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea, de cãtre parteneri, a
unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform
uzanţelor comerciale, nu au legãturã cu obiectul acestor contracte;
e) realizarea de importuri fãrã competiţie de oferte şi tratative tehnico-
comerciale uzuale, în cazul produselor şi serviciilor care dominã nivelul general al
preţurilor şi tarifelor în economie;
f) practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri de ruinare,
sub costuri, în scopul înlăturării concurenţilor sau vânzarea la export sub costul de
producţie, cu acoperirea diferenţelor prin impunerea unor preţuri majorate
consumatorilor interni;
g) exploatarea stării de dependenţã economicã în care se găseşte un client sau
un furnizor faţã de un asemenea agent sau agenţi economici şi care nu dispune de o
soluţie alternativã în condiţii echivalente, precum şi ruperea relaţiilor contractuale
pentru singurul motiv cã partenerul refuzã sã se supună unor condiţii comerciale
nejustificate”.
5.5.5. Limitarea concentrării economice.
57
 Concentrarea economică este prevăzută în cap. III din Legea nr.21/1996.
Aceasta se poate realiza prin orice act juridic, indiferent de forma sa şi care, fie
operează transferul proprietăţii sau al folosinţei asupra totalităţii ori a unei pãrţi a
bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor unui agent economic, fie are ca obiect sau ca
efect sã permită unui agent economic ori a unei grupări de agenţi economici de a
exercita, direct sau indirect, o influenţã determinatã, asupra unui alt agent economic
sau mai multor agenţi economici.
Operaţiunile de concentrare economicã au loc atunci când:
a) doi sau mai mulţi agenţi economici, anterior independenţi fuzionează;
b) una sau mai multe persoane care deţin deja controlul cel puţin asupra unui
agent economic ori unul sau mai mulţi agenţi economici dobândesc, direct sau
indirect, controlul asupra unuia sau mai multor alţi agenţi economici ori asupra unor
pãrţi ale acestora fie luare de participare la capital, fie prin cumpãrare de elemente de
activ, prin contract sau prin alte mijloace (art.11 alin.2).
Concentrările economice, în sine, sunt benefice pentru cã ele permit
coagularea eforturilor umane, şi a resurselor materiale ale mai multor agenţi
economici cu condiţia ca prin aceasta sã nu se ajungă la restrângerea, înlăturarea sau
denaturarea semnificativã a concurenţei pe piaţa româneascã sau pe o parte a acesteia
(art.13 din Legea nr.21/1996).
Agenţii economici, pentru a pune în practicã o concentrare economicã, pot sã
o facã la vedere, public ori sã încheie înţelegeri secrete, oculte.
O formã de concentrare economicã fãcutã explicit, public o reprezintã
fuziunea realizatã în condiţiile art.233 alin.1 din Legea nr.31/1990. Potrivit acestui
text, “Fuziunea se face prin absorbirea unei societăţi de cãtre o altã societate sau prin
contopirea a douã sau mai multe societăţi pentru a alcătui o societate nouã”. De
asemenea, concentrarea economicã se poate realiza şi prin dobândirea acelei pãrţi din
capitalul social al unui agent economic de cãtre un alt agent economic care sã-i
permită acestuia din urmã sã aibă o influenţã determinantã în luarea deciziilor de
cãtre organele de conducere. Cel mai adesea aceastã ultimã formã de concentrare
economicã se poate întâlni la societãţile ale căror acţiuni se tranzacţionează pe piaţa
bursierã.
58
 Orice operaţiune de concentrare economicã realizatã printr-un acord trebuie
notificatã Consiliului Concurenţei care urmează a se pronunţa asupra sa printr-o
decizie.
Decizia este favorabilã dacã sunt îndeplinite, potrivit art.14 alin.2 din Legea
nr.21/1996, cumulativ, următoarele condiţii:
operaţiunea de concentrare urmează a contribui la creşterea eficienţei
economice, la ameliorarea producţiei, distribuţiei sau progresului tehnic, ori la
creşterea competitivităţii la export;
efectele favorabile ale concentrării compensează efectele nefavorabile ale
restrângerii concurenţei;
de avantajele rezultate profitã într-o mãsurã rezonabilã şi consumatorii, în
special prin preţurile reale mai reduse.
5.6. Interdicţia concurenţei neloiale.
5.6.1. Sursele interdicţiei concurenţei neloiale
Interzicerea concurenţei neloiale poate avea douã surse: legea sau
contractul90.
Astfel printr-o lege specialã, respectiv Legea nr.11/1991, privind combaterea
concurenţei neloiale se instituie obligaţia profesioniştilor de a-şi exercita activitatea
cu bunã-credinţã, potrivit uzanţelor cinstite adică sã nu desfăşoare o concurenţã
neloialã.
Şi printr-un contract se poate interzice concurenţa. Într-adevăr părţile pot sã-
şi asume obligaţia de a nu vinde un produs într-o anumitã zonã. Răspunderea pentru
încălcarea prevederilor contractului îmbracă forma răspunderii contractuale, iar
problema esenţialã care se pune în ceea ce priveşte clauzele restrictive sau limitative
de concurenţã este validitatea lor91.
5.6.2. Noţiunea concurenţei neloiale şi a actului de concurenţã neloialã.
Potrivit art.2 din Legea nr.11/1991, constituie concurenţã neloialã orice act
sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercialã şi industrialã.

90
Yolanda Eminescu, op.cit, 1994, p.11
91
Ibidem, p.11
59
 Act de concurenţã este orice act susceptibil de a favoriza desfacerea
produselor unei întreprinderi în detrimentul desfacerii produselor altuia92.
Definiţia actului de concurenţã nu trebuie sã conducă la concluzia cã aceasta
nu se poate situa şi în sfera altor activitãţi economice, cum ar fi aprovizionarea,
organizarea publicitãţii etc93.
Legea nr.11/1991 enumerã în art.4 şi art.5, faptele care pot fi calificate ca
făcând parte din categoria celor de concurenţã neloialã.
5.6.3. Clasificarea mijloacelor de concurenţã neloialã.
În literatura de specialitate se deosebesc patru categorii de mijloace de
concurenţã neloialã94:
a) confuzia; în concepţia Legii nr.11/1991 se poate produce prin
“Întrebuinţarea unei firme, unei embleme unor desemnări speciale sau a unor
ambalaje de naturã sã producă confuzie cu cele folosite legitim de un alt profesionist”
(art.5 alin.1 lit.a). Încercarea de a crea confuzie constituie cea mai rãspânditã formã
de concurenţã neloialã;
b) denigrarea; constã într-un act îndreptat împotriva bunului renume al unui
concurent al întreprinderii, produselor şi serviciilor sale 95. Denigrarea se manifestã
prin afirmarea sau rãspândirea, sub orice formã, în scop de concurenţã, de fapte
privitoare la o altã întreprindere, de naturã a-i prejudicia reputaţia 96. Legea nr.11/1991
în art.4 alin.1 lit.g, aratã cã denigrarea constã “În comunicarea sau rãspândirea, de
cãtre un profesionist, de afirmaţii mincinoase asupra unui concurent sau a mãrfurilor
sale, afirmaţii de naturã sã dãuneze bunului mers al întreprinderii.
Comunicarea fãcutã confidenţial este socotitã un act de concurenţã neloialã
numai atunci când autorul comunicãrii ştia cã faptele nu corespund adevãrului”;
c) dezorganizarea unei întreprinderi concurente. Se apreciazã cã
dezorganizarea internã a unei întreprinderi poate avea loc prin divulgarea secretelor
de fabricã, coruperea salariaţilor, suprimarea semnelor distinctive ale mãrfurilor,

92
D.Reimer, F.K.Beier, D.Baumann, La repression de la concurrence deloyale en Allemagne, Editura Economica,
Paris, 1978, p.97-98
93
Yolanda Eminescu, op.cit, 1994, p.39
94
P.Roubier, Le droit de la propriete industrielle, vol.I, Sirei, Paris, 1952 citat de D.Reimer, F.K.Beier, D.Baumann,
op.cit, 1978, p.100
95
Ibidem, p.506
96
Yolanda Eminescu, op.cit, 1994, p.74
60
distrugerea publicitãţii etc97. O altã formã de dezorganizare se poate manifesta prin
utilizarea unor mijloace de dezorganizare generalã a pieţei, prin reclamã mincinoasã,
false indicaţii sau uzurparea de titluri şi calitãţi, boicot, vânzare sub preţurile impuse
etc98.
Dezorganizarea, ca formã de concurenţã neloialã este incriminatã de Legea
nr.11/1991, în art.4 alin.1 lit.b,c şi lit.h. Constituie astfel de fapte oferirea serviciilor
de cãtre salariatul exclusiv al unui profesionist unui concurent sau acceptarea unei
asemenea oferte ori dezvãluirea de cãtre salariatul unui profesionist a unor date
secrete privind activitatea acestuia, cãtre un concurent fie oferirea, promiterea sau
acordarea - mijlocit sau nemijlocit - de daruri ori alte avantaje salariatului unui
profesionist sau reprezentanţilor acestuia, pentru ca prin purtarea neloialã sã poatã
afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaşte sau a folosi clientela sa, ori pentru
a obţine orice alt folos pentru sine ori pentru altã persoanã în dauna unui profesionist;
d) acapararea clientelei. Acest mijloc de concurenţã neloialã este incriminat
de Legea nr.11/1991 în textele art.4 alin.1 lit.d şi lit.e. Prin urmare, vor fi socotite ca
mijloace de concurenţã neloialã încheierea de contracte prin care un profesionist
asigurã predarea unei mãrfi sau executarea unei prestaţii în mod avantajos, cu
condiţia aducerii de cãtre client a altor cumpãrãtori, cu care profesionistul ar urma sã
încheie contracte asemãnãtoare precum şi încheierea de contracte prin care
cumpãrãtorul ar urma sã primeascã un premiu, care depinde exclusiv de o tragere la
sorţi sau un hazard.

Secţiunea a VI-a :Fondul de comerţ

6.1. Noţiunea fondului de comerţ

6.1.1. Aspecte generale
În legislaţia românã gãsim o singurã referire la fondul de comerţ şi anume în
art.21 lit.a din Legea nr.26/1990. Potrivit acestui text de lege “în registrul comerţului
se vor înregistra menţiuni referitoare la: donaţia, vânzarea, locaţiunea sau gajul

97
Ibidem, p.41
98
Ibidem, p.41
61
fondului de comerţ şi orice alt act prin care se aduc modificãri înmatriculãrilor sau
menţiunilor sau care face sã înceteze firma ori fondul de comerţ”…
În Franţa reglementarea fondului de comerţ o constituie Legea “Cardelet” din
17 martie 190999. Aceastã lege care este în vigoare reglementeazã vânzarea fondului
de comerţ, aportul sãu într-o societate, amanetul sau astfel spus gajarea lui100.
Lipsa de reglementare juridicã a pus în sarcina doctrinei obligaţia de a defini
fondul de comerţ, a-i stabili elementele constitutive şi natura juridicã.
6.1.2 .Definiţia fondului de comerţ.
Orice profesionist, indiferent de activitatea pe care o desfãşoarã (comerţ,
prestãri servicii, Deşi constituie o creaţie proprie a dreptului comercial, fondul de
comerţ nu a fost definit o bună perioadă de timp. În toată această perioadă, doctrina,
inspirată din dreptul francez, a fost cea care a configurat regimul juridic al fondului de
comerţ. El a cunoscut consacrare legală în 2001, prin modificarea Legii nr. 11/1991
privind combaterea concurenţei neloiale (Legea nr. 298/2001): constituie fond de comerţ
ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme
brevete de invenţii, vad comercial) utilizate de un profesionist în vederea desfăşurării
activităţii sale.
Noţiunea de fond de comerţ nu poate fi confundată cu cea de patrimoniu,
deoarece fondul de comerţ este o fracţiune a acestuia, şi nici cu noţiunea de patrimoniu
de afectaţiune (folosită tot mai des în ultima perioadă, de exemplu de O.U.G. nr.
44/2008), deoarece nu include creanţele şi obligaţiile profesionistului101. Mai mult,
noţiunea nu trebuie confundată nici cu cea de întreprindere deoarece organizarea
acesteia nu are în vedere numai bunuri, ci şi capitalul şi forţa de muncă.
Fondul de comerţ este un bun mobil incorporal, organizarea elementelor sale în
vederea atragerii clientelei fiind considerată un act de creaţie intelectuală102.
6.1.3. Delimitarea noţiunii fondului de comerţ de noţiunea de patrimoniu
şi cea de întreprindere.
Confuziile frecvente între cele trei noţiuni cer a se face o delimitare între ele.

Cardelet este numele senatorului care a avut iniþiativa legislativã

99

Michel Pédamon, Droit commercial. Commerants et fonds de commerce. Concurrence et contracts du commerce,
100

Editions Dalloz, Paris, 1994, p.186

101
A se vedea şi I. Schiau, op. cit., p. 76.
102
Idem, p. 78.
62
 a) Delimitarea noţiunii fondului de comerţ de noţiunea de patrimoniu.
Patrimoniul este definit ca fiind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu
valoare economicã, ce aparţin unui subiect de drept103.
Comparând cele douã definiţii se poate constata cã fondul de comerţ nu
cuprinde creanţele şi datoriile profesionistului104.
Unicitatea patrimoniului constituie unul din caracterele juridice ale
patrimoniului unei persoane fizice sau juridice, indiferent de cât de multe drepturi şi
obligaţii s-ar include în el. Prin urmare, sub aspectul subiectului căruia îi aparţine,
patrimoniul este un tot unitar, legea neadmiţând ca o persoanã sã fie titularã a mai
multe patrimonii105. Pornind de la acest adevãr ştiinţific nu pot fi primite expresii
cum ar fi cea de “patrimoniu comercial” indiferent ce sens i s-ar da de cãtre o anume
ramurã a ştiinţei106. Aceasta pentru cã în caz de litigiu, tot instanţele şi prin urmare tot
juriştii sunt cei care urmează sã dea o soluţie iar atribuirea unor sensuri proprii care
din punct de vedere juridic nu au nici o semnificaţie pot sã-i pună pe cei care le
folosesc în situaţii delicate.
b) Delimitarea noţiunii de fond de comerţ de noţiunea de întreprindere.
Aşa cum rezultã din definiţia clasicã a întreprinderii aceasta constã într-o
organizare sistematicã a forţelor de producţie care includ şi bunurile afectate
activitãţii comerciale. Pentru cã organizarea nu are în vedere numai bunuri ci şi
capitalul şi forţa de muncã, urmează cã o întreprindere însumează şi elemente care nu
fac parte din fondul de comerţ107.
6.2. Elementele constitutive ale fondului de comerţ.
Fondul de comerţ constituie un bun unitar compus din bunuri diferite. Indiferent
de mărime, unui fond de comerţ el se va compune întotdeauna din două mari categorii
de bunuri: bunuri corporale şi bunuri incorporale. În prima categorie sunt incluse:
bunurile imobile şi bunuri mobile.

103
Corneliu Bîrsan, Maria Gaiþã, Mona Maria Pivniceru, op.cit, 1997, p.8
104
Ion Turcu, op.cit, vol.II, 1998, p.14
105
Corneliu Bîrsan, Maria Gaiþã, Mona Maria Pivniceru, op.cit, 1997, p.10 Īi urm.
106
Stanciu D. Cãrpenaru, op.cit, 1998, p.106
107
Ibidem, p.106
63
 În mod tradiţional, bunurile imobile nu au fost incluse în fondul de comerţ
deoarece s-a considerat că ele nu fac obiectul comerţului108. Totuşi, legiuitorul nostru a
părăsit această concepţie odată cu includerea imobilelor în fondul de comerţ (decizie
foarte criticată în doctrină) şi întărită de reglementarea leasingului imobiliar109.

6.2.1. Elementele corporale ale fondului de comerţ.

6.2.1.1.Bunurile imobile
Pentru buna desfãşurare a activitãţilor legate de comerţ, un profesionist se
poate folosi şi de bunuri imobile. Categoriile de bunuri imobile afectate de un
profesionist comerţului sãu pot fi:
a) imobile prin natura lor. Fac parte din aceastã categorie terenurile şi
clãdirile (magazine, birouri, depozite, etc)110. Precizãri cu privire la bunurile imobile
prin natura lor sunt fãcute în art.462-465 alin.1 din Codul civil.
b) imobile prin destinaţie111. Fac parte din aceastã categorie instalaţiile
industriale, utilajele etc. Precizãri cu privire la bunurile imobile prin destinaţia lor
sunt fãcute în art.468-470 din Codul civil.
Bunurile imobile ce fac parte dintr-un fond de comerţ pot fi vândute separat
de acesta sau odatã cu întregul fond de comerţ. Dacã bunul imobil s-a vândut separat
de fondul de comerţ, având în vedere ca vânzarea-cumpãrarea comercialã, potrivit
art.3 pct.1 şi 2 din Codul comercial poate avea ca obiect numai bunuri mobile,
urmeazã cã aceasta are caracter civil ceea ce presupune respectarea regulilor dreptului
comun. În ipoteza vânzãrii întregului fond de comerţ, ca un ansamblu de bunuri
mobile şi imobile pãrerea dominantã este cã actele de vânzare-cumpãrare referitoare
la bunurile imobile sunt acte de comerţ 112. În acelaşi sens s-a pronunţat şi practica
judiciarã: “În dreptul nostru vânzãrile de imobile sunt acte de naturã civilã, iar nu
comercialã, chiar atunci când a intervenit între pãrţi care sunt profesionişti, deoarece
art.3 C.com., în enumerarea faptelor de comerţ, nu prevede şi aceste contracte, deşi în
108
Vânzarea-cumpărarea de imobile este considerată eminamente de natură civilă, concepţie păstrată în continuare de legislaţia
franceză.
109
Operaţiunile de leasing pot avea ca obiect ţi imobile.
110
Art.463 din Codul civil “Fondurile de pãmânt Īi clãdirile sunt imobile prin natura lor”.
111
Art.468 alin.1 din Codul civil “Obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul Īi exploatarea acestui
fond sunt imobile prin destinaþie” ; art.468 alin.ultim “Mai sunt imobile prin destinaþie toate efectele mobiliare ce
proprietarul a aĪezat cãtre fond în perpetuu”.
112
Stanciu D. Cãrpenaru, op.cit, 1998, p.109; Ion Turcu, op.cit, vol.II, 1998, p.28
64
textul art.3 C.com. italian, care a servit de model legiuitorului român, sunt trecute ca
fapte de comerţ şi operaţiunile asupra imobilelor fãcute în scop de speculaţiune
comercialã. Numai când imobilele vândute fac parte dintr-un fond de comerţ, vândut
în totalitatea lui, vânzarea poate avea caracter comercial şi atunci numai din cauzã cã
operaţiunea intervenind asupra unui fond comercial este de naturã comercialã,
independent de persoanele între care a intervenit”113.
Calificarea vânzãrii-cumpãrãrii unui fond de comerţ care include şi bunuri
imobile ca fiind comercialã este corectã pentru cã fondul de comerţ este o
universalitate de fapt de bunuri corporale şi incorporale ce servesc profesionistului
pentru desfãşurarea activitãţilor cu caracter comercial114.
6.2.1.2. Bunurile mobile corporale.
Un profesionist, pentru buna desfãşurare a comerţului sãu se serveşte alãturi
de bunuri imobile şi de bunuri mobile corporale (materiale şi mãrfuri).
Sunt considerate ca fãcând parte din categoria mãrfurilor ca element principal
de exercitare a comerţului materiile prime destinate a fi transformate, productele
precum şi bunurile destinate vânzãrii115. Totalitatea mãrfurilor unui profesionist
formeazã stocul de marfã al acestuia. Caracteristica stocului de marfã este cã el este
variabil şi fungibil. Existenţa stocului trebuie sã permitã profesionistului sã realizeze
un ciclu permanent bani-marfã-bani. Cu cât acest ciclu este mai rapid cu atât profitul
obţinut va fi mai mare cu condiţia însã ca fiecare ciclu sã fie producãtorul unui
excedent116.
În cazul gajãrii fondului de comerţ, trebuie fãcut un inventar separat al
stocului de marfã datoritã instabilitãţii sale, a caracterului sãu variabil.
6.2.2.Elementele incorporale ale fondului de comerţ
În categoria elementelor incorporale ale fondului de comerţ sunt cuprinse
drepturile care privesc: firma, emblema, clientela şi vadul comercial, brevetele de
invenţii, mãrcile de fabricã, de comerţ şi de servicii, denumirile de origine, indicaţiile

113
Curtea de Casaþie, Secþiunile unite, dec. nr.183 din 27 aprilie 1939, în Practica judiciarã în materie comercialã,
vol.I, 1991, p.227-228
114
Înalta Curte de Casaþie, Secþia I, decizia nr.227 din 1946, în Practica judiciarã în materie comercialã, vol.I, 1991,
p.228; Stanciu D. Cãrpenaru, op.cit, 1998, p.109
115
Michel Pédamon, op.cit, 1994, p.192
116
Idem, p.192
65
de provenienţã, drepturile asupra contractelor de locaţiune pentru spaţiile comerciale
destinate activitãţii de comerţ, drepturile de autor, etc117.
Elementele incorporale ale fondului de comerţ pentru cã servesc
profesionistului în realizarea activitãţilor comerciale au valoare patrimonialã şi prin
urmare legea instituie protecţia asupra lor.
6.2.2.1.Firma.
Regimul juridic al firmei este reglementat de prevederile art.30-43 din Legea
nr.26/1990. În aplicarea acestei legi, Camera de Comerţ şi Industrie a României şi
Ministerul Justiţiei au elaborat Normele metodologice nr.P/608-773/1998 privind
modul de ţinere a registrelor comerţului şi de efectuare a înregistrãrilor 118. Potrivit
art.30 alin.1 din Legea nr.26/1990: “Firma este numele sãu, dupã caz, denumirea sub
care un profesionist îşi exercitã comerţul şi sub care semneazã”. Cuvântul firmã este
de origine germanã (Firma sau Handelsfirma) şi a fost încetãţenit la noi de prima lege
asupra înscrierii firmelor din 1884 iar, de atunci, a fost constant menţinutã în legile
ulterioare119.
Cuvântului firmã i se atribuie uzual trei înţelesuri şi anume:
a) de întreprindere, societate;
b) de nume sau denumire sub care se exercitã comerţul;
c) de suport material (placã, panou etc.)120.
Legea nr.26/1990 instituie reglementãri riguroase cu privire la modul în care
urmeazã a se compune o firmã, distingând dupã cum profesionistul este persoanã
fizicã sau juridicã. În privinţa profesioniştilor persoane juridice, legea registrului
comerţului detaliazã şi stabileşte reguli de compunere a firmei pentru fiecare formã
de societate comercialã din cele arãtate în art.2 din Legea nr.31/1990.
Firma unui profesionist, persoanã fizicã se compune din numele
profesionistului scris în întregime sau din numele şi iniţiala prenumelui acestuia
(art.31 alin.1 din Legea nr.26/1990). Cu privire la structura legalã a numelui, în art.12
alin.2 din Decretul nr.31/1954 se prevede cã el cuprinde numele de familie şi
prenumele. Pornind de la aceste prevederi legale se poate trage concluzia cã atunci
117
Stanciu D. Cãrpenaru, op.cit, 1998, p.110; Ion Turcu, op.cit, vol.II, 1998, p.14
118
Publicate în Monitorul Oficial nr.176 din 11 mai 1998
119
Ion Bãcanu, Firma Īi emblema comercialã, Revista de Drept comercial nr.2/1998, p.88
120
Idem, p.990
66
când este compusã firma unui profesionist persoanã fizicã trebuie sã se opteze pentru
una din urmãtoarele variante:
a) înscrierea completã a numelui de familie urmat de prenumele persoanei
scris în întregime (Vasilescu Vasile);
b) înscrierea completã a numelui de familie urmat de iniţiala prenumelui
(Vasile V.)
Numele profesionistului persoanã fizicã este acela care este încris în actele
sale de stare civilã. Dacã un profesionist persoanã fizicã şi-a schimbat numele, în
condiţiile legii, atunci el este obligat sã procedeze la cuvenita menţionare în registrul
comerţului.
Un pseudonim sau un diminutiv poate fi folosit numai ca emblemã121.
Legea nr.26/1990 interzice adãugarea la firma profesionistului persoanã
fizicã a oricãror menţiuni care ar putea induce în eroare asupra naturii sau întinderii
comerţului ori a situaţiei profesionistului. Totuşi se vor putea face menţiuni care sã
arate mai precis persoana profesionistului sau felul comerţului sãu (art.31 alin.2).
Firma societãţilor comeriale se compune diferit în funcţie de forma juridicã
pe care aceasta o îmbracã. Astfel:
a) firma unei societãţi în nume colectiv trebuie sã cuprindã numele a cel puţin
unuia dintre asociaţi, cu menţiunea “societate în nume colectiv”, scrisã în întregime
(art.32 din Legea nr.26/1990);
b) firma unei societãţi în comanditã simplã trebuie sã cuprindã numele a cel
puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi, cu menţiunea “societate în comanditã”, scrisã
în întregime (art.33 din Legea nr.26/1990). Când o persoanã strãinã de societatea în
nume colectiv sau în comanditã simplã îşi dã consimţãmântul ca numele sãu sã
figureze în firmã, atunci aceasta devine rãspunzãtoare nelimitat şi solidar de toate
obligaţiile societãţii. Acelaşi regim este aplicabil şi asociatului comanditar care
acceptã ca numele sãu sã intre în compunerea firmei societãţii în comanditã simplã;
c) firma unei societãţi pe acţiuni sau în comanditã pe acţiuni se compune
dintr-o denumire proprie, de naturã a o deosebi de firma altor societãţi, şi va fi
însoţitã de menţiunea scrisã în întregime “societate pe acţiuni” sau “S.A.” ori, dupã

121
Idem, p.99
67
caz, “societate în comanditã pe acţiuni”. (art.35 din Legea nr.26/1990). Nu excludem
posibilitatea admiterii în compunerea firmei societãţii pe acţiuni a numelui unui
asociat, dar considerãm cã admiterea posibilitãţii înscrierii numelui unui terţ, cu
acordul acestuia, nu este beneficã pentru cã legea nu prevede nici un fel de
rãspundere în sarcina sa122.
d) firma unei societãţi cu rãspundere limitatã se compune dintr-o denumire
proprie, la care se poate adãuga numele unuia sau al mai multor asociaţi, şi va fi
însoţitã de menţiunea scrisã în întregime “societate cu rãspundere limitatã”
sau”S.R.L.” (art.36 Legea nr.26/1990).
Pentru ca o firmã nouã sã fie înregistratã în registrul comerţului, trebuie sã
îndeplinească, cumulativ, trei condiţii: sã fie disponibilã, distinctivã şi licitã. În art.25
din Normele metodologice nr.P/608-773/1998 sunt explicate sensurile care trebuiesc
date fiecăreia dintre cele trei condiţii. Astfel:
a) firma este disponibilã, adicã susceptibilã de a fi apropiatã de un
profesionist, atunci când nu aparţine altui profesionist, prin înregistrarea ei anterioarã
în registrul comerţului, pentru acelaşi obiect social şi pentru aceiaşi arie teritorialã de
activitate;
b) firma este distinctivã, atunci când constã dintr-o denumire care nu este
necesarã, genericã sau uzualã şi nici nu este identicã sau similarã cu alte firme
înregistrate anterior în registrul comerţului, pentru acelaşi obiect social şi pentru
aceeaşi arie teritorialã de activitate. Când o firmã nouã este asemãnãtoare cu alta,
trebuie sã se adauge o menţiune care sã o deosebeascã de aceasta fie prin desemnarea
mai precisã a persoanei, fie prin indicarea felului de comerţ exercitat sau în orice alt
mod;
c) firma este licitã atunci când, în virtutea principiilor generale, prin
înregistrarea firmei nu se încalcã o dispoziţie imperativã a legii privind ordinea
publicã sau bunele moravuri şi în general, limitele concurenţei loiale.
Nici o firmã nu va putea cuprinde o denumire întrebuinţatã de profesioniştii
din sectorul public (art.40 din Legea nr.26/1990). Chiar dacã numãrul profesioniştilor
din sectorul public va scãdea, ca efect al privatizãrii, ei nu vor dispãrea, ca de altfel în

122
A se vedea Ion Bãcanu, op.cit, p.99-100
68
toate statele cu o puternicã economie de piaţã şi un dezvoltat sector privat şi prin
urmare prevederile art.40 din legea registrului comerţului rãmân valabile şi necesare
şi în viitor.
Verificarea disponibilitãţii firmei este obligatorie înainte de întocmirea
actelor constitutive, sau dupã caz, de modificarea firmei (art.39 alin.2 din Legea
nr.26/1990). Cercetarea disponibilitãţii firmei se face în baza unei cereri a
solicitantului, în raport cu firmele şi emblemele anterior înregistrate la oficiul
registrului comerţului din judeţul la care s-a depus cererea de verificare/rezervare iar
dacã se solicitã verificarea la nivel naţional, cererea se soluţioneazã de cãtre Oficiul
Naţional al Registrului Comerţului.
Odatã cu înmatricularea profesionistului persoanã fizicã sau juridicã în
registrul comerţului are loc şi înregistrarea firmei ocazie cu care acesta dobândeşte un
drept de folosinţã exclusiv asupra ei (art.30 alin.4 din Legea nr.26/1990).
Pentru cã firma constituie unul din mijloacele prin care este atrasã clientela şi
pentru cã face parte din fondul de comerţ, ea are valoare patrimonialã123.
Pentru cã de cele mai multe ori firma este confundatã cu însuşi fondul de
comerţ şi pentru a se evita astfel de fenomene de confuzie, ea nu va putea fi
înstrãinatã separat de fondul de comerţ la care este întrebuinţatã (art.42 din Legea
nr.26/1990).
În scopul de a elimina confuzia, incertitudinea, care nu sunt specifice şi nici
folositoare profesioniştilor şi în general tuturor celor care au legãturi cu profesioniştii
“dobânditorul cu orice titlu al unui fond de comerţ va putea sã continue activitatea
sub firma anterioarã, care cuprinde numele unui profesionist, persoanã fizicã, sau a
unui asociat, cu acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor sãi în
drepturi şi cu obligaţia de menţionare în cuprinsul acestei firme a calitãţii de
succesor. Pãstrarea firmei precedente este permisã societãţii pe acţiuni, în comanditã
pe acţiuni sau societãţii cu rãspundere limitatã, fãrã cerinţa menţionãrii raportului de
succesiune” (art.41 alin.1 şi 2 din Legea nr.26/1990).
De asemenea, Codul penal român ocroteşte şi el drepturile cu privire la firmã.
Astfel, potrivit art.301 din Codul penal: “Fabricarea ori punerea în circulaţie a

123
Michel Pédamon, op.cit, 1994, p.188
69
produselor care poartã denumiri de origine ori indicaţii de provenienţã false, precum
şi aplicarea pe produsele puse în circulaţie de menţiuni false privind brevetele de
invenţii, ori folosirea unor nume comerciale sau denumirile organizaţiilor de comerţ
ori industriale, în scopul de a induce în eroare pe beneficiari, se pedepseşte cu
închisoare de la o lunã la 2 ani”.
Legea nr.11/1995 privind combaterea concurenţei neloiale incrimineazã de
asemenea folosirea fãrã drept a firmei şi calificã fapta în funcţie de situaţia concretã
contravenţie sau infracţiune124.
6.2.2.2.Emblema.
Emblema alãturi de firmã constituie tot un atribut de identificare în activitatea
comercialã.
Regimul juridic al emblemei este reglementat de prevederile art.30, 39 şi 43
din Legea nr.26/1990; referire la emblemã face şi Legea nr.26/1990.
Potrivit art.30 alin.2 din Legea nr.26/1990: “Emblema este semnul sau
denumirea care deosebeşte un profesionist de un altul de acelaşi gen”. Cu privire la
semnificaţia care trebuie datã cuvintelor “semn” şi “denumire” în literatura de
specialitate s-a arãtat cã:
a) semnul poate fi o figurã graficã reprezentând orice obiect; el nu poate
consta în reproducerea obiectului unei activitãţi comune;
b) denumirea poate fi un nume fantezist sau un nume propriu; ea nu poate fi o
denumire genericã, fãrã nici un fel de specificitate125.
Potrivit art.30 alin.4 din Legea nr.26/1990 dreptul de folosinţã exclusivã
asupra emblemei emise se dobândeşte prin înscrierea acesteia în registrul comerţului.
Pentru ca o emblemã sã fie înregistratã în registrul comerţului ea trebuie sã fie,
asemenea firmei: disponibilã, distinctivã şi licitã. Verificarea disponibilitãţii
emblemei se face potrivit aceleiaşi proceduri ca şi în cazul firmei. Pentru uşurarea
operaţiunilor lor, oficiile registrului comerţului vor ţine evidenţa emblemelor
clasificate dupã diverse criterii (figurative, verbale etc.) în catalogul emblemelor.
Legea nr.26/1990 în art.43 alin.1 prevede cã: “Orice emblemã va trebui sã se
deosebeascã de emblemele înscrise în acelaşi registru al comerţului, pentru acelaşi fel
124
A se vedea supra Cap.III
125
Stanciu D. Cãrpenaru, op.cit, 1998, p.112
70
de comerţ, precum şi de emblemele altor profesionişti de pe piaţa unde profesionistul
îşi desfãşoarã activitatea”. Emblema joacã un rol deosebit în atragerea clientelei. Ea
poate fi folositã pe panouri de reclamã oriunde ar fi aşezate, pe facturi, scrisori, note
de comandã, tarife, prospecte, afişe, publicaţii şi în orice mod, cu condiţia ca ea sã fie
însoţitã în mod vizibil de firma profesionistului.
Titularul dreptului de folosinţã exclusivã asupra emblemei este ocrotit de
prevederile aceloraşi acte normative ca şi în cazul titularului dreptului de folosinţã
exclusivã asupra firmei.
Tratarea separatã a problemelor legate de firmã şi emblemã este fireascã
pentru cã cele douã elemente incorporale ale fondului de comerţ nu se confundã126.
Însuşi legiuitorul a dorit sã se facã distincţie între ele regelementându-le
separat: firmã în art.30 alin.1 iar emblema în art.30 alin.2 din Legea nr.26/1990.
Apoi:
a) firma are caracter obligatoriu pe când emblema are caracter facultativ;
a) firma nu poate consta decât într-un nume, sau, dupã caz, o denumire, pe
când emblema constã într-un semn sau o denumire;
c) firma nu poate fi înstrãinatã separat de fondul de comerţ la care este
întrebuinţatã, pe când emblema, pentru cã Legea nr.26/1990 nu o interzice expres,
poate fi înstrãinatã şi separat de fondul de comerţ;
d) un profesionist nu poate avea decât o singurã firmã dar el poate avea în
fondul sãu de comerţ mai multe embleme care sã-i serveascã feluritelor forme de
comerţ pe care le desfãşoarã127.
6.2.2.3.Clientela şi vadul comercial.
Clientela este definitã ca fiind totalitatea persoanelor care apeleazã în mod
obişnuit la acelaşi profesionist, adicã la fondul de comerţ al acestuia, pentru
procurarea unor mãrfuri şi/sau servicii iar vadul comercial constituie aptitudinea
fondului de comerţ de a atrage publicul128.

126
A se vedea în acelaĪi sens Stanciu D. Cãrpenaru, op.cit, 1998, p.112, Ion Bãcanu, op.cit, 1998, p.91-92; pentru o
opinie contrarã a se vedea Octavian Cãpãþînã, Societãþile comerciale, Ediþia a II-a, Editura Lumina Lex, BucureĪti,
1996, p.278-279
127
Ion Bãcanu, op.cit, p.92
128
Stanciu D. Cãrpenaru, op.cit, 1998, p.113-114
71
 Considerãm cã cei care apeleazã sporadic la fondul de comerţ al unui
profesionist fac parte din categoria cumpãrãtorilor ocazionali deci nu sunt clienţi.
Întreaga luptã dusã între profesionişti şi care se desfãşoarã uneori fãrã a se
respecta regulile concurenţei loiale, are ca unic scop atragerea şi pãstrarea unei
clientele cât mai numeroase, mai stabile şi de cea mai bunã calitate. Însãşi existenţa
unui profesionist depinde de existenţa clientelei. În literatura de specialitate s-a pus
întrebarea dacã clientela constituie un element al fondului de comerţ sau ea nu este
decât rezultatul obişnuit al acestuia. Cu privire la prima opinie practica judiciarã a
decis cã “dintre toate elementele fondului de comerţ clientela este elementul esenţial
fãrã de care un fond de comerţ nu ar exista”129.
Într-o altã opinie care este în dezacord cu prima se considerã, referitor la
clientelã:
a) cã ea nu reprezintã un bun în sens juridic pentru cã un profesionist nu are
nici un drept asupra clienţilor sãi. Pe cale de consecinţã clienţii sunt liberi sã se
aprovizioneze, dupã bunul lor plac, de unde vor;130
b) cã aceasta, într-o economie de piaţã nu aparţine nici unei persoane;
c) cã ea nu este un element al fondului de comerţ ci reprezintã o calitate a
acestuia;
d) cã ea serveşte pentru a face legãtura între diferitele elemente ale fondului
de comerţ asigurând astfel coeziunea unui ansamblu din care nu face parte;
e) cã orice creştere sau modificare a ei nu are ca efect transformarea fondului
de comerţ aşa cum nu are ca efect naşterea unui nou fond de comerţ atunci când un
profesionist adaugã o nouã activitate comerţului sãu131.
Aceste opinii care au tendinţa de a reduce importanţa clientelei sunt infirmate
de practica judiciarã: “Nu existã fond de comerţ dacã nu existã ori nu mai existã
clientelã care sã fie legatã de el”132
Din aceastã poziţie de principiu a jurisprudenţei decurg o serie de consecinţe
practice. Astfel:

129
Arrêt de la Cour de cassation du 15 février 1937, citatã de Michel Pédamon, op.cit, 1994, p.193
130
60e Congres des Notaires, 1962-Rapport de conclusion Me Thibierge, Revue trimestrielle de droit commercial, 1962,
p.590 Īi urm.
131
Lamy, Droit commercial, 1993, no 133
132
Arrêt du 31 mai 1998 (préc), Cour de cassation, citatã de Michel Pédamon, op.cit, 1994, p.194
72
 a) un fond de comerţ nou nu se considerã cã a luat naştere pânã când el nu
atrage în jurul sãu clientela adicã pânã nu începe exploatarea sa comercialã. Aceasta
înseamnã cã pentru a exista un fond de comerţ, nu este suficient a avea o clientelã
virtualã, potenţialã. Astfel se considerã ca un simplu contract de închiriere locaţiunea
unui cinematograf, a unui cazino, a unui garaj, a unui hotel atâta timp cât acestea nu
au fost date în exploatare comercialã adicã nu au fost puse în mod efectiv la
dispoziţia publicului. Dupã acest moment suntem în prezenţa unei locaţiuni a unui
fond de comerţ cu toate consecinţele ce decurg din aceasta133;
b) încetarea exploatãrii comerciale face sã disparã, dupã o anumitã perioadã
de timp fondul de comerţ pentru cã-i lipseşte clientela134;
un contract nu se considerã cã poartã asupra unui fond de comerţ decât în
mãsura în care antreneazã cu el şi clientela. Astfel, dacã se vinde un fond de comerţ,
clientela trebuie sã treacã la dobânditorul acestuia. Aceasta nu presupune ca toate
elementele fondului de comerţ dobândite de cel ce a înstrãinat fondul sã fie transmise
într-o manierã globalã. Prin urmare în cazul unei întreprinderi, este suficient sã cedezi
elementele care au atras clientela pentru ca întreg fondul de comerţ sã fie transmis cu
aceiaşi ocazie135;
c) sucursalele nu constituie fonduri de comerţ autonome; orice activitãţi
desfãşurate de acestea pentru atragerea clientelei sunt considerate ca fiind ale
fondului principal de comerţ. O sucursalã poate deveni un fond de comerţ distinct
dacã ea a fost vândutã separat, cu condiţia ca elementele cedate sã fie suficiente
pentru a disocia clientela sucursalei de cea care a rãmas ataşatã la fondul de comerţ
luat în ansamblul sãu136.
Clientela trebuie sã îndeplineascã urmãtoarele calitãţi pentru a fi consideratã
ca un element al fondului de comerţ:
a) sã fie comercialã spre a putea fi deosebitã de clientela civilã a medicului,
avocatului, notarului137;

133
T.G., Nice, 24 nov. 1968, Revue trimestrielle de droit commercial, 1969, 444, obs. A. Jauffret
134
Civ. 3, 18 mai 1978, Bulletin des arrêts de la Cour de cassation, chambres civiles, III, no.205, p.159
135
Com, 10 juin 1986, Bulletin des arrêts de la Cour de cassation, chambres civiles, IV, no.121, p.102
136
Michel Pédamon, op.cit, 1994, p.195
137
Ion Turcu, op.cit, vol.II, 1998, p.26
73
 b) sã fie actualã realã şi certã. Clientela virtualã, nu este suficientã pentru a
lua naştere un fond de comerţ;
c) sã fie personalã. Se considerã cã nu existã clientelã personalã în cazul celor
care desfãşoarã activitãţi comerciale într-o incintã care-şi are ea însuşi proprii ei
clienţi. Aşadar, nu au clientelã proprie patronii bufetelor, restaurantelor amplasate
într-o garã, aeroport, hipodrom138.
d) sã fie licitã. Deschiderea unui tripou care nu a fost autorizat în condiţiile
legii nu dã naştere unui fond de comerţ pentru cã activitatea ca şi clientela este
ilicitã139.
Clientela este cea care dã valoare unui fond de comerţ. Prin urmare se poate
spune cã ea are o valoare economicã care este protejatã de lege. Astfel titularul unui
fond de comerţ dacã considerã cã alţi profesionişti, prin acte de concurenţã neloialã,i-
au deturnat clientela se va putea apãra în condiţiile Legii nr.11/1991 privind
combaterea concurenţei neloiale.
6.2.2.4. Drepturile de proprietate industrialã
Un alt element al fondului de comerţ îl reprezintã drepturile de proprietate
industrialã. Obiectele dreptului de proprietate industrialã sunt clasificate în:
a) creaţii noi. Sunt incluse în aceastã categorie invenţiile, know-how-ul,
desenele şi modelele industriale;
b) semnele noi. Fac parte din aceastã categorie mãrcile de fabricã de comerţ,
de serviciu, denumirile de origine şi indicaţiile de provenienţã.
Potrivit art.21 lit.c din Legea nr.26/1990 în registrul comerţului se vor
înregistra menţiuni referitoare la brevetele de invenţii, mãrcile de fabricã, de comerţ
şi de serviciu, denumirile de origine, indicaţiile de provenienţã, firma, emblema şi
alte semne distinctive asupra cãrora societatea comercialã, regia autonomã,
organizaţia cooperatistã sau profesionistul persoanã fizicã are un drept.
Pentru ca drepturile referitoare la o invenţie sã ia naştere, aceasta trebuie sã
fie brevetatã. În acest scop solicitantul întocmeşte o cerere însoţitã de descrierea
invenţiei, de revendicãri şi dacã este cazul, de desene explicative, toate redactate în
limba românã pe care o va depune la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mãrci. Dacã va
138
Civ.3, 27 nov.1991, Bulletins des arrets de la Cour de cassation, chambres civiles, III, no.289, p.170
139
Michel Pédamon, op.cit, 1994, p.197
74
constata cã sunt îndeplinite cerinţele legii Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mãrci va
elibera brevetul de invenţie. Potrivit art.34 din Legea nr.64/1991 privind brevetele de
invenţie140, brevetul de invenţie conferã titularului dreptul de a interzice terţilor sã
efectueze fãrã autorizaţia sa urmãtoarele acte:
a) pentru produse: fabricarea, comercializarea, oferirea spre vânzare,
folosirea, importul sau stocarea în vederea comercializãrii, oferirii spre vânzare sau
folosirii;
b) pentru procedee sau metode: folosirea acestora.
Întinderea protecţiei conferite prin brevet este determinatã de conţinutul
revendicãrilor care se interpreteazã în legãturã cu descrierea şi desenele invenţiei”.
Apãrarea drepturilor privind invenţiile este asiguratã de prevederile Legii
nr.64/1991, art.55-62.
Know-how-ul este suma unor soluţii şi cunoştinţe tehnice noi, aplicabile
industrial, dar neprotejate printr-un drept exclusiv, ci prin secret, brevetabile dar
niciodatã brevetate.
Marca reprezintã un semn distinctiv, menit sã diferenţieze produsele, lucrãrile
şi serviciile unei persoane fizice sau juridice, garantând o calitate definitã şi constantã
a acestora, semn susceptibil de a forma în condiţiile legii, obiectul unui drept exclusiv
care aparţine categoriilor drepturilor de proprietate industrialã141.
Nu vor fi admise spre înregistrare mãrcile care sunt contrare legii, ordinii
publice şi bunelor moravuri. Dreptul de marcã-legal obţinut-conferã titularului sãu
douã prerogative: dreptul exclusiv de a folosi sau exploata semnul şi dreptul de a
interzice terţilor de a folosi acelaşi semn. Protecţia firmei se face prin acţiune în
concurenţã neloialã iar protecţia mãrcii se face prin acţiune de contrafacere142.
Desenele şi modelele industriale sunt creaţii de formã, care permit
individualizarea printr-un element estetic sau artistic143. Certificatul de înregistrare a
desenului sau modelului industrial, conferã titularului sãu un drept exclusiv de

140
Publicatã în Monitorul Oficial nr.212 din 21 octombrie 1991
141
Yolanda Eminescu, Regimul juridic al mãrcilor, Editura Lumina Lex, BucureĪti, 1996, p.38
142
Gheorghe Gheorghiu, Margareta Oproiu, Consideraþii asupra corelaþiei dintre emblemã, firmã Īi marcã, Revista de
Drept comercial nr.2/1997, p.79 Īi urm.
143
I. Macovei, Protecþia creaþiei industriale, Editura Junimea, IaĪi, 1984, p.162
75
exploatare pe teritoriul României (art.2 din Legea nr.129/1992 privind protecţia
desenelor şi modelelor industriale144).
6.2.2.5. Drepturile de autor.
Tot în cadrul fondului de comerţ vor putea fi incluse şi drepturile de autor.
Potrivit prevederilor art.7 din Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe145, obiectele dreptului de autor sunt “operele originale de creaţie intelectualã
în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul
sau forma concretã de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor”. Opera
de creaţie intelectualã este cea care se aflã sub protecţia legii şi nu suportul material
al acestei opere, separabil mai mult sau mai puţin de obiectul dreptului de autor, în
funcţie de natura operei146.
Autorul sau titularul dreptului de autor poate ceda prin contract altor persoane
numai drepturile sale cu caracter patrimonial. Aceste drepturi se vor putea transmite
prin cesiune exclusivã ori neexclusivã (art.39 alin.3 din Legea nr.8/1996). Cel ce a
dobândit dreptul patrimonial cedat de cãtre autor sau titularul dreptului, are dreptul de
reproducere, difuzare, reprezentare sau folosire şi de a culege foloasele materiale care
rezultã din aceste operaţiuni147.
Sancţionarea celor care încalcã drepturile de autor urmeazã a fi fãcutã potrivit
prevederilor art.140-145 din Legea nr.8/1996.
6.3. Apãrarea fondului de comerţ.
Întrucât fondul de comerţ este un bun incorporal, apărarea sa nu se face prin
acţiune în revendicare deoarece o astfel de acţiune este specifică apărării dreptului de
proprietate asupra bunurilor corporale148. Fondul de comerţ privit ca un bun unitar,
dar şi bunurile care-l compun luate separat conferă titularului său un drept de
exploatare exclusivă149. În cazul în care s-a produs o încălcare a dreptului de
exploatare al titularului fondului de comerţ, acesta are la dispoziţie următoarele căi
pentru înlăturarea tulburării sau de reparare a prejudiciului:

144
Publicatã în Monitorul Oficial nr.1 din 8 ianuarie 1993
145
Publicatã în Monitorul Oficial nr.60 din 26 martie 1996
146
Yolanda Eminescu, Opera de creaþie Īi dreptul, Editura Academiei, BucureĪti, 1987, p.37
147
Stanciu D. Cãrpenaru, Drept civil, Drepturile de creaþie intelectualã, Succesiunile, Editura Didacticã Īi pedagogicã,
BucureĪti, 1971, p.50-52
148
St. D. Cărpenaru, op. cit, 1998, p.123. Art.1909 din Codul civil are în vedere lucrurile mobile corporale privite în mod individual.
149
St. D. Cărpenaru, op. cit, 1998, p.117
76
  acţiunea civilă în justiţie, motivată de atingerea adusă fondului de comerţ
prin acte de concurenţă neloială. Autorul tulburării va fi obligat să înceteze
tulburarea şi să plătească despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin actele
sale;
 plângerea penală bazată pe atingerea adusă fondului de comerţ prin
săvârşirea unei infracţiuni, ocazie cu care profesionistul, titular al fondului
de comerţ care a suferit prejudiciul, se poate constitui parte civilă în
procesul penal.
6.4. Actele juridice privind fondul de comerţ.
6.4.1. Aspecte generale.
Fondul de comerţ este un ansamblu de bunuri imobile şi mobile şi poate face
obiectul, (fie ca un bun unitar fie bunurile care-l compun luate separat), unor acte
juridice cum ar fi vânzarea-cumpãrarea, gajul ori locaţiunea.
Lipsa unor reglementãri speciale fac aplicabile prevederile Codului civil la
care urmeazã a se adãuga unele particularitãţi care decurg din specificul bunurilor
care compun fondul de comerţ.
Datoritã obiectului lor, actele juridice privind fondul de comerţ vor fi
clasificate ca fiind acte de comerţ conexe (accesorii) şi vor avea regimul juridic al
acestor fapte de comerţ150.
6.4.2. Vânzarea-cumpãrarea fondului de comerţ.
Vânzarea-cumpărarea fondului de comerţ se poate realiza având în vedere atât
integralitatea sa (bun unitar), cât şi părţile componente ale acestuia (numai un bun
singular sau o parte a fondului de comerţ). Vânzarea-cumpărarea unui fond de comerţ
se face cu respectarea următoarelor reguli:
a) în lipsa unor menţiuni exprese, contractul de vânzare-cumpărare se consideră că are
ca obiect întregul fond de comerţ. Se are în vedere faptul că fondul de comerţ este
considerat ca un ansamblu unitar de bunuri, a cărui coeziune este determinată de
unicitatea scopului pentru care profesionistul l-a constituit, aşadar vânzarea lui operează
pentru totalitatea bunurilor care-l alcătuiesc, mobile şi imobile, chiar dacă pentru a se

150
Stanciu D. Cãrpenaru, op.cit, 1998, p.117
77
produce efectul translativ al vânzării trebuie să fie îndeplinite anumite cerinţe specifice
circulaţiei imobilelor151;
b) prin contractul de vânzare-cumpărare a fondului de comerţ, în lipsa unor menţiuni
exprese, nu se transmit creanţele şi datoriile titularului fondului de comerţ152. Fiind
conceput ca o universalitate de fapt, prin actul de voinţă arbitrară a profesionistului şi
nu ca o universalitate de drept, creată prin voinţa legii, odată cu vânzarea fondului de
comerţ nu va opera transferul creanţelor şi datoriilor titularului fondului, dacă aceasta
nu este expres menţionată în contract153;
c) contractul de vânzare-cumpărare a fondului de comerţ dă naştere unei obligaţiuni
specifice în sarcina vânzătorului - de a nu face concurenţă cumpărătorului. Această
obligaţie ce revine vânzătorului fondului de comerţ reprezintă o aplicaţie a garanţiei
contra evicţiunii printr-un fapt personal. Astfel, vânzătorului îi este interzis să tulbure
liniştita folosinţă a fondului de comerţ a cumpărătorului prin exercitarea aceluiaşi comerţ
sau al unuia asemănător în zonele în care-şi desfăşoară activitatea întreprinderea cedată,
fie direct, fie prin persoană interpusă154. Într-o asemenea situaţie, cumpărătorul nu
trebuie să facă dovada existenţei unui prejudiciu, ci este suficient să facă proba acestei
activităţi pentru a obţine despăgubiri. În scopul de a se preveni posibilele litigii şi
intervenţia justiţiei, de regulă, în contract se prevăd clauze exprese care interzic
vânzătorului reinstalarea în zona în care se află fondul de comerţ pe care l-a vândut.
Astfel de clauze afectează libertatea de a întreprinde a vânzătorului, dreptul său de a
exercita comerţul pe care-l doreşte155. Astfel, suntem în prezenţa unei concurenţe interzise.
d) contractul de vânzare-cumpărare a fondului de comerţ trebuie înregistrat, ca
menţiune, în registrul comerţului156.
e) Aportarea fondului de comerţ cu ocazia constituirii sau majorării capitalului social
al unei societăţi comerciale
Reprezintă o operaţiune juridică de înstrăinare a fondului de comerţ, care nu se
confundă cu vânzarea-cumpărarea deoarece ceea ce se obţine nu este o sumă de bani
151
I. Turcu, op. cit, vol.II, 1998, p.28
152
St.D. Cărpenaru, op. cit, p.124.
153
I. Turcu, op. cit, vol.II, 1998, p.29
154
I.L.Georgescu, op. cit, 1994, p.206
155
M. Pédamon, op. cit, 1994, p.124
156
Potrivit art.21 lit. a din Legea nr.26/1990 în registrul comerţului se vor înregistra “donaţia, vânzarea, loca ţiunea sau gajul fondului
de comerţ, precum şi orice alt act prin care se aduc modificări înmatriculărilor sau menţiunilor sau care face să înceteze firma ori
fondul de comerţ”.
78
(preţul), ci titluri de participare (acţiuni sau părţi sociale), care conferă titularului un
ansamblu complex de drepturi. Efectuarea aportului unui fond de comerţ se va face cu
respectarea regulilor prevăzute în Legea nr.31/1990.
6.4.3.Constituirea fondului de comerţ ca aport la capitalul social.
Aceastã operaţiune este curentã în practicã şi va cãpãta o frecvenţã mai mare
în viitor. Ea este folositã fie atunci când se constituie capitalul social fie atunci când
are loc majorarea acestuia. Fondul de comerţ poate aparţine unui profesionist,
persoanã fizicã sau unui profesionist persoanã juridicã. Dacã fondul de comerţ
aparţine unui profesionist persoanã fizicã atunci el trebuie fãcutã delimitarea fondului
de comerţ pe care acesta îl aduce ca aport de celelalte bunuri ale sale şi care rãmân în
patrimoniul sãu157.
Profesionistul poate transmite deasemenea unui neprofesionist, dreptul de
proprietate sau numai dreptul de folosinţã asupra aportului sãu. Potrivit art.15 alin.2
din Legea nr.31/1990, aportul se va realiza prin “transferarea drepturilor
corespunzãtoare şi prin predarea efectivã cãtre societate a bunurilor aflate în stare de
utilizare”.
Aportul unui bun deci şi a unui fond de comerţ nu constituie o vânzare pentru
cã acest act nu comportã primirea unui preţ; asociatul va primi în funcţie de forma
societãţii comerciale pãrţi sociale sau acţiuni158. Efectuarea aportului unui fond de
comerţ se va face cu respectarea regulilor prevãzute în Legea nr.31/1990 cu privire la
constituirea capitalului social sau majorarea acestuia.
6.4.4. Locaţiunea fondului de comerţ
Fondul de comerţ luat ca un ansamblu de bunuri cât şi bunurile care-l
compun, luate separat, pot face obiectul unui contract de locaţiune.
În temeiul contractului de locaţiune, proprietarul fondului de comerţ în
calitate de locator în schimbul unui preţ, transmite folosinţa temporarã, totalã sau
parţialã a fondului unei alte persoane, locatarul.
Dacã nu existã prevederi exprese în contractul de locaţiune, dreptul de
folosinţã are în vedere toate elementele cuprinse în fondul de comerţ159.

