DEZVOLTARE LOCALĂ ȘI REGIONALĂ

Suport de curs
 Tema 1 BAZELE TEORETICE ALE DEZVOLTĂRII REGIONALE

1.1. Conceptul, obiectivele şi principiile dezvoltării regionale

Dezvoltarea regionala este un concept nou ce urmareste impulsionarea si diversificarea

activitatilor economice, stimularea investitiilor in sectorul privat, contributia la reducerea
somajului si nu in cele din urma sa conduca la o imbunatatire a nivelului de trai.
Pentru a putea fi aplicata politica de dezvoltare regionala s-au infiintat opt regiuni de
dezvoltare, care cuprind tot teritoriul Romaniei.
Fiecare regiune de dezvoltare cuprinde mai multe județe. Regiunile de dezvoltare nu sunt
unitati administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridica, fiind rezultatul unui acord
liber intre consiliile judetene si cele locale.
Politica de dezvoltare regionala reprezinta un ansamblu de masuri planificate si promovate
de autoritatile administratiei publice locale si centrale, in parteneriat cu diversi actori
(privati, publici, voluntari), in scopul asigurarii unei cresteri economice, dinamice si
durabile, prin valorificarea eficienta a potentialului regional si local, in scopul
imbunatatirii conditiilor de viata.
Principalele domenii care pot fi vizate de politicile regionale sunt: dezvoltarea
intreprinderilor, piata fortei de munca, atragerea investitiilor, transferul de tehnologie,
dezvoltarea sectorului I.M.M.-urilor, imbunatatirea infrastructurii, calitatea mediului
inconjurator, dezvoltare rurala, sanatate, educatie, invatamant, cultura.

Dezvoltarea rurală ocupă un loc distinct in cadrul politicilor regionale si se refera la

urmatoarele aspecte: inlaturarea/diminuarea saraciei in zonele rurale; echilibrarea
oportunităților economice si a conditiilor sociale dintre mediul urban si cel rural;
stimularea initiativelor locale; păstrarea patrimoniului spiritual si cultural.
Cadrul de implementare si de evaluare a politicii de dezvoltare regionala il reprezintă
regiunea de dezvoltare, constituita ca o asociere benevola de judete vecine. Regiunea
de dezvoltare nu este unitate administrativ-teritoriala si nu are personalitate juridica.

Obiectivele de bază ale politicii de dezvoltare regională sunt urmatoarele:

• diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea dezvoltarii
echilibrate si pe revitalizarea zonelor defavorizate (cu dezvoltare intarziata);
preantampinarea producerii de noi dezechilibre;
• indeplinirea criteriilor de integrare in structurile Uniunii Europene si de acces la
instrumentele financiare de asistenta pentru tarile membre (fonduri structurale si de
coeziune);
• corelarea cu politicile sectoriale guvernamentale de dezvoltare; stimularea cooperarii
interregionale, interne si internationale, care contribuie la dezvoltarea economica si
care este in conformitate cu prevederile legale si cu acordurile internationale
incheiate de Romania.

Principiile care stau la baza elaborarii si aplicarii politicilor de dezvoltare regionala sunt:
• Descentralizarea procesului de luare a deciziilor, de la nivelul central/guvernamental,
spre cel al comunitatilor regionale;
• Parteneriatul intre toti actorii implicati in domeniul dezvoltarii regionale;
• Planificarea - proces de utilizare a resurselor (prin programe si proiecte) in vederea
atingerii unor obiective stabilite;
• Cofinantarea - contributia financiara a diversilor actori implicati in realizarea
programelor si proiectelor de dezvoltare regionala.
1.2. Regiunea de dezvoltare – cadru de implementare a politicii regionale

O regiune poate fi definită ca o zonă, teritoriu cu un ansamblu de caracteristici

interne proprii distincte, fie ele fizice sau umane şi care îi conferă o anumită unitate
semnificativă, şi care o disting pe de altă parte de alte zone învecinate. Numărul de criterii
care pot contribui la delimitarea unei regiuni este în mod teoretic nelimitat: de la atribute
fizice, caracteristici socio-economice, până la caracteristici de limba, etc.; iar tipologia
regiunilor comporta de asemenea utilizarea unei scale de diversitate: regiuni aglomerate,
regiuni geografice, regiuni istorice, etc
La nivelul Uniunii Europene, la începutul anilor ’70, teritoriul economic al UE a
fost împărțit în unități teritoriale standardizate care să ofere un nivel comparabil pentru
culegerea de informații privind disparitățile la nivelul statelor membre, astfel încât să se
poată măsura eficiența intervențiilor din Fondul European pentru Dezvoltare Regională.
Se poate observa deci că această divizare s-a realizat din raţiuni statistice şi de
colectarea a informaţiei, prin crearea unui sistem teritorial unitar numit NUTS1
(Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice). Această clasificare are un triplu scop:
facilitează colectarea, dezvoltarea și armonizarea statisticilor regionale ale UE, permite
analiza socio-economică a regiunilor şi oferă cadrul de definire a politicilor regionale
ale UE.
Sistemul NUTS este o clasificare ierarhică pe trei nivele spaţiale de la unităţile cele
mai mari până la cele mai mici, având un caracter regional. Prin acest sistem fiecare stat
membru este subdivizat într-un număr de regiuni socio-economice majore, de nivel NUTS
1 (pentru ţările mai mici acesta poate să fie chiar nivelul naţional). Fiecare dintre acestea
este apoi subdivizată în regiuni de nivel NUTS 2 (regiuni de bază pentru aplicarea
politicilor regionale), care, la rândul lor sunt împărțite în regiuni de nivel NUTS 3
(regiuni mici utilizate pentru analize ş i politici specifice). Trebuie menționat faptul că
nu în toate cazurile, regiunile clasificate conform NUTS sunt unități administrativ-
teritoriale (ex. regiunile de dezvoltare ale României). De asemenea, nu toate țările au
putut fi divizate pe cele trei nivele, datorită dimensiunii mici a unora dintre ele (ex.
Luxemburg, pentru care toate cele trei nivele corespund nivelului național).
Criteriul principal utilizat în clasificarea NUTS este mărimea populației. Mărimea
medie a regiunilor de tip NUTS 2 este de cca. 2,0 milioane locuitori, respectiv 13.000 km2.

Praguri demografice utilizate în clasificarea NUTS (locuitori)

Nivel Minimum Maximum

NUTS 1 3 milioane 7 milioane

NUTS 2 800 000 3 milioane

NUTS 3 150 000 800 000

Sursa: EUROSTAT

Deşi scopul este acela de a asigura faptul că la acelaşi nivel NUTS există regiuni
comparabile ca şi mărime, există totuşi, la fiecare nivel diferenţe mari în termeni de
suprafaţă, populaţie, putere economică sau puteri administrative. Din punct de
vedere al suprafeţei cele mai mari regiuni se află în Finlanda (303.000 kmp
NUTS 1, 133.580 kmp NUTS 2, 93.000 kmp NUTS 3) şi Suedia (288.450 kmp
 NUTS 1, 153.440 kmp NUTS 2, 98.250 kmp NUTS 3). Dacă se ia în considerare
populaţia avem de asemenea diferenţe: NUTS 1 – Germania şi Italia cu 18, respectiv
15 milioane, iar la polul opus Finlanda cu 26.000, NUTS 2 – Franţa cu 11 milioane,
în timp ce 14 regiuni (Austria, Belgia, Grecia) au sub 300.000 de locuitori.
Din considerente statistice si pentru colectarea datelor, la nivelul Uniunii s-a introdus
sistemul NUTS (Nomenclatorul Unitătilor Teritoriale Statistice), care este organizat pe
niveluri teritoriale, pornind de la cele mari către cele mici. Conform acestuia, regiunile UE
se impart, in functie de populatia lor, in trei categorii: NUTS 1 – cu o populatie intre 3 si 7
milioane de locuitori; NUTS 2 - cu o populatie intre 800.000 si 3 milioane de locuitori;
NUTS 3 - cu o populatie intre 150.000 si 800.000 de locuitori. Politica de dezvoltare locală
si regională a UE este aplicată la nivelul NUTS 2 si NUTS 3.
Politica de coeziune se implementează la nivelul regiunilor de tip NUTS 2. În cazul
României, corespondenta cu sistemul NUTS este prezentată mai jos:

NUTS 1 NUTS 2 NUTS 3

RO Macroregiuni 4 Regiuni 8 Judete + Bucuresti 42

In România structura administrativ-teritorială cuprinde un nivel regional (cele 41 de

judeţe şi municipiul Bucureşti), corespunzător nivelului statistic NUTS 3 şi un nivel local
(319 de oraşe, din care 103 de municipii şi 2859 comune).
Prin Legea 151 / 1998 au fost create opt regiuni de dezvoltare, care constituie “cadrul
de concepere, implementare şi evaluare a politicii de dezvoltare regională, precum şi de
culegere a datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementările europene emise de
EUROSTAT pentru nivelul al doilea de clasificare teritorială NUTS 2, existent în UE” .
Ele au fost alcătuite prin cooperarea voluntară a judeţelor, neavând personalitate juridică şi
nefiind unităţi administrativ-teritoriale. Cele opt regiuni, cu judeţele componente sunt:

● Regiunea Nord-Est care grupează judeţele: Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava,
Vaslui
● Regiunea Sud-Est care grupează judeţele: Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Tulcea,
Vrancea
● Regiunea Sud- Muntenia care grupează judeţele: Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu,
Ialomiţa, Prahova, Teleorman
● Regiunea Sud-Vest Oltenia care grupează judeţele: Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea
● Regiunea Vest care grupează judeţele: Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Timiş
● Regiunea Nord-Vest care grupează judeţele: Bihor, Bistriţa-năsăud, Cluj, Maramureş,
Satu Mare, Sălaj
● Regiunea Centru care grupează judeţele: Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu
● Regiunea Bucureşti-Ilfov grupează municipiul Bucureşti şi judeţul Ilfov.

Grupările tipologice de regiuni – utilizează caracteristici fundamentale de

dezvoltare
economico-socială pentru a reduce la câteva categorii reprezentative marea varietate de
regiuni din cadrul teritoriului unei ţări.
Categoriile cu cea mai mare frecvenţă în cadrul grupărilor tipologice din diferite ţări sunt:
● Regiuni agricole în dificultate - caracteristici:
- o poziţie periferică din punct de vedere economic în raport cu o regiune centrală;
- suprafeţe relativ întinse, cu populaţie mai puţin numeroasă sau dispersată;
- infrastructură necorespunzătoare;
- lipsa de resurse, condiţii mai puţin favorabile dezvoltării în raport cu alte regiuni;
- nivelul scăzut al venitului pe locuitor, gradul de subocupare şi rata şomajului ridicate,
productivitatea muncii scăzută;
- surse sărace de venituri fiscale;
- emigraţie importantă;
- ajustare structurală dependentă de sectorul primar, care reduce supleţea în adaptare etc.
● Regiuni industriale în declin sau abandonate - caracteristici:
- scăderea ratei de activitate;
- creşterea lentă a venitului pe locuitor;
- emigraţie ridicată;
- populaţie activă îmbătrânită;
- utilaje, infrastructuri învechite;
- grad ridicat de poluare;
- climat social nesatisfăcător;
- specializarea întreprinderilor din regiune ramuri “în pierdere de viteză” în raport cu
rezutatele pe plan naţional sau internaţional.

● Regiuni care suportă presiunea unei creşteri rapide - caracteristici:

- exploatarea intensă a resurselor, a infrastructurilor;
- cerere excesivă de forţă de muncă;
- congestie demografică, disfuncţionalităţi sociale;
- poluare puternică;
- o creştere economică ce antrenează randamente descrescătoare, în final costurile
marginale devenind superioare avantajelor marginale.

In România, în cadrul Strategiei de Dezvoltare Regională, ca element de susţinere a

Planului Naţional de Dezvoltare (PND) au fost identificate:
● Zone tradiţional subdezvoltate:
- rată înaltă a şomajului structural;
- pondere ridicată a populaţiei ocupate în agricultură;
- rată a mortalităţii infantile mai mare decât media pe ţară;
- tendinţă semnificativă a emigrării, determinată de lipsa locurilor de muncă;
- infrastructură de bază necorespunzătoare;
- un nivel scăzut al investiţiilor directe pe locuitor în raport cu media pe ţară.
Exemple: zone din judeţele Botoşani şi Vaslui (în cadrul regiunii de dezvoltare Nord-Est),
Giurgiu şi Teleorman (regiunea Sud-Muntenia), Dolj şi Olt ( regiunea Sud-Vest Oltenia),
Maramureş şi Bistriţa-Năsăud (regiunea Nord-Vest) (cf. PND al ANDR).

