1

Ala COTELNIC

MANAGEMENTUL ÎNTRPERINDERII
INDUSTRIALE

PRELEGERI LA DISCIPLINĂ

Chișinău, ASEM, 1995

 2

Capitolul 1. ÎNTREPRINDEREA INDUSTRIALĂ – MEDIUL DE EFECTUARE

A PROCESULUI DE PRODUCŢIE

§1.1. Esenţa întreprinderii industriale

Ampla şi complexa dezvoltare ce caracterizează evoluţia societăţii
omeneşti în ultimul secol se reflectă şi în apariţia unui număr de
întreprinderi, care prezintă o extremă varietate de însuşiri economice,
tehnice, umane, juridice etc.
Întreprinderea industrială se defineşte drept unitate de bază în
cadrul industriei, în care personalul, prin utilizarea factorilor de producţie,
obţine materii prime, produce bunuri materiale, anumite servicii, în
condiţiile realizării unui anumit profit.
Abordată ca un sistem, întreprinderea prezintă mai multe
caracteristici:
a) Întreprinderea este un sistem complex, deoarece include
resurse umane, materiale şi financiare, fiecare dintre acestea fiind alcătuite
dintr-o varietate de elemente. Resursele umane sunt compuse din
personalul întreprinderii, care prezintă caracteristice din punct de vedere al
nivelului pregătirii, specialităţii, postului ocupat, vârstei, vechimii în unitate
etc. Disponibilităţile băneşti în numerar şi la bancă, aflate la dispoziţia
întreprinderii formează resursele sale financiare.
b) Întreprinderea este un sistem socio-economic, în sensul că în
cadrul său colectivele de oameni ai muncii desfăşoară procese de muncă
generatoare de noi valori de întrebuinţare. Calitatea resurselor umane de a
fi singurele producătoare de noi valori le conferă o poziţie centrală în cadrul
întreprinderii industriale.
c) Întreprinderea industrială este şi un sistem planificat. Esenţa
acestei trăsături o reprezintă fundamentarea şi desfăşurarea tuturor
activităţilor întreprinderii pe baza planului său, al cărui conţinut este diferit
în întreprinderea de stat faţă de cea privată.
d) Întreprinderea este un sistem deschis. Aceasta se exprimă prin
fluxul de întăriri – utilaje, materii prime, materiale, combustibil, energie
electrică, informaţii destinate sistemelor din care face parte.
e) Întreprinderea este un sistem organic adaptiv, adică se schimbă
permanent, sub influenţa factorilor endogeni şi exogeni, adaptându-se atât
la evoluţia macrosistemelor din care face parte, cât şi la cerinţele generate
de dinamica susţinută a resurselor încorporate. Însă întreprinderea nu este
un sistem pasiv şi, la rândul său, influenţează ieşirile sale, unele din
caracteristicile sistemelor cu care intră în contact.
 3

f) Întreprinderea este un sistem tehnico-material, în sensul că

între mijloacele de muncă, materii prime şi materiale utilizate în cadrul său,
există anumite legături, care se manifestă prin dependenţa tehnologică
dintre subdiviziunile sale.
g) Întreprinderea este un sistem organizat. Se manifestă în
descompunerea întreprinderii în elemente componente cu scopul
recompunerii lor în elemente componente după anumite criterii tehnice,
economice şi de personal.
Astfel în cadrul unei unităţi economice poate fi evidenţiat un
ansamblu de activităţi de bază: aprovizionare, producţie, vânzare, transport
etc.

Complexitatea întreprinderii industriale este prezentată în figura nr.1

Strategii industriale ale unităţilor economice
 Oferta < Cererea. Se vinde ceea ce se produce.
- Preocuparea de bază: utilizarea tuturor mijloacelor de producţie la
100%
- Evaluarea individuală a performanţelor fiecărui post
- Manevrarea cu costurile
 Oferta = Cererea. Se produce ceea ce poate fi vândut.
- De efectuat previziuni comerciale
- Reducerea stocurilor
- Diversificarea produselor
- Reacţionare la perturbaţii
- Constituirea unui sistem informaţional adecvat
 Oferta > Cererea. Se produce ceea ce se vinde.
- Personalizarea produselor
- Decalaje mici
- Costuri şi preţuri reduse
- Durata de viaţă a produselor
- Relaţii client-furnizor
- Organizarea în flux

§1.2. Tipologia întreprinderilor

Este deosebit de importantă cunoaşterea diferitor tipuri de
întreprinderi, ale căror particularităţi reclamă abordări diferenţiate din
anumite puncte de vedere.
Necesitatea clasificării întreprinderilor este determinată de mai mulţi
factori:
 4

1. pe această bază se pot efectua analize complexe şi aprofundate privind

dezechilibrele şi disfuncţionalităţile existente la un anumit moment în
economie;
2. se identifică caracteristicile şi modalităţile de exercitare a conducerii în
întreprindere.
Din mulţimea clasificării întreprinderilor ne rezumăm la următoarele:
în funcţie de forma de proprietate deosebim:
 întreprinderi de stat;
 întreprinderi private;
 întreprinderi cu proprietate mixtă.
Întreprinderile de stat au drept trăsătură definitorie posedarea
întregului său patrimoniu de către statul pe teritoriul căreia se află.
Înfiinţarea şi funcţionarea întreprinderilor de stat depinde în exclusivitate
de voinţa factorilor decizionali etatici, potrivit reglementărilor existente în
fiecare ţară.
Întreprinderile private se caracterizează prin faptul că patrimoniul lor
aparţine unei sau unui grup de persoane. Este primul tip de întreprindere
care a apărut încă din sclavagism. Numărul, diversitatea şi mărimea
întreprinderilor private au crescut o dată cu dezvoltarea societăţii.
Trăsăturile economice esenţiale ale întreprinderilor private:
1. iniţiativa constituirii şi funcţionării lor aparţine integral întreprinzătorului
respectiv;
2. posedarea unui capital minim, este obligatoriu;
3. independenţa deplină în ceea ce priveşte direcţionarea activităţilor
întreprinderilor;
4. asumarea integrală a riscurilor economice şi sociale implicate de
operaţiunile firmei etc.
În funcţie de numărul posesorilor de capital, întreprinderile private
pot fi individuale şi de grup. Întreprinderea individuală aparţine unei
singure persoane. Se foloseşte mai ales pentru întreprinderile de
dimensiuni mici şi mijlocii.
Întreprinderea de grup prezintă drept caracteristică posesiunea
asupra patrimoniului său din partea a cel puţin două persoane.
Pot fi diverse forme:
 6

Întreprinderea industrială ca sistem complex şi organizat

Material
Flux
Informaţional

Clienţi
Furnizori

Capacităţi

Fig.1. Întreprinderea industrială ca sistem complex şi organizat

 7

a) întreprinderea familială al cărui patrimoniu se află în proprietatea

membrilor unei familii. De regulă, aceste întreprinderi sînt mici, membrii
familiei posedând integral competenţele privind conducerea tuturor
activităţilor implicate. Cel mai adesea membrii familiei nu sunt numai
proprietarii săi, ci şi lucrători efectivi în cadrul acestora.
b) întreprinderea asociativă este înfiinţată prin dorinţa şi participarea în
condiţii egale a mai multor persoane, ce desfăşurau înainte activităţi
similare în calitate de mici producători. Specific este dreptul de proprietate
asupra patrimoniului de către mai multe persoane - toţi sau o parte din cei
ce lucrează efectiv, care prin actul de constituire devin, sub anumite
forme, coparticipanţi la conducerea sa. Fiecare membru are dreptul pe
lângă salariu şi la o parte din venitul final corespunzător cotei-părţi din
capital şi muncii depuse, potrivit unor proceduri stabilite la înfiinţarea sa.
c) întreprinderea cu proprietate mixtă - întreprinderea al cotei
patrimoniu aparţine parţial statului, parţial persoanelor fizice sau juridice
private.
2. Un alt criteriu de clasificare impune divizarea tuturor întreprinderilor
în felul următor:
a) sectorul primar (întreprinderi agricole). Pentru acest sector este
caracteristic nivelul mediu al progresului tehnic;
b) sectorul secundar (întreprinderi industriale). În acest sector progresul
tehnic este ridicat;
c) sectorul terţ (întreprinderi de servicii şi de distribuţie) - se dezvoltă în
strânsă legătură cu cel secundar şi atrage din ce în ce mai mulţi lucrători.
3. După natura activităţii se evidenţiază:
 întreprinderi agricole;
 întreprinderi industriale;
 întreprinderi de servicii (bănci, asigurări, transport);
 întreprinderi de distribuţie. Rolul lor este de a pune la dispoziţia
consumatorilor diferite bunuri de consum.1
4. În funcţie de caracterul obiectului muncii supus prelucrării,
întreprinderile se împart în extractive şi prelucrătoare. Cele extractive se
ocupă cu extracţia obiectelor muncii din natură (carbonifere, petrolifere
etc.), iar cele prelucrătoare - cu transformarea materiilor prime în produs
finită. Primele se caracterizează printr-o dependenţă pronunţată de factorul
natură.
5. În raport cu destinaţia economică şi caracterul producţiei
finite:
 producătoare de mijloace de producţie (grupa A);
 producătoare de bunuri de consum (grupa B).
6. În raport cu continuitatea procesului tehnologic:
 cu procese tehnologice continue;
1
C. Cleark, Les conditions du progrés, P.UF, 1960.
 8

 cu procese tehnologice discontinue.

7. În funcţie de timpul de lucru în cadrul anului calendaristic:
 întreprinderi ce funcţionează anul împrejur;
 întreprinderi sezoniere.
8. În raport cu nivelul de specializare:
 specializate
 universale;
 mixte.

9. În funcţie de tipul producţiei:

producţia individuală (echipamente polivalente)

producţia în serie mică

(utilaje polivalente regrupate tehnologic)

producţia în serie mare(mijloacele de muncă sunt organizate

în funcţie de structura produselor)
Ciment

producţia în masă (mijloacele de muncă sunt organizate

pentru un produs)

10. În funcţie de metoda de organizare a producţiei:

 întreprinderi cu producţia organizată în flux;
 întreprinderi cu producţia organizată pe obiecte;
 întreprinderi cu producţia organizată în unicate.
11. În funcţie de numărul personalului încadrat în întreprindere (în
conformitate cu legislaţia Republicii Moldova)
 microîntreprinderi (cu numărul personalului de la 1 la 19
oameni);
 întreprinderi mici (cu numărul personalului între 20 şi 75
oameni);
 întreprinderi mari.
12. În funcţie de forma organizatorico-juridică, acceptată de
întreprindere, deosebim:
 întreprindere individuală (ÎI);
 9

 societate cu răspundere nelimitată (societate în nume

colectiv) (SNC);
 societate în comandită;
 societate cu răspundere limitată (SRL);
 societate pe acţiuni (SA);
 cooperativa de producţie;
 întreprinderea de arendă;
 întreprinderea de stat;
 întreprinderea municipală.

1.3. Caracteristica întreprinderilor după forma organizatorico-juridică

Reforma economică în Republica Moldova este marcată de apariţia unor forme
juridice de organizare a întreprinderilor caracteristice ţărilor cu economia de piaţă.
Din punct de vedere al managementului, este importantă cunoaşterea diferitor
tipuri de firme, ale căror particularităţi reclamă abordări diferenţiate pe anumite planuri.
Conform formei organizatorico-juridice legislaţia fiecărei ţări are anumite
particularităţi, dar şi forme unanim recunoscute. Din tabelul 1 putem constata:

Formele organizatorico-juridice ale activităţii de antreprenoriat în diferite ţări

Tabelul 1
Moldova România Rusia Japonia SUA Germania,
Franţa, Italia
1. 1. Asociaţii 1. 1. Societate în 1. 1.
Întreprinderea familiale Întreprindere nume colectiv Întreprindere Întreprinderea
individuală de stat individuală individuală
2. Societate în 2. Asociaţii în 2. 2. Întovărăşiri cu 2. Societatea în
nume colectiv scop lucrativ Întreprinderea Întovărăşirea răspundere nume colectiv
municipală cu răspundere nelimitată
limitată
3. Societate în 3. Societate în 3. 3. Societate pe 3. Întovărăşiri 3. Societatea în
comandită nume colectiv Întreprinderea acţiuni în comandită comandită
privată
individuală
(familială)
4. Societate pe 4. Societate în 4. Societate în 4. Societate cu 4. Corporaţii 4. Societatea în
acţiuni comandită comandită răspundere comandită
simplă limitată
5. Societate cu 5. Societate în 5. Societate în 5. 5. Societatea
răspundere comandită pe nume colectiv Întreprindere cu răspundere
limitată acţiuni individuală limitată
6. Cooperativa 6. Societate cu 6. Societate cu Societatea pe
de producţie răspundere răspunderea acţiuni
limitată limitată
7. 7. Societate pe 7. Societate pe
Întreprindere acţiuni acţiuni
de arendă
8.
Întreprinderea
de stat şi
municipală
 10

 Statele Europei Occidentale au o componenţă similară şi concisă a

formelor juridice;
 noile state independente, la componenţa europeană, mai adaugă un şir de
forme specifice, cum ar fi întreprinderea colectivă, de arendă;
 sistemul nord-american şi cel britanic diferă atât între, ele cît şi cu cel
european.
Vom analiza în continuare formele organizatorico-juridice caracteristice pentru
Republica Moldova.

1.3.1. Întreprinderea individuală

Caracteristicile principale ale acestei forme organizatorice pot fi următoarele:
1. Persoană fizică.
2. Existenţa unui singur proprietar, care deţine întregul capital şi conduce singur
întreprinderea, răspunzând cu întreaga sa avere pentru obligaţiile asumate.
3. Uşurinţa demarării, desfăşurării şi lichidării afacerii.
4. Libertatea relativă de acţiune şi control a proprietarului.
Reieşind din caracteristicile enumerate şi altele ale întreprinderilor individuale se
evidenţiază avantajele şi dezavantajele pe care le oferă aceste întreprinderi.
Avantaje pentru întreprinderi individuale:
a) capital redus pentru demarare,
b) profitul revine în întregime proprietarului,
c) libertatea decizională a proprietarului este foarte largă, ceea ce îi permite să
aibă reacţii decizionale rapide,
d) proprietarul se găseşte în relaţii nemijlocite cu toţi furnizorii şi clienţii săi.
Totodată întreprinderile individuale prezintă şi unele dezavantaje:
a) capitalul disponibil este limitat,
b) răspunderea pentru datoriile întreprinderii este nelimitată şi aparţine integral
proprietarului,
c) obţinerea de credite este dificilă din cauza reţinerii băncilor de a le acorda
întreprinderilor individuale credit,
d) din ele dezavantajele enumerate reies şi posibilităţile reduse de introducere a
progresului tehnologic,
e) viaţa întreprinderii este limitată, existenţa legală a afacerii, încheindu-se cu
decesul proprietarului.
1.3.2. Societăţile cu răspundere nelimitată
(societate în nume colectiv)
Legile existente nu-i dau acestei societăţi dreptul de persoană juridică. Poate
deveni membru al acestei societăţi orice persoană juridică sau fizică. Fiecare membru
introduce partea sa sub formă de bani sau bunuri materiale, sau şi una şi alta, sau
 11

propria productivitate a muncii (dacă membrul societăţii lucrează). Între membrii

societăţii se încheie un contract ce prevede toate laturile relaţiilor interne. Dreptul de a
conduce cu această societate o are fiecare membru. Fiecare membru răspunde de
datoriile societăţii nelimitat personal (cu toată averea personală).

1.3.3. Societatea în comandită

Poate deveni membru orice persoană fizică sau juridică. Ei se împart în două
categorii:
1. Membrii ce răspund nelimitat cu toată averea lor. Ei se numesc comanditaţi.
2. Membrii societăţii ce poartă răspunderea în limitele cotei părţi introduse. Ei se
numesc comanditari.
Societatea în comandită este compusă din minim un comanditat şi un
comanditar. Conduc societatea şi o reprezintă de obicei comanditaţii.

1.3.4. Societate cu răspundere limitată (SRL)

Este o persoană juridică. Membrii ei pot fi atât persoane juridice, cât şi fizice.
Societatea îşi achită datoria cu toată averea, iar fiecare membru - cu cota-parte în
capitalul societăţii.
Membrul ce şi-a achitat pe deplin cota-parte nu mai are nici o răspundere faţă de
această întreprindere.
1. Pentru Moldova capitalul minim pentru inaugurarea unei astfel de societăţi este
de 300 salarii minimale şi numărul de persoane. -2
Pentru alte ţări indicatorii aceştia sunt diferiţi (tab. 2)

Tabelul 2
Caracteristicile de bază ale SRL în diferite ţări ale lumii

Caracteristicile Moldova România Germania Japonia Franţa Italia Marea

Britanie
1. Capitalul social 300 de 50.000 3.000.000 50.000 20.000.000 nu-i stabilit
minimal salarii DM Y F.F lire italiene
minimale
2. Numărul 2 nu-i 1 1 1 numai 1 2 2
minim şi stabilit 50 50 angajaţi 50 50
maxim de
asociaţi
3. Valoarea mini- se 5.000 500 50.000 se 1.000 nu-i
mală a unei stabileşte în lei DM Y stabileşte în lire stabilită
părţi sociale contract contract
4. Capitalul social 40% 100% 50% 100% 100% 2/3 parţial
vărsat necesar (valoric)
în momentul
înre-gistrării
5. Limita maximă 60% 60% 100% - - - se admite
a aportului în
natură
6. Cine un revizor unul sau consiliul de nu se revizorul, consil. de
efectuează sau o mai mulţi supraveghe practică dacă cenzori,
controlul comisie de cenzori, re, dacă capitalul dacă
asupra cenzori dacă numărul social >300 capitalul
activităţii SRL prevede angajaţilor mii F.F social
statutul şi >500 >100.000.0
obligatoriu, 00 lire
dacă italiene
numărul
 12

asociaţiilor
>15

Managerii sunt numiţi de membrii societăţii la adunarea generală, pentru un

termen nelimitat. Dirijarea este funcţia unor sau a câtorva directori comerciali.
Avantajele principale pe care le oferă SRL:
1. Permite însumarea resurselor financiare ale persoanelor partenere, sporind
astfel şansele de majorare a capitalului disponibil.
2. Oferă posibilitatea de a împărţi responsabilităţile manageriale între parteneri.
3. Procedura de constituire, înregistrare e simplă şi comparativ ieftină şi rapidă.
4. Necesitatea de a da publicităţii dări de seamă, bilanţuri e mai mică sau lipseşte
şi astfel concurenţii nu capătă informaţii despre activitatea întreprinderii.
5. Structura organizatorică şi administrativă e mai simplă (nu există comisia de
cenzori, consiliul de observatori ca în societăţile pe acţiuni).
6. Se bazează pe cunoştinţele, abilităţile, experienţa persoanelor partenere.
Totodată SRL presupune şi unele dezavantaje:
1. Fiecare partener este responsabil pentru deciziile şi acţiunile celorlalţi parteneri.
2. Pot apărea neînţelegeri esenţiale între parteneri în ceea ce priveşte problemele
afacerii.

1.3.5. Societatea pe acţiuni

Începând cu 1 ianuarie 1992 a fost pusă în aplicare legea cu privire la societăţile
pe acţiuni. Această lege stabileşte bazele juridico-organizatorice, economice ale creării,
funcţionării şi încetării activităţii societăţilor pe acţiuni pe teritoriul Republica Moldova.
Legea schimbată a fost aprobată la 2 aprilie 1997.
Legea defineşte S.A. ca întreprindere ce dispune de capital statutar divizat
completamente în acţiuni şi efectuează activităţi de antreprenoriat.
Participanţii societăţii, numiţi acţionari, poartă răspundere pentru obligaţiile societăţii în
limitele costului acţiunilor ce le aparţin. S.A. este persoană juridică, iar filialele şi
reprezentanţele nu sunt persoane juridice.
Acţionari ai societăţii pot fi persoanele fizice şi juridice din R.Moldova, din alte
state, apatrizii, precum şi organizaţiile internaţionale.
S.A. poartă răspundere pentru îndeplinirea obligaţiunilor sale cu toate bunurile
disponibile.
S.A. poate emite două tipuri de hârtii de valoare: acţiuni şi obligaţii.
a) Acţiunile şi obligaţiile societăţii pe acţiuni.
Acţiunea este o hârtie de valoare, care confirmă faptul că acţionarului îi aparţine
o parte din capitalul statutar, din care rezultă dreptul acestuia de a participa la
conducerea societăţii, la repartizarea beneficiului şi a bunurilor societăţii în cazul
lichidării ei.
În conformitate cu noile schimbări, acţiunile pot să nu posede valoarea nominală.
Acţiunile pot fi simple (ordinare) şi privilegiate (preferenţiale), nominative sau la
purtător.
Acţiunile simple (ordinare) sunt acţiuni care aduc un venit în funcţie de mărimea
profiturilor obţinute de întreprindere şi conferă posesorilor dreptul de a lua parte la
adunarea acţionarilor cu un singur vot.
Acţiuni privilegiate (preferenţiale) - acţiuni care dau dreptul la obţinerea unui
venit fix, reprezentând un anumit procent. În cazul când profiturile întreprinderilor scad,
 13

proprietarii acţiunilor privilegiate sunt într-o situaţie avantajoasă. Chiar dacă beneficiul
este insuficient, plăţile se efectuează din mijloacele capitalului de rezervă al societăţii.
Acţiuni nominative (nominale) - când poartă înscris pe ea numele posesorului. Se
transferă numai prin înscrierea tranzacţiei într-un registru special. Posesorul acestei
acţiuni are dreptul să vândă (să transmită) acţiunea ce îi aparţine altei persoane fizice
sau juridice fără consimţământul societăţii pe acţiuni.
Acţiunile la purtător - când nu are înscris pe ea numele beneficiarului, drepturile
aparţinând celui care o deţine. Circulaţia acţiunilor la purtător este liberă şi nu necesită
consimţământul societăţii pe acţiuni, precum şi înregistrarea mişcării lor. Se fixează
numai numărul general al acţiunilor la purtător emise de societate.
Acţiunile, fiind valoari mobiliare, pot fi vândute şi cumpărate de bursa la valori.
Obligaţia este o hârtie de valoare, ce oferă posesorului ei dreptul de a i se
restitui în termenul stabilit costul nominal al obligaţiei şi de a primi o anumită
recompensă.
Societatea are dreptul să emită obligaţii cu o valoare ce nu depăşeşte 25% din
capitalul statutar şi numai după achitarea totală de către acţionari a tuturor acţiunilor
emise de societate.
Emiterea obligaţiilor în scopul formării şi completării capitalului statutar al
societăţii este interzisă.
Posesorii de obligaţii nu au drept de vot şi sunt consideraţi creditori ai societăţii.
Obligaţiile pot fi şi la purtător.
Plata pentru acţiuni, obligaţii se face în lei, în valută străină, pe calea transmiterii
în proprietate ori folosinţă societăţii pe acţiuni a unor depuneri nebăneşti (clădiri, utilaje
etc.)

Structura organizatorică a S.A.

Organul superior al societăţii pe acţiuni îl constituie adunarea generală a
acţionarilor care este convocată nu mai rar decât o dată pe an.
Despre convocarea adunării acţionarii sunt înştiinţaţi personal în scris cu cel puţin
30 de zile până la data adunării.
Competenţa adunării generale:
a) Stabilirea direcţiilor de activitate a societăţii, aprobarea planurilor de lucru.
b) Introducerea unor modificări în statutul societăţii, aprobarea unui nou statut.
c) Alegerea şi revocarea membrilor consiliului de observatori ai S.A.
d) Aprobarea modului de remunerare a muncii şi a salariilor pentru membrii
comitetului de conducere, ai comisiei de revizie.
e) Crearea, reorganizarea şi lichidarea filialelor şi reprezentanţelor societăţii.
f) Aprobarea documentelor de uz intern ş.a.
Consiliul de observatori - controlează şi reglementează, în limita competenţei
sale, activitatea comitetului de conducere.
Dacă numărul mediu anual al lucrătorilor societăţii angajaţi prin contract de
muncă depăşeşte 200 oameni, 1/3 din componenţa consiliului o constituie
reprezentanţii aleşi de aceşti lucrători, indiferent de faptul că posedă sau nu acţiuni ale
societăţii date.
Comitetul de conducere - organ executiv al societăţii pe acţiuni, se subordonează
adunării generale şi consiliului de observatori. Conduce toate direcţiile de activitate ale
societăţii cu excepţia celora care ţin de competenţa exclusivă a adunării generale şi a
consiliului de observatori, organizează întocmirea şi păstrarea proceselor verbale ale
 14

adunării generale, ale şedinţelor comitetului de conducere, care trebuie prezentate la

prima cerere a acţionarilor pentru a lua cunoştinţă de ele.
Societăţile pe acţiuni prezintă anumite avantaje faţă de celelalte forme
organizatorico-juridice.
 Permite colectarea economiilor cetăţenilor şi convertirea acestora în capitaluri
investite în activitatea economică.
 Răspunderea fiecărui proprietar pentru datoriile societăţii este limitată la nivelul
capitalului propriu investit în afacere.
 Viaţa societăţii nu este afectată de pierderea unui acţionar.
 Permite atingerea unui volum apreciabil al capitalului.
Dezavantajele pe care le implică societăţile pe acţiuni:
 Este “impersonală“. Se lămureşte printr-un număr mare de acţionari.
 Procedurile care trebuie respectate la crearea şi pe parcursul dezvoltării societăţii
sunt complexe.
 Rapoartele şi declaraţiile către administraţia publică sunt complexe şi numeroase.

1.3.6. Întreprinderile de arendă

Relaţiile de arendă sunt stabilite de legea Republicii Moldova “Cu privire la
arendă“ (1992). Această lege stabileşte obiectele şi subiectele relaţiilor de arendă,
drepturile şi obligaţiile lor.
În relaţiile de arendă sunt participante 2 persoane - arendaşul şi arendatorul.
Arendatorul pe baza de contract posedă şi foloseşte contra plată bunuri ce
aparţin arendatorului.
De dreptul de a da bunuri în arendă beneficiază proprietarii - persoane fizice şi
juridice din Republica Moldova şi din alte state. Documentul de bază care
reglementează relaţiile dintre arendator şi arendaş este contractul de arendă. El se
încheie în scris pe un termen anumit, dar nu mai mare de 99 ani.
Plata pentru arendă se stabileşte în ansamblu pentru bunurile arendate sau
aparte, pentru fiecare obiect, în natură, în bani sau în ambele modalităţi.
Pe lângă plata de arendă, arendaşul plăteşte impozitele prevăzute de lege, dacă
legislaţia sau contractul nu le atribuie arendatorului.
Arendatorul are dreptul să dea în subarendă bunurile arendate sau o parte din
ele (cu excepţia pământurilor şi a resurselor naturale), dar cu consimţământul persoanei
care dă în arendă.
Darea în arendă a bunurilor nu atrage după sine transmiterea dreptului de
proprietate asupra acestor bunuri. Producţia ce s-a fabricat folosindu-se bunurile
arendate şi profitul adus la ea, precum şi bunurile dobândite din contul profitului obţinut
prin bunuri arendate, aparţin arendaşului, dacă contractul nu prevede altfel.
După expirarea termenului de contract sau la rezilierea lui, clădirile şi instalaţiile
ce nu pot fi mutate, construite pe teritoriul arendat din mijloacele arendaşului cu
permisiunea persoanei care dă în arendă, trec în proprietatea persoanei care dă în
arendă, dacă contractul nu prevede altfel.

1.3.7. Întreprinderile cooperative

Bazele juridice, economice şi sociale, precum şi condiţiile organizatorice ale
activităţii cooperativelor sunt stabilite de Legea Republicii Moldova “Cu privire la
cooperaţie” (1992).
 15

Întreprinderea cooperatistă (cooperativa) este o organizaţie a cetăţenilor asociaţi

benevol în calitate de membri pentru a desfăşura în comun o activitate de antreprenor
sau de altă natură pe baza bunurilor, ce-i aparţin cu drept de proprietate, a bunurilor
arendate sau primite în folosinţă, şi este recunoscută ca persoană juridică.
Membru al cooperativei poate fi orice cetăţean capabil al Republica Moldova,
care a atins vârsta de 16 ani.
Persoanele juridice nu pot fi membri ai cooperativei.
În cadrul sistemului cooperatist activează următoarele tipuri de cooperative: de
producţie, de consum şi mixte.
Cooperativele de producţie produc mărfuri, lucrări şi prestează servicii
întreprinderilor, cetăţenilor.
Cooperativele de consum satisfac necesităţile cetăţenilor în ceea ce priveşte
deservirea comercială şi socială, precum şi ale membrilor lor privind asigurarea cu
locuinţe, cu terenuri pentru grădinărit, cu garaje şi locuri de parcare a autoturismelor şi
privind prestarea serviciilor de ordin social-cultural şi de altă natură.
Cooperativele mixte îmbină activitatea de producţie cu cea de consum.
Averea cooperativei se formează din aportul sub formă de bani şi de bunuri al
membrilor ei din producţia cooperativei, provenite din vânzare acestei producţii, din
credite, din veniturile provenite din alte activităţi prevăzute de statutul cooperativei.
Colectivul de muncă al cooperativei este format din membrii cooperativei şi
persoane angajate în cooperativă prin contract.
Cooperativa se constituie de către cetăţeni (fondatori) pe principii benevole. În
cooperativă nu pot fi mai puţin de 3 participanţi.
Cooperativa activează în baza statului care se adoptă la adunarea generală.
Adunarea generală a cooperativei este organul ei superior de conducere şi care
alege pentru dirijarea activităţii curente un preşedinte sau un comitet de conducere.
Fiecare membru al cooperativei are un singur vot, indiferent de aportul lui patrimonial.
Cetăţenii care sunt angajaţi la cooperativă prin contract iau parte la adunarea
generală cu drept de vot consultativ.
În exxclusivitate în competenţa adunării generale sunt următoarele probleme:
 aprobarea statutului cooperativei, modificarea şi completarea lui;
 alegerea şi realegerea preşedintelui cooperativei, a comitetului de conducere şi a
comisiei de cenzori;
 aprobarea dărilor de seamă privind activitatea lor;
 aprobarea planurilor de activitate ale cooperativei;
 aprobarea modului de repartizare a veniturilor (a beneficiului);
 stabilirea tipurilor, mărimilor şi direcţiilor de utilizare a fondurilor şi a mijloacelor
disponibile ale cooperativei, examinarea chestiunilor privind formarea preţurilor;
 soluţionarea problemelor reorganizării şi încetării activităţii cooperativei.
Adunarea generală este deliberativă, dacă la ea sunt prezenţi cel puţin 2/3 din
numărul total al membrilor cooperativei.

1.3.8. Întreprinderea municipală

Ea se înfiinţează şi se dotează cu bunuri de organul de autoadministrare locală.
Este persoană juridică şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu întreg
patrimoniul lor.

1.3.9. Întreprinderile cu capital străin

 16

Investiţiile străine se pot constitui sub formă de:

a) valută liber convertibilă sau altă valută străină achiziţionată de către băncile din
Republica Moldova;
b) maşini, echipamente, inclusiv echipamente de birou;
c) drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale, inclusiv dreptul la proprietatea intelectuală.
Formele de efectuare a investiţiilor străine:
Investiţiile străine în Republica Moldova se efectuează prin:
a) înfiinţarea întreprinderilor, filialelor şi asociaţiilor acestora, fondate în comun cu
persoane fizice, juridice din Republica Moldova;
b) înfiinţarea întreprinderilor ce aparţin pe deplin investitorilor străini;
c) procurarea întreprinderilor în stadii de construcţie şi a celor care funcţionează, a
cotelor de participare în asemenea întreprinderi şi a altor hârtii de valoare;
d) vărsarea unor depuneri bancare cu destinaţie specială;
e) procurarea unor clădiri şi amenajări, precum şi a altor bunuri care, conform
legislaţiei Republicii Moldova, pot aparţine investitorilor străini cu drept de
proprietate;
f) dobândirea drepturilor de arendă, concesiuni şi asupra obiectelor proprietăţii
intelectuale.
În Republica Moldova pot fi înfiinţate întreprinderi cu investiţii străine sub formă
de întreprinderi mixte şi întreprinderi străine.
Întreprinderea mixtă - întreprinderea înfiinţată în conformitate cu legislaţia
Republicii Moldova, al cărei capital social este compus din investiţii străine, precum şi
investiţii ale persoanelor fizice şi juridice din Moldova.
Întreprinderea străină - întreprinderea înfiinţată conform legislaţiei din Republica
Moldova, al cărei capital social este compus numai din investiţiile străine.
Nu pot fi fondatori ai întreprinderilor mixte:
 persoanele cu capacitatea de exerciţiu limitată de lege sau de instanţa
judecătorească;
 persoanele, cărora prin instanţa judecătorească le este interzisă practicarea genului
respectiv de activitate;
 militarii, precum şi funcţionarii publici.
Cota valutei liber convertibile va constitui cel puţin 10% din investiţiile străine în
capitalul social al întreprinderii înfiinţate.
Fondatorii întreprinderilor cu investiţii străine sunt obligaţi să primească de la
organul de stat pentru protecţia mediului înconjurător şi de la serviciul sanitar-
epidemiologic avizele de expertiză privind securitatea tehnologiei subdiviziunii de
producţie ce se înfiinţează.
Posturile de conducere în organele administrative ale întreprinderii cu investiţii
străine pot fi deţinute de cetăţeni ai Republicii Moldova, cetăţeni străini, precum şi de
apatrizi.
Relaţiile de muncă în cadrul întreprinderilor cu investiţii străine se reglementează
de contractul colectiv încheiat de administraţia acestei întreprinderi cu lucrătorii ei şi de
contractele de muncă încheiate cu fiecare dintre aceşti lucrători. Poate fi prevăzută
plătirea salariului în valută străină.
 17

Întrebări de verificare

1. Ce reprezintă întreprinderea industrială abordată ca sistem?

2. Cu ce scop se efectuează clasificarea întreprinderilor?
3. Care sunt caracteristicile întreprinderilor clasificate după forma de
proprietate?
4. Numiţi cele mai importante criterii de clasificare a unităţilor economice.
5. Efectuaţi o analiză comparativă a întreprinderilor cu statut de persoană fizică.
6. Societatea cu răspundere limitată: avantajele şi dezavantajele.
7. Caracterizaţi hîrtiile de valori emise de către societăţile pe acţiuni.
8. Ce reprezintă structura organizatorică a societăţilor pe acţiuni?
9. Prin ce elemente se evidenţiază întreprinderile de arendă şi cooperativele?
10. Întreprinderile cu capital străin şi particularităţile lor.
 18

Capitolul 2. DIMENSIONAREA ÎNTREPRINDERILOR

§2.1. Definirea noţiunii de dimensionare a întreprinderii

Dimensiunea întreprinderii este un concept destul de controversat în
literatura de specialitate. Ea poate fi determinată prin mărimea factorilor de
producţie care participă la desfăşurarea procesului de producţie. Studiul
acestei probleme presupune definirea întreprinderilor mici, mijlocii, mari,
uniuni de întreprinderi şi analiza relaţiilor dintre micile şi marile
întreprinderi.
Primul şi cel mai facil criteriu folosit în această clasificare este
numărul de salariaţi. Cel mai facil, deoarece este o variabilă nesupusă
fluctuaţiilor monetare şi de aceea uşurează comparaţiile în timp şi în spaţiu.
În acest sens s-a adoptat o împărţire în trei grupe de întreprinderi, care
pentru Republica Moldova se prezintă astfel:
 mici, care folosesc până la 20 de salariaţi;
 mijlocii - între 20 şi 75 salariaţi;
 mari, care folosesc mai mult de 75 salariaţi.

Însă acest criteriu nu poate fi folosit fără rezerve pentru comparaţii

între întreprinderi aparţinând unor ramuri diverse de activitate. Astfel,
pentru industrie 300 salariaţi sunt un efectiv mediu, iar în domeniul
serviciilor acest efectiv corespunde marilor întreprinderi.
Un alt criteriu reprezintă cifra de afaceri. El poate fi utilizat în cazul
întreprinderilor din acelaşi sector de activitate.
Un al treilea criteriu este capitalul.
El se exprimă, fie prin capitalul financiar real, fie prin capitalul fix. În
primul caz se are în vedere fondurile proprii ale întreprinderii. Însă şi acest
criteriu variază în funcţie de specificul acestora şi nu poate fi folosit pentru
compararea întreprinderilor din domenii diferite de activitate.
Aceste criterii şi altele trebuie folosite combinat, pentru a primi o
imagine mai clară şi mai corectă asupra mărimii întreprinderii.

§2.2. Importanţa întreprinderilor mici în crearea economiei de

piaţă. Definirea micilor afaceri
Nu există în prezent o definiţie universală a micii afaceri în teoria
economică. Cu atât mai mult în practică, criteriile de apreciere a
dimensiunii afacerilor diferă semnificativ în funcţie de sectorul economiei şi
de la ţară la ţară.
The United States Small Business Administration (SBA) oferă
următoarele criterii pentru definirea micilor afaceri:
a) Întreprinderea este independent posedată şi operată:
 19

b) Nu este dominantă în ramura de activitate;

c) Dacă întreprinderea este încadrată în industria prelucrătoare, are mai puţin de
250 de angajaţi (cu toate că în unele cazuri numărul salariaţilor poate fi de
până la 1500);
d) În comerţul cu amănuntul: valoarea vânzărilor anuale 3.5-13.5 milioane dolari,
în funcţie de specificul magazinului. Dacă este un magazin universal sau
“supermarket” - valoarea vânzărilor este de 13,5 milioane dolari, iar pentru
magazinele specializate - 3,5 milioane dolari;
e) Sectorul serviciilor: încasările anuale între 3,5-14,5 milioane dolari. De
exemplu, pentru o firmă de produse informatice, valoarea încasărilor este de
12,5 milioane dolari;
f) Comerţul cu ridicata: numărul angajaţilor mai mic de 500 persoane;
g) Construcţii civile şi industriale: încasări anuale mai mici de 17 milioane dolari;
h) Industrie: numărul de angajaţi mai mic de 500; diferă totuşi de ramuri
industriale. De exemplu, în industria mobilei sub 500 de angajaţi, în construcţii
de maşini sub 750 angajaţi, în industria aeronautică - sub 1500 angajaţi;
i) Agricultura: încasări anuale sub 1 milion dolari.
Opinia curentă clarifică ca mică, afacerea în economia americană,
orice întreprindere care are mai puţin de 100 angajaţi. Ca formă juridică,
aproape toate micile afaceri existente în SUA sunt firme personale sau
parteneriale. În Franţa, nu există o delimitare între definiţia micii
întreprinderi şi definiţia întreprinderii mijlocii, acestea fiind caracterizate
împreună prin numărul de salariaţi - sub 800 şi cifra de afaceri anuală - sub
10 milioane FF.
Există totuşi o definiţie acceptată la nivel CEE, care apreciază ca mici
şi medii toate întreprinderile care au sub 500 angajaţi şi o cifră de afaceri
anuală sub 75 milioane EQ. De asemenea, un alt criteriu este participarea
unei firme mai mari în capitalul întreprinderii, care nu trebuie să fie mai
mare de 1/3. Pentru micile afaceri în Piaţa Comună se consideră ca fiind
definitoriu numărul de angajaţi care trebuie să fie mai mic de 500. Ca
formă juridică în Franţa majoritatea micilor afaceri sunt organizate pe baze
individuale şi de asociaţii individuale (60% din numărul total al
întreprinderilor existente). Dacă se iau în vedere şi întreprinderile de
mărime medie, forma juridică predominantă este societatea cu răspundere
limitată.
În Canada întreprinderile cu o cifră de afaceri mai mică de 2 milioane
dolari sunt clasificate ca fiind mici, în timp ce, o cifră de afaceri de până la
20 milioane dolari situează întreprinderea în categoria celor medii.
În Italia, sunt definite două categorii de mici afaceri: întreprinderi
minime (imprese minime) şi întreprinderi minore (imprese minori). Cele
minime trebuie să aibă o cifră de afaceri anuală mai mică de 18 milioane
lire. Pentru întreprinderile minore cifra de afaceri este de 360 milioane lire
 20

în cazul firmelor de servicii şi sub 1 miliarde de lire în celelalte domenii de

activitate.
În Germania, standardele sunt unice: 500 salariaţi şi o cifră de afaceri
de maximum 100 de milioane de mărci anuale.
După cum vedem, nu există o definiţie acceptată unanim a micilor
afaceri, deşi acest fapt are nu numai o importanţă teoretică ci şi una
practică. Astfel, o afacere trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru
a fi considerată mică şi implicit pentru a beneficia de serviciile
administraţiei micilor afaceri.
În Anglia la întreprinderea mică se raportează întreprinderile cu un
număr de personal de până la 200 de oameni. În industria prelucrătoare
ele constituie peste 90% din numărul total al unităţilor economice. În anii
'80 numărul firmelor mici creştea cu 5,9-9,7% pe an, în funcţie de regiune,
totodată lichidându-se anual 6,3-9,2% din întreprinderile mici. În anii '80 în
Anglia “autoocuparea” a crescut cu 60% în timp ce în 6 ani precedenţi ea a
scăzut cu 7%. Această creştere şi-o asumă conservatorii (M.Tatcher)
În România se consideră mică întreprinderea cu mai puţin de 200
salariaţi, cifra de afaceri anuală mai mică de 600 milioane lei, activele
balanţiere, până la 300 milioane lei.
Aici întreprinderile mici au cel puţin două din următoarele
caracteristici calitative:
 managementul este independent, managerul fiind, de regulă,
proprietarul firmei;
 capitalul este asigurat de o persoană sau câteva şi care sunt proprietarii
întreprinderii;
 aria geografică de activitate este în primul rând locală, chiar dacă piaţa
nu este neapărat locală;
 firma este mică în comparaţie cu concurenţii cei mai importanţi din
ramura respectivă.
Din punct de vedere economic, întreprinderile mici prezintă o serie de
avantaje:
1. O întreprindere mică poate mai uşor constitui punctul de pornire în
lansarea unui nou produs sau serviciu;
2. Întreprinderile mici pot prezenta avantaje faţă de cele mari atunci, când
se pune problema satisfacerii unor nevoi locale. Adesea, nevoile locale
au anumite particularităţi care nu ar putea fi satisfăcute suficient de o
mare întreprindere;
3. Mulţi consumatori sunt plictisiţi de produsele realizate în serii mari şi
preferă produsele de serie mică sau unicate, realizate de întreprinderile
mici;
4. În anumite domenii prestarea unor servicii de calitate presupune o
relaţie personală, de bună cunoaştere reciprocă între client şi
 21

producător. Acest moment de asemenea mai uşor poate fi realizat prin

intermediul întreprinderilor mici;
5. Întreprinderile mici oferă locuri de muncă, contribuind la soluţionarea
problemelor sociale pe care le creează inevitabil tranziţia la economia
de piaţă;
6. Întreprinderile mici sunt flexibile şi se acomodează repede la
conjunctura pieţei şi schimbările în însăşi producţie.
Totodată iniţierea unei afaceri presupune un şir de dezavantaje, pe
care deseori nu le iau în consideraţie întreprinzătorii atunci când pornesc
afacerea:
1. Deschiderea şi punerea pe picioare a unei afaceri nu oferă garanţia că
întreprinzătorul va obţine bani suficienţi pentru a supravieţui. În
momentul pornirii afacerii proprietarul are probleme financiare şi obligaţii.
Un venit regulat este incert şi proprietarul este ultimul care trebuie plătit.
2. Responsabilitatea completă. Chiar dacă nu este competent în domeniul
dat întreprinzătorul îşi asumă responsabilitatea de a lua decizii corecte.
3. Apariţia unor probleme fiziologice. Stresul impus de mersul afacerilor
poate determina apariţia unor probleme fiziologice ca: indigestii, dureri de
spate, ulcere, insomnii. Ele pot fi clasificate ca boli psihosomatice.
4. Riscul pierderii întregului capital investit. Rata de supravieţuire a
afacerilor mici este mică. Astfel după datele revistei engleze “ Economist”
la mijlocul anilor 80,40% din firmele mici rezistau pe piaţă numai 4 ani. În
Anglia peste 6 luni rămân 95% din întreprinderile mici, după un an 88%,
după 2 ani - 74%, iar după 10 ani - 31%.
5. Managementul inadecvat. Deseori, mai ales în perioada de debut şi
consolidare a afacerii, managerii-proprietari încearcă să realizeze funcţii
diversificate, care frecvent depăşesc sfera cunoştinţelor şi competenţelor
lor.
6. Insuficienţa capitalului disponibil, care restrânge simţitor posibilităţile
manageriale în privinţa menţinerii la nivelul echipamentelor şi
tehnologiilor specifice marilor întreprinderi.
7. Dificultăţi resimţite în faţa reglementărilor legislativ-normative şi a
procedurilor birocratice existente care, deseori, nu sunt diferenţiate
pentru marile întreprinderi şi pentru cele mici şi mijlocii.