157
Michel Pédamon, op.cit, 1994, p.219
158
Stanciu D. Cãrpenaru, op.cit, 1998, p.119
159
Stanciu D. Cãrpenaru, op.cit, 1998, p.119
79
 Locatorul are aceleaşi obligaţii ca şi vânzãtorul unui fond de comerţ adicã sã
nu-l tulbure pe locatar în liniştita folosinţã a lucrului închiriat, personal sau prin
persoane interpuse160.
Potrivit art.41 din Legea nr.26/1990 locatorul asemenea dobânditorului cu
orice titlu al unui fond de comerţ “va putea sã-şi continue activitatea sub firma
anterioarã, care cuprindea numele unui profesionist, persoanã fizicã, sau al unui
asociat, cu acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor în drepturi şi cu
obligaţia de menţionare în cuprinsul acestei firme a calitãţii de succesor”.
Obligaţiile locatarului sunt cele ce rezultã din prevederile art.1429-1453 din
Codul civil: sã întrebuinţeze bunul ca un bun proprietar şi numai potrivit destinaţiei
date prin contract, sã plãteascã chiria, sã restituie lucrul la expirarea contractului şi sã
apere lucrul închiriat împotriva uzurpãrilor161.
Cu privire la utilizarea bunului potrivit destinaţiei sale dorim sã arãtãm cã
dacã titularul fondului de comerţ şi locatarul nu au stipulat nimic în contract atunci
destinaţia se va determina dupã natura, obiceiul locului, destinaţia anterioarã, sau
dupã orice alte fapte care au precedat închirierea şi chiar dupã calitatea locatorului
(profesionist), prezumându-se cã locaţiunea s-a fãcut pentru exercitarea comerţului.
Nu existã temei legal de împiedicare, ca pe parcursul executãrii contractului
de locaţiune, pãrţile sã convinã asupra unor schimbãri a destinaţiei bunului, obiect al
locaţiunii cu condiţia de a nu se aduce atingere drepturilor altor persoane 162. Dacã
locatarul nu respectã – total sau parţial – obligaţia de a nu se schimba destinaţia
economicã sau funcţionalã a fondului de comerţ163, locatorul fondului de comerţ este
în drept sã cearã revenirea la situaţia anterioarã încãlcãrii sau rezilierea contractului
cu daune interese. Nu orice lucrare efectuatã asupra fondului de comerţ constituie
încãlcarea obligaţiei de a nu schimba destinaţia economicã sau funcţionalã a acestuia.
În literatura de specialitate se opineazã cã nu se poate considera ca fiind o schimbare
a destinaţiei lucrului în cazul racordãrii la gaze, la telecablu, instalarea aparatelor de
ventilaţie, aer condiţionat etc.164

160
Michel Pédamon, op.cit, 1994, p.125
161
Dumitru Macovei, op.cit, 1996, p.218
162
Idem, p.218
163
Stanciu D. Cãrpenaru, op.cit, 1998, p.119
164
Dumitru Macovei, op.cit, 1996, p.219
80
 În literatura de specialitate se apreciazã cã o aplicare actualã a locaţiunii
fondului de comerţ o reprezintã locaţia gestiunii, reglementatã prin acte normative
speciale165.
Astfel, potrivit art.32 din Legea nr.15/1991 “regiile autonome sau societãţile
comerciale pot încheia cu persoanele fizice ori juridice, române sau strãine, contracte
de locaţie de gestiune având ca obiect gestiunea secţiilor, uzinelor, fabricilor şi a altor
subunitãţi din structura lor”. Locaţia de gestiune prezintã unele inconveniente cum
sunt:
lipsa certitudinii cã locatarul îşi va îndeplini obligaţiile bãneşti faţã de
locator;
ambiguitatea aparenţei care se creazã în raporturile cu terţele persoane
referitor la drepturile locatorului asupra fondului de comerţ;
posibilitatea de utilizare speculativã cu efect de creştere a preţurilor166.
6.4.5. Garanţia reală mobiliară asupra fondului de comerţ
Fondul de comerţ pentru cã este un bun mobil poate constitui obiectul unei
garanţii reale mobiliare, în condiţiile Legii nr.99/1999 .
Acest contract este un contract real ceea ce presupune remiterea materialã a
bunului gajat creditorului ori unei persoane aleasã de pãrţile contractante. Remiterea
fondului de comerţ în puterea creditorului are ca efect încetarea activitãţii debitorului
profesionist ceea ce nu este profitabil nici celui în folosul cãruia s-a constituit gajul
întrucât fondul de comerţ este cel care “genereazã” banii cu care se vor plãti datoriile
comerciale. Pentru acest motiv s-a imaginat procedeul remiterii simbolice a
detenţiunii fondului de comerţ167. Debitorul trebuie sã punã la dispoziţia creditorului
toate titlurile şi documentele referitoare la fondul de comerţ gajat. Urmãtoarea
operaţiune este înregistrarea la instanţã şi înscrierea menţiunii referitoare la gajul
fondului de comerţ în registrul comerţului aşa cum dispune art.21 lit.a din Legea
nr.26/1990. Înscrierea menţiunii gajului în registrul comerţului asigurã publicitatea
necesarã acestei operaţiuni.

165
Stanciu D. Cãrpenaru, op.cit, 1998, p.119
166
Ion Turcu, op.cit, vol. II, 1998, p.30-31
167
Stanciu D. Cãrpenaru, op.cit, 1998, p.120
81
 Întrucât fondul de comerţ este considerat a fi în ansamblul sãu o
universalitate de fapt, gajul sãu nu este influenţat de primenirea şi recompunerea
elementelor care-l alcãtuiesc şi prin urmare creditorul gajist are dreptul sã cearã
scoaterea gajului la vânzare chiar dacã în fapt nimic nu s-ar mai gãsi din mãrfurile ce
au existat la încheierea contractului168
Pentru protejarea dreptului real de garanţie dobândit de creditor legea cere
îndeplinirea unei formalităţi de publicitate. Această condiţie este îndeplinită din
momentul înscrierii avizului de garanţie reală la Arhiva Electronică de Garanţii Reale
Mobiliare.

Secţiunea a VII-a: Auxiliarii profesioniştilor

7.1. Noţiuni generale
În realizarea activităţii lor, profesioniştii cooperează cu anumite persoane care, fie
le reprezintă interesele, fie le facilitează efectuarea unor operaţiuni comerciale. Astfel,
există anumite persoane prin intermediul cărora profesioniştii încheie acte juridice
comerciale. Aceste persoane se află în raporturi de muncă cu profesioniştii şi sunt
retribuite de către aceştia, pentru prestaţia lor. Întrucât aceste persoane depind de
profesionişti, doctrina le denumeşte auxiliari dependenţi. Din această categorie fac parte:
prepuşii, comişii pentru negoţ, comişii călători pentru negoţ.
De asemenea, alături de auxiliarii dependenţi, există alte persoane care îi ajută pe
profesionişti în activitatea lor. Aceste persoane au calitatea de profesionist şi, deci, sunt
independente faţă de profesioniştii cu care cooperează, de aceea ele sunt denumite
auxiliari autonomi. Intră în această categorie: mijlocitorii şi agenţii comerciali.
Activitatea desfăşurată de auxiliarii profesioniştilor implică anumite raporturi de
reprezentare între profesionişti şi auxiliarii lor. Datorită acestui fapt, pentru a putea
înţelege natura activităţii auxiliarilor profesioniştilor este necesar a înţelege instituţia
reprezentării.
7.2. Reprezentarea
Reprezentarea este activitatea desfǎşuratǎ de auxiliarii profesioniştilor
implicǎ anumite raporturi de reprezentare între profesionist şi auxiliarii acestora.

Ion Turcu, op.cit, vol.II, 1998, p.30

168

82
Reprezentarea este un procedeu tehnico-juridic prin care o persoanǎ numitǎ
reprezentant încheie acte juridice cu terţe persoane în numele şi pe seama altei
persoane numitǎ reprezentat, cu consecinţa cǎ efectele actelor juridice încheiatǎ se
produc direct în persoana reprezentatului.
Reprezentarea este de douǎ feluri: reprezentare legalǎ (puterea unei persoane
de a reprezenta o altǎ persoanǎ rezultǎ din lege) şi reprezentarea convenţionalǎ (o
persoanǎ numitǎ reprezentat împuterniceşte o alta numitǎ reprezentant sǎ încheie acte
juridice în numele şi pe seama reprezentatului). Reprezentarea convenţionalǎ nu
trebuie sǎ fie confundatǎ cu contractul de mandat, care poate fi cu reprezentare şi fǎrǎ
reprezentare(ex.: contractul de comision)
Condiţiile reprezentǎrii: impune trei condiţii întrunite cumulativ:
- sǎ existe împuternicirea de reprezentare; aceasta sǎ fie un act
unilateral şi poate fi constatatǎ prin înscris numit procurǎ. Cel mai adesea,
împuternicirea se dǎ înainte ca reprezentantul sǎ încheie acte juridice. Se poate da şi
post factum, sub forma ratificǎrii actelor încheiate. Reprezentarea poate fi generalǎ
sau specialǎ (parţialǎ).
- sǎ existe intenţia de a reprezenta: reprezentantul trebuie sǎ acţioneze cu
intenţie şi sǎ facǎ cunoscutǎ calitatea sa de reprezentant. Intenţia de a
reprezenta poate fi expresǎ sau tacitǎ;
- sǎ existe voinţa valabilǎ a reprezentantului. Actul juridic încheiar de
reprezentant cu terţul este valabil numai dacǎ voinţa reprezentantului a fost
liberǎ şi neviciatǎ.
Încetarea reprezentǎrii are loc în urmǎtoarele situaţii în cazul revocării
împuternicirii, renunţarea la împuternicirea primitǎ precum şi în cazul morţii,
interdicţiei, insolvabilităţii sau în cazul insolvenţei uneia dintre pǎrţi.

7.3.Auxiliarii dependenţii
7.3.1.Prepuşii
7.3.1.1.Noţiunea de prepus

83
 Din definiţia pe care o dă însuşi Codul comercial în art. 392. prepusul aste
persoana ,,însărcinată cu comerţul patronului sau, fie în locul unde acesta îl exercită,
fie în alt loc".
Din dispoziţiile citate rezulta ca persoana are calitatea de prepus al
profesionistului daca îndeplineşte doua condiţii.
In primul rând, persoana în cauza este însărcinata cu comerţul patronului său,
adica este împuternicită sa efectueze toate operaţiunile pe care le reclamă exercitarea
comerţului. Deci, prepusul este împuternicit să conducă întreaga activitate comercială
şi sa î1 reprezinte pe patron în toate actele juridice privind desfăşurarea activităţii
comerciale.
In al doilea rând, împuternicirea dată priveşte activitatea comerciala la locul
unde profesionistul îşi exercită comerţul, adică acolo unde îşi are sediul, sau în alt loc
determinat, de exemplu, locul unde se afla o sucursala.
Prin urmare, prepusul profesionistului se deosebeşte de oricare alt
reprezentant prin sfera activităţii şi prin locul unde aceasta se desfăşoară. Prepusul
substituie pe profesionist la locul comerţului; el este, aşa cum s-a spus, un alter ego al
profesionistului.
În toate cazurile calitatea de prepus are la baza contractul de muncă dintre
profesionist şi prepus. Prepusul este dependent de profesionist; el este salariatul
acestuia. Pe raportul juridic de muncă se grefează calitatea prepusului de reprezentant
al profesionistului
7.3.1.2.Puterile prepusului
Pentru a putea exercita comerţul cu care a fost însărcinat, prepusul dispune
de puteri largi; el poate efectua toate operaţiunile necesare desfăşurării comerţului.
Reprezentarea prepusului prezintă caractere proprii ce o deosebesc de toate
celelalte cunoscute.
Ea este generală, ceea ce înseamnă că puterile prepusului sunt jalonate
numai de obiectul comerţului pe care este împuternicit să-l exercite.
Puterea de reprezentare a prepusului nu este numai generală dar şi
permanentă, adică se exercită în timp, până la încetarea calităţii prepusului.

84
 În sfârşit, puterea de reprezentare este legată de un anumit loc, care este
sediul principal ori secundar al profesionistului.
În ceea ce priveşte întinderea puterilor prepusului sunt necesare unele
precizări.
Dacă însărcinarea prepusului este tacită, adică dacă n-a fost acordată în
formele de publicitate cerute de lege şi rezulta numai din faptul material al
exerciţiului comerţului, în locul patronului, în acest caz, ea este generală şi cuprind e
toate actele necesare exerciţiului comerţului pentru care este dat.
Dacă însărcinarea este expresă şi publicată în formele prevăzute de lege
puterile prepusului pot comporta unele restricţii, cu condiţia însă, ca aceasta să nu
denatureze caracterul general şi natural al obiectului comerţului, cu care a fost
însărcinat.
7.3.2.Comişii pentru comerţ (negoţ)
7.3.2.1. Noţiunea de comişi pentru negoţ
În afara de prepuşi, Codul comercial cuprinde dispoziţii referitoare la o altă
categorie de auxiliari ai profesioniştilor pe care îi denumeşte comişi pentru negoţ.
Potrivit art. 404 C. Com., comişii pentru negoţ sunt prepuşii pentru vânzarea
în detaliu a mărfurilor.
Comişii pentru negoţ sunt locatari de muncă, salariaţi ai profesionistului, care
ajută pe acesta, în interiorul întreprinderii, în desfăşurarea activităţii. Ei sunt sub
supravegherea profesionistului, de exemplu vânzătorii dintr-un magazin al
profesionistului.
Un profesionist poate avea mai mulţi salariaţi care desfăşoară o activitate
pentru el, dar nu toţi aceştia au calitatea de comişi pentru negoţ. Această calitate o au
numai acei salariaţi care sunt destinaţi să intre în raporturi juridice cu clientela.
Art. 404 C. com. se refera numai la comişii însărcinaţi cu vânzarea cu
amănuntul a mărfurilor. Acestora li se conferă dreptul ca, în locul unde exercită
comerţul şi în momentul predării, să ceară şi să încaseze preţul mărfii vândute, putând
da pentru aceasta chitanţă valabilă în numele patronului.
7.3.2.2. Puterile comişilor pentru negoţ.

85
 Calitatea de reprezentant a comişilor pentru negoţ rezultă din împuternicirea
expresă sau tacită a profesionistului ori din natura funcţiei îndeplinite.
Puterile acestor reprezentanţi sunt limitate; ei încheie afaceri comerciale şi î1
reprezintă pe profesionist numai în localul unde acesta îşi desfăşoară activitatea. Aşa
cum prevede legea, ei au dreptul ca, în locul unde exercită comerţul, să încheie şi să
execute contracte comerciale; în schimbul lucrului vândut, ei pot cere şi incasa preţul
lucrului, putând da chitanţă valabila în numele patronului lor (art.404 C. com.).
Întrucât puterile comişilor pentru negoţ privesc numai operaţiunile realizate
în localul unde îşi desfaşoara activitatea, înseamnă ca pentru operaţiunile exterioare
localului, ei au nevoie de o împuternicire speciala din partea profesionistului. în acest
sens, art. 404 C. Com. prevede că "afara din magazin ei nu pot cere plata creanţelor
patronului fara autorizaţie speciala."
Totuşi dacă operaţiunea s-a realizat în localul unde se desfaşoara comerţul,
dar predarea lucrului s-a facut la domiciliul clientului, comisul pentru negoţ poate
cere şi încasa preţul la locul predării bunului. El este prezumat a avea dreptul de a
cere plata.
7.3.3. Comişii calatori pentru negoţ
7.3.3.1. Noţiunea de comişi calatori pentru negoţ
A treia categorie de auxiliari dependenţi este aceea a ,,comişilor călători
pentru comerţ” cum îi denumeşte Codul comercial sau a voiajorilor comerciali, cum
sunt denumiţi în practică.
Caracterele acestor auxiliari sunt următoarele:
a)Sunt ca şi prepuşii auxiliari dependenţi, în sensul ca ei sunt legaţi de patroni
printr-un raport de locaţiune de munca. Sunt funcţionari ai întreprinderii. În aceasta
calitate sunt retribuiţi în, general, printr-un salariu fix precum şi printr-un comision
pentru fiecare afacere încheiată.
b)Activitatea lor se desfăşoară în localităţi diferite de aceea a sediul
patronului şi care variază în raport cu timpul. Activitatea comisului călător nu are
caracter de fixitate. El caută sa descopere clientela şi de aceea o caută, nu aşteaptă
intr-un loc fix aşa cum face prepusul.

86
 De obicei activitatea comişilor călători se desfăşoară în zone fixe, stabilite de
patron.
c)Comişi calatori pot fi reprezentanţi sau nu. Aşa cum rezultă din însăşi
textul codului care prevede că scopul însărcinării este ,,să trateze sau să facă
operaţiuni ale comerţului său”
Ei pot, deci încheia afaceri în numele şi pe seama patronului, în care caz
trebuie socotiţi reprezentanţi sau pot numai sa trateze, colectând oferte de contractare,
ori cum se spune în practică ,,comenzi” care rămân să se perfecteze prin acceptarea
ulterioara de către patron. în acest al doilea caz sunt simpli mandatari fiindcă ei nu au
primit de la patron însărcinarea de a manifesta dorinţa în locul acestuia pentru
perfectarea actului juridic. Voinţa va fi manifestată de patron.
7.3.3.2.Puterilor comişilor călători pentru negoţ.
Potrivit art. 402 C. com. profesionistul însărcinează pe comişii călători
pentru negoţ "să trateze sau să facă operaţiuni de ale comerţului său".
Însărcinarea dată de profesionist poate avea un obiect diferit: să trateze
afaceri comerciale sau să facă operaţiuni comerciale. În funcţie de obiectul
însărcinării se stabilesc puterile comişilor călători.
Însărcinarea de ,,a trata operaţiuni comerciale" înseamnă numai
împuternicirea de a căuta şi găsi c1ienţi, de a colecta oferte sau comenzi, care
urmează sa fie apreciate ulterior de catre profesionist şi, eventual, să fie materializate
în raporturi contractuale. Deci, în acest caz, comişii călători pentru negoţ au calitatea
de mandatari fără putere de reprezentare; ei sunt simpli aducători de oferte sau
comenzi.
Însărcinarea de "a face operaţiuni comerciale" implica existenţa unei puteri
de reprezentare. În acest caz, comişii călători pentru negoţ sunt reprezentanţi şi, în
aceasta calitate, ei încheie acte juridice în numele şi pe seama profesionistului.
Cât priveşte forma actului care conferă puterile comişilor călători pentru
negoţ, art. 402 C. Com. prevede că însărcinarea poate rezulta din circulare, avize,
scrisori şi alte asemenea documente ale profesionistului. Aceste înscrisuri pot
determina întinderea puterilor comişilor călători pentru negoţ şi chiar precizarea unor
restricţii privind localităţile unde aceştia îşi vor desfăşura activitatea sau condiţiile de
87
încheiere a actelor juridice (preţ, credit etc). Se înţelege că, în aceste cazuri,
profesionistul va fi angajat prin actele juridice ale comişilor călători pentru negoţ
numai în limita puterilor conferite.
Comisul călător pentru negoţ trebuie să facă cunoscută calitatea sa de
reprezentant – contemplatio domini – cu alte cuvinte că lucrează în numele şi pe
seama unei alte persoane, sub sancţiunea de a se obliga personal. Există, însă, şi o
restricţie. El nu trebuie să semneze ,,prin procură”, fiindu-i interzis acest lucru.
Legea comercială se ocupă numai de comişii însărcinaţi cu vânzarea cu
amănuntul a mărfurilor patronului. În practică, însă, funcţionează nenumărate alte
forme de comişi, care cu greu pot fi cuprinse într-o formulă.
Dispoziţia art. 404 C. Com., privitoare la comişii însărcinaţi cu vânzarea cu
amănuntul în localul magazinului, poate fi extinsa prin analogie şi la alte ipoteze, ca
de pilda la comişii însărcinaţi să ţină casa, la conducătorii de taximetre, comişii din
hoteluri etc. prin urmare, în limitele articolului 404 trebuie sa se recunoască calitatea
de reprezentanţi tuturor celor însărcinaţi de patron, ea sub direcţia sa să exercite o
funcţie, care implică o putere limitată de reprezentare.
7.4.Auxiliarii autonomi sunt mijlocitorii şi agenţii comerciali permanenţi.
7.4.1.Mijlocitorii
7.4.1.1.Noţiunea de mijlocitor.
Cunoscuţi în practică sub denumirea de ,,samsari”, mijlocitorii îndeplinesc
în viaţa afacerilor, rolul util circulaţiei bunurilor, de a pune în contact cererea cu
oferta.
Mijlocirea este o activitate prin care o persoana denumita mijlocitor,
urmăreşte sa pună fată în fată două persoane care vor sa încheie o afacere şi, graţie
diligentelor sale, sa le determine sa încheie contractul avut în vedere169.
Activitatea mijlocitorului are la baza contractul de mijlocire intervenit între
mijlocitor şi părţi ori numai una dintre ele. Un atare contract se bazează pe
însărcinarea data mijlocitorului sau acceptarea de către părţi a demersurilor
mijlocitorului170.

169
A se vedea C. Vivante,op. Cit., p. 48 ;Revista de drept comercial nr. 5/1997, p. 93
170
A se vedea I.N. Finţescu, op. Cit., vol. I, p. 153-154.
88
 Dacă, urmare activităţii depuse de mijlocitor, părţile încheie contractul avut
în vedere, mijlocitorul are dreptul la o remuneraţie, de la ambele părţi ori numai de la
una dintre ele, după caz.
Dreptul la remuneraţie se naşte numai dacă părţile au încheiat contractul, iar
încheierea lui este rezultatul diligentelor mijlocitorului.
În cazul în care tratativele purtate de mijlocitor cu parţile se întrerup şi
contractul avut în vedere nu se încheie, mijlocitorul nu are drept la remuneraţie.
Jurisprudenţa a considerat, totuşi, ca mijlocitorul are drept la remuneraţie
dacă parţile simulează întreruperea tratativelor şi ulterior încheie contractul.
Dreptul mijlocitorului la remuneraţie nu este legat de executarea contractului încheiat
de catre parţi. Acest drept există, din momentul încheierii de către parţi a
contractului, indiferent de executarea obligaţiilor asumate prin contractul încheiat.
Misiunea mijlocitorului a fost să faciliteze încheierea contractului; în momentul când
acest lucru s-a realizat, rolul mijlocitorului a încetat.
7.4.1.2.Cararctere juridice
a a) Mijlocitorul nu este un reprezentant al părţilor. În desfăşurarea activităţilor
sale tipice, mijlocitorul se limitează, pentru a rămâne în cadrul profesiunii, să pună
părţile în contact şi să facă demersuri pentru a le determina să încheie operaţiunea. El
nu manifestă o voinţă creatoare de obligaţii pentru nici una dintre ele, ci prestează o
muncă intelectuală şi fizică.
b) Mijlocitorul este un auxiliar independent, între mijlocitor şi părţile
contractante încheindu-se un contract de locaţiune de servicii. El nu este legat de părţi
printr-un contract de muncă. El prestează serviciile sale unui număr indefinit de
persoane (oricui are nevoie de serviciile sale).
c) Mijlocitorul profesionist este un profesionist; el desfăşoară o activitate în
nume propriu (operaţiuni pe care codul comercial le socoteşte fapte de comerţ)
dobândind calitatea de profesionist.
7.4.1.3. Mijlocirea în operaţiunile imobiliare
Activitatea profesională de intermediere a actelor juridice care au ca obiect
bunurile imobile se desfăşoară de persoanele fizice şi juridice care au calitatea de
agent imobiliar.
89
 Agentul imobiliar îşi poate desfăşura activitatea, la alegere, individual, în calitate
de profesionist, în cadrul unei societăţi comerciale, în calitate de asociat sau ca agent
imobiliar salarizat. Pentru aceasta, agenţii imobiliari, persoane fizice, trebuie să
îndeplinească anumite condiţii: să aibă capacitate deplină de exerciţiu şi să fi promovat
examenul de dobândire a calităţii de agent imobiliar. Agentul imobiliar, societate
comercială171, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să aibă ca principal obiect
de activitate intermedierile imobiliare; b) cel puţin unul dintre administratori să aibă
calitatea de agent imobiliar.
Agenţii imobiliari primesc, pentru activitatea depusă, o remuneraţie stabilită prin
contractul încheiat cu clienţii. Agentul imobiliar are dreptul la primirea remuneraţiei în
cazul în care se realizează acordul de voinţe al parţilor, exprimat potrivit legii, cu privire
la încheierea contractului intermediat de acesta. Cu toate acestea, agentul imobiliar este
îndreptăţit la acoperirea cheltuielilor efectuate în vederea îndeplinirii obligaţiilor pe care
şi le-a asumat faţă de client, în situaţia în care acesta din urma încheie contractul prin
intermediul altei persoane.
În desfăşurarea activităţii lor agenţii imobiliari răspund disciplinar, administrativ,
civil sau penal, după caz. Titularii drepturilor asupra imobilului au obligaţia de a
prevedea în contractul de intermediere eventualele vicii ascunse ale imobilului,
cunoscute de aceştia. Agenţii imobiliari răspund solidar cu aceştia, dacă nu au comunicat
persoanei interesate viciile ascunse ale imobilului, menţionate in contractul de
intermediere.
7.4.2. Agenţii comerciali permanenţi
7.4.2.1. Noţiunea de agent comercial permanent
Un profesionist care doreşte sa-şi extindă afacerile în alte localităţi are
posibilitatea să facă acest lucru prin deschiderea unei sucursale în localitatea
respectiva (condusă de un prepus al său) ori să trimită acolo comişi călători pentru
negoţ. În ambele cazuri, profesionistul trebuie să folosească un salariat al său şi să
facă cheltuieli. În plus, posibilităţile de supraveghere a acestor salariaţi sunt limitate.
Pentru profesionist este mai avantajos să apeleze la serviciile unei persoane din

171
Societatea comercială poate angaja agenţi imobiliari în calitate de salariaţi.
90
localitatea respectiva, care are ca profesiune intermedierea în activitatea comerciala.
0 asemenea persoană este denumită agent comercial permanent.
Prin Legea nr.509 din 2002 privind agenţii comerciali permanenţi s-a
reglementat statutul juridic al acestei categorii de “profesionişti” în activitatea de
intermediere europeană.
7.4.2.2. Puterile agentului comercial permanent
Agentul de comerţ poate fi împuternicit de un profesionist sa trateze afaceri
comerciale ori sa încheie afaceri comerciale172.
În primul caz, agentul de comerţ este un intermediar; el tratează afaceri,
adică oferte, comenzi etc, pe care profesionistul le va materializa în forma unor
contracte comerciale. Deci, în acest caz, agentul de comerţ este un mandatar fără
reprezentare
În al doilea caz, agentul de comerţ încheie actele juridice cu terţii în numele
şi pe seama profesionistului. Deci, În acest caz, agentul de comerţ este un
reprezentant al profesionistului.
Din cele arătate rezultă că agentul de comerţ este o persoana care este
însărcinata în mod stabil, de unul sau mai mulţi profesionişti, într-o alta localitate să
trateze ori sa încheie operaţiuni comerciale cu exclusivitate într-o localitate sau
regiune determinată, în schimbul unei remuneraţii (comision).Agentul de comerţ este
un auxiliar independent. El are calitatea de profesionist, deoarece săvârşeşte aceste
operaţiuni (fapte de comerţ) cu caracter profesional.Activitatea de intermediere a
agentului de comerţ poate fi organizata şi ca întreprindere de comisioane, agenţie sau
oficiu de afaceri.
Având calitatea de profesionist, agentul de comerţ are toate obligaţii1e
profesionale ale profesioniştilor: înmatriculare în Registrul comerţului, ţinerea
registrelor de contabilitate etc.
Pentru operaţiunile încheiate prin intermediul sau, agentul de comerţ are
dreptul la o remuneraţie din partea profesionistului. Se consideră însa că dreptul la
remuneraţie este condiţionat de executarea obligaţiilor din contractele încheiate de
profesionist.
172
A se vedea I. L. Georgescu, op. cit., vol.I, p. 652-653.

91
92
 CAPITOLUL III
SOCIETĂŢILE COMERCIALE

Secţiunea I. Evoluţia reglementărilor, noţiunea şi natura juridică a

societăţilor comerciale

1.1. Evoluţia reglementărilor juridice şi doctrinare privind societăţile

comerciale
Ca toate celelalte instituţii ale dreptului şi societatea comercială a apărut şi s-
a dezvoltat datorită unor cauze economice şi sociale173.
Dezvoltarea societăţii omeneşti, nevoile economice şi sociale din ce în ce mai
diversificate şi complexe au făcut imposibilă acţiunea unor întreprinzători izolaţi care
nu aveau forţa economică şi resursele necesare desfăşurării comerţului în aceste
condiţii. Din aceste motive obiective s-a născut ideea cooperării între mai mulţi
întreprinzători.
Această ideea a fost transpusă apoi din domeniul economic în planul
dreptului prin conceptul de societate comercială rezultată ca urmare a asocierii libere
a două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite resurse (sume de bani,
bunuri mobile şi imobile etc.) în vederea desfăşurării unei activităţi economice
(comerciale) şi a împărţirii beneficiilor rezultate.
Societatea comercială a fost concepută ca un organism autonom cu
personalitate juridică. Această instituţie specifică a dreptului comercial reprezintă o
descoperire a epocii moderne care are aceea şi valoare ca şi descoperirea şi aplicarea
forţei aburului şi a energiei electrice174.
Iniţial societăţile comerciale erau formate din câteva persoane care, de
regulă, se cunoşteau între ele şi puneau în comun o parte din bunurile şi priceperea
lor, pentru realizarea unor afaceri. Ulterior au fost atrase la formarea capitalului
societăţilor comerciale colectivităţi mari de persoane care nu se cunoşteau între ele.

173
A se vedea pentru dezvoltare M. de Juglart, B. Ippolito, Cours de droit commercial, Les sociétés commerciales,
deuxiéme volume, Edition Montchrestien, paris, 1983, p. 6 – 10;
174
A se vedea: St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, op. cit., Ediţia 2000, p. 138 – 139;
93
Aşa au apărut societăţile comerciale de capitaluri (sau anonime) care au contribuit
nemijlocit şi au făcut posibile marile realizări ale secolului al XIX-lea cum sunt, spre
exemplu: Canalul de Suez, Canalul Panama, marile exploatări de zăcăminte minerale
şi petroliere, construcţia de căi ferate, şosele etc.

1.2. Istoricul şi evoluţia reglementărilor juridice şi doctrinare privind

societăţile comerciale
A. Primele reglementări privind societăţile comerciale au apărut în perioada
antică sub forma unor entităţi fără personalitate juridică, cum erau acele: ,,societas
omnium bonorum” (societatea tuturor bunurilor prezente şi viitoare ale
asociaţilor); ,,societas unius rei” (societatea care avea ca obiect un singur lucru)
şi ,,societas questas” (societatea care avea ca obiect strângerea şi administrarea
veniturilor statului, a impozitelor)175.
În perioada Evului Mediu apare şi se dezvoltă societatea comercială cu
principalele sale însuşiri caracteristice. Dezvoltarea înfloritoare a comerţului terestru
şi maritim în cadrul republicilor italiene Genova, Florenţa şi Veneţia existente în
secolul al XII-lea a necesitat obţinerea unor mari sume de bani sub formă de credite.
Aceste sume de bani sau mărfuri se găseau în mâna unor persoane a căror funcţii,
ranguri sau demnităţi erau incompatibile cu activitatea comercială, cum erau: clericii,
militarii, nobilii etc.
Pentru a putea eluda interdicţiile şi incompatibilităţile impuse de dreptul
canonic (în cazul clericilor) respectiv de rangul nobiliar sau calitatea de militar şi a
intra în posesia capitalului necesar, profesioniştii au recurs la contractul de
commenda (sau de command). Prin acest contract deţinătorii de averi, în calitate de
comendatori, încredinţau profesioniştilor (tractorilor) sumele de bani sau mărfurile
necesare comerţului în alte ţări cu condiţia de a participa la împărţirea beneficiilor
realizate şi de a suporta riscurile unor pierderi numai în limita valorii sumelor de bani
ori a bunurilor puse la dispoziţia comerţului respectiv. Pe baza acestui contract au
apărut ulterior societăţile comerciale în comandită simplă respectiv în comandită pe
acţiuni.
175
A se vedea pentru dezvoltare: C. Bârsan, V. Dobrinoiu, A. Ţiclea, M. Toma, Societăţile comerciale, op.cit., Ed.
1995, p. 14-16;
94
 Această formă de societate a fost reglementată juridic pentru prima dată în
Franţa prin Ordonanţa lui Ludovic al XIV-lea, în anul 1673, sub denumirea de
societate în comandită.
Ulterior expansiunilor coloniale din secolul al XVII-lea au făcut posibilă
apariţia şi dezvoltarea societăţilor comerciale pe acţiuni (anonime) în Franţa, Olanda,
Anglia, pe baza unor ordine sau petente regale ori prin concesiuni, cu participarea
unui număr mare de posesori şi unor fonduri (rege, curtenii, negustorii etc.). Aşa au
luat fiinţă Compania olandeză a Indiilor Orientale (în anul 1602); Compania
Olandeză a Indiilor Occidentale (1621); Compania Insulelor Americii (1626) pentru
colonizarea Insulelor Martinica şi Guadelupa; Compania Noii Franţe (1628) pentru
colonizarea Canadei şi altele.
Datorită înfiinţării lor prin ordine sau patente regale, iniţial aceste companii
(societăţi anonime sau pe acţiuni) au avut un caracter public.
În perioada modernă au apărut primele reglementări juridice sistematice ale
societăţilor comerciale în Codul comercial francez din 1807. Acesta conţinea norme
juridice referitoare la societatea în nume colectiv (societe generale) care aveau
personalitate juridică, iar asociaţii au o răspundere nelimitată şi solidară pentru toate
cheltuielile societăţii.
De asemenea, în Codul comercial francez pe baza contractului de command
a fost reglementată societatea în comandită care cuprinde două categorii de asociaţii:
comanditaţii, care răspund nelimitat şi solidar şi comanditarii, care răspund numai în
limita contribuţiei lor la constituirea societăţii.
În acelaşi cod comercial era reglementată societatea anonimă, cu cele două
variante: societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni. Până în anul
1867 aceste forme de societate nu puteau funcţiona decât în baza unei autorizaţii a
guvernului.
Formele de societăţi comerciale reglementate de Codul comercial francez au
fost preluate apoi şi de alte ţări, ca Italia, Olanda, Belgia, Spania şi chiar Principatele
române.

95
 La sfârşitul secolului al XIX-lea a apărut în Germania o nouă formă,
societatea cu răspundere limitată care cuprinde un număr restrâns de asociaţia căror
răspundere este limitată la partea lor de contribuţie la capitalul social.
Societatea cu răspundere limitată care întruneşte atât caracteristicile
societăţii în nume colectiv cât şi pe cele ale societăţilor pe acţiuni a fost reglementată,
pentru prima dată în Germania în anul 1892, fiind apoi preluată de Franţa în 1925 iar
ulterior în alte ţări.
B. Reglementarea iniţiată din Codul comercial român. În principatele
române, prin Regulamentele organice, Codul comercial francez din 1807 a fost
preluat de primul Cod comercial al Munteniei în 1840 iar din anul 1846 şi al
Moldovei.
După formarea României moderne prin unirea celor două principate române
– Moldova şi Muntenia - în anul 1887 a fost adoptat şi a intrat în vigoare Codul
comercial român având ca model de inspiraţie Codul comercial italian din 1882.
Până în anul 1990 când a fost adoptată noua lege a societăţilor comerciale, în
Codul comercial român din 1887, Cartea I Titlul VIII (art. 77 – 269) erau
reglementate ca forme de societăţi comerciale cu personalitate juridică proprie:
societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea anonimă (pe
acţiuni), societatea în comandită pe acţiuni şi asociaţia în participaţiune care nu are
personalitate juridică.
C. Reglementarea actuală. Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,
republicată176.
Readucerea în actualitate a dreptului comercial român imediat după
schimbările politice din anul 1989 a impus şi actualizarea şi completarea legislaţiei
româneşti în domeniul societăţilor comerciale.
Prin adoptarea Legii nr. 31/1990 a societăţilor comerciale177 au fost abrogate
art. 77 – 220 şi art. 236 din Codul comercial român din 1887 referitoare la societăţile

176
A se vedea Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 29 ianuarie 1998;
177
Legea nr. 31/1990 a fost publicată iniţial în Monitorul Oficial al României nr. 126 – 127, din 17 noiembrie 1990 şi a
fost modificată prin Legea nr. 41 din 1 iunie 1991 (Monitorul Oficial nr. 120 din 4 iunie 1991); Legea nr. 44 din 4 iulie
1991 (Monitorul Oficial nr. 263 din 23 decembrie 1991); Legea nr. 78 din 20 iulie 1992 (Monitorul Oficial nr. 178 din
28 iulie 1992) şi Ordonanţa Guvernului nr. 32/1997 (Monitorul Oficial nr. 133 din 27 iunie 1997) aprobată cu
modificări prin Legea nr. 195 din 17 noiembrie 1997, Legea nr. 31/1990 cu modificările ulterioare a fost republicată în
Monitorul Oficial nr. 33 din 29 ianuarie 1998.
96
cu personalitate juridică. Noua lege a societăţilor comerciale constituie o
reglementare modernă şi actualizată a normelor juridice din acest domeniu. Ea a
căutat să realizeze o concordanţă a dreptului societăţilor comerciale cu cerinţele
actuale ale economiei de piaţă şi să completeze golurile din vechiul cod comercial.
În forma sa iniţială Legea nr. 31/1990 era însă tributară modelului său de
inspiraţie care a fost proiectul Noului cod comercial român din 1938 – 1940 (care nu
a fost pus în vigoare). De aceea, acest act normativ a fost substanţial modificat şi
completat prin ordonanţa Guvernului nr. 32/1997, astfel încât să corespundă în cea
mai mare măsură reglementărilor din uniunea Europeană în materia societăţilor
comerciale.
Legea nr. 31/1990 republicată cu modificările şi completările aduse până în
anul 1997, reprezintă dreptul comun în materia societăţilor comerciale şi cuprinde
norme de reglementare general aplicabile oricărei forme de societăţi şi norme
speciale privind fiecare formă juridică de societate comercială din cele menţionate în
art. 2 din lege: societate în nume colectiv; societate în comandită simplă; societate pe
acţiuni; societate în comandită pe acţiuni şi societate cu răspundere limitată. Această
lege se aplică şi societăţilor comerciale specializate din diverse domenii de activitate
(societăţile comerciale bancare; societăţile de valori mobiliare; societăţile de asigurări
etc.).
D. Unele reglementări speciale. În timp ce Legea nr. 31/1990 reprezintă
dreptul comun pentru orice societate comercială ce se constituie sub una din cele 5
forme juridice de societăţi comerciale prevăzute de art. 2, au fost adoptate numeroase
legi speciale privind societăţile comerciale specializate din diferite domenii de
activitate.
Astfel, Legea nr. 15/1990 reglementează societăţile comerciale cu capital
majoritare de stat şi regiile autonome.
Legea bancară nr. 58/1998 reglementează societăţile comerciale din domeniul
bancar178. Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori
reglementează societăţile de valori mobiliare179. Legea nr. 32/2000 privind societăţile

178
Monitorul Oficial nr. 121 din 23 martie 1998;
179
Monitorul Oficial nr. 210 din 11 august 1994;
97
de asigurare şi supravegherea asigurărilor180 reglementează societăţile comerciale din
acest domeniu.
Societăţile comerciale fără personalitate juridică sunt reglementate în Codul
comercial român sub forma societăţii în participaţie şi de Decretul – lege nr. 54/1990
sub forma asociaţiilor cu scop lucrativ şi a asociaţiilor familiale.
E. Reglementările subsidiare privind societăţile comerciale. Cadrul general
de reglementare prevăzut de Legea nr. 31/1990 şi legile speciale se completează cu
prevederile Codului comercial, Codului civil, Codului muncii şi alte reglementări
complementare.
a) Codul comercial român. Potrivit art. 285 din Legea nr. 31/1990,
prevederile acestei legi se completează cu dispoziţiile Codului comercial. Sunt avute
în vedere atât normele juridice referitoare la societăţile în participaţie cât şi cele
privind faptele de comerţ, profesioniştii, obligaţiile comerciale şi altele181.
b) Codul civil. Art. 1 Cod comercial menţionează că în absenţa unei
reglementări în Codul comercial se aplică dispoziţiile Codului civil. În ce priveşte
societăţile comerciale, un interes deosebit prezintă art. 1491 – 1531 referitoare la
contractul de societate. Potrivit art. 1531 Cod civil dispoziţiile menţionate se aplică şi
contractului de societate comercială.
c) Codul muncii se aplică în privinţa salariaţilor societăţilor comerciale. Art.
278 din Legea nr. 31/1990 menţionează că încadrarea salariaţilor la societăţile
comerciale se face pe baza contractului individual de muncă, cu respectarea
legislaţiei muncii şi asigurărilor sociale182.
d) Legislaţia fiscală. Având în vedere că activitatea societăţilor comerciale
este producătoare de venituri şi profit, aceasta este supusă dispoziţiilor din legislaţia
fiscală183.

F. Legislaţia Uniunii Europene în materia societăţilor comerciale prin

Acordul de asocierea a României la Uniunea Europeană semnat la Bruxelles la 1
180
Monitorul Oficial nr. 148 din 10 aprilie 2000;
181
A se vedea St.D. Cărpenaru, op.cit. ,Ed. 2000, p. 143;
182
A se vedea: Ş. B eligrădeanu, Derogări de la dreptul comun al muncii cuprinse în Legea nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale în ,,Dreptul” nr. 9 – 12/1990, p. 32 şi urm.; C.S. Şelaru, Puncte de vedere asupra relaţiilor de
muncă în cadrul societăţilor comerciale, în N.D.C. nr. 5/1994, p. 60;
183
A se vedea O.G. nr. 70/1994 (monitorul Oficial nr. 246/1994) cu modificările ulterioare;
98
februarie 1993 şi intrat în vigoare la 1 februarie 1995 se prevede obligativitatea
armonizării legislaţiei româneşti cu cea existentă în dreptul comunităţii europene.
În acest sens, Legea nr. 31/1990, modificată, completată şi republicată s-a
aliniat dispoziţiilor din directivele Consiliului Uniunii Europene referitoare la
societăţile comerciale.

1.3. Noţiunea şi caracteristicile societăţii comerciale

1.3.1. Societatea civilă şi societatea comercială

Nici Codul comercial român şi nici Legea nr. 31/1990 nu cuprinde o definiţie
a societăţii comerciale. Din aceste motive doctrina dreptului comercial a definit
societatea comercială pornind de la art. 1491 – 1531 din Codul civil referitoare la
contractul de societate şi obligaţiile asociaţilor din cadrul unei societăţi civile184.
Potrivit art.1491 şi art. 1492 Cod civil, societatea civilă a fost definită ca fiind
un contract în temeiul căreia două sau mai multe persoane (asociaţi) se înţeleg să
pună în comun anumite bunuri pentru a desfăşura o anumită activitate în vederea
realizării şi împărţirii beneficiilor care vor rezulta185.
Din această definiţie rezultă următoarele elemente esenţiale ale societăţii
civile care sunt caracteristice şi pentru societăţile comerciale:
a) fiecare asociat se obligă să pună în comun o valoare patrimonială (aport);
b) asociaţii se obligă să desfăşoare împreună o activitate care constituie
obiectul societăţii;
c) toţi asociaţii participă la realizarea şi împărţirea beneficiilor societăţii.
Între societatea civilă şi societatea comercială există mai multe asemănări şi
deosebiri.
Asemănări. Societatea civilă şi societatea comercială prezintă o identitate de
esenţă. În ambele cazuri ele reprezintă o grupare de persoane şi de bunuri (capitaluri)
reunite în scop economic şi lucrativ.
Atât societatea civilă, cât şi cea comercială iau naştere printr-un contract de
societate ce prezintă aceleaşi elemente esenţiale: aportul asociaţilor; intenţia de a
184
A se vedea St.D. Cărpenaru, op.cit.,Ed. 2000, p. 144 - 148;
185
A se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil, p. 453 şi urm.;
99
desfăşura în comun o anumită activitate (affectio societatis) şi scopul de a obţine şi
împărţii beneficiile rezultate.
De asemenea, ambele societăţi au un scop lucrativ în sensul că asociaţii
urmăresc realizarea de beneficii şi profit. Sub acest aspect societatea civilă şi cea
comercială se deosebesc de asociaţii şi fundaţii, în care membrii acestora urmăresc
realizarea unui scop moral, ideal, caritabil (nonprofit), iar nu patrimonial (pecuniar).
Principalele deosebiri. Asemănările de esenţă dintre societatea civilă nu
exclud anumite deosebiri care privesc, în principal, funcţia şi structura acestora.
a) o primă deosebire are în vedere obiectul sau natura operaţiunilor pe
care le realizează societatea. În toate cazurile, societatea comercială are ca obiect,
potrivit contractului de societate (actului constitutiv) efectuarea unor acte şi
operaţiuni ce constituie fapte de comerţ. Art. 1 din legea nr. 31/1990 prevede în acest
sens că: ,,în vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi persoanele
juridice se pot asocia şi constitui societăţi comerciale...”. Dacă societatea are ca scop
realizarea unor activităţi care nu sunt acte de comerţ, ea este o societate civilă186.
În timp ce în cazul persoanei fizice, pentru dobândirea calităţii de profesionist
sunt necesare cele trei condiţii de a săvârşi fapte de comerţ, cu caracter profesional şi
în nume propriu, în cazul societăţii simpla stabilire în contract a unui obiect
comercial îi oferă un caracter comercial, indiferent dacă în fapt realizează sau nu
acest obiect187.
Atunci când prin actul constitutiv se stabilesc ca obicei al societăţii atât
operaţiuni de natură civilă cât şi fapte de comerţ este necesară o analiză asupra
obiectului societăţii pentru a stabilii care este scopul asociaţilor şi care sunt
operaţiunile preponderente. Dacă operaţiunile comerciale au o importanţa redusă ori
servesc numai ca mijloc de realizare a unei activităţi civile societatea este una
civilă188.
b) O altă deosebire fundamentală o constituie faptul că societatea
comercială este investită cu personalitate juridică, în timp ce societatea civilă
rămâne la stadiul de contract. Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr.31/1990 societăţile
186
În acest sens s-a pronunţat jurisprudenţa. A se vedea C. Ap. Buc., dec. Nr. 30/1941, în Pandectele romane, III, 1941,
p. 171;
187
A se vedea I.L. Georgescu, op.cit., vol. II, p. 11 – 12;
188
Vezi, C.Ap.Buc., secţia II, dec Din 27 iunie 1942 în R.D.C.,1945, p. 130
100
comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice de naţionalitate română. În
timp ce societatea civilă nu are personalitate juridică, societatea comercială odată
constituită în condiţiile legii devine subiect de drept distinct faţă de asociaţii care o
compun. Ea dispune de un patrimoniu, un sediu şi o firmă ce îi permit
individualizarea şi participarea în nume propriu la raporturile juridice.
c) De asemenea, între societatea comercială şi societatea civilă există
deosebiri privind condiţiile în care acestea se constituie şi funcţionează.
Societatea comercială are o structură bine definită, care nu poate fi decât cea
reglementată de lege corespunzător formei juridice pentru care au optat asociaţii.
Legea nr. 31/1990 în art. 2 dispune că societăţile comerciale se vor constitui în una
din cele 5 forme juridice reglementate, respectiv: societatea în nume colectiv;
societatea în comandită simplă; societatea pe acţiuni; societatea în comandită pe
acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.
În cazul societăţii civile ea poate îmbrăca orice formă potrivit voinţei
asociaţilor fără însă a depăşi cadrul contractului.
Este de remarcat că forma juridică comercială nu atrage după sine existenţa
unei societăţi comerciale. Elementul care determină caracterul civil sau comercial
este obiectul societăţii şi nu forma acesteia. O societate va fi comercială numai dacă
îmbracă forma juridică prevăzută de lege cu condiţia ca obiectul societăţii să fie
comercial. Regula este că o societate va fi civilă chiar dacă are forma unei societăţi
comerciale, dar are un obiect de activitate civil189.
Interesul practic al deosebirilor dintre societatea civilă şi cea comercială
constă în faptul că aceasta din urmă fiind un subiect de drept comercial îi revin toate
obligaţiile profesionale ale profesioniştilor: obligaţia de publicitate prin registrul
comerţului; obligaţia de a organiza şi ţine o contabilitate proprie şi obligaţia de a-şi
desfăşura activitatea în limitele unei concurenţe licite. De asemenea, în cazul încetării
plăţilor, societatea comercială este supusă procedurii reorganizării judiciare şi a
falimentului190. Toate aceste obligaţii nu se regăsesc în cazul unei societăţi civile.

189
Excepţiile de la această regulă pot fi stabilite prin lege. Astfel, art. 3 din legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole
şi alte forme de asociere în agricultură prevede posibilitatea constituirii de societăţi comerciale agricole în condiţiile
legii nr. 31/1990;
190
A se vedea M. Şcheaua, Unele probleme speciale legate de obiectul de activitatea al societăţilor comerciale,
în ,,Dreptul” nr. 9/1994, p. 8 şi urm.;
101
 1.3.2. Definiţia societăţii comerciale. Pe baza asemănărilor şi deosebirilor
menţionate au fost formulate următoarele definiţii ale societăţii comerciale.
Societatea comercială este o grupare de persoane constituită pe baza unui
contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică în care asociaţii se înţeleg
să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul
realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate191.
O altă definiţie care pune în centrul activităţii comerciale întreprinderea a fost
formulată astfel: Societatea comercială este o întreprindere pe care una sau mai multe
persoane o organizează prin actul constitutiv, în vederea realizării de beneficii, ca
subiect de drept autonom şi fără această însuşire, afectându-i bunurile necesare pentru
a îndeplini, în condiţii de rentabilitate, actele şi faptele de comerţ specifice obiectului
statutar de activitate192.
1.4. Natura juridică a societăţii comerciale
În doctrina juridică au fost formulate mai multe teorii privind natura societăţii
comerciale, cele mai răspândite fiind concepţia contractuală, precum şi, unele relativ
noi, cum sunt teoria actului colectiv şi teoria instituţiei.
a) Teoria contractuală are la bază concepţia clasică din dreptul roman
potrivit căreia societatea comercială este un contract prin care se stabilesc raporturile
dintre asociaţi. Această concepţie a dominat foarte multă vreme, dar ea explică numai
originea societăţii fără a clarifica problema personalităţii juridice a societăţii
comerciale.
b) Teoria actului colectiv susţine că la baza existenţei societăţii nu ar sta un
simplu contract, ci un contract complex sau un act colectiv, care nu ar fi reglementat
de Codul civil193.
Această concepţie porneşte de la ideea că în cazul societăţii comerciale
voinţele asociaţilor sunt convergente şi urmăresc acelaşi scop, realizarea de beneficii
şi profit spre deosebire de contractele sinalagmatice în care apare opoziţia dintre
voinţele părţilor contractante care au scopuri divergente.
191
A se vedea St.D. Cărpenaru, op.cit.,Ed. 2000, p. 147 - 148;
192
Vezi O. Căpăţână, Societăţile comerciale, op.cit., p. 60 – 62;
193
Această concepţie a fost promovată de doctrina germană şi italiană. Vezi M. de Juglart, B. Ippolito, op.cit., vol. II, p.
145 - 146;
102
 În realitate, şi în cazul societăţii comerciale suntem în prezenţa unui contract
şi nu a unui act juridic de altă natură. Noţiunea de contract trebuie privită şi în sensul
său mai larg. El cuprinde atât convenţiile în care manifestările de voinţă urmăresc
unele scopuri opuse cât şi cele în care părţile contractante au acelaşi scop comun care
satisface interesele fiecăreia cum se întâmplă în cazul societăţii comerciale.
Pe de altă şi la constituirea unei societăţi comerciale apar unele divergenţe de
interese între asociaţi care, în final, devin convergente scopului şi finalităţii societăţii
de a se realiza beneficii şi profit.
c) Teoria instituţiei contestă concepţia contractuală susţinând că societatea
comercială ar fi o instituţie ca şi căsătoria deoarece ea realizează o reuniune de
persoane care sunt organizate în mod stabil pe baza unor interese comune
subordonate scopului social194.
Teoria instituţiei s-a dovedit a fi destul de imprecisă nefiind adoptată de
practica judiciară.
d) Dubla natură juridică a societăţii comerciale
Majoritatea autorilor sunt de părere că societatea comercială ia naştere din
contractul de societate care este actul său constitutiv în care se materializează voinţa
asociaţilor, dar odată constituită cu respectarea condiţiilor de fond, de formă şi a
formalităţilor prevăzute de lege, ea dobândeşte personalitate juridică devenind subiect
de drept de sine distinct195.