● Zone în declin industrial: zone în care procesul de tranziţie a condus la reducerea

considerabilă a numărului locurilor de muncă, în special în industria prelucrătoare şi
minieră.
Totuşi, în comparaţie cu zonele tradiţional subdezvoltate, ele au o situaţie satisfăcătoare a
infrastructurii şi un mediu de afaceri relativ favorabil pentru buna funcţionare a
mecanismelor pieţei. Este însă necesară acordarea unei atenţii specialetratării problemelor
sociale generate de restructurarea industrială. Exemple: zone din judeţele Botoşani şi
Suceava (regiunea Nord-Est), Brăila şi Buzău (regiunea Sud-Est), Giurgiu, Botoşani,
Teleorman, Călăraşi (regiunea Sud Muntenia), Hunedoara (regiunea Vest), Maramureş şi
Cluj (regiunea Nord-Vest), Braşov (regiunea Centru) (cf. PND al ANDR).

● Zone fragile structural: se caracterizează prin dependenţa populaţiei ocupate de o

singură ramură/subramură a industriei grele sau chiar de o singură mare întreprindere
generatoare de pierderi în economie. Intensificarea procesului de restructurare, retragerea
subvenţiilor acordate de stat fac ca în perioada următoare aceste zone să se transforme în
zone în decline industrial. Exemple: zone din judeţul Neamţ (regiunea Nord_Est), Galaţi şi
Brăila (regiunea Sud-Est), Prahova, Călăraşi, Teleorman, Dâmboviţa (regiunea Sud
Muntenia), Gorj (regiunea Sud-Vest Oltenia), Hunedoara (regiunea Vest), Satu Mare
(regiunea Nord-Vest) (cf. PND al ANDR).

Studiile întreprinse în România au reliefat şi existenţa multor zone vulnerabile (zone în

care factorii ce condiţionează dezvoltarea se situează sub anumite praguri critice).

Criterii folosite:
● criterii geografice ( => condiţii dificile de relief, condiţii dificile de climă, resurse de
apă subterană necorespunzătoare, soluri slab productive)
● criterii demografice ( => tendinţe de depopulare, spor natural puternic negativ,
fenomene de îmbătrânire demografică, număr mic de persoane pe gospodărie)
● criterii economice ( => număr redus de locuri de muncă raport cu cererea, o slabă
dezvoltare a activităţilor neagricole)
● criterii sociale ( => disfuncţii ale vieţii comunitare, insatisfacţii privind mediul construit
al localităţii etc.).

Din cadrul acestora s-a desprins categoria zonelor defavorizate (ZD).

Iniţial, ZD au fost definite ca arii geografice strict delimitate teritorial, îndeplinind cel
puţin una din următoarele condiţii(O.U.G. 24/1998):
1. să aibă structuri productive monoindustriale, care, în activitatea zonei, să mobilizeze
mai mult de 50% din populatia salariată;
2. să fie zone miniere unde personalul a fost disponibilizat prin concedieri colective în
urma aplicării programelor de restructurare;
3. în urma lichidării, restructurării sau privatizării unui/unor agenţi economici să apară
concedieri colective care să afecteaze mai mult de 25% din numărul angajaţilor cu
domiciliul stabil în zona respectivă;
4. rata şomajului să depăşească cu 25% rata şomajului la nivel naţional;
5. să fie lipsite de mijloace de comunicaţii şi infrastructura să fie slab dezvoltată.

Ulterior, constatându-se că au fost declarate deja ZD ariile care respectau aceste

criterii (procesul de restructurare a zonelor monoindustriale şi a celor miniere fiind
considerat încheiat în unele cazuri sau în curs de desfăşurare în altele), criteriile au fost
revizuite şi reduse la cel puţin una din condiţiile (O.U.G. 75/2000):
1. ponderea şomerilor în totalul resurselor de muncă ale zonei să fie de cel puţin trei ori
mai mare dacât ponderea şomerilor în totalul resurselor de muncă la nivel naţional în
ultimele trei luni care preced luna întocmirii documentaţiei de declarare a ZD;
2. să fie zone izolate, lipsite de mijloace de comunicare, iar infrastructura să fie slab
dezvoltată.

În prezent, beneficiază de statutul de ZD 35 de zone, 80% dintre ele fiind localizate în

regiunile de Vest, Nord-Vest şi Nord-Est.
In ultima perioadă facilităţile acordate ZD au cunoscut o serie de modificări, impuse de
legislaţia adoptată recent în privinţa impozitului pe profit şi TVA precum şi de negocierile
cu Uniunea Europeană privind concurenţa şi ajutorul de stat.

1.3. Structuri teritoriale pentru dezvoltarea regională

Consiliul pentru Dezvoltare Regionala este organismul regional deliberativ, fără

personalitate juridică, care este constituit si functioneaza pe principii parteneriale la nivelul
fiecarei regiuni de dezvoltare, in scopul coordonarii activitatilor de elaborare si
monitorizare ce decurg din politicile de dezvoltare regionala.
 In concordanta cu obiectivele politicii regionale, Consiliul pentru Dezvoltare rRgionala
are urmatoarele atributii principale:
a) analizeaza si aproba strategia si programele de dezvoltare regionala;
b) sprijina elaborarea in partener iat a Planului national de dezvoltare;
c) aproba proiectele de dezvoltare regionala, selectionate la nivel regional, in concordanta
cu criteriile, prioritatile si metodologia elaborate de institutia nationala cu atributii in
domeniul dezvoltarii regionale, impreuna cu organismele regionale specializate
d) transmite Consiliului national pentru dezvoltare regionala, spre aprobarea finantarii,
portofoliul propus de proiecte pentru care se aplica o procedura de selectie la nivel
national;
e) aproba criteriile, prioritatile, alocarea si destinatiile resurselor Fondului pentru
dezvoltare regionala;
f) prezinta Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regionala propuneri privind alocarea de
resurse la Fondul pentru Dezvoltare Regionala;
g) urmareste utilizarea fondurilor alocate din Fondul national pentru dezvoltare regionala;
h) propune Consiliului National pentru Dezvoltare Regionala cuantumul contributiilor
anuale, in limita sumelor aprobate prin bugetele judetelor, respectiv al municipiului
Bucuresti, dupa caz, alocate pentru Fondul pentru Dezvoltare Regionala, pentru finantarea
obiectivelor politicilor regionale, precum si destinatia si esalonarile de plata ale acestora;
i) atrage alte contributii financiare, locale si regionale, in vederea realizarii obiectivelor
regionale; sursele atrase se constituie ca venituri la Fondul pentru Dezvoltare Regionala;
j) aproba rapoartele de activitate semestriale intocmite de Agentiile pentru Dezvoltare
Regionala;
k) coordoneaza si sprijina dezvoltarea parteneriatelor regionale;
l) elaboreaza si aproba regulamentul propriu de functionare, in conformitate cu
regulamentul -cadru de organizare si functionare a consiliilor pentru dezvoltare regionala;
m) avizeaza contractele, conventiile, a cordurile, protocoalele, precum si alte documente
similare, incheiate de catre agentia pentru dezvoltare regionala cu tertii in domeniul
specific de activitate, inclusiv cu institutiile similare din cadrul Uniunii Europene, si
informeaza corespunzator Consiliul National pentru Dezvoltare Regionala;
n) aproba statutul de organizare si functionare a agentiei pentru dezvoltare regionala,
precum si organigrama acesteia;
o) coordoneaza activitatile de mediatizare la nivel regional a politicilor si obiectivelor de
dezvoltare regionala, a programelor regionale finantate de Uniunea Europeana, precum si
pe cele privind utilizarea, la nivelul regiunii, a fondurilor, asigurand transparenta si
informarea corecta, rapida si in timp util a cetatenilor, in special a intreprinzatorilor.

Consiliul pentru Dezvoltare Regionala este alcatuit din presedintii consiliilor judetene si
din cate un reprezentant al fiecarei categorii de consilii locale municipale, orasenesti si
comunale din fiecare judet al regiunii; in cazul regiunii de dezvoltare Bucuresti - Ilfov,
consiliul pentru dezvoltare regionala este alcatuit din presedintele Consiliului Judetean
Ilfov, primarul general al municipiului Bucuresti, din cate un reprezentant al fiecarui
consiliu local de sector si din reprezentanti ai consiliilor locale din judetul Ilfov, la paritate
cu reprezentantii sectoarelor municipiului Bucuresti.
Consiliul pentru Dezvoltare Regionala alege un presedinte si un vicepresedinte, care nu
pot fi reprezentanti ai aceluiasi judet; aceste functii sunt indeplinite, prin rotatie, pentru
cate un mandat de un an, de catre presedintii consiliilor judetene.

In fiecare regiune de dezvoltare functioneaza cate o Agentie pentru Dezvoltare Regionala,

organism neguvernamental, nonprofit, de utilitate publica, cu personalitate juridica, care
functioneaza in domeniul dezvoltarii regionale. Acestea se organizeaza si functioneaza in
conditiile prezentei legi si ale statutului de organizare si functionare, aprobat de consiliul
pentru dezvoltare regionala.
Agentiile de Dezvoltare Regionala din regiunile de dezvoltare care au in componenta lor
judete situate de -a lungul frontierei comune se pot asocia formand birouri regionale pentru
cooperare transfrontaliera, in scopul asigurarii managementului administrativ, financiar si
tehnic al programelor de cooperare transfrontaliera. Atributiile si obiectivele fiecarui birou
regional de cooperare transfrontaliera se vor stabili prin statutul de organizare si
functionare care va fi avizat de institutia nationala cu atributii in domeniul dezvoltarii
regionale.
Schimbarea sediului Agentiei pentru Dezvoltare Regionala in cadrul aceleiasi localitati in
care functioneaza se aproba de Consiliul pentru Dezvoltare Regionala, la propunerea
directorului Agentiei pentru Dezvoltare Regionala; schimbarea sediului agentiei pentru
dezvoltare regionala in alta localitate, precum si schimbarea denumirii regiunilor si/sau a
denumirii agentiei se pot face numai cu aprobarea Consiliului National pentru Dezvoltare
Regionala.
In fiecare judet component al regiunii de dezvoltare, cu exceptia judetului de resedinta a
agentiei, functioneaza un birou al Agentiei pentru Dezvoltare Regionala.
Consiliile judetene asigura spatii adecvate pentru sediile si spatiile agentiilor pentru
dezvoltare r egionala si ale birourilor acestora, in judetele in care acestea isi au resedinta
sau functioneaza.
Coordonarea activitatilor Agentiilor pentru Dezvoltare Regionala in domeniul
implementarii politicilor de dezvoltare regionala, precum si ale obiectivelor acestora se
face de catre institutia nationala cu atributii si responsabilitati in acest domeniu.
Directorul Agentiei pentru Dezvoltare Regionala este numit prin concurs si este eliberat
din functie de catre Consiliul pentru Dezvoltare Regionala.
In elaborarea structurii organizatorice a Agentiei pentru Dezvoltare Regionala, directorul
acesteia aplica principiile definirii clare a functiilor si competentelor, precum si al separarii
de atributii.
(8) In cadrul fiecarei Agentii pentru Dezvoltare Regionala se constituie o unitate de audit
intern, subordonata directorului agentiei si care are ca scop sprijinirea indeplinirii
obiectivelor agentiei printr–o abordare sistematica si metodica, prin care se evalueaza si se
imbunatateste eficacitatea sistemului de conducere bazat pe
gestiunea riscului, a controlului si a proceselor de administrare.
(9) Capacitatea institutionala si administrativa a Agentiilor pentru Dezvoltare Regionala
de a indeplini aceste activitati, precum si atributiile delegate de institutia/institutiile
nationale sunt verificate prin unitatile de audit intern din cadrul fiecarei autoritati nationale
de management si gestionare a programului respectiv.
(10) In scopul implementarii programelor de dezvoltare regionala, institutia nationala cu
atributii in domeniul dezvoltarii regionale si, dupa caz, institutiile nationale care
implementeaza, la nivel regional, prin Agentiile pentru Dezvoltare Regionala, programe
nationale, precum si oricare alte institutii nationale care deleaga prin contract atributii
acestora prevad, cu prioritate, sume in bugetele lor, intr–o pozitie distincta denumita
Asistenta tehnica pentru implementarea programelor de dezvoltare regionala.