§2.3. Susţinerea micilor afaceri în ţările cu economie avansată

Un deosebit interes prezintă pentru condiţiile noastre experienţa
susţinerii statale a afacerilor mici. Aşa în SUA este elaborat mecanismul de
stimulare financiar-creditară a întreprinderilor mici, inclusiv subvenţiile,
facilităţile fiscale şi amortizarea accelerată.
Facilităţile fiscale acordate întreprinderilor mici au început să se
elaboreze în SUA la începutul anilor '70. În 1978 au fost aprobate cotele
 22

reduse ale impozitelor pe proprietate, pentru întreprinderile mici cu un

venit anual care nu depăşeşte 100 mii dolari.
Din 1981 din beneficiul impozabil a fost exclusă o parte pentru
cercetările ştiinţifice (65%). Din 1986 au fost diferenţiate cotele de
impozitare a beneficiului. Pentru beneficiu până la 50 mii dolari cota de
impozitare constituie până la 15%, de la 50 la 75 mii - 25%, peste 75 mii
dolari - 34%. Pentru întreprinderile mici, cotele erau reduse şi constituiau
între 15-28%.
Un mijloc destul de eficient pentru stimularea micilor afaceri îl
prezintă sistemul contractelor de stat. În corespundere cu legea despre
micul business din 1978 în SUA întreprinderile mici aveau un acces facil la
contractele de stat cu un preţ de până la 10 mii dolari, dar din 1980 - până
la 25 mii dolari.
Franţa. Se oferă firmelor mici împrumuturi de stat pentru investiţiile
capitale, precum şi împrumuturi pe termen lung. Pe parcursul primilor 3 ani
de funcţionare a întreprinderilor mici, iar în unele cazuri şi în următorii doi
ani, sunt prevăzute facilităţi impozitare. Pe parcursul a 5 ani nu se
impozitează mijloacele care pot fi pierdute.
Există un program special de antrenare a managerilor din firmele
mici. Este prezent şi serviciul industrial pentru consultare în domeniul
managementului.
Japonia. Această ţară este cunoscută prin numărul impunător de
facilităţi impozitare pe care le oferă întreprinderile mici. Să le numim pe
cele mai importante:
 cota redusă a impozitului pe profit şi a impozitului permanent pentru
particulari;
 amortizarea accelerată, care constituie 14% din costul iniţial al
utilajului;
 este răspândit leasingul utilajului ce permite o asigurare tehnico-
materială mai bună a firmelor mici.

Anglia. Susţine programul inovaţional. Funcţionează sistemul

asigurării împrumuturilor, pe care le iau firmele mici. El este îndreptată
spre asigurarea creditelor bancare şi garantează rambursarea a 70% din
împrumuturile pe termen mediu (pe 2-7 ani).
O analiză a structurii pe ramuri din Marea Britanie, din punct de
vedere al contribuţiei firmelor mici la procesul inovativ ne conduc la
clasificarea ramurilor industriale în două grupe distincte. Prima grupă
cuprinde ramurile în care firmele mici au o contribuţie redusă la procesul
inovativ: industria autovehiculelor, industria coloranţilor şi vopselelor,
industria farmaceutică, industria cimentului etc. În această grupă firmele
 23

mici contribuie cu puţin peste 1 la sută din totalul inovaţiilor. Cea de a doua
grupă cuprinde ramurile industriale în care micile firme au o contribuţie
relativ semnificativă la procesul inovativ. Aceste ramuri sunt: industria
electronică, industria textilă şi a covoarelor, industria pielăriei şi a
încălţămintei. În această grupă contribuţia firmelor mici la procesul inovativ
este de circa 16%, iar contribuţia la realizarea produsului net 20%.
Germania. Funcţionează sistema de asigurări ale creditelor, care pe
o perioadă de 15-23 de ani garantează băncilor comerciale rambursarea a
80% din împrumuturi. Sistemul impozitar conţine multe facilităţi pentru
afacerile mici. Societăţile cu responsabilitate limitată sunt eliberate de
impozitul corporativ. Este redus impozitul comercial pe producţia realizată.
Este introdus impozitul redus şi asupra venitului acelor firme, care din
oarecare motive suferă pierderi. Amortizarea accelerată în ţară constituie
10% din preţul de realizare. Există de asemenea şi privilegii la moştenirea
firmelor mici. Această listă poate fi prelungită, dar şi ceea ce am expus e
destul pentru a face o închipuire despre faptul cum statul contribuie la
înflorirea micului business.
Danemarca. În scopul de a se acorda împrumuturi ÎMM în condiţii
favorabile, s-a încheiat o convenţie între Ministerul Industriei şi o instituţie
financiară specializată semiguvernamentală, care prevede crearea unui
depozit al statului pe lângă instituţia respectivă. În cadrul unui program de
garantare a împrumuturilor acordate pentru noi activităţi ale ÎMM, statul
acordă garanţia sa pentru împrumuturile ce vizează sectoarele
manufacturilor, al construcţiilor şi al serviciilor.
Olanda. A fost creat un “mecanism de finanţare” destinat să
furnizeze ÎMM capitaluri cu risc ridicat, acest ajutor acordându-se în funcţie
de importanţa întreprinderilor în structura industrială, de viabilitatea lor
economică şi de absenţa altor posibilităţi de finanţare. Mecanismul de
finanţare reprezintă un parteneriat între sectorul public şi cel privat, ale
căror contribuţii sunt de, 20% şi respectiv: 80% şi funcţionează în condiţiile
pieţei [19 p. 31].

§2.4. Dezvoltarea micului business în Republica Moldova

Perioada de tranziţie la economia de piaţă abordează toate structurile
noi de gospodărie, lărgind sectorul de activitate a antreprenoriatului şi
majorând cota producţiei şi serviciilor în sectorul nestatal.
Crearea şi dezvoltarea micului business poate contribui la depăşirea
tendinţelor monopoliste în economie, la formarea structurii eficiente de
piaţă.
 24

Experienţa ţărilor avansate din punct de vedere economic, analizată

în paragraful precedent, indică că prerogativa principală de dezvoltare şi
funcţionare a întreprinderilor mici este crearea sistemului de susţinere
statală a întreprinderilor mici.
Conform Legii Republicii Moldova privind protecţia şi susţinerea
micului business drept criteriu de atribuire a întreprinderilor către agenţii
micului business în Republica Moldova serveşte numărul de personal, de la
1 la 75 de oameni, făcându-se o diferenţiere de la 1 la 19 -
microîntreprindere, de la 20 la 75 oameni - întreprinderi mici. Conform
datelor statistice (care sunt destul de diferite în diferite surse) în Republica
Moldova 85% din agenţii economici se atribuie micilor afaceri. Însă
neţinând cont de numărul atât de impunător şi ponderea însemnată în
activitatea economică, aportul lor la crearea PIB este foarte mic. În micul
business lucrează numai aproximativ 8% din populaţia ocupată, dar în
costul fondurilor fixe productive şi mijloacelor circulante ponderea lor nu
depăşeşte 4%. Predomină afacerile de intermediere şi comerţ.
În sfera de producere întreprinderile mici constituie o parte
considerabilă în raport cantitativ 72,6% din numărul total de întreprinderi
de producere din Republica Moldova. Întrucât nu toate întreprinderile mici
înregistrate funcţionau cu profit, iar altele nici nu şi-au început activitatea
de producere, în anul 1993 lor le reveneau doar 3,5% din profitul obţinut în
industria Republicii Moldova sau 1,5% din profitul de bilanţ al economiei
naţionale a ţării.
Legea privind susţinerea şi protecţia micului business a fost adoptată
la 20 mai 1994 şi stabileşte bazele juridice, economice şi organizatorice ale
dezvoltării, susţinerii şi protecţiei microîntreprinderilor şi întreprinderilor
mici, bazate pe proprietate nestatală.
Nu se raportează la microîntreprinderi şi nici la întreprinderi mici şi nu
se bucură de susţinerea statului unitatea economică:
a) ce deţine, conform avizului organului de stat care efectuează
reglementarea antimonopol, o situaţie dominantă pe piaţa internă de
mărfuri;
b) create din cote de participare, dacă partea comună a fondatorilor care nu
se încadrează în categoria de agenţi ai micului business, depăşeşte 35% în
capitalul lui statutar;
c) care în perioada de gestiune a depăşit numărul mediu anual de salariaţi
stabilit (respectiv 1-19, 20-75).
Direcţiile principale ale susţinerii de către stat a micului business:
a) sprijinul financiar şi economic, acordat sub formă de credite preferenţiale
şi subvenţii, de înlesniri fiscale, privilegii vamale;
b) sprijinul tehnico-material în fabricarea producţiei pentru necesităţile
statului;
 25

c) sprijinul în comercializarea producţiei, efectuat prin încheierea contractelor

de livrare a acesteia pentru necesităţile statului;
d) ajutorul organizatoric, ce cuprinde simplificarea procedurii de înregistrare a
activităţii micului business, la pregătirea şi perfecţionarea specialiştilor
(inclusiv peste hotare), servicii de informaţii şi consultaţii pentru aceşti
agenţi.

Privilegiile vamale la import şi export.

Agenţii micului business sunt impuşi pe un termen de 3 ani de la data
înregistrării lor la o taxă vamală în proporţie de 50% faţă de taxele de bază
stabilite la materia primă, materiale, utilaj, tehnologii importate pentru
propria producţie, precum şi la exportul de mărfuri fabricate de ei.
Înregistrarea de stat. Agenţii micului business se înscriu la Camera
Înregistrării de Stat de pe lângă Ministerul justiţiei în baza unei fişe de
înregistrare de model stabilit, prezentată personal sau expediată prin poştă.
Protecţia micului business. Statul garantează tuturor agenţilor
micului business apărarea drepturilor şi intereselor legitime în condiţiile
legislaţiei în vigoare. În cazul adaptării unor noi acte legislative care vor
schimba condiţiile de activitate ale agenţilor micului business constituiţi
până la adoptarea acestor acte, ei au dreptul ca în decursul a 5 ani să
activeze în condiţiile legislative, în vigoare la data înfiinţării lor.
Promovarea politicii statului şi coordonarea activităţii în domeniul
susţinerii şi protecţiei micului business sunt efectuate de către Fondul
pentru susţinerea antreprenoriatului şi dezvoltarea micului business, care
acumulează şi acordă mijloace băneşti agenţilor micului business.
Sursele de formare a mijloacelor Fondului sunt:
a) mijloacele fondului de rezervă al Guvernului;
b) mijloacele obţinute de la asistenţă internaţională;
c) vărsămintele benevole şi donaţiile de binefacere ale persoanelor fizice şi
juridice (inclusiv străine). Pentru agenţii economici care alocă Fondului
bani nu se impozitează profitul în mărime de cel mult 1% din profitul
imposibil).
d) dobânzile bancare pentru utilizarea mijloacelor temporar disponibile ale
Fondului;
e) venitul din activitatea proprie;
f) alte surse ce nu contravin legislaţiei în vigoare.
Susţinerea nestatală.
Statul stimulează încheierea contractelor pe termen lung între m/i şi
î/m, bazate pe proprietatea privată şi agenţii micului business, care
stipulează, pe lângă alte condiţii, şi dreptul agenţilor de a obţine licenţe
pentru fabricarea producţiei şi vânzarea ei cu marca de comerţ a acestor
întreprinderi.
 26

§2.5. Uniuni de întreprinderi

În economia de piaţă sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii ocupă un
loc bine definit. Este indiscutabil rolul întreprinderilor mici în crearea
locurilor de muncă, în stimularea creşterii economice şi asigurarea
stabilităţii economico-sociale.
Aceasta nu înseamnă o pledoare în sine pentru întreprinderile mici
sau ca o alternativă a acestora la marile întreprinderi industriale.
Întreprinderile mari prezintă importante avantaje şi deţin o poziţie de
neînlocuit în economia modernă.
În economia de piaţă convieţuiesc alături de întreprinderi şi uniuni de
întreprinderi.
Uniunile de întreprinderi se prezintă ca un grup constituit dintr-un
ansamblu de întreprinderi ale căror decizii principale şi orientări strategice
sunt coordonate de acelaşi centru de decizie.
Legea Republicii Moldova “Cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi”
prevede că întreprinderile independente din punct de vedere juridic sunt
considerate conexe în următoarele cazuri:
1) când una dintre întreprinderi participă la completarea capitalului
statutar sau a patrimoniului altei întreprinderi;
2) când întreprinderile au obligaţii reciproce legalizate prin contractul de
antreprenoriat comun;
3) când întreprinderile îşi subordonează conducerea organelor comune
speciale create, care centralizează executarea unei sau mai multor
funcţii de administrare.
În funcţie de caracterul dependenţei reciproce a întreprinderilor
conexe, uniunile pot fi formate sub felurite forme.
Concern - o formă de asociere, ce se caracterizează prin unitatea
proprietăţii şi a controlului. Întreprinderile ce fac parte din concern nu sunt
independente. Ele elaborează ciclul complex de elaborare, producere şi
realizare a producţiei finite.
Consorţiu - una din formele de asociere juridico-organizatorică a
partenerilor, create, de regulă, pentru realizarea unor proiecte de mari
proporţii, care din motive financiare, comerciale, tehnice sau din alte
motive necesită unirea eforturilor a câtorva parteneri. Participanţi la
consorţiu pot fi atât organizaţiile particulare, cît şi cele de stat, precum şi
state întregi. Participanţii la consorţiu îşi păstrează independenţa deplină.
Conducerii, pe care o aleg în comun, ei i se supun numai atunci când
activitatea este îndreptată spre realizarea scopurilor consorţiului.
Asociaţia - reprezintă o grupare de întreprinderi reunite pentru-n
interes comun şi pe baza liberei iniţiative. Ea constituie o formă de
organizare a utilizării în comun a tuturor factorilor de producţie aflaţi în
 27

proprietate sau a unei părţi a acestora în vederea satisfacerii în condiţii mai

bune a cerinţelor de bunuri şi servicii ale populaţiei, prin folosirea eficientă
a resurselor de materii prime şi materiale, precum şi prin creşterea gradului
de utilizare a resurselor de muncă.
Asociaţiile pot fi: a) de producţie, se creează pentru fabricarea
producţiei şi constau din câteva verigi conducătoare; b) de producţie
ştiinţifică - pentru elaborarea şi fabricarea în perioadă scurtă de timp a
complexurilor de utilaje; c) tehnice şi de producţie - în frunte se află o
organizaţie de producere.
Societăţile de holding. Funcţia principală constă în deţinerea
participaţiilor financiare în alte întreprinderi cu scopul de a controla
activitatea acestora, fără să-şi asume ea însăşi exploataţia. Deci, holdingul
are o vocaţie pur financiară, urmărind valorificarea capitalului investit.
Un holding este compus din:
 o societate-mamă,
 una sau mai multe societăţi filiale,
 una sau mai multe societăţi subfiliale,
 una sau mai multe participaţii,
 una sau mai multe societăţi “aliate”.
Societatea-mamă are următoarele caracteristici:
 capitalul său nu este deţinut în proporţie mai mare de 50% de o altă
societate,
 posedă participaţii de peste 50% în una sau mai multe societăţi.
Societăţi filiale - au capitalul deţinut în proporţie de peste 50% de
către societatea-mamă.
Societăţi subfiliale - sunt controlate în proporţie de peste 50% de
către filiale.
Participaţiile - sunt inferioare proporţiei de 50% şi ele pot oferi
holdingului posibilitatea de a controla societăţile cu capital dispersat.
Societăţile aliate - au relaţii tehnice (subfurnitură), comerciale
(franchising sau financiare) al holdingului.
Uniunile de întreprinderi prezintă unele avantaje.
1. Uniunile dau posibilitate unui număr mic de întreprinderi să
controleze o mare parte a mijloacelor de producţie şi să beneficieze de o
parte importantă a rezultatelor financiare.
Dezavantajele: se referă la unele efecte nefavorabile ale
concentrării şi o anumită vulnerabilitate financiară.

Relaţiile între micile şi marile întreprinderi

Întreprinderile indiferent de mărime, nu pot funcţiona izolat, ele
trebuie să coopereze în plan financiar, comercial sau tehnic.
 28

Există următoarele forme de parteneriat între micile şi marile

întreprinderi:
a) parteneriat financiar, se exprimă sub formă de:
 ajutor de capital, acordat de o întreprindere mare uneia mici cu
scopul de a demara,
 credite de echipament.
b) parteneriat tehnologic. Se manifestă prin ajutorul acordat sub
forma punerii la dispoziţia altor întreprinderi laboratoarele sale.
c) parteneriat-roire. Constă în a incita salariaţii să-şi creeze propriile
întreprinderi dându-le ajutorul tehnico-financiar tehnic şi de altă
natură, de care acestea au nevoie.
Dacă aceste bunuri sunt utilizate în alte scopuri, întreprinderea în
cursul primilor trei ani va achita taxele vamale în întregime, inclusiv
dobânda bancară aferentă.

1) Facilităţi acordate de stat:

Valorile materiale prevăzute în calitate de bunuri ce constituie aportul
la formarea şi majorarea capitalului social al întreprinderii sunt scutite de
taxele vamale.
Dacă aceste bunuri sunt utilizate în alte scopuri, întreprinderea în
cursul primilor 3 ani va achita taxele vamale în întregime, inclusiv dobânda
bancară aferentă.
2) Facilităţi vamale la importuri şi exporturi.
Întreprinderea cu investiţii străine se scuteşte de plata taxelor vamale
pentru aceste bunuri importate pentru a fi folosite la fabricarea articolelor
pentru export.

3) Scutirea de impozitul pe profit.

După formarea capitalului social şi declararea primului profit
întreprinderea cu investiţii străine va beneficia de o reducere de 50% a
impozitului pe profit pe o perioadă de 5 ani, fiind scutite de vînzarea
obligatorie a încasărilor în valută străină.
Aceste facilităţi se extind asupra întreprinderilor, în al căror capital
social investiţiile străine depăşesc 250 mln. dolari SUA şi ale căror încasări
din comercializarea producţiei proprii constituie mai mult de 50% din
venituri.
Rambursarea % cu care a fost redus impozitul întreprinderii se
prevede numai în cazul constatării unor falsificări operate în scopul obţinerii
acestor facilităţi.
Investitorilor străini li se acordă şi concesiuni (modalitate juridică,
prin care activităţi sau bunuri ale statului sunt date pe timp îndelungat în
 29

posesia, folosinţa şi exploatarea unei persoane fizice sau juridice contra

unui preţ-revedenţă).
Termenul de transmitere în concesiune nu va depăşi 50 de ani.

Întrebări pentru verificare

1. Ce criterii se utilizează în dimensionarea întreprinderilor?

2. Criterii de definire a micilor afaceri.
3. Importanţa micilor afaceri.
4. Avantajele şi dezavantajele micilor afaceri.
5. Prin ce se manifestă susţinerea micilor afaceri în ţările cu economie avansată?
6. Definiţi micul business pentru Republica Moldova. Cum se manifestă
susţinerea statală?
7. Ce reprezintă uniunile de întreprinderi şi care sunt principalele forme?
8. Caracterizaţi societăţile de tip holding.
9. Cum se manifestă relaţiile între micile şi marile întreprinderi?
10. Caracterizaţi evoluţia micului business în Republica Moldova.
Capitolul 3. STRUCTURA DE PRODUCŢIE A ÎNTREPRINDERII

§3.1. Procesul de producţie-noţiuni, structura

Întreprinderea industrială are ca funcţiune de bază fabricarea
bunurilor materiale care se realizează prin desfăşurarea procesului de
producţie.
Activitatea de producţie constă în obţinerea de către om a unor
bunuri din natură sau prelucrarea acestora şi a materiilor prime din
agricultură în vederea obţinerii unor produse utile societăţii, folosind în
acest scop un sistem de mijloace de muncă.
Activitatea de producţie se realizează prin intermediul procesului de
producţie.
Definirea completă a procesului de producţie, necesită caracterizarea
lui atât sub raport social-economic, cât şi sub raport tehnico-material.
Aceasta este determinată de faptul că în procesul de producţie oamenii nu
acţionează numai asupra obiectului muncii, ci şi unii asupra altora. Ei
produc cooperând într-un fel anumit şi schimbând între ei activităţile lor.
Sub raport tehnico-material, procesul de producţie reprezintă un
proces de unire a muncii vii cu mijloacele de producţie.

O trăsătură esenţială a procesului de producţie constituie caracterul

conştient al activităţii omului. Pornind de la elementele caracteristice sus-
numite se poate determina procesul de producţie prin totalitatea
acţiunilor conştiente ale oamenilor muncii îndreptate cu ajutorul mijloacelor
 30

de muncă asupra obiectelor muncii şi a proceselor naturale în vederea

transformării lor în bunuri materiale necesare societăţii.

Procesul de producţie reprezintă unitatea organică a două procese:

procesul tehnologic şi procesul de muncă. Conţinutul principal al procesului
de producţie îl formează procesele de muncă, adică acţiunea
executantului cu ajutorul uneltelor de muncă asupra obiectelor muncii în
vederea transformării lor în bunuri materiale sau îndeplinirea unei funcţii în
sfera neproductivă. Procesul tehnologic reprezintă transformarea directă
cantitativă şi calitativă a obiectelor muncii în produse finite.
În anumite ramuri industriale procesul de producţie mai include şi
acţiunea unor procese naturale, în cadrul cărora obiectele muncii sunt
supuse unor transformări fizice sau chimice sub acţiunea factorilor naturali,
procesele de muncă oprindu-se complet sau parţial.
În aşa fel procesul de producţie are nevoie de trei componente:
obiectele de muncă (materia primă), mijloacele de muncă şi însăşi munca.

§3.2. Clasificarea proceselor de producţie

Multitudinea proceselor de producţie determină necesitatea unei
clasificări.
Clasificarea procesului de producţie poate fi efectuată după diferite
criterii:
1. În raport cu modul cum se participă la obţinerea produsului finit.
 procese de bază
 procese auxiliare
 procese de servire.

Procese de producţie de bază - constituie conţinutul principal al

proceselor de producţie şi include acele procese ce au ca scop
transformarea materii prime în produse finite, care constituie obiectul
activităţii de bază al întreprinderii.

De exemplu: procesele de filat, ţesut ş.a.

Aceste procese la rândul lor, pot fi grupate în trei categorii:
1) procese de bază pregătitoare sunt acelea care presupun executarea
unor operaţii ce au drept scop pregătirea materialelor sau asigurarea
pieselor sau semifabricatelor necesare în vederea prelucrării propriu-
zise;
2) procese de bază prelucrătoare includ acelea care asigură efectuarea
operaţiilor de prelucrare propriu-zisă a materiilor prime şi a materiilor
în vederea obţinerii produselor finite.
 31

3) procese de bază de finisare sau montaj. Aici se includ toate

procesele care asigură obţinerea în formă finală a produselor, cum
sunt procesele de asamblare a pieselor şi subansamblelor în
produsele de finisare din industria textilă (vopsit, călcat etc.).

Procesele auxiliare sunt acele procese, care nu contribuie în mod

nemijlocit la transformarea materiilor prime în produse finite, dar cu
ajutorul lor se creează condiţiile tehnico-materiale necesare desfăşurării
normale a proceselor de bază (De ex.: procesele de obţinere a sculelor, de
producere a energiei, de executare a reparaţiilor ş.a.).

Procesele de servire sunt acele procese, care asigură condiţiile

necesare derulării corespunzătoare a proceselor de bază şi auxiliare din
cadrul întreprinderii. (De ex.: procesele de transport intern, de depozitare
ş.a.).
2. În raport cu modul în care se execută procesele de producţie se
disting:
a) Procese manuale, adică acelea la care muncitorul acţionează direct
sau cu ajutorul sculelor asupra obiectelor muncii pentru a le
transforma în produse finite.
b) Procese manual-mecanice - se caracterizează prin faptul că o parte
din procese se execută manual, iar o altă parte mecanizat.
c) Procese mecanice - se caracterizează prin faptul că operaţiile prin
care se concretizează procesele se efectuează mecanizat. Muncitorul
conduce în mod direct diferite maşini şi utilaje (De ex.: procesele de
aşchiere, de filare, de ţesut ş.a.).
d) Procese automate - acea categorie de procese de producţie care se
efectuează cu ajutorul unor maşini, utilaje sau instalaţii automatizate,
muncitorii având doar rolul de a urmări şi supraveghea funcţionarea
acestora.
e) Procesele de aparatură - acele procese care se efectuează în vase şi
alte instalaţii capsulate prevăzute cu anumite mecanisme care
formează aparatura de măsură şi control.
În cadrul ultimei pot avea loc reacţii chimice (oxidare, sulfonare),
procese fizice - evaporarea, cristalizarea, uscarea, procese termochimice şi
electrochimice.
3. În raport cu modul de obţinere a produselor finite din materia primă.
a) Directe. Se caracterizează prin faptul că produsul finit se obţine ca
urmare a efectuării unor operaţii succesive asupra aceleaşi materii
prime (De ex.: din sfecla de zahăr se obţine zahărul ş.a.).
 32

b) Sintetice. Se caracterizează prin faptul că produsul finit se obţine ca

urmare a folosirii mai multor feluri de materii prime, care după
diferite prelucrări succesive necesită operaţii de asamblare sau
montaj (De ex.: în industria constructoare de maşini ş.a.).
c) Analitice. Se caracterizează prin faptul că dintr-un singur fel de
materie primă se obţine o gamă variată de produse (De ex.: cele din
industria chimică, petrochimică ş.a.).
4. În raport cu gradul de periodicitate al desfăşurării în timp a proceselor
de producţie:
a) Procese ciclice - au un caracter repetitiv, ciclic după anumite
intervale de timp regulate.
b) Procese neciclice - se efectuează o singură dată, repetarea lor
putându-se efectua numai cu caracter întâmplător în producţia de
unicate ş.a.
5. În raport cu natura tehnologică a operaţiilor efectuate, se disting:
a) Procese chimice - se efectuează în instalaţii capsulate, procesele de
transformare din materii prime în produse finite având loc prin
efectuarea unor reacţii chimice, termochimice sau electrochimice.
b) Procese de schimbare a formei - se folosesc unele maşini sau
agregate pentru schimbarea configuraţiei sau a formei. De ex.
procesele de strunjire, găurire, frezare ş.a.
c) Procese de asamblare - sunt acele procese care asigură reunirea
diferitelor materiale, piese etc. (De ex.: procesele de sudură, lipire
ş.a.).
d) Procesele de transport - asigură deplasarea diferitelor materiale
sau produse dintr-un loc în altul în interiorul întreprinderii.
6. În raport cu felul materiei prime:
a) procese de producţie extractive; Ele nu au materii prime, ci
numai obiecte ale muncii (cărbune, lemn etc.); Ele nu au valoare,
pentru că în starea în care se află ele în natură nu s-a cheltuit muncă
omenească pentru producerea lor, nici valoare de întrebuinţare,
deoarece în forma în care se află în natură ele nu pot fi folosite de
om.
b) procese de producţie prelucrătoare; Ele se caracterizează prin
faptul că au ca obiect prelucrarea materiei prime provenite din
industria extractivă şi prelucrarea industrială a produselor agricole.

§3.3. Structura de producţie: definire, noţiuni, verigile

componente.
Structura de producţie exprimă forma organizatorică de desfăşurare
a procesului de producţie şi reprezintă numărul şi componenţa verigilor de
 33

producţie, control şi cercetare, modul de construire şi organizare internă şi

legăturile de cooperare dintre acestea pe linia realizării procesului de
producţie.
Verigi ale structurii de producţie sunt considerate:
 locul de muncă;
 sectoare de producţie;
 ateliere de producţie;
 secţii de producţii;
 laboratoare de analiză, control şi cercetare;
 uzine, fabrici şi alte unităţi similare fără personalitate
juridică.
În cadrul organizării unităţilor de producţie veriga structurală de bază
o constituie locul de muncă.

Locul de muncă este acea parte a suprafeţei de producţie a unui

atelier, sector sau a unei secţii, dotate cu utilaj şi echipament tehnic
corespunzător, destinate executării anumitor operaţii în vederea obţinerii
producţiei sau a deservirii procesului de producţie.
Un loc de muncă poate fi universal - când în cadrul lui se execută un
tip de operaţie la o mare varietate de produse sau specializat, - când se
execută o operaţie la un fel de produs sau piesă în mod repetat.
În cadrul secţiilor de producţie sau atelierelor se pot constitui
sectoare de producţie, care reprezintă acea subunitate delimitată sub
raport teritorial unde se execută un anumit tip de operaţie tehnologică sau
o succesiune de operaţii legate de fabricaţia unei piese sau părţi de produs.

Atelierul de producţie poate fi constituit ca verigă independentă

sau ca parte componentă a unei secţii. Ca verigă independentă,
caracteristicile tehnico-productive şi cele organizatorico-administrative sunt
similare secţiei, diferind volumul de muncă.
Atelierul ca verigă componentă a secţiei reprezintă acea verigă
structurală, în cadrul căreia se execută fie aceeaşi activitate sub raport
tehnologic, fie anumite operaţii succesive necesitate de executarea unui
produs sau a unei piese.

Prin secţia de producţie se înţelege o verigă structurală

determinată tehnic-productiv şi organizatoric-administrativ, în cadrul căreia
se execută un produs sau o parte a acestuia sau se desfăşoară un anumit
stadiu al procesului tehnologic.
 34

Se creează pentru conducerea unitară a activităţilor legate

tehnologic, când volumul de muncă necesită cel puţin trei ateliere de
producţie.
După rolul pe care îl au în procesul de fabricaţie a produselor finite,
într-o întreprindere, verigile de producţie pot fi:
 de bază;
 auxiliare;
 de servire.

Verigile de bază sunt acelea, în cadrul cărora se desfăşoară

procesului de producţie, din care rezultă produse şi lucrări ce formează
obiectul specific de activitate al unei întreprinderi.

În verigile auxiliare se desfăşoară procese de producţie finalizate în

produse şi lucrări care nu constituie obiectul activităţii specializate a
întreprinderii, dar sunt indispensabile desfăşurării activităţii în verigile de
bază: producţia sculelor, diferitelor forme de energie ş.a..

În unităţile de servire se desfăşoară procese ce au ca obiect

prestarea unor servicii necesare desfăşurării producţiei de bază şi auxiliare,
transportul ş.a.
Alături de aceste verigi de producţie în unele întreprinderi sunt
organizate secţii sau ateliere anexe, scopul lor este prelucrarea şi
valorificarea deşeurilor.
În structura de producţie a unor întreprinderi se constituie şi
laboratoare de control şi cercetare, dacă volumul de muncă al acestora
necesită cel puţin cinci persoane.
În cadrul acestor unităţi structurale se execută analiză, probe,
măsurători pentru determinarea calităţii materiilor prime produselor sau
diferite lucrări cu caracter de studiu sau cercetare.

§3.4. Tipuri de structuri de producţie

Funcţionarea în condiţii de eficienţă economică maximă a unei
întreprinderi industriale necesită adaptarea tipului optim de structură de
producţie în raport cu particularităţile pe care le prezintă.
În dependenţă de principiul adoptat de organizare a verigilor de
producţie de bază ale unei întreprinderi se cunosc 3 tipuri de structură de
producţie:
 structură de tip tehnologic;
 structură de tip pe obiecte;
 structură de tip mixt.
 35

Structura tehnologică, având la baza organizării verigilor structurale

principiul tehnologic, se caracterizează prin specializarea secţiilor şi
întreprinderilor în executarea unor faze ale procesului tehnologic. Produsul
finit se obţine ca urmare a prelucrării succesive în mai multe secţii de
producţie. Se foloseşte la întreprinderile cu producţie individuală şi de serie
mică.

Întreprindere
constructoare de maşini

Secţia de turnătorie Secţia de forjă Secţia de prelucrări Secţia de montaj

(produsele A,B,C) (produsele A,B,C) mecanice (produsele A,B,C)
(produsele A,B,C)

Figura 2 Tip de structură tehnologică

Avantajele: a) Asigură fabricarea unei nomenclaturi variate de
produse; b) Permite o folosire raţională a utilajelor printr-o încărcare
completă; c) Creează condiţii pentru folosirea optimă a muncitorilor care au
o astfel de calificare încât să poată executa un tip de operaţie la o
diversitate de produse.
Dezavantajele: a) Necesită un volum sporit de transporturi interne
ca urmare a amplasării utilajelor pe grupe omogene de maşini; b) Cresc
întreruperile în funcţionarea utilajelor pe seama timpilor de reglare şi
necesitatea trecerii de la fabricarea unui produs la fabricarea altui produs;
c) Nu permite organizarea producţiei în flux.
Structura pe obiect este caracteristică întreprinderilor la care secţiile
şi atelierele de producţie sunt specializate în executarea unor produse,
părţi componente sau grupe de produse în totalitatea operaţiilor de
fabricare a lor, iar organizarea este făcută după principiul pe obiect sau pe
produs.
Acest tip de structură este caracteristic întreprinderilor cu producţie
de serie mare şi de masă.
 36

Întreprindere
constructoare de maşini

Secţia pentru fabricarea Secţia pentru fabricarea Secţia pentru fabricarea

produsului A produsului B produsului C

TA FA TB FB TC FC

PMA MA PMB MB PMC MC

Unde: T - secţia de turnătorie, F - secţia de forjă, PM - secţia de prelucrări

mecanice, M - secţia montaj
Figura 3 Tip de structură pe obiect
Avantajele: a) asigură organizarea producţiei în flux în cadrul
secţiilor de producţie; b) permite o adâncire continuă a specializării
producţiei; c) creează condiţiile necesare pentru introducerea tehnicii noi
prin folosirea unor tehnologii perfecţionate, introducerea mecanizării şi
automatizării; d) permite specializarea cadrelor şi creşterea calificării lor; e)
asigură creşterea productivităţii muncii, reducerea ciclului de producţie şi a
costurilor de producţie.

Dezavantajele: a) are o flexibilitate redusă, schimbarea structurii

sortimentului necesitând reorganizarea secţiilor de producţie, ceea ce
determină întreruperi în folosirea utilajelor, a forţei de muncă ş.a.; b)
schimbarea structurii sortimentului poate duce la folosirea unor utilaje în
mod incomplet.
Structura de producţie de tip mixt se caracterizează prin faptul că
organizarea secţiilor de producţie se face după principiul mixt, o parte a
unităţilor de producţie organizându-se după principiul pe obiecte, iar altă
parte după principiul tehnologic.
Acest tip de structură este folosit în mod eficient la întreprinderile
care fabrică o producţie de serie mică şi mijlocie.

Întreprindere
constructoare de maşini

Secţia de Secţia de forjă Secţia pentru Secţia pentru Secţia pentru

turnătorie (produsele fabricarea fabricarea fabricarea
(produsele A,B,C) produsului A produsului B produsului C
A,B,C)

PMA MA PMB MB PMC MC

 37

Figura 4 Tip de structură mixtă

Avantajele: a) permite fabricarea unei nomenclaturi variate de

produse, în condiţiile folosirii organizării producţiei în flux; b) asigură o
flexibilitate sporită a întreprinderilor în trecerea la fabricarea unor noi
produse; c) creează condiţii pentru specializarea unor secţii în fabricarea
anumitor produse, asigurând prin aceasta creşterea productivităţii muncii şi
reducerea costurilor de producţie.

Dezavantajele: datorită organizării secţiilor de producţie după

principiul tehnologic, volumul transportului în aceste secţii se menţine
ridicat, având loc întreruperi în fabricaţia produselor şi mărind astfel durata
ciclului de producţie.

§3.5. Căile de perfecţionare a structurii de producţie

1. Creşterea ponderii unităţilor de producţie (secţii, ateliere) specializate,
organizate după principiul obiectului de fabricare, în totalul unităţilor de
producţie ale întreprinderii. Prin aceasta se creează condiţii optime
pentru generalizarea introducerii în întreprindere a metodelor
superioare de organizare a producţiei în flux.
2. Asigurarea adâncirii specializării producţiei şi extinderea relaţiilor de
cooperare.
3. Optimizarea gradului de mărire a unităţilor de producţie şi asigurarea
proporţionalităţii între capacităţile de producţie ale acestora.
4. Sistematizarea întreprinderii. Folosirea acestei căi trebuie să ducă la
îmbunătăţirea, cât e posibil, a planului general de organizare a
întreprinderii, pe linia aplicării cerinţelor de proiectare raţională atunci
când survin abateri de la aplicarea acestora.
Prin sistematizare trebuie să se asigure un flux tehnologic continuu,
pe traseele cele mai scurte, evitarea întoarcerilor sau intersectării fluxurilor
de materiale sau de oameni, apropierea unităţilor auxiliare şi de servire de
către unităţile cărora le furnizează produse, lucrări sau servicii.

Întrebări de verificare

1. Definiţi noţiunea “proces de producţie”.

2. Care este structura procesului de producţie?
3. Ce reprezintă procesele de bază, auxiliare şi de servire?
 38

4. Ce criterii de clasificare a proceselor de producţie cunoaşteţi?

5. Definiţi noţiunea “structura de producţie”.
6. Nominalizaţi verigile componente ale structurii de producţie.
Caracterizaţi-le.
7. Care sunt deosebirile între diferite verigi de producţie?
8. Tipul de structură tehnologic, avantajele şi dezavantajele pe care le
prezintă.
9. Caracterizaţi tipul de structură pe obiecte. Ce avantaje şi dezavantaje
prezintă acest sistem?
10. Caracterizaţi tipul de structură mixt.
 39

Capitol 4. ORGANIZAREA PRODUCŢIEI ÎN SECŢIILE DE BAZĂ

§4.1. Noţiuni şi principiile organizării producţiei la întreprindere

Organizarea producţiei reprezintă un ansamblu de măsuri cu caracter
economic şi tehnico-organizatoric, referitoare la stabilirea, asigurarea şi
coordonarea mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă în aşa fel încât
fabricarea produselor să se efectueze în cele mai bune condiţii.
Atingerea nivelului maxim de eficienţă se obţine printr-o
fundamentare ştiinţifică corespunzătoare a deciziilor ce se iau.
Organizarea ştiinţifică a procesului de producţie în întreprinderile
industriale trebuie să asigure prin metodele şi tehnicile de organizare
folosite respectarea unor principii de organizare de bază: 1.
proporţionalităţii; 2. ritmicităţii; 3. paralelismului; 4. a liniei drepte; 5. al
continuităţii.
Principiul proporţionalităţii subliniază necesitatea ca în vederea
asigurării continuităţii şi ritmicităţii în organizarea procesului de producţie
să existe anumite proporţii în funcţie de productivitatea muncitorilor sau
randamentul utilajului.
Neîndeplinirea acestui principiu şi nerespectarea deci a proporţiilor
numerice necesare între diferitele grupe de muncitori sau sisteme de
maşini duce la apariţia locurilor înguste sau a excedentelor la nivelul
diferitor verigi de producţie. Noile tehnologii şi modificările care survin în
organizarea producţiei duc la apariţia unor schimbări în productivitatea
grupelor de muncitori sau în randamentul grupelor de utilaje, ce impun
adaptarea în mod operativ a unor astfel de măsuri care să refacă
proporţionalitatea necesară dintre acestea.
Paralelismul în organizarea producţiei constă în executarea simultană
a diferitelor părţi ale unui produs sau ale produselor, precum şi a diferitelor
părţi ale procesului de producţie - faze, operaţii, stadii. În condiţiile unei
organizări superioare a producţiei, desfăşurarea în paralel a diferitelor faze
sau operaţii impune ca o condiţie necesară existenţa unei anumite
sincronizări în executarea acestora în vederea obţinerii la termenele fixate a
producţiei finite.
Principiul liniei drepte - ca în proiectarea desfăşurării procesului
tehnologic să se asigure cel mai scurt drum în trecerea diferitelor materii
prime sau auxiliare de la o secţie la alta.
Aceasta presupune ca fluxul de materiale să aibă un caracter
continuu, să fie cât mai scurt posibil, evitându-se întoarcerile, direcţiile
contrare sau intersectările.
 40

Principiul continuităţii constă în asigurarea desfăşurării procesului de

producţie fără întreruperi sau cu întreruperi cât mai mici în timp, pe toate
fazele procesului de producţie.
Principiul ritmicităţii exprimă cerinţa asigurării condiţiilor necesare
care să permită repetarea la intervale de timp bine determinate în
conformitate cu cadenţa fabricaţiei a aceloraşi lucrări, la aceleaşi locuri de
muncă.
Pentru soluţionarea problemelor care apar la liniile de fabricaţie se
impune stabilirea în mod raţional a unor indicatori principali ca:
 ritmul mediu al fabricaţiei;
 sincronizarea posturilor;
 numărul de utilaje, numărul de muncitori.
Ritmul mediu reprezintă intervalul de timp ce separă lansarea în
fabricaţie a două piese identice, succesive.
În figură pentru fiecare loc de muncă, s-a reprezentat o coloană
corespunzătoare consumului de timp pe operaţie. Prin compararea cu
ritmul mediu al liniei, constatându-se diferenţe mari, s-a făcut transferul la
alte locuri de muncă sau s-a stabilit un alt număr de muncitori, astfel ca la
toate locurile de muncă să se ajungă aproximativ la aceeaşi încărcare. În
mod practic, acest lucru nu se poate realiza întotdeauna, de aceea vor
exista şi unele locuri de muncă mai puţin încărcate.
Sincronizarea operaţiilor presupune echilibrarea încărcării locurilor de
muncă. Se face cu ajutorul unui grafic tip Gannt.

t (timp)

3
7
2 5
1 6 ritmul
4 liniei

Fig. 5. Grafic tip Gannt

§4.2. Tipurile de producţie

Pentru a organiza în cadrul unei întreprinderi industriale activităţile de
producere şi a le dirija cu succes o importanţă deosebită o are tipul de
producţie acceptat.
Tipul de producţie reprezintă totalitatea factorilor cu caracter
tehnic şi organizatoric ce caracterizează nomenclatura producţiei fabricate,
 41

gradul ei de stabilitate, volumul producţiei, gradul de specializare a

întreprinderii luate în ansamblul ei, cât şi a subunităţilor sale de producţie,
până la locul de muncă, precum şi modul de deplasare a obiectelor muncii
de la un loc de muncă la altul în cursul procesului de fabricaţie.
Tipul de producţie influenţează şi determină metodele de organizare
a producţiei şi a muncii, structura de producţie a întreprinderii şi a secţiilor,
gradul de înzestrare tehnică a producţiei ş.a.
Una din clasificările tipurilor de producţie rezultă în urma unei
anchetări desfăşurate în anul 1958 în rândul a două sute de întreprinderi
industriale din Anglia.
 42

Clasificarea tipurilor de producţie

Tabelul 2
1

a) Individuală - produsul este complex şi trebuie fabricat într-un

singur exemplar sau într-un număr foarte mic de exemplare, de exemplu,
construcţia unui imobil, unei nave.
În consecinţă, trebuie să fie pusă în aplicare o organizare specifică a
producţiei, pe o durată limitată.
b) În serie - sistemul de organizare a producţiei trebuie să fie foarte
flexibil pentru a răspunde cererilor formulate de clienţi, de exemplu,
confecţiile.
c) În masă - se folosesc procesele care combină elemente
standardizate. Sistemul de organizare a producţiei este deosebit de rigid şi
orice schimbare necesită intervale mari de timp (de exemplu, liniile de
fabricaţie a automobilelor).
d) De proces - un singur produs de mare serie, printr-un proces
unic. Sistemul de organizare nu admite nici o flexibilitate (de exemplu,
producţia de îngrăşăminte în combinatele chimice).
Din punct de vedere al gradului de continuitate, producţia de proces
nu se deosebeşte de producţia de masă, din care cauză deseori se
asimilează acesteia din urmă. De aceea mai des se vorbeşte de trei tipuri
de producţie: individuală, în serie şi de masă.