Secţiunea a II-a : Constituirea societăţilor comerciale

2.1. Actele constitutive ale societăţilor comerciale

Art 5 din Legea nr. 31/1990 prevede că societatea în nume colectiv sau în
comandită simplă se constituie prin contract de societate, iar societatea pe acţiuni, în
comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată se constituie prin contract de
societate şi statut (alin. 1).

194
A se vedea G. Riperet, R. Roblot, Op.cit., vol. I, p. 517 – 518; M. de Juglart, B. Ippolito, op.cit., vol. II, p. 145 şi
op.cit., vol. I, p. 91;
195
A se vedea St.D. Cărpenaru, op.cit.,Ed. 2000, p. 149;

103
 Acelaşi text de lege dispune că societatea cu răspundere limitată se poate
constitui şi prin actul de voinţă al unei singure persoane, caz în care se întocmeşte
numai statutul societăţii (alin. 2). Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate
sub forma unui înscris unic denumit act constitutiv (alin. 3). Denumirea de act
constitutiv desemnează atât înscrisul unic, cât şi contractul de societate şi/sau statutul
societăţii (alin. 4). Atunci când se întocmeşte şi statutul societăţii, acesta dezvoltă
clauzele pe care le cuprinde contractul de societate.
Contractul de societate, ca act constitutiv ce stă la baza societăţii comerciale,
trebuie să cuprindă condiţiile generale de validitate prevăzute de art. 948 Cod civil,
necesare oricărui contract: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil
exprimat şi o cauză licită. De asemenea, contractul de societate trebuie redactat în
formă scrisă şi autentică, condiţie cerută ad validitatem, iar din conţinutul său să
rezulte şi cele trei elemente specifice: aporturile asociaţilor, affectio societatis,
precum şi, scopul care este realizarea de beneficii şi profit ce urmează să revină
asociaţilor.

2.1.1. Caracterele juridice ale contractului de societate. Orice contract de

societate are următoarele caractere: solemn, plurilateral, patrimonial (oneros),
comutativ şi comercial.
a) Caracterul plurilateral al contractului de societate rezultă din faptul că
legea impune participarea a cel puţin doi asociaţi în societăţile de persoane şi
societatea cu răspundere limitată şi respectiv a minim cinci asociaţi în cazul societăţii
pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni (art. 10 alin. 2 din legea nr. 31/1990).
Numai ca o excepţie de la caracterul plurilateral, societatea cu răspundere
limitată cu asociat unic se poate constitui şi funcţiona prin contribuţia unui singur
asociat.
b) Caracterul oneros al contractului de societate comercială rezultă din
faptul că fiecare asociat urmăreşte prin participarea la constituirea societăţii un folos
material propriu care îi revine sub formă de beneficii şi profit.

104
 c) Caracterul comutativ al contractului de societate rezultă din faptul că
întinderea obligaţiei de aport a fiecărui asociat se cunoaşte încă din momentul
încheierii contractului.
d) Caracterul consensual al contractului de societate rezultă din faptul că se
încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor.

2.2. Participanţii la constituirea unei societăţi comerciale.

Principiul libertăţii comerţului consacrat de art. 134 din Constituţia României
îşi găseşte aplicarea în art. 1 din Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale care
menţionează că: în vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi
persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale.
Acest drept la liberă asociere în vederea constituirii de societăţi comerciale se
poate exercita numai în condiţiile legii sub sancţiunile civile, contravenţionale sau
penale stabilite după caz.
Întrucât Legea nr. 31/1990 foloseşte mai multe noţiuni: asociaţi, fondatori,
acceptanţi, acţionari etc., pentru desemnarea participanţilor la constituirea societăţilor
comerciale se cuvine să facem unele precizări de terminologie.
Asociaţii sunt persoanele fizice şi persoanele juridice care de comun acord
stabilesc să îşi aducă o contribuţie patrimonială (aportul) la constituirea unei societăţi
comerciale.
Noţiunea de asociaţi o include şi pe aceea de fondatori şi acţionari 196. În acest
sens, art. 61 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 menţionează că termenul asociaţi include şi
acţionarii, în afară de cazul în care din context rezultă altfel.
Fondatorii sunt, potrivit art. 6 alin. 1 din legea nr. 31/1990, semnatarii
actului constitutiv, precum şi persoanele care au un rol determinant în constituirea
societăţii comerciale.
Acţionarii sunt asociaţii care contribuie la constituirea unei societăţi
comerciale pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni şi care, în schimbul aportului adus
la formarea capitalului social, primesc un număr de cote părţi cu o valoare nominală

196
Vezi Elena Cârcei, Regimul juridic al acţiunilor şi acţionarilor potrivit Legii nr. 31/1990 în ,,Dreptul” nr. 2/1992, p.
13; O. Căpăţână, Societăţile comerciale, op.cit., p. 136 – 137;
105
egală numite acţiuni. Numărul acţiunilor deţinute este proporţional cu valoarea
aportului adus de fiecare acţionar la constituirea societăţilor de capitaluri.
Acceptanţii sau subscriitorii sunt persoanele fizice şi juridice care participă
la constituirea unei societăţi pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni prin subscripţie
publică.
Se poate concluziona că noţiunea sau calitatea de asociaţi include şi pe cele
de fondatori, acţionari sau acceptanţi care poartă aceste denumiri specifice în funcţie
de anumite forme juridice de societăţi comerciale ori de modalitatea de constituire a
societăţii pe acţiuni, simultană sau continuată (prin subscripţie publică).

2.2.1. Asociaţii persoane fizice şi persoane juridice

A. Asociaţii persoane fizice. În principiu, orice persoană fizică poate avea
calitatea de asociat într-o societate comercială deoarece Legea nr. 31/1990 nu impune
nici un fel de restricţii în acest sens.
Doctrina dreptului comercial ridică unele probleme cu privire la societatea
comercială în care participă soţii în calitate de asociaţi persoane fizice 197, având în
vedere natura bunurilor personale sau comune aduse ca aport la formarea capitalului
social.
Soţii pot constitui singuri o societate comercială sau împreună cu alte
persoane.
Cu privire la bunurile proprii ale soţilor aduse ca aport la capitalul social nu
se ridică nici un fel de probleme.
Referitor la bunurile comune ale soţilor, deşi există puncte de vedere diferite,
considerăm că acestea pot fi aduse ca aport la capitalul social al unei societăţi
comerciale chiar şi fără consimţământul celuilalt soţ. Este nevoie de un asemenea
consimţământ în cazul unor bunuri imobile (terenuri sau construcţii) când acestea
sunt constituite ca aport cu titlu de proprietate.
De asemenea, în cazul bunurilor comune şi dividendelor ce se cuvin din
partea societăţii vor fi tot bunuri comune ale soţilor198.

197
A se vedea St.D. Cărpenaru, op.cit.,Ed. 2000, p. 168 – 169;
198
A se vedea pentru dezvoltare, Ion Filipescu, Regimul juridic al bunurilor şi datoriilor soţilor în lumina legii
societăţilor comerciale, în ,,Dreptul” nr. 11/1992, p. 39 şi urm.;
106
 În privinţa calităţii de asociat a unei persoane fizice operează şi anumite
interdicţii prevăzute în mod expres de lege. Astfel, asociaţii din societăţile colectiv nu
pot lua parte, ca asociaţi cu răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente sau
având acelaşi obiect de activitate, fără consimţământul celorlalţi asociaţi (art. 82 alin.
1 din Legea nr. 31/1990).
B. Asociaţii persoane juridice. Pe lângă persoanele fizice la constituirea
unei societăţi comerciale pot participa şi persoanele juridice profesionişti sau
neprofesionişti199.
O persoană juridică poate participa la constituirea unei societăţi comerciale
numai cu respectare principiului specialităţii capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu
reglementat de art. 34 din Decretul nr. 31/1954 şi materializat în obiectul de activitate
al persoanei juridice respective care trebuie să corespundă scopului ei stabilit de lege,
actul de înfiinţare sau statut.
Noua reglementare a asociaţilor şi fundaţiilor stabilită prin O.G. nr. 26 din 31
ianuarie 2000, intră în vigoare de la 30 aprilie 2000 şi care abrogă vechea
reglementarea persoanelor juridice de drept privat (Legea nr. 21/1924) stabileşte în
art. 47 că asociaţiile şi fundaţiile pot înfiinţa societăţi comerciale.
La constituirea unor societăţi comerciale pot participa în calitate de asociaţi şi
statul prin organele administraţiei publice locale sau centrale, regiile autonome şi
organizaţiile cooperatiste.
Se poate concluziona că pot avea calitatea de asociaţi într-o societate
comercială persoanele fizice, persoanele juridice, precum şi, persoanele juridice
împreună cu persoanele fizice indiferent de naţionalitate, română sau străină200.

2.3. Condiţiile de fond ale actului constitutiv al societăţii comerciale

(contractului de societate comercială)
Ca orice contract şi contractul de societate comercială trebuie să
îndeplinească condiţiile generale de fond prevăzute de art. 948 Cod civil:

199
Legea nr. 26/1990 art. 1 alin. 2 precizează că sunt profesionişti persoanele fizice care exercită în mod organizat acte
de comerţ, societăţile comerciale, regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste;
200
A se vedea pentru dezvoltare Mircea N. Costin, Probleme teoretice şi practice privind constituirea şi funcţionarea
societăţilor comerciale, în R.D.C.Nr. 2/1999, p. 50 şi urm.;
107
consimţământul valabil exprimat al părţilor care se obligă; capacitatea de a contracta;
un obiect de terminat şi o cauză ilicită.
A. Consimţământul asociaţilor. Dreptul de asociere constituie unul din
drepturile şi libertăţile fundamentale, fiind statuat de art. 37 din Constituţia României.
În baza acestui principiu constituţional, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot
asocia şi constitui societăţi comerciale în condiţiile Legii nr. 31/1990. Libertatea de
asociere nu poate fi îngrădită decât în condiţiile legii prin dispoziţii de strictă
interpretare201.
Contractul de societate nu poate fi valabil încheiat decât dacă asociaţii,
semnatari ai contractului, sau acceptanţii (subscriitorii) semnatari ai prospectului de
emisiune s-au angajat juridic prin voinţă liber exprimată.
a) Condiţiile de valabilitate ale consimţământului sunt cele stabilite de
dreptul comun (Codul Civil): să provină de la o persoană cu discernământ; să fie
exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; să fie exteriorizat şi să nu fie alterat
de vicii202.
Discernământul reprezintă o stare de fapt care trebuie să existe în momentul
exprimării acordului de voinţă de către asociaţi. O persoană fizică nu are
discernământ în cazul unor incapacităţi legale (este lipsită de capacitate de exerciţiu
sau pusă sub interdicţie judecătorească), precum şi, în cazul unor incapacităţi naturale
(starea de beţie, de hipnoză, drogarea etc.).
Intenţia de a încheia contractul se materializează prin voinţa asociaţilor de
a se angaja cu intenţia de a produce efecte juridice. Fără existenţa acestei intenţii
contractul de societate este simulat, fiind fictiv sau deghizat 203. De exemplu, un
contract de societate este fictiv când părţile îl încheie pentru a scoate de sub
urmărirea creditorilor personali anumite bunuri aduse aparent ca aport la capitalul
social.
b). Viciile de consimţământ sunt cele din dreptul comun: eroarea, dolul şi
violenţa.

201
A se vedea în acest sens C.S.J. secţ. Com. dec. nr. 311/1994, în ,,Dreptul” nr. 4/1995, p. 73;
202
Vezi Gheorghe Beleiu, drept civil, Ed. Şansa S.R.L., bucureşti, 1995, p. 133 – 134;
203
Vezi C. Stătescu şi C. Bârsan, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. ALL, Bucureşti, 1994, p. 74;
108
 Eroarea potrivit art. 954 Cod civil, nu produce nulitatea contractului decât
dacă afectează substanţa obiectului convenţiei, iar atunci când cade asupra persoanei
nu are ca efect nulitatea cu excepţia cazului în care vizează consideraţia persoanei. În
contractul de societate, eroarea asupra persoanei ar putea interveni doar în cazul
asociaţilor din societăţile de persoane (societatea în nume colectiv şi în comandită
simplă). În cazul societăţilor de capitaluri (societatea pe acţiuni şi în comandită pe
acţiuni) practic eroarea asupra persoanei nu are nici o relevanţă.
Cu privire la eroarea asupra substanţei obiectului contractului, ea se poate
manifesta sub două forme: asupra naturii contractului, de exemplu unul dintre
asociaţi crede că încheie un contract de societate, iar alt asociat crede că încheie un
alt tip de contract; eroarea asupra formei de societate, de exemplu un asociat crede că
participă la o societate pe acţiuni, deşi din contract rezultă caracteristicile unei
societăţi de persoane.
Eroarea asupra valorii aportului ori asupra şanselor la beneficii nu
conduce la nulitatea contractului de societate.
Dolul ca viciu de consimţământ reglementat de art. 960 Cod civil constituie o
cauză de nulitate a convenţiei numai atunci când mijloacele viclene (manoperele
dolosive) întrebuinţate de una din părţi determină pe celelalte să încheie un contract,
iar fără aceste maşinaţiuni ele nu ar fi contractat.
În cazul contractului de societate, dolul vizează consimţământul unui asociat
numai dacă emană de la toţi ceilalţi asociaţi sau de la persoane care reprezintă valabil
entitatea colectivă şi are o anumită gravitate 204; de exemplu, folosirea unui bilanţ fals
pentru a determina la subscrierea acţiunilor societăţii.
Dolul ca viciu de consimţământ se întâlneşte mai frecvent în cazul constituirii
succesive sau prin subscripţie publică a societăţilor pe acţiuni, decât în cazul
constituirii altor forme juridice de societăţi comerciale205.
Uneori fondatorii societăţii depăşesc limitele reclamei comerciale şi folosesc
manopere dolosive în prospectul de emisiune prin utilizarea de date false cu privire la
obiectul societăţii, la persoana lor sau alte informaţii inexacte menite să inspire

204
A se vedea O. Căpăţână, Societăţile comerciale, op.cit., p. 164;
205
Vezi I.L. Georgescu, Drept comercial, op.cit., vol. II, p. 72;
109
încredere şi să facă oferta publică mai atractivă, inducând astfel în eroare pe virtualii
acceptanţi206.
Violenţa ca viciu de consimţământ constă într-o constrângere psihică asupra
voinţei unei persoane de a participa la încheierea unui contract de societate. Ea este
foarte rar întâlnită, ca de exemplu, în cazul în care un asociat ce încheie contractul se
află într-o stare de necesitate.

B. Capacitatea asociaţilor. Dreptul civil defineşte capacitatea ca fiind ,,acea

condiţie de fond şi esenţială care constă în atitudinea subiectului de drept civil de a
deveni titularul de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor de drept civil207.
a) Capacitatea juridică a asociaţilor. Cu privire la capacitatea cerută
persoanei fizice pentru a încheia în calitate de asociat un contract de societate, în
doctrina dreptului comercial nu există un punct de vedere unitar208.
Într-o opinie, se consideră că, în privinţa încheierii contractului de societate,
condiţiile de capacitate ar fi aceleaşi care se cer pentru a fi profesionist. Această
concepţie are la bază art. 4, pct. 4 Cod comercial referitoare la vânzarea – cumpărarea
de părţi sociale sau acţiuni ale societăţilor comerciale. Se consideră că, din moment
ce această operaţiune constituie o faptă de comerţ obiectivă, înseamnă că şi
încheierea contractului de societate ar fi un fapt de comerţ supus condiţiilor de
capacitate prevăzute de Codul comercial209.
Într-o altă opinie sunt apreciate condiţiile de capacitate în funcţie de forma
juridică a societăţii şi întinderea răspunderii asociaţilor pentru obligaţiile sociale 210:
asociaţilor din societate în nume colectiv şi comanditaţilor din societatea în
comandită simplă le sunt aplicabile regulile privind capacitatea prevăzută de Codul
comercial, deoarece au capacitate de profesionişti, iar comanditarilor şi asociaţilor
din societăţile pe acţiuni şi cele cu răspundere limitată regulile din dreptul comun.

206
Această formă de dol prin publicitate este sancţionată de art. 27 din legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi
bursele de valori;
207
A se vedea Gheorghe Beleiu, Drept civil, op.cit., p. 128;
208
Vezi St. D. Cărpenaru, op.cit., p. 170 – 171;
209
Vezi I.L. Georgescu, op.cit., vol. II, p. 68;
210
A se vedea G. Ripert şi R. Rablot, Traite élémentaire de droit commercial, vol. I, L.G.D.J., Paris, 1980, p. 535;
110
 Alături de alţi autori suntem de părere că persoana fizică care încheie un
contract de societate trebuie să îndeplinească condiţiile de capacitate prevăzute de
dreptul comun (dreptul civil) indiferent de forma juridică a societăţii211.
În argumentarea acestei concepţii vin şi dispoziţiile art. 6 alin. 2 din Legea nr.
31/1990 republicată, care prevăd că nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii,
sunt incapabile.
Se poate concluziona că, pentru încheierea unui contract de societate,
persoana fizică trebuie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu.
Asociaţii trebuie să aibă capacitatea de a face acte de dispoziţie pentru a
putea executa obligaţia de a-şi aduce aportul subscris la formarea capitalului social.
Indiferent de forma societăţii la care participă, asociaţii nu au calitatea de
profesionist. Această calitate revine numai societăţii comerciale fiind dobândită prin
constituirea ei în condiţiile legii şi înmatricularea în registrul comerţului.
b) Situaţia minorilor şi a majorilor incapabili. Până la împlinirea vârstei de
14 ani minorul nu are capacitatea de a încheia acte juridice şi, deci, nici de a participa
la constituirea unei societăţi comerciale. Între vârsta de 14 şi 18 ani minorul are o
capacitate de exerciţiu restrânsă. El poate încheia acte juridice numai cu încuviinţarea
prealabilă a părinţilor sau a autorităţii tutelare.
Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu are capacitatea de a fi
profesionist, dar el poate subscrie acţiuni, în condiţiile art. 105 şi 129 Codul familiei
cu autorizaţia autorităţii tutelare care se va acorda dacă se apreciază că această
participare la plasamentul de capital este în interesul minorului. El nu va putea însă
participa la constituirea unei societăţi de persoane în care răspunderea este solidară şi
nelimitată.
În privinţa majorilor alienaţi mintal, puşi sub interdicţie, ei sunt lipsiţi de
capacitatea de exerciţiu şi ca atare nu pot încheia un contract de societate.
Persoanele puse sub curatelă au capacitatea de a încheia un contract de
societate (art. 153 din Codul familiei).

211
A se vedea St. D. Cărpenaru, op.cit., p. 170 – 171; C. Bârsan, Al. Ţiclea, V. Dobrinoiu, M. Toma, C. Tufan,
Societăţile comerciale, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993, p. 29 – 30; Elena Cârcei, Drept comercial român, Ed. ALL, 1999, p.
56 – 57;
111
 C. Obiectul contractului de societate
a) Noţiunea de obiect al contractului de societate a fost interpretată în
doctrina dreptului comercial în două sensuri, cel al dreptului comun şi cel al dreptului
comercial212.
În sensul dreptului comun, obiectul contractului de societate este format de
prestaţiile la care se obligă asociaţii 8art. 962 Cod civil). Aceste prestaţii constau în
executarea obligaţiei de aport în numerar, în natură sau în muncă (în industrie).
În sensul dreptului comercial obiectul contractului de societate trebuie să fie
unul comercial şi constă în activitatea pe care urmează să o desfăşoare societatea
comercială (una sau mai multe fapte de comerţ din categoria celor prevăzute de art. 3
pct. 1- 20 din Codul comercial).
Obiectul societăţii este stabilit de asociaţi şi trebuie menţionat ca o clauză
specifică a contractului de societate. Asociaţii au obligaţia să prevadă în
contract ,,obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii
principale” (art. 7 lit. c şi art. 8 lit. c din Legea nr. 31/1990).
Operaţiunile comerciale care formează obiectul societăţii comerciale pot
consta în producerea şi comercializarea mărfurilor, executarea unor lucrări sau
prestarea de servicii. Pentru determinarea obiectului unei societăţi comerciale a fost
elaborat Codul activităţilor din economia naţională (C.A.E.N.) astfel încât asociaţii
sunt liberi să opteze pentru una sau mai multe operaţiuni din categoria celor
menţionate.
b). Condiţiile de valabilitate ale obiectului contractului de societate.
Pentru a fi valabil din punct de vedere juridic obiectul contractului de societate
trebuie să îndeplinească anumite condiţii. El trebuie să fie determinat şi posibil, licit
şi moral.
Obiectul contractului de societate este determinat dacă în contract sunt
menţionate în concret faptele de comerţ ce urmează a fi realizate de societate. Se
apreciază că o formulare prea vagă ca şi o formulare foarte riguroasă a obiectului

212
A se vedea St. D. Cărpenaru, op.cit., Ed. 2000, p. 171 – 172; G. Ripert şi R. Roblot, op.cit., p. 576, M. de Juglart,
op.cit., vol. 2, p. 69;
112
social prezintă anumite inconveniente213. De aceea, condiţia unui obiect determinat
trebuie apreciată în concret de la caz la caz.
Obiectul societăţii este posibil când acesta a fost stabilit în mod realist şi
poate fi realizat în practică. Imposibilitatea realizării obiectului de activitate
constituie una din cauzele generale de dizolvare a societăţii comerciale.
Obiectul societăţii trebuie să fie licit şi moral, adică să fie în concordanţă cu
legea şi să nu încalce limitele ordinii publice şi bunelor moravuri (art. 5 Cod civil).
Legea societăţilor comerciale nu stabileşte domeniile care pot forma obiectul
unei societăţi, dar dacă o societate este ilicită pentru un profesionist persoană fizică,
operaţiunea respectivă este socotită a fi ilicită şi pentru o societate comercială.
Art. 281 din legea nr. 31/1990 precizează că activităţile care nu pot face
obiectul unei societăţi comerciale se stabilesc prin Hotărâre a Guvernului. În acest
scop a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 1323/1990 care prevede că sunt
interzise: fabricarea sau comercializarea de droguri sau narcotice în alt scop decât ca
medicament; imprimarea hărţilor de tip militar; activităţile care potrivit legii penale
constituie infracţiuni sau care sunt contrare unei alte dispoziţii legale cu caracter
imperativ; activităţile care constituie monopol de stat şi altele214.
c). Semnificaţia juridică a obiectului contractului de societate are în
vedere următoarele particularităţi215:
- delimitează capacitatea de folosinţă a societăţii ca persoană juridică;
- determină caracterul civil sau comercial al societăţii;
- atrage aplicabilitatea unor reglementări speciale pentru societate;
- constituie limita puterilor membrilor consiliului de administraţie; actele
încheiate de ei cu depăşirea obiectului societăţii sunt nule şi atrag răspunderea civilă.

D. Cauza contractului de societate. Potrivit dreptului comun ,,obligaţia fără

cauză sau fondată pe o cauză falsă sau ilicită nu poate avea nici un efect” (art. 966
Cod civil).

213
Vezi Dan Lupaşcu, Obiectul de activitate al societăţilor comerciale, în ,,Dreptul” nr. 7/1994, p. 29 – 30; N. Şchiaua,
Unele probleme legate de obiectul de activitate al societăţii comerciale, , în ,,Dreptul” nr. 2/1994, p. 8 şi urm.;
214
A se vedea H.G. nr. 1323/1990 (M.Of. nr. 149 din 27.12.1990) modificată şi completată prin H.G. nr. 539/1993
(M.Of. nr. 250 din 21.10.1993);
215
A se vedea Elena Cârcei, Drept comercial român, op. cit., p. 60;
113
 a) Noţiunea de cauză a contractului de societate
În doctrina de drept privat cauza este definită ca fiind ,,acel element al actului
juridic civil care constă în obiectul urmărit la încheierea unui asemenea act”216.
În doctrina de drept comercial s-au exprimat mai multe opinii privind
noţiunea de cauză a contractului de societate. Ea a fost definită ca fiind scopul
concret în vederea căruia se încheie actul juridic217.
De asemenea, cauza a mai fost definită ca fiind participarea fiecărui asociat la
rezultatele activităţii comerciale desfăşurate218, sau ca finalitatea de a constitui un
fond comun şi de a-l afecta exercitării unor anumite acte de comerţ în vederea
obţinerii de beneficii, destinate a fi împărţite între asociaţi în modul convenit219.
S-a exprimat şi opinia conform căreia cauza contractului de societate se
confundă cu obiectul contractului, ea fiind contraprestaţia contractantului220.
Majoritatea autorilor au recunoscut existenţa cauzei ca element esenţial care
nu trebuie confundată cu obiectul contractului de societate.
Cauza contractului este un element al voinţei juridice şi reprezintă raţiunea
pentru care asociaţii au convenit să se asocieze, în timp ce obiectul contractului
reprezintă însăşi activitatea ce urmează a fi desfăşurată de societate. Sub acest aspect
este posibil ca obiectul contractului să fie licit, în timp ce cauza să fie ilicită. De
exemplu, o societate comercială creată pentru producerea şi comercializarea de
încălţăminte are un obiect licit, dar ea poate avea şi o cauză ilicită dacă societatea s-a
constituit pentru a sustrage utilajele şi maşinile necesare de la urmărirea creditorilor
personali ai unui asociat ce a adus ca aport bunurile respective pentru a evita dreptul
de gaj general al propriilor creditori.
b). Condiţiile de valabilitate ale cauzei contractului de societate. Pentru a
fi valabilă cauza contractului trebuie să existe şi să fie licită şi morală.
Cauza trebuie să existe deoarece un contract de societate lipsit de cauză este
lovit de nulitate. De exemplu, va fi nul contractul care conţine o clauză leonină care

216
Vezi Ghe. Beleiu, Drept civil, op.cit., p. 146;
217
Vezi St. D. Cărpenaru, Drept comercial, op.cit., p. 172;
218
Vezi D.D. Gerota, Curs de societăţi comerciale, op.cit., p. 40 – 45;
219
Vezi O. Căpăţână, Societăţile comerciale, op.cit., p. 172;
220
Vezi I.L. Georgescu, Drept comercial, vol. II, p. 75;
114
stipulează ca totalitatea beneficiilor să revină numai unuia dintre asociaţi ori prin care
un asociat este scutit de obligaţia de a participa la pierderi221.
Cauza trebuie să fie licită adică în concordanţă cu legea, ordinea publică şi
bunele moravuri.
Cauza contractului de societate poate fi ilicită dacă are un caracter fraudulos.
De exemplu, societatea s-a constituit în scopul eludării unor drepturi determinate sau
a unor dispoziţii legale imperative (urmăreşte fraudarea creditorilor).
De asemenea cauza contractului de societate este ilicită dacă societatea s-a
constituit cu scopul de a nesocoti unele drepturi ale terţilor dobândite prin convenţii
anterioare sau al încălcării unor drepturi legale ale persoanelor 222. De exemplu, pentru
încălcarea drepturilor moştenitorilor rezervatari.

2.4. Elementele specifice ale contractului de societate

Aşa cum am arătat, orice contract de societate comercială trebuie să conţină
cele trei elemente esenţiale care îl deosebesc fundamental de alte contracte: aporturile
asociaţilor; affectio societatis (intenţia de a colabora la constituirea societăţii) şi
participarea asociaţilor la beneficii şi pierderi.

2.4.1. Aporturile asociaţilor

A. Noţiunea şi condiţiile de valabilitate ale aportului. În sens juridic,
noţiunea de aport constă în obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a aduce în
societate un anumit bun sau o valoare patrimonială. În sens etimologic această
noţiune reprezintă însăşi bunul sau valorile aduse de asociaţi pentru constituirea
societăţii comerciale223.
Rezultă deci că aporturile pot consta în diferite bunuri mobile şi imobile, în
sume de bani sau anumite prestaţii la care se obligă asociaţii. Ele nu trebuie să fie
egale ca valoare sau importanţă.

221
Vezi St. D. Cărpenaru, op.cit., p. 172;
222
Vezi C.S.J. decizia Secţiei comerciale nr. 293/1993 în Buletinul Jurisprudenţei, op.cit., p. 214 – 217;
223
Vezi St. D. Cărpenaru, op.cit., Ed. 2000, p. 151 – 157;
115
 Condiţia impusă de jurisprudenţă este ca aceste bunuri şi valori ce formează
aportul la constituirea unei societăţi comerciale să aparţină asociatului224.
Ca element esenţial şi specific al contractului de societate, aportul trebuie să
fie real şi serios. Atunci când este lipsit de orice valoare efectivă sau când are o
valoare nesemnificativă pentru existenţa şi determinarea capitalului social al
societăţii, aportul este considerat fictiv.
De asemenea jurisprudenţa a considerat că este fictiv, aportul supus unei
condiţii potestative.

B. Forme ale aportului

a) Aportul în numerar este obligatoriu la constituirea oricărei forma juridice
de societate comercială (art. 15 alin. 1 din legea nr. 31/1990). Ca o excepţie de la
obligaţiile de natură comercială, aportul asociaţilor la capitalul social nu este purtător
de dobânzi (art. 68 din legea societăţilor comerciale).
Doctrina şi jurisprudenţa dreptului comercial consideră că în noţiunea de
aport în numerar sunt incluse atât banii lichizi în moneda naţională sau în natură
convertibilă cât şi cecurile225.
b) Aportul în natură este admis la toate formele de societate. El se realizează
prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin predarea efectivă către societate a
bunurilor aflate în stare de utilizare (art. 15 alin. 2 din Legea nr. 31/1990).
Aportul în natură poate avea ca obiect orice bunuri imobile sau mobile
corporale şi incorporabile, cu excepţia numerarului. El poate să constea în: terenuri,
clădiri, instalaţii şi utilaje, mărfuri, brevete de invenţie, maşini, nave şi aeronave,
creanţe şi altele.
Pentru a forma obiectul aportului în natură condiţia prealabilă este ca
bunurile respective să fie în circuitul civil. În acest sens., art. 5 alin. 2 din Legea
fondului funciar nr. 18/1991 prevede că terenurile care fac parte din domeniul public
sunt scoase din circuitul civil. Art. 66 din aceeaşi lege menţionează că terenurile
proprietate privată, indiferent de titularul lor sunt şi rămân în circuitul civil. Ele pot fi

224
A se vedea C.S.J. Dec. nr. 176 din 6 octombrie 1992, în Dreptul nr. 9/1994, p. 86 – 87; Dec. nr. 117 din 2 iunie 1992,
în Dreptul nr. 5 – 6/1993, p. 138, Dec. nr. 128 din 01 iunie 1993, în Dreptul nr. 8/1994, p. 94 – 95;
225
A se vedea G. Ripert, Traité élémentaire, p. 573;
116
dobândite şi înstrăinate prin oricare dintre modurile stabilite de legislaţia civilă, cu
respectarea dispoziţiilor legale.
În privinţa aporturilor în creanţe, legea stabileşte că ele nu sunt admise la
societăţile pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publică şi nici la societăţile în
comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată (art. 15 alin. 3 din Legea nr.
31/1990). Rezultă deci că aporturile în creanţe ar fi admise numai la constituirea
simultană a societăţilor de persoane şi a societăţii pe acţiuni.
c) Regimul prestaţiilor în muncă. Art. 15 alin. 4 din legea nr. 31/1990
stabileşte că prestaţiile în muncă nu pot constitui aport la formarea sau majorarea
capitalului social.
Asociaţii din societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi se pot obliga
la prestaţii în muncă cu titlu de aport social, dar care nu pot constitui aport la
formarea sau la majorarea capitalului social. În schimbul acestui aport, asociaţii au
dreptul să participe, potrivit actului constitutiv, la împărţirea beneficiilor şi a activului
social şi rămân totodată, obligaţi să participe la pierderi (art. 15 alin. 5 din Legea nr.
31/1990).
Asemenea aporturi în muncă nu sunt admise la societăţile de capitaluri, în
care însuşirile personale ale asociaţilor nu prezintă importanţă226.
Aporturile în muncă la societăţile şi în condiţiile în care sunt admise, pot avea
ca obiect anumite servicii, cunoştinţe şi metode de organizare şi funcţionare pe care
asociaţii le prestează cu titlu de aport la capitalul social.
d) Aportul în proprietate constă într-o înstrăinare cu titlu oneros a bunurilor
ce constituie obiect al aportului însoţită de transferul proprietăţii şi a riscurilor de la
asociaţi la societatea comercială ce se constituie.
În acest caz sunt aplicate prin analogie regulile contractului de vânzare –
cumpărare. Asociatul trebuie să fie proprietarul bunului adus ca aport în proprietate.
El are faţă de societate obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi pentru viciile ascunse.
Dacă bunul adus ca aport este revendicat de un terţ, iar acesta din urmă are câştig de
cauză, societatea comercială va avea dreptul la o acţiune împotriva asociatului pentru
obligarea lui la plata preţului bunului şi la daune interese227.
226
A se vedea, Octavian Căpăţână, Societăţile comerciale, op.cit., p. 193;
227
A se vedea Fr. Deak şi St. Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, op.cit., p. 58 – 61;
117
 Jurisprudenţa s-a pronunţat, într-un caz de speţă că: ,,Bunurile imobile create
din fondurile unei foste unităţi economice de stat nu puteau să aibă decât regimul
juridic al proprietăţii de stat, statul român fiind titularul dreptului de proprietate,
unităţile sale având asupra bunului numai un drept de administrare directă”228.
Spre deosebire de contractul de vânzare – cumpărare în care vânzătorul
primeşte un preţ pentru transmiterea proprietăţii asupra bunului vândut în cazul
aportului în proprietate, asociatul care transmite bunul cu titlu de aport va primi în
schimb echivalentul valoric al acelui bun sub formă de părţi de interes, acţiuni sau
părţi sociale.
e) Aportul în folosinţă constă în punerea bunului la dispoziţia societăţii cu
titlu de folosinţă, asociatul continuând să rămână proprietarul acelui bun. Asociaţii se
pot înţelege prin actul constitutiv al societăţii ca din momentul înmatriculării acesteia
să transmită ca aport numai posesia şi folosinţa asupra bunului respectiv.
În acest caz asociatul care rămâne proprietarul bunului va suporta şi riscul,
dacă bunul este individual determinat şi neconsumabil. Societatea comercială va
suporta riscul numai dacă bunul se deteriorează sau a fost pus în comun, după o
prealabilă evaluare (art. 1509 Cod civil)229.
f. Aportul în uzufruct poate fi constituit atât de proprietarul bunului cât şi de
către uzufructuar, societatea dobândind un drept real.
Potrivit art. 517 Cod civil, uzufructul este dreptul de a se bucura cineva de
lucrurile ce sunt proprietatea altcuiva, întocmai ca însăşi proprietarul lor, însă cu
îndatorirea de a le conserva substanţa.
În cazul unui aport în uzufruct, dacă obiectul uzufructului este un bun
individual determinat, neconsuptibil, riscurile se transferă de la asociat asupra
societăţii comerciale din momentul înmatriculării acesteia. Riscurile care privesc
nuda proprietate asupra bunului rămân la asociat, iar dacă bunul piere, societatea în
momentul dizolvării şi lichidării va putea fi obligată la plata daunelor interese şi nu la
restituirea bunului, când pierderea s-a datorat cuplei sale230.

228
C.S.J. Secţ. Com. dec. nr. 6/14 ianuarie 1993 şi dec. nr. 176 din 6 octombrie 1993, în Dreptul nr. 9/1993, p. 84 şi 86;
229
Vezi fr. Deak, Contracte civile în Contracte civile şi comerciale, op.cit., p. 238;
230
A se vedea I.L. Georgescu, Drept comercial, op.cit., vol. II, p. 51;
118
 e) Aportul în creanţe. Când obiect al aportului la capitalul social este o
creanţă, raporturile juridice dintre societate şi asociat sunt analizate după regulile
cesiunii de creanţă, reglementată de art. 1391 Cod civil.
h) Natura juridică a drepturilor dobândite de societate asupra aporturilor.
Potrivit art. 65 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, în lipsă de stipulaţie contrară, bunurile
constituite ca aport devin proprietatea societăţii comerciale din momentul
înmatriculării acesteia în registrul comerţului.
Asociaţii pot însă stabili prin actul constitutiv al societăţii ca bunurile să fie
admise ca aport cu titlu de folosinţă sau uzufruct din partea societăţii comerciale, fără
a deveni proprietatea acesteia.
Aportul în proprietate, folosinţă sau uzufruct se realizează prin transferul
drepturilor corespunzătoare şi predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în
stare de utilizare.
i) Evaluarea aporturilor. Bunurile care fac obiectul aportului în natură trebuie
evaluate în bani, pentru a se putea stabili valoarea părţilor de interes, a acţiunilor sau
a părţilor sociale ce se cuvin asociaţilor în schimbul aportului la capitalul societăţii.
Această operaţiune este deosebit de importantă fiind reglementată de Legea
nr. 31/1990 în cazul societăţilor pe acţiuni. Astfel, procedura evaluării aporturilor la
capitalul social este stabilită de art. 25 şi 26 din Legea nr. 31/1990, republicată, în
cadrul formalităţilor specifice pentru constituirea societăţilor pe acţiuni prin
subscripţie publică, când iniţiativa evaluării bunurilor aparţine asociaţilor şi de
art.37-38 din aceiaşi lege, când această evaluare este dispusă de judecătorul delegat
pe lângă registrul comerţului, cu ocazia înmatriculării, fără a se face distincţie în
funcţie de modalităţile de constituire ale societăţii pe acţiuni.
Evaluarea aporturilor este o operaţiune complexă. Expertul numit trebuie să
ţină seama de caracterul bunului supus evaluării în funcţie de cum acesta este un bun
determinat sau face parte dintr-un complex de bunuri.
De asemenea, expertul trebuie să aibă în vedere caracteristicile valorilor
bunului: valoarea de circulaţie, valoarea tehnică, valoarea de asigurare etc.

119
 Jurisprudenţa s-a pronunţat în sensul că bunul ce formează obiectul aportului
trebuie evaluat la data realizării lui, respectiv al data constituirii societăţii
comerciale231.
j) Obligaţia de aport a asociaţilor este reglementată de art. 1503 Cod civil
care stabileşte că: ,,fiecare asociat, în privinţa societăţii se consideră ca debitor de tot
ceea ce a promis sau de a pune în comun”.
Aducerea aportului (vărsarea aportului) în numerar sau în natură potrivit
angajamentului asumat în condiţiile legii constituie prima obligaţie a asociaţilor
Această asumare a obligaţiei de a contribui la formarea capitalului social se
numeşte subscriere a aportului,
Vărsământul este operaţiunea de aducere la îndeplinire a obligaţiei asumate
prin actul constitutiv sau prin subscriere ulterioară de a contribui la formarea sau la
majorarea capitalului social, după caz, prin predarea bunului sau cesiunea dreptului
ce reprezintă aportul.
Executarea cu întârziere a obligaţiei de aport atrage răspunderea civilă a
asociatului potrivit art. 65 alin. 2 din Legea nr. 31/1990. Asociatul care a întârziat
executarea este răspunzător de daunele pricinuite când aportul a fost stipulat în
natură, iar dacă aportul a fost stabilit în numerar, el este obligat pe lângă acoperirea
prejudiciului cauzat prin întârziere şi la plata dobânzilor legale aferente în măsura în
care se face dovada acestora.
În acest caz ,,dobânzile joacă rolul unor amenzi civile iar nu rolul tradiţional
al despăgubirilor pentru daunele moratorii”232.
Aceste dobânzi curg din ziua în care trebuia să se facă vărsământul (art. 65
din Legea nr. 31/1990 republicată).

C. Capitalul social al societăţii comerciale

a) Noţiunea capitalului social a fost stabilită de doctrina dreptului comercial
care consideră capitalul social ca fiind totalitatea valorii aporturilor aduse de asociaţi
la constituirea societăţi comerciale.

231
A se vedea C.S.J. , dec. secţiei comerciale nr. 169/1993, în Buletinul jurisprudenţei, op.cit., p. 228 – 229;
232
Vezi St. D. Cărpenaru, op.cit., Ed. 2000, p. 154 – 155;

120
 Capitalul social mai este denumit şi capital nominal. El cuprinde atât valoarea
aporturilor în natură cât şi a celor în numerar, aduse în proprietate sau cu titlu la
constituirea societăţii comerciale.
Semnificaţia contabilă a capitalului social rezultă din faptul că în bilanţul
societăţii valoarea capitalului social este evidenţiată în contul de pasiv. În consecinţă,
ulterior dizolvării societăţii, asociaţii urmează să primească valoarea aportului lor,
după plata creditorilor societăţii.
Din punct de vedere juridic, noţiunea de capital social reprezintă gajul
general al creditorilor societăţii. Această valoare înscrisă în pasivul bilanţului
societăţii va bloca la activ valori într-un cuantum echivalent.
Pe timpul funcţionării societăţii comerciale se aplică principiul fixităţii
capitalului social. Valoarea capitalului social trebuie menţinută la nivelul celei
existente în momentul constituirii societăţii. Orice reducere sau majorare a capitalului
social se poate face de către asociaţi numai în condiţiile legii şi cu respectarea
formalităţilor de publicitate impuse.
Dacă pe parcursul funcţionării societăţii comerciale se constată micşorarea
valorii capitalului social, nu se putea proceda la nici o repartizare sau distribuire de
beneficii mai înainte de reîntregirea capitalului social la valoarea menţionată prin
actul constitutiv al societăţii ori de reducerea capitalului social, în condiţiile legii, la
valoarea existentă.
Pentru societăţile de capitaluri (societatea pe acţiuni şi în comandită pe
acţiuni) legea societăţilor comerciale impune o valoare minimă a capitalului social de
25.000 euro, iar pentru societatea cu răspundere limitată de 2.000.000 lei. Acest prag
valoric este minim este obligatoriu pe toată perioada de funcţionare a societăţilor
respective. Reducerea capitalului sub acest minim este unul din cazurile de dizolvare
a societăţii.
În momentul constituirii societăţii se face distincţie între capitalul social
subscris şi capitalul vărsat.
Capitalul social subscris reprezintă valoarea totală a aporturilor cu care
asociaţii s-au obligat să contribuie la formarea societăţii comerciale. El poartă şi
denumirea de capital nominal.
121
 Capitalul social vărsat constă în valoarea aporturilor deja efectuate. În cazul
societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, legea societăţilor comerciale a fixat un
prag minim al capitalului vărsat. Acesta este de 30% din valoarea capitalului social
subscris în cazul constituirii simultane a societăţii dacă prin lege nu se prevede altfel
şi de jumătate din capitalul social subscris în cazul constituirii societăţilor de
capitaluri prin subscripţie publică (art. 8 din Legea nr. 31/1990, respectiv art. 20 din
aceiaşi lege).
b) Corelaţia dintre capitalul social şi patrimoniul societăţii comerciale. La
constituirea societăţii comerciale, valoarea capitalului social şi valoarea patrimoniului
societăţii comerciale sunt egale deoarece bunurile şi valorile din patrimoniul
societăţii sunt aceleaşi cu cele aduse ca aport la formarea capitalului social. Ulterior,
în timp ce capitalul social rămâne fix ca valoare, potrivit principiului fixităţii
capitalului social, valoarea patrimoniului societăţii este variabilă. Ea creşte dacă
rezultatele societăţii sunt profitabile şi benefice, respectiv scade dacă societatea
comercială înregistrează pierderi.
Cu toate acestea capitalul social şi patrimoniul societăţii comerciale sunt
două noţiuni distincte. Între acestea există următoarele deosebiri233:
în timp ce capitalul social reprezintă totalul valorii aporturilor la constituirea
societăţii comerciale, patrimoniul societăţii este o universalitate juridică în care sunt
incluse toate drepturile şi obligaţiile cu valoare economică ale societăţii;
în timp ce capitalul social este o noţiune abstractă, operaţională, fără
consecinţă obiectivă, patrimoniul societăţii are o existenţă concretă, cuprinzând toate
bunurile societăţii comerciale;
în timp ce valoarea capitalului social este fixă, putând fi modificată (majorată
sau redusă) numai în condiţiile legii, patrimoniul societăţii, sub aspectul valorii şi al
bunurilor componente, este variabil;
adevărata garanţie a creditorilor societăţii o reprezintă patrimoniul acesteia,
dar în limita valorii capitalului social234.

A se vedea Elena Cârcei, Drept comercial român, op.cit., p. 70;

233

Vezi St. D. Cărpenaru, Drept comercial român., Ed. 2000, p. 156 – 157; C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică.
234

Persoana juridică. Drepturile reale, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 481 – 507;
122
 2.4.2. Intenţia de a constitui societatea (affectio societatis)
Aceasta constituie un alt element specific al actului constitutiv al societăţii
comerciale (contractului de societate) care îl deosebeşte fundamental de alte
contracte.
Fundamentarea juridică a lui affectio societatis poate fi găsită în prevederile
art. 1 alin. 1 al Legii nr. 31/1990 care prevede că: ,,în vederea efectuării de acte de
comerţ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi
comerciale cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi”.
Affectio societatis reprezintă acel element psihologic ce se manifestă printr-o
stare de fapt materializată în intenţia comună care animă persoanele fizice şi juridice
de a se uni şi forma societatea comercială şi de a urmări şi milita în permanenţă pe
parcursul existenţei societăţii, scopul şi finalitatea acesteia. Dispariţia acestei intenţii
comune are ca efect dizolvarea anticipată a societăţii comerciale.
De asemenea, prin acest element psihologic se explică atât fundamentul
drepturilor şi obligaţiilor asociaţilor cât şi supunerea lor deciziei adoptate potrivit
principiului majorităţii în adunările generale ale asociaţilor (acţionarilor).

2.4.3. Realizarea şi împărţirea beneficiilor reprezintă scopul şi finalitatea

oricărei societăţi comerciale şi, în acelaşi timp, un alt element esenţial al actului
constitutiv al societăţii (al contractului de societate).
a) Noţiunea de beneficiu are în vedere, potrivit doctrinei dreptului comercial,
atât obţinerea unui câştig material, care sporeşte patrimoniul asociaţilor, cât şi
evitarea înregistrării unor pierderi sau realizarea de economii235.
Codul comercial român a consacrat acest sens larg al noţiunii de beneficii în
art. 257 – 263 referitoare la asociaţia de asigurare mutuală. În dreptul comercial
francez, printr-o lege specială din 1975, s-a reglementat posibilitatea ca o societate
comercială să aibă drept scop nu numai realizarea şi împărţirea beneficiilor, ci şi
obţinerea unor economii.
Împărţirea beneficiilor constituie principalul criteriu de delimitare între o
societate comercială şi o asociaţie. În cazul unei societăţi comerciale persoanele care
235
Vezi St. D. Cărpenaru, op.cit., Ed. 2000, p. 158 – 159;

123
o constituie (asociaţii) urmăresc realizarea şi împărţirea beneficiilor, iar prin
constituirea unei asociaţii se are în vedere un interes general, comunitar sau personal
nepatrimonial.
Potrivit art. 67 din legea nr. 31/1990 republicată, cota parte din beneficii ce se
va plăti fiecărui asociat poartă denumirea de dividend.
b) Participarea asociaţilor la beneficii şi pierderi. Codul comercial român nu
conţine nici o dispoziţie referitoare la modul de repartizare a beneficiilor. Asociaţii au
posibilitatea stabilirii prin contractul de societate a modalităţilor în care trebuie
întocmite bilanţurile, calculate şi împărţite beneficiile realizate (art. 90 pct. 6 Cod
comercial, în prezent abrogat prin Legea nr. 31/1990).
Până la elaborarea noii legi a societăţilor comerciale, atunci când asociaţii nu
stabileau prin actul constitutiv modalitatea de participare la beneficii şi pierderi, erau
aplicate dispoziţiile art. 1511 şi 1512 Cod civil. Aceste norme juridice reglementează
principiul proporţionalităţii beneficiilor şi pierderilor cu valoarea aporturilor la
capitalul social al societăţii.
Regula proporţionalităţii a fost consacrată şi de art. 67 alin. 2 din Legea nr.
31/1990 republicată care stabileşte că ,,Dividendele se vor plăti asociaţilor
proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul
constitutiv nu s-a prevăzut altfel”.
Dividendele nu vor putea fi plătite decât din beneficiile reale realizate de
societatea comercială (art. 67 alin. 2 din Legea nr. 31/1990).
Prin beneficii reale se înţelege acel excedent rezultat asupra pasivului
societăţii după ce au fost deduse cheltuielile şi sumele destinate cotelor stabilite
pentru fondurile de rezervă şi amortizare.
Atunci când pasivul excede activului societăţii, balanţa fondurilor este
deficitară, iar criteriul de stabilire al beneficiului real îl constituie valoarea capitalului
social care trebuie să rămână invariabil pe toată durata de funcţionare a societăţii.
Modificarea capitalului social nu se poate face decât strict în condiţiile legii.
Legea societăţilor comerciale stabileşte că atunci când se constată o
micşorare a capitalului social, acesta trebuie reîntregit sau redus la valoarea existentă,

124
mai înainte de a se putea face vreo repartizare sau distribuire de beneficii (art. 69 din
Legea nr. 31/1990).
Potrivit principiului libertăţii de voinţă asociaţii pot stabili, prin actul
constitutiv al societăţii sau ulterior printr-o decizie a adunării generale adoptată în
condiţiile legii, o repartizare egală a beneficiilor şi pierderilor, deşi aporturile sunt
inegale, precum şi o repartiţie inegală a beneficiilor deşi aporturile sunt egale. Ei pot
de asemenea să stabilească o anumită proporţie pentru beneficii şi alta pentru
pierderi. Sunt însă interzise acele ,,clauze leonine” prin care numai unii asociaţi ar
putea obţine beneficii sau ar fi excluşi de la obligativitatea de a participa la pierderi.

2.5.Formele şi clasificarea societăţilor comerciale.

2.5.1. Formele societăţii comerciale
Reglementarea juridică a formelor de societate comercială este cuprinsă în
Titlul I - ,,Dispoziţii generale” – art. 1-4 din Legea nr. 31/1990 a societăţilor
comerciale. În art. 2 din lege se menţionează că:
Societăţile comerciale se vor constitui în una din următoarele forme:
a)societatea în nume colectiv;
b)societatea în comandită simplă;
c)societate pe acţiuni;
d)societate în comandită pe acţiuni;
e)societate cu răspundere limitată.
Această reglementare are un caracter limitativ, cele cinci forme juridice de
societăţi comerciale fiind cunoscute atât în sistemul franco-german de drept cât şi cel
de common law, precum şi, în legislaţia comunitară a Uniunii Europene.
Societăţile comerciale constituite în una din cele cinci forme juridice pe
teritoriul României (cu sediul în România) sunt persoane juridice de naţionalitate
română (art. 1 din Legea nr. 31/1990).
a) Societatea în nume colectiv este acea formă de societate ale cărei obligaţii
sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a
tuturor asociaţilor.