Agentia pentru Dezvoltare Regionala are urmatoarele atributii principale:

a) elaboreaza si propune Consiliului pentru Dezvoltare Regionala, spre aprobare, strategia,
planul si programele de dezvoltare regionala, precum si planurile de gestionare a
fondurilor;
b) asigura realizarea programelor de dezvoltare regionala si a planurilor de gestionare a
fondu rilor, in conformitate cu hotararile adoptate de Consiliul pentru Dezvoltare
Regionala, cu respectarea legislatiei in vigoare, si raspunde fata de acesta pentru realizarea
lor;
c) solicita institutiei nationale cu atributii in domeniul dezvoltarii regionale sume din
Fondul national pentru dezvoltare regionala, pentru finantarea proiectelor de dezvoltare
aprobate;
d) actioneaza, impreuna cu Consiliul pentru Dezvoltare regionala, pentru atragerea de
resurse, in scopul indeplinirii atributiilor sale;
e) asigura managementul tehnic si financiar al Fondului pentru dezvoltare regionala, in
scopul realizarii obiectivelor prevazute in programele de dezvoltare regionala;
f) raspunde fata de Consiliul pentru Dezvoltare Regionala, fata de institutia/institutiile
nationale cu care are incheiate contracte, precum si fata de organele abilitate prin lege
pentru corecta gestionare a fondurilor incredintate;
g) transmite, spre aprobare, Consiliului pentru Dezvoltare Regionala proiectele selectate in
cadrul programelor de dezvoltare regionala in baza prioritatilor, criteriilor si a
metodologiei elaborate de institutia nationala responsabila pentru dezvoltarea regionala,
impreuna cu organismele regionale specializate; in cazul licitatiilor organizate la nivelul
fiecarei regiuni de dezvoltare, proiectele aprobate de Consiliul pentru Dezvoltare
Regionala vor fi trimise spre avizare Consiliului National pentru Dezvoltare Regionala; in
cazul licitatiilor de proiecte organizate la nivel national, proiectele selectate vor fi avizate
de Consiliul pentru Dezvoltare Regionala si aprobate de Consiliul National pentru
Dezvoltare Regionala;
h) asigura si raspunde, pe baza contractelor incheiate cu institutiile nationale, de
implementarea, monitorizarea tehnica si financiara si controlul executiei proiectelor
finantate de Uniunea Europeana in cadrul programelor de dezvoltare regionala si/sau, dupa
caz, a proiectelor din cadrul programelor nationale, care se implementeaza la nivel
regional prin Agentia pentru Dezvoltare Regionala; pentru atributiile delegate Agentiilor
pentru Dezvoltare Regionala de catre institutiile apartinand administratiei publice centrale
sau locale, monitorizarea si controlul unor astfel de activitati se fac de catre institutia care
a delegat aceste atributii;
i) intocmeste rapoarte semestriale, precum si raportul anual de implementare referitor la
activitatile derulate conform contractelor cu institutia nationala cu atributii in domeniul
dezvoltarii regionale;
j) evidentiaza stadiul, dificult atile de implementare, precum si impactul
programelor/proiectelor de dezvoltare regionala si propune masuri de imbunatatire;
rapoartele se aproba in prealabil de catre Consiliul pentru Dezvoltare Regionala si sunt
transmise institutiei nationale cu atributii in domeniul dezvoltarii regionale;
k) realizeaza si asigura, in baza contractelor, mediatizarea/publicitatea la nivel regional a
programelor si proiectelor de dezvoltare regionala;
l) organizeaza si dezvolta, cu sprijinul si sub coordonarea Consiliului pentru Dezvoltare
Regionala, parteneriatele regionale si promoveaza la nivel regional cunoasterea politicilor
si practicilor Uniunii Europene, precum si a principiilor care stau la baza politicilor de
dezvoltare regionala;
m) identifica si promoveaza, in parteneriat, proiecte de interes regional si local, precum si
proiecte de cooperare intraregionala; promoveaza, cu sprijinul Consiliului pentru
Dezvoltare Regionala, regiunea si atragerea de investitii straine; dezvolta colaborari cu
organisme s i institutii similare din Uniunea Europeana si participa la implementarea
proiectelor internationale de interes regional si local;
n) elaboreaza propunerile anuale ale bugetelor proprii de venituri si cheltuieli destinate
desfasurarii activitatilor prevazute prin prezenta lege si le supune aprobarii Consiliului
pentru Dezvoltare Regionala;
o) asigura, printr-o structura de audit intern proprie, subordonata directorului agentiei,
desfasurarea unei activitati independente si obiective, care da asigura re si consiliere
conducerii agentiei, pentru buna administrare a veniturilor si cheltuielilor, perfectionand
activitatile agentiei, ajutand-o sa-si indeplineasca obiectivele printr -o abordare sistematica
si metodica, care evalueaza si imbunatateste eficienta si eficacitatea sistemului de
conducere bazat pe analiza riscului, a controlului si a proceselor de administrare;
p) incheie si supune spre avizare Consiliului pentru Dezvoltare Regionala contracte,
conventii, acorduri si protocoale, precum si alte documente similare incheiate cu tertii
in domeniul specific de activitate, inclusiv cu institutii similare din cadrul Uniunii
Europene;

q) indeplineste obligatiile contractuale si raspunde pentru realizarea acestora, in

conformitate cu criteriile si in dicatorii de performanta stabiliti prin contractele incheiate in
acest scop;
r) asigura, prin personal specializat, secretariatul Consiliului pentru Dezvoltare Regionala;
s) participa in structurile parteneriale stabilite la nivel national, in comitetele si
subcomitetele nationale, precum si in grupurile de lucru organizate de institutiile nationale
responsabile pentru managementul si gestionarea programelor finantate de Uniunea
Europeana;
t) elaboreaza propriul statut de organizare si functionare si il supune spre aprobare
Consiliului pentru Dezvoltare Regionala;
u) indeplineste atributiile privind elaborarea in parteneriat a Planului national de
dezvoltare;
v) asigura, impreuna cu organismele regionale specializate, colectarea si centralizarea
datelor la nivel regional, cu privire la utilizarea fondurilor nerambursabile alocate regiunii,
in scopul implementarii programelor de dezvoltare regionala.

Programele de dezvoltare regionala si cheltuielile de functionare a agentiilor pentru

dezvoltare regionala se finanteaza din Fondul pentru dezvoltare regionala, care se
constituie din:
a) alocari de la Fondul national pentru dezvoltare regionala;
b) contributii din bugetele proprii ale judetelor sau al municipiului Bucuresti, dupa caz, in
limita sumelor aprobate cu aceasta destinatie prin bugetele respective;
c) surse financiare atrase din sectorul privat, de la banci, investitori straini, Uniunea
Europeana si de la alte organizatii internationale.
(2) Pentru managementul si implementarea programelor de dezvoltare regionala si de
cooperare transfrontaliera, precum si pentru indeplinirea corespunzatoare a atributiilor
delegate de institutia nationala cu atributii in acest domeniu, finantarea se realizeaza in
baza unor contracte negociate si incheiate pentru managementul administrativ, tehnic si
financiar al programelor de dezvoltare regionala si al programelor de cooperare
transfrontaliera.
(3) Pentru implementarea programelor nationale prin Agentiile pentru Dezvoltare
Regionala si/sau pentru indeplinirea unor atributii delegate acestora de institutiile
nationale, finantarea se realizeaza in baza unor contracte negociate si incheiate cu
institutiile respective pentru implementarea programelor nationale.
(4) Operatiunile financiare privind executarea programelor si/sau proiectelor finantate din
fonduri publice se deruleaza de catre Agentiile pentru Dezvoltare Regionala, prin unitatile
teritoriale ale Trezoreriei Statului.

1.4. Structuri nationale pentru dezvoltare regionala

La nivel national a fost creat Consiliul National pentru Dezvoltare Regionala (C.N.D.R.),
structura nationala de tip partenerial, cu rol decizional privind elaborarea si implementarea
obiectivelor politicii de dezvoltare regionala.
(2) Presedintele Consiliului national pentru Dezvoltare Regionala este conducatorul
institutiei nationale cu atributii in domeniul dezvoltarii regionale si poate delega aceasta
functie.
(3) Consiliul National pentru Dezvoltare Regionala are in componenta sa presedintii si
vicepresedintii Consiliilor pentru Dezvoltare Regionala si, la paritate cu numarul acestora,
reprezentanti ai Guvernului, desemnati prin hotarare a Guvernului, inclusiv presedintele.
(4) Inlocuirea unui membru al Consiliului National pentru Dezvoltare Regionala se
comunica, in timp util, institutiei care asigura presedintia Consiliului National pentru
Dezvoltare Regionala.

Consiliul National pentru Dezvoltare Regionala are urmatoarele atributii:

a) avizeaza politicile si strategia nationala pentru dezvoltare regionala, precum si Planul
national de dezvoltare, care contine prioritatile si masurile multianuale de finantare a
obiectivelor nationale ale coeziunii economice si sociale;
b) aproba criteriile si prioritatile privind utilizarea Fondului National pentru Dezvoltare
Regionala;
c) prezinta Guvernului, spre aprobare, programele prioritare finantate din Fondul National
pentru Dezvoltare Regionala;
d) analizeaza utilizarea fondurilor alocate agentiilor pentru dezvoltare regionala din Fondul
National pentru Dezvoltare Regionala, pe baza rapoartelor de monitorizare elaborate si
transmise de catre Consiliile pentru Dezvoltare Regională;
e) propune modul de utilizare a fondurilor de preaderare pentru dezvoltarea regionala
alocate Romaniei de catre Uniunea Europeana in perioada de preaderare;
f) urmareste realizarea obiectivelor dezvoltarii regionale, inclusiv in cadrul activitatilor de
cooperare externa a regiunilor de dezvoltare, de tip transfrontalier, interregional, la nivelul
euroregiunilor;
g) avizeaza proiectele propuse de agentiile pentru dezvoltare regionala si aprobate de
Consiliul pentru Dezvoltare Regionala pentru finantarea acestora din programele de
dezvoltare regionala, in cazul licitatiilor de proiecte organizate la nivel regional;
h) aproba proiectele propuse de Agentiile pentru Dezvoltare
Regionala si aprobate de Consiliul pentru Dezvoltare Regionala, pentru finantarea acestora
din programele de dezvoltare regionala, in cazul licitatiilor de proiecte organizate la nivel
national;
i) analizeaza si aproba rapoartele de activitate prezentate de catre Comitetul National de
Coordonare a Programelor PHARE - componenta de coeziune economica si sociala,
constituit in baza prevederilor Memorandumului de finantare PHARE, precum si
propunerile inaintate de acest comitet.

Ministerul Dezvoltarii Regionale si Administratiei Publice este institutia care exercita, la

nivel national, atributiile si responsabilitatea elaborarii, promovarii, coordonarii,
gestionarii, implementarii si monitorizarii politicilor si strategiilor de dezvoltare regionala
din Romania, precum si a programelor de coeziune economica si sociala
 Tema 2 POLITICA DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA
EUROPEANĂ
2.1. Conceptul de politică de dezvoltare regională

Politica de dezvoltare regională reprezintă un ansamblu de măsuri planificate şi

promovate de autorităţile administraţiei publice locale şi centrale, în parteneriat cu
diverşi actori (privaţi, publici, voluntari), în scopul asigurării unei creşteri economice,
dinamice şi durabile, prin valorificarea eficientă a potenţialului regional şi local, în
scopul îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă.

Politica regională a UE încearcă să reducă decalajele structurale dintre regiunile UE, să

promoveze o dezvoltare susţinută şi echilibrată pe întreg teritoriul UE, promovând
oportunităţi reale pentru toţi. Politica regională europeană este menită să aducă rezultate
concrete, coeziune socială şi economică pentru diminuarea diferenţelor dintre nivelele de
dezvoltare ale diferitelor regiuni.
Solidaritatea şi coeziunea reprezintă valorile pe care se bazează politica regională în UE.
Solidaritatea urmăreşte ca de această politică să beneficieze cetăţenii şi regiunile care sunt
dezavantajate faţă de media UE din punct de vedere social şi economic. Coeziunea implică
beneficii pentru toţi, astfel încât diferenţele existente între venituri şi nivelul de prosperitate
din ţările mai sărace şi regiuni să fie diminuate.
Printr-o abordare specifică, politica regională aduce o valoare în plus acţiunilor întreprinse
pe teren, ajutând la finanţarea unor proiecte concrete în beneficiul regiunilor, oraşelor şi
locuitorilor acestora. Ideea este de a crea potenţial astfel încât regiunile să poată contribui pe
deplin la obţinerea unei creşteri economice mai mari şi a competitivităţi şi, în acelaşi timp, să
facă schimb de idei şi practici.
Politica de dezvoltare regională este una din politicile cele mai importante şi cele mai
complexe ale Uniunii Europene, statut ce decurge din faptul că, prin obiectivul său de
reducere a disparităţilor economice şi sociale existente între diversele regiuni ale
Europei, acţionează asupra unor domenii semnificative pentru dezvoltare, precum
creşterea economică şi sectorul IMM, transporturile, agricultura, dezvoltarea urbană,
protecţia mediului, ocuparea şi formarea profesională, educaţia, egalitatea de gen etc.