Principalele caracteristici ale tipurilor de producţie

Tabelul 3
Tipuri de producţie
Caracteristici
Individuală În serie De masă
1. Nomenclatorul de Foarte larg Larg Restrâns
fabricaţie
2. Proiectarea produsului După nevoia clientului După catalog

3. Amplasarea maşinilor şi Pe grupe de acelaşi fel Mixtă (pe grupe şi În linie

utilajelor linie) tehnologică
4. Organizarea producţiei Pe unicate Pe loturi În flux
5. Aprovizionarea În calităţi mici la intervale Programată De la furnizori
scurte stabili
6. Controlul calităţii Final, la recepţia produsului Pe faze, statistic Continuu,
automat
7. Stocarea Stocarea de materii prime Stocuri de Stocuri de
semifabricate produse finite
8. Clienţii produselor Cunoscuţi Necunoscuţi (piaţa) Necunoscuţi
(Piaţa)
Tipul de producţie în masă se caracterizează prin fabricarea unei
nomenclaturi foarte reduse de produse, ce se execută în cantităţi foarte
mari. Aceasta determină marea constanţă a producţiei fabricate, aceleaşi
 43

produse fabricându-se pe perioade foarte mari de timp (întreprinderea

cimentului, zahărului, chibriturilor ş.a.).
Se caracterizează cu o specializare adâncită atât la nivelul
întreprinderii, cât şi la cel al secţiilor de producţie şi al locului de muncă.
Ca urmare a fabricării neîntrerupte a aceluiaşi fel de produs, mişcarea
produselor sau pieselor de la un loc de muncă la altul se face bucată cu
bucată sau în flux continuu (adică dispare necesitatea prelucrării pe loturi).
Aceasta asigură o încărcare completă a locurilor de muncă şi o folosire
raţională a timpului disponibil.
Tipul de producţie în serie se caracterizează prin următoarele
trăsături:
1. Constanţa fabricării unei producţii de o nomenclatură relativ redusă;
2. Posibilitatea fixării unor operaţii asemănătoare pe fiecare loc de
muncă, ceea ce permite introducerea unor utilaje cu un oarecare
grad de specializare.
3. Lipsa unei specializări depline a tuturor locurilor de muncă (ca în
producţia în serie).
4. Mişcarea pieselor de la o operaţie la alta se face în loturi de fabricaţie
în scopul reducerii duratei de pregătire şi încheiere pe fiecare piesă.
Însăşi seria reprezintă cantitatea de produse de acelaşi fel din
nomenclatura de producţie a întreprinderii, care trebuie fabricată într-o
perioadă de plan şi ale cărei cheltuieli de muncă necesare fabricării nu
solicită decât o parte din timpul disponibil al perioadei.
În raport cu fabricarea unei nomenclaturi reduse, largi sau foarte
largi, producţia în serie se împarte în: serie mare, mijlocie şi mică.
Producţia de serie mică are caracteristici apropiate de producţia
individuală, deoarece se organizează pentru fabricarea unei nomenclaturi
relativ mari de produse, fiecare produs executându-se în cantităţi mici.
Schimbarea frecventă a operaţiilor pe un loc de muncă duce la o scădere a
gradului de folosire a utilajului şi a forţei de muncă.
Producţia de serie mijlocie caracterizează tipul de producţie în serie şi
se organizează pentru o nomenclatură relativ redusă de produse.
Tipul de producţie individual se caracterizează prin fabricarea unei
nomenclaturi foarte largi de produse în cantităţi reduse, uneori în unicate.
Atât întreprinderea, cât şi diferitele sale unităţi de producţie sub raportul
specializării au un caracter universal, dispunând de maşini şi utilaje cu
caracter universal, folosind un personal cu o calificare ridicată pentru a face
posibilă fabricarea unei varietăţi de produse. Diferitele produse sau piese
sunt deplasate de la un loc de muncă la altul bucată cu bucată sau în loturi
de câteva bucăţi, mişcarea lor efectuându-se în mod discontinuu.
 44

Tipul de producţie individual determină un nivel tehnic şi

organizatoric mai scăzut ca la tipul de producţie în masă.
În unele cazuri, este deosebit de greu de raport careva producţia la
un anumit tip, de exemplu: este vorba de producţia în masă sau în serie
mare.
Pentru stabilirea tipului de producţie, în literatura de specialitate au
fost formulate mai multe metode, care, în general, pot fi grupate în metode
cantitative şi metode cantitativ-calitative.
O metodă cantitativă de apreciere a titlului de producţie este aceea
care se bazează pe indicatorul “număr obiect-operaţie” (No) repartizate
spre execuţie. În mod experimental s-a demonstrat pentru
N o  1. Este vorba de tipul de producţie în masă;
2  N o  6 - tipul de producţie în serie mijlocie;
- tipul de producţie în serie mare;
- tipul de producţie în serie mijlocie;
N 0  20 - tipul de producţie individuală.
Un astfel de indicator măsoară exact tipul de producţie numai în două
cazuri:
a) când la un loc de muncă se execută continuu un singur obiect-
operaţie;
b) când la un loc de muncă se execută mai multe obiecte-operaţie ale
căror volume de muncă sunt repartizate uniform în fondul său de
timp disponibil.
În alte cazuri, acest indicator nu permite o apreciere exactă a tipului
de producţie.
O altă metodă de apreciere a tipului de producţie constă în calcularea
coeficientului tipului de producţie (k), care reprezintă raportul dintre ritmul
de producţie (r) şi timpul necesar executării unui proces sau unei operaţii
(ti).
r
K
t
Dacă K  1, este vorba de producţia în masă
1  K  10 - producţia de serie mare
10  K  20 - producţia de serie mijlocie
20  K  40 - producţia de serie mică
K  40 - producţia individuală.
În alte surse acest coeficient se determină ca coeficientul de întărire
a normelor, care se calculează ca raport între numărul operaţiilor
tehnologice executate timp de o lună şi numărul locurilor de muncă.
Mărimea acestui coeficient este identică cu cel prezentat.

§4.3. Metodele de organizare a producţiei de bază

 45

Metodele de organizare a procesului tehnologic de bază şi a

desfăşurării lui se grupează în funcţie de cele trei tipuri de producţie:
1. Metoda de organizare a producţiei în flux pentru întreprinderile cu
producţie de masă şi în serie mare.
Metoda de organizare în flux are următoarele caracteristici:
 proporţionalitatea deplină în spaţiu şi în timp, sincronizarea
îndeplinirii operaţiilor;
 se lucrează cu un ritm reglementat sau nereglementat;
 mişcarea în continuu a obiectului muncii şi încărcarea
continuă a utilajului.
2. Metoda de organizare a producţiei pe grupe sau pe comenzi -
pentru întreprinderile cu producţie în serie.
Această metodă se caracterizează prin:
 proporţionalitatea parţială a subdiviziunilor întreprinderii;
 îndeplinirea unui volum asemănător de lucrări ce se repetă
periodic;
 mişcarea obiectului muncii se petrece ciclic, trecerea de la
un lot la altul e însoţită de necesitatea reglării utilajului.
3. Metoda de organizare a producţiei pe unicate. Este caracteristică
pentru întreprinderile cu producţie individuală.
Caracteristicile principale:
 lipsa unei proporţionalităţi spaţiale;
 îndeplinirea aceluiaşi volum de lucru dar diferit după
conţinut;
 încărcarea ciclică a utilajului şi stocările obiectului muncii.

§4.4. Organizarea producţiei în flux: definire, clasificare, eficienţa

economică
Organizarea producţiei în flux are următoarele caracteristici:
1. Divizarea procesului tehnologic pe operaţii egale sau multiple sub
raportul volumului de muncă necesar executării lor. Acest lucru se
realizează prin descompunerea procesului tehnologic în operaţii
simple, cât şi prin agregarea lor.

2. Amplasarea locurilor de muncă unde se vor executa diferitele operaţii

în lanţ, în ordinea impusă de succesiunea executării operaţiilor
procesului tehnologic dat sub forma liniilor de producţie în flux. Prin
aceasta se asigură trecerea pe traseul cel mai scurt al obiectului
muncii de prelucrat de la un loc de muncă la altul.
 46

3. Executarea în mod concomitent a operaţiilor pe toate locurile de

muncă din cadrul liniei de producţie în flux.

4. Deplasarea obiectelor muncii sau a produselor de la un loc de muncă

la altul prin folosirea unor mijloace de transport adecvate, se folosesc
mijloace mecanizate sau automatizate de transport.

5. Executarea unui fel de produs sau piese, sau a mai multor feluri de
produse sau piese apropiate între ele sub raport constructiv, al
procesului tehnologic şi al gabaritelor.
6. Clasificarea formelor de organizare a producţiei în flux este necesară
pentru alegerea domeniului de utilizare optimă a acestora. Se
clasifică după următoarele criterii:

1. Gradul de mecanizare şi automatizare a executării operaţiilor.

Din acest punct de vedere se deosebesc:
a) linii de producţie în flux unde predomină munca manuală. Se utilizează la
montajul diferitor aparate sau maşini din cadrul industriei constructoare de
maşini, electrotehnice.
b) cu producţia semnificată. Este utilizată îndeosebi în industria de confecţii.
c) cu producţia automatizată sau mecanizată. Se foloseşte la prelucrarea
lemnului, industria uşoară ş.a.

2. În raport cu gradul de continuitate:

a) linii cu producţia în flux continuu – la producţia de masă sau în serie mare.
În acest caz, asigurarea continuităţii lucrului se realizează ca urmare a
sincronizării în timp a operaţiilor de producţie. Conform acestei sincronizări
produsele trec spre prelucrare la diferitele operaţii, pe locuri de muncă, la
intervale de timp precise, fără a se aştepta nici un moment lansarea în
fabricaţie a produselor pe linie.
b) linii de producţii în flux intermitent. Sunt utilizabile pentru producţia în
serie. Se caracterizează prin şi lipsa de sincronizare a executării în timp a
operaţiilor, funcţionarea liniei neavând la bază un tact bine stabilită.

3. După nomenclatura producţiei fabricate, deosebim:

a) linii de producţie în flux cu nomenclatura constantă. În cadrul linii acestor
se fabrică în mod constant un singur fel de produs, în cantităţi mari,
folosindu-se acelaşi proces tehnologic. Se foloseşte la producţia de masă.
b) cu nomenclatura variabilă. În cadrul lor se fabrică mai multe feluri de
produse de acelaşi tip, care au un proces tehnologic asemănător. Se
utilizează pentru producţia în serie.
 47

c) cu nomenclatura de grup. Se fabrică în cadrul lor, o nomenclatură largă de

produse, care sunt asemănătoare sub raportul procesului tehnologic şi al
configuraţiei constructive.

4. După gradul de ritmicitate:

a) linii de producţie în flux cu ritm reglementat. Se caracterizează prin aceea
că liniile trebuie să livreze pe unitate de timp (oră, zi) o anumită cantitate
de producţie egală cu mărimea stabilită a ritmului. La această formă
trebuie să existe o sincronizare a executării în timp a operaţiilor de
producţie, mijloacele de transport folosite pentru deplasarea obiectului
muncii sau a produsului având o viteză de mişcare corelată în mod strict cu
ritmul de funcţionare adaptat.
b) cu ritm liber. Nu necesită sincronizarea executării operaţiilor, livrarea
produselor făcându-se la intervale neregulate de timp.

5. După poziţia obiectului de prelucrat:

a) cu obiect mobil. Este cea mai răspândită. În acest caz, produsul sau piesa
se deplasează cu mijloace de transport de la un loc de muncă la altul după
executarea operaţiei.
b) cu obiect fix. În acest caz obiectul muncii este fix, iar muncitorii cu
instrumente portative se deplasează în jurul obiectului. Se utilizează în
industria de maşini grele, vase maritime, turbine etc.

6. După modul de trecere a produselor sau pieselor de la un loc de

muncă la altul, se evidenţiază:
a) bucată cu bucată – în cazul liniilor în flux continuu;
b) în loturi – în cazul liniilor în flux discontinuu.

7. După configuraţia liniei:

 linie în flux în linie dreaptă,
 în linie curbă;
 în zigzag;
 în careu;
 în formă de cerc ş.a.

8. După gradul de cuprindere a producţiei întreprinderii:

a) linii de producţie în flux pe sectoare;
b) linii de producţie în flux pe secţie;
c) linii de producţie în flux pe întreaga întreprindere.

9. După modul de deplasare a produselor sau pieselor între

operaţii:
 48

a) linii de producţie în flux neînsemnate cu mijloace de transport speciale;

b) înzestrate cu mijloace de transport neacţionate mecanic;
c) cu transportoare mecanice (benzi rulante, conveiere etc.).

§4.5. Indicatorii de bază ai organizării producţiei în flux

Organizarea în bune condiţii a unei linii de producţie în flux necesită o
proiectare adecvată, care ar ţine seama de particularităţile produselor sau
pieselor care vor fi executate.
Proiectarea unei linii de producţie în flux necesită stabilirea
indicatorilor de bază: tactul, ritmul, numărul de locuri de muncă necesar
pentru executarea fiecărei operaţii şi a întregului proces tehnologic,
lungimea liniei în flux, viteza de deplasare.
1. Tactul reprezintă intervalul de timp la care un produs sau o piesă
iese sub formă finită de pe linie, calculându-se ca un raport între fondul de
timp disponibil al liniei, pe perioada considerată (schimb, zi, lună) şi
cantitatea de produse prevăzută a se fabrica pe linie conform planului de
producţie pe aceeaşi perioadă.

în care: T – tactul liniei exprimat în min. / buc;

t – fondul de timp disponibil al liniei pe perioada de timp
considerată, în ore;
Pp – producţia planificată, în unit. naturale.
Dacă pentru linia de producţie în flux sunt prevăzute întreprinderi
planificate în timpul schimbului, timpul de funcţionare al liniei trebuie
micşorat cu mărimea acestora.

unde î – mărimea întreruperilor planificate.

2. Ritmul de lucru al liniei reprezintă o mărime inversă tactului şi
exprimă cantitatea de produse care se execută în cadrul liniei pe unitate de
timp (minut, oră, schimb).

3. Numărul de maşini sau de locuri de muncă care trebuie să

execute o operaţie.

în care: Nmt - numărul de maşini sau de locuri de muncă;

D0 – durată totală a operaţiilor.
4. Numărul total de locuri de muncă în cadrul liniei în flux.
 49

în care: N – numărul total de locuri de muncă;

i – numărul operaţiilor, care pot varia de la 1 la "n".
5. Lungimea liniei de producţie în flux se determină ca un produs între
distanţa dintre centrul a două locuri de muncă alăturate (pasul liniei) şi
numărul de locuri de muncă pe linie.

în care: d – pasul liniei

N – numărul de locuri de muncă de pe linie.
6. Viteza de deplasare a mijlocului de transport care efectuează
deplasarea obiectelor muncii de la un loc de muncă la altul.

§4.6. Ciclul de producţie: noţiune, structura

Ciclul de producţie al unui produs sau al unui lot de produse - perioada
de timp din momentul lansării în fabricaţie sub formă de materii prime a
acestora şi până în momentul ieşirii lor din fabricaţie sub formă de produse
finite. Durata poate fi exprimată în minute, ore, zile lucrătoare şi zile
calendaristice, luni.
Durata ciclului de producţie

Perioada de lucru Perioada de întreruperi

Durata ciclului Durata Durata Întreruperi în Întreruperi în

operativ proceselor activităţilor de cadrul afara
naturale servire schimbului schimbului

Durata Durata Întreruperi Întreruperi de Întreruperi de

operaţiilor operaţiilor de datorate lotului aşteptare completare
tehnologice pornire- pentru
încheiere eliberarea
locului de
muncă ocupat

Durata Durata Întreruperi Întreruperi Întreruperi

operaţiilor de operaţiilor de datorate datorate pentru masă
control tehnic transport intern duminicilor şi schimburilor
de calitate sărbătorilor
nelucrătoare
legale
 50

Figura 6 Structura ciclului de producţie

Prin structura ciclului de fabricaţie se înţelege totalitatea elementelor

componente, precum şi ponderea duratei acestora faţă de durata totală a
ciclului de producţie. Durata totală a ciclului de producţie este formată din
două părţi: perioada de lucru şi perioada de întreruperi.
Perioada de lucru cuprinde: durata ciclului operativ, durata proceselor
naturale şi durata activităţilor de servire.
Ciclul operativ are ponderea cea mai mare în structura ciclul de
producţie şi cuprinde atât duratele operaţiilor tehnologice, când obiectele
muncii sunt supuse direct prelucrării, cât şi durata operaţiilor de pregătire-
încheiere. Timpul de pregătire-încheiere cuprinde: timpul pentru
înregistrarea lansării obiectelor muncii, timpul pentru aprovizionarea locului
de muncă cu cele necesare, timpul pentru instruirea muncitorilor pe baza
documentaţiei tehnologice, timpul pentru reglarea utilajului pe care
urmează să se execute produsul ş.a.

Durata proceselor naturale – perioada de timp de-a lungul căreia,

sub influenţa condiţiilor naturale, procesul de producţie continuă, deşi
procesul de muncă încetează şi când, datorită factorilor naturali, au loc
anumite modificări ale proprietăţilor obiectelor muncii. Activităţile de servire
asigură condiţii normale de lucru pentru desfăşurarea operaţiilor de
transformare nemijlocită a obiectelor muncii în produse finite. În cadrul
acestora intră: transportul obiectelor muncii de la un loc de muncă la altul
şi controlul tehnic de calitate.
A doua parte a ciclul de producţie cuprinde întreruperile care au loc în
procesul de producţie şi numai acelea care se normează.
Întreruperile sunt:
a) Întreruperi datorită lotului. În acest caz fiecare piesă trebuie să
aştepte la locul de muncă până când îi vine rândul la prelucrare şi
apoi, după prelucrare până când toate piesele sau produsul din lotul
respectiv au fost prelucrate;
b) Întreruperi de aşteptare pentru eliberarea locului de muncă ocupat cu
prelucrarea altor piese, datorate asincronizării duratei operaţiilor;
c) Întreruperi de completare provocate de faptul că unele piese care
formează un anumit complet trebuie să aştepte până când vor fi gata
toate piesele din complet.

Întreruperile între schimburi sunt datorate regimului de lucru adoptat

pentru locurile de muncă unde se execută produsul:
a) întreruperi datorită duminicilor şi sărbătorilor legale;
 51

b) datorită schimburilor nelucrătoare;

c) întreruperile pentru masă.

§4.7. Tipurile de îmbinare în timp a executării operaţiilor de

producţie
Se cunosc trei tipuri de îmbinare în timp a operaţiilor tehnologice:
1. tipul de îmbinare succesivă;
2. tipul de îmbinare paralelă;
3. tipul de îmbinare mixt sau paralel-succesivă.
Durata ciclului operativ se poate stabili atât grafic, cât şi analitic.

Tipul de îmbinare succesivă. Pentru acest tip este caracteristic

faptul că produsele sau piesele dintr-un lot se execută toate la o anumită
operaţie, trecerea la operaţia următoare se face după terminarea întregului
lot la operaţia anterioară. De exemplu, avem un lot din 3 piese şi un proces
tehnologic cu 4 operaţii, durata cărora este următoare: t 1=2 min; t2=4 min;
t3=1 min; t4=3 min.
Grafic acest tip de îmbinare se prezintă în modul arătat în figura 7.

Pentru un lot format din "n" piese şi un proces tehnologic cu "m"

operaţii relaţia generală de calcul este următoarea

n – mărimea lotului de fabricaţie;

ti – durata operaţiilor tehnologice (min., ore);
i – numărul operaţiilor tehnologice
În exemplul prezentat:

În cazul când la fiecare loc de muncă, se foloseşte un număr diferit de

utilaje, formula prezentată mai sus se modifică în felul următor:

în care: Ni – numărul de utilaje, ce lucrează la operaţia respectivă.

Durata ciclului de producţie (fabricaţie) se determină:

în care: Tops – durata ciclului operativ, min.;

Tnat – durata proceselor naturale, min.;
 52

Tîntr – timpul întreprinderilor specifice pentru producţia dată,

min.
Îmbinarea succesivă este caracteristică tipului de producţie individual
şi de serie mică.
 53

Îmbinarea succesivă.

operaţii

P1 P2 P3
Op1

P1 P2 P3
Op2

P1 P2 P3
Op3

P1 P2 P3
Op4

nt1 nt2 nt3 nt4

0 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24 26 28 30 timp

Figura 7 Metoda succesivă de îmbinare tehnologică în timp a operaţiilor

 54

Tipul de îmbinare paralelă

În condiţiile acestui tip, fiecare unitate de producţie din lot trece la
operaţia următoare imediat ce s-a terminat prelucrarea sa la operaţia
anterioară, operaţiile tehnologice efectuându-se paralel. Condiţia principală
este aceea ca la operaţia principală (cu durata cea mai mare) să se asigure
continuitatea executării tuturor produselor sau pieselor.

în care: Topp – durata ciclului operativ pentru îmbinarea paralelă;

tmax – durata operaţiei mai lungi.

Pentru cazul nostru avem:

Caracteristic pentru îmbinarea paralelă este posibilitatea deplasării

pieselor pe loturi de transport.
Lotul de transport prezintă cantitatea de piese din lotul de fabricaţie,
care se deplasează de la o operaţie la alta. Atunci, când în lotul de
fabricaţie sunt puţine piese (cum este în exemplul prezentat n=3),
deplasarea pieselor are loc câte o bucată, adică mărimea lotului de
transport este egală cu unu.

În cazul general, formula se modifică:

în care p – mărimea lotului de transport.

Avantajul îmbinării paralele a operaţiilor tehnologice în timp se
caracterizează în reducerea ciclului operativ.
Ca dezavantaj, se consideră apariţia unor întreruperi în funcţionarea
utilajului şi în folosirea forţei de muncă, cu excepţia operaţiei principale,
datorită inegalităţii duratelor operaţiilor tehnologice.
 56

2. Îmbinarea paralelă.

operaţii

Op1 P1 P2 P3

Op2 P1 P2 P3

Op3 P1 P2 P3

Op4 nt4 P1 P2 P3

t1 t2 t2(n-1) t3 t4

0 2 4 6 8 1 0 1 2 1 4 1 6 1 8 t i m p

Figura 8 Graficul îmbinării paralele a executării operaţiilor

 57

Tipul de îmbinare mixtă (paralel-succesivă)

Îmbinarea mixtă se caracterizează prin faptul că transmiterea pieselor

de la o operaţie la alta se face individual numai când operaţia anterioară
are o durată mai mică sau egală cu operaţia următoare. În celelalte cazuri,
trecând de la o operaţie cu o durată mai mare la una cu o durată mai
redusă, transmiterea pieselor nu se face individual, ci în loturi de transport
de o anumită mărime. În acest fel este asigurată o activitate neîntreruptă
la următoarea operaţie tehnologică.
În aşa fel pot fi evidenţiate trei cazuri:
a) Când produsul sau piesa trece la operaţia următoare, care are o
durată mai mare decât cea anterioară;
b) Când produsul sau piesa trec la operaţia următoare, care are o
durată egală cu operaţia anterioară;
c) Când produsul sau piesa trece la operaţia următoare, care are o
durată mai mică decât operaţia anterioară.
În primul şi al doilea caz prelucrarea la operaţia următoare poate
începe imediat ce primul produs sau prima piesă a fost prelucrată la
operaţia anterioară. În al treilea caz, prelucrarea poate începe numai după
ce la operaţia anterioară a fost prelucrată o asemenea cantitate de
produse, suficientă, pentru ca procesul de producţie să se desfăşoare fără
întreruperi.
Grafic îmbinarea mixtă se prezintă astfel (figura 9).

Analitic, durata ciclului pentru îmbinarea mixtă se determină cu

ajutorul următoarei relaţii:

în care: ti mic – dintre fiecare două operaţii învecinate se ia durata cea

mai scurtă.
Pentru cazul nostru:

Metoda de îmbinare mixtă se foloseşte în cadrul întreprinderilor cu

producţia de serie şi masă. Îmbină avantajele îmbinării succesive şi
paralele, adică durata ciclului tehnologic este mai mică ca la îmbinarea
paralelă. Lipsesc întreruperile în funcţionarea utilajului.
 58

3. Îmbinarea mixtă
operaţii

P1 P2 P3
Op1

P1 P2 P3
Op2

P1 P2 P3
Op3

P1 P2 P3
Op4

t1 t2 D t3 t4 t4(n-1)

0 2 4 6 8 1 0 1 2 1 4 1 6 1 8 2 0 2 2 t i m p
Figura 9 Graficul îmbinării mixte a executării operaţiilor
 59

§4.8. Lotul de fabricaţie: definire, caracteristici

Lotul de fabricaţie reprezintă cantitatea de obiecte ale muncii identice

sau asemănătoare (piese, subansamble) lansate simultan sau succesiv în
fabricaţie, prelucrate pe un anumit loc de muncă şi executate cu un singur
consum de timp de pregătire-încheiere a lucrărilor.
Mărimea lotului de producţie influenţează durată ciclului de producţie şi
perioadele de repetare a loturilor.
Mărimea lotului de produse este influenţată de factori endogeni şi
exogeni.

Din rândul factorilor endogeni pot fi enumeraţi:

a) factori tehnici printre care complexitatea produselor fabricate
tehnologiile utilizate, gradul de standardizare;
b) factori organizatorici – metodele de organizare a producţiei şi a
muncii;
c) factori financiari – mărimea capitalului circulant imobilizat în stocuri.
Factorii exogeni sunt reprezentaţi prin:
- termenele de livrare;
- cantităţile comandate;
- cooperările în producţie.

Lotul optim de produse este cel pentru care costul unităţii de produs
este minim.
Costul unităţii de produs poate fi determinat cu ajutorul următoarei
relaţii:

în care: b – cheltuielile legate de pregătirea lansării şi încheierii lucrărilor

de lansare în fabricaţie a lotului;
n – numărul de produse din lot .
Grafic această relaţie se reprezintă sub formă de hiperbolă (fig. 10).
 60
Lei /buc.
y1

y2

n1 n2 n

Figura 10. Reprezentarea grafică a ecuaţiei

§4.9. Căi de reducere a duratei ciclului de producţie

Prin reducerea ciclul de producţie se poate mări numărul de cicluri care

se pot efectua în aceeaşi perioadă de timp, ce asigură creşterea volumului de
producţie folosind aceleaşi CP (capacităţi de producţie) şi acelaşi număr de
muncitori.
Pentru reducerea ciclul de producţie poate fi folosit un ansamblu de căi:
1. Introducerea tehnicii noi şi perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie
existente.
2. Înlocuirea proceselor naturale cu procese artificiale.
3. Mecanizarea şi automatizarea proceselor de transport şi de control şi
organizarea executării lor în aşa fel, încât să se desfăşoare în paralel
cu procesele tehnologice de bază.
4. Ridicarea nivelului de organizare a producţiei şi a muncii (organizarea
producţiei în flux, folosirea îmbinării în timp paralel şi paralel-
succesivă, aprovizionarea tehnico-materială, folosirea schimburilor
nelucrătoare pentru reparaţia utilajului ş.a.), ridicarea calificării
muncitorilor, întărirea disciplinei.

Întrebări de verificare

1. Definiţi noţiunea “organizarea producţiei”.

2. Caracterizaţi principiile organizării raţionale a procesului de producţie.
3. Care sunt criteriile ce caracterizează tipul de producţie? Conform acestor criterii
analizaţi cele 3 tipuri ale organizării producţiei.
4. Nominalizaţi şi caracterizaţi metodele de organizare a producţiei.
 61
5. Definiţi metoda de organizare ce caracterizează linia în flux.
6. Ce prezintă ciclul de producţie? Care este structura lui?
7. Arăteţi grafic şi analitic cum poate fi calculată durata ciclului tehnologic pentru
îmbinarea succesivă, paralelă şi mixtă.
8. Care este diferenţa între “ciclul operativ” şi “ciclul de producţie”?
9. Definiţi “lotul de fabricaţie” şi evidenţiaţi factorii ce influienţează mărimea lotului
de fabricaţie.
10. Prin ce se determină necesitatea reducerii ciclului de producţie şi care sunt
căile posibile de reducere?
 62
Capitol 5. UNITĂŢILE DE PRODUCŢIE AUXILIARE SI DE SERVIRE

§5.1. Necesitatea şi importanţa lor

O întreprindere industrială pentru a putea funcţiona în mod ritmic şi cu
o eficienţă economică maximă, necesită crearea odată cu unităţile de
producţie de bază şi a unui ansamblu de unităţi de producţie cu caracter
auxiliar şi de servire.
Acestea sunt secţiile: a) de întreţinere şi reparare a utilajului; b) pentru
producerea şi distribuirea diferitelor feluri de scule; c) pentru producerea şi
distribuirea diferitelor feluri de energie; d) pentru asigurarea proceselor de
transport, depozitare ş.a.
Este nevoie de folosirea unor metode şi tehnici moderne pentru
realizarea acestor activităţi cu caracter auxiliar şi de servire, subordonate
cerinţelor asigurării unei activităţi normale a proceselor de producţie de bază.
În prezent există tendinţa de a se reduce şi dimensiunea acestor unităţi
în cadrul unei unităţi industriale, ca urmare a creării unor unităţi economice
specializate în fabricarea diferitelor feluri de scule, a producerii de energie
ş.a.
Această tendinţă se justifică sub raport economic prin aceea că, în
condiţiile construirii unor întreprinderi specializate, dotate cu utilaje
specializate şi care folosesc o forţă de muncă specializată în realizarea
acestor activităţi, se face la un nivel calitativ superior şi în condiţiile unor
costuri de producţie mai reduse decât în cazul realizării lor în unităţile cu
caracter auxiliar şi de servire din cadrul întreprinderilor.
Existenţa însă a acestor procese obiective nu micşorează importanţa şi
necesitatea unităţilor de producţie cu caracter auxiliar şi de servire din cadrul
întreprinderilor industriale, care continuă să reprezinte încă baza asigurării
acestor categorii de activităţi pentru majoritatea unităţilor industriale.
Pentru viitor se prevede un proces mixt de asigurare a întreprinderilor
cu diferite feluri de activităţi cu caracter auxiliar şi de servire.

§5.2. Managementul transportului intern în întreprinderile

industriale
§5.2.1. Sarcinile, structura, clasificarea transportului intern
Prin transportul intern se înţelege activitatea de deplasare cu
mijloace de transport a diferitelor materiale, piese sau produse pe distanţa
care separă două locuri de muncă, care se succed în procesul tehnologic, în
interiorul întreprinderii, cuprinzând operaţiile de încărcare, de deplasare
propriu-zisă şi de descărcare.
Mişcarea internă a obiectelor muncii cuprinde, pe lângă transportul
intern şi manipulările acestora. Manipulările sunt activităţile elementare cu
 63
caracter neproductiv, care constau în deplasarea obiectelor muncii în raza
locului de muncă sau în imediata apropiere.
Pentru asigurarea efectuării în condiţii bune a activităţilor de transport
intern şi manipularea în întreprindere se creează un compartiment specializat
sub forma serviciului de transport. Cele mai importante sarcini ale lui sunt:
1. Asigurarea deplasării materialelor şi produselor în interiorul
întreprinderii potrivit cerinţelor desfăşurării ritmice a procesului de
producţie în secţiile de bază şi auxiliare.
2. Asigurarea introducerii mecanizării şi automatizării pentru efectuarea
operaţiilor de transport.
3. Îmbunătăţirea continuă a folosirii mijloacelor de transport existente
şi modernizarea transportului prin alegerea raţională a unor noi
mijloace de mare randament.
4. Reducerea costurilor de producţie a transportului intern.
5. Urmărirea operativă a derulării lucrărilor de transport cu maximum
de eficienţă şi rentabilitate ş.a.

Există câteva criterii de clasificare a mijloacelor de transport:

I. După raza de acţiune:
a) Transport în exteriorul întreprinderii. Se foloseşte pentru
aducerea materialelor şi produselor necesare întreprinderii,
precum şi pentru trimiterea produselor finite spre consumator.
b) Transport în interiorul unităţilor întreprinderii. Asigură
deplasarea obiectului muncii între verigile structurale ale
întreprinderii.
II. După felul mijloacelor de transport folosite:
a) Pe sol: - transport pe şine (pe cale ferată),
- rutier,
b) Transportul pe apă - cu ajutorul diferitelor bărci, remorchere,
c) Subteran - la întreprinderile minere, constructoare de maşini,
d) Transportul aerian - cu ajutorul mijloacelor de transport suspendate:
monoraiuri, poduri rulante, funiculare, ascensoare, conveiere ş.a. În
special se utilizează pentru asigurarea încărcăturilor între secţii şi în
interiorul secţiei.
III. După modul de acţiune:
a) Transport discontinuu (cu acţiune periodică). Include transport pe
şine, pe sol.
b) Transport continuu - cu ajutorul conveierelor, transportoarelor
pneumatice, monoraiurilor continue etc.
IV. După direcţia de deplasare:
a) Transporturi pe orizontală.
b) Transporturi pe verticală.
 64
c) Transporturi înclinate.
§5.2.2. Organizarea activităţii de transport intern
Organizarea activităţii de transport se face în dependenţă de tipul de
producţie. Aşa la întreprinderile organizate pe principiile producţiei individuale
sau de serie mică, în care fluxurile de transport au un caracter variabil,
transportul intern se face pe bază de planuri zilnice sau la cerere.
Întreprinderile industriale organizate pe principiile producţiei de masă şi
de serie mare transportul intern se face pe bază de grafic, pe trasee
constante. Transporturile regulate în raport cu traseul pe care se efectuează
pot fi de două feluri: a) pendulare; b) inelare.
Sistemul pendular are loc atunci când se face deplasarea materialelor
sau produselor cu ajutorul mijloacelor de transport între două puncte
constante. Ea poate fi efectuată în 3 variante:
a) Sistemul pendular unilateral - mijlocul de transport se deplasează
cu încărcătură într-o singură direcţie şi se înapoiază fără încărcătură la
punctul de plecare. (De exemplu, la depozitul de materii prime mijlocul de
transport se încarcă, transportă încărcătura până la secţia consumatoare şi se
întoarce fără încărcătură.)
A B mişcare cu încărcătură
fără încărcătură

b) Sistemul pendular bilateral, când mijloacele de transport se

deplasează cu încărcătură în ambele direcţii.
A B

c) Sistemul pendular în evantai - când mijlocul de transport asigură

deplasarea unor încărcături dintr-un singur punct în mai multe puncte sau
invers, din mai multe puncte într-un singur punct (de ex.: transportul
materiilor prime de la depozitul central la mai multe secţii consumatoare).
A

B C D

În sistemul inelar deplasarea mijlocului de transport se face într-un

circuit închis, prin transmiterea sau preluarea succesivă a încărcăturii la mai
multe puncte şi întoarcerea obligatorie la punctul de plecare. În acest sistem
organizarea transportului de asemenea se face în 3 variante:
 65
a) Sistemul inelar cu flux aproximativ constant - când mijlocul de
transport pleacă cu încărcătura dintr-un punct iniţial la mai multe puncte,
unde descarcă şi încarcă cantităţi de materiale şi produse, astfel încât circulă
în permanenţă cu o cantitate de încărcătură aproximativ constantă.
B

A C

b) Sistemul inelar cu flux crescător când mijlocul de transport pleacă fără

încărcătură dintr-un punct şi ia cantităţi mici de încărcătură la diferite puncte
pentru a le transporta la punctul de plecare.

A C

c) Sistemul inelar cu flux descărcător - când mijloacele de transport pleacă cu

încărcătură dintr-un punct iniţial şi o distribuie la diferite puncte după care se
întoarce fără încărcătură la punctul de plecare.

A C

§5.2.3. Planificarea activităţii de transport intern şi a necesarului de

mijloace de transport intern
Organizarea în condiţii optime a transportului intern în cadrul unităţilor
industriale necesită planificarea activităţii acestuia. Pentru planificare este
nevoie de o serie de date iniţiale, din rândul cărora mai importante sunt
următoarele:
- felul secţiilor, atelierelor şi depozitelor din structura întreprinderii;
 66
- amplasarea acestora pe teritoriul întreprinderii;
- nomenclatura produselor fabricate în perioada respectivă şi cantităţile
planificate pe fiecare poziţie a nomenclaturii;
- greutatea netă a fiecărui produs;
- felul materiilor prime, materialelor, semifabricatelor etc. necesare şi
consumurile specifice pentru fiecare dintre acestea;
- necesarul de materii prime, materiale etc. pentru îndeplinirea sarcinilor de
plan;
- fluxurile de materiale pe teritoriul întreprinderii între depozite şi secţii, în
interiorul secţiilor;
- numărul, felul şi capacităţile de încărcare a mijloacelor de transport
existente la întreprindere.
Pe baza acestor date se determină indicatorii de plan ai activităţii de
transport intern, referitori la circulaţia materialelor şi produselor între unităţile
întreprinderii.
Aceşti indicatori sunt:
a) Cantitatea totală de transport între unităţile întreprinderii;
b) Distanţele dintre unităţile întreprinderii;
c) Indicatorii ciclului de transport;
d) Capacitatea medie de transport;
e) Coeficientul mediu de manipulări;
f) Distanţa medie de transport în interiorul secţiilor sau atelierelor de
producţie;
g) Volumul total al transporturilor.

Planul de transport se întocmeşte sub forma unei tabele şah;

Tabelul 4

Expeditori Destinatari
Depozit. de

Depozit. de

Depozit. de
combustibil
materie de

Depozit de

Depozit de

turnătorie
Dinafară

material
lemnos
metal

Total
turn.

1. Din afară -
2. Depozitul
de materiale
-
de
turnătorie
3. Depozitul
-
de metal
4. Depozitul
de mat. -
Lemn.
5. Secţia de
-
turnare
TOTAL

Pentru a putea determina necesarul de mijloace de transport se pot

folosi diferite relaţii de calcul, în raport cu tipul de mijloace de transport
 67
pentru care se stabileşte necesarul şi cu particularităţile pe care le vor
prezenta transporturile respective.
O relaţie generală de calcul a necesarului de mijloace de transport se
prezintă în felul următor:
Q
N mt 
N mc  k  q
în care:
Nmt - reprezintă necesarul de mijloace de transport de un anumit tip,
Q - cantitatea de materiale ce urmează a fi transportată într-o zi
calendaristică (în tone),
Nmc - numărul mediu de cicluri de transport pe care le poate face mijlocul
de transport respectiv pe perioada dată,
q - capacitatea medie de încărcare a mijlocului de transport la o cursă
plină (în tone),
k - coeficientul de folosire a capacităţii mijlocului de transport.
Pentru a stabili numărul mediu de cicluri de transport se foloseşte
următoarea relaţie:
tf
N mc 
Tm
tf - fondul efectiv de timp de utilizare a mijlocului de transport în condiţiile
unui regim de lucru de un schimb, două sau trei (după caz), în minute,
Tm - timpul mediu pentru realizarea unui ciclu de transport.
Dm
Tm  t î  t d   tp
Vm
în care:
tî - timpul de încărcare a mijlocului de transport, min.
td - timpul de descărcare a mijlocului de transport, min.
Dm - Distanţa medie de transport a materialelor,
Vm - viteza medie de deplasare a mijlocului de transport.
tp - timpul pierderilor.
§5.2.4. Perfecţionarea organizării şi ameliorării folosirii
transportului intern
1. Organizarea modernă a transporturilor interne impune folosirea
containerelor şi a paletelor;
2. Folosirea programării liniare pentru optimizarea planului de transport.
3. Mecanizarea şi automatizarea mijloacelor de încărcare-descărcare.
4. Folosirea pe larg a ambalajului standard de folosire universală.