125
 b) Societatea în comandită simplă este societatea ale cărei obligaţii sociale
sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a
asociaţilor comanditaţi; asociaţi comanditari răspund numai până la concurenţa
aportului lor la capitalul societăţii.
c) Societatea pe acţiuni este societatea comercială ale cărei obligaţii sociale
sunt garantate cu patrimoniul social şi în care acţionarii răspund numai în limita
aportului lor (până la valoarea acţiunilor pe care le deţin).
d) Societatea în comandită pe acţiuni este societatea al cărei capital social
este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi
cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari
răspund numai până la concurenţa aportului lor.
e) Societatea cu răspundere limitată este societatea ale cărei obligaţii
sociale sunt garantate cu patrimoniul social; asociaţii răspund numai la limita
aportului lor.
Ceea ce deosebeşte o formă juridică de societate de alta este întinderea
răspunderii asociaţilor pentru obligaţiile sociale. Această răspundere este
reglementată în mod explicit de art. 3 din Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale.
În cazurile în care este angajată răspunderea nelimitată şi solidară a
asociaţilor pentru obligaţiile sociale, creditorii societăţii se vor îndrepta, potrivit legii,
în principal mai întâi împotriva societăţii şi, numai în subsidiar, dacă societatea
plăteşte în termen de cel mult 15 zile de la data punerii ei în întârziere, se vor îndrepta
împotriva acestor asociaţi (art. 3 alin. 2 din Legea nr. 31/1990).
Alegerea uneia sau alteia din cele cinci forme juridice de societate rămâne la
libera opţiune a persoanelor (asociaţilor) care se înţeleg să constituie societatea
comercială.
Legea societăţilor comerciale impune anumite praguri ale valorii capitalului
social, precum şi unele formalităţi necesare constituirii societăţilor comerciale, de
care trebuie să ţină seama fondatorii sau asociaţii.
Pentru societăţile comerciale ce se constituie în anumite domenii de activitate
cum sunt cel bancar, al valorilor mobiliare, al asigurărilor şi altele, legile speciale

126
care reglementează domeniile respective stabilesc şi formele juridice obligatorii de
societate comercială.
2.5.2. Clasificarea societăţilor comerciale
Doctrina dreptului comercial folosind diverse criterii: natura societăţii,
întinderea răspunderii asociaţilor, împărţirea capitalului social, posibilitatea legală de
a emite titluri de valoare, provenienţa capitalului şi altele, a stabilit numeroase
clasificări ale societăţilor comerciale, din care următoarele sunt cele mai răspândite236.
a) Societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri. Această clasificare are în
vedere natura societăţilor comerciale.
Societăţile de persoane sunt cele în care predomină încrederea asociaţilor
(caracterul intuitu personae). În aceste societăţi calităţile personale ale asociaţilor,
care de regulă se cunosc între ei, sunt hotărâtoare şi determinante atât în momentul
constituirii cât şi pe parcursul funcţionării societăţii. Deprecierea acestor relaţii dintre
asociaţi sau anumite neînţelegeri grave ivite între ei împiedică funcţionarea normală a
societăţii şi constituie, potrivit legii, o cauză de dizolvare şi lichidare a societăţii
comerciale.
Caracterul intuitu personae al actului constitutiv al societăţilor de persoane
stă la baza şi a altor cauze de dizolvare şi lichidare specifice pe care nu le găsim la
alte societăţi comerciale. Astfel, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul
unuia dintre asociaţi când datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul
singur, constituie cazuri de dizolvare şi lichidare a societăţilor de persoane, dacă
legea nu dispune în alt mod.
Forma tipică a societăţilor de persoane este societatea comercială în nume
colectiv. Dar, în aceiaşi categorie este inclusă şi societatea în comandită simplă.
Societăţile de capitaluri sunt cele în care predomină caracterul intuitu
pecuniae reprezentat de cota de participare la capitalul social şi nu de calităţile
personale ale asociaţilor.
Societăţile de capitaluri sunt ,,societăţi deschise” cu un număr mare de
asociaţi (acţionari) care de regulă nu se cunosc între ei, spre deosebire de societăţile
de persoane care sunt ,,societăţi închise”. Legătura acţionarilor cu societatea de

236
Vezi Octavian Căpăţână, Societăţile comerciale, op.cit., p. 66 şi urm.;
127
capitaluri este dată numai de obligaţia de plată a acţiunilor şi de dreptul de a încasa
dividendele obţinute în raport cu numărul şi valoarea acţiunilor pe care le deţin.
Din categoria societăţilor de capitaluri fac parte societatea pe acţiuni şi
societatea în comandită pe acţiuni.
Societatea cu răspundere limitată este o categorie aparte (hibridă). Ea se
aseamănă cu societăţile de persoane în privinţa constituirii şi funcţionării şi cu
societăţile de capitaluri în ce priveşte modul de angajare a răspunderii asociaţilor.
b) Societăţile cu răspundere limitată şi societăţile cu răspundere
nelimitată. Această clasificare are la bază întinderea răspunderii pentru obligaţiile
sociale.
Asociaţii din societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi din
societatea în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni răspund nelimitat şi
solidar.
Acţionarii din societatea pe acţiuni, asociaţii comanditari din societatea în
comandită simplă sau în comandită pe acţiuni, precum şi, asociaţii din societatea cu
răspundere limitată, răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris.
c) Societăţi comerciale cu părţi de interes şi societăţi pe acţiuni. Această
clasificare are la bază modul de împărţire a capitalului social. În mod proporţional cu
participarea asociaţilor la constituirea societăţilor comerciale, capitalul social al
fiecărei forme juridice de societate este divizat, după caz, în părţi de interes, acţiuni
sau părţi sociale care revin fiecărui asociat.
Capitalul social subscris în societăţile în nume colectiv şi în comandită
simplă este împărţit în părţi de interes. Cel al societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe
acţiuni se divide în acţiuni. Şi, în sfârşit, capitalul societăţii cu răspundere limitată
este împărţit conform legii în părţi sociale care de altfel sunt tot părţi de interes.
Părţile de interes, părţile sociale şi acţiunile conferă asociaţilor atât drepturi
patrimoniale, cum sunt dreptul la dividende, cât şi drepturi personale nepatrimoniale,
cum sunt dreptul de a participa la adunarea generală, dreptul de vot şi altele.
Raportat la o categorie sau alta de societăţi comerciale, diferenţa între aceste
titluri reprezentative constă în modul lor de transmitere. În principiu, părţile de
interes sunt netransmisibile, în timp ce părţile sociale ale societăţii cu răspundere
128
limitată se transmit numai în anumite condiţii, cu acordul asociaţilor. Acţiunile din
societăţile de capitaluri sunt negociabile şi transmisibile.
d) Societăţile emitente de valori mobiliare şi societăţi care nu pot emite
asemenea titluri de valoare. Legea stabileşte anumite forme de societăţi comerciale
care au dreptul să emită titluri de valoare, precum şi societăţi pentru care este
interzisă această posibilitate.
Societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni poate emite acţiuni şi
obligaţiuni care sunt negociabile şi transmisibile pe piaţa valorilor mobiliare, în
condiţiile legii şi cu respectarea formalităţilor de publicitate stabilite. Societăţile în
nume colectiv, în comandită simplă, precum şi, societatea cu răspundere limitată nu
au asemenea posibilităţi legale.
Acţiunile şi obligaţiunile sunt titluri de valoare din categoria valorilor
mobiliare, în timp ce părţile sociale şi părţile de interes nu sunt valori mobiliare ci
numai titluri de legitimare care conferă anumite drepturi.

2.6. Forma şi conţinutul actului constitutiv (contractului de societate).

A.Forma contractului de societate
a) Forma scrisă a contractului de societate. Potrivit art. 5 alin.6 din Legea
31/1990, în forma sa actuală, actul constitutiv al societăţii comerciale se încheie sub
semnătură privată; el se semnează de toţi asociaţii (fondatorii).
Actul constitutiv încheiat sub forma înscrisului sub semnătură privată
dobândeşte dată certă şi prin depunerea la oficiul registrului comerţului.
Excepţional, actul constitutiv se încheie, în mod obligatoriu, în formă
autentică, în următoarele cazuri:
 printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren ;
 se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;
 societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică;

b) Consecinţele nerespectării formei autentice a contractului de societate.

Forma scrisă şi autentică a contractului de societate (actului constitutiv) este
cerută ad validitatem şi ad probationem. Prin modificarea şi completarea Legii nr.
129
31/1990 a fost reglementată în cele opt cazuri menţionate expres în art. 56, nulitatea
unei societăţi înmatriculate în registrul comerţului.
Sancţiunea nulităţii actului constitutiv cu efectele atenuate specifice
reglementate de lege intervine potrivit art. 56 lit. a din Legea nr. 31/1990 şi în cazul
când: ,,lipseşte actul constitutiv sau când acesta nu a fost încheiat în formă autentică”.
Ca urmare, nerespectarea formei autentice a actului constitutiv al societăţii
comerciale atrage declararea nulităţii societăţii fără efecte retroactive şi cu consecinţa
încetării activităţii sale prin dizolvare şi lichidare.
B. Conţinutul actului constitutiv al societăţii (contractului de societate)
a) Preliminarii. Actul constitutiv are în general acelaşi conţinut legal la
oricare din formele juridice de societăţi comerciale. El cuprinde clauze generale şi
specifice privind: identificarea asociaţilor şi a societăţii comerciale; caracteristicile
societăţii; capitalul social subscris şi vărsat; conducerea şi gestionarea societăţii;
drepturile şi obligaţiile asociaţilor; filialele şi sucursalele ori alte forme exogene ale
societăţii.
Unele din aceste clauze sunt obligatorii pentru actul constitutiv al societăţii
comerciale, iar altele sunt facultative fiind lăsate la altitudinea asociaţilor.
Pentru societăţile de persoane şi societatea cu răspundere limitată conţinutul
contractului de societate este reglementat de art. 7 din Legea nr. 31/1990 iar pentru
societăţile de capitaluri de art. 8 din aceiaşi lege. La acestea din urmă actul constitutiv
va cuprinde în mod obligatoriu şi anumite clauze speciale privind regimul juridic
specific al societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni.
b) Clauzele de identificare a părţilor (asociaţilor). Părţile contractante,
persoane fizice se identifică în actul constitutiv al societăţii prin nume şi prenume,
locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia lor. Asociaţii persoane juridice se
identifică prin denumire, sediu şi naţionalitate.
c) Clauze de identificare a viitoarei societăţi comerciale ce se constituie.
Acestea au în vedere firma sau denumirea societăţii, eventual emblema acesteia,
sediul şi forma juridică a societăţii comerciale.
Toate aceste clauze obligatorii sunt prevăzute de art. 7 lit. b şi art. 8 lit. b din
Legea nr. 31/1990.
130
 Denumirea sau firma societăţii comerciale este numele sau, după caz,
denumirea sub care un profesionist îşi exercită comerţul şi sub care semnează (art. 30
alin. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului).
Firma unei societăţi comerciale trebuie să se deosebească de firmele altor
societăţi comerciale. Legea impune această cerinţă obligatorie pentru evitarea unor
confuzii de natură să aducă atingere drepturilor de care se bucură profesioniştii
persoane fizice sau juridice.
Nici o firmă nu va putea cuprinde o denumire întrebuinţată de profesioniştii
din sectorul public (art. 40 din Legea nr. 31/1990).
Înainte de a proceda la întocmirea actelor constitutive, asociaţii sau fondatorii
care se ocupă de constituirea societăţii sunt obligaţi să solicite oficiului registrului
comerţului verificarea disponibilităţii firmei şi a emblemei viitoarei societăţi
comerciale (art. 16 din Legea nr. 31/1990).
Oficiul registrului comerţului va refuza înscrierea unei firme care, fără a
introduce elemente de deosebire, poate produce confuzie cu alte firme înregistrate
(art. 39 din Legea nr. 26/1990).
Emblema societăţii comerciale este un semn sau o denumire care deosebeşte
un profesionist de un altul de acelaşi gen. Spre deosebire de firmă care reprezintă un
element obligatoriu, stabilirea şi indicarea unei embleme în actul constitutiv al
societăţii are un caracter facultativ.
Emblema trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de valabilitate ca şi firma.
Ea trebuie să fie disponibilă, licită şi distinctă, fiind supusă aceloraşi proceduri de
verificare237.
Sediul societăţii reprezintă locul stabilit de asociaţi pentru desfăşurarea
activităţii organelor de conducere ale societăţii. El se determină potrivit voinţei
asociaţilor deoarece legea nu fixează nici un criteriu de determinare a acestuia.
Sediul societăţii mai poartă denumirea de sediu social şi este de preferat ca
acesta să fie în locul unde funcţionează organele de conducere deoarece prezintă o

A se vedea Normele metodologice privind modul de ţinere a registrelor comerţului şi a înregistrărilor nr. P/608 – 773
237

(M.Of. nr. 176 din 11.05.1990) ale camerei de Comerţ şi Industrie a României şi Ministerul Justiţiei.;
131
mai mare stabilitate faţă de locul de desfăşurare a activităţii comerciale care de regulă
este variabil238.
Sediul social stabilit prin actul constitutiv al societăţii trebuie să fie real şi nu
fictiv. În funcţie de aceasta se determină naţionalitatea societăţii comerciale, iar la
sediul societăţii se îndeplinesc toate procedurile de citare a societăţii în calitate de
reclamantă sau pârâtă, precum şi cele privind drepturile şi obligaţiile societăţii.
Schimbarea sediului societăţii constituie un caz de modificare a societăţii
care nu se poate face decât prin modificarea actului constitutiv în condiţiile stabilite
de art. 199 din Legea nr. 31/1990.

Forma societăţii comerciale nu poate fi decât una din cele cinci forma
juridice reglementate de art. 2 din legea societăţilor comerciale: societate în nume
colectiv, societate în comandită simplă; societate pe acţiuni; societate în comandită pe
acţiuni şi societate cu răspundere limitat. Opţiunea pentru una din acste forme
aparţine exclusiv asociaţilor.
d) Clauze privind caracteristicile societăţii.
Acestea se referă la: obiectul de activitate al societăţii; durata societăţii şi
capitalul social.
Obiectul de activitate al societăţii este stabilit de asociaţi prin indicarea în
actul constitutiv a faptelor de comerţ, actelor şi operaţiunilor pe care le va desfăşura
viitoarea societate comercială. Precizarea obiectului trebuie făcută în termeni clari şi
în mod neechivoc pentru evitarea oricăror neclarităţi şi confuzii.
În acest sens art. 7 lit. c şi art. 8 lit. c din Legea nr. 31/1990 menţionează că în
actul constitutiv al societăţii trebuie menţionat ,,obiectul de activitate al societăţii, cu
precizarea domeniului şi a activităţii principale”. La nivelul economiei a fost elaborat
Codul Activităţilor din Economia Naţională (C.A.E.N.) pentru a se putea determina
cât mai concret obiectul de activitate al societăţii comerciale.
Durata societăţii reprezintă termenul de funcţionare stabilit în actul
constitutiv. Asociaţii pot în acest sens să stabilească o durată determinată, caz în care,

238
Vezi I.L. Georgescu, Drept comercial, op.cit., vol. 2, p. 100;
132
de la această dată, societatea intră de drept în dizolvare şi lichidare, sau o durată
nedeterminată.
Capitalul social al societăţii se stabileşte de asociaţi în actul constitutiv
potrivit art. 7 lit. d pentru societăţile de persoane şi societatea cu răspundere limitată
şi conform art. 8 lit. d pentru societăţile de capitaluri.
Conform acestor texte de lege asociaţii vor preciza valoarea capitalului social
nominal subscris, precum şi cea a capitalului vărsat, precum şi data la care va fi depus
restul de capital până la limita celui prevăzut în contract.
De asemenea, se va preciza valoarea bunurilor aduse ca aport în natură la
formarea capitalului social, modul de evaluare a acestui aport şi numărul acţiunilor
sau a părţilor sociale calculate şi acordate în schimbul aportului în natură.
Se va preciza numărul total şi valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor
sociale în care este divizat capitalul social subscris.
În cazul acţiunilor, se va menţiona numărul, valoarea nominală şi drepturile
conferite fiecăreia acţiuni pentru fiecare categorie în parte (acţiuni nominative, la
purtător sau cu dividend prioritar).
e) Clauze privind conducerea, administrarea şi controlul gestiunii
societăţii
Prin aceste clauze asociaţii vor menţiona în actul constitutiv modul de
constituire şi de adoptare a deciziilor în adunările generale ale asociaţilor
(acţionarilor), condiţiile de exercitare a dreptului de vot şi de valabilitate a hotărârilor
adoptate în condiţiile legii.
De asemenea, se vor stabili persoanele fizice sau juridice care urmează să
gestioneze şi să administreze societatea comercială, dacă este cazul, organele
colegiale de administrare şi modul de lucru al acestora. Cu privire la administratorii
societăţii, se vor menţiona datele de identificare a acestora (numele, prenumele, locul,
data naşterii, domiciliul şi cetăţenia pentru persoanele fizice, respectiv, denumirea,
sediul şi naţionalitate în cazul administratorilor persoane juridice), precum şi garanţia
pe care sunt obligaţi să o depună potrivit legii.
Administratorii vor fi desemnaţi din rândul asociaţilor sau din afara
societăţii, numărul lor nefiind limitat de lege.
133
 Cenzorii ca organe de control asupra activităţii administratorilor s vor
menţiona în mod obligatoriu în cazul societăţilor de capitaluri, precum şi al societăţii
cu răspundere limitată cu un număr mai mare de 15 asociaţi.
Ca şi administratorii, cenzorii pot fi persoane fizice identificate prin nume,
prenume, locul şi data naşterii, domiciliu şi cetăţenie ori persoane juridice stabilite
prin: denumire, sediu şi naţionalitate.
Potrivit legii, cenzorii trebuie să fie acţionari cu excepţia cenzorilor contabili
(art. 156 din Legea nr. 31/1990).
Societatea pe acţiuni trebuie să aibă cel puţin trei cenzori şi tot atâţia
supleanţi, iar în cazul mai multor cenzori, numărul lor va fi impar (art. 154 din Legea
nr. 31/1990). Aceleaşi dispoziţii se aplică pentru cenzorii societăţii comerciale cu
răspundere limitată.
f) Clauze privind drepturile şi obligaţiile asociaţilor (acţionarilor).
Prin aceste clauze asociaţii trebuie să stabilească în actul constitutiv al
societăţii drepturile ce el revin, precum şi obligaţiile pe care şi le asumă.
Pentru societăţile de persoane (societatea în nume colectiv şi societatea în
comandită simplă) şi societatea cu răspundere limitată, legea cere să se
menţioneze ,,partea fiecărui asociat la beneficii şi pierderi” (art. 7 lit. f din Legea nr.
31/1990).
În cazul societăţilor de capitaluri, în actul constitutiv trebuie
menţionat ,,modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor” (art. 8 lit.
k din Legea nr. 31/1990).
Obligaţiile principale ale asociaţilor se referă la efectuarea aportului la
capitalul societăţii. Atunci când la încheierea contractului, capitalul subscris nu a fost
vărsat integral, în actul constitutiv trebuie prevăzute termenele până la care asociaţii
urmează să efectueze vărsămintele la nivelul capitalului subscris.
În actul constitutiv se vor menţiona şi operaţiunile încheiate de asociaţi în
contul societăţii ce se constituie şi pe care societatea comercială urmează să le preia
asupra sa. Vor fi precizate şi sumele ce trebuie plătite pentru aceste operaţiuni.
Dacă s-au stabilit anumite avantaje rezervate fondatorilor societăţii, acestea
vor fi menţionate în actul constitutiv, asociaţii fiind liberi să stabilească modul de
134
împărţire a beneficiilor şi de suportare a pier. Sunt însă interzise acele clauze leonine
care ar stipula avantaje numai pentru unii asociaţi ori i-ar exclude de la participarea la
pierderi.
g) Clauze privind sediile secundare ale societăţii. Atunci când încă de la
constituire, asociaţii doresc ca societatea să înfiinţeze anumite sedii secundare, în
actul constitutiv se vor prevedea anumite clauze în acest sens.
Potrivit legii (art. 7 lit. g şi art. 8 lit. b din Legea nr. 31/1990) prin sedii
secundare se înţeleg sucursalele, agenţiile, reprezentanţele sau alte asemenea unităţi
fără personalitate juridică.
h). Clauze privind modul de dizolvare şi lichidare a societăţii. Prin astfel
de clauze asociaţii stabilesc în actul constitutiv condiţiile în care societatea îşi va
înceta existenţa prin dizolvare şi lichidare.
De regulă sunt reproduse în contract normele juridice referitoare la
operaţiunile de dizolvare şi lichidare reglementate de legea societăţilor comerciale
adaptate la forma juridică şi specificul societăţii, potrivit voinţei asociaţilor.

C. Consecinţele nerespectării conţinutului legal al contractului de

societate.
Omisiunea includerii în actul constitutiv al societăţii a uneia sau mai multor
clauze din categoria celor reglementate de art. 7 şi 8 din Legea nr. 31/1990, precum şi
stabilirea în contract a acestor elemente obligatorii cu încălcarea legii produc anumite
consecinţe.
În faza de constituirea societăţii comerciale aceste neregularităţi pot fi
înlăturate de asociaţi ori de fondatori la cererea notarului public, cu ocazia
autentificării înscrisului actului constitutiv, ori a judecătorului delegat pe lângă
registrul comerţului.
După înregistrarea societăţii în registrul comerţului, eventualele neregularităţi
privind conţinutul actului constitutiv vor putea fi înlăturate pe calea acţiunii în
regularizare reglementată de art. 48 din Legea nr. 31/1990 sau, în caz contrar, se
poate recurge la acţiunea în anularea societăţii în condiţiile art. 56 – 59 din aceiaşi
lege.
135
 În acest sens, printre cazurile de nulitate a societăţii reglementate de art. 56
din legea societăţilor comerciale se numără şi cele referitoare la situaţiile în care:
- actul constitutiv nu prevede denumirea societăţii, obiectul său de activitate,
aporturile asociaţilor şi capitalul social subscris;
- s-au încălcat dispoziţiile legale privind capitalul social minim subscris şi
vărsat;
- nu s-a respectat numărul minim de asociaţi.

2.6.1. Forma şi conţinutul statutului societăţii comerciale.

Preliminarii. În cazul societăţilor pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu
răspundere limitată, pentru constituirea lor legală, pe lângă contractul de societate,
este necesară şi întocmirea statutului (art. 5 alin. 1 din Legea nr. 31/1990).
În concepţia legii societăţilor comerciale, potrivit opţiunii asociaţilor sau
fondatorilor, contractul de societate şi statutul pot constitui două documente distincte
sau pot fi redactate sub forma unui înscris unic denumit ,,act constitutiv” (art. 5 alin.
3 din lege).
În terminologia Legii nr. 31/1990 prin ,,act constitutiv” se înţelege atât
înscrisul unic cât şi contractul de societate şi/sau statutul societăţii (art. 5 alin. 4 din
lege).
b) Forma şi conţinutul statutului societăţii comerciale.
Având în vedere că legea pretinde încheierea contractului de societate şi a
statutului numai în cazul societăţilor de capitaluri şi a societăţii cu răspundere
limitată, forme juridice de societate ce prezintă o anumită complexitate, fără a face o
distincţie între cele două documente, clasificarea formei şi a conţinutului statului a
revenit doctrinei dreptului comercial.
În ce priveşte forma aceasta nu poate fi decât cea scrisă şi autentică ca în
cazul contractului de societate sau a înscrisului unic.
Cu privire la conţinutul statutului atât doctrina cât şi practica judiciară s-au
pronunţat că între contractul de societate şi statut nu trebuie să existe diferenţe decât
de ordin cantitativ239.

239
A se vedea Elena Cârcei, drept comercial român, op.cit., p. 80;
136
 Statutul dezvoltă clauzele contractuale şi scoate în evidenţă în mai mare
măsură motivaţia psihologică a constituirii societăţii comerciale (affectio societatis
este mult mai bine evidenţiat şi concretizat).
Este posibil ca în conţinutul statutului pe lângă clauzele contractuale
dezvoltate privind organizarea, conducerea şi funcţionarea societăţii să fie cuprinse şi
alte clauze cu condiţia ca acestea să fie în concordanţă cu prevederile contractului de
societate.
O eventuală neconcordanţă între clauzele contractului de societate şi
conţinutul statutului poate constitui un motiv de refuz al înmatriculării societăţii
comerciale240.
c) Natura juridică a statutului societăţii.
Potrivit doctrinei dreptului comercial statutul societăţii are o natură
contractuală. El are ca obiect stabilirea regulilor de organizare, conducere şi
funcţionare a societăţii (adunarea generală, administrarea şi controlul gestiunii
societăţii etc.)241.
Ca urmare, acest caracter convenţional al statutului face ca şi acest document
atunci când se întocmeşte în mod separat să îndeplinească aceleaşi condiţii generale
de fond, de formă şi de conţinut ca şi contractul de societate.

2.7.Formalităţile legale de constituire a societăţilor comerciale.

Pe lângă voinţa asociaţilor materializată în actul constitutiv, pentru
constituirea unei societăţi comerciale legea impune şi respectarea unor formalităţi
obligatorii.
Potrivit formei actuale a societăţilor comerciale, procesul de constituire a
unei societăţi implică două formalităţi: întocmirea actului constitutiv (sau a actelor
constitutive) şi înmatricularea societăţii în registrul comerţului.

2.7.1. Redactarea şi autentificarea actului constitutiv

240
Vezi C.S.J., dec. sec. Com. Nr. 183 din 6.08.1982, în Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie, p.
480 – 481;
241
Vezi St. D. Cărpenaru, op.cit., Ed. 2000, p. 177;

137
 a) Preliminarii. Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 în forma sa
actuală, după modificările şi completările intervenite a grupat în primele trei capitole
ale Titlului II normele legale privind constituirea unei societăţi comerciale. Primul
capitol reglementează întocmirea actului constitutiv: redactarea şi autentificarea
acestuia; al doilea capitol se referă la formalităţile specifice pentru constituirea
societăţii pe acţiuni prin subscripţie publică, iar capitolul al treilea prezintă normele
privind înmatricularea societăţii care au în vedere autorizarea constituirii de către
judecătorul delegat pe lângă registrul comerţului; publicitatea constituirii şi înscrierea
fiscală.
b) Redactarea actului constitutiv. Contractul de societate sau după caz
contractul şi statutul societăţii, redactate separat sau sub forma înscrisului unic, se
întocmesc prin grija asociaţilor ori a fondatorilor societăţii comerciale.
Potrivit art. 44 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi activităţii
notariale, înscrisurile pentru care legea prevede forma autentică vor fi redactate de
către notarii publici, de avocatul părţilor interesate sau de consilierul juridic ori de
reprezentantul legal al persoanei juridice. Persoanele care au o pregătire juridică
superioară pot redacta înscrisurile, în care ele, soţii, ascendenţii sau descendenţii lor
figurează ca parte
c) Autentificarea actului constitutiv. Autentificarea înscrisului actului
constitutiv sau după caz, a actelor constitutive se face de către notarul public,
conform procedurii stabilite de art. 58 – 67 din Legea nr. 36/1995.
În acest scop, persoana desemnată în calitate de administrator al societăţii,
unul din asociaţii anume împuterniciţi sau fondatorii în cazul societăţilor de
capitaluri, vor prezenta înscrisul actului constitutiv unui notar public.
Potrivit art. 5 alin. 5 din Legea nr. 31/1990 actul constitutiv se semnează de
toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de fondatori. La autentificare este
necesară prezenţa tuturor asociaţilor sau a fondatorilor, după caz, personal sau prin
mandatar cu procură specială în formă autentică.
La autentificarea actului sau actelor constitutive trebuie prezentată dovada
eliberată de oficiul registrului comerţului privind disponibilitatea firmei şi a
emblemei (art. 16 din Legea nr. 31/1990).
138
 Disponibilitatea firmei şi a emblemei se verifică de către oficiul registrului
comerţului înainte de întocmirea actelor constitutive sau, după caz, de modificarea
firmei şi/sau a emblemei (art. 39 alin. 2 din Legea nr. 26/1990). Cerinţa legii are rolul
de a atesta că firma sau emblema stabilită de asociaţi în actul constitutiv al societăţii
este disponibilă. Se evită astfel riscul respingerii cererii de înmatriculare a societăţii,
pentru motivul că firma sau emblema stabilită de asociaţi este înregistrată în registrul
comerţului de către altă societate comercială.
Cu ocazia autentificării actului constitutiv notarul public realizează un prim
control privind legalitatea constituirii viitoarei societăţi comerciale, în baza art. 6 din
legea nr. 36/1995. ca urmare, el va refuza autentificarea actului constitutiv dacă acest
document s-a întocmit cu încălcarea legii sau a principiului ordinii publice ori
bunelor moravuri.
Pentru autentificarea actului constitutiv se vor plăti taxele de timbru şi
onorariile notariale legale (art. 282 din Legea nr. 31/1990).
d) Efectele redactării şi autentificării actelor constitutive asupra viitoarei
societăţi comerciale
Întocmirea actelor constitutive în condiţiile prevăzute de lege produce
anumite consecinţe asupra viitoarei societăţi comerciale. Astfel, în virtutea
principiilor generale de drept, ca urmare a redactării şi autentificării actelor
constitutive, viitoarea societate comercială dobândeşte anticipat o capacitate de
folosinţă restrânsă242.
Încheierea actului constitutiv în formă autentică este cerută de lege ad
validitatem, şi nu ad probationem. Neîndeplinirea acestei cerinţe de formă este
sancţionată cu nulitatea societăţii comerciale înmatriculate (art. 56 lit. a din Legea nr.
31/1990).
Odată cu îndeplinirea acestei formalităţi impuse de lege, societatea
comercială în devenirea ei ca persoană juridică intră sub incidenţa dispoziţiilor
generale de principiu stabilite de Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi
persoanele juridice.

242
A se vedea C. Stătescu, Drept civil, op.cit., p. 427 – 482;
139
 În consecinţă, potrivit art. 33 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954, ,,chiar înainte
de data înregistrării sau de data actului de recunoaştere ori de la data
îndeplinirii celorlalte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitate
chiar de la data actului de înfiinţare, cât priveşte drepturile constitutive în
favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi
necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute pentru ca persoana juridică să
ia fiinţă în mod valabil”.
Rezultă că odată cu autentificarea actului constitutiv societatea comercială
dobândeşte o capacitate de folosinţă formată strict din drepturile şi obligaţiile de care
are nevoie pentru valabila ei constituire: referitoare la formalităţile privind
constituirea societăţii; operaţiunile legate de executarea obligaţiei de aport şi de
patrimoniul viitoarei societăţi comerciale.
Acestei capacităţi anticipate de folosinţă îi corespunde şi o capacitate de
exerciţiu anticipată care în literatura de specialitate este numită ,,mica personalitate
juridică”243.
Capacitatea juridică anticipată a societăţii comerciale este exercitată de
fondatori sau organele de administrare desemnate prin actul constitutiv ori numite de
adunarea generală constitutivă, în cazul societăţii comerciale pe acţiuni sau în
comandită pe acţiuni. În absenţa desemnării administratorilor, aceste acte juridice
strict necesare constituirii societăţii pot fi exercitate de oricare dintre asociaţi.
Actele juridice încheiate în contul viitoarei societăţi comerciale trebuie
aprobate de asociaţi (art. 35 alin. 2 lit. d din Legea nr. 31/1990 republicată).

2.7.2. Înmatricularea societăţii comerciale

A. Autoritatea competentă să înmatriculeze societatea comercială.
Potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 republicată competenţa privind
înmatricularea societăţii comerciale aparţine registrului comerţului în a cărui rază
teritorială de competenţă îşi va avea sediul societatea.

243
A se vedea O. Căpăţână, Societăţile comerciale, op.cit., p. 117;
140
 Procedura şi cerinţele legale privind înmatricularea societăţii comerciale în
registrul comerţului sunt stabilite de Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale şi
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului.
Forma actuală a legii societăţilor comerciale a înlocuit cerinţa autorizării de
către instanţă a funcţionării societăţii cu obligaţia autorizării constituirii societăţii de
către judecătorul delegat pe lângă registrul comerţului care are competenţe legale
bine determinate atât în privinţa autorizării constituirii şi înmatriculării societăţii
comerciale cât şi a tuturor modificărilor intervenite pe parcursul existenţei acesteia.
B. Cererea de înmatriculare este documentul în baza căruia se solicită
îndeplinirea procedurii de înmatriculare.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 26/1990 profesioniştii au obligaţia ca, înainte de
începerea comerţului, să ceară înmatricularea în registrul comerţului. Articolul 3 din
aceiaşi lege obligă profesioniştii să ceară înmatricularea la oficiul registrului
comerţului din judeţul sau din municipiul Bucureşti, unde îşi au sediul.
Această obligaţie de înmatriculare revine şi societăţilor comerciale care,
potrivit Legii nr. 26/1990, au calitatea de profesionist (art. 1 alin. 2 din lege). Modul
de îndeplinire a procedurii de înmatriculare de către societăţile comerciale este
reglementat de art. 35 – 40 din legea nr. 31/1990.
Cererea de înmatriculare se întocmeşte şi se prezintă la oficiul registrului
comerţului fiind semnată de fondatori sau de administratorii societăţii ori un
împuternicit al acestora.
Termenul în care se poate depune cererea de înmatriculare la oficiul
registrului comerţului este de 15 zile de la data autentificării actului constitutiv 8art.
35 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 şi art. 17 din Legea nr. 26/1990).
Prin cererea de înmatriculare practic se adresează judecătorului delegat la
oficiul registrului comerţului o dublă solicitare: să se pronunţe printr-o încheiere prin
care să aprobe autorizarea constituirii societăţii şi să dispună înmatricularea acesteia
în registrul comerţului.
Cererea de înmatriculare va fi însoţită de actele doveditoare prevăzute de art.
35 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 şi anume:
a)actul constitutiv al societăţii;
141
 b)dovada efectuării vărsămintelor în condiţiile actului constitutiv; pentru
vărsămintele în numerar această dovadă se face cu foaia de vărsământ; chitanţă CEC;
extras de cont bancar etc.;
c)actele privind proprietatea asupra aporturilor în natură, iar în cazul în care
printre ele figurează şi imobile, certificatul constatator al sarcinilor de care sunt
grevate. În caz contrar se vor prezenta facturi, titluri de proprietate asupra bunurilor
imobile, iar pentru aporturile în creanţe se vor depune, cambii, contracte de credit
bancar sau împrumut civil;
d) actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi
aprobate de asociaţi;
e) declaraţia pe proprie răspundere a fondatorilor, a administratorilor şi a
cenzorilor că îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege.
C. Avizele şi actele de autorizare. În funcţie de obiectul de activitate al
societăţii în anumite cazuri expres prevăzute de lege pentru societăţile comerciale din
unele domenii, pe lângă condiţiile generale de fond, formă şi conţinut ori a
formalităţilor de constituire sunt necesare şi anumite avize sau acte de autorizare din
partea autorităţilor publice competente. Spre exemplu, pentru societăţile comerciale
bancare este necesară autorizarea Băncii naţionale a României; pentru societăţile de
valori mobiliare este necesar avizul Comisiei Naţionale a valorilor Mobiliare; pentru
societăţile din domeniul asigurărilor este necesară autorizarea Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor etc.
Actuala reglementare a legii societăţilor comerciale a simplificat foarte mult
procedura de obţinere a acestor avize sau autorizaţii. Art. 35 alin. (3) din legea nr.
31/1990 republicată prevede că toate avizele sau actele de autorizare, eliberate de
către autorităţile publice în funcţie de obiectul de activitate al unei societăţi, vor fi
solicitate de oficiul registrului comerţului, în termen de 5 zile de la înregistrarea
cererii de înmatriculare. Autorităţile competente vor trebuie să emită avizele sau
actele de autorizare necesare în termen de 15 zile.
D. Controlul justiţiei asupra legalităţii înmatriculării societăţilor
comerciale.
a) Competenţa judecătorului delegat pe lângă registrul comerţului.
142
 Potrivit art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 31/1990, controlul legalităţii
actelor sau faptelor care în temeiul legii, se înregistrează în registrul comerţului se
exercită de justiţie printr-un judecător delegat. În acest sens, la începutul fiecărui an
judecătoresc, preşedintele tribunalului va delega, la oficiul teritorial al registrului
comerţului unul sau mai mulţi judecători ai tribunalului.
Autorizarea constituirii societăţii şi dispunerea înmatriculării acesteia sunt de
competenţa judecătorului delegat.
Controlul de legalitate exercitat de judecătorul delegat are în vedere
respectarea normelor imperative ale legii, referitoare la condiţiile de fond, de formă şi
conţinut ale actului constitutiv, precum şi îndeplinirea formalităţilor legale necesare
pentru constituirea societăţii. În acest scop judecătorul delegat analizează cazul sau,
după caz, actele constitutive ale societăţii, precum şi documentele anexate cererii de
înmatriculare.
b) Procedura efectuării unor expertize.
În cazul aducerii aportului în natură pentru protejarea intereselor terţilor, a
asociaţilor şi îndeosebi a celor care au constituit aportul în numerar, de eventuala
supraevaluare a aportului în natură, judecătorul delegat poate dispune efectuarea unor
expertize contabile sau tehnice.
Pentru societăţile de capitaluri constituite şi cu aporturi în natură asemenea
expertize sunt obligatorii. Art. 37 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 dispune că la
societăţile pe acţiuni, dacă există aporturi în natură, avantaje rezervate fondatorilor,
operaţiuni încheiate de fondatori în contul societăţii ce se constituie şi pe care aceasta
urmează să le ia asupra sa, judecătorul delegat numeşte, în termen de 5 zile de la
înregistrarea cererii, unul sau mai mulţi experţi din lista experţilor autorizaţi. Experţii
numiţi vor întocmi un raport de expertiză ce va cuprinde concluziile la care au ajuns.
Numirea experţilor trebuie făcută de către judecătorul delegat sau, după caz,
de adunarea constitutivă în condiţiile legii.
Potrivit art. 38 din Legea nr. 31/1990, nu pot fi numiţi experţi:
- rudele sau afinii până la gradul al patrulea inclusiv ori soţii acelora care au
constituit aporturi în natură sau ai fondatorilor;

143
 - persoanele care primesc sub orice formă pentru funcţiile pe care le
îndeplinesc, altele decât aceea de expert, un salariu sau o remuneraţie de la fondatori
sau de la cei care au constituit aporturi în natură.
Raportul de expertiză reprezintă documentul întocmit de către experţi şi
trebuie să cuprindă descrierea şi modul de evaluare a fiecărui bun aportat şi a
evidenţia dacă valoarea acestor bunuri corespunde numărului şi obiectivelor
formulate de judecătorul delegat. Pentru bunurile mobile noi va fi luată în considerare
valoarea facturii de cumpărare (art. 37 alin. 1 din Legea nr. 31/1990).
Raportul de expertiză va fi depus în termen de 15 zile la oficiul registrului
comerţului şi va putea fi examinat de creditorii personali ai asociaţilor sau de alte
persoane interesate. La cererea şi pe cheltuiala acestor persoane ele pot primii copii
integrale sau parţiale de pe raport (art. 37 alin. 2 din lege).
c) Încheierea de înmatriculare. După examinarea şi analiza dosarului de
înmatriculare al societăţii, întocmit de funcţionarii oficiului registrului comerţului,
judecătorul delegat se pronunţă printr-o încheiere de admitere sau de respingere a
cererii de înmatriculare.
Atunci când constată că sunt îndeplinite cerinţele legale şi respectate
dispoziţiile imperative ale legii referitoare la conţinutul actului constitutiv,
judecătorul delegat pronunţă o încheiere de admitere a cererii prin care aprobă
constituirea societăţii comerciale şi dispune înmatricularea acesteia în registrul
comerţului.
Dacă însă constată că nu toate condiţiile şi cerinţele legale sunt îndeplinite,
judecătorul delegat va solicita titularului cererii de înmatriculare să înlăture
neregularităţile constatate şi să acopere carenţele existente. În cazul în care titularul
cererii de înmatriculare se conformează solicitărilor judecătorului delegat, acesta
constată înlăturarea neregularităţilor şi dispune prin încheiere înmatricularea
societăţii. În caz de neconformare din partea titularului cererii, judecătorul delegat va
pronunţa o încheiere de respingere a cererii de înmatriculare a societăţii comerciale.
Încheierea prin care judecătorul delegat admite cererea de înmatriculare a
societăţii comerciale va fi pronunţată în termen de cinci zile de la constatarea
îndeplinirii cerinţelor şi condiţiilor legale şi va cuprinde menţiunile din actul
144
constitutiv prevăzute de art. 7 şi 8 din lege şi dispoziţia de autorizare a constituirii şi
de înmatriculare a societăţii comerciale în registrul comerţului (art. 39 din Legea nr.
31/1990).
Încheierile judecătorului delegat pe lângă registrul comerţului de admitere a
cererii de înmatriculare sau, după caz, de respingere a acestei cereri sunt supuse
numai recursului.
Termenul de recurs este de 15 zile de la data pronunţării încheierii.
Potrivit art. 60 din Legea nr. 31/1990 recursul împotriva încheierii
judecătorului delegat se depune şi se menţionează în registrul comerţului unde s-a
operat înregistrarea. În termen de trei zile de la data depunerii cererii de recurs,
oficiul registrului comerţului înaintează recursul tribunalului sediului societăţii.
Motivele recursului se pot depune cu cel puţin două zile înaintea termenului
de judecată.
E. Procedura înmatriculării, a publicităţii şi înscrierea fiscală a societăţii
comerciale.
a) Procedura înmatriculării în registrul comerţului. Potrivit art. 40 alin.
(1) din legea nr. 31/1990, societatea comercială este persoană juridică de la data
înmatriculării ei în registrul comerţului, fiind de drept constituită.
Înmatricularea dispusă de judecătorul delegat prin încheiere se efectuează în
registrul comerţului în termen de 24 de ore de la data la care această încheiere a
devenit irevocabilă (art. 40 alin. 2 din lege).
Încheierea judecătorului delegat devine irevocabilă la data expirării
termenului pentru exercitarea recursului sau de la data respingerii recursului de către
tribunal.
Cu ocazia înmatriculării în registrul comerţului se vor menţiona numărul şi
data încheierii judecătorului delegat, iar societatea comercială va primi un număr de
înregistrare care este unic şi trebuie menţionat împreună cu anul înmatriculării pe
toate documentele ce emană de la societate (facturi, scrisori, oferte comenzi etc.) (art.
29 din Legea nr. 31/1990).
Atunci când obiectul aportului la formarea capitalului social este reprezentat
de un fond de comerţ ori de un drept de proprietate intelectuală sau industrială se vor
145
înregistra odată cu înmatricularea şi menţiunile referitoare la aceste drepturi
incorporale, după verificarea de către judecătorul delegat a actelor de provenienţă ale
acestora.
Persoanele desemnate ca reprezentanţi ai societăţii, numite prin actul
constitutiv sunt obligate, potrivit legii, să depună la oficiul registrului comerţului
semnăturile lor în termen de 15 zile de la data înmatriculării (art. 45 alin. 1 din Legea
nr. 31/1990).
Depunerea semnăturilor se face prin semnarea de către persoanele menţionate
în registrul comerţului în prezenţa judecătorului delegat sau a conducătorului
oficiului ori a înlocuitorului acestuia, care va certifica semn[tura. În absenţa celui
vizat se poate prezenta şi un specimen de semnătură legalizat de notarul public (art.
18 şi 19 din Legea nr. 31/1990).
b) Publicitatea înmatriculării are rolul de a aduce la cunoştinţa celor
interesaţi constituirea societăţii comerciale.
Potrivit legii, înmatricularea şi menţiunile în registrul comerţului sunt
opozabile terţilor de la data efectuării lor în acest registru ori de la publicarea lor în
Monitorul Oficial al României, partea a IV-a sau în altă publicaţie, acolo unde legea
dispune astfel (art. 5 din Legea nr. 31/1990).
Legea societăţilor comerciale în forma sa actuală dispune că odată cu
efectuarea înmatriculării, încheierea judecătorului delegat prin care s-a autorizat
constituirea societăţii şi s-a dispus înmatricularea acesteia, se comunică din oficiu
Monitorului Oficial spre publicare, pe cheltuiala părţilor, cu menţionarea numărului
de înmatriculare în registrul comerţului (art. 41 alin. (1) din Legea nr. 31/1990).
La cererea şi pe cheltuiala părţilor, actul constitutiv, vizat de judecătorul
delegat se publică în acelaşi Monitor Oficial al României integral sau în extras (art.
41 alin. (1) din lege).
În cazul societăţilor în nume colectiv sau în comandită simplă, în Monitorul
Oficial se poate publica numai un extras al încheierii, vizat de judecătorul delegat,
care va cuprinde data încheierii, datele de identificare a asociaţilor, denumirea şi,
dacă există, emblema societăţii, sediul, forma juridică, obiectul de activitate pe scurt,

146
capitalul social, durata societăţii, numărul de înmatriculare în registrul comerţului
(art. 41 alin. (3) din legea societăţilor comerciale).
Neîndeplinirea condiţiilor legale privind publicitatea constituirii societăţii
comerciale are drept consecinţă inopozabilitatea faţă de terţi a înmatriculării acesteia
cu toate consecinţele legale care decurg.
c) Înscrierea fiscală a societăţii comerciale se realizează ca şi publicitatea
printr-o procedură simplificată. Potrivit art. 41 din Legea nr. 31/1990, o dată cu
efectuarea înmatriculării, încheierea judecătorului delegat se comunică din oficiu şi
administraţiei financiare în raza căreia se află sediul societăţii cu menţionarea
numărului de înmatriculare în registrul comerţului.

2.7.3. Efectele încălcării cerinţelor legale de constituire a societăţilor

comerciale.
Prin constituirea şi înzestrarea cu personalitate juridică, societatea comercială
devine un subiect de drept, de sine distinct în câmpul activităţii comerciale, care
participă la raporturile juridice în nume propriu cu toate consecinţele ce decurg din
acest statut juridic bine determinat. Din aceste motive şi pentru garantarea securităţii
tuturor raporturilor juridice la care participă societatea comercială ca subiect de drept,
legea stabileşte condiţiile care trebuie îndeplinite pentru constituirea unei societăţi
comerciale.
Pe lângă condiţiile generale sau de formă şi conţinut pe care trebuie să le
îndeplinească actul constitutiv şi formalităţile legale de constituire, societatea
comercială poate dobândi personalitate juridică şi funcţiona în mod legal.
Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, aşa cum a fost modificată şi
completată consacră un întreg capitol (capitolul IV, art. 46 – 59) efectelor încălcării
cerinţelor legale de constituire a societăţii comerciale.
2.7.3.1. Regimul juridic al societăţii comerciale constituite fără
respectarea formalităţilor legale.
A. Concepţia Legii nr. 31/1990. Legea societăţilor comerciale în forma ei
iniţială a adoptat concepţia tradiţională privind efectele nerespectării cerinţelor legale
privind constituirea societăţii comerciale. Legiuitorul a folosit în această concepţie o
147
soluţie de compromis menită să ocrotească interesele terţilor şi excluzând sancţiunea
drastică a nulităţii societăţii.
Legea societăţilor comerciale în noua sa formă face distincţie în funcţie de
momentul în care se constată neregularitatea societăţii, înainte sau după
înmatricularea acesteia în registrul comerţului. Pentru cazurile neregularităţilor
constatate înainte de înmatricularea societăţii este necesară regularizarea societăţii. În
cazul neregularităţilor constatate după înmatriculare, legea reglementează soluţia
acţiunii în regularizare şi în mod excepţional pentru cazurile strict reglementate de
art. 56 din Legea nr. 31/1990 acţiunea în anularea societăţii comerciale.
B. Efectele încălcării cerinţelor legale constatate înainte de
înmatricularea societăţii comerciale.
Unele încălcări ale formalităţilor legale de constituire a societăţii pot fi
constatate înainte de înmatricularea acesteia în registrul comerţului şi deci anterior
dobândirii personalităţii juridice de către societatea comercială.
a) Lipsa cererii de înmatriculare. În cazul în care persoanele interesate de
constituirea unei societăţi comerciale au întocmit actul sau actele constitutive, fără ca
fondatorii sau reprezentanţii societăţii să fi solicitat înmatricularea societăţii în
termenul legal, această neregularitate poate fi înlăturată prin îndeplinirea
formalităţilor de înmatriculare potrivit procedurii stabilite de art. 47 din Legea nr.
31/1990.
Astfel, în cazul când nu s-a cerut înmatricularea societăţii în termenul legal
de 15 zile de la data autentificării actului constitutiv, oricare asociat are dreptul să
pună în întârziere, prin notificare sau scrisoare recomandată, pe fondatorii sau
reprezentanţii societăţii care aveau obligaţia îndeplinirii formalităţii de înmatriculare
a societăţii. Dacă aceste persoane nu se conformează în cel mult 8 zile de la primirea
somaţiei, oricare asociat poate cere oficiului registrului comerţului efectuarea
înmatriculării.
Dacă societatea nu a fost înmatriculată în termenul de 8 zile prevăzut de lege
şi au trecut trei luni de la data autentificării actului constitutiv, asociaţii sunt eliberaţi
de obligaţiile care decurg din subscripţiile lor, în afară de cazul când, prin actul
constitutiv se prevede altfel (art. 47 alin. 2 din lege).
148
 Această eliberare de obligaţia subscripţiei nu operează dacă un asociat a cerut
îndeplinirea formalităţilor de înmatriculare a societăţii comerciale (art. 47 alin. 3 din
lege).
b) Neregularităţile constatate de judecătorul delegat cu ocazia
controlului de legalitate
Cu ocazia verificării legalităţii cererii de înmatriculare şi a documentelor
anexate acesteia, judecătorul delegat pe lângă oficiul registrului comerţului poate să
constate că actul constitutiv nu cuprinde toate clauzele de conţinut prevăzute de art. 7
sau 8 din Legea nr. 31/1990. De asemenea, poate stabili că una sau mai multe clauze
ale actului constitutiv încalcă o dispoziţie imperativă a legii ori că nu s-au îndeplinit
cerinţele legale pentru constituirea societăţii. În aceste cazuri, judecătorul delegat
trebuie să solicite asociaţilor sau fondatorilor înlăturarea neregularităţilor constatate,
astfel încât societatea va fi regularizată.
În funcţie de natura lor, neregularităţile constatate de judecătorul delegat vor
fi înlăturate în mod diferit.
Acele neregularităţi care privesc actul constitutiv al societăţii vor fi înlăturate
prin m0dificarea actului constitutiv. În aceste cazuri, pentru operativitate, legea dă
posibilitatea modificării actului constitutiv în faţa judecătorului delegat care va
menţiona în încheierea de înmatriculare despre modificările aduse de asociaţi (art. 46
din Legea nr. 31/1990). Deoarece modificarea actului constitutiv presupune
consimţământul tuturor asociaţilor, este necesară prezenţa acestora în faţa
judecătorului delegat.
Pentru neregularităţile care trebuie înlăturate prin anumite demersuri ale
asociaţilor, judecătorul delegat trebuie să ceară îndeplinirea acestora. De exemplu,
aducerea unor acte care nu au fost anexate la cererea de înmatriculare.
Dacă neregularităţile constatate de judecătorul delegat au fost înlăturate,
acesta va dispune prin încheiere înmatricularea societăţii care a fost regularizată.
În cazurile în care neregularităţile semnalate nu sunt înlăturate, judecătorul
delegat, din oficiu sau la cererea oricărui asociat sau a altor persoane interesate, va
respinge prin încheiere, motivat, cererea de înmatriculare a societăţii (art. 46 din
Legea nr. 31/1990).
149
 Împotriva încheierii judecătorului delegat se poate declara recurs în condiţiile
art. 60 din lege. Termenul este de 15 zile de la data pronunţării încheierii iar recursul
se depune şi se menţionează în registrul comerţului de la sediul societăţii. Motivele
recursului se pot depune cu cel puţin două zile înaintea termenului de judecată.
c) Răspunderea pentru neregularităţile constatate anterior
înmatriculării societăţii comerciale. Atunci când prin neregularităţile constatate,
răspunderea pentru acoperirea acestora revine fondatorilor, reprezentanţilor societăţii
şi primilor membrii ai organelor de conducere, administrare şi de control ale
societăţii. Răspunderea acestor persoane este una nelimitată şi solidară (art. 49 din
Legea nr. 31/1990).
C. Efectele încălcării cerinţelor legale constatate după înmatricularea
societăţii.
Pentru neregularităţile privind constituirea societăţii comerciale constatate
după înmatricularea societăţii în registrul comerţului, legea societăţilor comerciale în
forma sa actuală a reglementat două posibilităţi de regularizare. Pentru salvarea
existenţei societăţii la care după dobândirea personalităţii, regularizarea societăţii se
face pe cale judecătorească prin acţiunea în regularizare şi numai în situaţii extreme
în cazurile expres reglementate prin acţiunea în anulare societăţii comerciale.
a) Acţiunea în regularizare este reglementată de art. 48 din Legea nr.
31/1990. Potrivit acestui text de lege, atunci când după înmatricularea societăţii în
registrul comerţului se constată unele neregularităţi privind constituirea acesteia,
societatea prin organele sale (administratorii şi cenzorii) este obligată să ia măsurile
necesare pentru înlăturarea lor, în termen de cel mult 8 zile de la data constatării
neregularităţilor.
În situaţia în care organele societăţii nu îndeplinesc această obligaţie în
termenul legal, orice persoană interesată poate solicita tribunalului competent potrivit
sediului societăţii să oblige aceste organe la luarea măsurilor necesare pentru
regularizarea societăţii sub sancţiunea plăţii unor daune cominatorii (plata unor sume
de bani stabilite de instanţă pentru fiecare zi de întârziere până la executarea
obligaţiei).