Concepută ca o politică a solidarităţii la nivel european, politica regională se bazează în

principal pe solidaritate financiară, adică pe redistribuirea unei părţi din bugetul
comunitar realizat prin contribuţia Statelor Membre către regiunile şi grupurile sociale
mai puţin prospere.

Caracterul complex al politicii de dezvoltare regională este subliniat şi de modul în care

acesta integrează trei dintre obiectivele prioritare ale UE: coeziunea economică şi
socială, extinderea aplicării principiului subsidiarităţii şi dezvoltarea durabilă. Principiul
subsidiarităţii - care reprezintă gradul crescut de implicare a Statelor Membre în
dezvoltarea şi implementarea politicilor comunitare - este prezent şi la nivelul altor
politici. Acest principiu are aplicabilitate în negocierea finanţării din fondurile de
solidaritate de către fiecare stat în parte (în funcţie de priorităţile naţionale şi
regionale) precum şi în responsabilitatea ce revine acestora din urmă în
implementarea, monitorizarea şi evaluarea programelor stabilite de comun acord.

De fapt, se poate spune că politica de dezvoltare regională are un pronunţat caracter

instrumental, iar prin fondurile sale de solidaritate (Fondul de coeziune, Fondurile
structurale, Fondul de solidaritate) contribuie la finanţarea altor politici sectoriale – cum ar
fi politica agricolă, politica socială, politica de protecţie a mediului.
Politica de dezvoltare regională a Uniunii Europene îşi are originea în
 diferenţele de nivel ale veniturilor existente între zone geografice distincte, cele mai
prospere zece regiuni ale UE sunt de trei ori mai bogate şi investesc de trei ori mai mult
în unităţile lor de producţie decât cele mai sărace zece regiuni; din 1988 aproape o
treime din bugetul comunitar este dedicat sprijinirii zonelor mai puţin avantajate, iar
această proporţie tinde să crească. Această politică a fost dezvoltată datorită
apariţiei unor dezechilibre economice, sociale, politice la nivelul Uniunii Europene.
Principalul obiectiv al politicii de coeziune vizează eliminarea disparităţilor
economice şi sociale: Uniunea Europeană are 27 de state membre care reprezintă o
comunitate şi o piaţă internă de peste 450 milioane de cetăţeni, ceea ce provoacă cu atât
mai multe disparităţi economice şi sociale între aceste state şi cele 274 regiuni ale lor; o
regiune din patru înregistrează un PIB (produs inten brut) pe cap de locuitor sub 75%
din media înregistrată în Uniunea Europeană cu 27 de state membre; de asemenea între
state sunt diferenţe considerabile în ceea ce priveşte PIB pe cap de locuitor. Astfel,
pentru măsurarea dezechilibrelor în dezvoltarea regiunilor, principalul indicator utilizat
este PIB/cap de locuitor. În funcție de acest indicator, regiunile sunt împărțite în: regiuni
slab dezvoltate (PIB/cap de locuitor sub 75% din media UE), regiuni de tranziție (PIB/cap
de locuitor între 75 și 90% din media UE) și regiuni dezvoltate (PIB/cap de locuitor peste
90% din media UE).
În prezent, instrumentele folosite în acest scop sunt fondurile europene
structurale şi de investiţii : Fondul european de dezvoltare regională (FEDR), Fondul
social european (FSE), Fondul de Coeziune (FC), Fondul european agricol pentru
dezvoltare rurală (FEADR) şi Fondul european pentru pescuit şi afaceri maritime
(FEPAM).

2.2. Istoric – momente cheie şi baza legală

Obiectivele de bază ale Comunităţii Economice Europene au inclus întotdeauna

reducerea dezechilibrelor şi dezvoltarea armonioasă a Statelor Membre.

Principiile unei politici de dezvoltare regională au fost avute în vedere la nivel European
încă din 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma, când cele 6 ţări semnatare
(Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda) au căzut de acord asupra nevoii
reducerii diferenţelor existente între diferitele regiuni şi sprijinirii celor mai puţin
favorizate, în scopul realizării unei economii comunitare solide şi unitare.

Astfel, Tratatul de la Roma (din 25 martie 1957) care pune bazele Comunităţii
Europene stipulează în Articolul 2 că unul din rolurile acesteia este de a “promova pe
tot cuprinsul Comunităţii o dezvoltare armonioasă şi echilibrată”. Prin urmare, Articolul
3, precizează că printre activităţile Comunităţii Europene trebuie să se regăsească“
întărirea coeziunii economice şi sociale”.

Această nevoie a fost concretizată în 1958, prin înfiinţarea Fondului Social European
ca principal instrument al politicii sociale comunitare, fiind centrat pe îmbunătăţirea
modului în care funcţionează piaţa muncii în diferite ţări şi pe reintegrarea şomerilor pe
piaţa muncii. Acest fond promova ocuparea forţei de muncă şi îmbunătăţirea
mobilităţii acesteia pe teritoriul Comunităţii şi a intrat efectiv în vigoare în 1960.
Tratatul, acoperea, de asemenea, înfiinţarea Băncii Europene pentru Investiţii (BEI –
Art. 130) pentru crearea de noi resurse pentru îmbunătăţirea regiunilor mai puţin
dezvoltate, dar instrumentele de asistenţă pentru dezvoltare adresate Statelor Membre ale
Uniunii au fost adăugate la momentul diferitelor extinderi.

În 1962, când a fost convenită Politica Agricolă Comună, a fost creat Fondul European
pentru Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) în scopul finanţării politicii
agricole comune şi pentru sprijinirea dezvoltării regiunilor rurale şi îmbunătăţirea
structurilor agricole. În 1964, FEOGA a fost separat în două secţiuni: “orientare” şi
“garantare”. Secţiunea “orientare” contribuie la alocarea fondurilor pentru reforma
structurală a agriculturii şi dezvoltarea zonelor rurale.

În 1974 a fost creat Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDR), care a
intrat în vigoare în 1975, în urma aderării Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei, ocazie
cu care a apărut ideea înfiinţării acestui fond. Acest Fond a fost destinat regenerării
regiunilor industriale în declin din Marea Britanie şi pentru a compensa beneficiile
reduse pe care acest stat le-a primit în urma aplicării Politicii Agricole Comune (PAC).
Pe măsură ce Comunitatea s-a extins şi în special după aderarea Greciei, Spaniei şi
Portugaliei, Fondul s-a concentrat pe regiunile subdezvoltate.

FEDR a fost înfiinţat cu scopul de a redistribui o parte a contribuţiilor bugetare ale

Statelor Membre către regiunile cele mai sărace ale comunităţii, în vederea sprijinirii
dezvoltării lor economice. Astfel, FEDR redistribuie bugetul comunitar în investiţii
productive (pentru crearea şi menţinerea unor locuri de muncă durabile) şi în investiţii
în infrastructură.

Cu toate acestea, conceptul de coeziune economică şi socială nu a fost introdus până în

1986 prin Actul Unic European. Acest concept se referă la eliminarea diferenţelor
economice existente la nivelul diferitelor regiuni - şi crează premisele unei politici de
coeziune economică şi socială ca politică de sine stătătoare şi avînd drept scop
facilitarea aderării la piaţa unică europeană a ţărilor din sudul Europei.

În 1988, Consiliul European de la Bruxelles extinde operaţiunea fondurilor de

solidaritate, reprezentate de fondurile menţionate anterior şi numite acum Fonduri
structurale – mai precis creşte considerabil alocaţiile acestora din bugetul comunitar.
Astfel, este recunoscută şi declarată oficial importanţa acestor instrumente pentru
reducerea disparităţilor regionale la nivel comunitar.

Un element de noutate îl reprezintă crearea programului PHARE, în 1989, în scopul

sprijinirii Poloniei şi Ungariei (abia ieşite din spaţiul blocului comunist) în efortul de
reconstrucţie a economiilor lor naţionale şi revizuirea acestuia, în anul 2000, în
scopul susţinerii dezvoltării regionale în ţările candidate.

Tratatul asupra Uniunii Europene (Maastricht) din 1992 a făcut din coeziunea
economică şi socială una din preocupările cheie ale Comunităţii(Art. 2). Prin acest
Tratat a fost creat un nou fond: Fondul de Coeziune (ce are drept scop sprijinirea
proiectelor din domeniului protecţiei mediului şi infrastructurii de transport în Statele
Membre mai puţin dezvoltate ) şi o noua insituţie: Comitetul regiunilor.

Tratatul de la Amsterdam care pune bazele Uniunii Europene, din 1997, explică faptul
ca ţelul Comunităţii este acela de a reduce disparităţile dintre nivelele de
dezvoltare ale diferitelor regiuni şi întârzierile în dezvoltare a regiunilor şi insulelor
(inclusiv a zonelor rurale) cele mai puţin favorizate; sunt enumerate resursele financiare
necesare pentru coeziunea economică şi socială şi sunt explicate regulile Fondului
European pentru Dezvoltare Regională (FEDR) şi ale Fondului pentru Coeziune.

În cadrul procesului de determinare a criteriilor de convergenţă ce trebuiesc satisfăcute

înainte ca Statele Membre să poată intra în “zona euro”, în 1993, prin Tratatul de la
Maastricht, a fost impus controlul deficitelor publice. Pentru statele mai puţin
pregătite, asta însemna stabilirea unei politici bugetare stricte şi o creştere a investiţiilor
în infrastructură pentru o dezvoltare accelerată. Pentru Spania, Grecia, Irlanda şi
Portugalia acest lucru nu a fost fezabil fără sprijin din partea Uniunii.
 În anul 1994 este înfiinţat un nou fond structural, al patrulea – Fondul European
pentru Pescuit şi Afaceri Maritime (FEPAM), creat prin gruparea tuturor instrumentelor
comunitare privind pescuitul existente la acel moment, ca urmare a crizei din acest
sector de la începutul anilor 1990. FEPAM a fost creat în perspectiva extinderii UE către
nord, odată cu aderarea Finlandei şi Suediei în 1995. În acelaşi an devine activ şi
Comitetul Regiunilor - organ consultativ înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht, cu rolul
de a emite opinii în procesul de decizie şi de a sprijini Comisia Europeană în activităţile
sale din sectorul dezvoltării regionale.

Tratatul de la Amsterdam (1997) confirmă importanţa politicii de coeziune economică

şi socială şi a reducerii diferenţelor dintre standardele de viaţă ale populaţiei din diferite
regiuni europene, accentuând nevoia unei acţiuni coroborate de reducere a şomajului.

În aceeaşi direcţie se desfăşoară şi procesul de reformă a fondurilor structurale, început

în 1999 în urma Summit-ului de la Berlin, prin care sunt stabilite noile reguli de
funcţionare a acestora. Reforma are drept scop creşterea concentrării asistenţei
comunitare prin aceste fonduri, odată cu simplificarea şi descentralizarea
managementului lor. Un element de noutate adus de reformă îl reprezintă
complementarea programului Phare cu alte două instrumente de pre-aderare – ISPA
(Instrumentul Structural pentru Pre-aderare) şi SAPARD (Programul Special pentru
Agricultură şi Dezvoltare Rurală), ce promovează dezvoltarea economică şi socială a
ţărilor candidate din Europa Centrală şi de Est.

Fondul European de Solidaritate a fost creat în 2002, în urma inundaţiilor majore

suferite de ţările Europei Centrale, cu scopul de a interveni în cazul dezastrelor naturale
majore şi cu repercusiuni puternice asupra condiţiilor de viaţă în regiunile afectate,
asupra mediului sau economiei acestora.