§5.3. Managementul întreţinerii şi reparării fondurilor fixe

§5.3.1. Importanţa şi sarcinile activităţii de întreţinere şi reparare a
fondurilor fixe. Sisteme de executare a lucrărilor
 68
Creşterea gradului de înzestrare tehnică a întreprinderilor, prin sporirea
nivelului de mecanizare şi automatizare a procesului de producţie, impun
existenţa unui compartiment puternic de întreţinere şi reparare a fondurilor
fixe.
În cadrul oricărei unităţi industriale pierderile de producţie datorate
defecţiunilor la utilaje pot fi reduse prin menţinerea utilajelor în bună stare de
funcţionare.
Întreţinerea şi repararea utilajelor în cadrul întreprinderilor industriale
înseamnă, de fapt menţinerea “stării de sănătate” a acestora.
Executarea reparării fondurilor fixe se poate face în cadrul întreprinderii
în care funcţionează sau de către unităţi specializate.
În funcţie de complexitatea sa această activitate poate fi organizată în
unul sau mai multe compartimente de regulă în cadrul compartimentului
mecanicului-şef.
Acest compartiment trebuie să îndeplinească următoarele sarcini:
 menţinerea mijloacelor de muncă la parametrii normali de funcţionare,
prin prevenirea şi înlăturarea defectelor uzurii fizice,
 asigurarea lucrărilor de reparaţii,
 efectuarea adaptării utilajului existent la noile cerinţe,
 furnizarea de informaţii cu privire la utilaj şi echipament,
 efectuarea de reparaţii urgente ş.a.
Întreţinerea şi repararea corectă a mijloacelor de muncă este strict
necesară deoarece asigură prelungirea duratei lor de funcţionare.
Organizarea executării reparării utilajelor într-o întreprindere industrială
se poate face după trei sisteme:
a) sistemul centralizat, adică toate lucrările de reparare se fac de
către compartimentul specializat;
b) sistemul descentralizat - constă în organizarea efectuării reparării
utilajelor în cadrul unităţilor de producţie de către mecanici şi
echipele de reparare şi întreţinere, subordonate administrativ şefilor
acestora unităţi,
c) sistemul mixt - executarea lucrărilor de reparare la utilajele
speciale se execută de mecanicul şi echipele sau brigăzile de
reparare aparţinând unităţilor de producţie corespunzătoare,
celelalte reparaţii executându-se de personalul compartimentului-şef.
Fiecare din sistemele enumerate prezintă anumite avantaje, precum şi
limite.
Este considerată raţională acea formă de organizare a executării
reparaţiilor care asigură cel mai înalt grad de specializare a lucrărilor de
întreţinere şi reparaţii, precum şi operativitate maximă în realizarea acestor
lucrări.
Sistemul centralizat se recomandă a fi aplicat la unităţile industriale
de mărime mică şi mijlocie, în care diversitatea utilajelor este redusă.
 69
Acest sistem de organizare are următoarele avantaje:
 posibilitatea specializării muncitorilor pe tipuri de utilaje care se repară,
 producerea sau achiziţionarea pieselor de schimb în condiţii
economicoase,
 folosirea eficientă a personalului muncitor etc.
Dezavantajele acestui sistem:
 un necesar suplimentar de personal pentru conducerea activităţii de
întreţinere şi reparaţii,
 necesitatea dotării cu scule, dispozitive, verificatoare specifice,
 separarea activităţilor de întreţinere şi reparaţii de fabricarea producţiei
de bază.
Sistemul descentralizat de execuţie a reparaţiilor se foloseşte
îndeosebi la unităţile care au în dotare utilaje complexe de mare tehnicitate şi
cu un grad sporit de automatizare.
În acest caz compartimentul mecanicului-şef are sarcina de a coordona
întreaga activitate de reparaţii.
Avantajele:
 reducerea personalului care coordonează activitatea de reparaţii,
 creşterea responsabilităţii muncitorilor care lucrează la procesele de
producţie de bază pentru starea tehnică a utilajelor pe care le folosesc,
 sporirea operativităţii în executarea unor lucrări de reparaţii urgente.
Dezavantajele:
 personalul de întreţinere este relativ numeros, iar gradul de utilizare a
timpului de lucru redus,
 productivitatea muncii este scăzută, fiind imposibilă specializarea
muncitorilor pe feluri de lucrări de reparaţii.
Sistemul mixt de executare a lucrărilor de întreţinere şi reparaţii îmbină
avantajele celorlalte sisteme:
 corelează posibilitatea specializării muncitorilor pe tipuri de utilaje şi
subunităţi de producţie (ceea ce duce la sporirea productivităţii muncii)
cu asigurarea unei operativităţi sporite în efectuarea lucrărilor de
reparaţii.
Dezavantajele:
 soluţionarea mai lentă a unor probleme ca urmare a subordonării diferite
a activităţii de conducere,
 orientarea prioritară a subunităţilor de producţie spre remedierea
defecţiunilor accidentale a utilajelor.
§5.3.2. Tipuri de sisteme de întreţinere şi reparaţii practicate pe
plan mondial
În urma folosirii lor în procesul de producţie, utilajele îşi pierd în mod
treptat din proprietăţile sale, din precizia de prelucrare, adică mijloacele de
muncă se uzează.
 70
Această uzură, care apare ca urmare a folosirii utilajelor în procesul de
producţie, reprezintă uzura fizică cu caracter dinamic.
În afară de aceasta, utilaje îşi pierd în mod treptat din valoarea lor de
întrebuinţare şi ca urmare a unor fenomene, ce au loc atât datorită influenţei
factorilor atmosferici, cât şi a modificărilor interne survenite în materialele din
care sunt executate. Astfel apare aşa-numita uzură fizică statică.
Deoarece părţile componente ale maşinilor nu se uzează toate în acelaşi
timp, nu se pune problema înlocuirii acestui mijloc de muncă cu utilaj nou, ci
executarea unor lucrări de reparaţii la părţile componente uzate.
Prin sisteme de reparaţii se înţelege un ansamblu de măsuri cu
caracter tehnic şi organizatoric, aplicat în vederea menţinerii mijloacelor de
muncă în condiţii normale de lucru, în ce priveşte randamentul şi gradul de
precizie al executării lucrărilor.
Întreţinerea şi reparaţia utilajelor nu constituie probleme exclusiv
pentru ţările cu economie de tranziţie.
În literatura de specialitate există diferite opinii privind tipurile posibile
de întreţinere şi reparaţii a utilajelor.
Astfel, în Anglia principalele tipuri de întreţinere sunt.
I. Întreţinerea planificată, care constă în revederea stării utilajelor şi
ajutarea minoră efectuată la intervale de timp stabilite în prealabil, precum şi
înlocuirea de piese de schimb ca urmare a reviziilor efectuate:
întreţinerea corectivă, care constă în reparaţii mici cu planificare pe
termen scurt, acestea ivindu-se între inspecţii, precum şi revizii generale
planificate anual sau la doi ani, al căror conţinut se planifică în detaliu pe
termen lung, ca un rezultat al inspecţiilor preventive.
II. Întreţinerea neplanificată care se efectuează în cazul unor
defecţiuni neprevăzute.
În literatura franceză tipurile de întreţinere sunt apreciate ca:
1. Întreţinerea preventivă, care are drept scop de a evita defecţiunile
utilajelor în cursul utilizării lor. La rândul său întreţinerea preventivă
poate fi:
 sistematică, care este efectuată potrivit unei planificări prealabile
având în vedere timpul de funcţionare a utilajelor sau gradul de uzură,
 întreţinerea preventiv condiţionată. Acest tip este dependent de
experienţă şi face necesară obţinerea informaţiilor în timp util. Este
aplicată tuturor tipurilor de utilaje şi se face pe baza măsurării
anumitor parametri: a temperaturii, presiunii, etc.
2. Întreţinerea corectivă este întreţinerea efectuată după apariţia
defecţiunilor.
În literatura de specialitate americană se apreciază ca fiind posibil de
aplicat două tipuri generale de întreţinere:
 71
a) întreţinerea preventivă - este privită ca fiind formată din activităţile
de întreţinere efectuate înainte ca utilajele să se defecteze în scopul
menţinerii stării lor de funcţionare şi a reducerii probabilităţii
defecţiunilor. Acest tip cuprinde următoarele lucrări:
 selectarea şi instalarea utilajelor în aşa fel încât să asigure o siguranţă
în funcţionarea acceptabilă;
 inspecţii periodice şi conducerea unor evidenţe privind funcţionarea
utilajelor pentru a permite evaluarea stării tehnice a acestora, aşa
încât defecţiunile să fie evitate;
 lubrifierea adecvată, vopsirea, curăţirea şi ajustarea utilajelor pentru a
asigura menţinerea lor în stare de funcţionare;
 lucrări periodice de reparaţii şi revizii generale ale utilajelor.
b) întreţinerea de remediere - constă în eforturile depuse pentru
restabilirea stării tehnice a utilajelor după ce defecţiunile s-au produs
deja.
§5.3.3. Tipuri de sisteme de întreţinere şi reparaţii planificate în

Republica Moldova
În Republica Moldova ca şi în alte ţări din CSI se utilizează două sisteme
de întreţinere şi reparare a fondurilor fixe:
a) sistemul reparaţiilor preventiv planificate;
b) sistemul reparaţiilor accidentale.
Sistemul reparaţiilor preventiv planificate are două particularităţi
(spre deosebire de sistemul empiric): a) are un caracter profilactic; b) se
execută în mod planificat. Aplicarea lui presupune existenţa unor normative,
pe baza cărora să se facă planificarea intervenţiilor tehnice. Aceasta permite
determinarea şi cunoaşterea din timp a perioadei când utilajul va fi scos din
funcţiune; ceea ce creează posibilitatea luării unor măsuri corespunzătoare
atât de secţia de bază, în care funcţionează utilajul, pentru ca procesul de
producţie să se desfăşoare în mod normal, cât şi în activitatea auxiliară.
Sistemul de reparaţii preventiv planificate reprezintă un sistem
complex de lucrări de întreţinere, control şi reparaţii, care se execută la
anumite perioade de timp, conform unui plan dinainte stabilit şi care are
drept scop să preîntâmpine creşterea progresistă a uzurii fizice, să prevină
accidentele şi să asigure parametrii normali de funcţionare pe toată durata de
viaţă a mijloacelor de muncă.
Obiectivele acestui sistem sunt următoarele:
 pregătirea anticipată a unităţilor prin pregătirea materialelor necesare
şi a pieselor de schimb;
 realizarea la termen a intervenţiilor planificate, luând în considerare şi
starea tehnică a utilajelor;
 modernizarea utilajelor cu ocazia efectuării reparaţiilor capitale;
 72
 creşterea randamentului utilajelor (prin mecanizarea unor operaţii
tehnologice, automatizarea unor lucrări);
 reducerea consumurilor de energie, combustibil şi lubrifianţi (prin
stabilirea unor norme de consum, înlăturarea formelor de risipă);
 reducerea costurilor reparaţiilor (prin recondiţionarea pieselor de
schimb, organizarea ergonomică a muncii).
În cadrul acestui sistem se execută următoarele lucrări: reviziile tehnice
(Rt), reparaţiile curente (Rc) şi reparaţiile capitale (Rk).
Rt se efectuează înaintea lucrărilor de reparaţii. În cadrul lor se
determină starea reală de uzură a utilajului şi gradul de precizie pe care îl are
în funcţionare. Se înlătură toate defectele ce se constată şi care necesită un
volum redus de muncă. Rezultatele reviziei se trec într-o fişă de constatare,
pe baza aceasta determinându-se conţinutul şi volumul de muncă necesar
pentru executarea reparaţiei ce urmează să fie realizată.
Reparaţiile curente în dependenţă de complexitatea pe care o prezintă
piesele uzate se împart în reparaţii curente de gradul I (R c1) şi reparaţii
curente de gradul II (Rc2). Rc1 sunt reparaţiile de suprafaţă la piese uşor
accesibile. În cadrul acestor reparaţii se repară piesele care au durata cea
mai scurtă de funcţionare, se curăţă şi se spală complet maşina, se schimbă
uleiul şi lichidele de răcire.
Rc2 sunt mai complexe, presupunând o demontare parţială a utilajului,
înlocuirea şi repararea pieselor cu durata cea mai scurtă şi cu durata medie
de uzură. Deci, o Rc2 întotdeauna va include şi Rc1 şi Rt.
Rk include cele două categorii de reparaţii curente şi revizia tehnică. Ele
necesită cel mai mare volum de muncă. Reparaţiile capitale presupun
demontarea utilajului. Prin executarea acestor reparaţii utilajul capătă
parametrii iniţiali de funcţionare. Pentru a se lichida efectele uzurii morale în
cadrul reparaţiei capitale se execută şi modernizarea utilajului.
În activitatea practică mai apar şi reparaţii accidentale, care se
efectuează în momentul când utilajele ies din funcţiune în mod neprevăzut, în
afara reparaţiilor planificate.
Cheltuielile legate de întreţinerea şi repararea utilajelor se recuperează
din costurile de producţie, cu excepţia cheltuielilor efectuate pentru reparaţiile
capitale ale unor instalaţii complexe, cu valoarea ridicată, ce se aprobă în
mod special să fie prevăzute prin cote anumite de amortizare.

§5.3.4. Planificarea lucrărilor de reparaţii. Organizarea activităţii de

reparare
Elaborarea planului de reparaţii se bazează pe cunoaşterea exactă a
numărului, felului şi a stării utilajelor din întreprindere şi pe normele tehnice
pentru întreţinerea şi repararea fondurilor fixe. Planul de reparaţii se
elaborează pe un an, cu defalcarea pe trimestre şi luni, pe ansamblul unităţii.
 73
Din normativele ce trebuie cunoscute pentru elaborarea planului de
reparaţie fac parte:
1. durata ciclului de reparaţii, adică intervalul de timp de funcţionare a
utilajului între două reparaţii capitale.
2. structura ciclului de reparaţii - numărul, felul şi ordinea de succesiune a
intervenţiilor tehnice ce au loc în cadrul unui ciclu de reparaţii. Ciclul de
reparaţie reprezintă perioada de timp între două reparaţii capitale.
3. durata de funcţionare a utilajului între două reparaţii de acelaşi fel.
Durata şi structura ciclului de reparaţie, precum şi durata de funcţionare
între două reparaţii sunt diferite şi depind de particularităţile constructive ale
mijloacelor de muncă mecanice.
Cunoscându-se aceste normative, data şi felul ultimei intervenţii tehnice
ce a fost efectuată în anul precedent (de bază), se pot determina data şi felul
intervenţiei tehnice ce se va executa în anul de plan.
În normativele de reparaţii pot fi găsite şi alte date: volumul de ore
normate pentru fiecare intervenţie în parte. Pe baza aceasta se determină
numărul de muncitori şi de utilaje şi gradul lor de utilizare.
Un alt element care interesează în planificarea şi executarea lucrărilor
de reparaţii este cel al duratei de execuţie a unei intervenţii tehnice, care
reprezintă timpul cât mijlocul de muncă este scos din procesul de producţie.
Determinarea acestei durate se face prin aplicarea următoarei relaţii de
calcul:
tn
Dit  ,
N  d s  ns  Kn
în care:
Dit reprezintă durata intervenţiei tehnice, exprimată în zile lucrătoare;
tn - volumul de muncă, exprimat în om-ore normate, necesar pentru
efectuarea intervenţiei;
N - numărul de muncitori care fac parte din echipa de reparaţii şi care
lucrează simultan într-un schimb;
ds - durata schimbului, în ore;
ns - numărul de schimburi în care se lucrează la efectuarea lucrărilor de
reparaţii;
Kn - coeficientul de îndeplinire a normelor.

În cadrul planificării lucrărilor de reparaţii se elaborează graficul ciclului

de reparaţii. El se prezintă sub forma unei axe, pe care se plasează succesiv
toate tipurile de intervenţii tehnice, ce au loc pe parcursul unui ciclu de
reparaţii.
În privinţa structurii organizatorice a activităţii de întreţinere şi reparaţii
există în literatura de specialitate opinia că (I, Ceauşu, Memorator mecanico-
energetic, tehnic, economic, de organizare; Bucureşti, 1995) nu există un
sistem standard aplicabil în orice condiţii, întrucât este necesar ca acesta să
 74
fie adoptată condiţiilor specifice din punct de vedere tehnic, economic şi
organizatoric. Structura organizatorică trebuie concepută astfel încât să
permită desfăşurarea în bune condiţii a lucrărilor de întreţinere şi reparaţii şi
să răspundă anumitor cerinţe:
 să fie flexibilă, adică să se adapteze unor modificări condiţiilor ce au
generat-o;
 să conţină delegarea de autoritate pe scară ierarhică de la şefi la
subordonaţi;
 să ofere posibilitatea unei organizări logice a tuturor lucrărilor de
întreţinere şi reparaţii.

La elaborarea structurii organizatorice se ia în consideraţie factorii

specifici din cadrul unităţii industriale respective, cum ar fi:
- structura producţiei;
- numărul, tipul utilajelor;
- starea lor tehnică;
- mărimea unităţii etc.

§5.3.5. Indicatorii pentru evaluarea activităţii de întreţinere şi

reparaţii a utilajelor
În practică este dificil de apreciat dacă munca de întreţinere şi reparaţii
depusă este adecvată sau nu.
În literatura de specialitate se propun diferiţi indicatori pentru evaluarea
rezultatelor activităţii de întreţinere şi reparaţii dintre care cei mai reuşiţi pot
fi consideraţi cei care presupun evaluarea lor la trei nivele.
a) La nivelul managementului unităţii industriale respective:
- raportul între cheltuielile cu materiale pentru întreţinere şi reparaţii şi
cheltuielile cu munca vie aferente acestei activităţi;
- cheltuielile de întreţinere şi reparaţii care revin pe unitate de produs;
- ponderea personalului de întreţinere şi reparaţii în totalul angajaţilor
unităţii;
- raportul între munca de întreţinere şi reparaţii executată prin unităţi
specializate şi cea executată prin forţele proprii ale unităţii ş.a.
b) La nivelul managementului activităţii de întreţinere şi reparaţii:
- raportul între orele-muncă planificate pentru întreţinere şi reparaţii şi
orele-muncă efective;
- ponderea orelor lucrate suplimentar pentru activitatea de întreţinere şi
reparaţii ş.a.
c) La nivelul personalului care efectuează lucrările de întreţinere şi
reparaţii:
 75
- ponderea numărului de personal aferent fiecărei meserii care la
realizarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii la numărul total de personal
al subunităţii date;
- ponderea orelor-muncă efectiv lucrate de fiecare meserie pentru lucrările
de întreţinere şi reparaţii în totalul orelor-muncă prestate pentru aceste
lucrări.
Însă o simplă calculare a acestor indicatori fără o analiză comparativă a
acestora la unităţile concurente este limitată şi nu poate da rezultate bune pe
viitor.

§5.4 Managementul gospodăriei energetice

§5.4.1 Gospodăria energetică: structura, sarcinile, importanţa
Organizarea unei întreprinderi moderne necesită asigurarea consumului
curent cu diferite feluri de energie: energia electrică, aburul, gazele, aerul
comprimat ş.a. Pentru a satisface această cerinţă în cadrul întreprinderii se
prevede un ansamblu de unităţi energetice ce se unesc într-o gospodărie
energetică.
Organizarea optimă a gospodăriei energetice prezintă o deosebită
importanţă economică, deoarece, pe de o parte, întreprinderea industrială
contemporană este o mare consumătoare de energie, pe de o altă parte criza
din sectorul energetic necesită o raţionalizare a consumului de energie.
Organizarea gospodăriei energetice trebuie să ţină cont de
particularităţile pe care le prezintă producerea şi consumul fiecărui fel de
energie. Aceste particularităţi sunt următoarele:
1. simultanietatea producerii şi consumului, adică producţia energetică nu
poate fi stocată, acumulată în cantităţile, care ar putea să permită
folosirea unor stocuri pe o perioadă mai mare de timp.
2. consumul neuniform în cursul unei zile de muncă, ceea ce este determinat
de nesimultanietatea funcţionării utilajului, de necesitatea de iluminare
seara sau noaptea ş.a.
3. producţiei energetice în afara de expresia cantitativă îi sunt proprii
indicatorii, care caracterizează calitatea acesteia: energia trebuie să ajungă
la consumatori în caracteristicile necesare, întrucât orice abatere de la
normele stabilite atrage după sine încălcări ale procesului de producţie.
În condiţiile actuale există tendinţa ca o bună parte din necesarul de
energie al întreprinderilor industriale să fie furnizată de unităţile economice
specializate în producerea diferitelor feluri de energie.
Sectorul energetic din cadrul întreprinderilor are o serie de sarcini,
dintre care mai importante sunt:
1. asigurarea alimentării la timp şi în cantităţile necesare cu toate felurile de
energie, toate sectoarele întreprinderii;
2. folosirea raţională şi economică a energiei;
 76
3. asigurarea exploatării raţionale a instalaţiilor din secţiile direct
productive;
4. ridicarea randamentului de consum a energiei, prin reducerea pierderilor,
automatizarea instalaţiilor.
În sistemul actual de organizare sectorul energetic din cadrul
întreprinderii se compune din:
 instalaţii producătoare de energie (generatoare de aburi şi apă caldă,
generatoare electrice ş.a.);
 instalaţii de acumulare şi transformare a energiei (acumulatoare de
abur, instalaţii de redresare al curentului electric etc.);
 instalaţii de transport şi distribuţie a energiei (reţele de abur şi apă
caldă, reţele de curenţi slabi pentru telefoane etc.);
 instalaţii consumatoare de energie în afara secţiilor de producţie şi
legate de procesele tehnologice (cuptoare industriale, instalaţii de
uscare, răcire etc.);
 instalaţii consumatoare de energie, nelegate de procesele tehnologice
ale producţiei specifice (instalaţii de iluminat ş. a.).
§5.4.2. Planificarea necesarului de energie. Bilanţurile energetice
Planificarea corectă a necesarului de energie electrică se face pe baza
bilanţurilor energetice. La nivelul unei întreprinderi se întocmesc bilanţuri
energetice parţiale (de exemplu: bilanţul energiei electrice şi termice; bilanţul
combustibilului; bilanţul aburului şi apei calde ş.a.) şi o bilanţul energetică
generală.
Energia consumată la întreprinderi este utilizată în scopuri tehnologice,
ca forţă motrice, la iluminat, pentru încălzit. Necesarul de energie electrică se
determină în funcţie de destinaţia de consum.
Pentru determinarea necesarului de energie folosită în scopuri
tehnologice se folosesc normele de consum progresive şi volumul de
producţie planificat.
N teh   nci  Qi ,
în care:
Nteh - necesarul de energie electrică, folosită în scopuri tehnologice, (kwh).
Qi - cantitatea de produs “i” prevăzută pentru obţinere folosind energia
electrică.
nci - norma de consum de energie electrică (kwh / produs), stabilită prin
documentaţia tehnico-economică de obţinere a produsului.
Stabilirea necesarului de energie electrică folosită ca forţă motrice
pentru acţionarea diferitor maşini, se face folosind relaţia următoare:

N m  Tf  Pi  k
N e fm 
(1  K p )  R ,
în care:
Nefm - necesarul de energie electrică folosită ca forţă motrice.
 77
Nm - numărul maşinilor de acelaşi tip care urmează a fi acţionate.
Tf - timpul mediu de funcţionare a unei maşini în perioada de plan, în ore.
Pi - puterea nominală a motoarelor maşinii, în kwh.
k - coeficientul de simultaneitate al folosirii maşinilor de acelaşi fel.
R - randamentul motorului electric.
Kp - coeficientul de corecţie ţinând seama de pierderile de energie electrică în
reţea.
Determinarea necesarului de energie electrică pentru iluminat (Nie) se
face folosind o relaţie de calcul de tipul următor:
Pui  Tef  Ksi
N ie  ,
1000  (1  K p )
în care:
Pui - puterea instalată a becurilor, (W).
Tef - timpul de iluminat în perioada de plan, (ore).
Ksi - coeficientul de simultaneitate a iluminării.
Ţinând seama de necesarul de energie electrică pe fiecare destinaţie de
consum în parte, calculul necesarului total de energie electrică se poate
stabili cu următoarea relaţie:
Netot  Net  Ne fm  Nei  Neinc  Nev  Nea
Nev - pentru ventilaţii.
Nea - pentru alte scopuri.
Bilanţul energetic se prezintă sub forma în care, în partea stângă, se
înscriu toate cantităţile de energie intrate, iar în partea dreaptă toate
cantităţile de energie utilă şi pierdută.
De exemplu:

Bilanţul energiei electrice (kwh) încheiată la ...

Tabelul 5

Necesar kwh Resurse Kwh

1. Pentru consumul propriu în
6796350 1. Producţia proprie.
centrale.
2. Pentru procese tehnologice. 902450145 2. Din sistemul energetic naţional.
3. Pentru restul consumatorilor. 162156536
4. Pierderi în reţea. 19880000
Total 1.091.283.031 1.091.283.031

Bilanţul întocmit pe baza măsurătorilor efectuate în condiţii reale de

exploatare a instalaţiei se numeşte bilanţ real. El reprezintă o fotografie a
situaţiei în care se găseşte în momentul respectiv instalaţia. Pe baza bilanţului
real se poate stabili bilanţul optim. El se obţine atunci, când pierderile ating
valori minime.

§5.4.3 Căile de folosire raţională a energiei şi combustibililor

 78
1. Normarea ştiinţifică a consumurilor specifice şi urmărirea reducerii lor
continuă.
2. Perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie, modernizarea sau înlocuirea
instalaţiilor de ardere cu randamente scăzute, îmbunătăţirea izolaţiei
termice a instalaţiilor ş.a.
3. Reducerea pierderilor care au loc în reţeaua de transport, distribuţie şi
consum. Aceasta impune alegerea celor mai raţionali purtători de
energie.
4. Dimensionarea raţională a iluminării şi încălzirii.
5. Dotarea întreprinderilor cu cazane şi agregate energetice de mare
randament şi folosire raţională a capacităţii acestora.

§5.5. Managementul gospodăriei de scule

§5.5.1. Componenţa, sarcinile şi organizarea gospodăriei de scule
Desfăşurarea normală a procesului de producţie într-o întreprindere
industrială necesită asigurarea locurilor de muncă cu diferite scule.
Importanţa lor se determină având în vedere influenţa acestora asupra
volumului cheltuielilor de producţie şi asupra calităţii produselor.
Pentru asigurarea locurilor de muncă cu scule în cadrul întreprinderii se
creează un compartiment specializat - secţia de scule, cu următoarele sarcini
principale:
1. Producerea sculelor sau aducerea lor din afară în cantităţile necesare
pentru procesul de producţie;
2. Îmbunătăţirea calităţii sculelor;
3. Asigurarea activităţii de reparaţii, întreţinere şi recondiţionare a sculelor;
4. Micşorarea cheltuielilor privind producţia, întreţinerea şi păstrarea
sculelor.

§5.5.2. Clasificarea şi codificarea sculelor

Pentru organizarea unei evidenţe corecte a producţiei şi a consumului
de scule, în practică se foloseşte un sistem de clasificare a sculelor cu ajutorul
căruia se poate efectua o identificare rapidă a fiecărui tip de scule.
Sculele se împart în zece grupe de la 0 la 9, în raport cu destinaţia
folosirii lor. Aşa, de exemplu, în grupa 2 sînt cuprinse scule pentru
prelucrarea prin aşchiere a metalelor, în grupa 6 - sculele care ajută la fixarea
sculelor de prelucrare pe maşini, unelte, etc.
Fiecare grupă se împarte, la rândul său, în 10 subgrupe, pentru
diferenţierea şi precizarea destinaţiei, fiecare subgrupă - în 10 clase, fiecare
clasă - în 10 subclase, fiecare subclasă - în 10 feluri şi fiecare fel-în 10
variante, pentru numerotare utilizându-se cifrele de la 0 la 9.
 79
Pe baza numerelor de ale grupei, subgrupei, clasei, subclasei, felului şi
variantei se formează codul sculelor compus din 6 cifre.
Sunt utilizate şi alte criterii de clasificare:
1. În raport cu gradul de specializare se disting:
 scule universale, care sînt folosite pentru executarea unei categorii
de lucrări;
 scule speciale – utilizate numai pentru un produs, o piesă sau o
anumită operaţie.
2.În raport cu destinaţia de consum:
 scule prelucrătoare;
 scule de control;
 tachilaj tehnologic.

§5.5.3. Planificarea necesarului de scule

Planificarea sculelor este impusă de necesitatea alimentării în mod
ritmic a locurilor de muncă cu diferite scule.
Pentru calculul necesarului de scule pot fi folosite 3 metode:
a) pe baza normelor de consum;
b) metoda statistică;
c) pe baza normelor de echipare tehnologică.
Prima metodă asigură un calcul exact al necesarului de scule. Calculul se
face pe fiecare fel de sculă, în raport cu felul produselor de executat şi
normelor de consum de scule pe unitate de produs după următoarea
formulă:
,
în care:
Cs - reprezintă consumul de scule;
Qi - cantitatea de produse, piese care urmează a fi prelucrate cu un anumit
tip de scule;
nci - norma de consum de scule pentru prelucrarea unei unităţi ( o sută, o
mie bucăţi ) din produsul, piesa stabilit pe bază de documentaţie.
Norma de consum se determină în mod diferit în funcţie de felul
sculelor. Pentru sculele aşchietoare norma de consum se calculează cu
ajutorul relaţiei:
tm
nc 
Tuz ,
în care:
tm - timpul mecanic de prelucrare a unei unităţi de produs cu scula
respectivă;
Tuz - timpul mecanic de funcţionare până la uzura completă a sculei.
 80
L
Tuz  (  1)  t ( l  k ) ,
l
în care:
L - lungimea sau grosimea părţii aşchietoare a sculei, mm;
l - mărimea stratului lungimii sau lăţimii care se pierde printr-o aşchiere, mm;
k - coeficientul deteriorării accidentale a sculei.
Pentru calculul necesarului de scule aşchietoare pot fi folosite şi alte
relaţii de calcul. Astfel calculul consumului de scule poate fi făcut pentru o
mie de unităţi de produs sau piese conform relaţiei:
tm  1000
Cs1000  .
Tuz
Acest coeficient depinde de calitatea materialului din care este
confecţionată scula.
Metoda statistică de calcul a necesarului de scule constă în stabilirea
consumului de scule la 1000 lei producţie marfă sau la 1000 ore de
funcţionare a utilajului, pe baza datelor statistice din perioada de bază şi
determinarea consumului de scule pentru perioada de plan.
Această metodă poate da rezultate bune numai atunci când ponderea
produselor fabricate în perioada de plan este asemănătoare cu ponderea
existentă în perioada de bază.
Metoda de calcul a necesarului de scule pe baza normelor de echipare
tehnologică ţine seama de locurile de muncă consumatoare de scule şi de
felurile de scule cu care trebuie echipate acestea.
n

 l  ts
i i
,
Cs  i 1

Tuz
în care:
li - consumul la un loc de muncă “i”;
tsi - timpul de folosire a sculei date pe perioada considerată la locul de
muncă “i”, exprimat în scule-oră.
Asigurarea consumului curent cu scule a locurilor de muncă necesită
dimensionarea stocurilor acestora. Scopul formării acestui stoc curent este de
a alimenta necesarul locurilor de muncă, el variind de la o valoare maximă, în
momentul completării lui de la depozitul central, la o valoare minimă, în
ajunul unei noi completări. Stocul curent aflat în magazia de scule a secţiei se
poate calcula cu ajutorul unei relaţii de forma următoare:
Ca  t
Sms 
360
,
în care:
Ca - reprezintă consumul anual de scule;
t - numărul de zile după care se reînnoieşte stocul de scule din cadrul unităţii
de producţie.
Calculul necesarului total de scule se efectuează conform următoarelor
etape:
 81
1) Se determină consumul de scule pentru producerea activă.
2) Se determină necesarul de scule pentru asigurarea producţiei noi.
3) Se determină modificarea stocurilor circulante a secţiilor.
4) Se determină modificarea stocurilor de scule la depozit.
5) Se determină necesarul de scule pentru livrare în afara întreprinderii,
conform contractelor încheiate.
Însumarea acestor poziţii enumerate ne dă necesarul total de scule.

§5.5.4. Perfecţionarea folosirii sculelor la întreprindere

Perfecţionarea folosirii sculelor necesită folosirea unui asambla de căi şi
metode, începând cu proiectarea şi încheind cu modul de folosire a lor la
locurile de muncă.
1. Proiectarea unor scule de calitate superioară, cu durabilitate mare, prin
folosirea unor materiale rezistente şi tratamente termice
corespunzătoare.

2. Adoptarea celor mai raţionale regimuri de lucru a sculelor, ţinând seama

de felul materialelor prelucrate şi rezistenţa lor.

3. Recondiţionarea sculelor uzate, organizarea ascuţirii şi reparării lor la

timp, depistarea şi înlăturarea cauzelor care provoacă o uzură prea
rapidă etc.

Întrebări de verificare

1. Prin ce se manifestă importanţa unităţilor de producţie auxiliare şi de servire?

2. Ce înţelegem prin transport intern şi care este diferenţa între noţiunea
prezentată şi noţiunea de “manipulare”?
3. Care sistem de organizare a transportului intern în raport cu traseul pe care îl
efectuiază, cunoaşteţi?
4. Cum se determină necesarul de mijloace de transport?
5. Caracterizaţi sistemul de organizare a executării reparării utilajelor.
6. Numiţi şi caracterizaţi tipurile de sisteme de întreţinere şi reparaţii practicate pe
plan mondial şi în Republica Moldova.
7. Ce reprezintă bilanţurile energetice şi cum are loc elaborarea lor?
8. Care sunt particularităţile pe care le prezintă energia, utilizată într-o unitate
economică.
9. Ce metode se utilizează pentru planificarea necesarului de scule?
10. Cu ce scop se utilizează codificarea sculelor şi cum se efectuiază?
82
 83
Capitolul VI. MANAGEMENTUL PREGĂTIRII PRODUCŢIEI
ÎN ÎNTREPRINDERILE INDUSTRIALE
§6.1. Pregătirea producţiei: noţiuni, sarcini, importanţa
O caracteristică distinctivă a organizării producţiei în condiţiile
economiei de piaţă o constituie capacitatea acesteia de aşi adapta fabricaţia
în decursul activităţii ei în mod operativ, astfel încît produsele obţinute să
satisfacă într-o măsură cît mai mare cerinţele de consum pe piaţa internă şi
cea externă, cu luarea în consideraţie a celor mai noi realizări ale revoluţiei
tehnico-ştiinţifice contemporane. Pentru satisfacerea acestor cerinţe un rol
important îl are buna pregătire a producţiei din punct de vedere tehnic şi
organizatoric.
Noţiunea de pregătire a producţiei are un caracter complex. Ea se
referă în deosebi la măsurile ce trebuie adoptate pentru punerea în fabricaţie
a unor noi produse şi pentru perfecţionarea fabricaţiei produselor deja
existente. Deasemenea cuprinde şi măsuri legate de modernizarea fabricaţiei
curente prin introducerea tehnologiilor ce corespund celor mai noi realizări ale
ştiinţei şi tehnicii contemporane.
Necesitatea înnoirii produselor este determinată de diferiţi factori,
printre care:
 accelerarea ritmului inovării tehnologice;
 evoluţia rapidă a necesităţilor de consum;
 amplificarea schimburilor economice internaţionale ş.a.
Pregătirea producţiei poate fi definită ca un ansamblu de măsuri
interdependente care se efectuiază pe baza unui plan calendaristic stabilit
dinainte, care au ca obiectiv crearea şi asimilarea în fabricaţie a unor noi
produse, modernizarea produselor aflate deja în fabricaţie, întroducerea
tehnicii noi şi a celor mai avansate metode de organizare a producţiei în
vederea asigurării unei eficienţe economice maxime activităţii întreprinderii.
Pregătirea producţiei cuprinde două mari etape:
1. Pregătirea tehnică;
2. Pregătirea material-organizatorică.
Pregătirea tehnică, la rîndul ei e formată din următoarele activităţi:
 proiectarea produsului (pregătirea constructivă);
 pregătirea tehnologică;
 executarea prototipului, încercarea şi omologarea lui;
 executarea seriei zero, a capului de serie sau a lotului experimental şi
omologarea.
Pregătirea producţiei îndeplineşte mai multe sarcini, printre care:
 lărgirea sortimentului produselor şi îmbunătăţirea calităţii acestora;
 reducerea costului de producţie a produselor existente în fabricaţie;
 înlocuirea materialelor scumpe şi dificitare cu materiale noi, ieftine;
 84
 folosirea în proiectarea noilor produse a standardelor existente;
 proiectarea proceselor de producţie pe baza mecanizării şi
automatizării;
 asigurarea folosirii raţionale a capacităţii de producţie, a creşterii
productivităţii muncii ş.a.

§6.2. Proiectarea produselor (pregătirea constructivă)

Scopul proiectării noilor produse este determinarea caracteristicilor
tehnico-constructive şi calitative, a aspectului exterior a acestuia.
De ex: pentru ţesătură trebuie să se precizeze felul ţesăturii după
compoziţie (lînă, lînă cu bumbac etc.), densitatea ţesăturii la urzeală şi la
bătătură, caracterul şi desenul legăturii firului, desenul, vopsitul, caracterul
finisării, etc.
Potrivit metodologiei existente proiectarea noilor produse cuprinde
următoarele faze principale:
1. Elaborarea temei de proiectare şi a studiului tehnico-
economic.
Acestea reprezintă datele iniţiale şi analize cu privire la principalele
caracteristici tehnico-productive ale noului produs, desenele de execuţie.
Tema de proiectare se întocmeşte de către beneficiarul produsului.
S.T.E. trebuie să prezinte baza de materii primă necesară posibilităţilor
tehnologice de producţie, caracteristicile tehnice şi de exploatare a noilor
produse în comparaţie cu produsele similare din ţările industrial-avansate ş.a.
2. Elaborarea proiectului tehnic, cuprinde: a) elementele principale
de calcul ale produsului ; b) desenul de ansamblu cu secţiuni; c) caietul de
sarcini.
Proiectul tehnic cuprinde toate calculele necesare dimensionării noului
produs, datele privind formele geometrice şi dimensiunile de bază ale
ansamblelor şi pieselor principale.
Se precizează materialul din care se fabrică produsul, precum şi
calculele tehnico-economice ce vor fundamenta soluţia constructivă adoptată.
Pe baza proiectului tehnic uneori se întocmeşte proiectul de execuţi
care detaliază datele proiectului tehnic.

§6.3. Pregătirea tehnologică a producţiei

Pregătirea tehnologică, cuprinde proiectarea de noi procedee
tehnologice şi perfecţionarea celor existente în scopul obţinerii noilor produse
cu cheltuieli minime de muncă vie materializată.
Experienţa pozitivă obţinută de întreprinderi subliniază necesitatea
respectării unor cerinţe de bază în domeniul pregătirii tehnologice a
producţiei.
 85
1. Elaborarea unor astfel de procese tehnologice care să se
caracterizeze printr-un înalt nivel al mecanizării complexe şi
automatizării proceselor şi care să asigure în cadrul întreprinderii
perfecţionarea tehnicii şi organizării producţiei.
2. Să se asigure fabricarea produsului în condiţiile realizării unei
creşteri cât mai mari a productivităţii muncii, a unui consum raţional
de materii prime, materiale ş.a. precum şi a folosirii optime a
capacităţii de producţie.
3. Necesitatea asigurării fabricării unor produse de calitate superioară.
4. Respectarea cerinţelor ecologice.
5. Crearea condiţiilor necesare pentru reducerea costurilor de producţie
şi realizarea tuturor indicatorilor cantitativi şi calitativi.
Una dintre problemele deosebit de importante ce se cere a fi rezolvate
la etapa pregătirii tehnologice este alegerea procesului tehnologic optim, care
să asigure obţinerea noului produs în condiţiile de maximă eficienţă.

Alegerea variantei optime a procesului tehnologic - este stabilirea şi

adaptarea pentru fabricarea unui anumit produs sau pentru executarea unei
operaţii, pe bază de analiză, dintr-un anumit număr de procese tehnologice
posibile a acelui proces care prezintă cele mai mari avantaje de ordin
economic şi ecologic, comparativ cu celelalte procese.
Analiza comparativă a variantelor tehnologice se poate realiza în 2
etape:

1) Compararea indicatorilor în expresie naturală - analiza are un caracter

de aproximaţie, făcîndu-se comparaţia unor indicatori referitorila:
 normele de consum de materii prime, materiale, combustibil;
 volumul de muncă necesar procesului de producţie;
 cantitatea, felul, complexitatea noului utilaj;
 suprafeţele de producţie necesare;
 calitatea produselor finite ş.a.

2) Compararea indicatorilor valorici de cost ai produselor şi lucrărilor. Cel

mai frecvent sunt folosiţi 2 indicatori:
 costul tehnologic unitar;
 costul tehnologic pentru o anumită cantitate de produse.
Prin cost tehnologic se înţelege suma cheltuielilor a căror mărime este
influenţată de procesul tehnologic.
În costul tehnologic intră, de regulă, cheltuielile pentru următoarele
elemente:
 materi prime şi materiale;
 combustibilul şi energia;
 retribuţiile muncitorilor productivi şi contribuţiile acestora;
 86
 cheltuielile de exploatare a utilajului tehnologic;
 amortizarea utilajului;
 exploatarea sculelor;
 cheltuielile generale ale secţiilor şi celtuielile generale ale întreprinderii.

Toate aceste cheltuieli din punct de vedere al variaţiei lor se împart în 2

grupe:
a) grupa cheltuielilor variabile (Cv);
b) constante (Cu).
Cu
Ctu  Cv 
Np
Ctu - costul tehnologic unitar.
Np - mărimea lotului de produse ce urnează a fi fabricat, exprimat în număr
de produse.
În cazul unui lot de produse:
Ctu  Cv  Np  Cu .

§6.4. Executarea, încercarea şi omologarea

prototipului şi seriei zero
Prin efectuarea acestor faze se urmăreşte să se verifice dacă noul
produs corespunde documentaţiei, care a stat la baza asimilării (studiul
tehnico-economic, tema de proiectare ş.a.) şi să se atesteze tehnologia de
fabricaţie în cadrul indicatorilor tehnico-economici stabiliţi.
Prototip - unul sau mai multe exemplare din noul produs care se
asimilează, executat special pentru a fi supus unor încercări şi probe, în
vedera constatării respectării parametrilor şi indicatorilor tehnico-economici
prevăzuţi şi a omologării lui.
Omologarea - activitatea de confirmare pe bază de încercări şi probe
la care este supus prototipul sau seria zero, a faptului, că produsul
corespunde cu cel proiectat. Ea se efectuiază în două etape: omologarea
preliminară de prototip şi omologarea finală de serie (zero).
Prin omologarea finală se verifică dacă produsul a fost executat
conform documentaţiei şi cu gradul de integrare stabilit, dacă rezultatele
obţinute prin verificare corespund condiţiilor prevăzute în documentaţie, dacă
nivelul de calitate al produsului este similar cu cel al produselor fabricate pe
plan mondial, dacă sunt asigurate condiţiile de protecţie a muncii.
Executarea seriei zero şi omologarea finală au ca scop de a verifica
măsura în care pregătirea de fabricaţie asigură menţinerea nivelului de
performanţă a produsului şi economicitatea fabricaţiei.

§6.5. Pregătirea materială şi organizatorică

a fabricaţiei noilor produse
 87
Pregătirea materială şi organizatorică a producţiei include proiectarea,
confecţionarea şi pregătirea sculelor, dispozitivelor, pregătirea şi amplasarea
corespunzătoare a utilajelor, aprovizionarea cu materiale şi semifabricate,
adoptarea celor mai eficiente sisteme de organizare a producţiei şi a muncii,
pregătirea cadrelor etc. pentru desfăşurarea optimă a procesului de fabricaţie
a noului produs.

Principalele sarcini:
1. determinarea necesarului de materii prime, materiale,
semifabricate din afară, combustibil energie, încheierea de
contracte cu furnizorii, beneficiarii ş.a.
2. achiziţionarea utilajului nou, modernizarea şi repararea celui
existent şi amplasarea lui conform fluxurilor tehnologice stabilite;
3. proiectarea, fabricarea, precum şi achiziţionarea de la întreprinderi
specializate a echipamentului tehnologic necesar;
4. pregătirea în timp util a cadrelor ce vor participa la fabricarea
noilor produse;
5. definitivarea sistemului de planificare operativă şi de evidenţă în
secţiile noi înfiinţate.

§6.6. Planificarea pregătirii producţiei

Pregătirea producţiei se realizează pe baza unui plan calendaristic, în
cadrul căruia se evidenţiază toate etapele care trebuie executate,
compartimentele ce vor realiza acest lucru, volumul de lucru de executat,
precum şi precizia executării în timp a diferitelor etape.
Sarcinile principale care stau în faţa organelor de planificare constau în
reducerea termenilor pregătirii producţiei,
- reducerea cheltuielilor necesare pentru efectuarea pregătirii
producţiei;
- ridicarea calităţii lucrărilor.
Elaborarea planului de pregătire a producţiei cuprinde următoarele lucrări:
- stabilirea listei tipurilor de produse ce urmează a fi proiectate sau
modernizate;
- stabilirea volumului de lucru şi a duratei fiecărei etape;
- stabilirea termenilor din planul beneficiarilor privind punerea în
fabricaţie a acestor produse.

Pentru a stabili durata calendaristică a efectuării fiecărei etape trebuie

să se cunoască volumul lucrărilor de proiectare, în expresie naturală. Acest
număr diferă de la un produs la altul în dependenţă de complexitatea
produsului, de noutatea pe care o prezintă sub raport tehnic, de gabaritele şi
greutatea produselor ş.a.
 88
Durata unei anumite etape de pregătire a producţiei se poate stabili cu
ajutorul următoarei formule:
t
T k
N dn
în care:
T - reprezintă durata etapei, în zile;
t - consumul total de timp necesar pentru executarea etapei, în ore;
N - numărul de personal ce lucrează simultan la etapa dată;
d - durata unei zile de lucru, ore;
n - coeficientul de îndeplenire a normelor;
k - coeficientul consumului de timp suplimentar (pentru coordonare,
aprobare etc).
Pentru reducerea duratei de pregătire se foloseşte metoda paralelă de
executare a diferitor etape, ceea ce presupune de exemplu, că etapa a doua
începe înainte de a se termina prima, iar a treia - pînă a fi finalizată etapa a
doua etc. Pentru aceasta se utlizează informaţia preventivă referitor la etapa
anterioară, urmînd apoi anumite corectări.
Executarea paralelă a lucrărilor, ce se referă la diferite etape, nu
diminuiază calitatea proiectului, deoarece la executarea unui produs nou
întotdeauna se utilizează un număr mare de detalii standarde unificate,
procurate din exterior şi totodată timpul necesar pentru executarea unor
detalii specifice, originale este foarte mare. De aceea este raţional de a trece
la etapa următoare înainte de a fi finalizată cea anterioară.
Sunt cunoscute două metode de planificare a pregătirii producţiei:
a) planificarea liniară (graficul liniar, graficul Grant). Se utilizează pentru
planificarea unor proiecte simple.
b) planificarea în reţea pentru planificarea unor proiecte complexe.
Graficul liniar este simplu de alcătuit, uşor de citit, ceea ce se vede din
graficul de mai jos.