150
 Practic acţiunea de regularizare poate fi folosită în cazul constatării oricărei
neregularităţi privind constituirea societăţii, indiferent de obiectul acesteia, deoarece
legea nu stabileşte în art. 48 nici o limitare.
Considerăm însă că cele mai frecvente cazuri vizează neregularităţile
prevăzute în art. 46 din Legea nr. 31/1990, constatate după înmatricularea societăţii,
referitoare la:
- situaţia în care actul constitutiv nu cuprinde menţiunile prevăzute de lege
ori cuprinde clauze prin care se încalcă o dispoziţie imperativă a legii;
- cazurile în care nu s-a îndeplinit o cerinţă legală pentru constituirea
societăţii.
Acţiunea în regularizare poate fi introdusă de către orice persoană interesată:
asociaţii, salariaţii societăţii, creditorii sociali, camera de comerţ şi industrie etc.
Dreptul la acţiune poate fi exercitat numai după procedura prealabilă a
obligaţiei de regularizare de către organele societăţii în termenul legal de 8 zile de la
constatarea neregularităţilor şi expirarea acestui termen. Acest drept la acţiune se
prescrie după un an de la înmatricularea societăţii comerciale (art. 48 alin. 3 din
Legea nr. 31/1990).
În cazul producerii de prejudicii prin neregularităţile constatate, răspunderea
revine fondatorilor, reprezentanţilor societăţii, precum şi primilor membrii ai
organelor de conducere, de administrare şi de control ale societăţii (art. 49 din Legea
nr. 31/1990). Aceste persoane au o răspundere solidară şi nelimitată pentru
prejudiciul produs.
b) Acţiunea în anularea societăţii. În anumite cazuri strict reglementate de
lege, neregularităţile constatate după înmatricularea societăţii în registrul comerţului
sunt sancţionate cu nulitatea societăţii.
Regimul nulităţii societăţii instituit de Legea nr. 31/1990 republicată este
derogator de la dreptul comun fiind menit să protejeze interesele terţilor şi raporturile
juridice încheiate de societate anterior acestei măsuri drastice.
Nulitatea în aceste cazuri produce efecte numai pentru viitor şi cu unele
consecinţe limitate. Sub acest aspect legea română a societăţii comerciale a fost pusă

151
în concordanţă cu cerinţele directivei Uniunii Europene în materia nulităţii
societăţilor comerciale.
Cazurile de nulitate sunt limitative şi expres prevăzute de art. 56 din Legea
nr. 31/1990republicată şi se referă la:
- lipsa actului constitutiv sau când acesta nu a fost încheiat în formă
autentică;
- cazul în care toţi fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili, la data
constituirii societăţii;
- obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice;
- lipseşte încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a societăţii;
- lipseşte autorizarea legală administrativă de constituire a societăţii;
- actul constitutiv nu prevede denumirea societăţii, obiectul său de activitate,
aporturile asociaţilor şi capitalul social subscris;
- s-au încălcat dispoziţiile legale privind capitalul social minim, subscris şi
vărsat;
- nu s-a respectat numărul minim de asociaţi, prevăzut de lege.
Pentru oricare din cele 8 cazuri reglementate expres de lege, cererea de
anulare a societăţii poate fi introdusă de orice persoană interesată: asociaţii,
administratorii, cenzorii, creditorii sociali, camera de comerţ etc. Soluţia se bazează
pe caracterul interesului ocrotit şi pe faptul că suntem în prezenţa unei nulităţi
absolute a societăţii.
Legea prevede posibilitatea evitării nulităţii societăţii dacă a fost înlăturată
cauza invocată în cererea de anulare până în ziua în care se pun concluzii în fond la
tribunal. Această soluţie de regularizare a societăţii comerciale, în extremis,
prevăzută de art. 51 din Legea nr. 31/1990 este menită scopului permanent de a salva
existenţa societăţii.
Spre deosebire de acţiunea în regularizare care se prescrie într-un an de la
înmatricularea societăţii, acţiunea în anularea societăţii comerciale este
imprescriptibilă.
Efectele declarării nulităţii societăţii sunt derogatorii de la dreptul comun.
Ele se produc numai pentru viitor (ex tunc). Potrivit art. 58 din Legea nr. 31/1990, pe
152
data la care hotărârea tribunalului de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă,
societatea îşi încetează existenţa fără efect retroactiv şi intră în lichidare.
Declararea nulităţii societăţii produce aceleaşi efecte ca şi dizolvarea
societăţii, această măsură fiind unul din cazurile de dizolvare reglementate de lege
(art. 222 alin. 1 lit. c din Legea nr. 31/1990).
Lichidarea societăţii comerciale ca o consecinţă directă a declarării nulităţii
societăţii se produce după toate regulile specifice acestei ultime faze de existenţă a
societăţii comerciale cu menţiunea că, potrivit legii, prin hotărârea tribunalului de
declarare a nulităţii sunt numiţi şi lichidatorii societăţii comerciale dizolvate din
această cauză (art. 58 alin. 2 din lege).
De asemenea tribunalul care a pronunţat hotărârea de declarare a nulităţii
societăţii are obligaţia să comunice dispozitivul hotărârii oficiului registrului
comerţului pentru efectuarea de menţiuni. La rândul său, după efectuarea
înregistrărilor prevăzute de lege, oficiul registrului comerţului va trimite dispozitivul
hotărârii respective Monitorului Oficial spre publicare (art. 58 alin. 3 din lege).
Faptul că declararea nulităţii societăţii nu produce efecte retroactive face ca
actele juridice încheiate în numele societăţii să îşi păstreze valabilitatea. Consecinţa
este că nici societatea şi nici asociaţii nu vor putea opune terţilor de bună credinţă
nulitatea societăţii comerciale.
Răspunderea pentru obligaţiile societăţii comerciale care şi-a încetat existenţa
ca urmare a declarării nulităţii revine asociaţilor în condiţiile prevăzute de art. 3 din
legea societăţilor comerciale (art. 58 alin. 4 din Legea nr. 31/1990).
Doctrina s-a pronunţat în sensul că şi în situaţia acţiunii în regularizare sunt
incidente dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale244.
Prin urmare, şi în cazul prejudiciilor cauzate de neregularităţile care au
condus la declararea nulităţii societăţii, răspunderea revine fondatorilor,
reprezentanţilor societăţii, precum şi primilor membrii ai organelor de conducere, de
administrare şi d control ale societăţii care au o răspundere nelimitată şi solidară.
În cazul unui conflict de interese generat de un concurs între acţiunea în
anulare şi acţiunea în regularizarea societăţii, considerăm că ar avea prioritate aceasta
244
Vezi St. D. Cărpenaru, op.cit., Ed. 2000, p. 190;

153
din urmă. Soluţia câştigului de cauză în favoarea acţiunii în regularizarea societăţii
aflată în concurs cu acţiunea în anulare se bazează pe spiritul legii de salvare a
existenţei societăţii comerciale ori de câte ori este legal posibil şi pe ocrotirea
intereselor terţilor şi a raporturilor juridice la care participă societatea comercială.

2.7.4. Regimul juridic al sucursalelor şi a altor sedii secundare

a) Constituirea sucursalelor şi a altor sedii secundare. Potrivit art. 43 alin.
1 din Legea nr. 31/1990 republicată, sucursalele sunt dezmembrăminte fără
personalitate juridică ale societăţilor comerciale şi se înmatriculează, înainte de
începerea activităţii lor, în registrul comerţului din judeţul în care vor funcţiona.
Spre deosebire de filială, sucursala nu are personalitate juridică proprie fiind
dependentă atât economic cât şi juridic de societatea comercială-mamă care a
înfiinţat-o.
În acest sens art. 7 lit. g pentru societăţile de persoane şi societatea cu
răspundere limitată şi art. 8 lit. l pentru societăţile de capitaluri, prevăd că în actul
constitutiv al societăţii, printre alte clauze obligatorii, se vor menţiona: ,,sediile
secundare – sucursale; agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără
personalitate juridică – atunci când se înfiinţează o dată cu societatea, sau condiţiile
pentru înfiinţarea lor ulterioară dacă se are în vedere o atare înfiinţare”.
Rezultă că sucursalele şi alte sedii secundare nu au personalitate juridică
proprie şi pot fi înfiinţate odată cu societatea comercială-mamă de care depind atât
economic cât şi juridic sau ulterior prin modificarea actului constitutiv.
Regimul juridic al sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar indiferent
de denumirea lui, căruia societatea care îl înfiinţează îi atribuie statut de sucursală
(art. 43 alin. 3 din Legea nr. 31/1990).
Pentru a nu mai da naştere la confuzii între regimul juridic al filialei şi cel al
sucursalei, legea precizează că: ,,nu se pot înfiinţa sedii secundare sub denumirea de
filială” (art. 43 alin. 5 din Legea nr. 31/1990).
b) Înmatricularea sucursalelor şi a altor sedii secundare.
Sucursala se înmatriculează, potrivit art. 43 din Legea nr. 31/1990, înainte de
începerea activităţii ei în registrul comerţului din judeţul în care va funcţiona.
154
 Dacă sucursala se înfiinţează într-o localitate din acelaşi judeţ sau în aceiaşi
localitate cu societatea fondatoare (societatea mamă), ea va fi înmatriculată în acelaşi
registru al comerţului, însă distinct, ca înmatriculare independentă.
Când sucursala funcţionează într-o localitate de pe raza altui judeţ decât acela
în care este înmatriculată societatea fondatoare, oficiul registrului comerţului de la
sediul sucursalei va transmite oficiului registrului comerţului de la sediul principal al
profesionistului un extras de pe înregistrarea efectuată, pentru a fi menţionată în
registrul comerţului respectiv. În acest caz, sucursala este supusă unei duble
înregistrări atât la sediul unde funcţionează cât şi la sediul societăţii fondatoare.
Celelalte sedii secundare (agenţii, reprezentanţe şi alte asemenea sedii) se
menţionează numai în cadrul înmatriculării societăţii în registrul comerţului sediului
principal.
Reprezentantul sucursale este obligat să depună semnătura sa la registrul
comerţului în condiţiile prevăzute de lege pentru reprezentanţii societăţii comerciale
(art. 45 alin. 2 din Legea nr. 31/1990).

2.8. Personalitatea juridică a societăţii comerciale

2.8.1. Noţiunea şi elementele caracteristice ale societăţii comerciale.

Încă din primul său articol legea română a societăţilor comerciale stabileşte
că: ,,în vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi persoanele juridice
se pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale, cu respectarea dispoziţiilor
prezentei legi” (art. 1 alin. 1 din Legea nr. 31/1990),
Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române”
(art. 1 alin. 2 din lege).
Aşa cum am arătat societatea comercială dobândeşte personalitate juridică
prin constituirea ei în condiţiile legii, din momentul înmatriculării în registrul
comerţului (art. 40 din Legea nr. 31/1990).
Ca personalitate juridică, societatea comercială a fost definită pornind de la
elementele de identificare a acesteia aşa cum sunt enumerate de art. 26 lit. e din
Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.
155
 Astfel societatea comercială ca subiect de drept (persoană juridică) a fost
denumită ca o structură de persoane constituită în condiţiile legii, având un
patrimoniu propriu, destinat realizării obiectului de activitate comercială conform
voinţei sale sociale ca titulară de drepturi subiective şi obligaţii comerciale, în scopul
obţinerii de beneficii245.
În doctrina dreptului comercial societatea comercială ca persoană juridică are
o existenţă abstractă fiind socotită o ficţiune a legii246.
Ca şi în cazul oricărei persoane juridice la societatea comercială sunt prezente
acele elemente care configurează personalitatea juridică a acestei structuri:
organizarea de sine stătătoare (proprie) materializată prin existenţa organelor de
conducere ce vor reprezenta societatea în raporturile juridice cu terţii; un patrimoniu
propriu distinct de cel al asociaţilor; un scop bine definit şi un obiect de activitate
propriu.
2.8.2. Atributele de identificare ale societăţii comerciale
Ca orice subiect de drept, societatea comercială se identifică prin anumite
elemente de individualizare proprii care se deosebesc de cele ale asociaţilor ce o
compun.
Societatea comercială trebuie să aibă propria sa denumire 8firmă şi dacă este
cazul şi emblemă), propriu sediu şi propria personalitate. Aceste trei elemente
distincte nu au o legătură obligatorie cu numele, domiciliul şi cetăţenia asociaţilor
persoane fizice, ori cu denumirea, sediul sau naţionalitatea asociaţilor persoane
juridice.
În individualizarea societăţii comerciale ca persoană juridică au un anumit
rol: forma juridică a societăţii; voinţa proprie a acesteia, capacitatea juridică şi
patrimoniul propriu.
2.8.2.1. Firma şi emblema societăţii comerciale. Acestea nu sunt numai
elemente incorporale ale fondului de comerţ ci şi atribute de individualizare a
societăţii comerciale.

245
A se vedea Elena Cârcei, Drept comercial român, op.cit., p. 101;
246
Vezi D.D. Gerota, Curs de societăţi, op. cit., p. 12; Yolanda Eminescu, Teoria generală a personalităţii juridice, p.
15 – 27; Ghe. Beleiu, Drept civil, op.cit., 1983, p. 348;
156
 Orice societate comercială trebuie să aibă o firmă proprie şi dacă este cazul o
emblemă. Aceste elemente se stabilesc în mod obligatoriu prin actul constitutiv al
societăţii (contractul de societate şi respectiv statutul societăţii).
a) Firma societăţii comerciale reprezintă elementul de identificare al
societăţii în activitatea comercială.
Potrivit art. 30 alin. 1 din Legea nr. 26/1990, firma este numele sau, după caz,
denumirea sub care un profesionist îşi exercită comerţul şi sub care semnează.
În mod obligatoriu firma trebuie menţionată în actul constitutiv al societăţii
comerciale (art. 7 lit. b şi art. 8 lit. b din Legea nr. 31/1990).
Conţinutul firmei este reglementat în mod diferenţiat de Legea nr. 26/1990, în
funcţie de forma juridică a societăţii comerciale. În cazul societăţilor de persoane ea
constă într-un nume iar în cazul societăţilor de capitaluri, într-o denumire proprie.
Firma unei societăţi în nume colectiv cuprinde numele a cel puţin unuia
dintre asociaţi, urmat de menţiunea ,,societate în nume colectiv”, scrisă în întregime.
Legea are în vedere numele şi prenumele asociaţilor sau numele şi iniţiala prenumelui
acestuia.
Firma unei societăţi în comandită simplă cuprinde de asemenea numele a
cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi însoţit de menţiunea ,,societate în
comandită”, scrisă în întregime.
Firma unei societăţi pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni se compune
dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi. Denumirea
respectivă trebuie însoţită de menţiunea scrisă în întregime ,,societate pe acţiuni” sau
prescurtat ,,S.A.”, respectiv ,,societate în comandită pe acţiuni”.
Firma societăţii cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire
proprie, la care se poată adăuga numele unuia sau mai multor asociaţi, însoţită de
menţiunea scrisă în întregime ,,societate cu răspundere limitată” sau
prescurtat ,,S.R.L.”.
Cerinţa imperativă a legii cu privire la firma societăţii stabilită de către
asociaţi este ca numele sau denumirea pe care au ales-o să se deosebească în mod
evident de celelalte firme existente, inclusiv faţă de cele folosite de profesioniştii din
sectorul public (art. 38 din Legea nr. 26/1990).
157
 Competenţa verificării îndeplinirii condiţiilor stabilite de lege cu privire la
firma şi/sau emblema societăţii aparţine oficiului registrului comerţului. Când acest
oficiu constată că o firmă nouă este asemănătoare ori se poate confunda cu o alta deja
înregistrată, este obligat să solicite angajaţilor completarea denumirii cu o menţiune
care să deosebească firma, fie prin desemnarea mai precisă a persoanei, fie prin
indicarea mai precisă a comerţului exercitat sau în orice alt mod247. Dacă nu sunt
introduse aceste elemente de deosebire şi există posibilitatea unor confuzii cu alte
firme înregistrate, oficiul registrului comerţului trebuie să refuze înscrierea firmei
respective (art. 39 din Legea nr. 26/1990).
b) Emblema societăţii comerciale este un alt element de identificare
facultativ, al societăţii. Potrivit legii emblema reprezintă semnul sau denumirea care
deosebeşte o societate de o altă societate ce desfăşoară acelaşi gen de activitate (art.
30 alin. 2 din Legea nr. 26/1990).
Fiind un element de identificare facultativ şi suplimentar al profesionistului
în câmpul activităţii comerciale, emblema are un regim juridic diferit de cel al firmei.
Verificarea disponibilităţilor firmei şi a emblemei se face de către oficiul
registrului comerţului, înainte de întocmirea actelor constitutive sau, după caz, de
modificarea firmei şi/sau a emblemei (art. 39 alin. 2 din Legea nr. 26/1990).
2.8.2.2. Sediul societăţii comerciale este atributul de identificare menit să
situeze societatea în spaţiu, în cadrul raporturilor juridice la care aceasta participă.
Pentru a-l distinge de domiciliul asociaţilor, sediul societăţii mai poartă denumirea de
sediu social şi este definit ca fiind locul unde îşi desfăşoară activitatea organele de
decizie şi de administrare ale societăţii comerciale.
Asociaţii sunt obligaţi să menţioneze sediul în actul constitutiv al societăţii
comerciale (art. 7 lit. b şi art. 8 lit. b din Legea nr. 31/1990).
Legea nu cuprinde nici o dispoziţie referitoare la criteriile de stabilire a
sediului societăţii, astfel că asociaţii au deplină libertate în alegerea sediului social.
De regulă ei optează pentru locul unde se vor găsi organele de conducere ale
societăţii.

247
Vezi St. D. Cărpenaru, op.cit., Ed. 2000, p. 195;

158
 Determinarea sediului societăţii are în acelaşi timp o importanţă practică sub
mai multe aspecte:
- în raport cu sediul se stabileşte naţionalitatea societăţii comerciale;
sediul societăţii este locul în care se realizează anumite activităţi procedurale;
la sediul social se comunică societăţii toate actele procedurale şi în raport de acest
sediu se determină instanţa competentă să soluţioneze litigiile în care societatea apare
în calitate procesuală de reclamantă sau pârâtă;
- fiind un element de identificare important pentru viaţa societăţii, sediul
social poate fi schimbat numai prin modificarea actelor constitutive ale societăţii, în
condiţiile stabilite de art. 199 din Legea nr. 31/1990.

2.8.2.3. Naţionalitatea societăţii comerciale, constituie un alt element de

identificare a societăţii. Indiferent de cetăţenia asociaţilor persoane fizice sau de
naţionalitatea asociaţilor persoane juridice, societatea comercială ce se constituie are
propria sa naţionalitate.
Naţionalitatea societăţii comerciale nu este privită în sensul tehnic al
apartenenţei unui individ la un anumit stat ci trebuie avut în vedere sensul statutului
juridic al societăţii, de calificare a legii aplicabile constituirii, funcţionării, dizolvării
şi lichidării societăţii comerciale. Cu cuvinte, în funcţie de naţionalitatea ei, se
determină legea aplicabilă persoanei juridice (în speţă societăţii comerciale).
În funcţie de dreptul naţional al unor state pentru determinarea naţionalităţii
societăţii comerciale sunt folosite criterii diferite: cetăţenia asociaţilor; locul
constituirii societăţii; sediul social; centrul afacerilor etc248.
Legea română a societăţilor comerciale a stabilit drept criteriu unic sediul
societăţii pentru determinarea naţionalităţii acesteia. Astfel, art. 1 alin. 2 din Legea nr.
31/1990 stabileşte că: ,,societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane
juridice române”.
Această regulă se aplică şi în cazul societăţilor comerciale cu participare
străină de capital ce funcţionează în România ori/şi au constituit pe teritoriul ţării

248
Pentru dezvoltare a se vedea: I.L. Georgescu, op.cit., vol. II, p. 102 – 108;
159
noastre filiale sau sucursale ori alte sedii secundare (art. 280 şi art. 44 din Legea nr.
31/1990).
Potrivit acestor dispoziţii legale şi societatea comercială cu participare străină
de capital constituită în România este de naţionalitate română având sediul în
România. În privinţa filialei, sucursalei, reprezentanţei sau altui sediu secundar fără
personalitate juridică pe lângă criteriul sediului, legea română cere ca dreptul de a
constitui aceste dezmembrăminte în ţară străină să fie recunoscut şi de legea ţării în
care funcţionează societatea comercială – mamă.
2.8.3. Voinţa societăţii comerciale
Ca orice persoană juridică şi societatea comercială are o voinţă proprie de
sine stătătoare, care nu se confundă cu voinţele asociaţilor.
Pentru analiza mecanismului de formare şi manifestare a voinţei societăţii
trebuie să ţinem seama că societatea comercială este un procedeu tehnico – juridic
fiind constituită cu o finalitate bine determinată, şi anume, pentru punerea în valoare
în comun a resurselor şi capacităţilor mai multor persoane (fizice şi juridice) cu
scopul obţinerii de profit şi împărţirii beneficiilor rezultate.
În consecinţă, având o existenţă organică şi nici o voinţă naturală, legea
atribuie societăţii comerciale voinţa persoanelor fizice sau a reprezentanţilor
persoanelor juridice care o compun, în măsura în care aceste voinţe acţionează pentru
realizarea scopului societăţii comerciale. În acelaşi timp, voinţa societăţii nu
reprezintă o însumare mecanică a voinţelor asociaţilor care o compun, ci ea reprezintă
o calitate nouă rezultată ca un vector al acelor voinţe individuale subordonate unui
scop comun249.
Voinţa societăţii comerciale este o rezultantă a voinţelor individuale ale
asociaţilor manifestate în adunarea generală. Ea devine o voinţă colectivă ce se
formează ca voinţă socială pe baza principiului majorităţii în adunarea generală a
asociaţilor, indiferent de forma juridică a societăţii.
Existenţa voinţei sociale formate ca o majoritate a voinţei asociaţilor în
adunarea generală a fost consacrată şi de legea societăţilor comerciale. Potrivit art.
131 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, hotărârile luate de adunarea generală în limitele
A se vedea D. D. Gerota, Curs de societăţi comerciale, p. 27 – 28; I.L. Georgescu, op.cit., p. 108 – 109 şi St.
249

Cărpenaru, op.cit., p. 196;

160
legii sau actului constitutiv sunt obligatorii chiar pentru asociaţii care nu au luat parte
la adunare sau au votat contra.
Referitor la formarea voinţei sociale Legea nr. 31/1990 face anumite
distincţii, în funcţie de forma juridică a societăţii comerciale.
În cazul societăţilor de persoane (societatea în nume colectiv şi în comandită
simplă), asociaţii pot lua hotărâri valabile cu majoritatea absolută a capitalului social,
în cazurile prevăzute expres de lege şi anume:
- în caz de divergenţă între administratorii societăţii (art. 76 din Legea nr.
31/1990);
- pentru alegerea ulterioară a administratorilor societăţii (art. 77 alin. 1 din
lege);
- în cazul opoziţiei unui administrator al societăţii cu privire la o operaţiune
ce depăşeşte limitele obişnuite (art. 78 alin. 2);
- pentru aprobarea bilanţului contabil şi pentru deciziile referitoare la
răspunderile administratorilor (art. 86 din lege).
Alături de alţi autori considerăm că principiul majorităţii absolute a
capitalului social îşi găseşte aplicarea şi în celelalte cazuri privind societăţile de
persoane, care nu sunt menţionate de lege, cu excepţia situaţiilor de modificare a
actului constitutiv (contractului de societate) pentru care este necesar votul tuturor
asociaţilor250.
La societăţile de capitaluri, principiul majorităţii se aplică în cazul tuturor
hotărârilor adunărilor generale ale acţionarilor. Se are în vedere majoritatea raportată
la capitalul social şi nu la numărul asociaţilor.
Condiţiile de cvorum şi majoritate sunt reglementate de art. 112 şi respectiv
art. 115 din Legea nr. 31/1990 şi diferă după cum este vorba de adunarea generală
ordinară sau extraordinară şi în funcţie de prima ori a doua provocare.
Pentru societatea cu răspundere limitată adunarea asociaţilor ia decizii cu
votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, iar pentru
modificarea actelor constitutive, cu votul tuturor asociaţilor (art. 187 din Legea nr.

250
Vezi St. D. Cărpenaru, op.cit., Ed. 2000, p. 197, iar pentru un punct de vedere diferit, O. Căpăţână, op.cit., p. 303;
161
31/1990). În cazul acestei forme juridice de societate este necesară o dublă condiţie,
majoritatea fiind raportată, atât la numărul asociaţilor, cât şi la capitalul social.
La toate formele juridice de societăţi comerciale, voinţa socială, ca rezultat al
voinţei colective a asociaţilor este valorificată în raporturile la care participă
societatea prin anumite persoane care au fost investite cu puterea de reprezentare.
Prin aceşti reprezentanţi împuterniciţi de actul constitutiv sau în virtutea legii,
societatea încheie acte juridice, dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii.
Dreptul de reprezentare poate fi conferit unui asociat ori unei persoane din
afara societăţii, iniţial prin actele constitutive şi ulterior prin voinţa asociaţilor
exprimată în adunarea generală în condiţiile stabilite de lege.
2.8.4. Capacitatea juridică a societăţii comerciale
Societatea comercială ca orice persoană juridică, are o capacitate proprie
formată din capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Legea societăţilor comerciale nu cuprinde dispoziţiile speciale privind
capacitatea juridică a societăţilor astfel încât sunt aplicabile normele generale de
principiu stabilite de Decretul nr. 31/1954 adaptate la specificul societăţilor
comerciale251.
2.8.4.1. Capacitatea de folosinţă a societăţii comerciale se compune din
aptitudinea acestei persoane juridice de a avea drepturi şi obligaţii.
Societatea comercială dobândeşte capacitate de folosinţă din ziua
înmatriculării în registrul comerţului (art. 40 din Legea nr. 31/1990). Dar societatea
are o capacitate de folosinţă restrânsă încă de la data autentificării actelor
constitutive. Aceasta priveşte însă numai drepturile constituite în favoarea ei,
îndeplinirea obligaţiilor şi a tuturor măsurilor preliminare strict necesare înfiinţării
societăţii în mod legal (art. 33 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954).
În principiu, societatea comercială poate avea orice drepturi şi obligaţii. Dar
în realitate ea dobândeşte drepturi şi îşi asumă acele obligaţii patrimoniale şi
nepatrimoniale privind săvârşirea faptelor de comerţ ce fac obiectul său de activitate.
În deplină concordanţă cu prevederile art. 34 din Decretul nr. 31/1954 societatea

251
Vezi Ghe. Beleiu, Capacitaea juridică a societăţilor comerciale din România, în R.D.C. nr. 1/1991, p. 35 şi urm.;
162
comercială are o capacitate de folosinţă specializată circumscrisă scopului său stabilit
prin lege, actul de înfiinţare sau statut şi care se reflectă în obiectul societăţii.
Actele juridice pe care societatea comercială le încheie fără a fi circumscrise
strict scopului şi obiectului de activitate ale acesteia sunt lovite de nulitate potrivit art.
34 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954.
2.8.4.2. Capacitatea de exerciţiu a societăţii comerciale constă în
aptitudinea acesteia de a-şi asuma obligaţii prin actele juridice încheiate. Având
calitatea de persoană juridică (subiect de drept de sine distinct) societatea comercială
dispune şi de capacitatea de exerciţiu necesară pentru a putea participa în nume
propriu la diferitele raporturi juridice necesare bunei funcţionări.
Potrivit art. 35 din Decretul nr. 31/1954 persoana juridică îşi exercită
drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin organele sale. Actele juridice
efectuate de organele persoanei juridice în limitele puterilor ce le-au fost conferite,
sunt actele persoanei juridice însăşi fiind recunoscute ca atare.
Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 stabileşte că societatea comercială
are organe proprii de deliberare şi decizie (adunarea asociaţilor), organe de gestiune
şi administrare (administratorii) şi organe de control asupra modului de gestionare a
activităţii societăţii (cenzorii).
Organul sau organele prin care societatea comercială dobândeşte drepturi şi
îşi asumă obligaţii încheind acte juridice este administratorul (administratorii) investit
cu putere de reprezentare (reprezentanţii) a societăţii în relaţiile cu terţii.
Dreptul de reprezentare nu aparţine oricărui administrator. Acesta este un
drept special ce se deosebeşte de dreptul general de administrare care include numai
puterea de gestiune internă a societăţii252.
Dreptul de reprezentare aparţine numai acelor administratori cărora le-a fost
conferită această putere de reprezentare prin actul constitutiv al societăţii sau ulterior
de către adunarea generală a asociaţilor care a decis în acest sens cu respectarea
condiţiilor de cvorum şi de participare stabilite de lege.

252
A se vedea I.L.Georgescu, op.cit., vol.II, p. 109;
163
 În ce priveşte drepturile, obligaţiile şi răspunderile administratorilor, acestea
sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandatul comercial şi de cele special
prevăzute de Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale.
Mandatul administratorilor are o dublă natură juridică, contractuală rezultată
din actul constitutiv al societăţii şi legală, rezultată din dispoziţiile imperative ale
legii.
Ca orice persoană juridică şi societatea comercială are o capacitate de
exerciţiu specializată, circumscrisă obiectului său de activitate prevăzut prin actul
constitutiv.
Societatea comercială dobândeşte o capacitate de exerciţiu anticipată
necesară constituirii sale legale şi o capacitate de exerciţiu deplină din momentul
înmatriculării în registrul comerţului, cu condiţia să fi fost desemnat administratorul
care să reprezinte societatea.
Administratorii sunt obligaţi să acţioneze numai potrivit interesului social,
deoarece în caz contrar vor răspunde personal pentru actele juridice încheiate în
numele societăţii dar nerecunoscute de aceasta ori pentru operaţiunile care au depăşit
limitele mandatului şi ale puterilor încredinţate administratorilor.

2.8.5. Patrimoniul societăţii comerciale

2.8.5.1. Autonomia patrimoniului societăţii comerciale
Societatea comercială constituită în condiţiile legii este investită cu
personalitate juridică ca urmare a faptului că întruneşte toate elementele constitutive
ale unui subiect de drept, persoană juridică.
Pe lângă organizarea de sine stătătoare şi un anumit scop şi finalitate, ambele
materializate prin voinţa şi capacitatea juridică proprie, societatea comercială dispune
de un patrimoniu propriu.
Patrimoniul societăţii comerciale are un caracter autonom distinct şi
inconfundabil faţă de patrimoniile personale ale asociaţilor care o compun. Acest
patrimoniu social este compus din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale
care aparţin societăţii comerciale. El cuprinde activul social şi pasivul social,

164
componente care pentru buna funcţionare a societăţii trebuie să se afle într-un relativ
echilibru favorabil activului social.
Activul social cuprinde toate drepturile patrimoniale, reale sau de creanţă
referitoare, în principal la bunurile şi valorile aduse de asociaţi ca aport la constituirea
societăţii precum şi a celor dobândite pe parcursul funcţionării societăţii inclusiv a
beneficiilor ce nu au fost distribuite asociaţilor.
Pasivul social cuprinde toate obligaţiile patrimoniale ale societăţii de natură
contractuală şi extracontractuală.
2.8.5.2. Consecinţele autonomiei patrimoniului societăţii comerciale
Caracterul autonom al patrimoniului societăţii, distinct de patrimoniile proprii
ale asociaţilor are anumite consecinţe juridice care în doctrina dreptului comercial au
fost grupate în patru categorii253.
Bunurile aduse ca aport de către asociaţi ies din patrimoniul acestora şi intră
în patrimoniul societăţii.
Atunci când prin actul constitutiv al societăţii nu se dispune în alt mod,
bunurile aduse cu titlu de aport la capitalul social de către asociaţi devin proprietatea
societăţii comerciale respective (art. 65 din Legea nr. 31/1990).
În acest caz asociaţii nu mai au nici un drept asupra bunurilor aduse ca aport.
În schimbul lor ei vor dobândi fracţiuni ale capitalului social sub forma unor părţi de
interes, părţi sociale sau acţiuni, care le conferă un drept de creanţă asupra societăţii
comerciale cu toate consecinţele specifice care rezultă din această participare la
constituirea capitalului social şi în limita valorii fracţiunilor deţinute.
Aceste titluri de participare la capitalul social conferă persoanelor ce le deţin
calitatea de asociat sau acţionar în funcţie de forma juridică a societăţii şi drepturile
sociale specifice: de a participa la luarea deciziilor în adunarea generală; dreptul la
beneficii şi la împărţirea activului social atunci când societatea intră în dizolvare şi
lichidare.
Aceste bunuri aduse ca aport la constituirea capitalului social ce au intrat în
patrimoniul societăţii nu mai pot fi urmărite de creditorii personali ai asociaţilor,
indiferent de data creanţei lor. Pe toată durata funcţionării societăţii creditorii
253
A se vedea I.L.Georgescu, op.cit., p. 114 – 118; M. de Juglart, B. Ippoloto, op.cit., vol. II, p. 107 – 109 şi St.
Cărpenaru, op.cit., p. 199 – 200;
165
asociaţilor pot să-şi exercite drepturile lor de creanţă numai asupra părţii din
beneficiile cuvenite asociatului, debitor personal, după bilanţul contabil, iar al
dizolvarea societăţii, asupra părţii ce i s-ar cuveni eventual prin lichidare (art. 66 alin.
1 din Legea nr. 31/1990).
De asemenea creditorii personali ai asociaţilor au dreptul să pună poprire
asupra părţilor ce s-ar cuveni asociaţilor prin lichidare ori pot sechestra şi vinde
acţiunile deţinute de debitorii lor (art. 66 alin. 2 din Legea nr. 31/1990).
Aceste drepturi speciale de poprire respectiv de sechestru şi vânzare asupra
părţilor cuvenite din lichidare ori a acţiunilor deţinute de asociaţii sau acţionarii
debitori nu încalcă principiul autonomiei patrimoniului societăţii comerciale deoarece
aceste bunuri supuse acţiunilor civile specifice fac parte din patrimoniul asociaţilor şi
nu afectează patrimoniul social.
Bunurile aduse ca aport de către asociaţi şi cuprinse în activul social,
formează gajul general al creditorilor sociali. Consecinţa este că aceste bunuri vor
putea fi urmărite numai de către creditorii societăţii, pentru obligaţiile speciale
asumate indiferent de izvorul lor. Este exclus un concurs al creditorilor sociali cu
creditorii asociaţi în privinţa acestor bunuri care au intrat în patrimoniul societăţii
comerciale.
Numai în mod excepţional, creditorii sociali beneficiază, pe lângă dreptul de
gaj asupra bunurilor din patrimoniul societăţii şi de un drept de gaj general asupra
bunurilor sin patrimoniul personal al unor anumite categorii de asociaţi. Este cazul
societăţilor în nume colectiv şi în comandită, în care asociaţii, respectiv asociaţii
comanditaţi au o răspundere nelimitată şi solidară pentru obligaţiile asumate de aceste
forme juridice de societăţi comerciale.
Obligaţiile societăţii faţă de terţi nu se pot compensa cu obligaţiile terţilor
faţă de asociaţi. Această consecinţă a autonomiei patrimoniului societăţii comerciale
face să nu fie posibilă aplicarea compensaţiei ca modalitate de stingere a obligaţiilor,
nefiind îndeplinite condiţiile impuse de lege.
Potrivit art. 1145 Cod civil compensaţia poate opera numai dacă obligaţia
există între aceleaşi persoane (condiţia identităţii de persoane) care să aibă calităţi
diferite de creditor şi debitor în acelaşi timp, una faţă de cealaltă.
166
 Autonomia patrimoniului societăţii comerciale faţă de patrimoniul asociaţilor
face să avem subiecte de drept distincte participante la raporturi juridice diferite a
căror obligaţii nu se pot stinge prin compensaţie.
Spre exemplu, obligaţia societăţii faţă de un terţ nu poate fi compensată cu o
obligaţie a unui asociat faţă de acelaşi terţ chiar dacă cele două obligaţii sunt egale ca
valoare deoarece ele s-au născut din raporturi juridice diferite şi sunt garantate cu
patrimonii diferite.
Aplicarea procedurii falimentului faţă de societatea priveşte numai
patrimoniul societăţii nu şi pe cel al asociatului.
Fiind distinct faţă de patrimoniul asociaţilor procedura falimentului vizează
exclusiv patrimoniul societăţii comerciale care şi-a încetat plăţile pentru datoriile sale
comerciale. Această procedură specială nu se poate extinde asupra patrimoniilor
asociaţilor (art. 22 din Legea nr. 64/1995).

2.8.6. Efectele juridice ale calităţii de persoană juridică a societăţii

comerciale.
Ca şi în cazul oricărei persoane juridice şi personalitatea juridică a societăţii
comerciale are anumite consecinţe. Doctrina de drept privat are în vedere în principal
următoarele: dreptul societăţii de a participa în nume propriu la raporturile juridice;
răspunderea societăţii pentru obligaţiile sociale; dreptul societăţii de a sta în justiţie,
ca reclamantă sau pârâtă.

2.8.6.1. Dreptul societăţii de a participa în nume propriu la raporturile

juridice.
Ca persoană juridică, subiect de drept de sine distinct, societatea comercială
are dreptul să participe în nume propriu la raporturile juridice necesare constituirii şi
funcţionării ei potrivit legii şi actului său constitutiv. Ea poate să dobândească
drepturi şi să îşi asume obligaţii săvârşind acte juridice prin organele sale (art. 34
alin. 1 din Decretul nr. 31/1954).

167
 Ca organe de administrare şi gestiune, administratorii societăţii pot face toate
operaţiile necesare aducerii la îndeplinire a obiectului societăţii, în afară de restricţiile
stabilite prin actul constitutiv (art. 70 din Legea nr. 31/1990).
Raporturile juridice la care participă societatea sunt determinate de
specialitatea capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu, precum şi de particularităţile
obiectului său de activitate. În principal aceste raporturi juridice sunt de drept
comercial fiind guvernate de codul comercial şi legile comerciale speciale prin
normele referitoare la actele, faptele juridice şi operaţiunile ce constituie fapte de
comerţ.
Caracterul specific al acestor raporturi juridice la care participă societatea
comercială rezultă din faptul că ele sunt supuse unor reglementări speciale prevăzute
de Titlul V al Cărţii I din Codul comercial român, intitulat ,,Despre obligaţiile
comerciale în general”.

2.8.6.2. Dreptul societăţii de a participa în justiţie în calitate de

reclamantă sau pârâtă constituie o altă consecinţă a calităţii de persoană juridică a
societăţii comerciale.
Fiind un subiect de drept distinct faţă de persoana asociaţilor, societatea
comercială dispune pe lângă alte drepturi şi obligaţii şi de cele procesuale.
În virtutea acestor drepturi şi obligaţii procesuale (ca o categorie specifică)
societatea comercială poate participa în justiţie în calitate de reclamantă sau pârâtă,
prin reprezentanţii săi legali, în cauzele de natură comercială sau civilă şi se poate
constitui parte civilă în cauzele penale254.
Art. 87 pct. 2 Cod procedură civilă prevede, în acest sens, că persoanele
juridice de drept privat vor fi citate prin reprezentanţii lor, la sediul principal al
administratorilor sau la cel al sucursalei din circumscripţia instanţei competente255.
Aceste dispoziţii legale de principiu impun anumite consecinţe:

254
În acest sens s-a pronunţat jurisprudenţa. Vezi C.S.J., secţ. Com., dec. nr. 789 din 28 iulie 1996, în R.D.C. nr. 4/1998,
p. 112;
255
Vezi C.S.J. secţ.com.dec.nr. 169/1996, în R.D.C. NR. 7-8/1997, P. 163;
168
 a) în cererea de chemare în judecată trebuie să se menţioneze numele şi
prenumele reprezentantului legal al societăţii, fără a fi necesară precizarea numelui şi
prenumelui tuturor asociaţilor;
b) în calitate de pârâtă, va fi citată societatea prin reprezentanţii ei, iar nu şi
asociaţii care fac parte din societate256; această citare nu implică menţionarea numelui
şi prenumelui reprezentantului societăţii; aceste persoane fizice trebuie să facă
dovada în faţa instanţei la care au fost citate, că au investitura legală să reprezinte
societatea la momentul respectiv257.

2.8.6.3.Răspunderea societăţii pentru obligaţiile sociale. Ca persoană

juridică distinctă faţă de asociaţii ce o compun, societatea comercială va răspunde
pentru nerespectarea obligaţiilor sociale asumate258.
Creditorii societăţii au un drept de gaj general asupra patrimoniului propriu al
societăţii comerciale.
Societatea comercială urmează să răspundă numai în cazul nerespectării
obligaţiilor asumate în numele său de persoanele care o reprezintă în mod legal
(administratorii cu putere de reprezentare ori alte persoane investite în condiţiile
legii).
Temeiul răspunderii rezultă din izvorul obligaţiilor sociale asumate. Când
obligaţiile societăţii comerciale rezultă dintr-un contract, răspunderea pentru
neexecutarea lor este una contractuală şi se angajează potrivit art. 1080, 1082 şi 1083
din Cod civil. Dacă izvorul obligaţiilor sociale sunt fapte juridice, răspunderea
societăţii este de natură delictuală în temeiul art. 998 – 999 Cod civil.
Pentru angajarea răspunderii societăţii trebuie îndeplinite condiţiile dreptului
comun (dreptului civil) privind răspunderea contractuală sau după caz delictuală.
În cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită, potrivit art. 3
alin. 2 şi art. 85 din Legea nr. 31/1990, răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor
sociale revine atât acestor forme juridice de societăţi comerciale cât şi asociaţilor în
nume colectiv şi respectiv asociaţilor comanditaţi.
256
Vezi Cas. III dec. din 25 februarie 21936 în R.D.C., 1936, P. 640;
257
Vezi Cas. III dec. din 14 OCTOMBRIE 1936 ÎN r.d.c., 1937, p. 61;
258
Vezi St. D. Cărpenaru, op.cit., Ed. 2000, p. 201 -203. Pentru dezvoltare a se veea C. Dârsan, Al. Ţiclea şi alţii,
op.cit., vol.I, p. 223 – 273;
169
 Alături de alţi autori259 considerăm că societăţii în nume colectiv şi societăţii
în comandită, pentru neexecutarea obligaţiilor sociale le revine o răspundere civilă
directă. Asociaţii în nume colectiv şi comanditaţii au o răspundere nelimitată şi
solidară, dar ei vor răspunde numai în subsidiar pentru obligaţiile asumate de aceste
forme juridice de societăţi comerciale.
Creditorii sociali se vor îndrepta direct împotriva societăţii pentru
nerespectarea obligaţiilor sociale asumate şi numai în măsura în care patrimoniul
societăţii se va dovedi a fi neîndestulător, urmează să răspundă cu patrimoniul lor
asociaţii în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi.
În aceste cazuri hotărârea judecătorească obţinută împotriva societăţii este
opozabilă şi asociaţilor menţionaţi. Dar executarea silită se va îndrepta mai întâi
împotriva patrimoniului societăţii şi numai în măsura în care nu au fost satisfăcute
interesele creditorilor sociali, această executare va avea în vedere şi patrimoniul
personal al asociaţilor în nume colectiv respectiv al asociaţilor comanditaţi.
Fiind o obligaţie comercială, creditorii sociali pot urmări în subsidiar pe
oricare dintre asociaţii în nume colectiv sau comanditaţi. Asociatul care a achitat
întreaga datorie are dreptul la acţiune împotriva celorlalţi asociaţi obligaţi în solidar
pentru partea ce revine fiecăruia potrivit art. 4052 Cod.civ.

259
Vezi St. D. Cărpenaru, op.cit., Ed. 2000, p. 201 -202.s
170
 PROCEDURA INSOLVENŢEI

Subsecţiunea I: Aspecte introductive privind procedurii insolvenţei

Scopul declarat al Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei (LPI) îl
reprezintă instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului
aflat în insolvenţă, prin procedură colectivă înţelegând procedura în care creditorii
recunoscuţi participă împreună la urmărirea şi recuperarea creanţelor lor, în modalităţile
prevăzute de lege.
Pentru realizarea creanţelor creditorilor, LPI instituie două tipuri de proceduri,
având în vedere dimensiunile debitorului şi a problematicii cu care acesta se confruntă,
una generală, aplicabilă debitorilor de anvergură, cu posibile şanse de redresare, cealaltă
simplificată, suplă şi rapidă, care vizează eliminarea rapidă din viaţa economică a
debitorilor de dimensiuni reduse sau, după caz, a debitorilor a căror organizare suferă,
astfel:
 procedura generală - procedura prin care un debitor care îndeplineşte anumite
condiţii (prevăzute de art. 1 alin. 1 LPI), intră, după perioada de observaţie 260,
succesiv, în procedura de reorganizare judiciară şi în procedura falimentului
sau, separat, numai în reorganizarea judiciară ori doar în procedura
falimentului;
 procedura simplificată - procedura aplicabilă anumitor categorii de debitori
(art. 1 alin. 2 LPI) prin care debitorul intră direct în procedura falimentului, fie
odată cu deschiderea procedurii insolvenţei, fie după o perioadă de observaţie
de maximum 60 de zile.
Modalităţile efective de realizare a procedurii insolvenţei rămân în continuare
procedura (faza) reorganizării judiciare şi procedura falimentului, diferenţiate de
obiectivul urmărit - redresarea debitorului respectiv, transformarea activului patrimonial
în lichidităţi şi plata datoriilor debitorului.
Procedura reorganizării judiciare este procedura care se aplică debitorului
persoană juridică, în vederea achitării datoriilor debitorului, conform programului de

260
Perioada de observaţie este perioada cuprinsă între data deschiderii procedurii şi data confirmării planului de reorganizare sau,
după caz, intrării în faliment.
171
plată a creanţelor. Ea presupune întocmirea, aprobarea, implementarea şi respectarea
unui plan de reorganizare, având ca obiect, fie restructurarea operaţională şi/sau
financiară a activităţii debitorului, fie lichidarea unor bunuri din averea debitorului.
Aplicarea procedurii reorganizării judiciare presupune continuarea activităţii
debitorului, urmărind obţinerea sumelor de bani necesare pentru plata creanţelor
creditorilor.
Procedura falimentului este procedura concursuală colectivă şi egalitară care se
aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului
debitorului. Aplicarea procedurii falimentului are drept consecinţă încetarea activităţii
debitorului, urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.
În concluzie, procedura insolvenţei constituie un ansamblu de norme juridice,
prin care se urmăreşte obţinerea fondurilor băneşti pentru plata datoriilor debitorului
aflat în insolvenţă faţă de creditorii săi, în condiţiile stabilite diferenţiat pe categorii de
debitori, prin reorganizarea judiciară bazată pe un plan de reorganizare sau prin
faliment.

Subsecţiunea a II-a: Participanţii la procedura insolvenţei

A. Organele care aplică procedura insolvenţei
Potrivit dispoziţiilor art. 5 LPI, organele care aplică procedura sunt: instanţele
judecătoreşti, judecătorul-sindic, administratorul judiciar şi lichidatorul. Pe lângă
aceste organe, la procedură mai participă: adunarea creditorilor, comitetul creditorilor,
administratorul special ori debitorul, după caz, precum şi unele persoane de specialitate
(experţi) chemate să ajute pe judecătorul-sindic, administratorul judiciar sau
lichidatorul, în anumite domenii în care sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Pe
toată durata desfăşurării procedurii, organele care aplică procedura vor trebui să
asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor prevăzute de lege, precum şi
realizarea, în condiţiile legii, a drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la aceste
acte şi operaţiuni.
1. Instanţele judecătoreşti
Procedura insolvenţei este o procedură judiciară. Ea se desfăşoară în faţa instanţei
de judecată, sub autoritatea şi prin intermediul acesteia. Sub aspectul competenţei

172
materiale, instanţele judecătoreşti competente să aplice procedura insolvenţei sunt:
tribunalul (în primă instanţă) şi curtea de apel (în recurs). Termenul de „instanţe
judecătoreşti” este nejustificat generic, pentru că „toate procedurile prevăzute de această
lege” sunt de competenţa exclusivă a tribunalului, curţii de apel fiindu-i rezervat doar un
rol de control judiciar pe care îl are oricum, conform dreptului comun261.
Tribunalul prin intermediul judecătorului-sindic
În materia procedurii insolvenţei, din punct de vedere material, competenţa
aparţine tribunalului, excepţie făcând doar judecarea recursului, care-i revine instanţei
ierarhic superioară - curtea de apel. Din punct de vedere teritorial, competenţa este
determinată de sediul debitorului, astfel cum figurează în registrul comerţului, respectiv
în registrul societăţilor agricole sau registrul asociaţilor şi fundaţiilor.
Toate procedurile prevăzute de Legea nr. 85/2006 date în competenţa exclusivă a
tribunalului, cu excepţia recursului, sunt exercitate de judecătorul-sindic. Repartizarea
cauzelor judecătorilor desemnaţi ca judecători-sindici se realizează în mod aleatoriu, în
sistem informatizat262, pentru a se evita desemnarea preferenţială de către preşedintele
tribunalului (principiul imparţialităţii justiţiei).
Judecătorul-sindic este un component al sistemului judecătoresc, el reprezentând,
în concepţia legii, instanţa de judecată în numele căreia îşi exercită atribuţiile stabilite
prin lege263. El este un complet format dintr-un singur judecător264. Hotărârile pronunţate
de judecătorul-sindic (încheieri sau sentinţe) sunt definitive şi executorii, putând fi
atacate doar cu recurs. Pe durata procedurii, judecătorul-sindic nu poate fi înlocuit.
Principalele atribuţii ale judecătorului-sindic le regăsim în art. 11 LPI, enumerarea
fiind exemplificativă, nu exhaustivă. Pe lângă acestea judecătorului-sindic revenindu-i şi
alte atribuţii desprinse din conţinutul legii:
a) pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii şi, după caz, de
intrare în faliment atât prin procedura generală, cât şi prin procedura
simplificată;

261
I. Turcu, Procedura insolvenţei profesioniştilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 233.
262
Art. 53 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005.
263
I. Turcu, op. cit , în Revista de drept comercial nr. 4/2000, p. 19-20; I Schiau, op. cit, p. 63-64.
264
Daniel-Octavian Păcurar, Rolul şi atribuţiile judecătorului-sindic în urma modificării Legii nr. 64/1995, Revista de drept
comercial nr. 4/2001, p. 94. Pentru o decizie a Curţii Constituţionale prin care aceasta s-a pronunţat în sensul că „judecătorul-sindic
nu se identifică cu instanţa judecătorească”, dată sub imperiul Legii nr. 64/1995, forma iniţială, a se vedea Decizia nr. 67 din 14
aprilie1997.
173
b) judecarea contestaţiei debitorului împotriva cererii introductive a cre-
ditorilor pentru începerea procedurii; judecarea opoziţiei creditorilor la
deschiderea procedurii;
c) desemnarea motivată, prin sentinţa de deschidere a procedurii, dintre
practicienii în insolvenţă care au depus ofertă de servicii în acest sens la
dosarul cauzei, a administratorului judiciar provizoriu, sau după caz a
lichidatorului care va administra procedura până la confirmarea sau, după
caz, înlocuirea sa, de către adunarea creditorilor, stabilirea remuneraţiei în
conformitate cu criteriile stabilite prin legea de organizare a profesiei de
practician în insolvenţă, precum şi a atribuţiilor acestuia pentru această
perioadă;
d) confirmarea, prin încheiere, a administratorului judiciar sau lichidatorului
desemnat de adunarea creditorilor, confirmarea onorariului negociat cu
adunarea creditorilor;
e) înlocuirea, pentru motive temeinice, prin încheiere, a administratorului judiciar
sau lichidatorului;
f) judecarea cererilor de a se ridica debitorului dreptul de a-şi mai conduce
activitatea;
g) judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de
conducere care au cauzat starea de insolvenţă, potrivit art. 138, sesizarea
organelor de cercetare penală în legătură cu săvârşirea infracţiunilor
prevăzute la art. 143-147 LPI;
h) judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidator
pentru anularea unor acte frauduloase şi a unor constituiri sau transferuri cu
caracter patrimonial, anterioare deschiderii procedurii;
i) judecarea contestaţiilor debitorului, ale comitetului creditorilor ori ale
oricărei persoane interesate împotriva măsurilor luate de administratorul
judiciar sau de lichidator;
j) admiterea şi confirmarea planului de reorganizare sau, după caz, de
lichidare, după votarea lui de către creditori;

174
 k) soluţionarea cererii administratorului judiciar sau a comitetului creditorilor
de întrerupere a procedurii de reorganizare judiciare şi de intrare în
faliment;
l) soluţionarea contestaţiilor formulate la rapoartele administratorului judiciar
sau lichidatorului;
m) judecarea acţiunii în anularea hotărârii adunării creditorilor;
n) pronunţarea hotărârii de închidere a procedurii.
În îndeplinirea îndatoririlor sale, judecătorul-sindic poate desemna persoane de
specialitate care să se pronunţe în anumite probleme. De exemplu, el poate cere părerea
unui practician în insolvenţă despre şansele de reuşită ale planului de reorganizare.
Desemnarea acestora se face prin încheiere, stabilindu-le şi retribuţia.
Atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii
administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului şi la procesele şi cererile de natură
judiciară aferente procedurii insolvenţei. În ceea ce priveşte atribuţiile manageriale,
acestea aparţin administratorului judiciar/lichidatorului ori debitorului, în cazul în care
acestuia nu i-a fost ridicat dreptul de a-şi administra patrimoniul. Deciziile manageriale
pot fi controlate sub aspectul oportunităţii de către creditori, prin organele acestora,
judecătorul-sindic pronunţându-se numai sub aspectul legalităţii hotărârilor luate.
Curtea de apel
Curtea de apel este instanţa de recurs pentru hotărârile pronunţate de
judecătorul-sindic în îndeplinirea atribuţiilor sale. Termenul de recurs este de 10 de
zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu prevede altfel.
Prin derogare de la dreptul comun (art. 300 alin. 2 şi 3 din C. pr. civ.),
hotărârile judecătorului-sindic nu pot fi suspendate de instanţa de recurs, excepţie
făcând doar hotărârile expres prevăzute de lege (art. 8 alin. 5 LPI)265:
 sentinţa de respingere a contestaţiei debitorului făcută în temeiul art. 33
alin. 4;
 sentinţa prin care se decide intrarea în procedura simplificată;
 sentinţa prin care se decide intrarea în procedura falimentului, pronunţată în
condiţiile art. 107;