2.3. Principiile politicii de dezvoltare regională

Politica de dezvoltare locală si regională este una dintre cele mai importante si
complexe politici ale UE. Indispensabilă dezvoltării armonioase a spaţiului comunitar,
ea este concepută ca politică a solidarităţii la nivel global: oferirea de ajutor regiunilor
defavorizate, care se confruntă cu probleme structurale.
Fondurile Structurale prin care se finanţează dezvoltarea locală si regională au la bază
cinci principii: 1) principiul concentrării geografice; 2) principiul programării; 3)
principiul parteneriatului; 4) principiul adiţionalităţii; 5) principiul monitorizării, evaluării
si controlului.
Principiul concentrării geografice prevede că asistenţa structurală se adresează unor
zone geografice bine delimitate si definite printr-o combinaţie de indicatori economici
(PIB/locuitor si populaţia), in general zone care se confruntă cu mari dificultăţi economice
sau sociale, situate ca nivel de dezvoltare mult sub media comunitară.
Principiul programării prevede elaborarea unor programe multianuale de dezvoltare,
bazate pe deciziile luate la nivelul U.E., in parteneriat cu statele membre si care include
măsurile si acţiunile care urmează să fie luate pentru asigurarea dezvoltării regionale. In
etapa următoare, statele membre inaintează Comisiei europene spre aprobare Documente
Cadru de Sprijin Comunitar, care sunt apoi transpuse in Planuri Operaţionale (aprobate de
Comisia europeană de comun acord cu statul membru) sau in Documente Unice de
Programare (amploarea acestora este mult mai mică, urmărind un număr restrans de
activităţi). Ele conţin strategia si priorităţile de acţiune ale părţilor, obiectivele lor
specifice, contribuţia financiară a Fondurilor Structurale si alte resurse financiare.
Principiul parteneriatului presupune colaborarea intre Comisia europeană si autorităţile
naţionale, regionale sau locale, parteneri economici si sociali implicaţi in
proces,colaborare care are loc din etapa de elaborare si aprobare a planurilor de dezvoltare
si pană la implementarea si monitorizarea acestora. Acest principiu subliniază gradul de
descentralizare care caracterizează intreaga politică de dezvoltare locală si regională si
aplicabilitatea subsidiarităţii.
Principiul adiţionalităţii prevede că finanţarea comunitară trebuie să fie asistată de o
componentă de finanţare naţională, astfel incat Fondurile Structurale să nu inlocuiască
eforturile statelor membre pentru dezvoltarea unui anumit sector, ci să vină in completarea
acestora. Adiţionalitatea este verificată in trei momente ale procesului de formulare a
politicilor: la inceputul politicilor, in cadrul negocierilor dintre Comisia europeană si statul
membru; la jumătatea intervalului (de obicei, după trei ani de la aprobarea iniţială),cand
este verificată respectarea obligaţiilor contractuale si adiţionalitatea; la sfarsitul perioadei
de finanţare, cand este verificată adiţionalitatea totală. Pe baza acestui control, Comisia
europeană si autorităţile naţionale negociază noi programe de finanţare.
Principiul monitorizării, evaluării si controlului are ca principal obiectiv asigurarea
utilizării transparente, eficiente si eficace a Fondurilor Structurale, sarcină care aparţine
autorităţilor naţionale. In baza acestui principiu, autorităţile naţionale sunt obligate să
desemneze o autoritate de plăţi, care să asigure respectarea regulilor de utilizare a
fondurilor. Comisia europeană poate efectua controale ad-hoc si audituri financiare in
limita a 5% din bugetul fiecărui program.

2.4. Actori instituţionali ai politicii de dezvoltare regională

Politica de dezvoltare regională, prin amploarea dezvoltării ei, este o politică
ce subîntinde mai multe domenii de activitate, ceea ce face ca un număr mare de
actori instituţionali să fie implicaţi în elaborarea şi implementarea ei.

Comisia Europeană este direct responsabilă pentru pregătirea şi

asigurarea implementării politicii de dezvoltare regională a UE. Rolul său este de a
iniţia si definitiva noi acte legislative în domeniu şi de a se asigura că măsurile
astfel adoptate vor fi implementate de Statele Membre.

Direcţia Generală (DG) pentru Politică Regională este principalul departament

responsabil pentru măsurile de asistenţă în vederea dezvoltării economice şi sociale a
regiunilor la nivel European, în baza articolelor 158 şi 160 ale Tratatului UE. DG
Politica Regională este sprijinită în activitatea sa de alte direcţii generale implicate în
implementarea politicii regionale, acestea fiind DG Agricultură, DG Pescuit, DG
Educaţie şi Cultură, DG Mediu şi DG pentru Forţa de Muncă şi Probleme Sociale.

Parlamentul European este implicat în dezvoltarea politicii regionale comunitare la

nivelul luării deciziei, prin Comitetul pentru Politică regională, Transport şi Turism. De
asemenea, acest comitet exercită şi activitate de control asupra instrumentelor instituite
pentru realizarea obiectivului coeziunii economice şi sociale, precum şi asupra
Fondurilor structurale, Fondului de coeziune şi Băncii Europene de Investiţii.

Consiliul Uniunii Europene este echivalentul unui consiliu de miniştri la nivel european
şi se reuneşte de câteva ori pe an , în scopul coordonării politicilor economice ale
Statelor Membre.

Comitetul Regiunilor (CR) este un organ cu putere consultativă pe probleme de

coeziune economică şi socială, reţele de infrastructură trans-europeană, sănătate,
educaţie, cultură, ocuparea forţei de muncă, probleme sociale, probleme de mediu,
formare profesională şi transport, fiind şi cea mai nouă instituţie europeană (creat în
1991, prin Tratatul de la Maastricht, funcţional odată cu intrarea în vigoare a Tratatului,
în 1993). CR este compus din reprezentanţi ai autorităţilor regionale şi locale, ce
 reflectă echilibrul politic, geografic şi regional/local din fiecare Stat Membru.

Banca Europeană de Investiţii (BEI) este instituţia de finanţare a politicilor UE şi are

dublu rol la acest nivel, fiind percepută atât ca actor instituţional al politicii de
dezvoltare regională, cât şi ca instrument de finanţare (şi, implicit, implementare a
acesteia). Banca acordă împrumuturi şi garanţii, cu dobândă redusă, tuturor statelor
membre pentru finanţarea de proiecte din toate sectoarele economiei, susţinând prin
acţiunile sale politica de dezvoltare regională la nivel comunitar.

2.5. Instrumente financiare ale politicii regionale

Politica de dezvoltare regională a Uniunii Europene este construită pe baza principiului

solidarităţii financiare a tuturor statelor membre cu regiunile defavorizate. Obiectivele
politicii de regionale sunt realizate prin intermediul următoarelor fonduri:
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR);
Fondul Social European (FSE);
Fondul de Coeziune (FC);
Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurala (FEADR);
Fondul European pentru Pescuit si Afaceri Maritime (FEPAM).

Fondul European de Dezvoltare Regională

Obiectivul Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDR) este consolidarea

coeziunii economice şi sociale în cadrul Uniunii Europene prin corectarea
dezechilibrelor existente între regiunile acesteia.

Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) poate interveni în sprijinul celor

două obiective de politică regională:

1. investiţii pentru creştere şi locuri de muncă;

2. cooperare teritorială europeană.

În cadrul obiectivului 1, FEDR finanţează:

(a) investiţiile productive care contribuie la crearea şi protejarea locurilor de

muncă durabile, prin intermediul unor ajutoare directe pentru IMM-uri;

(b) investiţiile în infrastructuri care le oferă servicii de bază cetăţenilor în

domeniul energiei, al mediului, al transportului şi al TIC;

(c) investiţiile în infrastructurile din domeniul social, al sănătăţii, al cercetării, al

inovării, al afacerilor şi al educaţiei;

(d) investiţiile în dezvoltarea potenţialului endogen prin intermediul investiţiilor fixe

în echipamente ş i infrastructuri la scară mică , inclusiv infrastructuri
culturale şi infrastructuri turistice sustenabile la scară mică, servicii pentru
întreprinderi, sprijin pentru organisme de cercetare şi inovare şi investiţiile în
tehnologie şi în cercetare aplicată în întreprinderi;

(e) constituirea de reţele, cooperarea ş i schimbul de experienţă între autorităţi

regionale, locale, urbane şi alte autorităţi publice competente, parteneri
economici ş i sociali ş i organisme relevante care reprezintă societatea civilă,
studii, acţiuni pregătitoare şi consolidarea capacităţii .
În ceea ce priveşte obiectivul „Cooperare teritorială europeană” , ajutorul furnizat prin
FEDR se grupează în jurul a trei axe:

▪ dezvoltarea de activităţi economice şi sociale transfrontaliere;

▪ stabilirea şi elaborarea cooperării transnaţionale, inclusiv cooperarea

bilaterală între regiunile maritime;

▪ consolidarea eficacităţii politicii regionale prin promovarea şi cooperarea

interregională, prin realizarea de activităţi de conectare în reţea şi prin
schimburi de experienţă între autorităţile regionale şi locale.

Fondul Social European

Fondul Social European (FSE) este destinat să îmbunătăţească calitatea locurilor de

muncă şi posibilităţile de ocupare a forţei de muncă în Uniunea Europeană. Acesta
intervine în cadrul obiectivului „Investiţii pentru creştere şi locuri de muncă”.

FSE sprijină acţiunile statelor în următoarele domenii:

▪ promovează niveluri ridicate de ocupare a forţei de muncă şi de calitate a

locurilor de muncă,

▪ îmbunătăţeşte accesul la piaţa forţei de muncă,

▪ sprijină mobilitatea geografică şi profesională a lucrătorilor şi facilitează

adaptarea acestora la schimbările în domeniul industriei ş i la schimbările
din sistemele de producţie necesare pentru evoluţiile durabile,

▪ încurajează un nivel ridicat de educaţie ş i formare pentru toţi ş i sprijină

tranziţia de la educaţie la în cadrarea în muncă pentru tineri,

▪ combate sărăcia,

▪ îmbunătăţeşte incluziunea socială şi promovează egalitatea de gen,

nediscriminarea şi egalitatea de şanse.
Fondul de Coeziune

Fondul de Coeziune ajută statele membre cu un produs naţional brut (PNB) pe cap de
locuitor de mai puţin de 90% din media comunitară să-şi reducă diferenţele dintre
nivelurile de dezvoltare economică şi socială şi să-şi stabilizeze economiile. Acesta
susţine acţiuni în cadrul obiectivului „Investiţii pentru creştere şi locuri de muncă” şi se
află sub incidenţa aceloraşi reguli de programare, de gestionare şi de control ca în cazul
FSE şi FEDR.
Fondul de Coeziune finanţează acţiuni care fac parte din următoarele domenii:
▪ reţele transeuropene de transport, în special proiectele prioritare de
interes european
▪ mediu: proiecte legate de energie şi de transport, atât timp cât acestea
aduc beneficii vizibile mediului înconjurător în ceea ce priveşte eficienţa
energetică, utilizarea surselor de energie regenerabilă, dezvoltarea
transportului feroviar, susţinerea intermodalităţii, consolidarea
transportului public etc.

Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală

Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR) contribuie la promovarea

unei dezvoltări rurale durabile în întreaga Comunitate, venind în completarea
politicilor de piaţă şi de susţinere a veniturilor aplicate în cadrul politicii agricole
comune, al politicii de coeziune şi al politicii comune în domeniul pescuitului.

Obiectivele FEADR:

- îmbunătăţirea competitivităţii agriculturii şi silviculturii prin sprijinirea

restructurării, dezvoltării şi inovaţiei;

- îmbunătăţirea mediului şi a spaţiului rural, prin sprijinirea gestionării

terenurilor;

- îmbunătăţirea calităţii vieţii în mediul rural şi promovarea diversificării

activităţilor economice.

Acţiunile care vor fi finanţate prin FEADR sunt:

-investiţii în holdinguri agricole;
-sprijin de început pentru tineri fermieri;
-instruire profesională;
-sprijin pentru scheme de pensionare anticipată;
-alocaţii compensatorii pentru zone dezavantajate;
-măsuri de agro-mediu;
-procesarea şi marketingul produselor agricole;
-dezvoltarea şi promovarea pădurilor;
-măsuri pentru adaptarea şi dezvoltarea zonelor rurale.

Fondul European pentru Pescuit şi Afaceri Maritime

Fondul European pentru Pescuit (FEPAM) ajută la realizarea durabilităţii economice,

sociale şi de mediu prin reducerea efortului de pescuit şi protejarea mediului marin.

Obiectivele care trebuie atinse prin derularea acestor fonduri sunt: facilitarea
implementării Politicii Comune de Pescuit şi diversificarea activităţilor în comunităţile
pescăreşti.
 Fondul European pentru Pescuit şi Afaceri Maritime contribuie la adaptarea şi
modernizarea industriei pescuitului prin îndepărtarea capacităţilor în surplus şi orientarea
industriei către susţinerea unei dezvoltări integrate a regiunilor costiere dependente
puternic de pescuit. Fondul susţine acţiuni având ca scop: atingerea unui echilibru susţinut
între resurse şi exploatare; promovarea dezvoltării întreprinderilor viabile economic în
sectorul pescuit; îmbunătăţirea aprovizionării pieţei şi creşterea valorii adăugate la
produsele din peşte şi acvacultura prin procesare; revitalizarea industriilor care depind de
pescuit şi acvacultura.
În afară de finanţarea înnoirii flotei şi investiţiilor industriale, fondul finanţează
măsurile având ca scop căutarea de noi pieţe şi de sectoare alternative de activitate.
Acţiunile care vor fi finanţate prin FEPAM sunt:
a) ajustări ale efortului în sectorul pescuitului;
b) modernizarea flotei;
c) dezvoltarea de ferme de pescuit;
d) protecţia zonelor maritime;
e) facilităţi în porturile de pescuit;
f) procesarea şi marketingul produselor de peşte;
g) promovarea produselor.