Graficul liniar (graficul Grant) a pregătirii tehnice a unei maşini noi

Etapele pregătirii Executantul Termeni calendaristici de pregătire

anul 199. anul 199. anul 199.

lunile
I,II,III...XII I,II,III...XII I,II,III...XII
1. Elaborarea Secţia con- *********
temei de structorului şef
proiectare
2. Eseul Secţia **********
constructo-rului
şef
3. Proiectul tehnic Secţia **********
constructo-rului
şef
4. Proiectul de Secţia **********
lucru constructo-rului
şef
 89
5. Executarea Secţia ********
prototipului experimentală
6. Omologarea Secţia *******
prototipului constructo-rului
şef, secţia
experimentală
7. Proiectarea Secţia
proceselor tehnologului şef
tehnologice
8. Proiectarea Secţia ********
sculelor, tehnologului şef
dispozitivelor
9. Fabricarea Secţia de scule, ********
sculelor, secţia de aprovi-
achiziţionarea zionare
lor
10. Lansarea în Toate sec-ţiile *****
fabricaţie uzinei

Planificarea unor proiecte mari, complexe de elaborare şi asimilare a

tehnicii şi tehnologiilor noi se efectuiază pe baza graficilor în reţea.

Des. Fragment din graficul în reţea a elaborării proiectului nului

produs

6 9
1

3
10

2 8 12
5

4
11
7

Graficul în reţea constă din două elemente: lucrări şi evenimente.

Evenimentul este începutul sau sfîrşitul a fiecărui fel de lucru şi se notează
pe grafic prin cerculeţ. Lucru este numit orice proces (de exemplu, procesul
executării prototipului). Se notează pe grafic cu săgeată. Lungimea săgeţii nu
arată grafic durata îndeplenirii lucrării, ea se notează prin cifre de asupra. De
obicei, sub săgeţi se indică cheltuielile pentru executarea lucrărilor.
Eveniment iniţial se numeşte momentul începerii primelor lucrări legate de
pregătirea şi realizarea proiectului planificat. Se ia în consideraţie că înainte
de evenimetul iniţial nu a fost executat nici un eveniment. Evenimentul
 90
final se caracterizează prin realizarea scopurilor. Graficul în reţea reflectă
succesiunea logică a evenimentelor, el permite realizarea scopului final.
În graficul în reţea se evidenţiază cîteva drumuri. Drumul complet
este sucesiunea neîntreruptă a lucrărilor şi evenimentelor interdependente
(de la primul la ultimul eveniment). Drumul critic - consecutivitatea
lucrărilor de la evenimentul iniţial pînă la cel final, care necesită pentru
îndeplinire cel mai lung timp. Pot fi şi alte drumuri:
 de la momentul iniţial la unul intermediar;
 drumul ce leagă evenimentul intermediar cu cel final;
 drumul între două evenimente intermediare.
Graficul în reţea permite:
a) cunoaşterea operaţiilor a căror durată trebuie să fie scurtată. Pentru
aceasta va fi nevoie afectarea de resurse suplimentare.
b) cunoaşterea operaţiilor care pot fi întîrziate, fără ca termenul total de
excuţie să fie afectat:
c) optimizarea termenilor de executare a tuturor lucrărilor.

Întrebări de verificare

1. Definiţi noţiunea de “pregătire a producţie”.

2. Numiţi etapele şi activităţile incluse în pregătirea producţiei.
3. Caracterizaţi etapele pregătirii tehnice a producţiei.
4. Care este diferenţa între executarea, încercarea şi omologarea prototipului şi
efectuarea aceloraşi activităţi pentru seria “zero”?
5. Pregătirea materială şi organizatorică a fabricării noilor produse, include care
activităţi?
6. Care sunt lucrările incluse în vederea elaborării planului de pregătire a
producţiei?
7. Numiţi metodele de planificare a pregătirii producţiei.
8. Care sunt elementele componente ale unui grafic în reţea?
9. Ce prezintă drumul critic?
10. Cum are loc alegerea variantei optime a procesului tehnologic?
 91
Capitolul VII. MANAGEMENTUL CALITĂŢII PRODUCŢIEI
§7.1. Importanţa, conţinutul şi caracteristicile calităţii produselor
În condiţiile de tranziţie la economia de piaţă un rol primordial îi
aparţine îmbunătăţirii permanente a calităţii producţiei, cu semnificaţii
deosebite pentru creşterea eficienţei activităţii economice, pentru satisfacerea
cerinţelor privind producţia şi consumul. Competiţia pe piaţa internă şi
internaţională a făcut ca firmele să se preocupe permanent de calitatea
produselor şi serviciilor, astfel încât acestea să corespundă necesităţilor
sociale. Efectele favorabile ale sporirii calităţii produselor se concretizează în
creşterea productivităţii munci, reducerea costului producţiei, creşterea
rentabilităţii etc.
Cuvântul “calitate” îşi are originea în latinescul “quales” care are
înţelesul de a “fi”. Pornind de la acest lucru, literatura de specialitate prezintă
un număr considerabil de definiţii ale conceptului.
Astfel calitatea este considerată “ansamblul proprietăţilor unui produs,
exprimate prin parametri tehnico-economici, grad de utilitate, eficienţa
economică în exploatare etc. a căror evaluare permite să se aprecieze măsura
în care produsul răspunde cerinţelor consumatorilor cărora le este destinat”
(21,p.241). Sau “calitatea produselor reprezintă totalitatea proprietăţilor pe
care le posedă un produs, măsura în care el satisface necesităţile, ca rezultat
al performanţelor tehnico-economice şi esetice, al gradului de utilitate şi
eficienţă economică pe care le asigură în exploatare” [15].
Această listă poate fi prelungită, însă un pas important în formarea unei
concepţii unanim acceptate privind calitatea l-a constituit difuzarea unor
documente de referinţă, eliberate de diferite organizaţii internaţionale,
regionale şi naţionale, specializate în standardizare, dintre care un rol
primordial îl are Organizaţia Internaţională pentru Standardizare (ISO).
În contextul economico-social actual calitatea este definită conform
standardului ISO 8402: 1986 ca “ansamblul de proprietăţi şi caracteristici ale
unui produs sau serviciu care îi conferă acestuia aptitudinea de a satisface
necesităţile exprimate sau implicite” [18].
Calitatea produselor este o noţiune complexă dinamică, conţinutul ei
evoluând în pas cu necesităţile practice.
Aprecierea obiectivă a calităţii produselor poate fi realizată în
dependenţă de felul cum se comportă produsul respectiv în procesul utilizării.
Noţiunile de “calitate a producţiei” şi “calitate a produselor” se
întrepătrund ca sferă, ele nu sunt totuşi sinonime. Noţiunea de calitate a
producţiei are ca sferă mai largă, reflectînd calitatea întregului proces de
producţie, totalitatea produselor omogene sau neomogene, rezultate
corespunzătoare sau nu din punct de vedere calitativ, laturile pozitive şi
negative ale tehnologiei de fabricaţie, nivelul organizării producţiei şi a
muncii.
 92
Calitatea produselor reprezintă expresia finală a calităţii producţiei
concretizând nivelul tehnic, performanţele constructive şi economice, estetice,
ergonomice.
În vederea măsurării şi aprecierii calităţii unui produs se folosesc
caracteristicile de calitate, care reprezintă acele însuşiri sau caracteristici ce
conferă calitatea acestuia.
Caracteristicile de calitate se împart în patru grupe principale:
a) funcţionale;
b)psihosenzoriale şi sociale;
c) ergonomice;
d)de disponibilitate.
Caracteristicile funcţionale au un caracter diferit, referindu-se la
însuşirile legate de folosirea produsului şi la aspectele tehnice şi economice.
Aspectul tehnic vizează concepţia sub raport constructiv, tehnologic,
siguranţa în utilizare, parametrii funcţionali etc.
Aspectul economic exprimă nivelul de productivitate, cheltuielile legate
de fabricaţia şi folosirea produselor. Se referă de asemenea la consumul
specific, durata economică de viaţă, nivelul preţurilor, ambalarea produselor
ş.a.
Caracteristicile psihosenzoriale şi sociale concretizează unele
aspecte cu caracter estetic ale produselor (culori, desene), organoleptice
(gust, miros, etc.), sau de exploatare (zgomot, confort, etc.).
Elementele sociale au în vedere, în special, influenţa pe care utilizarea
unor produse o are asupra mediului ambiant, cum ar fi poluarea atmosferei, a
apelor etc.
Caracteristicile ergonomice determină relaţia om-maşină. În acest
sens produsele trebuie să fie astfel concepute ca în procesul de utilizare să
permită uşurarea muncii, comoditatea în exploatare, securitatea şi protecţia
muncii, confort şi ambianţă la locul de muncă.
Caracteristicile de disponibilitate exprimă proprietăţile de a fi apt de
folosire la diferite solicitări.

§7.2. Criterii de apreciere şi indicatorii de exprimare

a nivelului calităţii produselor
Pentru măsurarea şi caracterizarea calităţii produselor se poate folosi un
sistem de indicatori, din rîndul cărora cei mai importanţi sunt:
a) indicatorii parţiali ai calităţii produselor;
b) indicatorii, care exprimă ponderea produselor de calitate superioară în
totalul produselor;
c) indicatorii rebuturilor;
d) indicatorii reclamaţiilor consumatorilor.
Indicatorii parţiali. Pentru exprimarea lor se folosesc unităţile de
măsură corespunzătoare parametrilor luaţi în consideraţie. De exemplu,
 93
greutatea pe un cal putere, puterea maximă, umiditatea, gradul de aciditate,
procentul de grăsime, de sare ş.a.
Indicatorii variaţi de calitate se înscriu în standardele de stat, norme
interne sub forma unor limite în care trebuie să se încadreze caracteristicile
produsului.
Aprecierea calităţii produselor se face prin compararea rezultatelor
deţinute pe baza măsurării concrete a produselor cu limitele sau nivelele
prevăzute în standard.
Indicatorii care exprimă ponderea produselor de calitate
superioară în totalul produselor de acelaşi fel se folosesc în acele ramuri la
care produsele pot fi încadrate în funcţie de caracteristicile lor de calitate pe
clase de calitate sau sorturi şi exprimă, în procente, raportul dintre valoarea
produselor de calitate superioară şi valoarea producţiei ce se realizează în mai
multe calităţi.
Pentru producţia omgenă se foloseşte ca indicator în acest sens,
coeficientul mediu de calitate, care se calculează ca o medie aritmetică
ponderată, luînd în calcul clasele de calitate sau sorturile şi cantitatea de
produse corespunzătoare fiecărei clase sau sort, conform formulei:
C 
c q
q
în care:
C - reprezintă ceficientul mediu de calitate;
c - cifra care exprimă clasa de calitate sau sortul (zero pentru calitatea
extra, unu pentru calitatea 1, 2 - 2 ş.a.m.d.);
q - cantitatea de produse, corespunzătoare fiecărei clase sau sortiment.
q
Dacă se notează  q cu q x , adică ponderea produsului fiecărei calităţi
faţă de total producţie, coeficientul mediu de calitate se mai poate calcula şi
astfel:
C  c q x

În acest caz, cu cît valoarea coeficientului mediu de calitate este mai

mică, cu atît calitatea produselor este mai ridicată.
Pentru a compara situaţia calităţii efective a produselor cu situaţia
preconizată, se calculează indicile coeficientului mediu de calitate ( Ic), ca
raport între coeficientul mediu de calitate efectiv ( C1 ) şi cel preconizat ( C0
), conform următoarei relaţii:
Ic 
C1

C  q : q1 0

C0 q c q
1 0

Indicatorii rebuturilor - ei caracterizează în mod indirect calitatea

produselor, reflectînd nivelul de organizare şi de desfăşurare a procesului de
producţie, deci calitatea activităţii întreprinderii.
 94
Folosirea acestei grupe de indicatori are la bază împărţirea producţiei
fabricate de către întreprindere în producţie bună şi rebuturi.
Rebut este acel produs, care nu se încadrează în cerinţele de calitate
prevăzute în standarde, norme interne. Rebuturile se pot împărţi după
caracteristicile tehnico-economice şi după locul de apariţie.
După primul criteriu rebutul poate fi recuperabil - cînd defectele
constatate pot fi înlăturate după anumite prelucrări şi nerecuperabil sau
defenitiv - cînd remedierea este imposibilă sau neraţională.
După locul de apariţie rebutul poate fi intern - cînd este descoperit în
unităţile de producţie şi extern - cînd este descoperit de consumatori.
Pentru măsurarea rebuturilor şi a pierderilor înregistrate se calculează
următorii indicatori:
a) valoarea producţiei rebutate (Rv);
b) procentul de producţie rebutată;
c) pierderile valorice înregistrate din rebutarea producţiei (Pr);
d) procentul de pierderi din producţia rebutată.
Valoarea producţiei rebutate se calculează conform formulei:
Rv  q rd  c   qrm  Crm
în care:
q rd - reprezintă cantitatea de producţie rebutată definitiv;
c - costul unitar al produsului;
qrm - cantitatea de rebuturi remaniată;
Crm - costul unitar al remanierei.
Procentul producţiei rebutate:
Rv
rp   100%
q  c
q - cantitatea de produse bine fabricate.
Pierderile valorice înregistrate din rebutarea producţiei se determină în
felul următor: din valoarea producţiei rebutate se scad o serie de sume ce se
recuperează din valorificarea rebuturilor, din sumele reţinute de la cei
vinovaţi de provocarea rebutului şi din sumele restituite de către furnizori
pentru materialele necorespunzătoare ce au determinat apariţia rebuturilor.

Pr  Rv  Srec

Procentul de pierderi din producţia rebutată:

Pr
Cpr   100%
q  c
în care:
Srec - sumele recuperate de întreprindere;
q - cantitatea de produse fabricată de întreprindere;
c - costul unitar al produsului;
Cpr - procentul de pierderi din producţia rebutată.
 95
Indicatorii reclamaţiilor consumatorilor fac parte din categoria
indicatorilor lipsei de calitate şi se referă la:
a) cantitatea produselor refuzate la recepţie sau reclamate în perioada
de garanţie şi valoarea acestora;
b) ponderea cantitativă sau valorică a produselor, refuzate sau
reclamate în totalul producţiei;
c) cheltuieli pentru remedierea produselor refuzate sau reclamate.
În unele cazuri pot fi utilizaţi şi alţi indicatori, printre care:
1) Indicatorii cumulativi. Se utilizează la produsele complexe, la care
calitatea nu se poate reduce la o singură caracteristică, iar importanţa fiecărei
caracteristici este diferită. Indicatorul se determină astfel:
Kcum   ( Xi  g )
i

în care:
Xi - valorile caracteristicilor calitative;
gi - ponderile acordate fiecărei caracteristici.
Acest indicator poate fi utilizat atît pentru comparaţii în timp, cît şi
pentru selectarea furnizorilor ori producătorilor diferiţi ai unui şi acelaşi tip de
produs.
2) Metoda punctajului. Este utilizabil în industria textilă, alimentară şi
a bunurilor de consum. Punctajul se acordă proporţional cu nivelul
performanţelor calitative. Prin constituirea unor limite de punctaj, se pot
alcătui clase de calitate. De exemplu, se acordă 100 puncte pentru clasa
extra, 96 - 99 -- pentru clasa întîi etc.

§7.3. Controlul calităţii produselor şi a producţiei

Asigurarea unei calităţi ridicate nu poate fi realizată fără existenţa unui
sistem de control care să furnizeze informaţii la timp în legătură cu
desfăşurarea procesului de fabricaţie şi să intervină operativ şi eficient pentru
înlăturarea cauzelor perturbatoare din procesul de producţie.
Controlul calităţii este determinat ca, tehnicile şi activităţile cu caracter
operaţional utilizate pentru îndeplinirea condiţiilor de calitate.
Organizarea controlului tehnic de calitate necesită o bună pregătire
tehnică a realizării lui prin elaborarea tehnologiei de control tehnic şi
proiectarea şi executarea echipamentului de control.
Din rîndul mijloacelor de mecanizare şi automatizare folosite în mod
curent pentru realizarea controlului tehnic pot fi numite:
a) dispozitive de măsură şi control;
b) semiautomatele şi automatele de sortare şi control;
c) aparatura automatizată de măsură şi control a proceselor;
d) dispozitive de reglare, blocaj şi protecţie.
De asemenea, pentru efectuarea controlului tehnic se folosesc
aparatura şi metodele fizice de control, cum sunt metodele analizei spectrale,
 96
ale defectoscopiei magnetice ş.a. Cu mult succes se foloseşte pentru controlul
calităţii televiziunea industrială. O atenţie deosebită trebuie acordată revizuirii
periodice a parametrilor de calitate în vederea aducerii lor la nivelul cerinţelor
mondiale.
Se evidenţiază cîteva forme de control al calităţii producţiei:
- control de recepţie;
- control de fabricaţie;
- control al produsului finit.
Controlul de recepţie sau controlul premergător include:
a) controlul materiilor prime şi al materialelor. Pentru a-l efectua este
necesar de a cunoaşte elementele care trebuie controlate a
problemelor sau încercărilor necesare pentru respectarea calităţii, a
metodelor de control şi aparaturii necesare pentru efectuarea
controlului.
b) controlul sculelor, instrumentelor, aparaturii de măsură şi control.
Calitatea şi precizia funcţionării maşinilor, utilajelor influenţează în mod
direct asupra calităţii produselor fabricate. Aceasta presupune
efectuarea unui control periodic asupra exactităţii şi preciziei
funcţionării lor atît în decursul folosirii lor, cît şi în perioada de
efectuare a reparaţiilor.
Control de fabricaţie. Are rolul de a preîntîmpina posibilitatea
apariţiei rebuturilor sau a pierderilor ca urmare a nerespectării de către
muncitori a tehnologiei de fabricaţie.
Acest control se efectuiază prin controlul distribuirii la puncte fixe de
control sau la posturi mobile.
Acest control poate fi efectuat la rîndul său sub diferite forme:
 controlul primului produs executat;
 controlul prin sondaj;
 controlul continuu;
 controlul final ş.a.
Controlul produsului finit presupune controlul final al procesului de
producţie.
În cadrul întreprinderilor industriale se folosesc două grupe de metode
de control al calităţii produselor:
a) metode de control deterministe;
b) metode de control probabiliste sau statistice.
Metoda determinată - se foloseşte pentru controlul produselor sau
pieselor de mare importanţă, a căror defectare poate provoca stagnarea unor
utilaje sau agregate de mare complexitate. Acest control se efectuează
pentru fiecare piesă în parte. El se mai numeşte controlul total sau control
sută la sută.
 97
Efectuarea acestui control este costisitor, necesită un timp destul de
mare, ceea ce face ca folosirea lui în condiţiile producţiei de serie să aibă un
caracter limitat.
Metoda statistică - se foloseşte la controlul de recepţie al diferitor
materii prime, materiale, piese sau alte componente ale unui produs
achiziţionate, la controlul procesului tehnologic şi al produselor finite.
Această metodă este eficientă şi asigură reducerea pierderilor din
rebuturi, reducerea cheltuielilor materiale şi a timpului de efectuare a
controlului, permiţînd totodată o cunoaştere precisă a situaţiei calităţii
produselor.
Se foloseşte în condiţiile producţiei de serie sau de masă, atunci cînd
controlul se face prin sondaj.
Folosirea acestei metode se caracterizează prin următoarele trăsături
esenţiale:
 regularitatea observărilor sistematice;
 efectuarea controlului probelor selective;
 înscrierea rezultatelor observărilor pe un grafic de control;
 folosirea rezultatelor controlului pentru corectarea condiţiilor procesului
tehnologic şi prevenirea rebutului.
Pentru asigurarea calităţii se utilizează metoda controlului calităţii
totale.
Controlul calităţii totale este o metodă de integrare a eforturilor
grupelor de lucru dintr-o firmă pentru menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii în
conformitate cu necesitatea socială şi cerinţele beneficiarilor, în condiţii de
rentabilitate pentru producător.
Scopul acestei metode este de a stabili şi a reduce sau elimina cauzele
care au determinat apariţia neconformităţilor.
Implementarea metodei controlului calităţii totale necesită:
- efortul întregului personal al firmei în realizarea calităţii;
- eliminarea progresivă a pierderilor şi a pasivităţii activităţilor firmei;
- recunoaşterea calităţii ca fiind problema “fiecărui şi a tuturor”.

§7.4. Costurile calităţii

Costurile calităţii se exprimă prin ansamblul cheltuielilor efectuate în
vederea asigurării calităţii produsului şi a serviciului la nivel prestabilit.
Costurile calităţii se clasifică după Asociaţia franceză a Calităţii în
următoarele trei categorii:
a) costurile de prevenire a apariţiei defectelor;
b) costuri de identificare a defectelor;
c) costurile noncalităţii.

Totalitatea cheltuielilor, cuprinse în costurile calităţii, formează costul

total al calităţii.
 98
În mod tradiţional, costurile asociate cu calitatea scăzută sunt corelate
cu marfa rebutată, munca efectuată din nou, efort excesiv cheltuit pe
încercări şi verificări. Aceste costuri sunt uşor de înţeles, dar în registrele
contabile ale firmelor se fac foarte puţine referinţe la ele. În plus, slaba
conducere a calităţii duce la costuri care ar putea fi evitate, cum ar fi: [18,
p.20].
 însuşirea materialelor datorată proiectării defectuoase şi proceselor de
fabricaţie ineficiente;
 stocuri mari ce rezultă dintr-o alegere greşită a furnizorilor şi un control
ineficient al calităţii produselor aprovizionate;
 deteriorării în timpul depozitării şi transportului din cauza manipulării,
ambalării şi depozitării defectuoase ş.a.
În stabilirea structurii costurilor calităţii firma trebuie să se orienteze
spre costurile de prevenire şi de identificare a defectelor. Ele trebuie astfel
dimensionate, încît să se asigure un echilibru între costul total al calităţii şi
nivelul de satisfacere a calităţii, impus de beneficiari.

§7.5. Certificarea calităţii produselor

Odată cu reducerea barierelor comerciale şi liberalizarea economică din
fostele ţări socialiste se observă o expansiune rapidă a comerţului
internaţional. Marii producători din Europa şi America de Nord se bazează din
ce în ce mai mult pe ţările în curs de dezvoltare pentru aprovizionarea cu
componente şi subansamble în domeniul tehnologic intermediar şi la nivel
primar din cauza competiţiei intense şi a creşterii preţurilor la forţa de muncă
din aceste ţări. Acceptarea acestor întreprinderi drept furnizori depinde de
posibilitatea lor de a respecta standardele internaţionale ale calităţii. În afară
de aceasta, vor trebui să dea asigurări cu privire la capacitatea lor de a
produce la calitatea cerută şi de a respecta angajamentele de livrare. De aici,
o necesitate inevitabilă pentru întrarea şi susţinerea afacerilor pe piaţa
exportului, devine certificarea calităţii produselor în conformitate cu ISO
9000.
Seria de standarde ISO au fost elaborate de reprezentanţii a mai mult
de 30 ţări, inclusiv SUA, Canada, Anglia, Japonia, Germania, Franţa, Suedia
etc. Ele iau în consideraţie practica mondială a diferitor forme şi metode de
dirijare cu calitatea la toate stadiile vieţii produsului. Companii şi guverne
alocă în prezent resurse considerabile dezvoltării infrastructurilor pentru a fi
în conformitate cu standardele ISO.
Pentru industrii plasate în afara ţărilor Uniunii Europene, certificarea
calităţii este înţeleasă ca un paşaport pentru întrarea pe piaţa UE. Chiar şi
companii mari din Japonia şi SUA, cu programe pentru controlul calităţii bine
concepute, sunt în căutare de certificări în conformitate cu standardele ISO
9000, pentru a obţine credibilitate la nivel internaţional. Dacă ţările în curs de
 99
dezvoltare, inclusiv Republica Moldova, doresc să cîştige o parte importantă a
pieţelor europene şi nord-americane a devenit absolut necesar instituirea
sistemelor calităţii.

Conform definirii organizaţiei ISO, certificarea este o acţiune care

confirmă prin intermediul certificatului, dacă produsul sau serviciul
corespunde unui anumit standard sau unui document tehnico-normativ.
Fără certificat este imposibilă realizarea produselor pe piaţa altor ţări.
Certificarea, în dependenţă de conţinutul ei, de volumul măsurilor luate
pentru asigurarea calităţii producţiei, participarea (sau neparticiparea)
organizaţiilor străine, la controlul calităţii se împarte în: autocertificare şi
certificarea cu ajutorul părţii a treia.
Practica unui şir de ţări ne arată că principalele condiţii ale
autocertificării sunt următoarele:
 prezenţa tuturor cerinţelor către calitatea producţiei (standarde şi
alte);
 nivelul înalt de organizare al controlului calităţii la întreprinderi
(controlul calităţii materiei prime şi a semifabricatelor, a proceselor
tehnologice);
 înţelegerea deplină de către întreprinderile producătoare a
responsabilităţii anunţării despre corespunderea producţiei cerinţelor
standardelor, actelor normative.
Autocertificarea a primit răspîndire în SUA, Germania, Canada, alte ţări.

Autocertificarea este legată de introducerea sistemelor eficiente de

calitate a produselor. Multe din firmele de peste hotare în lupta concurenţială
pentru piaţa de desfacere se conduc nu atît de micşorarea preţurilor, cît de
mărirea calităţii, urmând principiul: “calitatea trăieşte împreună cu produsul,
iar preţul se uită repede”.
Certificarea cu prezenţa persoanei a treia presupune participarea
organizaţiilor specializate care controlează dacă măsurile luate sunt corecte şi
petrec încercarea modelelor, controlul proceselor tehnologice şi sistemelor de
calitate.
În Moldova, de asemenea, se efectuează anumiţi paşi în direcţia
certificării calităţii. În octombrie 1995 Parlamentul Republicii Moldova a luat
decizia de a se încadra în rîndul membrilor organizaţiei internaţionale ISO.
Aceasta îi va permite Moldovei de a lărgi piaţa de desfacere a mărfurilor
produse în republică, de a primi un volum impunător de informaţie despre
standardele internaţionale, ridicarea prestigiului sistemei naţionale a
standardelor şi certificării. A fost introdusă certificarea producţiei în Moldova,
ceea ce a permis de a aprecia mai obiectiv calitatea şi securitatea produselor.
În Moldova conducerea cu activitatea de certificare se efectuează de
către organul naţional pentru standardizare.
 100
În 1995 a fost încheiat contractul referitor la înregistrarea
reprezentanţei SGS în Republica Moldova.
SGS (Societe Generale de Surveillance) are oficiul principal la Geneva,
este cea mai mare organizaţie internaţională în domeniul controlului calităţii şi
certificări. Fiind fondată în 1878, în prezent are reprezentanţi în mai mult de
140 de ţări.

Întrebări de verificare

1. În ce se manifestă diferenţa între “calitatea produselor “ şi “calitatea

producţiei”?
2. Care sunt caracteristicile de calitate ale unui produs? Caracterizaţi-le.
3. Indicaţi şi caracterizaţi indicatorii de exprimare a nivelului calităţii produselor.
4. Caracterizaţi indicatorii noncalităţii.
5. Cu ce scop se efectuiază controlul calităţii produselor şi care sunt tipurile de
control?
6. Numiţi şi caracterizaţi metodele de efectuare a controlului calităţii.
7. Ce includ costurile calităţii? Costul total al calităţii.
8. Necesitatea certificării calităţii produselor.
9. Definiţi noţiunea “certificarea calităţii”.
10. Care este situaţia referitor la certificarea calităţii în Republica Moldova?
 101
Capitolul VIII: SISTEMUL DE PLANIFICARE A ÎNTREPRINDERII

§8.1. Caracteristica generală a sistemului de planificare

Clasificarea planificării după diferite criterii

Planificarea efectuată la nivel ştiinţific corespunzător este considerată
funcţia de bază a managementului. Pentru a desfăşura o activitate eficientă,
unitatea economică trebuie să aplice un anumit sistem de planificare.
Prin planificare la nivelul întreprinderii se înţelege programarea,
organizarea, coordonarea şi conducerea pe bază de plan a activităţii
economice [5, 140].
Este imposibilă activitatea unei unităţi economice fără a avea la bază un
plan bine elaborat sau fără a desfăşura o anumită activitate de planificare.
Un plan bun, în opinia businessmanului canadian L.Doyle, este una din
condiţiile de bază ale succesului oricărei firme (Дойл Л. Как создать
предприятие: пер. с англ. -Таллинн, 1991, с.10,11). A pătrunde pe piaţă cu
producţia, fără a avea un plan de acţiune bine elaborat şi calculat înseamnă
un eşec garantat.
Presupunerea că piaţa exclude planificarea nu este argumentată. Din
contra, în lupta concurenţială, pentru a exclude pierderea clienţilor, piaţa
impune producătorii să planifice foarte minuţios activitatea sa. Mecanismul de
piaţă acţionează mult mai dur decât ca repartizarea centralizată a resurselor,
în care factorul subiectiv joacă un rol primordial. Despre aceasta ne vorbeşte
experienţa firmelor străine.
Astfel, concernul italian "Fiat", începând cu anii '70 a început să lucreze
conform planurilor de 3 ani, dar din 1988 au trecut la planificare cincinală.
Planurile cincinale ale concernului "Fiat" sunt continue şi sunt coordonate cu
planificarea curentă şi operativ de producere. (22, с.310).
Planificarea economică are un caracter complex, definirea ei sub
diferitele sale aspecte necesitând o clasificare după mai multe criterii.
I. Un prim criteriu de clasificare a sistemei de planificare este în raport cu
obiectivele de dezvoltare. Se evidenţiază.
a) planificare strategică: se realizează de obicei la nivelul conducerii de
vârf, pe un termen lung;
b) planificare tactică - acţiunile şi activităţile operative ce trebuie
efectuate pe perioade mai scurte.
II. După orizontul de timp la care se referă:
a) planificare de perspectivă. Au ca obiect elaborarea planului pe o
perioada de mai mulţi ani (3-7) şi cu repartizarea principalilor indicatori
economici pe ani. Deoarece la elaborarea planului de perspectivă nu
pot fi cunoscute toate elementele tehnice şi economice şi deoarece în
viaţa economică au loc în mod continuu schimbări, se impun
 102
actualizarea indicatorilor cuprinşi în planul de perspectivă la realităţile
concrete. Aceasta se realizează practic prin planurile anuale a căror
elaborare formează conţinutul planificării curente.
b) planificarea curentă - precizează pentru perioade de un an indicatorii
care rezultă din planificarea de perspectivă a unităţii industriale.
c) planificare operativă - se elaborează pe un trimestru, o lună, decadă,
săptămână, schimb, oră.
III. În raport cu nivelul ierarhic la care se efectuează:
a) planificare de corporaţie. Are un caracter strategic, cuprinzând în
obiectivele sale prevederi pentru toate firmele pe care le grupează.
b) planificare la nivelul de unitate economică.
IV. În raport cu modul de formalizare:
a) planificare formală - atunci când există un sistem bine pus la punct
cu compartimente specializate, folosind metode şi tehnici bine
determinate de indicatori economici.
b) planificare informală - nu are un caracter de continuitate, nu este
obligatorie, folosindu-se metode ce pornesc de la competenţa celor cu
lucrează. Se utilizează, de obicei, în întreprinderile mici şi mijlocii.
V. În raport cu conţinutul activităţii de planificare:
a) planificare tehnico-economică sau agregată se referă la stabilirea
principalilor indicatori cantitativi şi calitativi ai activităţii unităţii
industriale.
b) planificarea operativ-calendaristică. Reprezintă acea parte a
planificării interne care se ocupă cu elaborarea planului de activitate a
diferitelor unităţi ale întreprinderii (secţii, ateliere, sectoare, locuri de
muncă) pe termene scurte ( lună, decadă, zi, schimb, oră).
Concretizează şi asigură îndeplinirea indicatorilor prevăzuţi în planul de
dezvoltare economico - socială.

§8.2. Planul dezvoltării economico-socială a unităţii economice.

Ordinea elaborării
La nivelul unei unităţi economice, în cadrul unei planificări formale se
poate elabora un plan de dezvoltare economico-socială, prin cuprinsul căruia
se precizează indicatorii de bază cantitativi şi calitativi, ce urmează să fie
realizaţi, termenele de realizare, resursele ce vor fi utilizate, nivelul prevăzut
al costurilor şi al profiturilor.
Cu cât mai minuţios sunt elaborate toate compartimentele planului, cu
atât mai uşor e de realizat, necesită resurse mai puţine, asigură o calitate
înaltă.
Pentru elaborarea planului unităţii economice este necesară atât
informaţie externă, cum ar fi cercetările de marketing, prognozele, precum şi
informaţia internă:
 103
- mărimea şi structura capacităţii de producţie;
- numărul personalului, calificarea lui;
- starea financiară;
- necesarul de mijloace circulante ş.a.
Luând în consideraţie experienţa pozitivă a întreprinderilor ce folosesc
planificarea formală, un plan de dezvoltare economico-sociale poate avea
următoarele secţiuni:
1) Producţia industrială: fabricarea şi realizarea;
2) Capacitatea de producţie şi gradul de utilizare a acesteia;
3) Măsuri în vederea introducerii progresului tehnico-ştiinţific;
4) Îmbunătăţirea calităţii producţiei şi a produselor;
5) Aprovizionarea tehnico-materială şi desfacerea;
6) Investiţii şi construcţii capitale;
7) Planul muncii şi al salarizării:
- asigurarea, pregătirea şi perfecţionarea forţei de muncă;
- productivitatea muncii;
- salarizarea;
8. Activitatea economică externă;
9. Costuri de producţie, beneficiul şi rentabilitatea;
10. Organizarea protecţiei mediului ambiant;
11. Dezvoltarea socială;
12. Planul financiar.
Aceste secţiuni au un caracter indicativ, putând fi extinse sau restrânse
în funcţie de politica de folosire a planificării la nivelul întreprinderii.
Planul producţiei industriale reprezintă baza de la care porneşte
elaborarea celorlalte compartimente ale planului unităţii economice. În
practică, numărul compartimentelor planului şi denumirea lor diferă în funcţie
de mărimea întreprinderii, de apartenenţa ramurală şi tradiţiile existente, dar
conţinutul activităţii de planificare nu se schimbă.
După elaborarea compartimentelor planului, se efectuează corectarea
lor reciprocă şi echilibrarea atât după resursele financiar-materiale, cât şi
după timpul de executare.
 104

Portofoliu de comenzi

Planul aprovizionării Planul muncii şi al

tehnico-material Planul producţiei remunerării muncii
industriale

Planul investiţiilor şi Planul financiar

a tehnicii noi
Consumatorii
producţiei

Fig.8 Structura generală a planului întreprinderii

În condiţiile unei economii de piaţă o parte a unităţilor economice nu au

un portofoliu de comenzi care să le permită o planificare riguroasă pe diferite
perioade şi în funcţie de aceasta, să se poată întocmi şi celelalte planuri.
În aceste condiţii activitatea de planificare trebuie să aibă un caracter
foarte flexibil.
Elementul de pornire în elaborarea planului îl constituie prognozele de
vânzări determinate pe baza studierii cererii privind diferite produse.
În funcţie de aceste prognoze se întocmesc calculele de capacitate, care
determină capacitatea de ansamblu a unităţii industriale de a putea executa
producţia posibilă de realizat cu utilajele existente, cu forţa de muncă
disponibilă, ţinând seama de stocurile de materiale existente.
În acest caz pot apărea situaţii, când capacitatea resurselor depăşeşte
necesarul sau, situaţie inversă, când necesarul de resurse depăşeşte
capacitatea resurselor existente.
În fiecare din aceste situaţii se adoptă decizii optime.

§8.3. Planul de fabricare şi realizare: importanţa, cerinţele de bază

pentru elaborare
Funcţia de bază a unităţii industriale este obţinerea unei anumite
producţii, executarea unor lucrări, care să satisfacă cerinţele consumatorilor
pe piaţa de desfacere.
Planificarea programului de producţie constă în determinarea
sortimentului produselor, cantităţii, perioadei de timp în care urmează să fie
livrată producţia pe piaţă.
Problema principală cu care se confruntă în elaborarea acestui
compartiment al planului este posibilitatea de a realiza producţia fabricată. Se
evidenţiază:
 produse pentru desfacerea pe pieţe anonime (de obicei, cantităţi mari de
produse);
 produse executate la comanda beneficiarilor şi plătite de ei;
 105
 forma combinată.
Importanţa planului “Producţia industrială“ este determinată de
următoarele momente:
a) Compartimentul “Producţia industrială“ concentrează misiunea unităţii
industriale.
b) Prin modul şi măsura în care se reuşeşte să cuprindă în nomenclatura
produselor, sub raport cantitativ, calitativ şi a termenului, anumite produse
care să corespundă cerinţelor consumatorilor şi să asigure funcţionarea în
mod normal a unităţii industriale.
c) Prin conţinutul indicatorilor acestei secţiuni se determină conţinutul şi
mărimea celorlalţi indicatori, ce caracterizează activitatea industrială
(necesarul de materiale, de personal etc.).
Pornind de la importanţa acestei secţiuni, se impun anumite cerinţe
pentru calcularea indicatorilor planului:
1. Asigurarea fabricării unor produse cu caracteristici calitative superioare care
să satisfacă cerinţele consumatorilor pe diferite segmente de piaţă.
2. Asigurarea fabricării unor astfel de produse care ar permite o folosire
raţională a resurselor materiale, înlocuirea materialelor deficitare, scumpe
sau de import cu altele nedeficitare, mai ieftine sau existente în ţară.
3. Introducerea în plan a unor produse noi, pe baza studiilor de marketing,
care ar asigura reducerea costurilor de producţie.
4. Asigurarea specializării întreprinderii şi a subunităţilor pentru executarea
unor grupe de produse asemănătoare.
Elaborarea planului producţiei industriale se efectuează în câteva etape:
1) Se precizează nomenclatura producţiei de fabricat, a cantităţii şi calităţii
respective. Aceasta se referă atât la produsele care se încadrează în
misiunea şi strategia elaborată, cât şi la produsele a căror nomenclatură a
putut fi estimată prin prognoze sau comenzi.
2) Elaborarea planului de producţie în unităţi fizice cu defalcarea calendaristică.
3) Determinarea stocurilor de producţie neterminată. Se are în vedere
necesitatea asigurării unei activităţi neîntrerupte, ritmice.
4) Stabilirea capacităţilor de producţie, compararea producţiei prevăzute cu
mărimea capacităţilor de producţie, determinarea gradului de utilizare a
acesteia.
5) Elaborarea măsurilor tehnico-organizatorice care să asigure condiţiile
necesare pentru îndeplinirea planului de producţie.
6) Crearea cadrului organizatoric şi precizarea modului de efectuare a
controlului sistematic asupra îndeplinirii planului producţiei industriale.

§8.4. Unităţile de măsură în clasificarea indicatorilor secţiunii

"Producţia industrială"
În practica planificării producţiei industriale se utilizează un şir de
indicatori exprimaţi în anumite unităţi de măsură.
Cea mai variată este exprimarea indicatorilor în unităţi naturale sau
fizice. Ei exprimă destinaţia şi însuşirile naturale ale produselor şi se
 106
exprimă în unităţi corespunzătoare. De exemplu, 2000 m2 de ţesătură, 100 t
fontă, 1 mln kwh energie electrică ş.a. În acest caz, parametrii de bază sunt
m2 , t, kwh ş.a.
Producţia în unităţi naturale se stabileşte distinct pe fiecare produs sau
pe grupe omogene de produse, servind la elaborarea planului de
aprovizionare tehnico-materială, la întocmirea balanţelor materiale, la
determinarea gradului de utilizare a capacităţilor de producţie ş.a.
Exprimarea fizică a rezultatelor activităţii unităţii industriale este
efectuată şi în unităţi convenţional-naturale. Aceste unităţi se folosesc
pentru exprimarea volumului total al unei producţii considerate omogene. O
unitate convenţional-naturală reprezintă o unitate de măsură fizică a unui
produs considerată în mod convenţional ca etalon pentru o grupă de produse
cu caracteristici asemănătoare. De exemplu, cărbunele în cărbune de o
anumită putere calorică, tractoarele – în tractoare convenţionale de o
anumită putere etc.
Transformarea producţiei în unităţi convenţional-naturale se efectuează
prin înmulţirea cantităţii de producţie exprimată în unităţi fizice, a fiecărui
produs cu un coeficient de transformare.
Pentru determinarea acestor coeficienţi se pot folosi diferite criterii, ca
raportul între cantitatea de muncă necesară pentru executarea unei unităţi de
produs, între puterea calorică, costuri de producţie ş.a.
Unităţile de timp de muncă reprezintă acele unităţi de măsură care
exprimă volumul producţiei planificate prin cantitatea de muncă necesară
executării ei, de regulă, în om-ore sau om-zile normate.
Indicatorii exprimaţi în unităţile de măsură, indicate mai sus, prezintă
anumite avantaje:
1. Forma simplă de exprimare, care permite identificarea, lansarea şi urmărirea
comenzilor şi contractelor.
2. Oferă posibilitatea efectuării de corelaţii cu alţi indicatori ai activităţii
economice, cum ar fi: consumul de materii prime, materiale, energie, timp de
muncă, costurile, profitul.
3. Stă la baza calculării indicelui volumului fizic al producţiei pe grupe de
produse.
Aceşti indicatori prezintă şi unele limite:
 nu cuprinde volumul total al activităţii desfăşurate de un agent economic,
neincluzând, de exemplu, stocul producţiei neterminate;
 nu diferenţiază rezultatele în funcţie de performanţele calitative ale
produselor;
 nu oferă posibilitatea caracterizării sintetice a rezultatelor nici la nivelul
agenţilor economici şi cu atât mai mult la nivele superioare de agregare.
Unităţile valorice reprezintă unităţile folosite în mod obligatoriu pentru
exprimarea producţiei. Cu ajutorul lor se determină volumul şi dimensiunea
unei producţii neomogene, nivelul productivităţii muncii în condiţiile unei
producţii variate.
 107
§8.5. Indicatorii valorici ai producţiei industriale
Din rândul indicatorilor valorici principali la nivelul unităţii industriale fac
parte:
 producţia marfă;
 producţia globală;
 producţia netă;
 producţia realizată.
Producţia marfă (Veniturile totale din activitatea de bază). Exprimă
valoric rezultatele finale (produse finite, semifabricate, lucrări industriale)
livrate sau destinate livrării către alte unităţi, la export sau pe piaţa internă
ori folosite în sectoarele neindustriale ale întreprinderii.
În producţia marfă se includ:
a) valoarea produselor finite destinate livrării, prin utilizarea materiei prime,
materialelor proprii sau achiziţionate;
b) valoarea prelucrării materiei prime şi a materialelor primite de la clienţi;
c) valoarea lucrărilor cu caracter industrial, executate pentru diferiţi clienţi din
afară;
d) valoarea reparaţiilor capitale terminate, executate pentru utilajele şi mijloacele
de transport proprii;
e) valoarea pieselor de schimb, executate de întreprindere, destinate a fi
consumate pentru reparaţii capitale.
Produsele finite reprezintă acele produse a căror prelucrare a fost
terminată în unitatea respectivă şi sunt destinate livrării la alţi agenţi
economici sau consumate în sectoarele neindustriale din unitatea respectivă.
Lucrările cu caracter industrial includ activităţi prestate pentru alţi
agenţi economici, şi pentru sectoarele neindustriale din unitatea respectivă.
Aceste lucrări au drept scop restabilirea valorii de utilizare a unor produse ori
ridicarea performanţelor calitative ale unor produse existente prin operaţii de
finisare, vopsire etc.
Indicatorul producţiei marfă prezintă avantaje legate de faptul că
exprimă întregul volum al producţiei unităţii industriale, indiferent de unitatea
naturală de exprimare, elimină influenţele exercitate de posibila schimbare a
destinaţiei unor produse (de exemplu, consum intern sau livrare din afară).
Totuşi acest indicator nu poate cuprinde modificările soldului producţiei
neterminate, şi prin urmare, nu poate fi utilizat cu o maximă eficienţă la
agenţii economici cu producţia complexă şi cu ciclu lung de fabricaţie.
Producţia globală (PG) - la moment nu se calculează.
PG include toate elementele care se includ în producţia marfă, la care
se mai adaugă:
- creşterea sau descreşterea stocurilor de semifabricate şi combustibil din
producţia proprie;
- creşterea sau descreşterea stocurilor de producţie neterminată.
Producţia neterminată reprezintă un element intermediar între
materia primă şi semifabricat ori între semifabricat şi produsul finit şi
 108
reprezintă producţie a cărui proces de execuţie nu a fost terminat, procesul
tehnologic fiind în curs de derulare.
Semifabricatele - reprezintă produse obţinute din producţia proprie,
care au parcurs unul sau mai multe stadii de prelucrare şi care fie trec la
următoarele secţii pentru terminarea prelucrării în vederea obţinerii unui
produs finit, fie sunt livrate ca atare altor agenţi economici.
Producţia netă (PN) - reprezintă valoarea nou-creată în activitatea
productivă.
PN poate fi calculată prin două metode:
a) Metoda de producţie (indirectă). PN se calculează ca diferenţă dintre
valoarea PG şi cheltuielile materiale:
PN  PG  ChM
Cheltuielile materiale:
- materii prime şi materiale;
- combustibil, energie, apă;
- servicii prestate de alte unităţi;
- amortizarea fondurilor fixe;
- alte cheltuieli materiale.
b) Metoda de repartiţie (metoda directă). PN se calculează prin însumarea
directă a elementelor componente:
 retribuţiile;
 contribuţiile asupra retribuţiilor;
 contribuţii la fondul de cercetare ştiinţifică;
 beneficiul net;
 alte elemente ale muncii vii.
Producţia realizată (PR) - exprimă valoarea producţiei livrate într-o
perioadă de timp şi pentru care s-au efectuat complet operaţiunile de
decontare între producător şi beneficiar.
Din producţia marfă se scade modificarea stocurilor de producţie finită
la depozit şi modificarea stocurilor de producţie descărcată, dar neplătită.