265
Curtea de apel Bucureşti, secţ. a V-a comercială, dec. nr. 479/2001, în Pandectele române nr. 4/2002, p. 116-117.
175
  hotărârea de soluţionare a contestaţiei la planul de distribuire a fondurilor
obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe, făcută în temeiul art. 122
alin. 3.
Recursul va fi judecat de completuri specializate în termen de 30 de zile de la
înregistrarea dosarului la curtea de apel, citarea părţilor făcându-se potrivit dispoziţiilor
Codului de procedură civilă. Pentru toate cererile de recurs formulate împotriva
hotărârilor pronunţate de judecătorul-sindic în cadrul procedurii deschise împotriva unui
debitor se constituie un singur dosar266.
2. Administratorul judiciar şi lichidatorul - practicieni în insolvenţă
Un rol deosebit de important în desfăşurarea procedurii insolvenţei îl au
practicienii în insolvenţă: administratorul judiciar şi lichidatorul.
Practicienii în insolvenţă conduc sau supraveghează activitatea debitorului,
respectiv lichidează averea acestuia. Deşi acţionează în faze diferite ale procedurii, ambii
urmăresc maximizarea valorii averii debitorului. Deosebirile esenţiale dintre aceştia nu
constau în natura atribuţiilor lor, unele dintre acestea fiind similare, ci, mai ales, în
momentul în care aceşti protagonişti intervin în procedură. Astfel, administratorului
judiciar îi revin atribuţii de conducere a activităţii debitorului ori asigurare a
supravegherii activităţii acestuia în vederea redresării şi consolidării sale, iar lichidatorul
are menirea de a lichida bunurile din averea debitorului cu maxim de eficienţă şi
distribuirea sumelor de bani obţinute.
Administratorul judiciar. Administratorul judiciar este persoana fizică sau
juridică, practician în insolvenţă, autorizat în condiţiile legii, desemnat să exercite
atribuţiile prevăzute la art. 20 în perioada de observaţie şi pe durata procedurii de
reorganizare.
Prin sentinţa de deschidere a procedurii insolvenţei, judecătorul-sindic va
desemna, dintre practicienii în insolvenţă care au depus oferte de servicii în acest sens
la dosarul cauzei, un administrator judiciar provizoriu, care va administra procedura
până la confirmarea sau, după caz, înlocuirea sa de către adunarea creditorilor. Prin
acelaşi act de procedură, el îi va stabili remuneraţia şi atribuţiile pentru această
266
Vor fi trimise la curtea de apel, în copie certificată de grefierul-şef al tribunalului, numai actele care interesează soluţionarea
recursului, selecţionate de judecătorul-sindic. Dacă instanţa de recurs consideră necesare şi alte acte din dosarul de fond, acesta va
pune în vedere părţilor interesate să le depună, în copie certificată. Astfel, se elimină un motiv frecvent de amânare a soluţionării
cauzelor nemaiputându-se invoca lipsa dosarului pe perioada soluţionării recursului.
176
perioadă. În situaţia în care la dosarul cauzei nu au fost depuse oferte de preluare a
poziţiei de administrator judiciar, judecătorul-sindic va desemna provizoriu, până la
prima adunare a creditorilor, un practician în insolvenţă desemnat în mod aleatoriu
din Tabloul U.N.P.I.R.
Desemnarea administratorului judiciar de către judecătorul-sindic, în ambele
situaţii, este provizorie, anume: până când adunarea creditorilor decide desemnarea
unui alt administrator judiciar sau confirmarea celui desemnat de judecătorul-sindic.
Astfel, creditorii care deţin cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor, pot decide
desemnarea unui alt administrator judiciar, stabilindu-i şi retribuţia, în cadrul primei
şedinţe sau ulterior267. Această desemnare poate fi rodul negocierii dintre practicianul
în insolvenţă şi comitetul creditorilor, acesta din urmă având, printre altele, şi
atribuţia de a purta negocieri cu administratorii judiciari care doresc să fie desemnaţi
în respectiva cauză, putându-l recomanda adunării creditorilor în acest sens.
Decizia adunării creditorilor de a desemna un administrator judiciar poate fi
contestată, pe motive de nelegalitate, în termen de 3 zile de la data publicării acesteia în
Buletinul procedurilor de insolvenţă, la judecătorul-sindic, de către orice creditor
nemulţumit. În acest caz, judecătorul-sindic va a soluţiona, de urgenţă şi deodată, toate
contestaţiile. El se va pronunţa printr-o încheiere, fie respingând contestaţiile şi
desemnând administratorul judiciar ales de creditori, fie admiţându-le şi, în consecinţă,
solicitând adunării creditorilor desemnarea unui alt administrator judiciar. În ceea ce
priveşte rezolvarea contestaţiilor creditorilor nemulţumiţi, judecătorul-sindic va proceda
la o verificare de legalitate a deciziei adunării creditorilor.
Dacă hotărârea adunării creditorilor nu este contestată în termen de 3 zile,
judecătorul-sindic va desemna, printr-o încheiere, administratorul judiciar propus de
creditori sau de creditorul ce deţine cel puţin 50% din valoarea creanţelor, dispunând
totodată încetarea atribuţiilor administratorului judiciar provizoriu pe care l-a desemnat
prin sentinţa de deschiderea a procedurii.
Administratorul judiciar, persoană fizică sau persoană juridică, inclusiv
reprezentantul acesteia din urmă, trebuie să aibă calitatea de practician în insolvenţă,

267
Creditorul care deţine cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor poate să decidă, fără consultarea adunării creditorilor,
desemnarea unui administrator judiciar sau lichidator în locul administratorului judiciar sau lichidatorului provizoriu ori să confirme
administratorul judiciar provizoriu sau, după caz, lichidatorul provizoriu şi să îi stabilească remuneraţia.
177
potrivit legii. Legea impune administratorului judiciar, precum şi lichidatorului, obligaţia
de abţinere în situaţiile prevăzute la art. 149 LSC268. În cazul neconformării, orice
persoană interesată poate iniţia procedura recuzării269, dispoziţiile Codului de procedură
civilă aplicându-se corespunzător270.
Practicianul în insolvenţă poate refuza numirea, însă cu obligaţia de a notifica
instanţa în termen de 5 zile de la comunicarea sentinţei de numire. Potrivit dispoziţiilor
art. 22 alin. 1 LPI, judecătorul-sindic va sancţiona cu amendă judiciară de la 500 lei la
1.000 lei necomunicarea în termen a refuzului practicianului, fără motive temeinice.
În orice stadiu al procedurii, judecătorul-sindic îl poate înlocui pe administrator
judiciar prin încheiere motivată, dar numai pentru motive temeinice271.
În cazul în care judecătorul-sindic constată că administratorul judiciar, din
culpă sau cu rea-credinţă, nu şi-a îndeplinit ori şi-a îndeplinit cu întârziere atribuţiile
stabilite de lege sau de judecătorul-sindic, el va trebui să-l sancţioneze pe acesta cu
amendă judiciară de la 1.000 lei la 5.000 lei; norma nu este supletivă, ci imperativă.
Totodată, dacă prin această faptă administratorul judiciar a cauzat un prejudiciu,
judecătorul-sindic va putea, la cererea oricărei părţi interesate, să-l oblige la
acoperirea prejudiciului produs.
Funcţia de administrator încetează prin:
- închiderea procedurii, dacă în cadrul procedurii reorganizării judiciare sunt
îndeplinite toate obligaţiile de plată asumate în planul confirmat;
- începerea procedurii falimentului, administratorul judiciar fiind înlocuit de
către lichidator;
- înlocuirea sa pentru motive temeinice.
Atribuţiile administratorului judiciar. Principalele atribuţii ale admi-
nistratorului judiciar sunt enumerate la art. 20 LPI:
- examinarea situaţiei economice a debitorului şi a documentelor depuse
conform prevederilor art. 28 şi 35 LPI şi întocmirea unui raport prin care să
268
Art. 149 din Legea nr. 31/1990 face referire la situaţiile în care administratorul societăţii, având interese contrare intereselor
societăţii într-o operaţiune, el, soţia sau rudele şi afinii până la gradul al patrulea inclusiv, societăţii trebuie să îi înştiinţeze despre
aceasta pe ceilalţi administratori şi pe cenzori sau pe auditorii financiari şi să nu ia parte la nici o deliberare privitoare la această
operaţiune.
269
Art. 25-34 C. pr. civ.
270
Înainte de desemnarea sa, administratorul judiciar trebuie să facă dovada că este asigurat pentru răspundere profesională, prin
subscrierea unei poliţe de asigurare valabile, care să acopere eventualele prejudicii cauzate în îndeplinirea atribuţiilor sale.
271
La înlocuirea administratorului se procedează la fel ca la desemnarea sa.
178
 propună fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de
observaţie în cadrul procedurii generale şi supunerea acelui raport
judecătorului-sindic, într-un termen stabili de acesta, dar care nu va putea
depăşi 30 de zile de la desemnarea administratorului judiciar272;
- examinarea activităţii debitorului şi întocmirea unui raport amănunţit asupra
cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu
menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, şi asupra existenţei
premiselor angajării răspunderii acestora, în condiţiile art. 138 LPI, precum şi
asupra posibilităţii reale de reorganizare efectivă a activităţii debitorului ori a
motivelor care nu permit reorganizarea şi supunerea acelui raport
judecătorului-sindic într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea
depăşi 60 de zile de la desemnarea administratorului judiciar;
- întocmirea actelor prevăzute la art. 28 alin. 1, în cazul în care debitorul nu şi-a
îndeplinit obligaţia respectivă înlăuntrul termenelor legale, precum şi
verificarea, corectarea şi completarea informaţiilor cuprinse în actele
respective, când acestea au fost prezentate de debitor;
- elaborarea planului de reorganizare a activităţii debitorului, în funcţie de
cuprinsul raportului menţionat la lit. a) şi în condiţiile şi termenele prevăzute la
art. 94;
- supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului;
- conducerea integrală, respectiv în parte, a activităţii debitorului, în acest ultim
caz cu respectarea precizărilor exprese ale judecătorului-sindic cu privire la
atribuţiile sale şi la condiţiile de efectuare a plăţilor din contul averii
debitorului;
- convocarea, prezidarea şi asigurarea secretariatului şedinţelor adunării
creditorilor sau ale acţionarilor, asociaţilor ori membrilor debitorului persoană
juridică;
- introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor
în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter
patrimonial, a unor operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a constituirii

272
Este vorba de o radiografie urgentă a situaţiei debitorului din care să rezulte procedura de urmat.
179
 unor garanţii acordate de acesta, susceptibile a prejudicia drepturile
creditorilor;
- sesizarea de urgenţă a judecătorului-sindic în cazul în care constată că nu
există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a
acoperi cheltuielile administrative;
- menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
- verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la
acestea, precum şi întocmirea tabelelor creanţelor;
- încasarea creanţelor; urmărirea încasării creanţelor referitoare la bunurile din
averea debitorului sau la sumele de bani transferate de către debitor înainte de
deschiderea procedurii; formularea şi susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru
încasarea creanţelor debitorului, pentru acestea putând angaja avocaţi;
- cu condiţia confirmării de către judecătorul-sindic, încheierea de tranzacţii,
descărcarea de datorii, descărcarea fidejusorilor, renunţarea la garanţii reale;
- sesizarea judecătorului-sindic în legătură cu orice problemă care ar cere o
soluţionare de către acesta;
- orice alte atribuţii stabilite prin încheiere de către judecătorul-sindic, cu
excepţia celor prevăzute de lege în competenţa exclusivă a acestuia.
Contestarea măsurilor luate. Administratorul judiciar va prezenta judecătorului-
sindic, la fiecare termen de continuare a procedurii 273, un raport care va trebui să
cuprindă descrierea modului în care şi-a îndeplinit atribuţiile, precum şi o justificare a
cheltuielilor efectuate cu administrarea procedurii sau a altor cheltuieli efectuate din
fondurile existente în averea debitorului. Măsurile luate de administrator în exercitarea
atribuţiilor sale pot fi contestate de către debitorul persoană fizică, administratorul
special al debitorului persoană juridică, oricare dintre creditori sau orice altă persoană
interesată. Sub sancţiunea decăderii din acest drept, contestaţia va trebui înregistrată în
termen de 5 zile de la data depunerii raportului administratorului judiciar, urmând ca
judecătorul-sindic să se pronunţe asupra ei în termen de 10 zile de la înregistrarea ei.
Soluţionarea contestaţiei se face în camera de consiliu, cu citarea contestatarului, a
administratorului judiciar şi a comitetului creditorilor. Dacă consideră necesar,

273
Raportul poate cuprinde mai multe luni, însă baza de raportare este luna întreagă.
180
judecătorul-sindic poate suspenda executarea măsurilor respective la cererea
contestatarului.
Lichidatorul judiciar. Lichidatorul este persoana fizică sau persoana juridică,
practician în insolvenţă, autorizat în condiţiile legii, desemnată să conducă activitatea
debitorului şi să exercite atribuţiile prevăzute la art. 25 în cadrul procedurii de faliment,
atât în procedura generală, cât şi în cea simplificată. El este desemnat obligatoriu, prin
sentinţa prin care se decide intrarea în procedura simplificată sau hotărârea prin care se
decide intrarea în faliment.
Lichidatorului i se aplică dispoziţiile referitoare la administratorul judiciar, cu
excepţia art. 20 (se referă la atribuţiile acestuia). Însă, datorită momentului în care
acţionează, el are o serie de atribuţii specifice. El preia gestiunea de la debitor sau de la
administratorul judiciar, după caz, atribuţiile acestuia din urmă încetând la momentul
stabilirii de către judecătorul-sindic a atribuţiilor lichidatorului.
Poate fi desemnat ca lichidator şi administratorul desemnat anterior.
Dispoziţiile privind înlocuirea administratorului sunt aplicabile şi lichidatorului. Spre
exemplu, în practică s-au reţinut ca motive pentru înlocuirea unor lichidatori
judiciari274: întârzierea procedurii datorită nealocării de resurse de personal suficiente
faţă de amploarea lucrărilor impuse de complexitatea cauzei; efectuarea unor vânzări
de bunuri fără ca imobilele să fie anterior dezmembrate, fără o prealabilă împărţire a
căilor de comunicaţie şi a utilităţilor; utilizarea în contracte a unor procedee de
vânzare neclare, ambigue, care au condus la contestaţii repetate ale unor cumpărători;
administrarea necorespunzătoare a sumelor încasate din vânzarea bunurilor
debitorului, respectiv neconstituirea unor depozite bancare cu dobândă superioară
sumelor deţinute „la vedere” etc.
Atribuţiile lichidatorului. Principalele atribuţii ale lichidatorului sunt
enumerate la art. 29 LPI, astfel:
a) examinarea activităţii debitorului asupra căreia se iniţiază procedura
simplificată în raport cu situaţia de fapt şi întocmirea unui raport amănunţit
asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la insolvenţă, cu menţionarea
persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, şi supunerea acelui raport

274
A. Puşcaş, op. cit., în Phoenix, nr. 5/2003, p. 13. Soluţiile au fost culese de autoare din practica Tribunalului Timiş.
181
 judecătorului-sindic într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea
depăşi 60 de zile de la desemnarea lichidatorului, dacă un raport cu acest
obiect nu fusese întocmit anterior de administratorul judiciar;
b) conducerea activităţii debitorului;
c) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de
debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu
caracter patrimonial, a unor operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a
constituirii unor garanţii acordate de acesta, susceptibile a prejudicia
drepturile creditorilor;
d) aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor corespun-
zătoare pentru conservarea lor;
e) menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
f) verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la
acestea, precum şi întocmirea tabelelor creanţelor;
g) urmărirea încasării creanţelor din averea debitorului, rezultate din transferul
de bunuri sau de sume de bani efectuat de acesta înaintea deschiderii
procedurii, încasarea creanţelor; formularea şi susţinerea acţiunilor în
pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului,pentru aceasta putând
angaja avocaţi;
h) primirea plăţilor pe seama debitorului şi consemnarea lor în contul
debitorului;
i) vânzarea bunurilor din averea debitorului în conformitate cu prevederile
legii;
j) încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea fidejusorilor,
renunţarea la garanţii reale, cu condiţia confirmării de către judecătorul-
sindic;
k) sesizarea judecătorului-sindic cu orice problemă care ar cere o soluţionare
de către acesta;
l) orice alte atribuţii stabilite prin încheiere de către judecătorul-sindic.
3. Adunarea creditorilor. Comitetul creditorilor

182
 Adunarea creditorilor. Adunarea creditorilor este organul deliberativ, cu
caracter nepermanent şi fără personalitate juridică, alcătuit din totalitatea creditorilor
cunoscuţi. Ea reprezintă interesele creditorilor urmărind realizarea scopului aplicării
procedurii insolvenţei: acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă.
În urma deschiderii procedurii, administratorul judiciar va trimite o notificare
tuturor creditorilor cunoscuţi care va cuprinde, printre altele, locul, data şi ora primei
şedinţe. Această şedinţă va fi convocată în primele 5 zile de la expirarea termenului
limită pentru întocmirea, afişarea şi comunicarea tabelului preliminar al creanţelor. Orice
convocarea a creditorilor va trebui să cuprindă ordinea de zi a şedinţei, deoarece
deliberările asupra unei chestiuni necuprinse în convocare sunt nule, excepţie făcând
situaţia în care la şedinţă participă titularii tuturor creanţelor (situaţie extrem de rar
întâlnită).
Adunarea creditorilor va fi convocată şi prezidată de administratorul judiciar sau,
după caz, lichidator, dacă legea sau judecătorul-sindic nu dispune altfel, secretariatul
şedinţelor fiind, de asemenea, în sarcina acestuia. Adunarea creditorilor poate fi
convocată şi de către comitetul creditorilor sau la cererea creditorilor, dacă aceştia deţin
creanţe în valoare de cel puţin 30% din valoarea totală a acestora.
La şedinţă, creditorii pot participa personal sau prin împuterniciţi cu procură
specială autentică. În cazul creditorilor bugetari sau ai celorlalte persoane juridice,
delegaţia va trebui să fie semnată de conducătorul unităţii. De asemenea, la adunarea
creditorilor va participa şi un delegat al salariaţilor debitorului, acesta urmând a vota
pentru creanţele reprezentând salariile şi alte drepturi băneşti.
Exceptând situaţiile în care legea prevede o majoritate specială 275, şedinţelor
adunării creditorilor vor avea loc în prezenţa titularilor de creanţe însumând cel puţin
30% din valoarea totală a creanţelor. Calculul valorii totale a creanţelor împotriva averii
debitorului se va determina prin raportare la următoarele criterii:
- ulterior afişării tabelului preliminar şi până la afişarea tabelului definitiv,
valoarea creanţelor verificate şi acceptate de administratorul judiciar, aşa
cum reiese din cuprinsul tabelului preliminar;

275
De exemplu: art. 100 din lege (votul planului de reorganizare).
183
 - ulterior afişării tabelului definitiv şi până la confirmarea unui plan de
reorganizare, astfel cum reiese din cuprinsul tabelului definitiv;
- ulterior confirmării planului de reorganizare şi până la afişarea tabelului
definitiv consolidat, astfel cum reiese din planul de reorganizare confirmat;
- ulterior afişării tabelului definitiv consolidat, astfel cum reiese din cuprinsul
acestuia.
Deciziile adunării creditorilor se adoptă cu votul favorabil al titularilor unei
majorităţi, prin valoare, a creanţelor prezente. Creditorii vor putea vota şi prin
corespondenţă, dacă legea nu interzice în mod expres acest vot. Scrisorile prin care se
exprimă votul, semnate de creditori, sau înscrisurile în format electronic pot fi
comunicate prin orice mijloace până în ziua fixată pentru exprimarea votului276.
Deliberările şi hotărârile adunării creditorilor vor fi cuprinse într-un proces-
verbal care va fi semnat de preşedintele şedinţei, membrii comitetului creditorilor,
precum şi de administratorul judiciar sau de lichidator, după caz. Procesul-verbal va
fi depus, prin grija administratorului judiciar/lichidatorului, la dosarul cauzei, în
termen de 2 zile lucrătoare de la data adunării creditorilor.
Judecătorul-sindic poate desfiinţa hotărârile adunării creditorilor pentru
nelegalitate, la cererea unei dintre următoarele categorii de creditori277:
- creditorii care au votat împotriva luării hotărârii respective şi au făcut să se
consemneze aceasta în procesul-verbal al adunării;
- creditorii îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei, care au lipsit
motivat de la şedinţa adunării creditorilor.
În această situaţie, judecătorul-sindic exercită un control de legalitate urmărind
respectarea cvorumului, calculul valorii creanţelor, întrunirea numărului de voturi cerut
etc. El nu va putea desfiinţa o hotărâre pe motivul că nu este oportună sau eficientă.
Comitetul creditorilor. Comitetul creditorilor este un organ colegial care are
rolul de a reprezenta interesele adunării creditorilor fiind mult mai flexibil decât aceasta.
Totuşi, desemnarea acestui organ al procedurii nu este obligatorie (art. 16 alin. 1 LPI).
276
Semnătura trebuie să fie legalizată de notarul public ori certificată şi atestată de către un avocat. Dacă votul se dă printr-un
înscrisul în format electronic, acestuia trebuie să i se încorporeze, ataşeze sau asocieze semnătura electronică extinsă, bazată pe un
certificat calificat valabil.
277
Cererea va fi depusă la dosarul cauzei în termen de 5 zile de la data adunării creditorilor şi va fi soluţionată în camera de consiliu, cu
citarea celui care a introdus cererea, a administratorului judiciar sau, după caz, a lichidatorului şi a creditorilor. În cazul in care a fost
constituit comitetul creditorilor, va fi citat şi preşedintele acestuia.
184
Aşadar, rămâne la latitudinea judecătorului-sindic atât desemnarea acestuia, cât şi
numărul de creditori din care va fi format comitetul creditorilor (3-5 creditorii dintre
creditorii cu creanţe garantate, bugetare şi chirografare cele mai mari, prin valoare),
având în vedere proporţiile cazului.
Desemnarea comitetului creditorilor de către judecătorul-sindic se va face prin
încheiere, după întocmirea tabelului preliminar de creanţe. Totodată, judecătorul-
sindic va desemna, pe baza propunerilor creditorilor, un preşedinte al comitetului
creditorilor în persoana căruia comitetul va fi citat. În lipsa acestuia, comitetul
creditorilor va fi citat prin oricare dintre membrii săi.
Dacă nu sunt de acord cu comitetul numit de către judecătorul-sindic, în cadrul
primei adunări a creditorilor, aceştia vor putea alege un comitet format din 3 sau 5
creditori dintre cei cu creanţe garantate şi cei chirografari, dintre primii 20 de creditori în
ordinea valorii, care se oferă voluntar. Acest comitet va înlocui comitetul desemnat
anterior de judecătorul-sindic. În situaţia în care, în cadrul adunării creditorilor, nu se
realizează majoritatea necesară, se va menţine comitetul desemnat anterior de
judecătorul-sindic. La propunerea administratorului judiciar sau a celorlalţi membri ai
comitetului, judecătorul-sindic va consemna, prin încheiere, modificarea componenţei
acestuia, astfel încât criteriile prezentate mai sus să fie respecte în toate fazele procedurii.
Comitetului creditorilor îi revin următoarele atribuţii:
a) să analizeze situaţia debitorului şi să facă recomandări adunării creditorilor cu
privire la continuarea activităţii debitorului şi la planurile de reorganizare
propuse;
b) să negocieze cu administratorul judiciar sau cu lichidatorul care doreşte să
fie desemnat de către creditori în dosar condiţiile numirii şi să recomande
adunării creditorilor astfel de numiri;
c) să ia la cunoştinţă rapoartele întocmite de administratorul judiciar sau de
lichidator, să le analizeze şi, dacă este cazul, să facă contestaţii la acestea;
d) să întocmească rapoarte, pe care să le prezinte adunării creditorilor, privind
măsurile luate de administratorul judiciar sau de lichidator şi efectele
acestora şi să propună, motivat, şi alte măsuri;
e) să solicite ridicarea dreptul de administrare al debitorului;
185
 f) să introducă acţiuni pentru anularea unor transferuri cu caracter patrimonial,
făcute de debitor în dauna creditorilor, atunci când astfel de acţiuni nu au fost
introduse de administratorul judiciar sau de lichidator.
Deciziile comitetului creditorilor sunt supuse controlului adunării creditorilor.
Împotriva acţiunilor, măsurilor şi deciziilor luate de comitetul creditorilor, orice creditor
poate formula contestaţie la adunarea creditorilor, în termen de 5 zile de la luarea
acestora278.
4. Administratorul special – reprezentant al debitorului persoană juridică
Necesitatea reglementării instituţiei administratorului special rezidă tocmai din
rigiditatea adunării generale a asociaţilor/membrilor, precum şi din dorinţa protejării
intereselor debitorului, persoană juridică, şi ale asociaţilor/membrilor acestuia în cadrul
procedurii.
Administratorul special este reprezentantul desemnat de adunarea generală a
acţionarilor/asociaţilor debitorului, persoană juridică, să efectueze în numele şi pe seama
acestuia, actele de administrare necesare în perioadele de procedură când debitorului i se
permite să-şi administreze activitatea şi să le reprezinte interesele în procedură pe
perioada în care debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare. Adunarea generală a
asociaţilor/acţionarilor va fi convocată de către administratorul judiciar sau lichidator în
termen de maximum 20 de zile de la deschiderea procedurii sau, după caz, de la
ridicarea dreptului debitorului de a-şi administra averea.
Desemnarea administratorului special este obligatorie în cazul ridicării dreptului
debitorului de a-şi administra averea.
Atribuţiile administratorului special. Atribuţiile administratorului special sunt
circumscrise protejării intereselor debitorului şi a membrilor/asociaţilor acestuia.
Acestea sunt prezentate enunţiativ în art. 18 alin. 2 LPI:
 exprimă intenţia debitorului de a propune un plan, potrivit art. art. 28 alin.
(1), lit. h) coroborat cu art. 33 alin. (2);

278
Comitetul creditorilor se întruneşte lunar şi ori de câte ori este necesar. Iniţiativa convocarea comitetului creditorilor poate aparţine
administratorului judiciar sau lichidatorului, după caz, sau a cel puţin doi dintre membrii săi. Deliberările comitetului creditorilor vor avea loc
în prezenţa administratorului judiciar/lichidatorului şi vor fi consemnate într-un proces-verbal, care va reţine pe scurt conţinutul deliberărilor,
precum şi hotărârile luate.
186
  participă, în calitate de reprezentant al debitorului, la judecarea acţiunilor în
anularea actelor frauduloase sau a constituirilor ori transferurilor de drepturi
patrimoniale prevăzute de art. 79 şi 80 LPI;
 formulează contestaţii în cadrul procedurii reglementate de prezenta lege;
 propune un plan de reorganizare;
 administrează activitatea debitorului, sub supravegherea administratorului
judiciar, după confirmarea planului;
 după intrarea în faliment, participă la inventar, semnând actul, primeşte
raportul final şi bilanţul de închidere şi participă la şedinţa convocată pentru
soluţionarea obiecţiunilor şi aprobarea raportului;
 primeşte notificarea închiderii procedurii.

Subsecţiunea a III-a: Deschiderea procedurii insolvenţei

Deschiderea procedurii insolvenţei presupune îndeplinirea unor condiţii, pe
care le putem grupa în: condiţii de fond (premisele deschiderii procedurii) şi condiţii
de formă (formalităţile ce trebuie parcurse). Vom încerca să analizăm condiţiile de
fond din punct de vedere al persoanei debitorului şi al situaţiei sale financiare,
urmând a continua cu formalităţile ce trebuie parcurse.

1. Condiţii cu privire la persoana debitorului

Pentru a evita orice confuzie, legiuitorul procedează delimitarea sferei categoriilor
de persoane cărora le este aplicabilă procedura insolvenţei. Mai mult, se face distincţie
între categoriile cărora le este aplicabilă procedura generală şi cele cărora li se aplică
procedura simplificată, având în vedere argumentele mai sus-menţionate.
Debitori cărora le este aplicabilă procedura generală
Procedura generală se aplică următoarelor categorii de debitori:
a) societăţile comerciale;
b) societăţile cooperative;
c) organizaţii cooperatiste;
d) societăţile agricole;

187
 e) grupurile de interes economic (G.I.E.);
f) orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi
economice279.
Debitori cărora le este aplicabilă procedura simplificată
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 2 LPI, procedura simplificată se aplică debitorilor
aflaţi în insolvenţă, care se încadrează în una din următoarele categorii280:
- profesionişti persoane fizice acţionând individual;
- asociaţii familiale281;
- profesionişti ce fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1) şi îndeplinesc
una dintre următoarele condiţii: nu deţin niciun bun în patrimoniul lor; actele
şi documentele contabile nu pot fi găsite; administratorul nu poate fi găsit;
sediul nu mai există ori nu corespunde adresei din registrul comerţului;
- debitori ce fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1) care nu au prezentat
documentele prevăzute la art. 28 alin. (1), lit. b), c), e) şi h), în termenul
prevăzut de lege;
- societăţi comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive;
- debitori care şi-au declarat prin cererea introductivă intenţia de intrare în
faliment sau care nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de procedura de
reorganizare judiciară prevăzută de prezenta lege.

2. Condiţii referitoare la situaţia financiară a debitorului

Motivul pentru care un debitor intră în procedura insolvenţei este tocmai situaţia
financiară a acestuia. Astfel, din diverse cauze (obiective sau subiective), debitorul
ajunge în situaţia de a nu-şi putea plăti pasivul exigibil datorită lipsei fondurilor băneşti.
În cazul în care debitorul se află în pragul unei asemenea situaţii, el va putea cere
deschiderea procedurii insolvenţei încercând să se salveze. În concluzie, procedura
insolvenţei se aplică debitorilor aflaţi în insolvenţă sau în insolvenţă iminentă.

279
Aceasta vizează, în principal, asociaţiile şi fundaţiile; pe lângă acestea, procedura este aplicabilă însă şi altor persoane de drept privat care
desfăşoară şi activităţi economice şi anume: caselor de ajutor reciproc (C.A.R.), asociaţiile pensionarilor, organizaţiilor sindicale şi
organizaţiilor patronale, lista putând continua. A se vedea G. Ungureanu, D Rohnean, Consideraţii teoretice privind modificările legislative
intervenite în procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, Revista de drept comercial nr. 4/2006, p. 54-58.
280
Pentru o dezvoltarea a subiectului, a se vedea G. Ungureanu, Procedura insolvenţei, Editura Cermaprint, Bucureşti, 2006, p.171 şi urm.
281
Se va avea în vederea desfăşurarea de activităţi economice prin intermediul formelor prevăzute de O.U.G. nr. 44/2009 (PFA,
întreprinderi individuale şi întreprinderi familiale). A se vedea supra cap. III.
188
 Noţiunea de insolvenţă. Termenul de insolvenţă este definit ca fiind “acea
stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor
băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile:
 insolvenţa este prezumată ca fiind vădită, atunci când debitorul, după 30 de
zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori;
 insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea
plăti, la scadenţă, datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti
disponibile la data scadenţei”.
Pasivul exigibil. Legiuitorul nu impune nicio condiţie, în ceea ce priveşte natura
datoriilor debitorului, pentru a putea fi cerută deschiderea procedurii. Ele pot fi:
comerciale, civile, salariale sau bugetare. Indiferent de natura lor, pentru a fi avute în
vedere la analiza situaţiei debitorului, creanţele pe care le au creditorii asupra acestuia
trebuie să fie certe, lichide şi exigibile.
O creanţă este certă atunci când existenţa sa nu este îndoielnică, când aceasta
rezultă din însuşi actul de creanţă sau din alte acte, chiar neautentice, ce emană de la
debitor sau ce sunt recunoscute de acesta. Certitudinea creanţei există nu numai atunci
când se constată printr-un titlu executoriu, hotărâre judecătorească sau efecte de comerţ
investite cu formulă executorie ori act administrativ, ci şi atunci când este constatată
printr-un înscris sub semnătură privată, deci cu atât mai mult printr-un efect de comerţ282.
Totuşi, în practică s-a constatat că valoarea creanţei nu este determinată cu exactitate şi
deci nu poate fi invocată pentru declanşarea procedurii, dacă rezultă din facturi şi avize
de expediţie, acestea neîntrunind condiţiile impuse de art. 46 C. com.283.
O creanţă este lichidă în cazul în care cuantumul ei este precis determinat. Sunt
întotdeauna lichide datoriile care au ca obiect o sumă determinată de bani. Nu sunt
lichide creanţele al căror cuantum urmează a fi stabilit de instanţă, spre exemplu:
dobânzi, despăgubiri etc.284.

282
Trib. Bucureşti, s. civ. nr. 3144 din 8 iunie 1999 în E. Lovin, Culegere, p. 38; Curtea de apel Cluj, s. com. şi de cont. adm., dec. nr.
325 din 7 septembrie 1999, B.J., 1999, p. 400.
283
Curtea de apel Bucureşti, s. com., dec. nr. 86/2000, în Culegere de practică judiciară în materie comercială 2000-2001, Editura
Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 295. Pentru o opinie contrară a se vedea comentariul pe marginea s. civ. nr. 926/23.04.2001 - I. Dobre,
Unele comentarii critice privind jurisprudenţa Curţii de apel Cluj în materie de insolvenţă, în Phoenix nr. 9/2004, p. 20-21.
284
Curtea de apel Bucureşti, s. com., dec. nr. 181/2000, în Culegere de practică judiciară în materie comercială 2000-2001, Editura
Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 290.
189
 Sunt exigibile creanţele ajunse la scadenţă şi susceptibile de a fi pretinse. În cazul
obligaţiilor pure şi simple, datoriile sunt exigibile de la data naşterii raportului juridic
obligaţional, obligaţiile afectate de un termen suspensiv devin exigibile numai la
împlinirea termenului285. Creanţa nu este exigibilă atunci când termenul de rambursarea
al creanţei şi a dobânzilor este reeşalonat. De asemenea, nu este admisă cererea de
deschiderea a procedurii, dacă s-a prescris dreptul de a cere executarea silită a acelei
creanţe286.
Insuficienţa fondurilor băneşti disponibile. Legea nr. 85/2006 face referire la
expresia „fonduri băneşti disponibile” fără a o defini. Dovada insuficienţei fondurilor
băneşti disponibile poate rezulta explicit (dintr-o atestare bancară) sau implicit (din
încetarea materială a plăţilor). Sunt concludente, în acelaşi sens, protestul efectelor de
comerţ, emiterea cecurilor fără acoperire, numărul important de refuzuri de plată,
efectuarea numai a unor plăţi modice287. Pe lângă acestea, doctrina a considerat ca fapte
revelatorii ale insolvenţei şi următoarele: folosirea de mijloace ruinătoare sau
frauduloase pentru ascunderea stării de incapacitate de plată (ca de exemplu: emiterea de
cambii de complezenţă, vânzare în pierdere, contractarea unor credite oneroase288),
închiderea magazinului şi fuga debitorului etc.289.
Caracterul vădit sau iminent al insolvenţei
Potrivit art. 3 LPI, insolvenţa este prezumată ca fiind vădită, atunci când debitorul,
după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori
care au pretins plata unor creanţe certe, lichide şi exigibile. Aşadar, legiuitorul instituie o
prezumţie relativă, prezumţie ce poate fi răsturnată.
De cele mai multe ori insolvenţa debitorului se manifestă prin neplata la
scadenţă a datoriilor, generată de lipsa lichidităţilor. Ea poate rezulta însă şi din
mărturisirea debitorului. În acest sens, debitorul fiind cel care cunoaşte cel mai bine
situaţia, i se dă posibilitatea să ceară aplicarea procedurii generale, atunci când starea
de insolvenţă este iminentă. Potrivit dispoziţiilor art. 3 pct. 1 lit. b) LPI, insolvenţa
este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti, la scadenţă,
285
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Educational, Bucureşti, 1998, p. 303.
286
Curtea de apel Bucureşti, s. com. dec. nr. 181/2000, în Culegere de practică judiciară în materie comercială 2000-2001, Editura
Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 290; Curtea de apel Cluj, s. com. şi de cont. adm. , dec. nr. 655 din 12 dec. 2000, B. J. 2000, II, p. 173.
287
I. Turcu, op. cit, în Revista de drept comercial nr. 10/2002, p. 18.
288
Curtea de apel Bucureşti, I, dec. nr. 124 din 21 iunie 1933, în Revista de drept comercial 1934, p. 233.
289
I. N. Finţescu, op. cit., vol. III, p. 41-47.
190
datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei. Sarcina
probei revine debitorului şi rezultă, de regulă, din fluxul de numerar şi documentele
contabile.
3. Condiţii de formă
Sesizarea tribunalului. Procedura insolvenţei va începe pe baza unei cereri
adresate tribunalului competent de către debitor sau de către creditori, precum şi de
orice alte persoane sau instituţii prevăzute expres de lege.
Întrucât, pentru domeniile de maximă importanţă (domeniul bancar şi cel al
asigurărilor), legiuitorul a adoptat legi speciale, derogatorii de la procedura instituită de
Legea nr. 85/2006, legiuitorul acordă prerogativa solicitării deschiderii procedurii
falimentului şi instituţiilor cu atribuţii de supraveghere şi control din domeniul respectiv:
Banca Naţională a României, respectiv Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Întrucât legiuitorul nu a adoptat o lege specială şi în ceea ce priveşte falimentul
societăţilor de servicii de investiţii financiare, el acordă prerogativa introducerii unei
astfel de cereri Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare chiar în corpul Legii nr. 85/2006
(art. 26 alin. 2). Aceasta poate introduce cerere împotriva entităţilor reglementate şi
supravegheate de acesta care, potrivit datelor de care dispune, îndeplinesc criteriile
prevăzute de dispoziţiile legale speciale pentru iniţierea procedurii.
Cererea debitorului. Debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să
adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, în termen
de maxim 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă. Debitorul poate să adreseze o
astfel de cerere şi în cazul în care apariţia stării de insolvenţă este iminentă. O atare
comportare a debitorului este diligentă şi, evident, corespunde obiectivelor legii.
Introducerea prematură, cu rea-credinţă, de către debitor a unei cereri de des-
chidere a procedurii atrage răspunderea patrimonială a debitorului persoană fizică sau
persoană juridică, pentru prejudiciile pricinuite, iar neintroducerea sau introducerea
tardivă, de către debitor, a unei astfel de cererii atrage răspunderea penală.
Legiuitorul stabileşte ca reper pentru introducerea cererii, apariţia stării de
insolvenţă, moment pe care nu stabileşte. Totuşi, având în vedere dispoziţiile LPI (art.
3 pct. 1 coroborat cu art. 27 alin. 1), considerăm că judecătorul-sindic va trebui să
stabilească momentul apariţiei stării de insolvenţă atunci când acesta consideră că
191
debitorul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de bancrută simplă290. În stabilirea
acestui moment, judecătorul-sindic va trebui să aibă în vedere data la care creanţele
debitorului neplătite certe şi lichide au devenit exigibile. Trecerea unui termen de 30 de
zile de la acest moment relevă caracterul vădit al stării de insolvenţă.
Prin sancţionarea nedeclarării stării de insolvenţă, legiuitorul încearcă să
mobilizeze persoanele competente să ceară la timp deschiderea procedurii insolvenţei
pentru că odată cu trecerea timpului şansele de redresare scad şi, implicit, valoarea
rezultată din lichidarea bunurilor din patrimoniul debitorului.
Pe de altă parte, legiuitorul dă posibilitatea debitorului să introducă o cerere de
deschidere a procedurii, dacă starea de insolvenţă este iminentă. Pentru a nu se ajunge la
abuzuri din partea debitorilor, legiuitorul a prevăzut ca introducerea prematură, cu
rea-credinţă, a unei astfel de cereri să fie sancţionată cu răspunderea patrimonială a
debitorului persoană fizică sau persoană juridică, pentru prejudiciile pricinuite291.
Cererile persoanelor juridice vor fi semnate de persoanele care, potrivit actelor
constitutive sau statutelor, au calitatea de a le reprezenta. Având în vedere importanţa
deciziei de a solicita reorganizarea judiciară sau falimentul, am fi tentaţi să credem că
hotărârea va trebui luată de către asociaţi/acţionari în cadrul adunării generale
extraordinare, însă LSC nu cere pentru o asemenea situaţie convocarea adunării generale
extraordinare. În consecinţă, competenţa de a lua o astfel de hotărâre aparţine adunării
generale ordinare a asociaţilor. Pe de altă parte, un administrator nu ar putea face singur
această cerere, datorită gravităţii consecinţelor sale292. În situaţia în care administratorul
social cere adunării generale să se pronunţe asupra acestei probleme şi aceasta hotărăşte
să nu ceară deschiderea procedurii, deşi persoana juridică de află în insolvenţă,
considerăm că acesta va fi exonerat de răspundere, situaţie în care răspunde penal numai
persoana juridică.

290
Curgerea a mai mult de 6 luni de la termenul prevăzut pentru introducerea unei cereri pentru deschiderea procedurii (maximum 30
de zile de la apariţia sării de insolvenţă) asociată pasivităţii debitorului va atrage răspunderea penală a debitorului, persoană fizică,
sau a reprezentanţilor statutari ai persoanei juridice debitoare.
291
Legiuitorul subliniază condiţia existenţei relei-credinţe la introducerea cererii (cele două condiţii se cer a fi îndeplinite cumulativ).
292
M. Paşcanu, op. cit, p. 91.
192
Documente anexate cererii. La cererea introductivă, debitorul va trebui să anexeze
actele prevăzute de art. 28 alin.1 LPI, anume:
a. bilanţul certificat de către administrator şi cenzor/auditor, balanţa de verificare
pentru luna precedentă datei înregistrării cererii de deschidere a procedurii;
b. o listă completă a tuturor bunurilor debitorului, incluzând toate conturile şi
băncile prin care debitorul îşi rulează fondurile; pentru bunurile grevate se vor menţiona
datele din registrele de publicitate;
c. o listă a numelor şi a adreselor creditorilor, oricum ar fi creanţele acestora:
certe sau sub condiţie, lichide sau nelichide, scadente sau nescadente, necontestate
sau contestate, arătându-se suma, cauza şi drepturile de preferinţă;
d. o listă cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale efectuate de debitor în
cele 120 de zile anterioare înregistrării cererii introductive;
e. o listă a activităţilor curente pe care intenţionează să le desfăşoare în
perioada de observaţie;
f. contul de profit şi pierderi pe anul anterior depunerii cererii;
g. o a membrilor grupului de interes economic sau, după caz, a asociaţilor cu
răspundere nelimitată, pentru societăţile în nume colectiv şi cele în comandită;
h. o declaraţie prin care debitorul îşi arată intenţia de intrare în procedura
simplificată sau de reorganizare, conform unui plan, prin restructurarea activităţii sau
prin lichidarea, în tot sau în parte, a averii, în vederea stingerii datoriilor sale; dacă
această declaraţie nu va fi depusă până la expirarea termenului stabilit la alin. (2), se
prezumă că debitorul este de acord cu iniţierea procedurii simplificate;
i. o descriere sumară a modalităţilor pe care le are în vedere pentru reor-
ganizarea activităţii;
j. o declaraţie pe propria răspundere, autentificată la notar sau certificată de un
avocat, sau un certificat de la registrul societăţilor agricole ori, după caz, oficiul
registrului comerţului în a cărui rază teritorială se află domiciliul profesional/ sediul
social, din care să rezulte dacă a mai fost supus unei astfel de procedurii într-un interval
de 5 ani anterior formulării cererii introductive;
k. o declaraţie pe proprie răspundere, autentificată de notar sau certificată de
avocat, din care să rezulte că nu a fost condamnat definitiv pentru falsificare sau pentru
193
ori infracţiuni prevăzute în Legea concurenţei nr. 21/1996293 şi că administratorii,
directorii şi/sau asociaţii nu au fost condamnaţi definitiv pentru bancrută frauduloasă,
gestiune frauduloasă, abuz de încredere, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă,
infracţiuni de fals ori infracţiuni prevăzute în Legea concurenţei nr. 21/1996, în ultimii
cinci ani anteriori deschiderii procedurii;
l. un certificatul de admitere la tranzacţionare pe o piaţă reglementată a
valorilor mobiliare sau a altor instrumente financiare emise.
Legiuitorul îi dă posibilitatea debitorului să înregistreze aceste informaţii la
tribunal odată cu cererea sau în termen de 10 zile de la înregistrarea acesteia, dacă la acel
moment nu dispune de ele. Neprezentarea acestor informaţii în termenul indicat conduce
la concluzia că cererea reprezintă o recunoaştere a stării de insolvenţă, situaţie în care
judecătorul-sindic va pronunţa o sentinţă de intrare în procedură simplificată. Pe de altă
parte, potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. 1 lit. h LPI, dacă declaraţia prin care debitorul îşi
arată intenţia de reorganizare nu va fi depusă până la expirarea termenului de 10 zile, se
prezumă că debitorul este de acord cu iniţierea procedurii simplificate.
Obligaţia de a depune la dosarul cauzei actele şi informaţiile prevăzută la art.
28 alin. 1 LPI revine debitorului. În ceea ce priveşte debitorul, persoană juridică, în
practică s-a decis că această obligaţie revine administratorului în funcţie la data
deschiderii procedurii insolvenţei294.
Nu vor fi primite de tribunal cererile de reorganizare judiciară ale debitorilor,
persoane juridice, care în ultimii 5 ani, precedenţi hotărârii de deschidere a procedurii, au
mai fost supuşi unei astfel de proceduri.
Cererea creditorilor. Potrivit dispoziţiilor art. 3 pct. 6 LPI, prin creditor
îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei se înţelege creditorul a cărui
creanţă împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de
30 de zile. Aşadar, deschiderea procedurii insolvenţei este o prerogativă acordată
creditorilor, nu o obligaţie. Creanţele pot izvorî atât din raporturi comerciale, cât şi din
raporturi de muncă, din impozite, taxe etc. sau raporturi civile.

293
Republicată în M.Of.al României, partea I, nr. 742 din 16 august 2005.
294
Curtea de apel Bucureşti, secţ. A VI-a com., dec. nr. 1405/2003, în Practică judiciară comercială 2003-2004, p. 258-259.
194
 Pentru a se putea solicita deschiderea procedurii insolvenţei, legiuitorul a
prevăzut o valoarea prag (cuantumul minim al creanţei creditorului): 6 salarii medii
pe economie pentru salariaţi şi 10.000 lei pentru ceilalţi creditori.
Dacă între momentul înregistrării cererii de către un creditor şi cel al judecării
acesteia sunt formulate cereri şi de către alţi creditori împotriva aceluiaşi debitor,
tribunalul va dispune conexarea acestora şi va stabili îndeplinirea condiţiilor referitoare
la cuantumul minim al creanţelor, în raport cu valoarea însumată a creanţelor tuturor
creditorilor care au formulat cereri şi cu respectarea valorii prag prevăzute de lege295. În
cazul în care există o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei formulată de către
debitor şi una sau mai multe cereri formulate de creditori, nesoluţionate încă, toate
cererile de deschidere a procedurii vor fi conexate cererii formulată de debitor. În orice
caz, dacă s-a deschis o procedură într-un dosar, celelalte eventuale dosare aflate pe rol,
cu acelaşi obiect, vor fi conexate la acelaşi dosar.
4. Hotărârea de deschidere a procedurii
a. Deschiderea procedurii la cererea debitorului
Cererea debitorului este verificată de către judecătorul-sindic, acesta urmând
a pronunţa printr-o încheiere deschiderea procedurii generale, dacă sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de art. 27 LPI, sau a procedurii simplificate, dacă prin declaraţia
privind intenţia debitorului făcută conform art. 28 alin. (1) lit. h) LPI debitorul îşi
arată intenţia de a intra în procedura simplificată sau nu depune documentele
prevăzute de art. 28 alin. (1) lit. a) - f) şi h) LPI în termen de 10 zile sau se încadrează
într-una dintre categoriile de debitori cărora li se aplică, potrivit legii, procedura
simplificată. Totodată, judecătorul-sindic va dispune administratorului judiciar sau,
după caz, lichidatorului să efectueze notificările prevăzute de art. 61LPI.
Creditorii se pot opune deschiderii procedurii, în termen de 15 de zile de la
publicarea notificării. Toate opoziţiile vor fi soluţionate deodată, printr-o sentinţă, în
urma unei şedinţe care va fi ţinută în termen de 10 zile (termen de recomandare), la
care vor fi citaţi creditorii care se opun deschiderii procedurii, administratorul
judiciar şi debitorul. Nerespectarea termenului de 15 de zile conduce la decăderea
creditorilor din dreptul de a se opune deschiderii procedurii. În urma analizei

295
La data înregistrării unei cereri, tribunalul va verifica, din oficiu, dacă există un dosar pe rol cu privire la acelaşi debitor.
195
acestora, admiţând opoziţia, judecătorul-sindic va revoca încheierea de deschidere a
procedurii.
b. Deschiderea procedurii la cererea creditorilor
Primind cererea unui creditor, judecătorul-sindic nu va proceda la verificarea ei, ci
o va comunica, în copie, debitorului, în termen de 48 de ore de la înregistrarea ei. Astfel,
întrucât acesta este cel care cunoaşte cel mai bine situaţia financiară şi este în măsură să
aducă argumente pentru a fi respinsă.
La cererea debitorului, pentru motive temeinice, judecătorul-sindic îi poate obliga
pe creditorii care au introdus cererea să consemneze, în termen de maximum 15 de zile,
la o bancă, o cauţiune de cel mult 10% din valoarea creanţelor. Cauţiunea va fi restituită
creditorilor, dacă cererea lor va fi admisă. Dacă cererea va fi respinsă dă posibilitatea
debitorului de a contesta cererea creditorilor, cauţiunea poate fi folosită pentru a acoperi
pagubele suferite de debitor. În ceea ce priveşte natura juridică a termenului de 15 zile,
considerăm că este vorba de un termen de decădere, deoarece în situaţia în care
cauţiunea nu este consemnată în termen, potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. 3 LPI, cererea
introductivă va fi respinsă.
Debitorul poate să recunoască existenţa stării de insolvenţă, fie expres, fie tacit,
prin rămânerea în pasivitate, lăsând să curgă termenul în care putea face contestaţie. În
cazul în care debitorul recunoaşte existenţa stării de insolvenţă în termen de 10 zile de la
primirea copiei şi îşi exprimă intenţia de a-şi reorganiza activitatea, judecătorul-sindic va
da o sentinţă de deschidere a procedurii generale. Dacă această declaraţie nu va fi depusă
până la expirarea termenului de 10 zile, se prezumă că debitorul este de acord cu
iniţierea procedurii simplificate (art. 28 alin. 1 lit. h LPI). În cazul în care din declaraţia
debitorului făcută până la data pronunţării sentinţei rezultă că acesta se încadrează
într-una dintre categoriile prevăzute la art. 1 alin. (2) LPI sau a mai beneficiat de
reorganizare în ultimii cinci ani anteriori deschiderii procedurii, judecătorul-sindic va
pronunţa o sentinţă de deschidere a procedurii simplificate.
În situaţia în care debitorul contestă cererea creditorilor, judecătorul-sindic,
în urma analizei acesteia, va stabili dacă debitorul este sau nu în stare de insolvenţă.
Dacă judecătorul-sindic stabileşte că debitorul este în stare de insolvenţă, va respinge
contestaţia debitorului şi va deschide, printr-o sentinţă, procedura generală. În această
196
situaţie, un plan de reorganizare poate fi formulat numai de către administratorul
judiciar sau de către creditorii care deţin împreună sau separat minim 20% din valoarea
masei credale şi numai dacă aceştia îşi exprimă intenţia de a depune un plan în
termenul prevăzut de lege, debitorul fiind decăzut din acest drept. Dacă judecătorul-
sindic stabileşte că debitorul nu este în stare de insolvenţă, va respinge cererea
creditorilor. În această situaţie, cererea introductivă va fi considerată lipsită de orice
efect chiar de la înregistrarea ei.