2.6. Obiectivele politicii de coeziune economică şi socială a Uniunii Europene

2.6.1. Obiective pentru perioada 2007-2013

Politica de coeziune economică şi socială a Uniunii Europene pentru perioada 2007-2013 a

avut trei mari obiective:

1) Convergenţa este un obiectiv finanţat cu 80% din bugetul destinat fondurilor

structurale şi de coeziune, care vizează regiunile din statele membre ale Uniunii Europene
care au un PIB/locuitor mai mic decât 75% din media comunitară;
2) Competitivitatea regională şi ocuparea forţei de muncă este obiectivul finanţat cu
15% din bugetul destinat fondurilor structurale şi de coeziune, care vizează regiunile care
nu sunt eligibile în cadrul obiectivului de convergenţă;
3) Cooperarea teritorială europeană este obiectivul finanţat cu doar 5% din bugetul
destinat fondurilor structurale şi de coeziune şi se referă la cooperarea transnaţională,
cooperarea transfrontalieră şi cea interregională.

Obiectivul „Convergenţă” este destinat să îmbunătăţească condiţiile de creştere

economică şi factorii care contribuie la o reală convergenţă pentru statele membre şi
regiunile cel mai puţin dezvoltate.
În afara regiunilor aflate sub incidenţa obiectivului „Convergenţă”, obiectivul
„Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă” este destinat să consolideze
competitivitatea şi atractivitatea regiunilor, precum şi capacitatea de ocupare a forţei de
muncă, printr-o abordare duală.
Aceasta constă, în primul rând, în implementarea programelor de dezvoltare pentru a ajuta
regiunile să anticipeze şi să fie favorabile schimbărilor economice stimulând inovarea,
societatea bazată pe cunoaştere, spiritul antreprenorial şi protecţia mediului, îmbunătăţind
accesibilitatea, iar în al doilea rând, în creşterea numărului şi calităţii locurilor de muncă
prin adaptarea forţei de muncă şi prin efectuarea de investiţii în materie de resurse umane.
Obiectivul „Cooperare teritorială europeană” este destinat să consolideze cooperarea
transfrontalieră, datorită unor iniţiative locale şi regionale realizate în comun, să
consolideze cooperarea transnaţională prin acţiuni menite să favorizeze dezvoltarea
teritorială integrată şi să stimuleze cooperarea interregională, precum şi schimbul de
experienţă.

2.6.2. Obiective pentru perioada 2014 - 2020

Pentru perioada 2014-2020, politica de coeziune îşi propune două obiective prioritare,
respectiv:
- investiţii pentru creştere şi locuri de muncă în statele membre şi în regiuni, obiectiv
finanţat FEDR, FC şi FSE;
- cooperare teritorială europeană, beneficiind de finanţare din FEDR.
Obiectivul 1 este destinat:
- investiţiilor în creştere economică (cercetare şi inovare, tehnologiile informaţiei şi
comunicaţiei, competitivitatea IMM-urilor);
- investiiilor în oameni (ocuparea forţei de muncă, educaţie mai bună, incluziune
socială);
- investiţiilor în infrastructura de transport şi de mediu.
Obiectivul 2 vizează dezvoltarea de activitaţi economice şi sociale transfrontaliere prin
iniţiative locale şi regionale realizate în comun, consolidarea cooperării transnaţionale prin
acţiuni menite să favorizeze dezvoltarea teritorială integrată, prin realizarea de activităţi de
conectare în reţea şi prin schimburi de experienţă între autorităţile regionale şi locale.
În contextul negocierilor privind Cadrul Financiar Multianual 2014-2020, politica de
coeziune a trecut printr-un proces de reformă, care a urmărit maximizarea impactului
finanţărilor şi creşterea valorii adăugate europene a acestei politici, prin: întărirea
programării strategice şi concentrarea intervenţiilor pe priorităţile stabilite în Strategia
Europa 2020; orientare spre performanţă prin întărirea sistemului de condiţionalităţi şi
stimulente; îmbunătăţirea evaluării performanţelor şi rezultatelor; sprijinirea utilizării de
noi instrumente financiare; consolidarea guvernanţei; întărirea dimensiunii teritoriale a
politicii de coeziune; consolidarea parteneriatului; simplificarea sistemului de punere în
aplicare; îmbunătăţirea managementului financiar; reducerea poverii administrative;
asigurarea disciplinei financiare. Aceste elemente au fost preluate în regulamentele care
guvernează politica de coeziune 2014-2020.
 Tema 3 Dezvoltarea regională in România

3.1. Obiectivele politicii de dezvoltare regională în România

Integrarea statelor în Uniunea Europeană şi, în consecinţă, implementarea

politicii sale de coeziune la nivel descentralizat, în cadrul regiunilor de dezvoltare, a
presupus un efort administrativ-instituţional concertat, la nivel central şi local, fiecare
stat încercând să găsească formula cea mai adecvată, conform tradiţiilor şi culturii
administrative proprii. Însă, acesta este un proces deschis, în continuă transformare,
deoarece se bazează pe învăţare continuă şi pe adaptare la schimbările din mediul
exterior.
În contextul european, regiunile care fac subiectul politicilor de dezvoltare, sunt
desemnate potrivit Nomenclatorului Unităţilor Teritoriale Statistice (NUTS) şi sunt
comparate (regiunile de pe acelaşi nivel) în funcţie de indicatori specifici, cum ar fi
produsul intern brut pe locuitor şi rata şomajului structural.
NUTS structurează statistic unităţile teritoriale ale Uniunii pe trei niveluri
ierarhice, realizând unităţi structurale de mărime comparabilă, ceea ce permite
armonizarea statisticilor regionale ale ţărilor membre, efectuarea de analize pe plan
regional în cadrul Uniunii Europene, elaborarea politicilor regionale comunitare
etc. Nivelul unităţilor teritoriale statistice se stabileşte pe clase de mărime, după numărul
populaţiei, în conformitate cu prevederile Regulamentului nr.1059/2003 [14]. În
România, aceste nivele se prezintă potrivit tabelului de mai jos.

Tabelul nr.1. Nivelurile unităţilor teritoriale

statistice din România

Nivelul Unitatea teritorială Numărul populaţiei Observaţii

Minim Maxim
NUTS 1 Macro-regiune 3 000 000 7 000 000 Neaplicabil
NUTS 2 Regiune 800 000 3 000 000 8 regiuni
de dezvoltare
NUTS 3 Judeţ 150 000 800 000 42 judeţe

Sursa: prelucrare potrivit Regulamentului (CE) nr.1059/2003 al Parlamentului

European şi al Consiliului

Redresarea principalelor dezechilibre regionale din România, diminuarea

diferenţei între nivelurile de dezvoltare a diferitelor regiuni şi recuperarea decalajului de
către regiunile defavorizate pot fi atinse prin contribuţia instrumentelor structurale de
finanţare a programelor elaborate în cadrul politicilor europene, Fondul European de
Dezvoltare Regională (FEDR), Fondul Social European şi Fondul de Coeziune, cea mai
consistentă contribuţie revenind primului instrument, considerat cel mai important fond
de care beneficiază ţara noastră.

În România, politica de dezvoltare regională se realizează la nivelul NUTS 2

(figura nr 1), nivelul disparităţilor dintre aceste regiuni fiind urmărit la nivelul mai
multor indicatori economici şi sociali, cel mai important şi relevant rămânând valoare
PIB/locuitor. Evoluţia în timp a acestui indicator reflectă creşterea sau descreşterea
disparităţilor inter-regionale şi stă la baza deciziilor politice privitoare la modul de
alocare a fondurilor structurale şi a celorlalte instrumente financiare.
 Figura nr.1. Regiunile de
dezvoltare în România

N-E – regiunea Nord-Est

N-V – regiunea Nord-Vest
Vest - regiunea Vest
Centru -
regiunea
Centru
S-E –
regiunea
Sud-Est
S-V – regiunea Sud-
Vest Oltenia
Sud – regiunea Sud
Muntenia Bucureşti –
regiunea Bucureşti –
Ilfov

Obiectivele politicii de dezvoltare regională în România sunt:

- diminuarea dezechilibrelor regionale existente prin stimularea dezvoltării
echilibrate, prin recuperarea accelerată a întârzierilor în dezvoltarea zonelor defavorizate
ca urmare a unor condiţii istorice, geografice, economice, sociale, politice şi
preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;
- corelarea politicilor şi a activităţilor sectoriale guvernamentale la nivelul
regiunilor prin stimularea iniţiativelor şi valorificarea resurselor locale şi regionale, în
scopul dezvoltării economico-sociale durabile şi a dezvoltării culturale a acestora;
- stimularea cooperării interregionale, interne şi internaţionale, a celei
transfrontaliere, inclusiv în cadrul euroregiunilor, precum şi participarea regiunilor de
dezvoltare la structurile şi organizaţiile europene care promovează dezvoltarea economică
a acestora, în scopul realizării unor proiecte de interes comun, în conformitate cu
acordurile la care România este parte.

3.2. Documente de referinţă privind dezvoltarea regională a României

a) Programul Naţional de Reformă (PNR)

Programul Naţional de Reformă (PNR) constituie platforma-cadru pentru definirea
reformelor structurale şi a priorităţilor de dezvoltare care ghidează evoluţia României până
în anul 2020, în concordanţă cu traiectoria de atingere a obiectivelor Strategiei Europa
2020. Acest document are ca obiectiv fructificarea potenţialului de creştere prin
stimularea competitivităţii şi productivităţii, consolidarea coeziunii sociale şi teritoriale,
crearea de noi locuri de muncă – toate aceste urmărind reducerea decalajelor faţă de
celelalte state membre ale UE.
Aceste reforme vizează mai multe domenii pentru a răspunde
recomandărilor specifice de ţară făcute de Comisia Europeană:
1. Administrație publică (calitate, locui re, administrare fonduri europene, achiziții
publice)

- Creşterea calităţii administrației publice

- Îmbunătățirea condițiilor privind locuirea la nivel naţional

 - Îmbunătățirea administrării fondurilor europene

- Continuarea reformei privind sistemul de achiziţii publice

2. Îmbunătățirea mediului de afaceri:

- Diversificarea instrumentelor financiare destinate susținerii IMM -urilor cu

capacitate de dezvoltare rapidă

- Consolidarea instrumentelor de garantare și contra -garantare pentru stimularea

investițiilor în sectoarele strategice

- Dezvoltarea mentoratului pentru susținerea IMM-urilor în accesarea

instrumentelor financiare

- Creșterea capacității tehnologice a întreprinderilor

- Simplificarea și debirocratizarea procedurilor administrative pentru

întreprinzători

- Îmbunătățirea activității de promovare și dezvoltare a exporturilor realizate de

IMM-uri.

3. Ocuparea forței de muncă:

- Consolidarea capacității Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă în

vederea creșterii eficienței și eficacității, inclusiv a gradului de acoperire a
serviciilor furnizate beneficiarilor

- Reformarea rețelei EURES România

- Creșterea adaptabilității și dezvoltarea permanentă a forței de muncă corelate cu

schimbările structurale ale pieței muncii

- Îmbunătățirea participării pe pi ața muncii

- Reducerea decalajelor economice la nivel regional și crearea de locuri de muncă.

4. Cercetare, dezvoltare, inovare:

- Promovarea prioritară a activităților de CDI din sectoarele economice cu

potențial de creștere și cu relevanță publică

- Creșterea eficienței investițiilor în domeniul CDI

5. Mediu și schimbări climatice:

- Îmbunătățirea sistemelor de protecție împotriva riscului de inundații

- Demararea operaționalizării Strategiei Naționale privind Schimbările Climatice

2013-2020.

6. Surse regenerabile de energie:

- Îmbunătățirea eficienței sistemelor de sprijin pentru energia din surse

regenerabile
 - Valorificarea surselor regenerabile de energie

7. Eficienţă energetică:

- Îmbunătățirea eficienței energetice

b) Acordul de parteneriat – România 2014-2020

Așa cum pentru perioada 2007-2013, documentul de referință, negociat cu comisia

europeană a fost Cadrul strategic național de referință, pentru perioada 2014 -2020 avem
Acordul de parteneriat, care a fost aprobat de CE și pe baza căruia au fost elaborate
programele operaționale.