Întrebări de verificare

1. Care este rolul planificării ca funcţie a managementului în economia de piaţă?

2. Enumeraţi careva criterii de clasificare a sistemei de planificare la întreprindere.
3. Ce reprezintă planul dezvoltării economico-socială a unităţii economice? Care
sunt componentele recomandabile?
4. Expuneţi ordinea elaborării planului sus-numit.
5. Importanţa compartimentului “Producţia industrială” pentru elaborarea altor
compartimente a planului.
6. Care sunt cerinţele înaintate faţă de elaborarea compartimentului “Producţia
industrială”.
 109
7. Necesitatea exprimării indicatorilor producţiei industriale în diferite unităţi de
măsură. Utilitatea lor.
8. Care este structura indicatorului “producţia marfă”?
9. Metode de calcul a producţiei nete.
10. Importanţa indicatorului “producţia marfă încasată”.

Capitolul IX. NORME ŞI NORMATIVE – INSTRUMENTAR AL ACTIVITĂŢII

DE PLANIFICARE

§9.1. Norme şi normative: noţiune, clasificare

Caracteristica procesului de producţie şi rezultatele lui pe diferite
perioade se determină prin intermediul unui instrumentar adecvat:
 norme şi normative;
 indicatori (parametri) cantitativi;
 modele şi modelare;
 informaţia.
Normele şi normativele reprezintă baza activităţii de planificare. O dată
cu realizarea proiectului de producere începe consumul resurselor materiale,
financiare şi de muncă. De aceea în acest moment toate resursele necesare
în cantitatea necesară trebuie să fie la loc.
Insuficienţa sau deficitul a careva resurse duce la oprirea procesului de
producţie. În consecinţă nu se respectă termenele de livrare a producţiei
conform contactelor şi întreprinderea va fi supusă anumitor penalităţi.
Excedentul unei anumite resurse duce la formarea stocurilor, la
blocarea mijloacelor întreprinderii.
Procesul de normare permite de a echilibra în planul de perspectivă
necesităţile şi stocurile de resurse.
Norma reprezintă o mărime prestabilă exprimată, de obicei, în unităţi
fizice, care precizează pentru anumite condiţii date limitele minime sau
maxime, după caz, ale utilizării resurselor în vederea obţinerii unei calităţi de
efect util [22, p.70].
Multitudinea normelor determină clasificarea lor:
1. În raport cu caracterul utilizării resurselor:
a) norme de cheltuieli;
b)norme de regimuri;
c) norme de eficacitate.
2. În raport cu obiectul normării:
de muncă;
de consum;
de calitate a produselor;
de folosire a capitalului fix.
3. În funcţie de nivelul de diferenţiere a producţiei:
 110
norme pe operaţie;
norme pe detaliu;
norme pe produs.
4. În funcţie de nivelul de detalizare:
norme primare (numai pe operaţii);
norme agregate.
5. După nivelul de agregare:
norme individuale;
norme de grup.
6. După perioada de acţiune a normelor resurselor:
norme curente - determină mărimea stabilită medie pe zi de
consum a resurselor. Se utilizează în planificarea curentă şi
operativă.
norme de perspectivă. Se stabilesc pentru o nomenclatură
redusă de materiale; se utilizează în planificarea de
perspectivă.
Normativul este o mărime prestabilită, care folosind, îndeosebi,
expresii valorice sau calcule, determină la un grad superior de generalizare,
niveluri optime de desfăşurare a activităţii [22, p.71].

§9.2. Funcţiile şi metodele normării

Funcţiile de bază ale normării sunt:
1) Instrument de calcul previzional.
2) Fundamentare a planului.
3) Stimulare a organizaţiilor şi salariaţilor lor.
4) Control al eficienţei activităţii desfăşurate.
Necesitatea elaborării normelor şi normativelor este determinată de
următoarele momente:
 prevenirea şi neadmiterea cheltuielilor supranormative ale resurselor;
 asigurarea regimului stabilit de activitate a întreprinderii;
 nepermiterea abaterii de la caracteristicile prestabilite ale producţiei
fabricate;
 respectarea condiţiilor de lucru şi de protecţie a mediului ambiant;
 crearea bazei informative pentru planificarea activităţii întreprinderii.
Calitatea şi fundamentarea normelor şi normativelor în mare măsură
depind de metodele de elaborare. Există următoarele metode de normare:
1) Metoda analitică. Se bazează pe determinarea normelor, pornind
de la documentaţia tehnică, tehnologică, combinând calculele tehnico-
economice cu analiza tehnologiei şi organizării producţiei, calităţii producţiei.
Această metodă presupune stabilirea normelor şi normativelor concomitent cu
elaborarea şi implementarea măsurilor tehnico-organizatorice, îndreptate spre
ridicarea nivelului tehnic, modernizarea producţiei, îmbunătăţirea calităţii şi
competitivităţii.
 111
2) Metoda statistică reprezintă analiza datelor statistice, contabile şi
operative de producere referitoare la cheltuielile efective de muncă şi a
resurselor materiale în perioada precedentă. Această metodă are
următoarele limite:
 orientează spre niveluri deja atinse în trecut;
 nu stimulează implementarea unei tehnici, tehnologii mai
perfecţionate.
Totodată această metodă este acceptabilă pentru utilizare pornind de la
simplitate.
3) Metoda experimentală. Se bazează pe elaborarea normelor
pornind de la experimente, cercetări, observaţii, măsurări efectuate în condiţii
de laborator şi de producere. Normele elaborate experimental reflectă nivelul
atins de echipare tehnică şi organizare a producţiei, a tehnicii şi tehnologiei
noi. Această metodă se utilizează atunci, când norma nu poate fi determinată
cu ajutorul metodei analitice.
4) Metoda combinată - utilizarea concomitentă a metodelor
enumerate mai sus.
În cadrul întreprinderii elaborarea, implementarea şi actualizarea
normelor şi normativelor o efectuează diferite compartimente:
 Biroul normativelor materiale (se subordonează tehnologului-şef sau
inginerului-şef) - efectuează conducerea metodică şi organizatorică cu
normarea resurselor materiale.
 Elaborarea normelor şi normativelor pentru utilizarea mijloacelor de
lucru - secţia mecanicului-şef.
 Elaborarea normativelor referitoare la organizarea procesului de
producţie - secţia de producere şi dispecerat.

§9.3. Rezervele interne ale întreprinderii

Sub noţiunea de rezervă, de obicei, se înţeleg posibilităţile nefolosite
ale întreprinderii, adică acea parte a resurselor proprii ale întreprinderii, care
temporar nu sunt incluse în procesul de producţie sau, fiind introduse în
procesul de producţie, nu participă la fabricarea produselor.
Se evidenţiază două grupe de rezerve:
 fondurile de rezervă ale întreprinderii;
 rezervele interne de producţie.
Fondurile de rezervă reprezintă fondurile create concentrat şi includ
stocurile de combustibil, materiale, piese de schimb, tehnica neinstalată.
Pentru fondurile de rezervă este caracteristic:
- destinaţie bine determinată;
- sunt mobile;
- pot fi transmise dintr-o subdiviziune în alta.
 112
Fondurile de rezervă se pot forma şi ca un excedent temporar sub
influenţa unor factori întâmplători. Aceste rezerve pot fi măsurate şi luate în
evidenţă.
Fondurile de rezervă asigură elasticitatea şi continuitatea procesului de
producţie şi trebuie să aibă o mărime optimă.
Rezervele interne de producţie se formează spontan sub influenţa
dereglării echilibrului şi schimbărilor structurale ale resurselor ce participă
simultan în procesul de producţie.
Mulţimea rezervelor interne de producţie determină necesitatea unei
clasificări:
1) În funcţie de felul rezervelor:
 rezerve financiare;
 rezerve materiale;
 rezerve tehnice (ale fondurilor fixe);
 rezerve de muncă.
2) În raport cu nivelul de dirijare:
 rezerve ale locului de muncă;
 rezerve ale sectorului;
 rezerve ale secţiei;
 rezerve ale întreprinderii.
3) În raport cu factorii de formare:
A. externi:
 greşeli în planificarea dezvoltării unelor întreprinderi sau
subdiviziuni ale acestora;
 sporirea neechilibrată a capacităţilor de producţie;
 deficitul unor resurse materiale;
 creşterea neechilibrată şi neuniformă a nivelului tehnic, a
gradului de calificare a cadrelor, a nivelului calităţii materialelor;
 schimbarea nomenclaturii şi sortimentului produselor.
B. interni:
 disbalanţa capacităţilor secţiilor megieşe, a sectoarelor, locurilor
de muncă;
 necorespunderea funcţională a resurselor de producere a
sortimentului şi calităţii produselor fabricate;
 excedente sau imobilizări ale unor resurse.
4) În raport cu metodele de evaluare:
 rezervele ce se determină după metoda analitică, bazată pe
analiza comparării abaterilor cheltuielilor efective;
 rezervele ce se determină pe baza metodei funcţional-valorice.
5) În raport cu perioada de mobilizare:
 rezerve operative;
 rezerve curente;
 rezerve de perspectivă.
 113
Pentru evaluarea rezervelor interne de producţie se utilizează un şir de
indicatori:
 Pentru rezervele fondurilor fixe pot fi folosiţi aşa coeficienţi, ca:
 randamentul fondurilor fixe;
 structura tehnologică a fondurilor fixe, inclusiv ponderea părţii active;
 gradul de sincronizare a liniilor în flux.
 Pentru evaluarea rezervelor muncii:
 intensitatea muncii într-o unitate de timp;
 gradul de folosire a fondului anual de lucru;
 raportul dintre categoria medie de calificare a muncitorilor şi
categoria medie de calificare a lucrărilor;
 coeficientul cheltuielilor neproductive ale timpului de lucru
(înlăturarea rebuturilor) şi raportul faţă de fondul anual de lucru;
 folosirea potenţialului creator al TESA - raportul efectului economic,
primit de la realizarea planurilor individuale la fondul de retribuire a
muncii personalului tehnic, economic şi de altă specialitate.
 Rezervele resurselor materiale pot fi evaluate prin intermediul:
 coeficientului de utilizare a resurselor materiale;
 coeficientului resurselor energetice etc.
Are loc compararea coeficienţilor efectivi cu valoarea lor normativă şi
determinarea mărimii rezervelor interne ale resurselor materiale.
Mărimea rezervelor pentru indicatorii enumeraţi de folosire a muncii se
determină din diferenţa mărimilor absolute progresiste şi cele efective sau
după abaterile de la starea ideală, care se consideră egală cu unitatea.

Întrebări de verificare

1. În ce constă importanţa normelor şi normativelor ca instrument de planificare?

2. Definiţi noţiunile de “normă” şi “normativ”.
3. Caracterizaţi diversele tipuri de norme în raport cu criteriile de clasificare.
4. Care sunt funcţiile de bază ale normării?
5. Enumeraţi şi caracterizaţi metodele de normare.
6. Căror compartimente a întreprinderii le revine activitatea de elaborare,
implementare a normelor.
7. Identificaţi diferenţele între noţiunile de “rezervă internă de producţie” şi
“fondurile de rezervă”.
8. Expuneţi criteriile de clasificare a rezervelor.
9. Indicatorii ce se utilizează pentru evaluarea rezervelor interne.
10. Care sunt modalităţile de valorificare a rezervelor interne?
 114
Capitol X. CAPACITATEA DE PRODUCŢIE
ŞI PERFECŢIONAREA UTILIZĂRII EI

§10.1. Capacitatea de producţie: noţiune, mod de exprimare.

Factorii ce influenţează dinamica capacităţii de producţie
Determinarea corectă a capacităţii de producţie a fiecărei unităţi
economice şi utilizarea ei cât mai eficientă, prezintă o importanţă practică
deosebită în condiţiile actuale de tranziţie la economia de piaţă.
Prin capacitatea producţiei a unei unităţi industriale se înţelege
producţia maximă ce poate fi obţinută într-o perioadă dată, pentru o anumită
structură şi calitate a producţiei în condiţiile folosirii depline, intensive şi
extensive a fondurilor fixe productive, potrivit celui mai eficient regim de
lucru şi de organizare a producţiei şi a muncii.
Din definiţia de mai sus a capacităţii de producţie rezultă diferenţa
dintre mărimea capacităţii de producţie şi a planului de producţie. Capacitatea
de producţie este întotdeauna mai mare, deoarece exprimă posibilităţile
maxime de producţie, în condiţiile unei valorificări depline, intensive şi
extensive a fondurilor fixe productive.
Producţia posibilă reprezintă volumul maxim al producţiei ce poate fi
realizat ţinând seama de locurile înguste care limitează producţia sub nivelul
capacităţii de producţie.
Raporturile cantitative dintre capacitatea de producţie, producţia
planificată şi producţia posibilă pot fi exprimate prin relaţia:
Cp > Pp > P, în care
Cp - capacitatea de producţie;
Pp - producţia posibilă;
P - producţia planificată.
Diferenţa dintre capacitatea de producţie şi volumul de producţie
planificat sau efectiv reprezintă rezerva potenţială de producţie, şi se
exprimă:
.
Capacitatea de producţie se exprimă, de obicei, în unităţi naturale sau
convenţional-naturale.

Factorii ce influenţează dinamica capacităţii de producţie sunt:

a) tehnici:
-structura cantitativă a fondurilor fixe, ponderea părţii active;
-structura calitativă a fondurilor fixe, ponderea progresivităţii;
-nivelul de vârstă a utilajului;
-nivelul utilizării intensive şi extensive a fondurilor fixe;
-calitatea şi componenţa materiei prime;
-sortimentul producţiei;
 115
b) organizatorici:
-nivelul de specializare, concentrare, cooperare a producţiei;
-ritmicitatea producţiei;
-optimizarea programului de producţie;
c) economici:
-formele de salarizare;
-sistemele de stimulare materială:
d) sociali:
-nivelul tehnico-cultural al lucrătorilor;
-stimularea materială;

§10.2. Metodologia generală de calcul a capacităţii de producţie

Din punct de vedere metodologic sub raportul calculului capacităţii de
producţie, întreprinderile sau unităţile de producţie industriale se împart în
două grupe mari:
a) grupa celor la care produsul finit se obţine ca urmare a prelucrării
materiilor prime la un singur utilaj;
b) grupa celor la care produsul finit se obţine ca urmare a prelucrării
materiilor prime în mod succesiv la o serie de maşini sau instalaţii.
La întreprinderile, secţiile, atelierele sau sectoarele din grupa întâi CP,
capacitatea de producţie se calculează făcând suma CP a maşinilor,
aparatelor sau agregatelor, care execută produsul respectiv. De exemplu:
CP a unei secţii de furnale se va obţine făcând suma CP a tuturor furnalelor
de care dispune aceasta.
Pentru cea de-a doua grupă de întreprinderi, secţii, mărimea CP se
determină în dependenţă de mărimea CP a grupei de utilaj, a sectorului,
atelierului în care se efectuează cele mai importante operaţii ale procesului
tehnologic specifice pentru care se calculează capacitatea, denumite “verigi
conducătoare”.
Veriga conducătoare se alege în funcţie de volumul de muncă necesar
pentru executarea produsului, de valoarea utilajului şi complexitatea tehnică
pe care o prezintă faţă de celelalte verigi de producţie.
De regulă, verigile conducătoare sunt precizate prin instrucţiunile de
calcul ale CP specifice fiecărei ramuri.
CP se determină şi pentru toate celelalte verigi cu ajutorul normelor de
consum, putându-se compara cu capacitatea verigii conducătoare, pe această
bază stabilindu-se locurile înguste şi cele largi.
Locurile înguste sunt reprezentate de verigile de producţie, a căror
capacitate de producţie este mai mică decât a verigii conducătoare, în timp
ce locurile largi au o capacitate mai mare.
Cunoscându-se locurile cele largi şi înguste, se pot lua măsuri pentru
lichidarea lor, ceea ce va asigura o sporire a volumului de producţie în
condiţiile unei utilizări mai bune a CP. Calculul CP necesită determinarea a
 116
două elemente de bază: a mărimii timpului de funcţionare a maşinii în
decursul perioadei planificate şi a normei tehnice de producţie a maşinii-
unelte - pe unitate de timp sau a normei tehnice de timp - pe unitate de
produs.
Pentru determinarea mărimii timpului de funcţionare, diferite utilaje se
grupează în utilaje cu funcţionare continuă, cu funcţionare cu săptămâna
întreruptă şi cu lucrul sezonier.
Pentru fiecare grupă în parte, mărimea timpului se calculează în mod
diferit.
În condiţiile unor procese de producţie continue, fondul de timp
disponibil va fi egal cu timpul calendaristic, din care se scad reparaţiile şi
opririle tehnologice planificate:

,unde:
Tdc - reprezintă fondul de timp disponibil în procesele de producţie, în ore;
Tc - fondul de timp calendaristic (365 x 24 = 876O ore sau 366 x24 = 8784
ore)
Tr - fondul de timp afectat reparaţiilor planificate, care trebuie să fie minim şi
aprobat de mecanicul-şef al întreprinderii (ore);
Tt - fondul de timp afectat opririlor tehnologice planificate. El trebuie să fie
minim, strict necesar pentru o bună desfăşurare a procesului de producţie şi
aprobat de tehnologul-şef (ore);
Timpul disponibil de funcţionare pentru maşinile şi utilajele care
lucrează cu săptămâna întreruptă se calculează cu ajutorul formulei:
, în care:
Tdî - timpul disponibil de funcţionare a maşinii sau agregatului cu
funcţionare întreruptă;
Tl - timpul liber (în zile), datorită duminicilor şi sărbătorilor legale;
ns - numărul schimburilor în 24 ore;
ds - durata unui schimb în ore;
P - procentul planificat de întreruperi curente.
Fondul de timp
calendaristic

Fondul de timp Opriri pentru

disponibil reparaţii şi opriri
tehnologice
Timp Pierderi de planificate
efectiv timp

Figura 11. Structura timpului calendaristic la o întreprindere cu

proces de producţie continuu
 117

Fondul de timp calendaristic

Fondul de timp nominal Zile de odihnă şi sărbători legale

Timp disponibil Opriri planificate

Pierderi de timp
Fond de timp efectiv

Figura 12 Structura timpului calendaristic la o întreprindere cu proces de

producţie discontinuu

§10.3. Planificarea folosirii capacităţii de producţie

a) A gradului de folosire a capacităţii de producţie. Deoarece CP are un
caracter dinamic, apare necesitatea de a se determina capacitatea de
producţie în fiecare an, de a o actualiza şi a o pune în acord cu modificările
ce au apărut sau care vor apărea pe parcurs.
Gradul de utilizare a CP se determină:
, unde:
Gfcp - gradul de utilizare (folosire) a CP;
P - producţia planificată pentru anul dat;
Cpm.a - capacitatea de producţie medie anuală.
Necesitatea calculării CP se determină prin faptul că în decursul unui an
pot surveni diferite modificări în mărimea CP, datorită intrării sau ieşirii din
funcţiune a fondurilor fixe productive:

,
unde:
Cî.a. –Capacitatea de producţie la începutul anului;
Cps - Cp scoasă pe parcursul anului;
Tfs - timpul (în luni) de nefuncţionare a Cp pe parcursul anului ;
Cpl - Cp introdusă pe parcursul anului;
Tfp – Timpul, în luni, de funcţionare pe parcursul anului;
§10.4. Căi de îmbunătăţire a utilizării capacităţii de producţie
Ele pot fi repartizate în trei grupe după modul de utilizare:
1. Intensivă; 2.Extensivă; 3. Mixtă.
 118
I. Utilizarea intensivă a CP - din această categorie fac parte acele
căi care au ca obiect introducerea progresului tehnic, legate de mecanizarea,
automatizare, chimizarea şi electrificarea proceselor de producţie.
- aplicarea proceselor şi procedeelor perfecţionate, de mare precizie şi cu
un nivel mai înalt al eficienţei economice;
- modernizarea maşinilor în funcţiune;
- ridicarea cunoştinţelor profesionale ale muncitorilor de bază;
- respectarea tehnologiilor stabilite şi lichidarea rebuturilor ş.a
Prin folosirea acestor căi ce asigură reducerea timpului de prelucrare pe
produs, ceea ce duce la sporirea volumului de producţie ce se poate obţine
de pe aceleaşi utilaje într-un an de zile.
II. Căile extensive includ: - trecerea de către unităţi la numărul
optim de schimburi specifice lor;
- ridicarea gradului de utilizare a timpului disponibil, prin aplicarea unor
măsuri care să ducă la reducerea pierderilor de timp legate de întreruperi
accidentale, determinate de o întreţinere şi o reparaţie nesatisfăcătoare a
utilajului;
- prosperarea pieţei interne şi a celei externe pentru a se asigura corelaţia
necesară dintre posibilităţile de producţie şi cele de desfacere a
unităţilor;
- întărirea disciplinei de producţie şi de muncă.
Utilizarea extensivă asigură sporirea volumului de producţie în condiţiile
folosirii aceloraşi utilaje şi suprafeţe de producţie.
III. Căile mixte: Au un caracter complex, asigurând o folosire mai
bună atât din punct de vedere extensiv, cât şi intensiv şi includ:
- perfecţionarea activităţii de deservire a locurilor de muncă;
- aplicarea unor loturi optime de producţie;
- asigurarea cointeresării materiale a unităţii, cât şi a personalului în
folosirea mai eficientă a fondurilor fixe productive;
- aplicarea unor metode şi tehnici moderne de management;
- eliminarea locurilor înguste etc.

Întrebări de verificare

1. Definiţi noţiunea “Capacitate a producţiei”.

2. Care este interdependenţa între capacitatea de producţie, producţia posibilă şi
producţia planificată?
3. Care sunt factorii ce influenţează dinamica capacităţii de producţie?
4. De care factori depinde metodologia de calcul a capacităţii de producţie?
5. Ce reprezintă “veriga conducătoare”?
6. Ce sunt “locurile înguste” şi “locurile largi”?
 119
7. Prezentaţi structura fondului de timp calendaristic pentru:
- întreprinderile cu funcţionare continuă
- întreprinderile cu funcţionare cu săptămîna întreruptă.
8. Ce reprezintă capacitatea de producţie medie anuală şi care este relaţia de
calcul?
9. Ce reprezintă gradul de utilizare a capacităţii de producţie?
10. Enumeraţi căile de îmbunătăţire a utilizării capacităţii de producţie.
 120
Capitol XI. PROGRAMAREA – FUNCŢIE A MANAGEMENTULUI
OPERAŢIONAL AL PRODUCŢIEI

§11.1. Planificarea operativă de producere: definiţii, funcţiile şi

sarcinile
O componentă de bază a planificării interne a întreprinderii o constituie
planificarea operativă de producere. Ea conţine şi adânceşte conţinutul
planurilor elaborate prin planificarea tehnico-economică curentă şi reprezintă
un factor important în conducerea şi organizarea întreprinderii industriale.
Între planificarea tehnico-economică şi programarea producţiei există
strânse legături.
Planificarea operativă de producţie constă într-un ansamblu de activităţi
prin care se indică cantitatea de produse sau servicii ce se cer a fi executate
într-o perioadă de timp în anumite condiţii de ritmicitate, calitate şi cheltuieli
de muncă. Ea constă în defalcarea planului anual de producţie al
întreprinderii pe verigi structurale elementare (secţii, ateliere, locuri de
muncă, şi pe perioade scurte de timp (luni, decade, zile, schimburi, ore),
lansarea în fabricaţie a produselor, urmărirea şi controlul îndeplinirii
obiectivelor planificate în condiţiile utilizării cât mai eficiente a resurselor de
producţie.
Planificarea
de
Planificarea perspectivă
tehnico-
economică
Planificarea Secţiunile
curentă planului
Planificarea
întreprinderi
i
Fundamentarea
variantelor de plan

Programarea Programe
producţiei de producţie

Fig. 13 Corelaţia planificare-programare.

Planificarea operativă cuprinde toate domeniile şi laturile activităţii

întreprinderii: producţie, aprovizionare, desfacere, dezvoltare, personal etc.,
Planificarea operativă a producţiei este o componentă a sistemului conducerii
operative, care are următoarele funcţii:
1. Funcţia de informare - se referă la fluxul de informaţii ce se stabileşte
între compartimentul de programare, lansare şi urmărire a producţiei (PLUP) şi
celelalte compartimente din întreprindere. Astfel, pentru realizarea acţiunilor sale,
 121
compartimentul de PLUP primeşte de la compartimentul de pregătire a fabricaţiei
informaţii referitoare la structura articolelor ce trebuie executate etc.,
2. Funcţia de fundamentare a normativelor necesare repartizării în
timp şi în spaţiu a sarcinilor de producţie. Include probleme de stabilire a
ritmurilor de fabricaţie, de calcul a duratei ciclurilor de fabricaţie etc.
3. Funcţia de elaborare a programelor de producţie - include
problemele referitoare la desfăşurarea sarcinilor de producţie din programul anual
al întreprinderii pe perioade scurte de timp şi pe verigi de producţie.
4. Funcţia de urmărire şi reglare operativă a producţiei - se bazează
pe efectuarea unui control sistematic, ce dă posibilitatea de a descoperi la timp
cauzele care generează abateri de la desfăşurarea normală a procesului de
producţie.
Planificarea operativă de producere permite soluţionarea următoarele
sarcini:
1. Asigură ritmicitatea desfăşurării procesului de producţie.
2. Asigură folosirea deplină şi eficientă a forţei de muncă, utilajelor, suprafeţelor de
producţie.
3. Asigură realizarea celei mai scurte durate a ciclului de fabricaţie a produselor.
4. Asigură cheltuieli de producţie minime şi o calitate superioară a produselor.

§11.2. Metode de conducere operativă a producţiei

În practica unităţilor industriale, se folosesc diferite metode de
planificare operativă şi de reglare a producţiei, fiecare din ele fiind nevoite să
corespundă condiţiilor reale de producţie. De aceea transpunerea mecanică
chiar a sistemelor avansate fără a lua în consideraţie condiţiile de producţie
reale pot duce la eşec.
Pot fi evidenţiate următoarele metode:
1. Metoda după comandă. Se utilizează mai ales în producţia de unicate.
Planificarea lucrărilor se efectuează într-o anumită succesiune atât în timp,
cât şi în spaţiu sub forma unor grafice în reţea. Fiecărei subdiviziuni i se
stabilesc comenzile de executat şi termenele de livrare.
Ca unitate de planificare şi evidenţă se ia comanda pentru executarea
unuia sau a câtorva produse. Drept dezavantaj al acestei metode poate fi
menţionată încărcarea neuniformă a utilajului şi staţionarea subansamblelor
executate în aşteptarea prelucrării de mai departe.
2. După numărul de seturi. Se bazează pe elaborarea în fiecare
subdiviziune a întreprinderii (secţie, sector) a unui set de subansamble. Ca
unitate de planificare şi evidenţă se ia un set de detalii, subansamble,
executate în fiecare secţie pentru un produs finit.
Dezavantajul acestei metode este determinat de diferenţa în durata
ciclurilor de producţie şi a manoperei pentru executarea detaliilor ce se includ
în set. Datorită acestor momente apare un volum mare de producţie
neterminată sau stocuri de producţie supranormă.
Se utilizează pentru tipul de producţie în masă şi în serie mare.
 122
3. Planificarea după detalii. În practică sunt cunoscute două variante:
- pentru depozit
- după graficul de mişcare a detaliilor.
Esenţa primei constă în menţionarea stocurilor depozitate la nivelul
completării normative a detaliilor, ce garantează asigurarea neîntreruptă a
lucrărilor de asamblare.
A doua ia în consideraţie perioada de prelucrare şi de livrare a detaliilor
la secţia de asamblare. În calitate de unitate de planificare şi evidenţă se ia
detaliul sau subansamblul.
4. Metoda de programare continuă a producţiei (MPCP).
Poate fi utilizată în oricare întreprindere industrială indiferent de
specificul procesului tehnologic, mărimea şi natura sistemului de producţie.
Însă cele mai favorabile condiţii de aplicare le oferă întreprinderile mici şi
mijlocii, care execută produse într-un nomenclator relativ restrâns şi stabil în
timp.
Unitatea de programare, lansare şi urmărire a producţiei, în cazul
aplicării MPCP, o constituie “completul-zi”, adică cantitatea zilnică de piese
într-o structură determinată, necesară fabricării produsului finit.
5. Metoda J.I.T. Rădăcinile sistemului “just în timp” (J.I.T.) au rezultat
din mediul japonez, datorită lipsei de resurse naturale şi a spaţiului. Japonezii
cred că depozitarea inventarului înseamnă spaţii pierdute şi limitarea
materialelor disponibile.
Este necesar a produce părţi exacte de calitate, la timp, care vor
asigura procesele următoare.
Obiectivele J.I.T. sunt îmbunătăţirea profiturilor şi returnarea
investiţiilor cu costuri reduse, reducerea inventarului şi îmbunătăţirea calităţii.
Metoda este tipică pentru producţia în masă.
6. Sistemul kanban reprezintă un sub sistem al J.I.T.
În acest sistem numai linia finală de asamblare primeşte un program de
la compartimentul de expediere, acest program fiind aproximativ acelaşi de la
o zi la alta.
Toate celelalte centre de producţie operaţionale şi furnizorii primesc
ordine de fabricaţie (kanban-cards).

§11.3. Componentele activităţii de programare a producţiei

Programarea producţiei este o activitate complexă, cuprinzând mai multe
etape şi faze:
I. Programarea propriu-zisă a producţiei:
a) elaborarea programului de producţie calendaristic.
b) elaborarea programului de producţie pe secţii.
c) programarea în cadrul secţiilor de producţie.
II. Lansarea în fabricaţie:
a) Elaborarea documentaţiei de lansare;
 123
b) Repartizarea pe secţii a documentaţiei de lansare;
III. Urmărirea şi controlul cantitativ al îndeplinirii programului de producţie:
a) urmărirea şi controlul realizării ritmice a programului operativ de producţie;
b) actualizarea programelor;
Toate aceste etape au obiective distincte, însă există, atât din punct de
vedere al sistemului informaţional, cît şi al celui decizional, o strânsă
interdependenţă.
Comenzi
Comenzi executate
Programare Lansare Execuţia

Urmărire

Fig. 14 Interdependenţa între etapele programării producţiei

§11.4. Programarea propriu-zisă

Făcând abstracţie de condiţiile fiecărei întreprinderi, planificarea
operativă de producere în prima sa etapă conţine, în cele mai multe cazuri,
trei faze:
În prima fază se efectuează o planificare calendaristică a producţiei, în
care sarcinile din programul de producţie anual al întreprinderii se
defalchează pe luni, în concordanţă cu capacitatea de producţie a subunităţii
conducătoare şi cu termenele de livrare ale produselor. Această desfăşurare
se concretizează sub forma unui program coordonator.
Pentru elaborarea acestui plan trebuie satisfăcute anumite cerinţe de
ordin economic şi organizatoric:
- asigurarea beneficiarilor cu produsele întreprinderii în cantităţile şi termenele
prevăzute în contractele încheiate.
- crearea premiselor pentru folosirea deplină a capacităţilor de producţie,
resurselor umane, materiale şi financiare, îndeplinirea nivelului de indicatori
de costuri, profit, rentabilitate.
 124 Elaborarea programelor de producţie în timp şi
spaţiu
Programarea propriu-zisă
Programarea în cadrul verigilor de producţie

Elaborarea documentaţiei de lansare

Programarea Lansarea în fabricaţie

producţiei Repartizarea documentaţiei pe verigi

Urmărirea realizării programelor

Urmărirea şi controlul
realizării programelor Actualizarea programelor

Figura 15 Etapele şi fazele programării produsului

A doua fază efectuează defalcarea sarcinilor din programul de

producţie coordonator pe subunităţi de producţie în raport cu capacităţile de
producţie existente şi de relaţiile tehnologice dintre subunităţile producţiei.
Această repartizare se realizează diferit în funcţie de forma de
specializare a atelierelor şi secţiilor de producţie.
În cazul subunităţilor de producţie specializate pe obiecte, fiecărei
subdiviziuni i se stabilesc prin defalcarea sarcinilor din programul de producţie
coordonator, cantităţile de produse finite ce trebuie executate într-o lună şi
termenele de livrare la depozitul de produse.
Dacă subunităţile de producţie au o specializare tehnologică, fiind
dependente una de alta ca furnizoare şi beneficiare, stabilirea programelor se
complică, ele trebuind să fie perfect corelate atât din punct de vedere
cantitativ, cât şi în timp.
În acest caz, repartizarea sarcinilor de producţie trebuie să înceapă cu
subunitatea de producţie finală. Mergând înapoi, în sens invers desfăşurării
procesului de producţie se stabilesc sarcinile tuturor celorlalte subunităţi de
producţie, ca subunităţi furnizoare, exprimate în producţia lor specifică.
Exemplu: Procedura corelării cantitative a programelor de producţie
operative pentru o întreprindere constructoare de maşini.
Secţia debitare Secţia subansamble
sudate

Secţia montaj
general
Secţia forjă
Secţia prelucrării
mecanice
Secţia turnătorie
 125
Figura 16 Corelarea cantitativă a programelor de producţie operative pentru o întreprindere constructoare
de maşini

Programarea producţiei în cadrul secţiilor se desfăşoară pe baza mai

multor metode, care se stabilesc în raport de rezultatele testului preferenţial
tip ABC, aşa cum se prezintă în figura 11
Volumul
producţiei
globale, %

100
95

75

B C

15 50 100

Numărul
(nomenclatorul)
Z=f(W,d) Z=f(P,ij) Z=f(W,s) sarcinilor de
fabricat, %
Metode de Metode de
programare bate pe programare bazate
priorităţi pe stocuri

Figura 17 Testul preferenţial tip ABC

Testul propus se bazează pe următoarea concepţie:
 15 % din sarcini totalizează 75 % din valoarea producţiei (zona A);
 35 % din sarcini totalizează 20 % din valoarea producţiei (zona B);
 50 % din sarcini totalizează 5 % din valoarea producţiei (zona C).
Pentru programarea sarcinilor din zona A se utilizează metode
fundamentate pe date calendaristice. Rezultă că întrarea în fabricaţie (Z) se
constituie ca o funcţie de termenele finale (W) şi de duratele devansărilor
calendaristice (d). Este cazul reperelor conducătoare din componenţa
produselor caracterizate prin cicluri şi costuri mari.
Componentele produselor din zona B se programează pe bază de
priorităţi care desemnează ordinea, succesiunea de lansare în fabricaţie a
produselor şi nu momente calendaristice. Piesele situate în zona B se
caracterizează prin costuri şi cicluri de fabricaţie medii.
 126
Astfel, potrivit acestei metode, secţia de montaj sau finisare are un
program lunar identic cu programul calendaristic al întreprinderii.
Expresia analitică a programului operativ de producţie se determină cu
următoarea relaţie:
,
în care:
Pp - programul de producţie operativ al secţiei, în calitate de secţie
furnizoare.
Nb - necesarul de obiecte al secţiei beneficiare, conform programului său de
producţie operativ.
L - cantitatea de obiecte care va fi livrată beneficiarilor externi.
Sn, Sef - stocul normativ şi respectiv stocul efectiv de obiecte dintre secţia
furnizoare şi cea beneficiară.
Pentru întreprinderile industriale, care fabrică produse cu un ciclu de
fabricaţie lung, se impune şi o corelare în timp a programelor de producţie
ale secţiilor. Această corelare se face de asemenea în sens invers faţă de
desfăşurarea procesului de producţie, pornind de la termenele finale de
livrare.
În a treia fază se realizează repartizarea sarcinilor de producţie pe
executanţi şi pe perioade scurte de timp (decade, săptămâni, zile etc.).
Această detaliere a sarcinilor de producţie în timp şi în spaţiu se prezintă de
regulă, sub forma graficelor de producţie.
Programarea propriu-zisă poate fi schematic reprezentată în figura 18.

§11.5. Lansarea în fabricaţie

Lansarea în fabricaţie reprezintă acea etapă a planificării operative
de producere în care se elaborează şi se transmite subunităţilor de producţie
documentaţia referitoare la materii prime, materiale tehnologice, cheltuielile
de muncă vie pe operaţii etc., care vor sta la baza realizării programelor de
producţie. Prin lucrările efectuate în cadrul acestei etape, se asigură
declanşarea executării producţiei la fiecare loc de muncă.
În cadrul acestei etape se întocmesc o serie de documente care conţin
informaţii concrete în legătură cu normele de timp şi cu normele de consum
de materii prime. Aceste documente sunt fişa de însoţire, bonul de consum
de materiale şi dispoziţia de lucru.
Programarea propriu-zisă, poate fi schematic reprezentată cu
următoarea schemă:
Fişa de însoţire se elaborează pentru fiecare piesă, subansamblu sau
ansamblu în parte. Conţine informaţii referitoare la denumirea articolului,
locul unde se execută, sculele necesare, operaţiile tehnologice şi formaţia de
lucru, prevăzută la fiecare operaţie.
 127
Bonul de consum - se elaborează pentru fiecare material. Conţine
informaţii despre felul materialului, cantitatea dată în consum, locul
consumului.
Planul anual

TRIM TRIM TRIM TRIM

1 2 3 4

FAZA 1 Program Program Program

Elaborarea calendaristic calendaristic calendaristic
programului de pe luna iulie pe luna pe luna
august septembrie
producţie lunar
FAZA 2
Elaborarea Secţia Secţia Secţia
I II III
programului de
producţie pe secţii

FAZA 3 Atelierul Atelierul Atelierul

A B C
Programarea în cadrul
secţiilor, concretizarea
programelor de sector sector sector sector
producţie pe ateliere, 1 2 3 4
sectoare şi locuri de
muncă
Locul de Locul de Locul de
muncă 1 muncă 2 muncă 3

Figura 18 Programarea propriu-zisă

Dispoziţia de lucru: conţine unele date din fişa de însoţire (denumirea

articolului, locul unde se execută operaţiile tehnologice, date privind volumul
fizic şi volumul de manopere pe operaţii. Dispoziţia de lucru este considerată
drept principalul act declanşator al producţiei.
 128

Toate documentele utilizate sunt redate în fig. 19

Informaţii de intrare:

 Programe operative
 Consumuri specifice
 Operaţii etc.

Elaborarea bonurilor de materiale şi a fişelor

limită

 Fişelimită de materiale
 Bonuri de materiale

Elaborarea fişelor de însoţire şi a dispoziţiilor de

lucru

 Dispoziţiide lucru
 Fişe de însoţire

Alte informaţii Constituirea setului de documente de lansare

 Fişe limită de materiale

 Bonuri de materiale
 Dispoziţii de lucru
 Fişe de însoţire
 Desene de execuţie
 Fişe tehnologice

Figura 19 Schema elaborării documentelor economice de lansare în fabricaţie

§11.6. Urmărirea şi controlul cantitativ al întreprinderii programelor

de producţie
Această etapă asigură informaţiile necesare în legătură cu modul de
desfăşurare a fabricării produselor şi pentru luarea unor măsuri de corectare
a abaterilor sau de actualizare a programelor.
În condiţiile desfăşurării procesului de producţie pot apărea o serie de
perturbări, datorită unor cauze care nu au putut fi cunoscute la început, de
aceea etapa de urmărire şi control permite adaptarea operativă la noile
condiţii.
Această etapă trebuie să asigure:
 129
- urmărirea funcţionării utilajelor;
- asigurarea trecerii continue a obiectelor muncii prin secţii şi ateliere, iar în
cadrul acestora pe la locurile de muncă;
- preîntâmpinarea operaţiei unor dereglări în procesul de producţie;
- compararea continuă a sarcinilor de producţie realizate cu cele planificate;
- culegerea de informaţii cu privire la stadiul îndeplinirii cantitative şi calitative
a producţiei.
Urmărirea producţiei în mod eficient trebuie să se facă la trei nivele
ierarhice:
1. La nivelul sectorului de producţie de către maiştri sau şeful de atelier.
2. La nivelul compartimentului de PLUP, pentru secţiile componente ale
întreprinderii.
3. La nivelul conducerii întreprinderii.
Urmărirea realizării producţiei potrivit indicatorilor stabiliţi se
efectuează de regulă prin folosirea unui organ de dispeceri specializat.
Există două căi de organizare a serviciului de dispeceri. În primul caz,
dispecerizarea se organizează după caracteristica pe obiect (sau sistemul
vertical). În acest caz, fiecare dispecer urmăreşte producţia unui articol (sau
a unui grup de articole omogene) pe parcursul întregului proces tehnologic:
de la lansarea în producţie şi până la livrarea produsului finit.
În al doilea caz (sistemul orizontal), între dispeceri se repartizează
zonele de urmărire şi control după principiul tehnologic. În acest caz, fiecare
dispecer răspunde de o secţie, un sector.
Alegerea formei de organizare a serviciului de dispeceri depinde de
timpul de producţie, de complexitatea producţiei livrate.
Dacă nomenclatura este relativ îngustă, iar volumul destul de mare,
este acceptabilă caracteristica pe obiect. Când procesul de producţie este
complex, cu un sortiment variat de produse, mai eficientă este organizarea
serviciului de dispeceri după caracteristica tehnologică.