Subsecţiunea a IV-a: Efectele deschiderii procedurii insolvenţei

Hotărârea de deschidere a procedurii insolvenţei marchează o schimbare
majoră în activitatea debitorului. Ea are caracter constitutiv şi nu declarativ, deoarece
creează o stare de drept nouă, chiar în timpul perioadei de observaţie, drepturile
debitorului şi creditorilor suferind unele modificări296, aşa cum vom vedea în
continuare.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, deschiderea procedurii insolvenţei
produce o serie de efecte şi obligă la luarea anumitor măsuri. Toate acestea vizează
menţinerea activului patrimonial al debitorului în starea existentă la momentul
deschiderii procedurii.
1. Desemnarea administratorului judiciar sau lichidatorului
Potrivit dispoziţiilor art. 34 LPI, desemnarea unui practician în insolvenţă este
obligatorie şi, totodată provizorie, acesta urmând a administra procedura până la
confirmarea sau, după caz, înlocuirea sa, de către adunarea creditorilor. Odată cu
desemnarea se va stabili onorariul, precum şi a atribuţiilor acestuia pentru această
perioadă.
2. Suspendarea acţiunilor judiciare şi extrajudiciare
Instituirea măsurii de suspendare a acţiunilor judiciare şi extrajudiciare pentru
realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale urmăreşte suspendarea oricărei
urmăriri individuale împotriva patrimoniului debitorului, întrucât procedura insolvenţei
are un caracter colectiv, concursal şi egalitar. Suspendarea vizează, pe de o parte, acţiunile
începute, dar şi începerea unor noi acţiuni297, iar pe de altă parte, atât acţiunile judiciare

296
I. Schiau, op. cit., p. 127; Y. Guyon, op. cit., p. 170.
297
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 578.
197
propriu-zise, cât şi executările silite, directe sau indirecte, asupra bunurilor din averea
debitorului, dar şi acţiunile extrajudiciare (cum ar fi, de exemplu, executarea silită a
creanţelor bugetare care nu se fundamentează pe titluri executorii de provenienţă
judiciară). Această normă legală constituie temei al ridicării sechestrului asigurător aplicat
anterior şi produce efecte şi cu privire la cererile de poprire asupra fondurilor băneşti din
contul bancar al debitorului298.
În vederea aplicării suspendării de drept a acţiunilor judiciare sau extrajudiciare
pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor acestuia, judecătorul-sindic
va dispune, prin sentinţa de deschidere a procedurii, comunicarea acesteia către
instanţele judecătoreşti în a căror jurisdicţie se află sediul debitorului declarat la
Registrul comerţului şi tuturor băncilor unde debitorul are deschise conturi. Trebuie să
subliniem faptul că suspendarea devine operabilă chiar dacă hotărârea de deschidere a
procedurii nu este irevocabilă, dar este executorie.
O excepţie de la regula prevăzută de art. 36 LPI o întâlnim în art. 39 LPI, care dă
posibilitatea creditorului titular al unei creanţe garantate cu ipotecă, gaj sau altă garanţie
reală mobiliară ori drept de retenţie de orice fel să solicite judecătorului-sindic ridicarea
suspendării cu privire la creanţa sa şi valorificarea imediată, în cadrul procedurii, a
bunului asupra căruia poartă garanţia sau dreptul de retenţie, dacă creanţa se află în
anumite situaţii299.
3. Suspendarea cursului prescripţiei
Suspendarea cursului prescripţiei privind acţiunile pentru realizarea creanţelor
împotriva debitorului (art. 40 LPI) este o consecinţă firească a suspendării acţiunilor
judiciare şi extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor
sale. Aşadar, creditorii care nu şi-au recuperat creanţele pe care le aveau împotriva
debitorului în cadrul procedurii au posibilitatea să o facă ulterior, în anumite condiţii
expres prevăzute de lege la art. 137 LPI. Astfel, ei vor putea beneficia de dispoziţiile
art. 40 LPI, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
 au o creanţă împotriva unui debitor persoană fizică;
 creanţa nu a fost plătită integral în cursul procedurii300;
298
Curtea de apel Cluj, s. com. şi de cont. adm., dec. nr. 103 din 2 martie 1999, în B.J. 1999, p. 388.
299
A se vedea art. 39 LPI.
300
În cazul în care o obligaţie a debitorului a suferit modificări ca urmare a confirmării unui plan de reorganizare, se va avea în
vedere valoarea acelei obligaţii prevăzute în plan.
198
  debitorul a fost găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăţi ori
transferuri frauduloase;
Suspendarea curgerii termenului de prescripţie nu este aplicabilă acţiunilor
exercitate împotriva unei persoane având calitatea de codebitor solidar cu debitorul-
subiect al procedurii insolvenţei. Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 137 alin. 3 LPI,
descărcarea de obligaţii a debitorului nu atrage descărcarea de obligaţii a fidejusorului
sau codebitorului principal.
4. Imposibilitatea adăugării de accesorii creanţelor născute anterior deschiderii
procedurii
Ca efect al deschiderii procedurii, creanţelor născute anterior acestei date nu vor
putea fi adăugate „accesorii”, adică dobânzi, majorări sau penalităţi de orice fel ori
cheltuieli. În ceea ce priveşte creanţele garantate legiuitorul a prevăzut o excepţie.
Astfel, acestea se înscriu în tabelul definitiv şi/sau în tabelul definitiv consolidat, după
caz, la valoarea garanţiilor, evaluată în conformitate cu art. 39 alin (1) lit. A, dar nu mai
mult decât valoarea totală a creanţei garantate de acea garanţie. La distribuţia preţului
garanţiei, creditorul garantat va fi îndreptăţit să calculeze accesoriile la creanţa
garantată până cel mult la data vânzării bunului, cu condiţia ca preţul bunului să fie
corespunzător mai mare decât valoarea iniţial evaluată. În cazul în care preţul va fi
inferior valorii evaluate, la distribuţie se va ajusta corespunzător raportul dintre partea
garantată şi cea negarantată a creanţei
Trebuie să precizăm că dispoziţiile art. 41 LPI nu sunt aplicabile codebitorilor
solidari cu debitorul (ei nu sunt supuşi acestei proceduri).
Hotărârea de deschidere suspendă până, la pronunţarea hotărârii de încetare a
planului sau de începere a lichidării, orice acţiune împotriva persoanelor fizice
coobligate sau a celor care au consimţit la o cauţiune ori o garanţie autonomă.
Tribunalul poate, de asemenea, să le acorde termene sau o amânare de plată în limita
a 2 ani.
Dispoziţiile art. 41 LPI se aplică numai dobânzilor comerciale şi altor cheltuieli
asimilate acestora ce se acordă cu titlu de daune pentru întârzierea în executarea
obligaţiilor comerciale, nu şi dobânzilor din contractele de credit, întrucât acestea nu

199
reprezintă dobânzi comerciale în sensul de daune moratorii, ci preţul folosinţei
banilor, contraprestaţia împrumutătorului, adică preţul capitalului împrumutat301.
5. Indisponibilizarea acţiunilor/părţilor sociale
De la data deschiderii procedurii la iniţiativa creditorilor se interzice
administratorilor debitorilor, persoane juridice, să înstrăineze, fără acordul al
judecătorului-sindic, acţiunile ori părţile sociale sau de interes pe care le deţin la
debitorul care face obiectul acestei proceduri.
Interdicţia înstrăinării acţiunilor, părţilor sociale sau de interes se referă la
administratorii societăţii care sunt şi acţionari/asociaţi, ale căror acţiuni/părţi sociale
vor fi indisponibilizate în registre speciale de evidenţă sau în conturile înregistrate
electronic. Încălcarea acestei interdicţii atrage la nulitatea absolută a înstrăinării.
Această indisponibilizare creează premisele aplicării măsurii prevăzute de art. 140
LPI, împiedicând transferul fictiv al acţiunilor ori părţilor sociale sau de interes către
persoanele aflate sub controlul administratorilor.
6. Suspendarea de la tranzacţionare a acţiunilor
În perioada cuprinsă între data deschiderii procedurii şi data confirmării planului
de reorganizare (perioada de observaţie), acţiunile societăţilor emitente în sensul Legii
nr. 297/2004 privind piaţa de capital se suspendă de la tranzacţionare cu începere de la
data primirii comunicării de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. La data
primirii de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a comunicării privind intrarea
în procedura de faliment intervine retragerea valorilor mobiliare de pe piaţa reglementată
de pe care acestea se tranzacţionează.
7. Nulitatea actelor încheiate de debitor ulterior deschiderii procedurii insolvenţei
Actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii
procedurii sunt nule, cu excepţia:
actelor şi plăţilor către creditorii cunoscuţi, care se încadrează în condiţiile
obişnuite de exercitare a activităţii curente;
actele şi plăţile autorizate de judecătorul-sindic.
În acest scop, debitorul şi/sau, după caz, administratorul judiciar sunt obligaţi
să întocmească şi să păstreze o listă cuprinzând toate încasările plăţile şi
301
Curtea de apel Craiova, secţ. com., dec. nr. 246 din 1 iunie 2001, în Buletinul jurisprudenţei – Culegere de practică judiciară,
2002, Editura lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 318-319. Aceeaşi soluţie a fost pronunţată şi în decizia nr. 257 din 8 iunie.
200
compensările efectuate după deschiderea procedurii, cu precizarea naturii şi valorii
acestora şi a datelor de identificare ale cocontractanţilor.
8. Ridicarea debitorului a dreptului de administrare
Ridicarea dreptului de administrare presupune, în accepţiunea legii, ridicarea
dreptului de a-şi conduce activitatea, de a-şi administra bunurile din patrimoniu şi de a
dispune de acestea. Desesizarea debitorului de bunurile sale se referă atât la bunurile din
patrimoniul său la momentul deschiderii procedurii, dar şi faţă de cele pe care le-ar
dobândi ulterior deschiderii procedurii, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege.
Deşi îi este ridicat dreptul de administrare, debitorul va putea, totuşi, să întreprindă
singur măsuri conservatorii privind bunurile din patrimoniul său302.
Ridicare dreptului de administrare nu este un efect obligatoriu al deschiderii
procedurii. Astfel, legiuitorul a prevăzut expres cazurile în care aceasta este
obligatorie sau facultativă, respectiv cine o poate solicita:
judecătorul-sindic va ridica debitorului obligatoriu dreptul de administrare, în
cazul în care acesta nu şi-a declarat intenţia de reorganizare potrivit legii303;
judecătorul-sindic va putea ordona ridicarea, în tot sau în parte, a dreptului de
administrare al debitorului o dată cu desemnarea unui administrator judiciar,
indicând totodată şi condiţiile de exercitare a conducerii debitorului de către
acesta;
dreptul de administrare al debitorului încetează de drept la data la care se
dispune începerea falimentului; de la acest moment debitorul va putea
desfăşura doar activităţile ce sunt necesare derulării operaţiunilor lichidării;
judecătorul-sindic va pronunţa ridicarea dreptul de administrare la cererea
creditorilor, comitetului creditorilor ori administratorului judiciar, dacă
constată că în patrimoniul debitorului se înregistrează pierderi continue sau
lipsesc probabilităţii de realizare a unui plan raţional de activitate304.
Examinarea cererilor va fi făcută într-o şedinţă, ţinută în termen de 15 zile, la
care vor fi citaţi administratorul judiciar, comitetul creditorilor şi
administratorul special.
302
Cas., dec. nr. 101/1934, în V. Pătulea, C. Turianu, Drept comercial. Practică adnotată, Editura All Beck, 1999, p. 230.
303
Art. 28 alin. 1 lit. h), respectiv art.33 alin. 6 din lege.
304
Examinarea cererilor va fi făcută într-o şedinţă, ţinută în termen de 15 zile, la care vor fi citaţi administratorul judiciar, comitetul
creditorilor şi administratorul special.
201
 Odată cu hotărârea de ridicare a dreptului de administrare, judecătorul-sindic
va da dispoziţie tuturor băncilor la care debitorul are disponibil în conturi să nu
dispună de acestea fără un ordin al administratorului judiciar/lichidatorului.
Încălcarea acestor dispoziţii atrage răspunderea băncilor pentru prejudiciul creat,
precum şi o amendă judiciară de la 4.000 lei la 10.000 lei.
9. Inopozabilitatea înscrierilor, transcrierilor, intabulărilor
Potrivit dispoziţiilor art. 50 LPI, în situaţia în care la data deschiderii
procedurii un act juridic nu devenise opozabil terţilor, înscrierile, transcrierile,
intabulările şi orice alte formalităţi specifice necesare acestui scop ce vor fi efectuate
după această dată, vor fi fără efect faţă de masa creditorilor. Totuşi, dacă cererea
sau sesizarea, legal formulată, a fost primită de instanţă, autoritate sau instituţia
competentă, cel mai târziu în ziua premergătoare hotărârii de deschidere a procedurii,
actul respectiv va fi considerat opozabil terţilor.
10. Notarea deschiderii procedurii
Potrivit dispoziţiilor art. 63 LPI, dacă debitorul are bunuri supuse transcripţiei,
inscripţiei sau înregistrării în registrele de publicitate, administratorul
judiciar/lichidatorul va trebui să trimită instanţelor, autorităţilor sau instituţiilor care ţin
aceste registre o copie de pe hotărârea de deschidere a procedurii, spre a se face
menţiune. Sunt avute în vedere registrele de carte funciară unde trebuie să se facă
notarea menţiunii de deschidere a procedurii de insolvenţă305, precum şi Arhiva
Electronică a garanţiilor reale mobiliare306. Această operaţiune atenţionează persoanele
interesate de cumpărarea acestor bunuri că titularul lor este subiect al unei proceduri de
insolvenţă.
11. Menţiuni trilingve pe actele şi corespondenţa debitorului
Din momentul în care hotărârea de deschidere a procedurii rămânere irevocabilă,
toate actele şi corespondenţa emise de debitor, administratorul judiciar sau lichidator vor
cuprinde, în mod obligatoriu şi cu caractere vizibile, în limbile română, engleză şi
franceză, menţiunea „în insolvenţă”, „in insolvency”, „en procédure collective”. De
asemenea, după intrarea în reorganizare judiciară sau faliment, actele şi corespondenţa
vor purta menţiunea "în reorganizare judiciară", in judicial reorganisation”, en
305
Legea nr. 7/1996 cadastrului şi a publicităţii imobiliare, republicată în M. Of. 201/3 martie 2006.
306
Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, titlul VI.
202
redressement sau, după caz „în faliment”, „in bankruptcy” , „en faillite”. După intrarea
în procedura simplificată se va face de asemenea menţiunea „în faliment”, „in
bankruptcy” , „en faillite”.
Prejudiciile suferite de terţii de bună-credinţă, ca urmare a nerespectării acestor
obligaţii, vor fi reparate în mod exclusiv de persoanele care au încheiat actele ca
reprezentanţi legali ai debitorului, fără a fi atins activul patrimonial al debitorului.
12. Obligaţia debitorului de a depune acte şi informaţii
În cazul în care procedura insolvenţei este deschisă urmare a cererii creditorilor,
debitorul este obligat, ca în termen de 10 zile de la pronunţarea hotărârii, să depună la
dosarul cauzei actele şi informaţiile prevăzute de art. 28 alin. 1 LPI307. Această
obligaţie revine debitorului persoană fizică, respectiv organelor statutare ale debitorului
persoană juridică, nu administratorului special. Legiuitorul sancţionează nerespectarea
acestei obligaţii cu interzicerea accesului la reorganizare judiciară şi intrarea
debitorului în procedura simplificată.
13. Punerea la dispoziţia practicianului în insolvenţă a informaţiilor cerute
Debitorul are obligaţia de a pune la dispoziţie administratorului judiciar sau,
după caz, lichidatorului toate informaţiile cerute de acesta, precum şi toate
informaţiile apreciate ca necesare, cu privire la activitatea şi bunurile din patrimoniul
acestuia, precum şi lista cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale făcute de el în
cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii. Toate aceste informaţii sunt
necesare pentru întocmirea raportului privind activitatea debitorului şi reconstituirea,
în măsura posibilului, a documentelor prevăzute de art. 28 alin. 1 LPI, care nu au fost
depuse de către debitor.
Refuzul de a pune la dispoziţie judecătorului-sindic, administratorului sau
lichidatorului judiciar documentele şi informaţiile prevăzute de lege sau împiedicarea
acestora, cu rea-credinţă, de a întocmi documentaţia respectivă atrage răspunderea
penală a debitorului persoană fizică sau reprezentanţilor legali ai debitorului persoană
juridică, potrivit art. 147 LPI. Documentele prevăzute de art. 28 lit. b)-e) şi i), dacă nu
sunt prezentate de debitor, vor fi reconstituite, în măsura posibilului, de către lichidatorul
desemnat. Cheltuielile vor fi suportate din patrimoniul debitorului.

307
Art. 35 din lege.
203
14. Alte efecte
Tot în categoria efectelor deschiderii procedurii insolvenţei intră şi
următoarele:
a. anularea unor acte încheiate în perioada premergătoare deschiderii
procedurii;
În perioada premergătoare deschiderii procedurii insolvenţei, debitorul poate să-şi
„organizeze insolvenţa”308 fie prin dosirea unor bunuri prin plăţi fictive, donaţii etc., în
frauda tuturor creditorilor săi sau doar a unora dintre aceştia, fie să încheie anumite acte
cu caracter oneros, sub presiunea lipsei de lichidităţi, în condiţii deloc avantajoase pentru
el, în ideea de a menţine aparenţa stării de normalitate, fie, de ce nu, „nemairezistând
presiunilor anumitor creditori, îi favorizează în dispreţul principiului egalităţii”309. Din
aceste considerente, toate legislaţiile falimentare conţin prevederi menite să împiedice
încheierea de asemenea acte.
Administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce acţiuni pentru
anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, în cei
3 ani anteriori deschiderii procedurii (art. 79 LPI). De asemenea, administratorul judiciar
sau, după caz, lichidatorul poate introduce acţiuni pentru anularea constituirilor sau a
transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi realizate de către debitor prin anumite
acte ori acţiuni în anularea operaţiunilor încheiate în cei trei ani anteriori deschiderii
procedurii de către debitor cu persoane aflate în raporturi juridice cu acesta, dacă sunt în
dauna creditorilor (art. 80 LPI).
b. denunţarea unor contracte aflate în curs de execuţie;
Intrarea în perioada de observaţie nu presupune blocarea activităţii debitorului.
Ea trebuie să continue în condiţii pe cât posibil aproape de cele ce existau înainte de
deschiderea procedurii. Într-adevăr, activitatea acestuia se va înscrie pe alte
coordonate, urmărindu-se luarea unor măsuri conservatorii, precum şi un limitarea
dreptului de dispoziţie asupra bunurilor din averea debitorului. Aceasta nu înseamnă că
anumite contracte în curs de derulare nu vor continua şi nici că nu vor fi încheiate noi
acte juridice.

308
În realitate, debitorii îşi organizează, de regulă, falimentul astfel încât la momentul deschiderii procedurii activul patrimonial să
lipsească cu desăvârşire.
309
Fr. Perochon, R. Bonhomme, citat de PrinceWaterhouseCoopers, Manual de bune practici, p. 96.
204
 În consecinţă, după deschiderea procedurii, denunţarea310 unora dintre
contractele aflate în curs de execuţie se poate realiza fie la iniţiativa administratorului
judiciar/lichidatorului, fie la iniţiativa părţii contractante.
Administratorul judiciar/lichidatorul are posibilitatea conferită de lege de a opta
pentru menţinerea sau denunţarea contractelor debitorului, „atâta timp cât aceste
contrate nu vor fi fost executate în totalitate ori substanţial de către toate părţile
implicate”. Aşadar, administratorul judiciar/lichidatorul nu va putea interveni în
contractele integral executate sau executate substanţial. Administratorul
judiciar/lichidatorul are putere deplină de apreciere asupra oportunităţii executării
acestora311, bineînţeles măsura putând fi atacată la judecătorul-sindic. Iniţiativa
menţinerii sau denunţării acestor contracte poate veni şi de la partea cocontractantă,
aceasta provocând opţiunea administratorului judiciar/lichidatorului printr-o cerere de
a alege între menţinerea sau denunţarea contractului. În această situaţie, administratorul
judiciar/lichidatorul este obligat să răspundă în maximum 30 de zile solicitării
cocontractantului, pasivitatea (tăcerea) sa în decursul acestei perioade având, în
virtutea dispoziţiilor art. 86 alin.1 teza finală LPI, semnificaţia denunţării contractului.
Denunţarea contractului dă dreptul terţului cocontractant la o acţiune în despăgubiri
împotriva averii debitorului. Dacă în contract a fost inserată o clauză penală, atunci
terţul se va găsi în posesia unei creanţe certe, lichide şi exigibile. Dacă debitorul nu îşi
executa obligaţia, nici cocontractantul nu va putea fi obligat la aceasta, el putând
invoca excepţia de neexecutare, reţinând bunul. Totuşi, inserarea în contract a unei
clauze de rezoluţiune sau reziliere de plin drept a contractului în cazul implicării
celeilalte părţi într-o procedură de insolvenţă va rămâne fără efect, o asemenea clauză
fiind nulă deoarece este contrară dispoziţiilor imperative de ordine publică ale art. 86
LPI312.
Legiuitorul permite administratorului judiciar/lichidatorul să menţină 313
contractele de credit sau să le modifice clauzele, cu acordul cocontractantului, astfel

310
Legea face referire la denunţare, nu la reziliere deoarece debitorul nu şi-a îndeplinit şi nu este în măsură să-şi îndeplinească
propria obligaţie, aceasta fiind soluţia cea mai elegantă de a ieşi dintr-o relaţie contractuală neconvenabilă. Pentru mai multe detalii, a
se vedea I. Turcu, op. cit, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 308.
311
Pentru o mai mare precizie legea prevede, cu titlu exemplificativ, contractele de închiriere şi orice contracte pe termen lung.
312
Manual de bune practici, p. 104; I. Turcu, op. cit, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 320.
313
Prin menţinerea contractului se înţelege continuarea sa conform tuturor clauzelor, fără posibilitatea opţiunii doar pentru anumite
clauze.
205
încât acestea să asigure echivalenţa viitoarelor prestaţii 314. Aceste modificări vor
trebui aprobate de comitetul creditorilor, acesta verificând dacă ele sunt în folosul
averii debitorului, cât şi în cel al averii creditorilor. Această posibilitate acordată
administratorului judiciar/lichidatorului este dificil de pus în practică, datorită poziţiei
instituţiilor de credit, care nu consimt la continuarea creditării cu toate că, potrivit
dispoziţiilor art. 123 LPI, creditele astfel acordate vor beneficia de prioritatea faţă de
alte creanţe.
c. răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere care au
contribuit la ajungerea debitorului în această situaţie;
În situaţia în care constată că starea de insolvenţă a debitorului a fost cauzată
prin săvârşirea anumitor fapte expres prevăzute de art. 138 LPI de către membrii
organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice
altă persoană, administratorul judiciar (sau lichidatorul, după caz) poate sesiza
judecătorul-sindic pentru a angaja răspunderea acestor persoane.
Sumele obţinute în urma admiterii acţiunii prevăzute de art. 138 LPI vor intra
în averea debitorului şi vor fi destinate, în caz de reorganizare, completării fondurilor
necesare continuării activităţii debitorului, iar, în caz de faliment, acoperirii pasivului.
Acţiunea poate fi introdusă şi de comitetul creditorilor, dacă administratorul
judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenţei,
persoanele culpabile de starea de insolvenţă a patrimoniului debitorului persoană
juridică, ori dacă acesta a omis să formuleze acţiunea prevăzută de art. 138 LPI şi
răspunderea persoanelor respective ameninţă să se prescrie. Pentru a dobândi calitate
procesuală activă, comitetul creditorilor trebuie să fie autorizat de judecătorul-sindic.
Aşadar, acţiunea este promovată de administratorul judiciar sau lichidator, iar în
subsidiar, de comitetul creditorilor.
Potrivit dispoziţiilor art. 139 LPI, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 3
ani de la data la care a fost cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de
insolvenţă, dar nu mai devreme de 2 ani de la data hotărârii de deschidere a
procedurii315.

314
Art. 86 alin. 3 LPI.
315
Art. L 624-3C. com. fr. prevede că acţiunea se prescrie în termen de trei ani socotiţi de la data hotărârii care se decide planul sau
se pronunţă lichidarea.
206
 Pentru a nu mai genera interpretări diferite316, legiuitorul a prevăzut la art. 142
LPI că repartiţia sumelor se va face „în conformitate cu prevederile prezentei legi
(Legea nr. 85/2006 – subl. ns.), în temeiul tabelului definitiv consolidat pus la
dispoziţia sa de către legiuitor”.
d. răspunderea penală a persoanelor care se fac vinovate de săvârşirea
infracţiunilor de bancrută simplă, bancrută frauduloasă (art. 143 LPI) sau a
celei prevăzute de art. 147 LPI, precum şi o serie de interdicţii şi
incompatibilităţi de natură profesională ce îi vizează pe debitorul-persoană
fizică şi pe conducătorii societăţilor comerciale etc.

Subsecţiunea a V-a. Perioada de observaţie

1. Aspecte introductive
Perioada cuprinsă între data deschiderii procedurii şi data confirmării unui plan de
reorganizare sau, după caz, data intrării în faliment reprezintă o perioadă distinctă,
denumită perioada de observaţie. Ea este specifică procedurii generale, procedura
simplificată derulându-se fără a parcurge perioada de observaţie 317. Durata acesteia este
diferită, deoarece în cadrul procedurii generale se poate intra în procedura falimentului la
momente diferite318.
În perioada de observaţie:
- dreptul de administrare a patrimoniului debitorului este exercitat de către
debitor sau/şi administratorul judiciar;
- debitorul trebuie să depună la dosarul cauzei actele şi informaţiile prevăzute
de art. 28 alin.1LPI;
- administratorul judiciar examinează situaţia economică a debitorului şi
actele depuse de acesta şi întocmeşte un raport prin care propune fie intrarea
în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de observaţie în cadrul
procedurii generale (raportul de 30 de zile);

316
În acest sens, a se vedea v. Paşca, Falimentul fraudulos, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 122.
317
În acelaşi sens I. Adam, C.N. Savu, op. cit., p. 104. Perioada de observaţie poate lipsi atunci când judecătorul-sindic dispune, în
baza art. 32 sau art. 33, deschiderea procedurii simplificate.
318
Debitorul poate intra în procedură simplificată şi, deci, în faliment, ca urmare a raportului administratorul judiciar (de 30 de zile),
sau poate intra în procedura falimentului în cadrul procedurii generale ca urmare a raportului de 60 de zile sau a nepropunerii,
neadmiterii sau neconfirmării unui plan ori a eşuării planului.
207
 - administratorul judiciar examinează activitatea debitorului şi întocmeşte un
raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării
de insolvenţă (raportul de 60 de zile);
- întocmirea actelor şi informaţiilor prevăzute de art. 28 LPI, în cazul în care
debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia respectivă înlăuntul termenelor legale,
sau verificarea, corectarea şi completarea informaţiilor cuprinse în actele
respective, când acestea au fost prezentate de debitor;
- va fi deschis unui cont pentru operaţiunile curente. În termen de două zile
de la primirea notificării despre deschiderea procedurii, debitorul va trebui
să deschidă la banca la care are contul pentru operaţiunile sale curente un
cont distinct, destinat să suporte toate cheltuielile aferente procedurii
instituite prin această lege. Dacă debitorul nu se conformează acestei
îndatoriri, contul va fi deschis de administratorul judiciar/lichidator, în urma
unei încheieri a judecătorului-sindic. Plăţile vor fi dispuse de către debitor
sau de administrator/lichidator, după caz, în conformitate cu prevederile
planului sau a încheierilor date de judecătorul-sindic;
- se stabileşte masa credală;
- se stabileşte modul de lucru al adunării creditorilor;
- sunt anulate unele acte frauduloase încheiate în dauna drepturilor
creditorilor încheiate de debitor în perioada suspectă;
- este hotărâtă soarta unor contracte în curs de execuţie ale debitorului.
Totuşi, unele dintre aceste măsuri sau activităţi impuse de lege se vor desfăşura şi
în cadrul procedurii simplificate, iar atunci când se intră în procedură simplificată din
procedura generală, ca urmare a raportului administratorului judiciar (raportul de 30 de
zile), unele măsuri sau activităţi sunt desfăşurate sau doar începute în perioada de
observaţie (din cadrul procedurii generale) ce o precede.

2. Activitatea administratorului judiciar şi implicaţiile ei asupra derulării procedurii

Raportul de 30 de zile. Administratorul judiciar va trebui să examineze
situaţia economică a debitorului şi a documentelor pe care acesta este obligat să le
depună şi să întocmească un raport prin care să propună fie intrarea în procedura
208
simplificată, fie continuarea perioadei de observaţie în cadrul procedurii generale.
Termenul de întocmire a acestuia este stabilit de judecătorul-sindic prin hotărârea de
deschidere, dar nu va putea depăşi 30 de zile de la desemnarea administratorului
judiciar.
Acest raport este o primă şi rapidă radiografie a activităţii debitorului. În urma
acestei examinări administratorul judiciar poate să constate că debitorul se încadrează
într-una din categoriile prevăzute de art. 1 alin. 2 LPI (mai exact într-una din
categoriile prevăzute la lit. c şi d, deoarece în celelalte situaţii judecătorul-sindic se
poate pronunţa pentru intrarea în procedura simplificată chiar de la momentul
deschiderii procedurii), situaţie în care va propune intrarea în faliment în procedura
simplificată, aducând totodată şi documente doveditoare. În acest sens, administratorul
judiciar va solicita relaţii privind sediul societăţii şi date privind administraţia
societăţii, relaţii privind bunurile patrimoniale şi documentele privind activitatea
societăţii de la autorităţile care deţin sau ar putea să deţină informaţiile solicitate.
Dacă administratorul judiciar propune intrarea în faliment prin procedura
simplificată, el va trebui să notifice această propunere creditorilor care au depus cererea
introductivă (doar aceştia sunt cunoscuţi la acest moment) şi debitorului, prin
administratorul special, depunând la instanţă odată cu cererea, dovada îndeplinirii
procedurii de notificare. În termen de 20 de zile de la primirea raportului
administratorului judiciar, judecătorul-sindic va supune dezbaterii părţilor într-o şedinţă
publică propunerea de intrare în faliment, în procedura simplificată, pronunţându-se,
prin sentinţă, după ascultarea părţilor interesate. În cazul în care se va pronunţa în sensul
aprobării propunerii, judecătorul-sindic va dispune intrarea în faliment prin aceeaşi
sentinţă. În cazul respingerii concluziilor raportului administratorului judiciar perioada
de observaţie va continua.
Este posibil ca la sediul înregistrat în registrul comerţului debitorul să nu mai
desfăşoară activitate, iar creditorul care a introdus cererea de deschidere a procedurii
nu cunoaşte un alt sediu, punct de desfăşurare a activităţii etc. În acest caz, după
ascultarea raportului administratorului judiciar, dacă se constată că debitorul se
găseşte în una din categoriile prevăzute la art.1 alin. (2) lit. c) sau d) LPI,
comunicarea sau notificarea oricărui act de procedură faţă de debitor, inclusiv cele
209
privind deschiderea procedurii, se va efectua numai prin Buletinul procedurilor de
insolvenţă.
Raportul de 60 de zile. Administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul319, în
cazul procedurii simplificate, are obligaţia de a examina atent activitatea debitorului şi
de a întocmi un raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la
apariţia stării de insolvenţă, respectiv asupra existenţei premiselor angajării răspunderii
persoanelor cărora le-ar fi imputabilă ajungerea debitorului în stare de insolvenţă, dacă
este cazul. Termenul în care trebuie întocmit este stabilit de către judecătorul-sindic,
dar nu va putea depăşi 60 de zile de la data desemnării practicianului. În acest sens,
legiuitorul impune debitorului obligaţia de a pune la dispoziţia administratorului judiciar
sau, după caz, lichidatorului toate informaţiile cerute de acesta, precum şi toate
informaţiile apreciate ca necesare, cu privire la activitatea şi averea sa, inclusiv lista
cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale făcute de el în cele 120 de zile anterioare
deschiderii procedurii..
Spre deosebire de lichidator, administratorul judiciar va trebui să se pronunţe în
cadrul raportului şi asupra posibilităţilor reale de reorganizare efectivă a activităţii
debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea, după caz. El va trebui să aibă în
vedere piaţa pe care debitorul operează, competitivitatea acestuia, resurse de care acesta
dispune, posibilitatea de a obţine finanţare în perioada următoare, strategia de
management aplicată etc. Dacă se întrevăd posibilităţi de reorganizare, el va trebui să
facă şi unele precizări în legătură cu planul de reorganizare. Astfel, poate recomanda
planul de reorganizare propus de debitor, poate colabora cu acesta sau cu unul sau mai
mulţi creditori la întocmirea planului de reorganizare ori poate să propună alt plan
singur.
În situaţia în care administratorul judiciar propune intrarea în faliment a
debitorului, în procedura generală, judecătorul-sindic va dispune, în termen de 3 zile
de la primirea raportului, publicarea unui anunţ referitor la acest raport în Buletinul
procedurilor de insolvenţă. Din acesta trebuie să rezulte data şedinţei adunării
creditorilor – în maximum 10 zile de la data primei şedinţe a adunării creditorilor.
Raportul va putea fi consultat la sediul administratorului judiciar, prin grija acestuia,

319
Întocmirea acestui raport revine, în funcţie de procedura în care ne aflăm, administratorului judiciar sau lichidatorului.
210
pe cheltuiala solicitantului. Totodată, o copie de pe acesta va fi depusă la grefa
tribunalului şi la registrul în care este înmatriculat debitorul şi va fi comunicată
debitorului.
Propunerea administratorului judiciar şi punctul de vedere al comitetului
creditorilor asupra acesteia vor fi supuse aprobării adunării generale a creditorilor.
Pentru ca judecătorul-sindic să poată pronunţa o sentinţă de intrare în faliment a
debitorului este necesar ca adunarea creditorilor să aprobe propunerea administratorului
judiciar prin votul titularilor a cel puţin 2/3 din creanţele prezente la vot. Se vor lua în
calcul şi voturile valabile primite în scris cu privire la propunerea de intrare în faliment a
debitorului în procedură generală, despre care administratorul judiciar trebuie să-i
informeze pe creditorii prezenţi.
Indiferent de rezultatul votului, propunerea nu va fi aprobată în cazul în care unul
sau mai mulţi creditori, deţinând împreună peste 20% din creanţele cuprinse în tabelul
preliminar, până la votarea raportului administratorului judiciar îşi anunţă intenţia de a
depune, în termenul legal, un plan de reorganizare a debitorului.
3. Stabilirea masei pasive
Notificarea creditorilor. În urma deschiderii procedurii, administratorul
judiciar va trimite o notificare tuturor creditorilor menţionaţi în lista depusă de debitor.
Creditorii care au sediul sau domiciliul în străinătate, dacă au reprezentanţi în ţară, pot
fi notificaţi prin intermediul acestora.
Notificarea, printre altele, va cuprinde:
- termenul-limită de depunere, de către creditori, a opoziţiilor la hotărârea de
deschidere a procedurii, pronunţată ca urmare a cererii formulate de debitor, în
condiţiile art. 32 alin. 1, precum şi termenul de soluţionare a opoziţiilor, care nu
va depăşi 10 zile de la data expirării termenului de depunere a acestora;
- termenul-limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra
patrimoniului debitorului, care va fi de maximum 60 de zile de la deschiderea
procedurii, precum şi cerinţele pentru ca o creanţă înregistrată să fie
considerată valabilă;
- termenul de verificare a creanţelor, întocmire, afişare şi comunicare a tabelului
preliminar al creanţelor, care nu va depăşi 30 de zile pentru procedura
211
 generală sau, respectiv, 15 zile, în cazul procedurii simplificate, de la
expirarea termenului prevăzut la lit. b);
- termenul de definitivare a tabelului creanţelor, care nu va depăşi 30 de zile în
cazul procedurii generale şi, respectiv, 15 zile, în cazul procedurii simplificate,
de la expirarea termenului prevăzut la lit. c);
- locul, data şi ora primei şedinţe a adunării creditorilor.
Judecătorul-sindic va putea hotărî o majorare a termenelor prevăzute la alin. 1
lit. b), c) şi d) cu maximum 30, 15, respectiv 15 de zile, în funcţie de circumstanţele
cauzei şi pentru motive temeinice (spre exemplu: numărul ridicat de creditori sau
situarea acestora în străinătate).
Prima şedinţa de întrunire a adunării creditorilor va fi convocată la un termen
de 5 zile de la expirarea termenului prevăzut pentru întocmirea tabelului preliminar al
creanţelor.
Pentru a da eficienţă procedurii de admitere şi verificare a creanţelor, în
special, şi procedurii insolvenţei, în general, legiuitorul a stabilit unele sancţiuni în
ceea ce priveşte nerespectarea de către titularii de creanţe anterioare deschiderii
procedurii a termenului de înregistrare a cererii de admitere a creanţelor. Astfel,
nedepunerea cererii de admitere a creanţelor în termenul stabilit atrage decăderea
titularului acestora din următoarele drepturi:
- dreptul de a participa şi de a vota în cadrul adunării creditorilor;
- dreptul de a participa la distribuirile de sume în cadrul reorganizării şi
falimentului;
- dreptul de a-şi realiza creanţele împotriva debitorului sau a membrilor ori
asociaţilor cu răspundere nelimitată ai persoanei juridice debitoare, ulterior
închiderii procedurii, sub rezerva ca debitorul să nu fi fost condamnat pentru
bancrută simplă sau frauduloasă ori să nu i se fi stabilit răspunderea pentru
efectuarea de plăţi ori transferuri frauduloase.
Înregistrarea şi verificarea creanţelor. Toţi creditorii ale căror creanţe sunt
anterioare datei deschiderii procedurii, cu excepţia salariaţilor, vor depune, în
termenul fixat, o cerere de admitere a creanţelor.

212
 Au obligaţia de a depune o cerere de admitere a creanţelor şi titularii de acţiuni
la purtător, deoarece această calitate nu poate fi stabilită pe baza registrului
acţionarilor. Posesorii de titluri de valoare (cambie, bilet la ordin, warant, recipisă de
depozit, conosament, acţiuni, obligaţiuni etc.), la ordin320 sau la purtător321 pot solicita
administratorului judiciar restituirea titlurilor originale şi păstrarea la dosar a unor copii
certificate de acesta. În acest caz, administratorul judiciar va face menţiunea pe original
despre prezentarea acestora, urmând ca originalele să fie prezentate din nou la orice
repartiţie de sume între creditori, precum şi la exercitarea votului în adunarea
creditorilor.
În ceea ce priveşte creanţele salariaţilor, legiuitorul stabileşte un tratament
privilegiat, acestea fiind înregistrate de către administratorul judiciar conform
evidenţelor contabile. S-a avut în vedere faptul că aceste creanţe beneficiază de un grad
de certitudine ridicat ce rezultă din evidenţele contabile, dar şi faptul că datorită
numărului ridicat de salariaţi s-ar ajunge la blocarea instanţei cu mii de cereri din
partea acestora. Astfel, salariaţii sunt scutiţi implicit şi de obligaţia de a achita taxa
judiciară de timbru şi timbrul judiciar stabilite de lege pentru înregistrarea cererilor de
admitere a creanţelor.
Această derogare se referă la acele creanţe rezultate din raportul de muncă dintre
debitor şi angajaţii acestuia, prin acestea înţelegând nu numai creanţele cu titlu de
salariu, ci şi alte drepturi ce îşi au izvorul în calitatea de salariat (indemnizaţie pentru
naşterea unui copil, indemnizaţii cu caracter social etc.). Totuşi, dacă un salariat mai
are şi alte creanţe faţă de angajator, el va trebui să depună cerere de admite a creanţelor
respective. Pe de altă parte, nimic nu îi opreşte pe salariaţii nemulţumiţi să conteste
înregistrările făcute de administratorul judiciar în tabelul preliminar al creanţelor.
Verificarea creanţelor presupune verificarea de către administratorul judiciar a
fiecărei cereri şi a documentelor depuse comparativ cu evidenţele contabile şi
comerciale ale debitorului, procedându-se la o cercetare amănunţită pentru a stabili
legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe.

320
Sunt titluri la ordin acele înscrisuri care cuprind drepturi care pot fi exercitate numai de o persoană determinată sau de o altă
persoană căreia i-au fost transmise aceste drepturi prin gir.
321
Sunt titluri la purtător acele înscrisuri care încorporează anumite drepturi, fără să determine persoana titularului dreptului
(posesorul legitim al înscrisului).
213
 Cu excepţia creanţelor constatate prin titluri executorii şi a creanţelor bugetare
rezultate dintr-un titlu executoriu necontestat în termenele prevăzute de legi speciale,
toate creanţele vor fi supuse procedurii de verificare.
În cadrul operaţiunii de verificare a creanţelor trebuie avute în vedere câteva
reguli:
- creanţele constând în obligaţii, care nu au fost calculate în valoare monetară
sau a căror valoare este supusă modificării, vor fi calculate de către
administratorul judiciar şi înscrise în tabelul de creanţe cu valoarea nominală
pe care ele o aveau la data deschiderii procedurii;
- creanţele exprimate sau consolidate în valută vor fi înregistrate la valoarea lor
în lei, la cursul Băncii Naţionale a României existent la data deschiderii
procedurii;
- creanţa unui creditor cu mai mulţi debitori solidari va fi înscrisă în toate
tabelele de creanţe ale debitorilor cu valoarea nominală, până va fi complet
acoperită. Nicio reducere a sumei creanţei prevăzute în tabelul de creanţe nu
va fi făcută în vreunul dintre tabelele de creanţe ale debitorilor până ce
creditorul a fost deplin satisfăcut în numerar sau în bunuri. Dacă totalul
sumelor distribuite creditorului, în toate acţiunile cu debitorii, va depăşi
totalul sumei care îi este datorată, acesta va trebui să restituie sumele primite
în plus, care vor fi reînscrise ca fonduri în averea debitorilor, proporţional cu
sumele pe care fiecare dintre debitori le-a plătit peste ceea ce era datorat;
- creanţă plătită parţial de către un codebitor sau fidejusor al debitorului
anterior înregistrării cererii se înscrie în tabelul de creanţe numai pentru
partea pe care nu a încasat-o încă. Codebitorul sau fidejusorul, care este
îndreptăţit la restituire ori la despăgubire din partea debitorului pentru suma
plătită, va fi trecut în tabelul de creanţe cu suma pe care a plătit-o
creditorului.
- creanţele negarantate şi părţile negarantate din creanţele garantate care nu
sunt scadente la data înregistrării cererii de admitere, vor fi înscrise în
tabelul de creanţe cu întreaga lor valoare, însă, în cursul falimentului, orice

214
 distribuire de sumă pentru astfel de creanţe se va face numai după ce au fost
plătiţi titularii de creanţe din categoria ierarhic superioară reprezentată.
Întocmirea tabelului definitiv al creanţelor. La finalizarea verificărilor,
administratorul judiciar va întocmi şi va înregistra la tribunal un tabel preliminar
cuprinzând toate creanţele împotriva averii debitorului, precizând că sunt: chirografare,
garantate, cu priorităţi, sub condiţie sau nescadente şi arătând pentru fiecare
numele/denumirea creditorului, suma solicitată de creditor şi suma acceptată de admi-
nistratorul judiciar. La creanţele garantate cu un drept de preferinţă se vor arăta: titlul din
care izvorăşte preferinţa, rangul acesteia şi motivele pentru care creanţele sau drepturile
de preferinţă au fost trecute parţial în tablou sau au fost înlăturate.
Tabelul preliminar va fi afişat de grefă la uşa instanţei 322, întocmindu-se în acest
sens un proces-verbal de afişare, şi va fi comunicat debitorului. O dată cu afişarea
tabelului, administratorul judiciar va trimite de îndată notificări creditorilor ale căror
creanţe sau drepturi de preferinţă au fost trecute parţial în tabelul preliminar sau
înlăturate, precizându-se totodată şi motivele care au justificat luarea acestor măsuri. Din
momentul afişării tabelului preliminar al creanţelor, orice creditor înscris în acest tabelul
va putea participa la adunările creditorilor, cu toate consecinţele ce decurg de aici.
Creanţele şi drepturile de preferinţă trecute în tabelul preliminar al creanţelor vor
putea fi contestate de către debitor, creditorii sau orice altă parte interesată, cu cel puţin
10 zile înainte de data stabilită, prin sentinţa de deschidere a procedurii, pentru
definitivarea tabelului de creanţe323, sub sancţiunea decăderii din acest drept. Aşadar, vor
putea formula contestaţii creditorii ale căror creanţe sau drepturi de preferinţă au suferit
modificări sau au fost înlăturate faţă de cele cuprinse în cererile de admitere a creanţelor,
dar şi orice alţi creditori împotriva creanţelor înscrise de ceilalţi creditori, atunci când
acestea nu corespund realităţii. Cel mai în măsură să conteste creanţele creditorului este
debitorul. El va acţiona prin intermediul administratorului special, putând contesta
creanţele atât sub aspectul cuantumului sumei admise, cât şi al ordinii de prioritate.
După expirarea acestui termen şi până la închiderea procedurii, orice parte
interesată va mai putea face contestaţie împotriva trecerii unei creanţe sau a unui drept
322
Tabelul va fi afişat la avizierul special amenajat de către fiecare tribunal, asigurându-se spaţiul necesar, dar şi securitatea
documentelor afişate.
323
Termenul-limită pentru definitivarea tabelului de creanţe diferă după cum este vorba de procedura generală sau cea simplificată,
dar nu şi termenul de formulare a contestaţiilor.
215
de preferinţă în tabloul definitiv al creanţelor, numai în cazul descoperirii existentei unui
fals, dol sau erori esenţiale care au determinat admiterea creanţei sau a dreptului de
preferinţă ori în cazul descoperirii unor titluri hotărâtoare şi până atunci necunoscute. În
acest caz, judecarea contestaţiei se va face de judecătorul-sindic, după citarea
contestatorului, a creditorului care deţine creanţa contestată, dacă acesta nu este chiar
contestatorul, administratorului judiciar/lichidatorului, membrilor comitetului
creditorilor şi a oricărei alte părţi interesate, după caz. Până la judecarea irevocabilă a
contestaţiei, judecătorul-sindic va putea declara creanţa sau dreptul de preferinţă
contestat ca admis numai provizoriu.
La termenul stabilit pentru definitivarea tabelului de creanţe, judecătorul-sindic va
soluţiona deodată, printr-o singură sentinţă, toate contestaţiile, chiar dacă pentru
soluţionarea unora ar fi nevoie de administrare de probe. În acest din urmă caz,
judecătorul-sindic poate să admită, în tot sau în parte, creanţele, în mod provizoriu, la
masa credală, atât în ceea ce priveşte deliberările, cât şi repartiţiile. Dacă se admite
creanţa fără dreptul de preferinţă pretins, aceasta va participa la repartiţiile sumelor
obţinute din valorificarea bunurilor negrevate de garanţii. Din sumele care s-ar obţine
din valorificarea bunurilor supuse dreptului de preferinţă contestat, se va consemna
partea ce s-ar cuveni acelei creanţe.
După soluţionarea tuturor contestaţiilor, administratorul judiciar va înregistra, de
îndată, la tribunal şi va avea grijă să fie afişat la sediul acestuia tabelul definitiv al tuturor
creanţelor împotriva averii debitorului. Potrivit dispoziţiilor art. 3 pct. 17 LPI, prin
tabelul definitiv de creanţe se înţelege tabelul care cuprinde toate creanţele asupra averii
debitorului la data deschiderii procedurii, acceptate în tabelul preliminar şi împotriva
cărora nu s-au formulat contestaţii, precum şi creanţele admise în urma soluţionării
contestaţiilor. În acest tabel se arată suma solicitată, suma admisă şi rangul de prioritate
al creanţei. După înregistrarea tabelului definitiv al creanţelor, numai titularii creanţelor
înregistrate în acest tabelul pot să participe la adunările creditorilor şi la orice repartiţii
de sume.
Particularităţile stabilirii masei pasive în cadrul procedurii simplificate.
Judecătorul-sindic poate hotărî intrarea în procedura simplificată la momentul
deschiderii procedurii insolvenţei, dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege, sau
216
după parcurgerea unei perioade de observaţie în cadrul procedurii generale, la cererea
administratorului judiciar, prin raportul de 30 de zile.
În prima situaţie, judecătorul-sindic va numi un lichidator provizoriu prin ho-
tărârea de deschidere a procedurii simplificate, dispunând şi efectuarea notificărilor
prevăzute de art. 61 LPI. Atribuţiile acestuia sunt similare celor ale administratorului
judiciar, în ceea ce priveşte verificarea creanţelor şi întocmirea tabelul definitiv al
creanţelor, dar şi specifice, fiind circumscrise transformării activului patrimonial în
lichidităţi şi plata pasivului debitorului.
În situaţia în care judecătorul-sindic va hotărî intrarea în procedura simplificată
la cererea administratorului judiciar, prin intermediul raportului de 30 de zile, acesta va
confirma în calitate de lichidator pe administratorul judiciar desemnat anterior. Se are
în vedere faptul că în această perioadă administratorul judiciar reuşeşte să adune
informaţii despre debitor şi averea acestuia, dar şi faptul că la prima şedinţă a adunării
creditorilor acesta poate fi înlocuit.
În ambele cazuri, lichidatorul va trebui să notifice intrarea în procedura
falimentului, ridicarea dreptului de administrare, iar în cazul debitorul persoană
juridică, şi dizolvarea acestuia, tuturor creditorilor notificaţi conform art. 61 LPI,
debitorului şi oficiului registrului comerţului sau, după caz, registrului societăţilor
agricole ori registrului asociaţiilor şi fundaţiilor, în care debitorul este înmatriculat,
pentru efectuarea menţiunii.
Ulterior intrării în procedura simplificată, în situaţia în care debitorul nu a depus
documentele cerute de lege (la art. 28 alin. 1 lit. b – e şi i), lichidatorului desemnat îi
revine obligaţia de a reconstitui, în măsura posibilului, acele documente. Cheltuielile
astfel efectuate vor a fi suportate din averea debitorului. Aceste acte sunt necesare
stabilirii întinderii patrimoniului debitorului şi continuării procedurii.
În cazul în care debitorul va intra în procedură simplificată la cererea adminis-
tratorul judiciar, procedura se nuanţează deoarece între momentul deschiderii procedurii
insolvenţei şi momentul pronunţării hotărârii de intrare în procedura simplificată324
debitorul îşi continuă activitatea, putând înregistra noi datorii. Astfel, lichidatorul va
notifica, în termen de 5 zile de la data intrării în faliment, creditorii deţinând creanţe

324
În acest caz perioada de observaţie poate dura maximum 60 de zile.
217
asupra debitorului având prioritatea dată de art. 123 punctul 3, născute în perioada de
observaţie, solicitându-le să înscrie, în termen de 10 zile de la primirea notificării, cereri
de creanţă însoţite de documente justificative. De asemenea, vor fi notificate creditorilor
şi eventualele majorări ale termenelor de afişarea a tabelului preliminar şi de definitivare
a tabelului creanţelor.
Lichidatorul va proceda, asemenea administratorului judiciar, la verificarea
creanţelor întocmind tabelul definitiv al creanţelor. Vor fi supuse verificării toate
creanţele asupra averii debitorului, inclusiv cele bugetare, născute după data
deschiderii procedurii. Sancţiunea decăderii din drepturile prevăzute de art. 76 alin. 1
LPI este aplicabilă şi în ceea ce priveşte pe titularii de creanţe născute după
deschiderea procedurii, care nu depun cererea de admitere a creanţelor în termen de 10
zile de la primirea notificării.
4. Anularea actelor juridice încheiate în frauda creditorilor
În perioada premergătoare deschiderii procedurii insolvenţei, debitorul poate să-şi
„organizeze insolvenţa” fie prin dosirea unor bunuri prin plăţi fictive, donaţii etc., în
frauda tuturor creditorilor săi sau doar a unora dintre aceştia, fie să încheie anumite acte
cu caracter oneros, sub presiunea lipsei de lichidităţi, în condiţii deloc avantajoase pentru
el, în ideea de a menţine aparenţa stării de normalitate, fie, de ce nu, „nemairezistând
presiunilor anumitor creditori, îi favorizează în dispreţul principiului egalităţii”325. Din
aceste considerente, toate legislaţiile falimentare conţin prevederi menite să împiedice
încheierea de asemenea acte.
Întrucât procedura insolvenţei este guvernată de principiul maximizării valorii
averii debitorului, măsura este aplicabilă atât în cazurile de reorganizare judiciară, cât şi
în cele de faliment. Acţiunile introduse de administrator judiciar/ lichidator în aplicarea
acestor dispoziţii sunt scutite de taxele de timbru, în ideea de a nu împovăra averea
debitorului care, la momentul deschiderii procedurii, oricum este lipsită de lichidităţi.
Actele frauduloase încheiate în perioada suspectă
Administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce acţiuni pentru
anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, în cei
3 ani anteriori deschiderii procedurii (art. 79 LPI). De asemenea, administratorul judiciar

325
Fr. Perochon, R. Bonhomme, citat de PrinceWaterhouseCoopers, Manual de bune practici, p. 96.
218
sau, după caz, lichidatorul poate introduce acţiuni pentru anularea constituirilor sau a
transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi realizate de către debitor prin anumite
acte ori acţiuni în anularea operaţiunilor încheiate în cei trei ani anteriori deschiderii
procedurii de către debitor cu persoane aflate în raporturi juridice cu acesta, dacă sunt în
dauna creditorilor (art. 80 LPI).
Pentru a proteja interesele creditorilor de o eventuală regizare a insolvenţei de
către debitor, legiuitorul a instituit o prezumţie relativă de fraudă în dauna creditorilor,
dacă sunt întrunite condiţiile art.79 şi art. 80. Aşadar, actele încheiate de către debitor în
perioada suspectă (zona crepusculară, aşa cum o denumesc americanii), dacă sunt dintre
cele prevăzute la art. 80, sunt prezumate a fi făcute în dauna creditorilor. Această
prezumţie nu se extinde la terţul dobânditor sau subdobânditor. Prezumţia de fraudă se
păstrează şi în cazul în care, prin abuz de drepturi procesuale, debitorul a întârziat
momentul deschiderii procedurii pentru a expira termenele în care pot fi anulate acestea
acte.
Legiuitorul dă posibilitatea administratorului judiciar/lichidatorului de a introduce
acţiuni în anularea unor asemenea acte, conform art. 79 LPI, exemplificând în art. 80
LPI mai multe cazuri de potenţială fraudă326, fapt pentru care, prin Legea nr. 85/2006, a
instituit o prezumţie relativă de fraudă în dauna creditorilor, dacă sunt întrunite aceste
condiţii.
Următoarele categorii de acte şi operaţiuni care vizează constituiri sau transferuri
de drepturi către terţi sunt prezumate a fi săvârşite în frauda drepturilor creditorilor:
- acte de transfer cu titlu gratuit, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii
procedurii. Intră în această categorie toate actele cu titlu gratuit translative de
proprietate, mobiliare sau imobiliare. Este vorba nu numai de donaţiile directe
prin act autentic, dar şi de donaţiile indirecte: remiterea de datorie, renunţarea
la un drept cu titlu gratuit, adeziunea gratuită la rezilierea unui contract etc. De
la această regulă există şi o excepţie (expres prevăzută de lege la art. 80 lit. a)
teza a II-a LPI): sponsorizările în scop umanitar.
- operaţiunile comerciale în care prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea
primită, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii. Raţiunea

326
I. Schiau, op. cit., p. 146; R. Bufan, op. cit., Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 226.
219
 instituirii acestei dispoziţii legale constă în faptul că, acceptând o prestaţie
vădit inferioară propriei sale prestaţii, debitorul a urmărit să-şi diminueze
patrimoniul în detrimentul creditorilor.
- acte încheiate, în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor
părţilor implicate în aceasta de a sustrage bunuri de la urmărirea de către
creditori sau de a le leza în orice fel drepturile. Actul trebuie să fie încheiat cu
intenţia tuturor părţilor de a-i leza pe creditori, intenţie ce trebuie dovedită, ea
neputându-se prezuma (presupune existenţa unui concert fraudulos între
debitor şi partenerii săi327);
- acte de transfer de proprietate către un creditor pentru stingerea unei datorii
anterioare sau în folosul acestuia, efectuate în cele 120 de zile anterioare
deschiderii procedurii, dacă suma pe care creditorul ar putea să o obţină în caz
de faliment al debitorului este mai mică decât valoarea actului de transfer.
Sunt avute în vedere cazurile de stingere a unei datorii anterioare în alt mod
decât cel obişnuit (prin plată), ci printr-o dare în plată (prin efectuarea unui
transfer de proprietate)328.
- constituirea ori perfectarea unei garanţii reale pentru o creanţă care era
chirografară, în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii329.
- plăţile anticipate ale datoriilor, efectuate în cele 120 de zile anterioare
deschiderii procedurii, dacă scadenţa lor fusese stabilită pentru o dată
ulterioară deschiderii procedurii.
- actele de transfer sau asumarea de obligaţii efectuate de debitor într-o perioadă
de 2 ani anteriori datei deschiderii procedurii, cu intenţia de a ascunde/ întârzia
starea de insolvenţă sau de a frauda o persoană fizică sau o persoană juridică
faţă de care era sau a devenit ulterior debitor, la data efectuării transferului
unor operaţiuni cu instrumente financiare derivate, inclusiv ducerea la
îndeplinire a unui acord de compensare bilaterală (netting), realizate în baza
unui contract financiar calificat.