Acordul de parteneriat a fost elaborat avându-se în vedere recomandările specifice de

țară transmise de CE care vizau acțiuni în domeniul resurselor umane, infrastructurii,
competitivitatea, resursele naturale și administrația publică.Potrivit acestui document,
cele 5 recomandări făcute de Comisie pentru România au fost:

1. Îmbunătăţirea capitalului uman prin creşterea ratei ocupării forţei de muncă şi

politici mai bune de incluziune socială şi educaţie.

2. Dezvoltarea unei infrastructuri moderne pentru creştere economică şi locuri de

muncă.

3. Promovarea competitivităţii economice şi a dezvoltării locale.

4. Optimizarea utilizării şi protejării resurselor şi activelor naturale.

5. Modernizarea şi consolidarea administraţiei naţionale şi a sistemului judiciar.

Acordul de parteneriat are ca și obiectiv global Reducerea disparitățile de dezvoltare

economică și socială între România și statele membre ale UE. Pentru a atinge aspirațiile
de creștere economică și pentru a avea o economie modernă și competitivă, România
trebuie să răspundă următoarelor provocări:
- competitivitatea și dezvolt area locală,
- capitalul uman și aspectele sociale,
- infrastructura,
- resursele
- administrația și guvernarea .
c) Strategia Naţională pentru Dezvoltare Regională (SNDR) 2014-2020
Strategia Naţională pentru Dezvoltare Regională (SNDR) 2014-2020 reprezintă
documentul cadru pentru fundamentarea programelor de finanţare din fonduri
externe/comunitare, naţionale şi/sau locale, care au ca scop dezvoltarea regională.
Obiectivul general stabilit prin Strategia Naţională pentru Dezvoltare Regională
îl reprezintă îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii, prin asigurarea bunăstării, protecţiei
mediului şi coeziunii economice şi sociale pentru comunităţi sustenabile, capabile să
gestioneze resursele în mod eficient şi să valorifice potenţialul de inovare şi
dezvoltare echilibrată economică şi socială a regiunilor.
 d) Programul Operaţional Regional (POR) 2014-2020
Programul Operaţional Regional (POR) 2014-2020 succede Programul Operațional Regional
2007-2013 şi este unul dintre programele prin care România va putea accesa fondurile
europene structurale şi de investiţii provenite din Fondul European pentru Dezvoltare
Regională (FEDR), în perioada actuală de programare.
Astfel, POR 2014-2020 se adresează celor cinci provocări pentru creştere la nivel naţional,
identificate în Acordul de Parteneriat:
- competitivitatea şi dezvoltarea locală,
- populaţia şi aspectele sociale,
- infrastructura,
- resursele
- administraţia şi guvernarea.
În acelaşi timp, POR 2014-2020 este corelat cu celelalte programe operaţionale active în
România în perioada de programare 2014-2020:
- Programul Operaţional Competitivitate 2014-2020,
- Programul Operaţional Capital Uman 2014-2020,
- Programul Operaţional Infrastructură Mare 2014-2020,
- Programul Operaţional Asistenţă Tehnică 2014-2020,
- Programul Operaţional Capacitate Administrativă 2014-2020
- Programul Naţional pentru Dezvoltare Rurală 2014-2020.
şi cu strategiile sectoriale/naţionale în domeniile sale de intervenţie.
Totodată, programul propune o serie de priorităţi de investiţii care răspund
obiectivelor Strategiei Europa 2020 (Strategia UE pentru o creştere inteligentă, durabilă şi
favorabilă incluziunii), precum şi obiectivelor Fondului European pentru Dezvoltare
Regională în ceea ce priveşte coeziunea economică, socială şi teritorială.
De asemenea, atât prin viziunea strategică, cât şi prin acţiunile propuse spre finanţare, POR
2014-2020 îşi propune să contribuie la realizarea unor obiective de dezvoltare mai largi,
formulate la nivel naţional în Programul Naţional de Reformă şi în Recomandările specifice
pentru România privind Programul Naţional de Reformă, transmise de Comisia Europeană.
Viziunea strategică privind nevoile de dezvoltare cărora trebuie să le răspundă POR 2014-
2020 are la bază analiza situaţiei economice şi sociale a regiunilor României (în Strategia
Naţională pentru Dezvoltare Regională 2014-2020), care a dus la identificarea principalelor
probleme:

 Cercetare-dezvoltare şi inovare: transfer limitat al rezultatelor cercetării în piaţă şi

nivel scăzut de asimilare a inovării în firme,
 IMM: sector al IMM-urilor insuficient dezvoltat, cu impact negativ asupra
competitivităţii economiilor regionale. Principalele puncte slabe ale sectorului IMM-
urilor, în documentele de programare strategică naţională, sunt:
o gradul redus de cultură antreprenorială – reflectat prin densitatea relativ scăzută a
afacerilor în toate regiunile,
o rezilienţa scăzută a noilor afaceri – 2/3 dintre întreprinderile noi dispar de pe piață
în primul an de viață.

 Eficienţă energetică: consumuri energetice nesustenabile și potențial de economisire

ridicat în infrastructurile publice, inclusiv clădiri publice și clădiri rezidențiale.
 Mediu: nivel de poluare ridicat în zonele urbane.
 Dezvoltare urbană: zone urbane degradate, vacante sau neutilizate corespunzător în
oraşele din România.
 Resurse de patrimoniu: resurse valoroase de patrimoniu cultural slab valorificate.
 Turism: potențial turistic valoros, echilibrat distribuit teritorial – alternativă pentru
revigorarea zonelor mai puțin dezvoltate/izolate.
 Infrastructură rutieră : gradul scăzut de accesibilitate al anumitor zone ale ţării, care
are drept consecinţă o atractivitate scăzută şi investiţii extrem de reduse.
 Infrastructura socială şi pentru educaţie: infrastructurile educaţionale, de sănătate şi
de servicii sociale subdimensionate împiedică incluziunea socială şi dezvoltarea
capitalului uman.
 Cadastru: nivel scăzut al înregistrărilor cadastrale, care afectează implementarea
politicilor privind dezvoltarea socio-economică a comunităţilor locale.
 Capacitate administrativă: nevoia întăririi capacității administrative a Autorității de
Management a POR, a Organismelor de Implementare a POR și a beneficiarilor, pentru o
bună implementare a POR.

Programul Operaţional Regional (POR) 2014-2020 este singurul program care are o
abordare regională, având ca obiectiv general creşterea competitivităţii economice şi
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale comunităţilor locale şi regionale prin sprijinirea
dezvoltării mediului de afaceri, a condiţiilor infrastructurale şi a serviciilor, care să asigure
o dezvoltare sustenabilă a regiunilor, capabile să gestioneze în mod eficient resursele, să
valorifice potenţialul lor de inovare şi de asimilare a progresului tehnologic. Aceste obiective
sunt traduse în 11 axe prioritare (plus o axă de asistenţă tehnică), care au în total o alocare
estimată de 8,25 miliarde euro, din care 6,7 miliarde de euro reprezintă sprijinul UE,
prin Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDR), iar 1,5 miliarde de euro -
contribuţia naţională:

Axa prioritară 1: Promovarea transferului tehnologic

Axa prioritară 2: Îmbunătăţirea competitivităţii întreprinderilor mici şi
mijlocii
Axa prioritară 3: Sprijinirea tranziţiei către o economie cu emisii scăzute de carbon
Axa prioritară 4: Sprijinirea dezvoltării urbane durabile
Axa prioritară 5: Îmbunătăţirea mediului urban şi conservarea, protecţia şi valorificarea
durabilă a patrimoniului cultural
Axa prioritară 6: Îmbunătăţirea infrastructurii rutiere de importanţă regională.
Axa prioritară 7: Diversificarea economiilor locale prin dezvoltarea durabilă a
turismului
Axa prioritară 8: Dezvoltarea infrastructurii de sănătate şi sociale
Axa prioritară 9: Sprijinirea regenerării economice şi sociale a comunităţilor
defavorizate din mediul urban
Axa prioritară 10: Îmbunătăţirea infrastructurii educaţionale
Axa prioritară 11: Extinderea geografică a sistemului de înregistrare a proprietăţilor în
cadastru şi cartea funciară
Axa prioritară 12: Asistenţă tehnică

e) Carta Verde a Dezvoltării Regionale

În 1997 a fost elaborat documentul intitulat Carta Verde. Politica de dezvoltare
regională în România. Aceasta din urmă este structurată în două mari părţi. Prima parte
cuprinde precizări relevante referitoare la politicile de dezvoltare regională în Uniunea
Europeană. În acest sens, se realizează, mai întâi, o privire retrospectivă asupra politicilor
naţionale de dezvoltare regională. Se face, apoi, referire la controlul exercitat de Comisia
Europeană asupra repartizării teritoriale a ajutoarelor regionale. Sunt vizate, astfel,
regiunile defavorizate şi regiunile slab populate. Sunt prezentate, în acest context, şi
modelele coordonării la nivel naţional. Sunt oferite definiţii ale Agenţiilor de
Dezvoltare Regională (ADR) şi sunt menţionate practicile actuale în culegerea şi
prelucrarea datelor statistice regionale. Partea a doua include precizări privind sistemul de
colectare a datelor statistice şi finanţarea bugetelor locale. Astfel, se fac referiri la:
statisticile regionale; practicile actuale în domeniul obţinerii datelor statistice regionale;
principalele surse de informaţii existente; finanţarea de la nivel local şi central.

Obiectivele propuse au avut în vedere: “pregătirea României pentru integrarea în

Uniunea Europeană şi pentru a deveni eligibilă în vederea acordării unor ajutoare din
fondurile structurale ale acesteia; reducerea disparităţilor între diferitele regiuni ale
României; integrarea activităţilor din sectorul public, pentru a realiza un nivel superior de
dezvoltare a regiunilor”.
Subdivizarea unei ţări în regiuni se realizează, în mod normal, pentru scopuri
administrative sau de dezvoltare. Conform recomandărilor din Carta Verde, structura
regiunilor a respectat principiile de similaritate şi complementaritate în raport cu
caracteristicile economice şi sociale.
Regiunile de dezvoltare sunt unităţi administrativ-teritoriale, fără personalitate
juridică. Ele sunt considerate ca regiuni funcţionale (datorită infrastructurii sau
sistemelor de interacţiune umană) şi de programare pentru implementarea politicii de
dezvoltare regională. De asemenea, ele constituie cadrul de culegere a datelor statistice
specifice, în concordanţă cu reglementările europene.
Cele opt regiuni de dezvoltare propuse prin Carta Verde (structurare care a fost
preluată în Legea nr.151/1998 privind dezvoltarea regională în România şi în Legea nr.
315/2004 privind dezvoltarea regională în România) sunt: Regiunea Nord-Est (judeţe:
Botoşani, Vaslui, Iaşi; Suceava, Neamţ, Bacau); Regiunea Sud-Est (judeţe: Brăila, Galaţi,
Constanţa, Tulcea, Vrancea, Buzău); Regiunea Sud- Muntenia (judeţe: Argeş, Dâmbovita,
Prahova, Teleorman, Giurgiu, Ialomiţa, Călăraşi); Regiunea Sud-Vest (judeţe: Dolj, Olt,
Mehedinţi, Gorj, Vâlcea); Regiunea Vest (judeţe: Timiş, Arad, Caraş-Severin,
Hunedoara); Regiunea Centru (judeţe: Braşov, Sibiu, Covasna, Harghita, Mureş, Alba);
Regiunea Bucureşti (municipiul Bucureşti, judeţul Ilfov).

f) Legea nr.151/1998 privind dezvoltarea regională în România

În anul 1998, s-a elaborat Legea nr.151/1998 privind dezvoltarea regională în
România fiind creat, astfel, cadrul legal pentru formarea regiunilor de dezvoltare şi fiind
stabilite structurile teritoriale şi naţionale pentru dezvoltarea regională.
Conform Legii nr.151/1998 şi normelor metodologice de aplicare a acesteia (HG
634/1998) , dezvoltarea regională reprezintă “ansamblul politicilor autorităţilor
administraţiei publice centrale şi locale, elaborate în scopul îmbunătăţirii performanţelor
economice ale unor arii geografice constituite în “regiuni de dezvoltare” şi care beneficiază
de sprijinul Guvernului, al Uniunii Europene şi al altor instituţii şi autorităţi naţionale şi
internaţionale interesate”.
Regiunile de dezvoltare, în număr de opt, sunt “zone ce corespund unor grupări de
judeţe, constituite prin asocierea voluntară a acestora pe bază de convenţie, semnată de
reprezentanţii consiliilor judeţene şi, respectiv, ai Consiliului General al Municipiului
Bucureşti”. Ele constituie “cadrul de concepere, implementare şi evaluare a politicilor
de dezvoltare regională, precum şi de culegere a datelor statistice specifice, în conformitate
cu reglementările europene emise de Eurostat pentru nivelul al doilea de clasificare
teritorială, NUTS2 existent în Uniunea Europeana”.

g) Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România

Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România cu modificările ulterioare
reia din legislaţia anterioară obiectivele considerate principale pentru dezvoltarea regională:
a) diminuarea dezechilibrelor regionale existente, prin stimularea dezvoltării echilibrate,
prin recuperarea accelerată a întârzierilor în dezvoltarea zonelor defavorizate ca urmare a
unor condiţii istorice, geografice, economice, sociale, politice, şi preîntâmpinarea producerii
de noi dezechilibre;
b) pregătirea cadrului instituţional pentru a răspunde criteriilor de integrare în structurile
Uniunii Europene şi de acces la fondurile structurale şi la Fondul de Coeziune ale Uniunii
Europene;
c) corelarea politicilor şi activităţilor sectoriale guvernamentale la nivelul regiunilor, prin
stimularea iniţiativelor şi prin valorificarea resurselor locale şi regionale, în scopul
dezvoltării economico-sociale durabile şi al dezvoltării culturale a acestora;
d) stimularea cooperării inter-regionale, interne şi internaţionale, a celei transfrontaliere,
inclusiv în cadrul euroregiunilor, precum şi participarea regiunilor de dezvoltare la
structurile şi organizaţiile europene care promovează dezvoltarea economică şi
instituţională a acestora, în scopul realizării unor proiecte de interes comun, în conformitate
cu acordurile internaţionale la care România este parte.