Întrebări de verificare

1. Care este legătura între planificarea curentă şi planificarea operativă?

2. Definiţi noţiunea “planificarea operativă de producţie”.
3. Care sunt funcţiile de bază ale programării producţiei?
4. Enumeraţi şi caracterizaţi metodele de conducere operativă a producţiei.
5. Care sunt fazele programării propriu-zise şi interdependenţa lor?
6. Care sunt particularităţile programării propriu-zise şi cum se realizează ele în
dependenţă de tipul de structură acceptat?
7. Enumeraţi documentele de bază care sunt necesare pentru lansarea în fabricaţie
a producţiei.
 130
8. Cu ce scop se efectuiază urmărirea şi controlul îndeplinirii programelor de
producţie?
9. Care este organul ce îndeplineşte funcţia de urmărire şi control? Modalităţile de
organizare.
10. Indicaţi indicatorii ce caracterizează caracterul ritmic al producţiei şi metodele
de calculare.
 131
Capitolul XII. PLANUL MUNCII ŞI AL SALARIZĂRII

§12.1. Conţinutul planului muncii şi al salarizării

Desfăşurarea normală a producţiei presupune unitatea dialectică a
factorului material cu factorul uman.
Prin planul de muncă şi salarizare se planifică sarcina întreprinderii cu
privire la creşterea productivităţi muncii, se determină numărul personalului
pe categorii, care va asigura îndeplinirea sarcinilor planificate de producţie.
Acest plan cuprinde următoarele secţiuni:
1. Remunerarea muncii
2. Creşterea productivităţii muncii pe baza factorilor tehnico-economici de
bază
3. Balanţa timpului de lucru pentru un muncitor
4. Manopera programului de producţie
5. Necesarul de forţă de muncă şi sursele de acoperire
6. Eliberarea muncitorilor şi a slujbaşilor
7. Pregătirea cadrelor şi perfecţionarea lor.
Planul muncii şi al salarizării trebuie să asigurare îndeplinirea anumitor
sarcini, printre care:
 Asigurarea ritmurilor stabile şi înalte ale creşterii productivităţii muncii
 Asigurarea folosirii raţionale a resurselor de muncă
 Perfecţionarea metodelor de remunerare a muncii pornind de la
cantitatea şi calitatea lucrului efectuat.

§12.2. Planificarea creşterii productivităţii muncii după factorii

tehnico-economici
Nivelul de pregătire şi modul de utilizare a lucrătorilor şi a timpului de
lucru se manifestă în mod nemijlocit în productivitatea muncii: Productivitatea
muncii reprezintă eficienţa cu care se cheltuieşte munca vie şi se exprimă fie
prin raportarea producţie obţinute (Q) la cheltuielile de timp de munca (T)
efectuate pentru obţinerea producţiei, prin relaţia
Q
Wt  ,
T
fie prin cheltuielile legate de consumul de muncă pe unitate de produs.
În funcţie de modul de exprimare a volumului producţiei, se disting mai
multe metode de calcul al productivităţii muncii:
în unităţi natural, natural-convenţionale unităţi de timp de muncă,
unităţi valorice.
După modul de exprimare a timpului de lucru, se deosebesc
productivitatea muncii orară, zilnică, lunară.
A. Calculul nivelului productivităţii muncii în funcţie de modul
de exprimare a volumului de producţie.
 132
1) Productivitatea muncii exprimată în unităţi naturale se
calculează prin raportarea volumului de producţie exprimat în unităţi naturale
(Qn) la cheltuielile de muncă (T).
Se obţine în acest fel cantitatea de produse, exprimată în unităţi
naturale (t, buc, kg, m etc.) ce revine unui lucrător sau în unitatea de timp de
muncă. Poate fi utilizat acest indicator în ramurile industriale care realizează
producţie omogenă.
Avantajele acestui indicator:
1. Exprimă precis nivelul productivităţii muncii
2. Oferă comparaţii în timp şi cu alte unităţi
3. Permit comparaţii pe plan internaţional.
Dezavantajele:
1. Utilizarea acestui indicator are un domeniu limitat de aplicare datorită
neomogenităţii producţiei şi specificităţii exprimării în unităţi naturale.
2). Productivitatea muncii calculată în unităţi natural-
convenţionale
Acest indicator se calculează în cadrul întreprinderilor care realizează o
mare varietate de produse într-un număr mare de tipodimensiuni.
Transformarea producţiei din unităţi naturale în unităţi natural-convenţionale
se realizează cu ajutorul unor coeficienţi de echivalare stabiliţi pe baza
raportului dintre consumul de manoperă al diferitelor produse şi consumul de
manoperă al produsului considerat etalon.
3). Planificarea în unităţi de timp de muncă presupune exprimarea
producţiei industriale în unităţi de timp de muncă normat.
Pentru determinarea nivelului productivităţii muncii se raportează
volumul producţiei astfel calculat, la timpul de muncă (T), exprimat pentru
obţinerea producţiei respective, conform relaţiei:
m

 qi  t ni
Wm  i 1
,
T
în care:
qi - cantitatea de produse, pentru fiecare produs "i"
tni - numărul de om-ore pe produs (norma de timp)
Avantajul acestei metode:
1. Permite concordanţa deplină dintre volumul de muncă încorporat în
valorile naturale şi cheltuielile de muncă efectuate pentru realizarea acestora.
Dezavantajul:
1. Datorită volumului mare de muncă, modificărilor rapide a normelor
de timp de muncă, modului de organizare a evidenţei precum şi a altor
cauze generale de cooperare şi combinare a producţiei fac ca această
variantă de calcul să aibă o sferă restrânsă de aplicabilitate.
4). Productivitatea muncii calculată în expresie valorică
 133
Relaţia de calcul se exprimă,
n

 q i pi
W i 1
,
T
în care:
qi - volumul fizic al producţiei
pi - preţul unitar
T - cheltuielile de timp de muncă
Această variantă are o largă arie de aplicabilitate.
Această metodă are şi unele dezavantaje pe de o parte determinate
de limitele şi inconvenienţele indicatorilor valorici, iar pe de altă parte de
influenţa unor factori cum ar fi sortimentele, modificarea volumului
cooperării, schimbarea structurii organizatorice etc.
Pentru a urmări sintetic modul în care indicatorii de exprimare a
volumului producţiei răspund unor cerinţe de calcul a productivităţii muncii se
prezintă în tabelul.[20]
Tabelul 8
Calcularea productivităţii muncii în funcţie de indicatorii de exprimare a volumului
producţiei

Indicatori ai volumului producţiei

de timp de
în unită-ţii
fabri-cată
Producţia

Producţia

Producţia

Producţia

Producţia
în unităţii
natura-le

conven-
Cifra de

globală

ţională

muncă
afaceri
marfă

Indicatorul este
favorabil dacă:

1. Asigură omogenizarea produselor

nu da da da da da
fabricate
2. Cuprinde toate cheltuie-lile de muncă
(vie mate-rializată) aferentă activi-tăţii
într-o perioadă dată da nu nu da da nu
3. Exclude modificările ele-mentelor:
 pondere cheltuieli cu muncă da nu nu nu nu nu
trecută da da da da nu nu
 pondere cheltuieli da nu nu nu nu da
 pondere plus produs da nu nu da nu nu
 grad de integrare fabrica-ţie da nu nu nu nu da
 preţuri (asigură compara-ţie în
timp)

B. Calculul nivelului productivităţii muncii în funcţie de modul

de exprimare a timpului de lucru.
Al doilea element necesar pentru calculul nivelului productivităţii muncii
îl reprezintă cheltuielile de timp de muncă (T). Ele pot fi exprimate prin
durata timpului. În acest fel se poate calcula nivelul productivităţii muncii
anuale, semestriale, trimestriale, lunare, zilnice sau orare.
Nivelul productivităţii muncii anuale se poate calcula prin raportarea
volumului producţiei anuale exprimat în una din unităţile de măsură
prezentate anterior, la numărul scriptic al muncitorilor rezultând producţia
medie pe un muncitor şi pe an. În mod similar se poate calcula şi pe
semestru, trimestru, lună sau zi de lucru.
 134
Planificarea creşterii productivităţii muncii se bazează, de obicei,
pe economia de timp de muncă, exprimată prin economia relativă de
personal, realizate prin diferite măsuri tehnico-organizatorice şi include câteva
etape.
I. Se calculează numărul de personal pornind de la volumul planificat de
producţie (Qp) şi productivitatea muncii în anul de bază (W 0), conform
relaţiei:
Qp
Po  ;
Wo
II. Se calculează economia relativă de personal în urma influenţei
măsurilor prevăzute în anul de plan:
a) datorită modernizării şi perfecţionării utilajului (E1);
b) datorită unor măsuri de îmbunătăţire a folosirii fondului de timp de
lucru (E2), conform relaţiei:
Ftd  Fti
E2   Nm,
Fti
în care:
Ftd, Fti - fondul de timp de muncă al unui lucrător, respectiv după şi înainte de
introducerea măsurilor de îmbunătăţire
Nm - numărul total de muncitori.
c). economia de personal datorită reducerii rebuturilor ( E3), conform
relaţiei:
 100  Pv 
E3   1    Nm,
 100  r 
în care:
Pv, r - ponderea valorică a rebuturilor, în procente, în costul producţiei marfă,
respectiv în perioada de bază şi cea de plan.
d). datorită modificării structurii producţiei ( E4), conform relaţiei:
 Tn 
E4   1  2   Nma,
 Tn1 
în care:
Tn2, Tn1 - timpul normat pentru un leu producţie-marfă după şi înainte de
modificarea structurală a producţiei
Nma - numărul muncitorilor ce lucrează în acord în condiţiile productivităţii anului
de bază.
III. Se calculează economia totală de personal:
E tot  E1  E 2  E 3  E 4 ... E n .
IV. Se determină numărul de personal în perioada de plan în condiţiile
anului de plan
P1  P  E tot .
V. Se calculează productivitatea muncii planificată, conform relaţiei
Qp
Wp  .
P1
 135
VI. Se calculează ritmul creşterii productivităţii muncii în anul de plan în
procente faţă de anul de bază
Wp
iw   100 .
W0
De asemenea poate fi calculată creşterea productivităţii muncii ca
urmare a economiei de personal, conform relaţiei
.

§12.3. Dimensionarea necesarului de personal

Colectivul de oameni ai muncii dintr-o întreprindere este format din toţi
cei cu care unitatea respectivă încheie contracte de muncă şi care sunt
retribuiţi din fondul de retribuţie pentru munca depusă.
Gruparea forţei de muncă după locul şi rolul pe care îl are în procesul
de producţie prezintă o importanţă deosebită, pentru dimensionarea raţională
a numărului de lucrători şi pentru determinarea evoluţiei capacităţii de muncă
a personalului muncitor.
În funcţie de modul de participare la procesul de producţie, personalul
unei întreprinderi industriale se împarte în două mari categorii:
1) personalul din grupa industrial-productivă care desfăşoară lucrări legate
de activitatea de bază a întreprinderii;
2) personalul din grupa sectoarelor cu caracter neindustrial (de ex.,
personalul cantinei etc.).
Personalul din grupa industrial-productivă, la rândul său, poate fi
structurală în felul următor:
 muncitori direct productivi, ce includ muncitorii care acţionează direct sau
prin intermediul mijloacelor de muncă asupra obiectelor muncii în vederea
modificării formei structurii, dimensiunilor sau compoziţiei chimice a acestora, în
scopul obţinerii unor produse ce constituie profilul activităţi unităţii respective.
 muncitori de deservire. Include pe aceia care asigură întreţinerea clădirilor şi
instalaţiilor aferente întreţinerea echipamentelor de birou, curăţenia spaţiilor de
producţie, vestiarelor, servicii pe ansamblu firmei, cum ar fi centrala telefonică,
telex etc.
 personalul tehnic productiv cuprinde: maiştri şi alt personal de specialitate care
conduc formaţii de lucru, personal tehnic şi de specialitate care asigură asistenţa
tehnică personal care asigură control tehnic de calitate în secţii şi ateliere etc.
 personalul tehnic, economic, de altă specialitate, administrativ, include personalul
de conducere a firmei, personalul din compartimentele funcţionale
(aprovizionare, desfacere etc.), personalul de specialitate informatică, personalul
din activitatea de proiect şi cercetare ce lucrează în cadrul atelierelor,
laboratoarelor.
 personalul de deservire generală este format din: curieri, liftieri, paznici, portari
etc.
 136
Pentru determinarea numărului de personal se utilizează divizarea lor în
diferite categorii.
Modificările impuse de schimbarea în volumul şi structura activităţii unei
organizaţii, pe de o parte, precum şi necesitatea asigurării cu personal
calificat şi comparativ, pe de altă parte, determină necesitatea planificării pe
diferite perioade de timp a necesarului de personal.
Din schema pot fi evidenţiate trei etape necesare de a fi efectuate de
către firmă:
1. previziunea necesarului de personal;
2. compararea necesarului estimat cu rezervele de potenţiali candidaţi din
interiorul întreprinderii;
3. stabilirea pe această bază a unui plan de pregătire (pentru cei din unitate) şi,
respectiv, recrutare (din afară).
Prognoza resurselor umane este influenţată de domeniul de activitate la
care se referă, de sfera de cuprindere şi de orizontul ales. Elaborarea
prognozei necesarului de personal trebuie să asigure respectarea unor
cerinţe, cum ar fi cunoaşterea corectă a realităţii, existenţa unor date trecute,
pe perioade suficient de lungi; eliminarea din calcul a datelor cu caracter
accidental, folosirea concomitentă a mai multor metode de prognoză.
Calcularea necesarului de personal se efectuează în dependenţă de
categoria de lucrător.

§12.3.1. Planificarea necesarului de muncitori care execută lucrări

normate
Se poate efectua după două metode:
a) metoda calculului grupat poate fi aplicat la întreprinderile cu o
nomenclatură stabilă de producţie.
Relaţia de calcul:
Qpl
Nm  ,
Wpl
în care:
Nm - numărul de muncitori care execută lucrări normate;
Qpl - valoarea producţiei marfă planificată sau volumul planificat al producţiei în
unităţi fizice;
Wpl - productivitatea muncii planificată pe muncitor în unităţi valorice sau fi zice
sau poate fi utilizată relaţia:
Ft
Nm  ,
k  Ftp
în care:
Ft - fondul total de timp de muncă necesar îndeplinirii sarcinilor de producţie
planificate în ore-om:
k - indicele planificat de îndeplinire a normelor;
Ftp - fondul de timp de muncă efectiv pe o persoană (ore-om/an)
b). metoda calculului detaliat
 137
Această metodă necesită cunoaşterea volumului planificat al producţiei
fizice, precum şi timpul normat pe fiecare produs în parte.
Qpl  nt
Nm  ,
Btl  Ki
în care:
Qpl - volumul producţiei planificate în unităţi fizice;
nt - norma de timp pentru o unitate de produs;
Ki - procentul planificat de îndeplinire a normelor;
Btl - balanţa timpului de muncă planificat pe o persoană.

Balanţa timpului de muncă planificat pe o persoană se prezintă în felul

următor:
Tabelul 9
Balanţa timpului de muncă pe au muncitor

Nr. Indicatori Zile

1. Numărul de zile lucrătoare 365
2. Zile nelucrătoare, 74
din care
 zile de concediu 16
 zile de sărbători legale şi repaus săptămânal 58
3. Număr de zile maxim disponibil pentru lucru (p. 1-2) 291
4. Număr de zile neutilizate, total, 11
din care
 staţionări pe o zi întreagă în cadrul schimbului 1
 concediu pentru maternitate şi program redus 2
 concedii de boală şi program redus pentru 5
boală 1
 învoiri şi concediu fără plată de o zi întreagă în 1
cadrul schimbului 1
 absenţe aprobate prin lege
 absenţe nemotivate de o zi întreagă în cadrul
schimbului
5. Număr de zile de lucru efective (p.3-p.4) 280
6. Durata medie a zilei de lucru (ore) 8
7. Numărul anual de ore de muncă (p.5xp.6) 2240

§12.3.2. Planificarea necesarului de muncitori care execută

activităţi nenormate
Stabilirea necesarului de muncitori care execută această categorie de
lucrători se face pornind de la normele de servire sau de personal.
No  ns
Nm  ,
nd  Ktl
în care:
Nm - numărul muncitorilor care execută activităţi nenormate;
No - numărul obiectelor servite;
ns - numărul de schimburi lucrătoare;
nd - norma de servire;
Ktl - coeficientul de folosire a timpului de lucru.
 138
Coeficientul de folosire a timpului de lucru se calculează raportând
timpul efectiv de lucru anual al unui muncitor din categoria respectivă, la
timpul nominal de lucru:
Btl
Ktl  .
Tn
Timpul nominal reprezintă numărul de zile maxim disponibile din
perioadă.

§12.3.3. Planificarea necesarului de personal tehnic, economic,

de altă specialitate
Necesarul de personal din această categorie se stabileşte diferenţiat
pentru funcţii de conducere şi pentru funcţii de execuţie pe baza normativelor
de personal.
Se folosesc două metode:
a) Metoda indicator sau a coeficienţilor. Este mai puţin ştiinţifică, are un
caracter statistic, stabilind necesarul pe diferite categorii de personal
cu ajutorul unor coeficienţi care exprimă raportul dintre fiecare
categorie de personal şi un element luat ca bază (de ex., numărul de
muncitori, gradul de înzestrare tehnică ş.a.).
b) Metoda analitică a statelor de funcţiuni sau a schemelor stabileşte
necesarul şi categoriile de locuri de muncă pentru îndeplinirea
sarcinilor, analizându-se gradul de încărcare cu ajutorul balanţei
timpului de muncă, nivelul necesar de pregătire şi specializare,
conform relaţiei:
t Q
N ,
Ft
în care: pentru
N - necesarul de personal TESA;
t - timpul normat pentru executarea unei anumite lucrări;
Q - volumul de lucrări ce trebuie efectuate în perioada de plan, exprimat în unităţi
de lucrări;
Ft - fondul de timp efectiv al unui lucrător în perioada de plan.
După calcularea necesarului de personal, se compară rezultatele
obţinute cu numărul personalului de la întreprindere, pe categorii şi se
elaborează planul pentru recrutarea sau perfecţionarea personalului. De
asemenea se are în vedere şi fluctuaţia personalului.
Recrutarea personalului presupune găsirea şi atragerea în întreprindere
a potenţialilor solicitanţi.
Modalităţile de recrutare şi acoperire a necesarului de personal muncitor
diferă în funcţie de sursa de acoperire. În general, s-au conturat trei
modalităţi de recrutare a forţei de muncă:
1) Recrutarea directă a forţei de muncă de către unităţile
economice.
 139
Această modalitate de recrutare poate fi utilizată în cazul în care sursa
de acoperire o reprezintă populaţia neocupată (forţa de muncă necalificată în
vederea calificării sau prestării unor munci necalificate) sau populaţia ocupată
în alte ramuri ale economiei naţionale (de obicei, forţa de muncă calificată).
În acest sens, întreprinderea organizează campanii de recrutare prin
afişe în unităţi, anunţuri în presă, microfilme publicitare etc., iar încadrarea se
face direct pe baza cererii persoanelor interesate, în conformitate cu
prevederile Codului Muncii.
2) Recrutarea forţei de muncă prin intermediul organelor de
stat specializate şi anume Direcţia pentru probleme de muncă şi şomaj.
Această modalitate este utilizată atunci când surse de acoperire o
reprezintă populaţia activă neocupată (şomeri) care doreşte un loc de muncă.
Întreprinderile păstrează o legătură permanentă cu aceste organisme
care ţin o evidenţă strictă a acestor categorii de persoane şi în urma
confruntării listei posturilor vacante are loc plasarea şi încadrarea acelor
solicitanţi care corespund din punct de vedere al pregătirii, al calificării sau
competenţei postului respectiv.
3) Recrutarea forţei de muncă formată pe bază de contract cu
diverşi agenţi economici. Această formă este specifică populaţiei care este
susţinută în procesul de pregătire cu o anumită firmă cu care s-a procedat la
încheierea unui contract în care se stipulează şi obligaţia absolventului de a
lucra în firma respectivă, cel puţin un anumit număr de ani convenit de părţi.
Ca urmare a introducerii progresului tehnic, numărul de profesiuni a
crescut, iar condiţiile de muncă sunt într-o continuă schimbare. De aceea
activitatea economică impune preocuparea constantă şi intensă pentru
pregătirea şi perfecţionarea cadrelor.
Pregătirea profesională este activitatea desfăşurată în scopul
însuşirii de cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice, de un anumit gen şi
nivel, în măsură să asigure îndeplinirea calificată de către lucrători a sarcinilor
ce le revin în exercitarea, în procesul muncii, a unei profesiuni sau meserii. 2
Pregătirea şi perfecţionarea cadrelor au ca scop creşterea
capacităţii angajatului de a contribui la eficienţa organizaţiei. Pregătirea este
legată direct de calificarea profesională, iar perfecţionarea are în vedere
extinderea gradului de pregătire în alte domenii şi activităţi în vederea
promovării sau atribuirii unor responsabilităţii suplimentare.
Există variate metode şi tehnici de pregătire. Acestea pot fi din afara
organizaţiei asigurate de unităţi specialitate, şi interne, în cadrul organizaţiei
se recomandă instruirea în afara organizaţiei când este vorba de elemente de
noutăţi cu înaltă specializare. Principala formă de instruire internă este
instruirea la locul de muncă.

2
C. Russu "Management", B. 1993.
 140
Perfecţionarea care înseamnă pregătirea angajaţilor pentru viitor, se
desfăşoară de regulă, în afară, cu profesionişti.
Perfecţionarea asigură angajaţilor pregătirea necesară ocupării unor
poziţii superioare în organizaţie.
Metodele de pregătire şi perfecţionare a personalului ce pot fi utilizate
sunt:
1). metode interne:
* fără scoaterea din producţie:
- instruirea la locul de muncă
- participarea în colectivele de muncă
- participarea la cursuri şi seminarii
- rotirea în mai multe posturi ş.a.
* cu scoaterea din producţie:
- participarea la cursuri
- efectuarea de vizite de studii
- efectuarea de stagii de specializare
2). metode externe:
* fără scoaterea din producţie:
- studiul individual
- participarea la cursuri
- învăţământul seral sau fără frecvenţă
- doctoratul
* cu scoaterea din producţie:
- participarea la cursuri
- efectuare de vizite de studiu
- efectuarea de stagii de specializare.
Programele de perfecţionare bine conduse şi administrate înseamnă un
beneficiu atât pentru individ, cât şi pentru organizaţie.

§12.4. Planificarea fondului de remunerare a muncii

La nivelul întreprinderilor industriale fondul de remunerare reprezintă
totalitatea sumelor necesare pentru acordarea drepturilor băneşti personalului
în măsura în care fiecare a contribuit sub aspect calitativ şi cantitativ, la
realizarea sarcinilor întreprinderii.
Pentru necesităţile interne, întreprinderile calculează :
 fondul de remunerare direct
 fondul de remunerare orar
 fondul de remunerare zilnic
 fondul de remunerare lunar.
Fondul de remunerare direct include sumele necesare pentru
remunerarea muncitorilor în funcţie de timpul efectiv lucrat şi pentru
remunerarea muncitorilor în acord, în funcţie de realizările efective.
Fondul de remunerare orar - cuprinde în afara elementelor fondului
direct şi sporurile pentru condiţii deosebite de muncă.
 141
Fondul de remunerare zilnic - include fondul orar, precum şi sumele
necesare pentru plata întreruperilor ce nu depăşesc durata schimbului, care,
conform legislaţiei muncii se asimilează timpului lucrat (sarcini obşteşti etc.).
Fondul de remunerare lunar - cuprinde fondul zilnic, la care se adaugă
sumele necesare pentru plata întreruperilor de zile întregi, care sunt retribuite
(concediu de odihnă ş.a).
În practica întreprinderilor industriale se aplică următoarele metode de
planificare a fondului remunerării muncii.

§12.4.1. Metoda retribuţiei medii

Această metodă porneşte de la retribuţia medie realizată în perioada de
bază şi corectată în funcţie de modificarea categoriei medii de încadrare a
lucrătorilor, a lucrărilor, de creşterea planificată a retribuţiei
Frp  Npp  Rep  n lp,
în care:
Frp - fondul de retribuire planificat pe perioadă;
Npp - numărul mediu de personal planificat;
R ep - retribuţia medie lunară planificată;
n lp - numărul lunilor din perioada de plan.

§12.4.2. Metoda detaliată pe categorii de personal

În cazurile când în perioada de plan au loc modificări importante în ce
priveşte nomenclatorul de producţie, nivelul de calificare şi încadrare a
personalului, se aplică metoda detaliată de calcul pentru fiecare categorie pe
personal.
a) Pentru muncitorii care lucrează în acord, fondul de retribuire se determină
în felul următor:
n
Fvma   Qi  tfi,
i 1

în care:
Qi - cantităţile planificate din fiecare sortiment i (i=1,...N)
tfi - tariful de acord pe bucată.
Sistemul de retribuire în acord are drept caracteristică plata unui salariu
pe bucată, angajatul fiind plătit după numărul de bucăţi pe care le realizează
în timpul unei zile de lucru.
Pentru a fi eficient acest sistem este indicat în special pentru lucrările
executate în serie şi el cere:
 determinarea cu precizie a timpului necesar, corespunzător unui randament
normal
 controlul calităţii produselor realizate pentru a se evita sacrificarea calităţii
pentru o cantitate mai mare.
Acest fond de retribuire se concretizează prin adăugarea sporurilor
necuprinse în retribuţia pe bucată (vechime neîntreruptă, condiţii deosebite
 142
de muncă, munca în schimbul de noapte), indemnizaţiile de conducere a
formaţiilor, indemnizaţiile pentru concedii de odihnă.
b). Fondul de retribuire pentru muncitorii care lucrează în acord poate
fi calculat, de asemenea, şi pe baza retribuţiei medii orare ponderate.
Această metodă se aplică la întreprinderile cu o nomenclatură mare de
sortimente, conform relaţiei:
Ksp
Fvma  Vma  Rt  ,
100
în care:
Vma - volumul de muncă în acord;
Rt - retribuţia tarifară orară medie de încadrare a lucrărilor, exprimată în lei;
Ksp - coeficientul ce ţine seama de creşterea ponderii sporurilor, indemnizaţiilor
etc., care nu sunt cuprinse în retribuţia tarifară orară, %
c) pentru muncitorii care lucrează în regie (sistemul de salarizare pe
unitate de timp).
Acest sistem nu favorizarea creşterea randamentului angajaţilor. El este
aplicabil în cazurile:
 efectuării operaţiilor în care valoarea atinsă de obiectul prelucrat este foarte
mare, dorinţa de a câştiga timp fiind incomparabilă cu consecinţele unui rebut
 activităţilor periculoase
 activităţilor în care îndemânarea şi grijă sunt mai importante decât timpul lucrat.
La nivelul unei secţii se poate folosi drept model pentru culegerea şi
prelucrarea datelor următorul tabel:
Tabelul 10

Tabel - model
Categoria de Numărul Retribuţia Fondul efectiv
calificare a muncitorilor, medie de lucru, ore Fondul de
muncitorilor oameni tarifară, Pe un În total retribuire,mii lei
lei/ore muncitor
1 2 3 4 5 6

La fondul de retribuire rezultat din coloana 6 se adaugă toate formele

aferente diferitelor categorii de sporuri.
d) pentru personalul TESA
Fondul de retribuire a personalului TESA se determină şi planifică pe
baza statelor de funcţiuni, prin însumarea retribuţiilor tarifare şi ponderea cu
numărul de luni din perioada de plan, la care se adaugă indemnizaţiile de
conducere, sporurile, premiile, precum şi sumele prevăzute pentru acordarea
de gradaţii.
Se calculează pentru trei categorii de personal:
 personal TESA din secţiile de producţie, inclusiv personalul tehnic-
productiv;
 personalul de conducere, administrativ şi funcţionari;
 personalul de pază.
 143

Întrebări de verificare

1. Prin ce se determină importanţa compartimentului “Planul muncii şi salarizării”?

2. Cum se efectuiază calculul productivităţii muncii în funcţie de modul de
exprimare a volumului de producţie?
3. Indicaţi calculul productivităţii muncii în funcţie de modul de exprimare a
timpului de lucru.
4. Care sunt etapele planificării creşterii productivităţii muncii?
5. Caracterizaţi personalul unei întreprinderi industriale.
6. Cum are loc planificarea necesarului de muncitori care execută lucrări normate?
7. Planificarea necesarului de muncitori ce execută lucrări normate.
8. Particularităţile calcului necesarului de personal TESA.
9. Care sunt metodele de recrutare în funcţie de sursa de acoperire a necesarului
de personal?
10. Cum se efectuiază calcularea fondului de remunerare a muncii?

Capitolul XIII. PLANIFICAREA CONSTRUCŢIILIR CAPITALE ŞI A

INVESTIŢIILOR CAPITALE

§13.1. Noţiune de investiţii, structura, clasificarea

Investiţiile reprezintă suportul material al dezvoltării economice; ele
stau la baza creşterii calitative a tuturor elementelor procesului de producţie.
Este imposibilă asigurarea creşterii randamentului utilajului, sporirea
productivităţii muncii, mărirea numărului de locuri de muncă, diversificarea
producţiei etc., fără un consum de resurse financiare, fără investiţii.
Investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate la începutul
perioadei de investire, precum şi cheltuielile curente ce se efectuează mai
târziu şi reies din primele.
Se evidenţiază investiţii reale şi investiţii financiare.
Investiţiile reale reprezintă totalitatea cheltuielilor care se fac pentru
construirea de noi obiecte, dezvoltarea şi/sau modelarea celor existente.
Noţiunea de investiţii este legată nu numai de cheltuirea unor sume de
bani ci şi de realizarea fizică a lucrărilor, de momentul în care materialele
achiziţionate sunt puse în operă.
Obiecte de investiţii reale sunt fondurile fixe, care puse în funcţiune se
consumă productiv sau neproductiv sub aspect material, valoric sau moral, pe
parcursul mai multor cicluri de producţie, dar nu-şi schimbă forma fizică pe
toată durata utilizării lor. Uneori se referă la investiţiile reale şi cheltuielile
pentru reclamă.
Investiţiile financiare reprezintă cheltuieli pentru procurarea de hârtii de
valoare precum şi depunerea banilor la depozit în bancă.
 144
Investiţiile capitale au o serie de particularităţi ce le deosebesc de alte
activităţi:
1. Procesul investiţional necesită un timp relativ mare, cuprinzând durata de
proiectare şi de execuţie a lucrărilor.
2. Între momentul efectuării cheltuielilor şi cel al obţinerii efectelor se
impune o perioadă mai mare sau mai mică, ceea ce face ca timpul să fie
un factor important de care depinde eficienţa economică a investiţiilor.
Cheltuielile efectuate şi nepuse în funcţiune reprezintă imobilizări de
fonduri şi constituie pierderi pentru economia naţională.
În continuare vom vorbi despre investiţiile capitale reale. Fiecare din
această investiţie poate fi reprezentată în felul următor:

-100000 +20000 +30000 +28000 +22000 +17000

0 1 2 3 4 5

Venituri şi cheltuieli ale investiţiilor capitale

Acest segment reflectă ciclul complet de viaţă al investiţiilor capitale

pentru procurarea de utilaje. Iniţial se efectuează cheltuieli în sumă de 100
mii lei, însă începând cu valoarea investiţiilor apar şi cheltuieli curente.
Diferenţa între venitul obţinut şi aceste cheltuieli reprezintă venitul net, care
în primul an se presupune a fi 20 mii lei, în al doilea 30 mii lei, în al treilea
28 mii lei, în al patrulea 22000 lei. Se presupune că venitul net pentru anul al
cincilea va fi în mărime de 17 mii lei. El include şi venitul obţinut de la
realizarea acestui utilaj la sfârşitul perioadei de exploatare. Preţul de realizare
formează preţul restant al utilajului.
Investiţiile se clasifică pe baza mai multor criterii:
1. După destinaţia lor:
a) investiţii productive - sunt acelea care asigură creşterea bazei tehnico-
materiale în sfera productivă şi se referă atât la obiectele direct
productive, cât şi la cele indirect productive (halele industriale,
atelierele de întreţinere, drumurile de acces etc.).
b) investiţii neproductive - cuprind investiţiile din domeniul social-cultural
(locuinţe, şcoli, teatre, spitale).
2. În funcţie de caracterul lucrărilor:
- investiţii pentru obiecte noi;
- investiţii pentru dezvoltări, modernizări şi reutilări.
3. După structura lucrărilor:
- investiţii pentru utilaje şi instrumente (care necesită sau nu montaj).
 145
- lucrări de construcţii-montaj (clădiri, instalaţii interioare).
- lucrări geologice şi de foraj.
4. După ramura de destinaţie:
- investiţii în industrie;
- investiţii în agricultură;
- investiţii în învăţământ etc.
5. După forma de proprietate:
- investiţii ale întreprinderilor de stat;
- investiţii private.
Structura investiţiilor reprezintă raportul anumitor părţi ale investiţiilor
capitale destinate pentru diferite scopuri în volumul total al lucrărilor.

§13.2. Formarea şi utilizarea fondurilor de investiţii. Eficienţa

economică a investiţiilor
Generalizând cele expuse în p.1, putem spune că investiţiile reprezintă
o cheltuială efectuată azi pentru asigurarea unei dezvoltări viitoare şi în acest
caz, investitorului nu-i poate fi indiferent modul cum se efectuează această
cheltuială. Ca urmare, la baza oricărei activităţi investiţionale, trebuie să stea
principiul eficienţei economice, al obţinerii unui efect cât mai mare la fiecare
unitate de efort făcută.
În funcţie de potenţialul de care dispune firma, ea îşi va alege criteriul
de eficienţă economică ce va sta la baza fundamentării deciziei de a investi.
Dacă întreprinderea dispune de un volum de resurse limitat, atunci va
urmări obţinerea unui anumit efect economic, cu un efort cât mai mic. Cu alte
cuvinte, va căuta ca volumul de resurse disponibile să fie folosit în aşa fel,
încât să-i permită obţinerea anumitor rezultate care vor sta la baza acţiunilor
viitoare.
Acest criteriu de eficienţă economică poate fi realizat astfel:

în care:
e - coeficientul de eficienţă economică a activităţii firmei.
Ec - efectul urmărit a se realiza (profitul, venitul anual).
Emin - efortul ce urmează a se realiza (cheltuielile etc.).

În cazul când întreprinderea dispune de resurse umane, materiale,

financiare, va urmări obţinerea unor efecte cât mai mari la un anumit nivel al
eforturilor.
Relaţia de calcul a eficienţei economice va fi:

unde:
 146
Emax - efectul maxim (profitul maxim, venitul maxim).
Ec - efort constant.
Sursele de finanţare a investiţiilor la nivel de întreprindere se divizează
în surse proprii şi surse atrase.
Sursele proprii se constituie din beneficiu, precum şi din încasările şi
lichidările de fonduri fixe.
Sursele atrase reprezintă creditul, vânzarea de acţiuni.
Normal că cele mai importante surse sunt cele proprii (provenite din
profit şi din amortizare), dar în actualele condiţii de dezvoltare a
întreprinderilor din Republica Moldova, un loc important îl au sursele atrase.
Însă indiferent de forma de finanţare aleasă se va urmări acelaşi scop:
creşterea eficienţei economice.

§13.3. Indicatorii activităţii de investiţii

Evaluarea eficienţei economice trebuie să se bazeze pe un sistem de
indicatori ce asigură comparabilitatea dintre eforturi şi efecte.
Activitatea de investiţii este caracterizată de o gamă largă de indicatori
care se clasifică după mai multe criterii.
Din punctul de vedere al rolului lor în adoptarea deciziilor, indicatorii
microeconomici se pot clasifica în:
1. Indicatori cu caracter general. Ei creează o imagine de ansamblu
asupra obiectului de investiţii. Printre cei mai des utilizaţi sunt: profitul, cifra
de afaceri, cheltuielile de producţie, capacitatea de producţie etc.
Aceşti indicatori sunt nesemnificativi, deoarece pot fi variante la care
efectul economic să fie mai mare, dar consumul de resurse să fie
supradimensionat;
2. Indicatori de bază - sunt consideraţi acei indicatori ce nu trebuie
să lipsească la adoptarea deciziei de investiţii.
a) Volumul investiţiilor - reflectă totalitatea cheltuielilor care se fac pentru
edificarea obiectivului până la punerea sa în funcţiune.
b) durata de execuţie a lucrărilor de investiţii - adică perioada de timp ce
se scurge din momentul începerii până în momentul punerii în
funcţiune a obiectului.
c) durata de funcţionare - perioada dintre momentul punerii în funcţiune
a obiectului şi momentul scoaterii lui din funcţiune, intervalul în care se
produc efectele pentru care a fost construit.
d) investiţia specifică (S) – exprimă, valoarea investiţiei ce revine pe
unitate de capacitate

în care:
I - volumul investiţiei
Cpma - capacitatea de producţie medie anuală.
 147
e) termenul de recuperare a investiţiilor. Este indicatorul care stă la baza
oricărei decizii de investiţii.
Indicatorul se calculează cu ajutorul formulei:

în care:
Bn - beneficiul anual.

3. Indicatorii specifici - iau în consideraţie particularităţile calculului

eficienţei economice a investiţiilor în diferite domenii de activitate.
4. Indicatorii suplimentari - sunt acei indicatori, care se iau în
consideraţie de la caz la caz, atunci când se planifică un obiect de investiţii,
printre acestea enumerându-se gradul de automatizare, robotizare a
producţiei ş.a.

§13.4. Construcţiile capitale: noţiune, forme, metode

Construcţiile capitale reprezintă un complex de lucrări pentru
construirea unor noi obiecte, precum şi extinderea, reconstrucţia, reutilarea
tehnică a celor în funcţiune.
Sarcinile principale pe care le realizează construcţiile capitale la
întreprindere sunt următoarele:
1. Asigură extinderea întreprinderii cu scopul de a mări volumul de
producţie;
2. Asigură construirea unor noi obiecte ce se deosebesc radical de cele
existente şi corespund cerinţelor progresului tehnico-ştiinţific.
3. Asigură menţinerea poziţiilor întreprinderii pe pieţele existente şi
cucerirea de noi pieţe de desfacere.
Formele principale ale construcţiilor capitale sunt:
1. Construirea de noi obiecte. Presupune construirea de clădiri care
se efectuează pe noi suprafeţe şi conform unui proiect nou aprobat.
Această formă are un domeniu de utilizare, în perioada actuală, în ţara
noastră, destul de limitat.
Aceasta se lămureşte prin faptul că la nivelul economiei naţionale,
există o bază tehnico-materială, un mare număr de obiecte productive,
terenuri limitate şi de aceea nu se justifică construirea unei noi capacităţi de
producţie decât în cazuri cu totul excepţionale.
2. Extinderea întreprinderii în funcţiune. Reprezintă construirea
după un nou proiect a tranşelor a doua şi a celor ulterioare ale întreprinderii
în funcţiune, precum şi construirea de secţii noi pe teritoriul întreprinderii.
3. Modernizarea utilajelor existente şi a producţiei. Această
activitate trebuie să deţină un rol important, deoarece prezintă o serie de
avantaje faţă de celelalte direcţii de alocare a investiţiilor:
 148
- se porneşte de la o bază tehnico-materială existentă, care se
reînnoieşte şi adaptează nivelului tehnic de la momentul respectiv;
- durata de realizare este mult mai mică, ceea ce va permite scoaterea
pe piaţă a producţiei după o perioadă relativ scurtă;
- efortul investiţional este orientat cu prioritate spre mijloacele fixe
active, care participă nemijlocit la procesul de producţie ş.a.
4. Reutilarea tehnică a întreprinderii. Reprezintă un complex de
măsuri elaborate în vederea ridicării nivelului tehnic al anumitor sectoare de
producţie, prin aplicarea tehnicii şi tehnologiilor noi, mecanizării şi
automatizării producţiei.
Activitatea de reutilare prezintă o serie de avantaje:
- existenţa unui personal calificat, cu o anumită experienţă,
- fonduri de investiţii mai mici.
Aceste activităţi sunt utilizate, în special atunci când utilajele, procesele
tehnologice, soluţiile tehnice sunt învechite sau când are loc o schimbare
radicală a structurii de producţie sau apar solicitări suplimentare de producţie
şi nu pot fi acoperite prin folosirea capacităţilor de producţie existente sau
prin adaptare acestora la noile condiţii de producţie.
Pentru realizarea construcţiilor capitale se utilizează următoarele
metode:
a) metoda de construcţie în antrepriză. La întreprinderi lucrările de
construcţii sunt executate de către organizaţii de construcţii
specializate conform contractelor de antrepriză .
b) cu forţele proprii - lucrările se execută cu forţele şi mijloacele
întreprinderii.
c) metoda mixtă. Unele lucrări se execută de către întreprinderile
specializate conform contractelor de antrepriză, iar altele - cu forţele
proprii.

§13.5. Planul “Construcţii capitale şi investiţii capitale”

Sarcina de bază a construcţiilor capitale este crearea şi reînnoirea
accelerată a fondurilor fixe, destinate dezvoltării procesului de producţie şi
soluţionarea problemelor sociale, ridicării eficienţei investiţiilor.
Pentru elaborarea planului anual al construcţiilor capitale şi investiţiilor
se folosesc următoarele date:
1. Prognoza dezvoltării întreprinderii.
2. Analiza îndeplinirii planului pe anii trecuţi.
3. Măsurile pentru dezvoltarea tehnică şi organizatorică a întreprinderii.
4. Balanţa capacităţii de producţie.
5. Măsurile luate pentru protecţia mediului ambiant.
6. Măsurile luate în vederea dezvoltării sociale a colectivului.
7. Datele referitoare la existenţa construcţiilor neterminate.
8. Documentaţia de proiect pentru obiectele de construcţie.
 149
9. Fundamentarea tehnico-economică a reconstruirii, reînnoirii producţiei.
Documentaţia de bază pentru planul construcţiilor capitale.
1. Foaia de titlu - reprezintă enumerarea nominală a obiectelor incluse
în planul investiţiilor capitale. Planificarea se face în întregime pe
întreprindere, pe obiecte separate după structura tehnologică a investiţiilor
capitale:
- denumirea obiectelor, localizarea lor;
- data începutului şi finisării construcţiei;
- capacitatea de proiect a obiectelor, costul de deviz;
- volumul investiţilor pe toată perioada de construcţii divizată pe ani.
2. Planul centralizator al investiţiilor capitale - include planul introducerii
în exploatare a capacităţii de producţie şi planul investiţiilor capitale.
Pentru caracterizarea planului se utilizează anumiţi indicatori, printre
care:
- Creşterea capacităţii de producţie pe baza reconstrucţiei şi reutilării
tehnice.
- Creşterea capacităţii de producţie pentru livrarea producţiei pentru
export .
- Introducerea capacităţilor de producţie pe baza extinderii producţiei şi
construirii de noi obiecte.