327
I. Turcu, op. cit., Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 297.
328
Y. Guyon, op. cit., p. 371.
329
Art. L 621-107-7 C. com. fr.
220
 Aceste acte sunt anulabile, indiferent care este calitatea terţului. În consecinţă,
prevederile alin. 1 al art. 80 LPI sunt aplicabile şi actelor încheiate cu terţii vizaţii de
alin. 2 al aceluiaşi articol, adică „persoanele afiliate”.
Sunt, de asemenea, prezumate ca fiind încheiate în frauda intereselor creditorilor,
anumite operaţiuni încheiate de debitor cu persoanele aflate în raporturi juridice cu
debitorul. Aşadar, vor anulate şi prestaţiile recuperate, dacă sunt în dauna creditorilor,
operaţiunile încheiate de către debitor în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii:
- cu un asociat comanditat sau cu un asociat deţinând cel puţin 20% din
capitalul societăţii comerciale ori, după caz, din drepturile de vot în
adunarea generală a asociaţilor, atunci când debitorul este respectiva
societate în comandită, respectiv o societate agricolă, în nume colectiv sau
cu răspundere limitată;
- cu un membru sau administrator, atunci când debitorul este un grup de
interes economic;
- cu un acţionar deţinând cel puţin 20% din acţiunile debitorului ori, după
caz, din drepturile de vot în adunarea generală a acţionarilor, atunci când
debitorul este respectiva societate pe acţiuni;
- cu un administrator, director sau membru al organelor de supraveghere a
debitorului, societate cooperativă, societate pe acţiuni, cu răspundere limitată
sau, după caz, societate agricolă;
- cu orice altă persoană care are o poziţie dominantă asupra debitorului sau
activităţii sale;
- cu un coindivizar asupra bunului comun.
În ceea ce priveşte anularea acestor acte juridice trebuie să facem precizarea că
art. 80 alin. 2 LPI priveşte atât operaţiunile comerciale cât şi pe cele civile. Se
prezumă că aceste operaţiuni au fost posibile datorită abuzului persoanei interesate,
care a profitat în acelaşi timp de poziţia pe care pe care o deţine în societate, respectiv
influenţa asupra coindivizarului, şi de informaţiile la care avea acces despre posibila
deschidere a procedurii insolvenţei, pentru a obţine un folos injust, în dauna
creditorilor.

221
 Subsecţiunea a VI-a: Reorganizarea judiciară
1. Caracterizare generală
Reorganizarea judiciară se realizează numai pe bază de plan şi presupune
continuarea activităţii debitorului330. Planul va putea să prevadă fie restructurarea şi
continuarea activităţii debitorului, fie lichidarea unor bunuri din averea acestuia, fie o
combinaţie a celor două variante. Dacă este posibil, debitorul va rămâne la conducerea
activităţii sub supravegherea unui administrator judiciar.
Procedura reorganizării judiciare nu precede neapărat procedurii falimentului331.
Un debitor aflat în insolvenţă poate intra direct în procedura falimentului, fără a parcurge
faza reorganizării judiciare. Opţiunea este determinată de starea patrimoniului, de
şansele de redresare şi de interesele creditorilor.

2. Planul de reorganizare judiciară

Iniţiativa planului de reorganizare. Având în vedere situaţia în care se află
debitorul, pentru ca planul de reorganizare să-şi atingă scopul, legea reglementează în
detaliu procedura de propunere, admitere, votare şi confirmare a acestuia. În acest sens,
este limitată sfera persoanelor care pot propune un plan la acele persoane care cunosc
situaţia debitorului şi/sau sunt interesate ca aceasta să fie valorificată cât mai bine:
debitorul, administratorul judiciar şi creditorii, în anumite condiţii.
Indiferent de cine este iniţiat, legiuitorul impune ca planul de reorganizare să fie
propus în termen de 30 de zile de la data afişării tabelului definitiv al creanţelor. Această
perioadă poate fi scurtată de către judecătorul-sindic, la cererea oricărei părţi interesate.
Termenul pentru propunerea unui plan de reorganizare are caracter imperativ 332,
nerespectarea lui conducând la decăderea părţilor respective din dreptul de a mai depune
un plan de reorganizare şi intrarea în procedura falimentului.
Debitorul, cu aprobarea adunării asociaţilor/acţionarilor, poate propune un plan
de reorganizare o dată cu formularea cererii sale introductive sau ulterior, până cel târziu
la împlinirea unui termen de 30 de zile de la afişarea tabelului definitiv al creanţelor.
Pentru a-i fi admis planul de reorganizare, debitorul va trebui să-şi arate intenţia de
330
„Procedura de reorganizare presupune întocmirea, aprobarea, implementarea şi respectarea unui plan, numit plan de reorganizare
(…)” – art. 3 pct. 20 din lege.
331
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea de apel Craiova, secţ. com., dec. nr. 83 din 9 martie 2001, op. cit., p. 322.
332
Curtea de apel Braşov, s. com. şi de cont. adm., dec. nr. 209/R din 26 martie 2002, în B.J. 2002, p. 314-316.
222
reorganizare prin intermediul unei declaraţii, în cel mult 10 zile de la data depunerii
cererii de către debitor, respectiv de la data primirii copiei de pe cererea creditorului,
după cum procedura este declanşată la cererea debitorului sau a creditorilor. Dacă
această declaraţie nu a fost depusă până la expirarea termenului arătat, debitorul nu mai
poate beneficia de reorganizare judiciară intrând în procedura simplificată.
Poate să-şi reorganizeze activitatea numai debitorii, persoane juridice. Planul
va fi propus şi întocmit de către administratorul special şi va fi aprobat de adunarea
generală a asociaţilor/membrilor acesteia.
Administratorul judiciar poate propune un plan de reorganizare, de la data
desemnării sale şi până la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data afişării
tabelului definitiv al creanţelor. Pentru ca planul să fie admis de către judecătorul-sindic,
se cere ca administratorul judiciar să-şi fi manifestat această intenţie până la votarea
raportului prevăzut la art. 59 alin. 2 din leg (raportul de 60 de zile). Se are în vedere
faptul că în această perioadă administratorul judiciar se documentează asupra activităţii
debitorul încercând să descopere cauzele şi împrejurările ajungerii acestuia în insolvenţă.
Creditorii care deţin împreună cel puţin 20% din valoarea totală a creanţelor
cuprinse în tabelul definitiv pot propune un plan de reorganizare. Pentru a putea fi admis
un plan de reorganizare al creditorilor, va trebui de asemenea ca aceştia să-şi fi anunţat
intenţia propunerii planului până la votarea raportului de 60 de zile întocmit de
administratorul judiciar. Termenul limită de propunere a planului de către creditori este tot
de 30 de zile de la data afişării tabelului definitiv al creanţelor.
Modul de adoptare a planului de reorganizare
Iniţiatorii planurilor de reorganizare vor depune câte o copie a acestora, la grefa
tribunalului şi la oficiul registrului comerţului sau, după caz, registrul societăţilor
agricole. De asemenea, o copie va fi comunicată debitorului, prin administratorul
special, administratorului judiciar şi comitetului creditorilor. Asupra acceptării sau
respingerii planului de reorganizare judiciară se va pronunţa judecătorul-sindic în urma
unei şedinţe, după audierea persoanelor citate. Vor fi citaţi cei care au propus planul,
precum şi persoanele cărora li s-a comunicat planul: administratorul special,
administratorului judiciar şi comitetului creditorilor. Şedinţa va avea loc în termen de 20
de zile de la înregistrarea planului la tribunal.
223
 Pentru a putea fi admis, un plan de reorganizare va trebui să îndeplinească
următoarele condiţii cumulativ:
- să fie propus de o parte legal îndreptăţită;
- să cuprindă toate informaţiile prevăzute de lege.
Judecătorul-sindic va proceda la o verificare de legalitate a planului, el neavând
competenţa de a se pronunţa asupra şanselor de realizare a planului. El va putea însă
atenţiona iniţiatorul planului despre lipsa anumitor prevederi ce ar putea fi remediate în
scurt timp. Legea nr. 85/2006 dă posibilitatea judecătorul-sindic să ceară opinia unui
practician în insolvenţă despre posibilitatea de realizare a planului, înainte de admiterea
lui.
Dacă au fost exprimate mai multe intenţii de depunere a unor planuri de
reorganizare, judecătorul-sindic va urmări ca votarea planurilor admise să se poată face
în aceeaşi şedinţă a adunării creditorilor. Astfel, legea stabileşte că şedinţa va avea loc
într-un termen cuprins între 20 şi 25 de zile după admiterea planurilor, dar nu mai înainte
de afişarea tabelului definitiv al creanţelor.
Judecătorul-sindic va dispune administratorului judiciar convocarea adunării
creditorilor şi a debitorului în vederea votării lui, precum şi publicarea unui anunţ
referitor la propunerea planului în Buletinul procedurilor de insolvenţă, în termen de 5
zile de la admitere. Anunţul va trebui să indice persoana care l-a propus, data când se va
vota cu privire la plan şi faptul că este admisibilă votarea prin corespondenţă, precum şi
data de confirmare a planului, care nu poate depăşi 15 zile de la data exprimării votului
asupra planului. Totodată, debitorul va trebui să asigure posibilitatea consultării planului
la sediul său, pe cheltuiala solicitantului. Din momentul publicării, se consideră că toate
părţile interesate au cunoştinţă despre plan şi despre data de exprimare a votului.
Votarea planurilor de reorganizare admise se va face în aceeaşi şedinţă a adunării
creditorilor. Se va vota pe categorii de creanţe333. Astfel, vor vota separat:
a) creditorii cu creanţe garantate;
b) creditorii bugetari;
c) creditorii chirografari stabiliţi conform art. 96 alin. 1;
d) ceilalţi creditorii chirografari.
333
Pentru un studiu de caz, a ase vedea: N. Ţăndăreanu, Votarea şi confirmarea planului de reorganizare judiciară, în Phoenix nr.
7/2004, p. 10-12.
224
 Fiecare creanţă va beneficiază de un drept de vot, pe care titularul acesteia îl
exercită în categoria de creanţe din care face parte creanţa respectivă. Vor participa la
vot numai creditorii ale căror creanţe au fost înscrise în tabelul definitiv al creanţelor. Pe
baza acestuia, administratorul judiciar va stabili categoriile de creanţe. El va avea în
vedere şi tipul categoriei de creanţe (defavorizată sau nedefavorizată), dar şi cuantumul
fiecărei creanţe şi a ponderii pe care aceasta o deţine în totalul categoriei.
Un plan va fi socotit acceptat de către o categorie de creanţe, dacă în categoria
respectivă planul este acceptat de către o majoritate absolută din valoarea creanţelor din
acea categorie.
Confirmarea planului de reorganizare revine judecătorului-sindic. El va trebui
să verifice dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
- cel puţin jumătate plus una din categoriile de creanţe menţionate în programul
de plăţi acceptă sau sunt socotite că acceptă planul, cu condiţia ca minimum
una dintre categoriile defavorizate să accepte planul;
- în cazul în care sunt doar două categorii, planul se consideră acceptat dacă
categoria cu valoarea totală cea mai mare a creanţelor a acceptat planul;
- fiecare categorie defavorizată de creanţe care a respins planul va fi supusă
unui tratament corect şi echitabil prin plan334.
În situaţia în care nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru a fi confirmat
un plan de reorganizare deoarece creditorii nu l-au votat, judecătorul-sindic va proceda
la respingerea acestuia335. Doar un singur plan va fi confirmat de către judecătorul-
sindic336. Confirmarea unui plan de reorganizare împiedică propunerea, admiterea,
votarea sau confirmarea oricărui alt plan. Această dispoziţie (art. 101 alin. 4 LPI) are
aplicabilitate în situaţia în care judecătorul-sindic nu reuşeşte să organizeze votarea
planurilor în aceeaşi şedinţă, altfel dispoziţiile alineatului anterior ar fi suficiente.
Prin confirmarea planului de reorganizare, creanţele şi drepturile creditorilor şi ale
celorlalte părţi interesate sunt modificate astfel cum este prevăzut în plan. În cazul

334
Putem vorbi de tratament corect şi echitabil atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: nici una dintre categoriile
care resping planul şi nici o creanţă care respinge planul nu primesc mai puţin decât ar fi primit în cazul falimentului; nici o categorie
sau nici o creanţă aparţinând unei categorii nu primeşte mai mult decât valoarea totală a creanţei sale; în cazul în care o categorie
defavorizată respinge planul, nici o categorie de creanţe cu rang inferior categoriei defavorizate neacceptate nu primeşte mai mult
decât ar primi în cazul falimentului.
335
Curtea de apel Bucureşti, s. com., dec. nr. 488/2001, în Culegere de practică judiciară în materie comercială – 2000-2001, Editura
Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 352-354.
336
Art. 101 alin. 3 din lege.
225
intrării în faliment ca urmare a eşuării planului sau unei executări silite, planul confirmat
va fi socotit ca o hotărâre definitivă şi irevocabilă împotriva debitorului. Pentru
executarea silită a acestor creanţe, calitatea de titlu executoriu o va avea sentinţa de
confirmare a planului.
Confirmarea unui plan de reorganizare marchează intrarea debitorului în
reorganizarea propriu-zisă. Din acest moment debitorul îşi va conduce activitatea sub
supravegherea administratorului judiciar şi în conformitate cu planul confirmat. El este
obligat să îndeplinească, fără întârziere, schimbările de structură prevăzute în plan.
Planul de reorganizare va trebui privit ca un întreg, aşadar se va avea în vedere
reorganizarea sub toate aspectele (operaţional, financiar etc.), nefiind admisă o
respectare doar a unora dintre obligaţiile asumate.
Conducerea activităţii debitorului. În perioada reorganizării judiciare regula
este aceea că debitorul va fi condus de către administratorul special, administratorul
judiciar având rol de supraveghere a activităţii debitorului, a modului cum acesta îşi
respectă angajamentele asumate prin planul de reorganizare, a respectării programului de
plată a creanţelor şi de a raporta trimestrial comitetului creditorilor situaţia financiară a
debitorului. Acţionarii, asociaţii şi membrii cu răspundere limitată nu au dreptul de a
interveni în conducerea activităţii ori în administrarea averii debitoarei, cu excepţia şi în
limita cazurilor expres şi limitativ prevăzute în lege şi în planul de reorganizare.
În cazul în care debitorul are calitatea de consumator captiv, legea interzice
furnizorilor de servicii - electricitate, gaze naturale, apă, servicii telefonice sau alte
asemenea - să schimbe, să refuze ori să întrerupă temporar un astfel de serviciu către
debitor sau către averea acestuia în perioada de observaţie şi în perioada de
reorganizarea. Totuşi, la cererea furnizorului, judecătorul-sindic poate dispune ca
debitorul să depună la o bancă o cauţiune, care nu poate depăşi 30% din costul
serviciilor prestate debitorului şi neachitate ulterior deschiderii procedurii, ca o condiţie
pentru îndatorirea furnizorului de a-i presta serviciile sale în timpul desfăşurării
reorganizării.
Debitorul, prin administratorul special, sau, după caz, administratorul judiciar are
obligaţia de a prezenta, trimestrial, rapoarte comitetului creditorilor asupra situaţiei
financiare a averii debitorului. Raportul trimestrial prezentat trebuie să reflecte situaţia
226
financiară a debitorului. Va fi evidenţiat modul în care debitorul a respectat prevederile
planului de reorganizare, motivul eventualelor abateri şi măsurile ce au fost luate pentru
preîntâmpinarea efectelor negative, precum şi a modului în care s-au efectuat plăţi către
creditori, cu respectarea programului de plată a creanţelor337. Comitetului creditorilor îi
revine sarcina analizării raportului administratorului special sau administratorului
judiciar asupra situaţiei financiare a averii debitorului şi a situaţiei cheltuielilor efectuate
pentru bunul mers al activităţii, în vederea recuperării acestora (cheltuieli cu
remuneraţiile persoanelor angajate în procedură), situaţie prezentată de către
administratorul judiciar. În urma analizei efectuate, comitetul creditorilor aprobă
rapoartele asupra situaţiilor financiare şi de activitate şi, atunci când este cazul, va putea
convoca adunarea creditorilor, în termen de 5 zile de la data şedinţei comitetului
creditorilor pentru a prezenta măsurile luate de debitor şi/sau administratorul judiciar şi
să propună motivat şi alte măsuri, urmând ca aceasta să hotărască. Ulterior aprobării de
către comitetul creditorilor, rapoartele debitorului vor fi înregistrate la grefa tribunalului
şi vor fi notificate, de către autorul lor, tuturor creditorilor, în vederea consultării.
Potrivit dispoziţiilor art. 132 alin. 1 LPI „o procedură de reorganizare prin
continuarea activităţii sau lichidare pe bază de plan va fi închisă, prin sentinţă, în urma
îndeplinirii tuturor obligaţiilor de plată asumate în planul confirmat”. Aşa cum este şi
firesc, dacă planul confirmat este dus la îndeplinire şi, în consecinţă, creditorii sunt
satisfăcuţi, procedura insolvenţei va fi închisă, debitorul fiind reintegrat în activitatea
comercială. În acest sens, judecătorul-sindic va pronunţa o sentinţă privind închiderea
procedurii de reorganizare, pe baza raporturilor trimestriale asupra situaţiei financiare a
averii debitorului întocmite de debitor.
Având în vedere faptul că planul poate să prevadă termene de reeşalonare a plăţii
pasivului, un plan de reorganizare se poate derula pe o perioadă de timp considerabilă
(dar nu mai mult de 4 ani de la data confirmării). Îndeplinirea tuturor obligaţiilor de plată
asumate prin plan se poate realiza fie la termenele stabilite în plan, fie înainte de termen,
dacă rezultatele sunt superioare celor estimate prin plan. Într-o asemenea situaţie,
debitorul pot cere judecătorului-sindic pronunţarea unei hotărâri de închidere a
procedurii insolvenţei.

337
Manual de bune practici, p. 129.
227
 Prin închiderea procedurii, judecătorul-sindic, administratorul judiciar şi toate
persoanele care i-au asistat sunt descărcaţi de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu
privire la procedură, debitor şi averea lui, creditori, titulari de garanţii, acţionari sau
asociaţi. De asemenea, debitorul va fi descărcat de obligaţiile pe care le avea înaintea de
deschiderea procedurii deoarece, pe data confirmării unui plan de reorganizare, debitorul
este descărcat de diferenţa dintre valoarea obligaţiilor pe care le avea înainte de
confirmarea planului şi cea prevăzută în plan. Totuşi, descărcarea de obligaţii a
debitorului nu atrage descărcarea de obligaţii a fidejusorului sau a codebitorului
principal. Creditorii vor conserva acţiunile lor, pentru întreaga valoare a creanţelor,
împotriva codebitorilor şi a fidejusorilor debitorului, chiar dacă aceştia au votat pentru
acceptarea planului.
Sentinţa de închidere a procedurii va fi notificată de judecătorul-sindic direcţiei
teritoriale a finanţelor publice şi oficiului registrului comerţului sau, după caz, registrului
societăţilor agricole unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii.
Potrivit dispoziţiilor art. 105 LPI, în situaţia în care debitorul nu se conformează
planului sau desfăşurarea activităţii aduce pierderi averii sale, administratorul judiciar,
comitetul creditorilor sau oricare dintre creditori, precum şi administratorul special poate
solicita oricând judecătorului-sindic să aprobe intrarea în faliment.
Trebuie să subliniem că o astfel de cerere, de oricine ar fi făcută, nu are efect
suspensiv în ceea ce priveşte continuarea activităţii debitorului. Aşadar, debitorul îşi va
continua activitatea până când judecătorul-sindic va hotărî asupra ei, prin încheiere.
Actele cu titlu oneros încheiate între data confirmării planului de reorganizare şi
intrarea în faliment permise de planul de reorganizare sau care se încadrează în condiţiile
obişnuite de exercitare a activităţii curente sunt şi rămân valabile. Celelalte acte cu titlu
oneros sunt prezumate ca fiind în frauda creditorilor şi vor fi anulate, cu excepţia cazului
în care cocontractantul dovedeşte buna sa credinţă la momentul încheierii actului. Actele
cu titlu gratuit, încheiate între data confirmării planului de reorganizare şi intrarea în
faliment, sunt nule.
Reguli aplicabile actelor şi operaţiunilor încheiate în între data confirmării
planului de reorganizare şi data intrării în faliment:

228
  garanţiile reale şi personale constituite pentru îndeplinirea obligaţiilor
asumate prin planul de reorganizare rămân valabile în favoarea creditorilor
pentru plata sumelor datorate acestora potrivit planului de reorganizare;
 plăţile efectuate în perioada reorganizării sunt perfect valabile, creditorii
neputând fi obligaţi să restituie sumele încasate;
 anumite actele cu titlu oneros încheiate între data confirmării planului de
reorganizare şi intrarea în faliment sunt şi rămân valabile.
Actele permise de planul de reorganizare;
- actele şi operaţiunile încheiate de debitor sau/şi administratorul judiciar, după
caz, sau plăţile făcute de aceştia, care se încadrează în condiţiile obişnuite de
exercitare a activităţii curente;
- actele, operaţiunilor şi plăţilor care depăşesc condiţiile obişnuite de exercitare a
activităţii curente, dar sunt autorizate de administratorul judiciar şi aprobate de
comitetul creditorilor, în condiţiile art. 49 alin. 2 LPI;
Actele cu titlu gratuit, efectuate între data confirmării planului de reorganizare şi
intrarea în faliment, sunt nule. Considerăm că sancţiunea este nulitatea absolută, din cel
puţin două motive: pe de o parte, într-o perioadă de reorganizarea a activităţii este
nefiresc să se facă acte cu titlu gratuit, iar pe de altă parte, legiuitorul foloseşte forma
imperativă „sunt nule”;
Celelalte actele cu titlu oneros încheiate în această perioadă „sunt prezumate ca
fiind în frauda creditorilor şi vor fi anulate”. Considerăm că, în acest caz, suntem în
prezenţa unei prezumţii relative, aceasta putând fi răsturnată, conform art. 112 alin. 3
LPI, prin dovedirea de către co-contractant, a bunei-credinţe la momentul încheierii
actului. De remarcat este faptul că buna-credinţă a co-contractantului la momentul
încheierii actului nu se prezumă, ci trebuie dovedită. Aşadar, suntem în situaţia unei
excepţii de la principiul conform căruia buna-credinţă se prezumă.

Subsecţiunea a VII-a: Procedura falimentului

1. Intrarea în faliment a debitorului
Procedura falimentului este definită ca fiind acea procedură de insolvenţă
concursuală şi colectivă care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia,

229
pentru acoperirea pasivului, fiind urmată de radierea debitorului din registrul în care este
înmatriculat338.
Cazurile în care debitorul va intra în procedura falimentului sunt sintetizate la
art. 107 LPI, astfel:
A.a) debitorul şi-a declarat intenţia de a intra în procedura simplificată;
b) debitorul nu şi-a declarat intenţia de reorganizare sau, la cererea creditorului de
deschidere a procedurii, a contestat că ar fi în stare de insolvenţă, iar contestaţia a fost
respinsă de judecătorul-sindic; şi
c) nici unul dintre celelalte subiecte de drept îndreptăţite nu a propus un plan de
reorganizare, în condiţiile prevăzute la art. 94, sau nici unul dintre planurile propuse nu a
fost acceptat şi confirmat;
B. debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus un plan de
reorganizare ori planul propus de acesta nu a fost acceptat şi confirmat;
C. obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite, în condiţiile
stipulate prin planul confirmat sau desfăşurarea activităţii debitorului în decursul
reorganizării sale aduce pierderii averii sale;
D. a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune, după
caz, intrarea debitorului în falimentul, potrivit art. 54 alin. 5 (raportul de 30 de zile) sau
art. 60 alin. 3 LPI (raportul de 60 de zile).
2.Efectele hotărârii de intrare în faliment
Pronunţarea hotărârii de intrare în procedura falimentului atrage o serie de
consecinţe, unele dintre aceste vor trebui precizate chiar în dispozitivul hotărârii. Astfel,
prin hotărârea prin care se decide intrarea în faliment a debitorului (sentinţă sau
încheiere, după caz), judecătorul-sindic va pronunţa dizolvarea persoanei juridice
debitoare şi va dispune:
 ridicarea dreptului de administrare al debitorului. Legea nu mai prevede expres faptul
că debitorul nu poate dispune de bunurile sale, însă aceasta se subînţelege,
desesizarea debitorul ţinând de esenţa falimentului339; vânzarea bunurilor din averea
debitorului se face în mod organizat de către lichidatorul care va prelua gestiunea

338
Art. 3 pct. 23 LPI.
339
A se vedea şi art.7 17 (1) Cod comercial.
230
 averii acestuia. Acesta rezultă nu numai din dispoziţiile art. 107 alin. 2 lit. a), ci şi din
dispoziţiile art. 47 alin. 4 LPI.
 desemnarea unui lichidator provizoriu, precum şi stabilirea atribuţiilor şi remuneraţiei
acestuia, în cazul procedurii generale, ori confirmarea administratorului judiciar în
calitate de lichidator, în cazul procedurii simplificate.
 în cazul procedurii generale, desemnarea lichidatorului de către judecătorul-sindic
este provizorie, urmând să fie înlocuit cu lichidatorul desemnat de către creditori,
dacă votează în acest sens creditorii care deţin cel puţin 50% din valoarea totală a
creanţelor. Legea permite să fie desemnat ca lichidator şi administratorul judiciar
desemnat anterior.
 în cazul procedurii simplificate, judecătorul-sindic va trebui să-l confirme în
calitate de lichidator pe practicianul în insolvenţă desemnat în calitate de adminis-
trator judiciar. Raţiunea legiuitorului are la bază celeritatea derulării procedurii.
 termenul maxim de predare a gestiunii de către debitor/administratorul judiciar
lichidatorului, împreună cu lista actelor şi operaţiunilor efectuate după deschiderea
procedurii.
 întocmirea de către administratorul judiciar şi predarea către lichidator, în cadrul
procedurii generale, a unei liste cuprinzând numele şi adresele creditorilor şi toate
creanţele acestora la data intrării în faliment, cu indicarea celor născute după
deschiderea procedurii, în termen de maxim 10 zile de la intrarea în faliment.
 notificarea intrării în faliment. După intrarea în faliment, actele şi corespondenţa
emise de lichidator vor cuprinde, în mod obligatoriu şi cu caractere vizibile, în
limbile română, engleză şi franceză, menţiunea în faliment, in bankrutcy, en faillite.
Pe perioada derulării procedurii falimentului, persoana juridică debitoare îşi
păstrează capacitatea civilă (restrânsă la operaţiunile lichidării) până la momentul
închiderii procedurii, când judecătorul-sindic va dispune radierea ei340.

3. Stabilirea masei active

Deosebit de importantă în desfăşurarea procesului de lichidare, etapa
identificării, sigilării, conservării şi inventarierii bunurilor se va realiza de către

340
Pentru mai multe detalii a se vedea I. Turcu, Noua procedură a falimentului, Revista de drept comercial nr. 6/2003, p. 7-9.
231
lichidator, în perioada imediat următoare numirii sale. Ea are ca finalitate
identificarea şi protejarea bunurilor din averea debitorului, precum şi stabilirea valorii
estimative a acestora.
Identificarea bunurilor debitorului nu ridică probleme în cazul intrării în
faliment în cadrul procedurii generale. În acest caz, judecătorul-sindic urmează să
stabilească, prin hotărârea de intrare în faliment, termenul de predare a gestiunii
averii de la debitor/administratorul judiciar către lichidator.
În ceea ce priveşte intrarea în faliment în cazul procedurii simplificate, de
regulă, este dificil de întocmit lista completă a tuturor bunurilor debitorului, iar
operaţiunea de identificare a acestora greoaie. De aceea nu se poate stabili un termen
de predare a gestiunii prin hotărârea de intrare în faliment, aşa cum se întâmplă în
cazul intrării în faliment în cadrul procedurii generale. În acest caz, revine
lichidatorului obligaţia de a reconstitui, în măsura posibilului, actele şi documentele
prevăzute la art. 28 alin. 1 lit. b)-e) şi i) LPI, printre care se numără şi lista completă a
tuturor bunurilor debitorului.
Dacă debitorul face parte din una din categoriile prevăzute de art. 1 alin. 2 lit. c)
sau d) LPI şi urmează a intra în procedură simplificată la solicitarea administratorului
judiciar, pentru celeritatea procedurii de insolvenţă, instanţa poate stabili anumite
îndatoriri pentru creditorul care a solicitat deschiderea procedurii de insolvenţă sau
administratorul judiciar desemnat. Acestea pot privi prezentarea probelor cu înscrisuri,
relaţii scrise, solicitarea la interogatoriu a persoanelor identificate ca făcând parte din
administraţia societăţii, solicitarea asistenţei şi concursul acestora la efectuarea actelor
de procedură, precum şi orice alte demersuri necesare soluţionării cauzei.
Administratorul judiciar va putea solicita relaţii privind sediul societăţii şi date privind
administraţia societăţii, relaţii privind bunurile patrimoniale şi documentele privind
activitatea societăţii de la autorităţile care deţin sau ar putea să deţină informaţiile
solicitate341. În acest caz, inventarul bunurilor debitorului se va face după obţinerea
relaţiilor scrise privind situaţia bunurilor debitorului. Dacă în urma acestor demersuri
administratorul judiciar nu identifică niciun bun, inventarul se va încheia pe baza
comunicărilor scrise transmise de autorităţile respective.

341
Această activitate va putea fi continuată de aceeaşi persoană, în calitate de lichidator, după intrarea în procedura simplificată.
232
 Sigilarea bunurilor se va realiza de către lichidator, acesta luând totodată şi
măsurile necesare pentru conservarea bunurilor respective. Măsurile de conservare
privesc păstrarea substanţei bunurilor, precum şi a drepturilor privind bunurile în
cauză (exercitarea acţiunilor sau împlinirea formalităţilor prin care sunt protejate
aceste drepturi)342.
Vor fi puse sub sigilii:
- spaţiile unde se află bunurile aparţinând debitorului: magazinele, magaziile,
depozitele etc.;
- spaţiile administrative în care se păstrează registrele, corespondenţa co-
mercială, arhiva, depozitele de stocare şi prelucrare a informaţiei,
contractele;
- mărfurile şi orice alte bunuri mobile aparţinând averii debitorului;
Nu vor fi puse sub sigilii:
- obiectele care vor trebui valorificate de urgenţă, spre a se evita deteriorarea lor
materială sau pierderea din valoare (vânzarea acestora este permisă imediat
după inventariere;
- registrele de contabilitate;
- cambiile şi alte titluri de valoare scadente sau care urmează a fi scadente în
scurt timp, precum şi acţiunile ori alte titluri de participaţie ale debitorului,
care vor fi luate de lichidator pentru a fi încasate sau pentru a efectua
activităţile de conservare cerute;
- numerarul pe care lichidatorul îl va depune la bancă în contul averii
debitorului.
Dacă debitorul are bunuri şi în alte judeţe decât cel în raza căruia se desfăşoară
procedura, judecătorul-sindic va trimite notificări tribunalelor din judeţele respective în
vederea sigilării de urgenţă a bunurilor. Documentele întocmite de aceste tribunale,
certificând aplicarea sigiliilor, vor fi trimise judecătorului-sindic.
Dacă printre bunurile debitorului se regăsesc şi bunuri ce aparţin unor terţe
persoane, lichidatorul va proceda la identificarea şi inventarierea acestora, eventual
sigilarea lor, pentru a se evita deteriorarea ori distrugerea lor, urmând a fi predate

342
St. D. Cărpenaru, op. cit., Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 639.
233
respectivelor persoane, în cazul în care acestea nu au datorii faţă de debitor. Notificarea
terţilor se va realiza cât mai repede posibil, mai ales în cazul în care acestea necesită
cheltuieli de conservare sau pază.
Inventarierea bunurilor se realizează de către lichidator şi trebuie să cuprindă toate
componentele averii debitorului, indiferent că sunt bunuri corporale sau incorporale. În
virtutea principiului celerităţii procedurii, dacă averea debitorului poate fi inventariată
într-o singură zi, se va proceda de îndată la inventariere, chiar fără aplicarea sigiliilor. În
toate celelalte cazuri, operaţiunea de inventariere va trebui să se realizează în cel mai
scurt timp posibil.
Inventarul trebuie să descrie bunurile şi să indice valoarea lor aproximativă la data
inventarului. În acest scop, lichidatorul poate angaja un expert evaluator care să evalueze
bunurile din averea debitorului, pentru aceasta fiindu-i necesară aprobarea comitetului
creditorilor. Bunurile vor fi evaluate atât separat, cât şi ca unul sau mai multe ansambluri
de funcţionare, dacă este cazul. Înscrisul constatator al inventarului trebuie semnat de
lichidator şi debitor. Dacă debitorul este persoană juridică, el va participa la inventar şi
va semna procesul-verbal prin administratorul special. Semnătura debitorului are
semnificaţia recunoaşterii faptului că niciun bun nu a fost omis. Dacă debitorul nu
participă la inventar, actul de inventar va fi semnat numai de lichidator.
Din momentul inventarierii, lichidatorul devine depozitar judiciar al bunurilor
cuprinse în inventar. El va proceda la luarea tuturor măsurilor ce se impun pentru a
asigura şi paza lor.
4. Stabilirea masei pasive. Întocmirea tabelului definitiv consolidat al creanţelor
Stabilirea masei pasive presupune determinarea întinderii obligaţiilor debitorului,
precum şi a persoanelor faţă de care sunt asumate aceste obligaţii.
În situaţia în care nu se intră direct în procedura simplificată, administratorul
judiciar, în cadrul perioadei de observaţie, va determina întinderea pasivului debitorului,
aceasta reflectându-se în tabelul definitiv al creanţelor. Aşadar, obligaţiile anterioare
deschiderii procedurii falimentului se regăsesc în tabelul definitiv al creanţelor întocmit
de către administratorul judiciar.
Atunci când judecătorul-sindic hotărăşte intrarea în procedura simplificată la
momentul deschiderii procedurii insolvenţei, el va numi un lichidator provizoriu care va
234
avea printre atribuţii şi stabilirea masei credale (verificarea creanţelor). Dacă debitorul
va intra în procedura simplificată după aprobarea raportului administratorul judiciar
(raportul de 30 de zile), verificarea creanţelor revine de asemenea lichidatorului
provizoriu, adică fostului administrator judiciar343. În aceste situaţii, lichidatorul va
proceda la întocmirea tabelului definitiv al creanţelor asemenea administratorului
judiciar.
Dacă debitorul va intra în procedura falimentului, în cadrul procedurii generale, ca
urmare a aprobării propunerii de intrare în faliment cuprinsă în raportul administratorului
judiciar (raportul de 60 de zile) sau ca urmare a nereuşitei procedurii de reorganizare
judiciară, lichidatorul va proceda la întocmirea unui tabel suplimentar al creanţelor
având în vedere creanţele născute după data deschiderii procedurii generale şi până la
data începerii procedurii falimentului344. În această situaţie, lichidatorul va proceda la
verificarea creanţelor asemenea administratorului judiciar, respectând aceleaşi reguli,
dispoziţiile art. 62-76 LPI fiind aplicate în mod corespunzător, în ceea ce priveşte aceste
creanţe, precum şi procedura de admitere a acestora.
Lichidatorul va trimite o notificare tuturor creditorilor menţionaţi în lista depusă
de debitor sau întocmită de către administratorul judiciar, debitorului şi oficiului
registrului comerţului sau, după caz, registrul societăţilor agricole unde debitorul este
înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii. Din interpretarea dispoziţiilor art. 108 LPI
rezultă că lichidatorul va trebui să notifice toţi creditorii aflaţi pe lista menţionată la art.
107 alin. 2 lit. e) LPI345, nu numai pe creditorii ale căror creanţe sunt născute în
perioada cuprinsă între data deschiderii procedurii şi data intrării în procedura
falimentului. Dacă sunt şi creditori cu sediul sau cu domiciliul în străinătate care au
reprezentanţi în ţară, notificarea va fi trimisă acestora din urmă. Notificarea tuturor
creditorilor se realizează în condiţiile Codului de procedură civilă şi se va publica, pe
cheltuiala averii debitorului, într-un ziar de largă circulaţie (aprecierea rămâne la
latitudinea practicianului), precum şi în Buletinul procedurilor de insolvenţă.
Va fi notificat:

343
Art. 107 alin. 2 lit c) LPI.
344
Art. 3 pct. 19 LPI.
345
Lista va cuprinde numele şi adresele creditorilor şi toate creanţele acestora la data intrării în faliment, cu indicarea celor născute
după deschiderea procedurii.
235
 - termenul-limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor, în vederea
întocmirii tabelului suplimentar, precum şi cerinţele pentru ca o creanţă
înregistrată să fie considerată valabilă. Acesta va fi de maximum 45 de zile de
la data intrării în faliment. Vor fi înregistrate şi supuse verificării toate
creanţele asupra averii debitorului, inclusiv cele bugetare, anume:
- creanţele născute după data deschiderii procedurii;
- creanţele al căror cuantum a fost modificat faţă de tabelul definitiv al
creanţelor;
- creanţele al căror cuantum a fost modificat faţă de programul de plată din
planul de reorganizare, ca urmare a plăţilor făcute după deschiderea
procedurii.
- termenul de verificare a acestor creanţe şi de întocmire, afişare şi
comunicare a tabelului suplimentar al acestora. Acesta nu va depăşi 30 de
zile de la expirarea termenului pentru înregistrarea cererii de admitere a
creanţelor.
- termenul de depunere la tribunal a contestaţiilor împotriva creanţelor
înregistrate în tabelul suplimentar al creanţelor. Acesta va fi de cel puţin 10
zile înainte de data stabilită pentru întocmirea tabelului definitiv consolidat;
- termenul de întocmire a tabelului definitiv consolidat, care nu va depăşi 30
de zile de la expirarea termenului prevăzut pentru afişarea şi comunicarea
tabelului suplimentar346.

5. Lichidarea bunurilor din averea debitorului

Din dispoziţiile legii, desprindem o serie de reguli ce trebuie respectate în
efectuarea lichidării:
- lichidarea bunurilor din patrimoniul debitorului se efectuează de lichidator
sub controlul judecătorului-sindic. Şi în această situaţie, judecătorul-sindic
exercită un control de legalitate, urmărind respectarea dispoziţiilor legale;
- lichidarea se face în condiţii cât mai avantajoase şi cât mai repede, însă nu
mai devreme de finalizarea inventarierii bunurilor din averea debitorului,
346
Dispoziţiile referitoare la înregistrarea şi verificarea creanţelor în perioada de observaţie vor fi aplicate în mod corespunzător şi
creanţelor născute între data deschiderii procedurii şi data intrării în faliment.
236
 excepţie făcând obiectele care vor trebui valorificate de urgenţă pentru a se
evita deteriorarea lor materială sau pierderea din valoare. Lichidatorul va
urmări în permanenţă maximizarea sumelor obţinute din vânzare şi
reducerea costurilor aferente;
- bunurile vor putea fi vândute în bloc, individual ori o combinaţie a acestora;
- bunurile vor putea fi vândute prin licitaţie publică, negociere directă sau o
combinaţie a celor două;
- în vederea evaluării bunurilor, lichidatorul fie va putea angaja un evaluator,
fie, cu acordul comitetului creditorilor, va putea folosi un evaluator propriu;
evaluarea se face atât individual, cât şi în bloc;
- sumele obţinute din vânzarea bunurilor sau încasarea creanţelor vor fi
depuse la o bancă în contul averii debitorului. În cursul falimentului, plăţile
se vor face pe baza dispoziţiei lichidatorului. Lichidatorul nu poate efectua
tranzacţii sau alte operaţiuni financiare, altele decât depozite bancare cu
sumele din contul de lichidare, chiar dacă acestea pot sporii valoarea
obţinută.
Vânzarea bunurilor imobile. Potrivit dispoziţiilor art. 118 alin. 1 LPI,
„imobilele vor putea fi vândute direct, în urma propunerii lichidatorului, aprobată de
adunarea creditorilor”. În acest scop, lichidatorul va încheia o notă de negociere cu
fiecare dintre potenţialii cumpărători. El poate invoca şi alte oferte chiar dacă acestea nu
sunt ferme, urmărind obţinerea unui preţ mai bun. Negocierea directă este justificată mai
ales pentru bunurile de valoare mare pentru care sunt puţini potenţiali cumpărători.
Lichidatorul va notifica propunerea de vânzare administratorului special,
creditorilor cu garanţii reale asupra bunului, titularilor unor drepturi de retenţie de orice
fel şi comitetului creditorilor. Aceasta va fi supusă votului adunării creditorilor într-o
şedinţă ce va fi convocată de lichidator în termen de maximum 20 de zile de la data
propunerii. Aprobarea adunării creditorilor este suficientă pentru perfectarea vânzării.
Vânzarea poate fi perfectată doar după curgerea unui termen de 30 de zile de la
data ultimei publicări făcută de lichidator în ziar a anunţului privind condiţiile de
supraofertare. Nerespectarea acestui termen este sancţionată cu nulitatea absolută a
vânzării. Această publicitate conduce la declanşarea unei licitaţii în această perioadă la
237
care se referă dispoziţiile art. 118 alin. 4 LPI. Astfel, primul acceptant, care depune un
avans ca dovadă a seriozităţii încheierii contractului, va fi nevoit să egalizeze
supraofertele terţilor ce pot interveni în această perioadă pentru a putea cumpăra
respectivul imobil347.
Lichidatorul va încheia contractul de vânzare-cumpărare în numele debitorului,
iar sumele obţinute vor fi depuse în contul deschis la o bancă conform art. 4 alin. 2 LPI.
Recipisele de consemnare vor fi predate judecătorului-sindic.
Vânzarea bunurilor mobile. În ceea ce priveşte bunurilor mobile, legiuitorul nu
inserează dispoziţii speciale. Totuşi remarcăm reglementarea posibilităţii valorificării de
urgenţă a obiectelor, spre a se evita deteriorarea lor materială sau pierderea din valoare
(art. 113 alin. 3 lit. a LPI). În concluzie, vânzarea bunurilor mobile va urma regulile
dreptului comun. Lichidatorul va trebui să urmărească obţinerea celor mai bune preţuri,
dar va ţine seama şi de costurile operaţiunii.
Vânzarea valorilor mobiliare. Potrivit dispoziţiilor art. 119 LPI, valorile
mobiliare vor fi vândute numai prin intermediul societăţilor de servicii de investiţii
financiare sau a altor intermediari autorizaţi de C.N.V.M., în condiţiile Legii nr.
297/2004 privind piaţa de capital.
Valorificarea creanţelor. De cele mai multe ori, debitorul are creanţe asupra
unor terţe persoane, creanţe ce vor trebui valorificate de lichidator în numele
debitorului (art. 25 lit. g LPI). Dacă se apelează pentru vânzarea în bloc a creanţelor,
legea impune parcurgerea etapelor prevăzute la vânzarea în bloc a bunurilor ca un
ansamblu în stare de funcţionare, prevederile aliniatelor (1)-(4) ale art. 117 aplicându-
se în mod corespunzător.

6. Distribuirea sumelor rezultate în urma lichidării

Distribuiri parţiale. Distribuirea sumelor rezultate în urma lichidării se
realizează de către lichidator pe baza unui plan de distribuire, cu respectarea anumitor
reguli şi într-o anumită ordine expres prevăzute de lege.
În termen de 30 de zile de la numire, lichidatorul va trebui să întocmească un
program de administrare a lichidării în care vor fi evidenţiate şi perioadele la care se vor

347
R. Bufan, op. cit., Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 283-284.
238
face distribuiri ale sumelor rezultate în urma lichidării. Pe toată durata lichidării,
lichidatorul va trebui să prezinte comitetului creditorilor, la fiecare 3 luni calculate da la
data începerii acesteia348, un raport asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din
încasarea de creanţe şi un plan de distribuire între creditori a sumelor obţinute349.
Raportul asupra fondurilor obţinute din lichidare şi planul de distribuire vor fi
prezentate comitetului creditorilor, iar câte o copie de pe acestea vor fi afişate la uşa
tribunalului. Procesul-verbal de afişare va fi întocmit şi semnat de grefierul care îl asistă
pe judecătorul-sindic în acel dosar350. În termen de 15 zile de la afişare, comitetul
creditorilor sau orice creditor poate formula contestaţii la întocmirea raportului sau a
planului de distribuire. O copie de pe contestaţie se comunică, de urgenţă, lichidatorului.
Toate contestaţiile vor fi soluţionate deodată, prin sentinţă, de către judecătorul-sindic în
cadrul unei şedinţe ce va avea loc în termen de 20 de zile de la afişarea copiilor acestora
la uşa tribunalului. La această şedinţă vor participa lichidatorul, debitorul şi creditorii.
Întrucât modul de înştiinţare despre data ţinerii şedinţei nu este precizat, considerăm că
acesta se va face odată cu afişarea copiilor respective. Rezolvând obiecţiunile
creditorilor, judecătorul-sindic poate dispune distribuirea sumelor rezultate în urmarea
lichidării, conform planului de distribuire, eventual rectificat. Sentinţa poate fi atacată cu
recurs în termen de 10 zile de la comunicare (art.12 LPI).
Cu ocazia distribuirilor parţiale, anumite sume vor fi provizionate, ele fiind
păstrate la bancă, într-un cont special de depozit:
- sumele proporţionale datorate creditorilor ale căror creanţe sunt supuse unui
condiţii suspensive care nu s-a realizat încă;
- sumele proporţionale datorate proprietarilor de titluri de ordin sau la
purtător şi care au originale titlurilor, dar nu le-au prezentat;
- sumele proporţionale datorate creanţelor admise provizoriu;
- rezervele destinate să acopere cheltuielile viitoare ale averii debitorului.
Pentru creditorii cu creanţe înscrise în tabelul de creanţe, cărora li s-au alocat
numai sume parţial sau cu creanţe sub condiţie suspensivă şi care au luat parte la

348
Judecătorul-sindic poate prelungi cu o lună sau scurta acest termen.
349
Acestea vor trebui să respecte condiţiile impuse de art. 121 alin. 1 1 , respectiv art. 121 alin. 12 LPI.
350
I. Turcu, op. cit., Revista de drept comercial nr. 6/2003, p. 20.
239
distribuire, sumele respective vor fi păstrate în bancă până ce situaţia lor va fi
lămurită.
Distribuirile către creditorii garantaţi. Creditorii cu garanţii reale asupra
bunurilor din averea debitorului beneficiază de un tratament special, deoarece îi
concurează pe ceilalţi creditori la distribuirea sumelor obţinute din valorificarea
celorlalte bunuri şi sunt plătiţi cu prioritate din preţul obţinut din vânzarea bunurilor
grevate de ipoteci, gajuri sau alte garanţii reale mobiliare ori drepturi de retenţie.
Fondurile obţinute din vânzarea acestor bunuri vor fi distribuite creditorilor garantaţi în
contul creanţelor acestora, după ce au fost plătite taxele, timbrele şi celelalte cheltuieli
aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea
şi administrarea acestor bunuri, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în
procedură. Creanţele creditorilor garantaţi, în sensul art. 121 LPI, cuprind capitalul,
dobânzile, majorările şi penalităţile de orice fel, precum şi cheltuielile.
Cu sumele obţinute se pot acoperi integral creanţele garantate, eventual rezultând
şi un excedent de fonduri sau se acoperă numai o parte din acestea. Dacă după plata
sumelor în ordinea prevăzută de art. 121 alin. 1 rezultă o diferenţă în plus, aceasta va fi
depusă, prin grija lichidatorului, în contul averii debitorului. Dacă sumele sunt
insuficiente pentru plata în întregime a creanţelor garantate, creditorii respectivi vor
avea, pentru diferenţă, creanţe chirografare, care vor fi supuse regimului prevăzut de art.
41 alin. 1 LPI351, şi care vor concura cu cele cuprinse în categoria corespunzătoare,
potrivit naturii lor, prevăzute la art. 123 LPI.
Creditorii cu creanţe garantate sunt îndreptăţiţi să participe la orice distribuire
de sumă făcută înaintea vânzării bunurilor supuse garanţiei lor. În această situaţie,
sumele primite de către un creditor vor fi scăzute din cele pe care acesta ar fi
îndreptăţit să le primească ulterior din preţul obţinut prin vânzarea bunului supus
garanţiei sale, dacă aceasta este necesară pentru a împiedica un astfel de creditor să
nu primească mai mult decât ar fi primit dacă bunul supus garanţiei sale ar fi fost
vândut anterior distribuirii352.
Distribuirile către ceilalţi creditori. Ordinea distribuirii
351
De la data deschiderii procedurii, la creanţele negarantate sau părţile negarantate din creanţele garantate nu se va mai adăuga
accesorii.
352
Distribuirea sumelor cuvenite creditorilor garantaţi şi a celor cuvenite creditorilor chirografari se va face în paralel. Normele de la
art. 121 are un caracter special faţă de cele din art. 123, aşadar se va aplica principiu specialia generalibus derogant.
240
 Distribuirea sumelor de bani rezultate în urma lichidării se va face într-o
anumită ordine şi cu respectarea unor reguli expres prevăzute de lege. Astfel,
creanţele vor fi plătite conform ordinii instituite de legiuitor la art. 123 LPI:
1. taxele, timbrele şi orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin lege,
inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din
averea debitorului, precum şi plate remuneraţiilor persoanelor angajate în
condiţiile art. 10, art. 19 (2), art. 23, art. 24 şi ale art. 98 alin 3 sub rezerva
celor prevăzute la art. 102 alin. 4;
2. creanţele izvorâte din raporturi de muncă;
3. creanţele reprezentând creditele, cu dobânzile şi cheltuielile aferente,
acordate de instituţii de credit după deschiderea procedurii, precum şi
creanţele rezultând din continuarea activităţii debitorului după deschiderea
procedurii;
4. creanţe bugetare;
5. creanţele reprezentând sumele datorate de către debitor unor terţi, în baza
unor obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru minori sau de plată a unor sume
periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;
6. creanţele reprezentând sumele stabilite de către judecătorul-sindic pentru
întreţinerea debitorului şi a familiei sale, dacă acesta este persoană fizică;
7. creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi dobânzile aferente,
cele rezultate din livrări de produse, prestări de servicii şi alte lucrări,
precum şi din chirii;
8. alte creanţe chirografare;
9. creanţele subordonate, în următoarea ordine de preferinţă:
a. creditele acordate persoanei juridice debitoare de către un asociat sau
acţionar deţinând cel puţin 10% din capitalul social, respectiv din drepturile
de vot în adunarea generală a asociaţilor, ori, după caz, de către un membru
al grupului de interes economic.
b. creanţele izvorând din acte cu titlu gratuit (eventuale sarcini ale actelor
cu titlu gratuit);

241
 Pe lângă ordinea de distribuire a sumelor prezentată mai sus, se vor avea în
vedere şi următoarele reguli:
 sumele de distribuit între creditorii în acelaşi rang de prioritate vor fi
acordate proporţional cu suma alocată pentru fiecare creanţă, prin tabelul
definitiv consolidat;
 dacă sumele necesare acoperirii valorii integrale a creanţelor cu acelaşi rang
de prioritate sunt insuficiente, titularii acestora vor primi o cotă falimentară,
reprezentând suma proporţională cu procentul pe care creanţa lor îl deţine în
categoria creanţelor respective.
Distribuirea finală. Raportul final şi bilanţul general al lichidării
După ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, lichidatorul va supune
judecătorului-sindic un raport final împreună situaţiile financiare finale. Copii de pe
acestea vor fi comunicate debitorului şi tuturor creditorilor şi vor fi afişate la uşa
titularului. Creditorii pot formula obiecţii353 la raportul final cu cel puţin 5 zile înainte de
data convocării lor de către judecătorul-sindic. Şedinţa adunării creditorilor se va ţine în
termen de maximum 30 de zile de la afişarea raportului final, judecătorul-sindic
soluţionând, prin încheiere, toate obiecţiile la raportul final, aprobându-l sau dispunând
rectificarea sa, după caz.
Distribuirea finală a tuturor fondurilor din patrimoniul debitorului se va face de
către lichidator pe baza hotărârii judecătorului-sindic de aprobare a raportului final.
Creanţele care la data înregistrării raportului final vor fi încă sub condiţie nu vor
participa la ultima distribuire. Fondurile nereclamate în termen de 90 zile de către cei
îndreptăţiţi la ele vor fi depuse de către lichidator la bancă, în contul averii debitorului,
iar extrasul de cont la tribunal.

Subsecţiunea a VIII-a: Închiderea procedurii insolvenţei

1. Situaţii în care procedura se poate închide
Procedura de reorganizare prin continuarea activităţii sau lichidare pe bază de
plan va fi închisă printr-o sentinţă, în urma îndeplinirii tuturor obligaţiilor de plată
asumate în planul confirmat.

353
Observăm inconstanţa legiuitorului în folosirea termenilor (obiecţii, contestaţii etc.).
242
 În situaţia în care o procedură începe ca reorganizare, dar apoi, din varii
motive, se trece la faliment, precum şi în situaţia în care se intră direct în faliment,
procedura se va închide atunci când:
1. la cererea lichidatorului, judecătorul-sindic constatând că toate fondurile sau
bunurile din averea debitorului au fost distribuite şi fondurile nereclamate au
fost depuse la bancă, aprobă raportul final al lichidatorului (art. 132 alin. 2
LPI);
2. creanţele au fost complet acoperite prin distribuirile făcute (art. 133 LPI);
3. atunci când judecătorul-sindic constată că nu există bunuri în averea
debitorului354 sau că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile
administrative şi niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele
corespunzătoare (art. 131 LPI);
4. judecătorul-sindic va constata, la expirarea termenului pentru înregistrarea
cererilor de admitere a creanţelor, că nu s-a depus nicio astfel de cerere (art.
134 LPI).

6.6.2. Efectele închiderii procedurii

Potrivit dispoziţiilor art. 136 LPI, sentinţa de închidere a procedurii insolvenţei va
fi notificată de judecătorul-sindic direcţiei teritoriale a finanţelor publice şi oficiului
registrului comerţului sau, după caz, registrului societăţilor agricole unde debitorul este
înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii. Ca orice hotărâre pronunţată de judecătorul-
sindic, aceasta este definitivă şi executorie putând fi atacată cu recurs în termen de 10
zile de la comunicare. Legea nu face referire la notificarea creditorilor şi a debitorul în
acelaşi articol, însă, printre atribuţiile administratorului special figurează şi aceea de a
primi notificarea închiderii procedurii (art. 18 lit. g). În consecinţă, considerăm că
termenul de recurs nu poate să curgă decât de la notificarea acestora.
Hotărârea judecătorul-sindic de închiderea a procedurii produce următoarele
efecte:
 radierea persoanei juridice;

354
Un astfel de debitor face parte din categoria celor cărora li se aplică procedura simplificată.
243
 descărcarea organelor participante la procedură de îndatoriri sau
responsabilităţi;
 descărcarea debitorului, persoană fizică, de datorii;
 descărcarea debitorului, persoană juridică, de diferenţa dintre valoarea
obligaţiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului şi cea prevăzută în
plan.

244