3.3. Impedimente în implementarea politicii de dezvoltare regională

Politica de dezvoltare regională, teoretic, întăreşte rolul şi responsabilităţile

administraţiei publice locale şi a organismelor regionale în dezvoltarea economică şi
socială a fiecărei localităţi în parte, precum şi a regiunilor de dezvoltare, concomitent cu
diminuarea implicării instituţiilor guvernamentale în astfel de activităţi. Astfel, pentru
România, politica de dezvoltare regională devine o componentă esenţială a
autonomiei locale. În practică, însă, implementarea eficientă a politicilor de dezvoltare
regională se confruntă cu următorii factori negativi:
- aspecte legate de piaţa muncii şi un dezechilibru între cerere şi ofertă (inclusiv la nivel
calitativ);
- starea deficitară a infrastructurii sociale şi a utilităţilor publice, fapt ce ameninţă şi
climatul
investiţional;
- dependenţă încă puternică de sectorul agricol şi declinul multor centre
economice;
- acces şi putere de atracţie limitate ale majorităţii regiunilor şi infrastructură în
domeniul
afacerilor insuficient dezvoltată;
- capacităţi financiare, tehnice şi manageriale limitate la nivel regional şi local;
- deteriorarea continuă a infrastructurii sociale şi a calităţii vieţii din mediul
urban;
- absenţa resurselor financiare disponibile la nivel local pentru infrastructura mare;
- acces limitat în regiuni şi reţea rutieră congestionată în capitală.

De la momentul aderării şi până în prezent, au fost identificaţi unii factori cu impact

asupra atragerii fondurilor europene în România. Impedimentele întâlnite afectează atât
dezvoltarea României în ansamblu, cât şi dezvoltarea colectivităţilor locale. Acestea din
urmă reprezintă, elementul fundamental al reformării ţării, deoarece „apariţia vieţii
administrative locale a precedat cu mult pe aceea a celei generale, pentru că, în ordinea
istorică a lucrurilor, comunităţile locale cu nevoile lor proprii au apărut înainte de naşterea
statului”.
 TEMA 4 DEZVOLTAREA DURABILĂ – CARACTERISTICĂ DE
BAZĂ A POLITICII REGIONALE

1. Abordări conceptuale

O tendință inregistrată și la nivel regional este cea referitoare la creșterea

preocuparilor umane pentru identificarea, urmarirea și diminuarea efectelor totale
cumulate ale schimbărilor asupra mediului ca urmare a procesului de dezvoltare.
Creșterea populatiei, internaționalizarea proceselor economice si transformarile petrecute
in concentrarea teritorială a unor activități umane au determinat regândirea și redefinirea
modului de organizare a spațiului (național, regional, local) din perspectiva unei abordări
durabile. In cadrul formelor de organizare spațială, regiunea este considerată ca fiind
nivelul cel mai potrivit pentru proiectarea și implementarea unor programe de dezvoltare
durabilă.
Agravarea problemelor legate de limitarea resurselor naturale și degradarea
mediului inconjurator au condus la o noua abordare a conceptului dezvoltării prin
referire la aspectele durabile ale acesteia. In anul 1951, Uniunea Internatională pentru
Protectia Mediului a publicat un raport cu privire la protecția mediului in lume. Acest
raport a fost primul de acest tip care a abordat problema reconcilierii dintre fenomenul
economic si ecologic.
Mai tarziu, în 1980, aceeași organizație publica Strategia Mondială de Conservare
a Mediului Natural, care viza protejarea mediului și implementarea de noi strategii de
dezvoltare care să includă și o latură ecologistă. Pe baza acestui raport care lega
dezvoltarea economică a statelor de protectia mediului a fost conceput principiul de
dezvoltare durabilă. Termenul de dezvoltare durabilă a fost introdus in limbajul curent de
Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare în raportul “ Viitorul nostru comun” in
anul 1987. Acest raport definește dezvoltarea durabilă ca fiind “ acea dezvoltare ce
satisface nevoile generațiilor actuale fără a prejudicia interesele generațiilor viitoare.
Ulterior a fost depusă o muncă substanțială pentru operaționalizarea conceptului de
dezvoltare durabilă, ceea ce a constituit și principala temă a Raportului Dezvoltării
Mondiale prezentat la Banca Mondiala în 1992. Eforturile înregistrează un progres în
măsura în care se reușeste integrarea a trei puncte de vedere:
1. Cel al economiștilor ale caror metode cauta sa maximizeze bunăstarea in
conditiile constrângerilor impuse de stocul de capital existent si de tehnologiile
disponibile.
2. Al doilea punct de vedere este cel al ecologiștilor care pune accent pe pastrarea
integrității subsistemelor ecologice considerate vitale pentru stabilitatea
ecosistemului global.
3. Cel al sociologilor care, accentuează faptul că actorii-cheie sunt ființele umane ale
căror modele de organizare socială sunt importante pentru identificarea soluțiilor
viabile în vederea atingerii unei dezvoltări durabile.
Dezvoltarea durabilă presupune asigurarea unui echilibru între creșterea economică si
protecția mediului și pe această bază satisfacerea cerințelor prezente si viitoare de
dezvoltare. Aceste cerințe includ:
- creșterea calității vieții oamenilor in condițiile satisfacerii nevoilor esențiale și prin
reducerea creșterii demografice necontrolate;
- redimensionarea creșterii economice având in vedere o folosire cat mai eficientă și mai
echilibrată a resurselor astfel incât să se obțină produse de calitate cu deșeuri minime,
netoxice;
- conservarea calitatii mediului si a resurselor naturale;
- participarea fermă a organismelor de guvernare in luarea deciziilor privind economia si
mediul. Aceste cerine sunt valabile atât la nivel global cât și la nivel regional impunând
un echilibru între creșterea economică regională și protecția resurselor de mediu. In
acelasi timp, dezvoltarea durabilă presupune elaborarea unor prognoze pe termen lung
care să integreze in procesul de dezvoltare efectele locale și regionale ale schimbărilor
globale. Procesul de dezvoltare trebuie periodic reevaluat în functțe de rezultatele
cercetarii științifice având în vedere ca utilizarea resurselor să aiba impact minim asupra
mediului înconjurător .
Dezvoltarea durabilă este o problemă fundamentală pentru autoritățile naționale și
locale. Majoritatea experților sunt de acord că ritmul actual de dezvoltare nu este durabil.
Aceștia spun că dacă nu se vor lua măsuri se va recurge la dublarea resurselor mondiale
pentru a satisface nevoile până in anul 2050.
In literatura de specialitate se identifica 3 principii majore ale dezvoltarii durabile:
1. Durabilitatea ecologica ce asigură o dezvoltare suportabilă cu menținerea tuturor
proceselor ecologice esențiale, in special a diversității resurselor biologice.
2. Durabilitatea socială și culturală ce garantează o dezvoltare economică favorabilă
membrilor societății compatibilă cu valorile de cultură si civilizație existente.
3. Durabilitatea economică are un rol important in asigurarea unei dezvoltări economice
eficiente, resursele fiind gestionate incât să existe și in viitor. Durabilitatea economică
implică satisfacerea nevoilor prezente ale consumatorilor fără să compromită echitatea
socială și nevoile generațiilor viitoare.
Plecând de la aceste principii și de la condițiile specifice din Romania, au fost
identificate criteriile care stau la baza stabilirii priorităților privind acțiunile ce trebuie
întreprinse pentru ocrotirea mediului:
- menținerea și imbunătățirea sănătății populației și a calității vieții;
- menținerea și îmbunătățirea potențialului existent al naturii;
- apărarea împotriva calamităților naturale prin construcții specifice;
- raport maxim beneficiu-cost.
Acest raport permite ierarhizarea acțiunilor în așa fel încât cele cu efect maxim să fie
aplicate primele. Unele beneficii sunt atât de importante încât nu pot fi cuantificate (ex:
îmbunătățirea sănătății oamenilor).

2. Modelul European al Dezvoltarii Regionale Durabile

Politica de dezvoltare regională a Uniunii Europene vizează asigurarea unei

dezvoltări echilibrate și durabile a teritoriului Uniunii Europene si in paralel cu
aceasta se pot atinge cele 3 obiective ale politicii comunitare si anume:
1.Coeziunea economică si socială
2.Conservarea patrimoniului cultural
3.Competitivitate echilibrată a teritoriului european
La nivelul UE, obiectivele dzvoltarii durabile regionale sunt formulate in
documentul Consiliului Europei, intitulat “Cartea Europeană a Amenajarii
Teritoriului”, astfel tendințele viitoare au in vedere schimbările inregistrate la nivelul
structurilor economice și sociale din statele membre și ținând seama de relațiile
acestora cu alte părți ale lumii.
Dezvoltarea regionala a U.E reprezintă un proces pe termen lung. Evaluarea
tendinelor regionale în curs și a impactului deciziilor de planificare sectorială asupra
dezvoltării regionale presupune un proces permanent. In acest sens, impactul regional
implică faptul că măsurile comunitare modifică atât structurile sociale cât și
modalitățile de utilizare a solului și peisajele. Pe de altă parte, aceasta poate însemna
și creșterea competitivității si importanței unei regiuni în cadrul structurilor
economice europene. In general, obiectivele politicilor comunitare nu își propun ca
obiectiv specific dezvoltarea regională, ele se sprijină pe un ansamblu de concepte
spațiale cum sunt:
- determinarea zonelor eligibile și fixarea nivelului ajutorului respectiv;
- starea infrastructurii (de transport, comunicații, etc)
Obiectivele specifice dezvoltării regionale durabile la nivelul U.E. sunt orientate
astfel:
1. Promovarea coeziunii teritoriale prin intermediul unei dezvoltari socio-economice
echilibrate și prin creșterea competitivității;
2. Promovarea incurajării dezvoltării generată de imbunătățirea relațiilor dintre
mediul urban și cel rural;
3. Dezvoltarea infrastructurii regionale;
4. Facilitarea accesului la informație și cunoaștere;
5. Reducerea degradării mediului;
6. Valorificarea și protecția resurselor și patrimoniului natural;
7. Valorificarea patrimoniului cultural ca factor al dezvoltării;
8. Prevenirea efectelor catastrofelor naturale;
9. Promovarea unui turism de calitate și durabil.
Bibliografie:

1. Antonescu Daniela, Dezvoltarea regională – tendinţe, mecanisme instituţii,

Editura Top Form, Bucureşti, 2011
2. Ailenei D., Constantin D. L. Jula D. (coordonatori), Avantaje competitive şi
dezvoltare regională, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2004
3. Constantin Daniela Luminiţa, Economie regională. Teorii, modele, politici,
Editura ASE, Bucureşti, 2010
4. Ghizdeanu Ion, Prognoză regională, Editura Mustang, Bucureşti, 2010
5. Miklos Bakk, Jozsef Benedek, Politicile regionale în România, Editura Polirom,
Iași, 2011
6. Ștefan Maria Cristina, Dezvoltare regională și locală, Editura Economică,
București, 2009