Întrebări de verificare

1. Ce prezintă noţiunea de “investiţii” şi care sunt formele de investiţii?

2. Care sunt particularităţile pe care le prezintă investiţiile?
3. Prezentaţi cîteva criterii de clasificare a investiţiilor.
4. Care sunt criteriile de eficienţă economică a investiţiilor şi în ce caz ele se
utilizează?
5. Enumeraţi şi caracterizaţi indicatorii activităţii de investiţii.
6. Definiţi noţiunea de “construcţii capitale”.
7. Caracterizaţi formele construcţiilor capitale.
8. Care sunt metodele de efectuare a construcţiilor capitale?
9. Care sunt documentele de bază pentru planul construcţiilor capitale?
10. Indicaţi informaţia necesară pentru elaborarea planului “Construcţii şi
investiţii capitale”.
 150
Capitolul XIV. APROVIZIONAREA TEHNICO–MATERIALĂ – COMPONENTĂ
A ACTIVITĂŢII ÎNTREPRINDERII

§14.1. Aprovizionarea tehnico–materială: noţiuni, sarcini. Organizarea

aprovizionării
Activitatea oricărei întreprinderi necesită felurite resurse materiale,
energetice, de echipamente tehnice. De aceea desfăşurarea procesului de
producţie într-o unitate economică presupune organizarea activităţii de
aprovizionare cu tot felul de materii prime şi materiale.
Aprovizionarea reprezintă ansamblul de operaţiuni care permit unităţii
economice să dispună de bunurile economice şi serviciile necesare
desfăşurării în condiţii optime a activităţii ei.
În literatura de specialitate şi în practica economică sunt utilizaţi
termeni similari ca achiziţionare, aprovizionare, alimentare. Fiecare din aceşti
termeni însă au o semnificaţie diferită3. Astfel "achiziţionarea" reprezintă o
acţiune de angajament financiar, de cumpărare a unor resurse materiale sau
produse, fiind o tranzacţie monetară efectivă.
În raport cu achiziţionarea, aprovizionarea are un conţinut mai larg:
achiziţionarea este doar un moment al procesului complex de aprovizionare
cu materiale şi echipamente tehnice.
Achiziţionarea este precedată de acţiunile de identificare a nevoilor, de
stabilirea dimensiunii acestora şi a momentelor de satisfacere şi este urmată
de negocierea condiţiilor de furnizare.
Alimentarea reprezintă acţiunea de finalizare a procesului de
aprovizionare, şi se desfăşoară în interiorul firmei, prin deplasarea materiilor
prime din depozite la punctele de prelucrare-consum.
Gestionarea fluxului de bunuri economice se bazează pe urmărirea şi
evidenţierea relaţiilor dintre piaţa furnizorilor şi piaţa beneficiarilor.
Prin procesul de aprovizionare firma urmăreşte câteva obiective strâns
legate de eficienţa întregii ei activităţi.
Principalul obiectiv al activităţilor de aprovizionare se concretizează
în asigurarea completă şi complexă a firmei cu resurse materiale şi
echipamente tehnice corespunzătoare calitativ, la locul şi termenele solicitate
cu un cost minim.
Se evidenţiază şi următoarele obiective: obiectivul de preţ - se
concretizează în achiziţionarea la cel mai mic preţ a unor bunuri de aceeaşi
calitate sau a unor servicii comparabile calitativ. Realizarea acestui obiectiv
depinde de capacitatea de negociere pe care o are firma, de activitatea şi
competenţa cumpărătorului, de nivelul şi calitatea informaţiei culese.
Obiectivul de cost se referă la cheltuielile pe care le antrenează
procesul de aprovizionare: costul manipulării transportării, costul expedierii
3
Gh.Băşanu, M.Pricop. Managementul aprovizionării, B., 1996.
 151
sau comunicării comenzilor, costul stocării, costul asigurării pe durata
transportului, costul recepţiei. Decizia referitoare la nivelul acestor costuri
vizează minimizarea lor.
Obiectivul de calitate. Calitatea materiilor prime şi a materiilor
necesare pentru derularea procesului de producţie se află în dependenţă
directă cu calităţile produselor finite. O calitate inferioară a materiilor prime
determină o calitate inferioară şi a produselor finite. O calitate exagerată
poate genera costuri inutile, iar o calitate scăzută, atrage riscul unor prejudicii
asupra imidjului firmei.
Obiectivul de securitate presupune o corelare cantitativă. În acest
sens prin cantitatea aprovizionată se anticipează eventualele perturbări care
ar putea interveni atât la nivelul furnizorilor, cât şi în cadrul firmei
producătoare. Importanţa acestui obiectiv sporeşte în situaţii de instabilitate
economică, financiară sau politică.
Pentru realizarea acestor obiective se iniţiază şi se desfăşoară mai
multe activităţi specifice, printre care:
- identificarea şi stabilirea volumului şi structurii materiale şi energetice necesare
desfăşurării la parametrii planificaţi a activităţii unităţii economice;
- fundamentarea tehnico-economică a planului strategic şi a programelor de
aprovizionare materială a firmei;
- dimensionarea consumurilor materiale;
- dimensionarea stocurilor de materiale;
- alegerea furnizorilor a căror ofertă prezintă cele mai avantajoase condiţii
economice şi asigură garanţii în livrările viitoare pe termen lung sau scurt;
- urmărirea operativă a derulării contractelor de asigurare materială, întocmirea
fişelor pe furnizori;
- urmărirea şi controlul utilizării resurselor materiale pe destinaţiile de consum;
Derularea normală a procesului de aprovizionare necesită organizarea în
cadrul structurii de conducere a unităţii economice a unui compartiment de
specialitate sub formă de departament, servicii, birouri în funcţie de volumul
şi profilul de activitate, forma de organizare şi mărimea firmei.
Experienţa practică şi teoria economică ne oferă mai multe sisteme de
organizare a aprovizionării în cadrul firmei. Cele mai răspândite sunt:
Sistemul funcţional. Conform acestui sistem toate activităţile sunt
grupate pe următoarele sectoare.
a) sectorul de programare. Se ocupă de întocmirea propriu-zisă a programului de
aprovizionare, de stabilire a graficelor de alimentare a secţiilor, locurilor de muncă cu
resurse materiale şi organizează evidenţa aprovizionării.
b) sectorul de materiale. Are ca scop activitatea operativă de aprovizionare
propriu-zisă a secţiilor - locurilor de muncă ţinând cont de graficele date, de sectorul de
programare şi se organizează în funcţie de nomenclatură de organizare.
c) sectorul depozite asigură primirea - recepţia loturilor de materiale sosite în
firma beneficiară, depozitarea şi păstrarea integrităţii proprietăţilor resurselor în funcţie
de natura şi condiţiile specifice de păstrare, evidenţa şi securitatea lor, pregătirea şi
eliberarea în consum sau pe destinaţiile de utilizare a acestora.
 152
Între toate sectoarele compartimentului de aprovizionare există relaţii
de colaborare. Conducerea şi controlul, în ansamblu, se asigură la nivelul
şefului de compartiment. Schematic sistemul funcţional de aprovizionare se
prezintă în figura12.

Fig. 12. Sistemul funcţional de organizare a ATM

2) Sistemul de organizare pe grupe de materiale. În cadrul acestui

sistem se constituie sectoare de aprovizionare-depozitare, fiecare răspunzând
de asigurarea structurii materiale pentru care se formează de la
fundamentarea necesităţilor, contractarea resurselor şi până la aducerea,
gestionarea şi controlul utilizării acestora, precum şi asigurarea depozitării
materialelor.
Schematic acest sistem se prezintă în figura 13.

Fig. 13. Sistemul de organizare a ATM pe grupe de materiale

Drept avantaj al acestui sistem poate fi menţionată simplificarea şi

specializarea activităţii lucrătorilor, ca urmare a numărului redus de materiale
şi implicit de furnizori pe o grupă.
 153
Ca dezavantaj se prezintă faptul că în cazul unui număr mai mare de
subdiviziuni consumatoare pot apare condiţii care să conducă la necorelarea
aprovizionării cu producţia, la complicarea procesului de urmărire-control a
modului de utilizare a resurselor materiale în consum.
3) Sistemul de organizare în funcţie de destinaţie de consum. În
acest caz, se constituie sectoare de aprovizionare-depozitare, în funcţie de
beneficiarul materialelor, adică de secţiile consumatoare.
Schematic organizarea compartimentului de aprovizionare tehnico-
materială conform sistemului de organizare, în funcţia de destinaţie de
consum se prezintă în fig. 14.

Fig. 14. Sistemul de organizare a ATM în funcţie de destinaţia de consum

Avantajul acestui sistem se prezintă în asigurarea cunoaşterii detaliate

la nivelul fiecărei grupe, a necesităţilor de resurse materiale specifice secţiei
pe care o alimentează, creează condiţii pentru un control permanent şi
eficient a destinaţiei de consum a materialelor.
Dezavantajul constă în aceea, că deseori, nomenclatura materialelor
pentru o secţie este foarte largă şi numărul de furnizori de asemenea este
mare, din care cauză creşte gradul de complexitate în coordonarea,
desfăşurarea operativă şi urmărirea eficientă a procesului de aprovizionare la
nivelul grupei constituite.
4) Sistemul mixt de organizare a aprovizionării tehnico-materiale
presupune ca pentru unele resurse materiale, în special pentru materialele
auxiliare, să se constituie sectoare speciale de aprovizionare-depozitare
conform grupelor respective de materiale, iar la alte materiale, mai ales la
cele de bază, să se organizeze sectoare care să se ocupe cu aprovizionarea şi
depozitarea pentru fiecare secţie în parte.
Schematic organizarea acestui sistem este prezentată în fig. 15.
 154

Fig. 15. Sistemul mixt de organizare a ATM

Sistemul asigură îmbinarea avantajelor variantelor menţionate şi

eliminarea în mare măsură a dezavantajelor care le sunt specifice.
În literatura de specialitate se prezintă şi alte forme de organizare a
compartimentului de aprovizionare materială practicată la nivelul marilor
unităţi (corporaţii, trusturi etc.).
Un exemplu de acest fel este prezentat în fig 16. Fiecare ramură
reprezintă un departament. În cadrul celor patru departamente, activităţile
care compun procesul de aprovizionare se prezintă astfel4.

Fig. 16 Fiecare din departamentele prezentate îşi are domeniul său de activitate şi îndeplinirea
anumitor sarcini.
4
Gh.Băşanu, D. Fundătură Management. Marketing B., 1993, p-20.
 155
Astfel departamentul de planificare control elaborează programe
referitoare la necesarul de materiale, asigură dimensionarea stocurilor,
stabileşte cantităţile necesare de comandat ş.a.
Procurare - asigură selectarea furnizorilor, participarea la negocieri,
încheierea contractelor ş.a.
Recepţie şi depozitare - asigură primirea, recepţia loturilor de
materiale de la furnizori, depozitarea şi păstrarea resurselor, eliberarea
acestora pe destinaţii de consum.
Transport - asigură mijloacele de transport adecvate, deplasarea
materialelor în interiorul şi exteriorul unităţilor economice etc.

§14.2. Elaborarea programului de aprovizionare tehnico-materială

În activitatea de elaborare a planului de aprovizionare tehnico-materială
se evidenţiază două etape:
1) etapa de pregătire a întocmirii programului de aprovizionare;
2) etapa de elaborare propriu-zisă a planului;
În cadrul primei etape se culeg şi se prelucrează toate datele necesare
pentru întocmirea planului, se precizează nomenclatura de materiale şi se
definitivează normele de consum de materii prime şi materiale pentru toate
produsele prevăzute în plan. Pentru fiecare categorie de resursă materială
urmează a se determina norma de consum.
Norma de consum reprezintă cantitatea maximă dintr-un anumit
material prevăzută pentru consum în scopul obţinerii unei unităţi de produs
sau executării unei unităţi de lucrări, în anumite condiţii tehnico-
organizatorice specifice unităţii economice5.
Norma de consum de aprovizionare se formează din 3 elemente:
 consumul net sau util (Cu), care reprezintă cantitatea de materiale ce
poate fi regăsită în produsul finit sau a participat efectiv la realizarea lui
 pierderile tehnologice (Pt) sunt partea de material ce se pierde în mod
firesc ca urmare a desfăşurării procesului tehnologic
 pierderile netehnologice (Pnt) sunt cele provocate de cauze tehnico-
organizatorice
Deci, Nc= Cu+Pt+Pnt;
În normarea consumurilor de materiale se determină următorii indicatori:
1. coeficientul de utilizare a materialelor (Ku) caracterizează
proporţia în care materialul consumat se regăseşte în produsul finit.
2. coeficientul de consum de materiale (Kc) indică cu cât se
consumă mai mult material faţă de consumul util al produsului.

5
C. Bărbulescu, Economia şi gestiunea întreprinderii, B., 1995, p.293.
 156
3. coeficientul de croire a materialului (Kcr) arată măsura în care cantitatea
din materialul croit se regăseşte în produs şi se determină luând în
consideraţie suprafaţa utilizată efectiv (Sn) şi suprafaţa materialului de
croit (Sm), în cazul materialului cu grosime uniformă sau volumele
respective, în cazul unor grosimi diferite ale materialului:
,
în care:
Vu - volumul materialului util.
Vm - volumul materialului de croit.
Pentru determinarea mărimii normelor de consum de materiale se pot
folosi o serie de metode, dintre care cele mai utilizate sunt:
 Metoda analitică - permite elaborarea unor norme fundamentate
ştiinţific, bazându-se pe calcule privind fiecare element component al
consumului, cu luarea în consideraţie a condiţiilor în care au loc aceste
consumuri. La baza elaborării normelor prin această metodă se află o
serie de metodologii aprobate şi o serie de indicatori normativi.
 Metoda experimentală se utilizează atunci când lipsesc normativele
necesitate de folosirea metodei analitice de calcul. În acest caz se
recurge la cuantificarea consumului util şi a pierderilor luând în
consideraţie experienţa acumulată.
 Metoda statistică se bazează pe datele statistice existente
referitoare la consumuri asemănătoare efectiv realizate în perioadele
precedente.
Programul de aprovizionare tehnico-materială cuprinde două părţi:
1) necesarul de resurse materiale.
2) sursele de acoperire a necesarului de resurse materiale.
Conţinutul şi structura planului de aprovizionare materială a unităţii
economice se prezintă în tabelul 1.

Tabelul 11

Conţinutul şi structura planului de ATM

Sursele pentru acoperirea necesităţilor

Necesităţile de resurse materiale pentru
de consum (pe surse de provenienţă) -
consum
resurse
1. Surse interne (proprii) ale unităţii
1. Necesar pentru realizarea planului şi programelor de
economice: a) Stocul preliminar de resurse
producţie, desfăşurarea activităţii de ansamblu a
materiale pentru începutul perioadei de
unităţii economice - N pe
gestiune - Spî, b) Alte resurse Ari.
2. Necesar pentru formarea stocului de resurse
2. Surse din afara unităţii economice
materiale la sfârşitul perioadei de gestiune Ssf
3. Necesar de aprovizionat cu resurse
3. Necesar total de resurse materiale pentru realizarea
materiale de pe piaţa internă şi
planului de producţie specifică al unităţii economice
internaţională de materii prime şi produse Na
(rd1+rd2), a activităţii generale a acesteia - Ntpe
(A)
Total necesităţi de resurse materiale şi energetice Total resurse materiale şi energetice de
 157
pentru desfăşurarea activităţii de ansamblu a unităţii acoperire a necesităţilor de consum ale unităţii
economice (N+pl) economice (Spî+Ari+Na)

Pentru ca activitatea generală a firmei să se desfăşoare în bune condiţii

este necesară asigurarea unui echilibru perfect şi stabil între necesităţi şi
resurse pe întreaga perioadă de gestiune.
Orice abatere de la această egalitate determină, fie imobilizări de resurse
materiale sub forma stocurilor peste limitele normale prestabilite, fie apariţia
la un moment dat a lipsei de materiale. Necesarul de resurse materiale
destinate realizării activităţii de bază poate fi determinat prin diverse metode.
Metodologia concretă de calcul este influenţată de specificul ramurii,
subramurii, grupelor de produse, precum şi de natura resurselor materiale,
de sursa de provenienţă etc.
Metodele cele mai aplicabile sunt:
1. Metoda de calcul direct, care presupune determinarea necesarului
propriu-zis, cu ajutorul următoarei relaţii.
,
în care:
N - necesarul dintr-un anumit timp de materiale
Qi - cantitatea de produse programată din produsul de tip "i"
Net - norma de consum specific de aprovizionare la materialul ce se
consumă dintr-un produs de tip "i"
i=1…n - reprezintă tipuri de produse ce folosesc materialul respectiv.
Această metodă duce la determinarea mărimii reale pentru indicatorul
calculat.
2. Metoda calculului prin analogie - se utilizează atunci când nu se
cunosc normele de consum de materiale la produsele respective, din acest
motiv utilizându-se normele de consum specific de la alte produse
asemănătoare, analoage conform următoarei relaţii.
N=Q  Nca  K, în care
Q - reprezintă volumul de producţie programat dintr-un anumit tip de
produs
K - coeficentul de corecţie ce reflectă deosebirile existente între cele
două tipuri de produse
Nca - norma de consum de aprovizionare pentru materialul respectiv la
produsul analog.
Această metodă conduce la determinarea unor necesităţi de materiale
mai mari sau mai mici decât cele reale. Din această cauză metoda respectivă
se aplică foarte rar.
3. Metoda de calcul pe baza sortimentului tip. Este utilizată în
cazurile în care în programul de producţie este prevăzut un număr mare de
sortiment din acelaşi produs. Este folosită această metodă în unităţile din
 158
industria textilă, a confecţiilor, din industria alimentară, care înregistrează
variaţii mari de structură a producţiei pentru fiecare produs, ca urmare a
influenţelor determinate de modă, de anotimp, comenzi neprevăzute. Se
determină mai întâi sortimentul tip, adică acel sortiment, a cărui normă de
consum este cea mai apropiată de norma de consum medie ponderată,
calculată pentru întreaga gamă de sortimente. Necesarul propriu-zis de
material se determină astfel.
,
în care:
Qi - reprezintă volumul de producţie din sortimentul de tipul i (i=1,
sortimente)
Ncst - norma de consum la sortimentul tip
4. Metoda coeficienţilor dinamici. Are un pronunţat caracter
statistic şi presupune extrapolarea datelor privind consumul de materiale din
perioada de bază şi pentru anul următor, folosind relaţia:
,
în care:
Cr - consumul total efectiv de materiale înregistrat în perioada de bază
K - coeficientul care exprimă modificarea volumului de producţie în
perioada următoare (Qpl) faţă de cea de bază (Qro).
Coeficientul K se calculează cu ajutorul relaţiei:

pr - procentul estimat de reducerea consumului de materiale pe fiecare

tip de produs ca urmare a măsurilor tehnice, tehnologice şi organizatorice
prevăzute pentru aplicare în perioada următoare.
Această metodă poate fi utilizată numai cu condiţia respectării
următoarelor cerinţe:
1) menţinerea în perioada următoare a unei structuri constante a producţiei în
raport cu cea fabricată în anul de bază.
2) creşterea în ritm şi proporţii relativ egale a fiecărui tip de produs din
nomenclatorul de fabricaţie a unităţii economice.
3) determinarea procentului reducerii în etapa următoare a consumului pentru
fiecare material şi produs pe baza analizei dinamicii consumurilor efective
înregistrate pe anii anteriori, a influenţei generate de noile condiţii de producţie
prevăzute pentru asigurare în perioada respectivă.
Drept instrument de fundamentare a utilizării resurselor materiale de
control şi urmărire a gospodăririi raţionale a materiilor prime şi materialelor
constituie "bilanţurile materiale". Ele cuprind cantităţile de materii prime şi
materiale care se prevăd a fi introduse în procesele de producţii, pe cele care
se regăsesc în produsele finite, precum şi cantităţile, pe structură, a
resurselor materiale refolosibile şi a eventualelor pierderi.
 159

Întrebări de verificare

1. Prezentaţi diferenţele existente între noţiunile “aprovizionare”, “achiziţionare”,

“alimentare”.
2. Care este obiectul principal al activităţilor de aprovizionare?
3. Care sunt obiectivele activităţii de aprovizionare ce duc la realizarea obiectivului
principal?
4. Comparaţi sistemele de organizare a compartimentului de aprovizionare în
cadrul firmei.
5. Care sunt etapele de elaborare a planului de aprovizionare tehnico-materială?
6. Prezentaţi noţiunea şi structura normei de consum.
7. Caracterizaţi metodele de elaborare a normelor de consum de aprovizionare.
8. Care este conţinutul şi structura planului de ATM?
9. Enumeraţi şi caracterizaţi metodele de calcul a necesarului de materii prime şi
materiale.
10. Pentru metodele enumerate mai sus determinaţi aplicabilitatea.
 160

CAPITOLUL XV. GESTIUNEA ECONOMICĂ A STOCURILOR

Stocurile reprezintă cantităţile de resurse materiale care se

acumulează în depozitele unităţilor economice într-un anumit volum şi o
anumită structură, pe o perioadă de timp determinată, cu un anumit scop.

§15.1. Tipologia stocurilor de materiale pentru producţie

1. Stoc curent - reprezintă cantitatea de material necesară pentru
asigurarea continuităţii procesului de producţie între două aprovizionări
succesive cu materialul respectiv de la furnizori, în condiţii normale de
funcţionare.

Cantitate

Stoc curent maxim

Stoc curent mediu

Scr

t t
Zile

Figura 20 Prezentarea grafică a evoluţiei stocului curent

Analitic, mărimea stocului curent se determină cu ajutorul relaţiei:

Scr=Cmz*t, în care:
Cmz - consumul mediu zilnic din materialul respectiv,
t - intervalul mediu între două reaprovizionări succesive, care este prevăzut în
contractele de aprovizionare cu furnizorii.
 161
2. Stoc de siguranţă - reprezintă cantitatea de materiale ce trebuie să
existe în unitate pentru a se folosi în producţie atunci când se epuizează
stocul curent, iar materialele comandate nu sosesc la termenele prevăzute de
la furnizori.
Prezentarea grafică a acestui stoc este în figura 21

Cantitate

Stoc de siguranţă

Zile
Figura 21 Prezentarea grafică a stocului de siguranţă

Analitic, mărimea stocului de siguranţă se determină cu ajutorul următoarei

relaţii:

Ssig=Cmz(t1+t2+t3), în care

t1 - timpul necesar stabilirii legăturii cu furnizorii şi pregătirii de către ei a unui

lot de livrare, zile
t2 - timpul necesar transportării materialelor de la furnizor la beneficiar, zile
t3 - timpul necesar pentru descărcarea, recepţionarea şi înmagazinarea
materialelor, zile.

3. Stoc de pregătire sau de condiţionare. Este necesar la acele

unităţi economice unde materialele prime necesită o pregătire prealabilă
intrării procesului de producţie.
 162
Grafic dinamica stocului de condiţionare poate fi prezentată astfel:

Cantitate

Scd Scd Scd

a c d e Zile
b f
Figura 22 Dinamica stocului de condiţionare

Scd - stoc de condiţionare

a-b, c-d, e-f - perioade de condiţionare a resursei materiale;
b-d, d-f - perioade de consum al stocului de condiţionare.
Stocuri sezoniere (de iarnă). Ele reprezintă cantitatea de materiale
care se acumulează la depozitele unităţilor în scopul alimentării continue a
consumului pe perioada de întrerupere a exploatării şi/sau transportului unor
resurse, ca urmare a condiţiilor naturale şi de climă.

Cantităţi
I

N1
i3

N2
i2
i1
N3

0 A a b c B Timpul (luni)

Figura 23 Dinamica procesului de formare şi utilizare a stocului de iarnă

(sezonier)

i1, i2, i3 - nivele de formare a stocului de iarnă;

 163
I - nivelul maxim de formare a stocului sezonier (de iarnă);
N1, N2, N3 - niveluri ale stocului de iarnă pe perioada consumului;
0 --- A - perioada de formare a stocului sezonier;
A --- B - perioada de consum a stocului sezonier.


§15.2. Tipuri de gestiune a stocurilor

În funcţie de condiţiile în care se desfăşoară procesele de stocare, de
natura şi caracteristicile surselor de furnizare, de condiţiile de transport, se
evidenţiază o gamă variată de tipuri de gestiune.

1. Gestiunea cu cererea constantă la intervale egale. Prevede că

reaprovizionările pentru reîntregirea stocului curent să se facă în loturi egale,
din punct de vedere cantitativ. În caz de epuizare a stocului curent se
prevede formarea şi utilizarea stocului de siguranţă.
Este considerat tipul clasic de gestiune şi este recomandat pentru
întreprinderile cu un nomenclator constant de fabricaţie (de exemplu:
unităţile constructoare de maşini, unităţi cu tipul de producţie în masă şi în
serii mari)

Cantitate
t t t
Stoc maxim

N = Scr,
Unde
n - lotul de livrare

Nivel de alarmă

Stoc de siguranţă

Figura 24 Dinamica tipului de gestiune cu cererea constantă

Zilela intervale
constante

2. Gestiunea şi cererea variabilă la intervale egale prevede

reaprovizionarea în loturi variabile. Se cunosc momentele calendaristice de
lansare a comenzilor, durata de reaprovizionare fiind de fiecare dată aceeaşi.
Cantitatea cu care urmează a se face reaprovizionarea se determină prin
extrapolare. Este un tip de gestiune dificil de condus şi nu exclude
posibilitatea apariţiei fenomenului de lipsă de stoc.
 164
Fig

Cantităţi

Stoc maxim de producţie (Scr+Ssig)

n=Scr
Nivel de alarmă
Scr

Ssi Stoc de siguranţă

g

Zile
ura 25 Derularea procesului de stocare pentru tipul de gestiune ca cerere
variabilă la intervale egale

3. Gestiunea cu cererea variabilă la intervale inegale. Nu se

cunosc din timp momentele calendaristice de lansare a comenzilor, ele
determinându-se prin extrapolare. Reaprovizionarea se face în loturi fixe,
stabilite la începutul perioadei de gestiune. Este caracteristic pentru
întreprinderile cu un volum mare de producţie nenominalizată.

Cantităţi

Stoc maxim de producţie (Scr+Ssig)

n=Scr
Nivel de alarmă
Scr

Ssi Stoc de siguranţă

g

Zile
 165

Cantităţi

Stoc maxim de producţie (Scr+Ss)

nScr

Scr+Ss
Nivel de alarmă

Stoc de siguranţă

Zile
Figura 26 Dinamica tipului de gestiune cu cererea variabilă la intervale
neegale

4. Gestiunea cu două depozite se caracterizează prin intervale şi

cereri variabile, lotul de aprovizionare fiind constant. Lansarea comenzilor de
reaprovizionare se declanşează în momentul când se atinge, în procesul
mişcării stocului curent, un "nivel de aprovizionare" prin care se defineşte
momentul de reaprovizionare.
 166

Cantităţi

Stoc maxim de producţie (Scr+Ss)

Nivel de reaprovizionare nScr

S
n=S
Scr+Ss Nivel de alarmă
S

Stoc de siguranţă

Zile
Figura 27 Tipul de gestiune cu două depozite

Costurile stocurilor:
Costul cumpărării (achiziţiei). Se exprimă ca produs dintre cantitatea
fizică achiziţionată şi preţul de vânzare al furnizorului.
Costul de lansare a comenzii. Include toate cheltuielile începând cu
întocmirea comenzii, trimiterea acesteia la furnizor, cheltuielile de transport
ale lotului de livrare.
Costul de stocare include:
 cheltuieli cu primirea-recepţia;
 transportul în interiorul depozitului;
 depozitarea propriu-zisă;
 conservare;
 pază;
 evidenţă;
 perisabilităţile normale, ş. a.
Costul suplimentar aferent lipsei materialelor în stoc, de penalizare
sau penurie apare atunci când cererea este mai mare decât stocul.
Problemele de bază, ce necesită răspuns în dirijarea stocurilor la
următoarele întrebări:
 Ce trebuie aprovizionat şi stocat?
 În ce cantitate?
 Când trebuie emisă comanda de aprovizionare?
 Care vor fi costurile stocurilor?
Care sunt consecinţele politicii adoptate în conducerea proceselor de
stocare asupra eficienţei activităţii economice a unităţii?
S - cantitatea (lotul) de aprovizionat
 167
Calcularea cantităţii economice de comandat (lotul economic de
reaprovizionare)

Cheltuieli
Ct=C1t+C1

Cs
C*

C1
NxP

Lot de aprovizionare (n),

cantitatea
Figura 28 Graficul lotului economic de reaprovizionare

n - lotul optim
Cs - cheltuielile de stocare
C1 - cheltuielile de lansare a comenzii
C* - costul economic
Cantitatea economică de comandat (sau mărimea lotului optim de
livrare) se calculează conform următoarei relaţii:
N - necesarul de aprovizionat;
Q - perioada de gestiune.
De asemenea se calculează elementele asociate:
 Frecvenţa optimă a aprovizionărilor pentru perioada de gestiune (y*)
y*=N/n*
 intervalul optim între aprovizionările succesive (t*)
t*=Q/y*
 costul minim pe ansamblul perioadei de gestiune (Ca*)
p - preţul de cumpărare a resursei materiale.

Întrebări de verificare

1. Definiţi noţiunea de “stoc” şi indicaţi factorii ce determină mărimea lor.

 168
2. Caracterizaţi tipurile de “stoc curent şi stoc de siguranţă” şi argumentaţi
necesitatea creării lor.
3. Enumeraţi şi caracterizaţi principalele tipuri de stocuri.
4. Care sunt factorii care influenţează mărimea şi dinamica stocurilor ?
5. Ce numim “Eforturi de stocare” şi care este structura lor ?
6. Caracterizaţi principalele elemente ale procesului de stocare.
7. Care variante ale formulei lui Wilson cunoaşteţi şi în ce caz se utilizează ?
8. Care sunt efectele suprastocurilor şi ale rupturii de stoc ?
9. Ce prezintă gestiunea diferenţiată a stocurilor după sistemul ABC ?
10. Caracterizaţi tipurile de gestiune a stocurilor.
 169
Capitolul 16. PLANIFICAREA CERERILOR DE MATERIALE - MRP

16.1 Caracteristici generale ale MRP

Metoda tipic japoneză folosită îndeosebi în cadrul firmelor cu
producţie finită complexă, MRP a fost reluată şi aplicată în SUA,
cunoscând - potrivit opiniei profesorului Joseph Orlieky - mai multe
variante şi anume:

 MRP-0, folosită îndeosebi pentru planificarea necesarului de

producţie pornindu-se de la nomenclatorul de fabricaţie al
firmei;
 MRP-1, cu largi aplicaţii în planificarea pe priorităţi a
necesarului de producţie folosind sistemul “buclei închise”;
 MRP-2, implicat în gestiunea de ansamblu a Planului industrial
şi comercial al firmei sau în urmărirea fabricaţiei;
 MRP-3, recomandată îndeosebi pentru gestionarea pe termen
scurt a firmei, incluzând conceptele de “termen just” ale
metodei japoneze “Single Minute Exchange Die”.

Indiferent de varianta în care se prezintă, esenţa metodei este

separarea necesarului de producţie al firmei în necesar independent de
activitatea internă a acesteia (nivelul producţiei finite cerută pe piaţă,
cantitatea de piese de schimb etc.) şi în necesar dependent de
activitatea internă a firmei, calculat pe baza necesarului independent
pornindu-se de la descompunerea pe elemente componente a
produselor finite (necesarului de materii prime, materiale,
subansamble etc.)
Esenţa conceptului MRP constă în sesizarea diferenţelor ce
trebuie să existe între cele două tipuri de necesar dependent şi
independent, în sensul că necesarul independent este greu de stabilit
prin măsuri previzionale, iar necesarul dependent poate şi trebuie să
fie stabilit pe baza unor calcule analitice.
Între variantele prezentate anterior, MRP-2 se poate aplica cu
succes atât pentru producţia cu termen lung de execuţie, cât şi pentru
cea cu termen scurt. Ea poate fi considerată şi ca o metodă de
simulare a managementului producţiei industriale concepută în funcţie
de răspunderile ce vor fi primite la următoarele întrebări: este
suficientă capacitatea de producţie? Care comandă este în întârziere?
Care pot fi consecinţele întârzierii unei comenzi? Ce se întâmplă în
situaţia unei comenzi urgente? - şi care permite astfel, un limbaj
comun al tuturor verigilor organizatorice şi al angajaţilor firmei.
Este o metodă bazată pe bucle de retro-acţiune, este deci un
 170
sistem de pilotaj buclat, în care deciziile şi acţiunile sunt controlate în
aval, cu posibilitatea de a le modifica atunci când apar unele
incompatibilităţi (Fig.29).

Planul industrial şi comercial

Calculul global de
încărcare

Program director, realist de producţie

B1

Dacă există imposibilitatea de a fi

realizat

Calculul necesarului dependent

Calculul detaliat de încărcare

nu B2 B3
Este realizabil programul director?

da
Controlul gradului de încărcare în
execuţii

Controlul de execuţie cu prioritate

Figura 29 M.R.P.2 - Sistem de pilotaj buclat

Planul industrial şi comercial este conceput pentru a stabili

priorităţile întreprinderii aferente perioadei viitoare şi se întocmeşte pe
familii de produse având în vedere trei elemente: nivelul cererii pe
piaţă, nivelul stocurilor extinse, nivelul cerut pentru viitoarele stocuri,
pe o perioadă variabilă în funcţie de tipul producţiei (între 1 şi 5 ani).
În final planul se concentrează în stabilirea nivelului previzional al
producţiei obţinut însumând mărimea cererii previzionate cu mărimea
stocurilor şi scăzând mărimea stocurilor existente.
 171
Programul director de producţie este de fapt un instrument de
dialog realist între activitatea comercială şi cea de producţie a
întreprinderii, fiind o detaliere în practică a producţie, previzionate prin
plan, pe luni, şi pe săptămâni.
Pentru a se verifica dacă producţia previzionată prin plan este în
concordanţă cu capacitatea de producţie a firmei, sunt necesare
calcule globale de încărcare, care arată dacă există pericolul imediat
sau mai îndepărtat cu prevederile din Planul industrial şi comercial, şi
respectiv cele din Programul director de producţie să nu poată fi
realizate de firmă, deciziile - în această privinţă - fiind luate la nivel
macro.

În continuare se calculează necesarul dependent în funcţie de

producţia precizată în Programul director de producţie, pentru a
satisface astfel necesarul independent al firmei.
Deci, calculul global de încărcare elimină în mare parte
problematica gradului de încărcare a posturilor de execuţie, este
necesar un calcul detaliat de încărcare pe fiecare post de execuţie
pentru a se elimina eventualele locuri înguste. Acest calcul constă în
analiza separată a situaţiei fiecărui post de execuţie stabilindu-se dacă
necesarul calculat nu depăşeşte capacitatea respectivului post, fapt ce
ar conduce la apariţia şirurilor de aşteptare a reperelor în vederea
prelucrării lor la respectivul post de execuţie.
Urmărirea şi controlul fluxului tehnologic şi respectiv a gradului
de încărcare a fiecărui post de execuţie conduce la luarea unei decizii
dacă Programul director de producţie este realizabil sau nu. În cazul
unui răspuns negativ, procedura se reia stabilindu-se eventual dacă
există imposibilitatea de a fi realizat. Dacă răspunsul este afirmativ
atunci se trece la controlul gradului de încărcare a posturilor de
execuţie mai importante. În continuare se procedează la controlul de
execuţie cu prioritate, ocazie cu care se compară dacă ordinea sosirii
reperului pentru prelucrare la un post de execuţie este concordată cu
cea stabilită conform MRP-2. Dacă nu, atunci este necesară
reordonanţarea producţiei ce se execută în firmă.
Această metodă, este un sistem buclat care permite reglarea activităţii
firmei. Se deosebesc conform schemei din figură următoarele bucle de
reglare: bucla B1, care evidenţiază eventualele imposibilităţi de realizarea a
Programului director de producţie; bucla B2 evidenţiază diferenţierile între
controlul detaliat de încărcare şi controlul gradului de încărcare în execuţie;
bucla B3 apare între calculul necesarului dependent şi controlul de execuţie
cu prioritate. Toate cele trei bucle sunt importante pentru implementarea în
practică a metodei, permiţând: introducerea în calcul a datelor din practică,
 172
reglarea sistemului pe baza datelor introduse din practic, punerea de acord a
capacităţilor de producţie, ale punctelor de execuţie cu cerinţele pieţei.
Această metodă este aplicată cu eficienţă sporită în condiţiile unei
producţii în masă sau de serie.

Avantajele acestei metode:

 Asigură planificarea sistemică a producţiei;
 Asigură efectuarea calcului operativ al necesarului de materiale şi altor
componente, cu evitarea posibilităţilor de apariţie a unor rupturi de stoc
sau a unor stocuri inutile;
 Identifică loturile înguste în cadrul unităţilor de producţie;
 Stabileşte costurile standard sau previzibile şi determină diferenţele
existente între realizări şi previziuni.
 173 industrial şi comercial
Planul

Programul Director de Producţie (PDP)

Calcularea necesităţilor nete

Calcularea şarjei

Nu Este orare PDP realizabil?

Da
Planul de lansare. Lansarea

Ordonanţare. Urmărirea şi controlul execuţiei

Figura 30 Schema funcţională a sistemului MRP

16.2 Etapele principale în Managementul resurselor pentru

producţie (MRP)
1. Nomenclatura. Descompune produsul care urmează a fi fabricat în
subansamble, piese şi materii prime, cu numărul de unităţi de fiecare
parte componentă necesară fabricării unei unităţi de produs.
2. Planul industrial şi comercial (PIC). Este o planificare a cererii viitoare
pe o perioadă lungă sau mijlocie. Se efectuează previziuni comerciale
asupra familiilor de articole vândute cu scopul de a stabili un plan director
de producţie. PIC este un plan agregat, de exemplu, - pentru 300
produse în ianuarie, 400 în februarie, 500 în martie. Pentru a realiza
produse cu caracteristici individuale trebuie de transformat PIC în cantităţi
specifice pentru fiecare tip de produs, iar apoi de calculat necesarul de
material, de efectuat achiziţii.
3. Programul Director de Producţie (PDP) este rezultatul dezagregării
planului industrial şi comercial. PDP se efectuează pe termen scurt. PDP
tinde să organizeze în condiţiile cele mai bune mijloacele de producţie şi
 174
să administreze orele suplimentare pentru a face faţă cererii şi a atinge
nivelul de stoc dorit pentru fiecare perioadă şi minimizând costurile.
Programul director este producţia necesară de realizat pe perioadă
conform calculelor planului director. În cazul fabricării unui singur produs,
de obicei se unesc PIC şi PDP şi se procedează la o optimizare directă a
PIC (după costul orelor suplimentare, stocuri etc.)
4. Comenzi ferme. Ele sosesc pe măsură ce timpul trece şi pot apărea
divergenţe considerabile a previziunilor (PIC-PDP).
5. Calculul necesităţilor. Comenzile ferme devin nevoi brute. În funcţie de
mărimea stocurilor, de materiile prime în producţie, de regulile de
aprovizionare şi de lansare, se calculă nevoile nete.
6. Gama de fabricare reprezintă un document emis de către serviciul de
industrializare, care indică pentru un produs lista logică de operaţii, maşini
şi utilaje care vor fi utilizate şi timpul normat pentru efectuarea operaţiilor.
7. Ordonanţarea. Fiind cunoscute nevoile nete şi gamele, se purcede la
jalonare, apoi la ordonanţare. În funcţie de încărcătură şi de mărimea
loturilor, se estimează timpul de aşteptare şi de transfer. Capacitatea de
producţie, timpul-tampon şi regulile de administrare în vigoare
definitivează ordonanţarea producţiei.
Tabelul 6
Comparaţiile între MRP şi sistemul bazat pe comenzi 

Elemente MRP Sistemul pe comenzi

comparative
Filozofia  Satisfacerea cerinţelor  Reînnoirea comenzilor,
(necesităţilor) reîncărcarea potenţialului
Obiective  Satisfacerea nevoilor prin  Satisfacerea dorinţelor
fabricaţie clienţilor
Cererea  Dependenţă  Independenţa (relativ)
Modelul cererii  Oscilantă dar previzibilă  Întâmplătoare
Planificarea şi  Bazată pe programul  Bazată pe cerere trecută
programarea master
Mărimea lotului de  Discretă  Economică (EOQ)
fabricaţie
Tipul inventarului  Muncă în procesare,  Materii prime,
 Produse finite  Semifabricate,
 Piese de schimb
Tipul controlului  Controlul tuturor articolelor  Controlul preferenţial ABC
 Obiectivele contradictorii ale diferitor activităţi
 Comercial  Produse personalizate Maximizarea vânzărilor

 Producerea  Produse standarde Maximizarea producerii

 Cantităţi mari
 Decalaje confortabile

G. Moldovanu. Managementul operaţional al producţiei, Bucureşti, Editura "Economica", 1996, pag. 188
 175
 Achiziţii  Puţini furnizori Minimizarea costurilor
 Preţuri bune
 Cantităţi mari
 Planul Industrial şi Comercial trebuie să fie validat de toate
compartimentele:
 Directorul general
 Producere
 Achiziţii
 Comercial
 Resurse umane
 Cercetare - Dezvoltare
 Previziunile
 Sunt mai precise pentru cantităţi mari;

 Sunt mai exacte pentru perioade scurte

Fiecare previziune trebuie să includă estimarea unei abateri

Studiu de piaţă Analiza Previziuni Comenzi

concurenţei comerciale ferme

Caiet de
Previziuni de activitate
comenzi

Plan Industrial de Producţie

Stoc de
produse finite

Program Director de Producţie

Figura 31 Fundamentarea cuprinsului unui Program Director de Producţie

(PDP)

Comparaţii între PIC şi PDP


Bărbulescu C. Managementul producţiei industriale, vol.3, editura SYLVI, Bucureşti, 1997, pag.37
 176
Planul Director de Producţie este egal cu transpunerea Planului Industrial
şi Comercial pentru Calculul Necesităţilor

Tabelul 7
Criterii PIC PDP
Familii de produse Produse şi subansamble
Defalcarea pe Lunar - Trimestrial Zi, Săptămână, Lună
perioade
Orizontul de timp De la 1 la 5 ani De la 3 luni la 1 an
Activizarea Lunar - Trimestrial Săptămânal
Compartimentul Administraţia Servicii funcţionale

Single minute exchange die

Metoda SMED face parte din familia metodelor manageriale

japoneze “Timpi Juşti” aplicată cu succes în conducerea firmelor
Toyota, Mitsubischi etc. Esenţa metodelor din această familie constă în
aceea că ele reprezintă mai mult o stare de spirit a diferitelor verigi
organizatorice din firmă, angrenate în realizarea unei producţii care să
fie valorificate în timp real, adică să nu rămână în stoc. Deci, pentru
firmă este important să se producă nu numai ce este cerut pe piaţă,
dar ceea ce se va vinde cel mai repede pe piaţă.
Aplicarea metodei presupune unele premise tehnico-
organizatorice şi anume:
 amplasarea maşinilor, instalaţiilor şi utilajelor de lucru pe tipuri de
operaţii tehnologice, grupate pe baza unor criterii geografice în
aceleaşi verigi organizatorice (ateliere, secţii etc.);
 specializarea personalului de execuţie pe operaţii cu grad ridicat de
repetabilitate;
 realizarea unui proces tehnologic care să permită fluidizarea
deplasării reperelor de la un loc de muncă la altul;
 proiectarea unui flux tehnologic constituit din operaţii succesive,
care începe cu primirea factorilor materiali de producţie şi se
încheie cu obţinerea produsului finit;
 reducerea la minim a operaţiilor de transport tehnologic şi a
stocurilor intermediare din parcurs;
 realizarea “punerii în linie” a operaţiilor tehnologice prin
organizarea “celulelor de fabricaţie” în atelierele de execuţie, ce
presupune creare unor ateliere în flux (Flow Shop) sau a unor
ateliere pe operaţii (Job Shop);
 conceperea “celulelor de fabricaţie” ca un ansamblu de ma şini
capabile să realizeze o multitudine de repere diferite, cu
schimbarea seriei de fabricaţie într-un timp scurt;
 realizarea unei separări geografice şi a “punerii în linie” distinct pe
 177
fiecare produs aflat în fabricaţie;
 descentralizarea activităţilor de depozitarea, recepţie şi expediţie;
 schimbarea concepţiei asupra relaţiilor firmei cu furnizorii şi
beneficiarii săi;
 implementarea unei politici de creştere a calităţii producţiei
obţinută de firmă.
Conform opiniei profesorului Shigeo Schinga, metoda SMED are
ca obiectiv principal reducerea timpului de schimbare a seriei de
fabricaţie la mai puţin de zece minute sau chiar la realizarea acesteia
de la sine, pe parcursul procesului tehnologic. Dezavantajul principal în
aplicarea acestei metode constă în dificultatea separării operaţiilor
cerute de schimbarea seriei de fabricaţie în operaţii interne (IDE -
Input Exchange Die) ce se execută numai dacă maşinile şi utilajele
sunt oprite şi în operaţii externe (OED - Output Exchange Die) ce se
execută pe parcursul funcţionării maşinilor şi utilajelor.
Implementarea metodei se face parcurgând mai multe etape într-
o ordine logică şi anume:
 identificarea clară şi separarea operaţiilor cerute de schimbarea seriei de
fabricaţie în operaţii IED şi operaţii OED;
 transformarea, dacă este posibil a operaţiilor IED în OED;
 aplicarea standardelor de funcţiuni în schimbarea seriei de fabricaţie, în
sensul reducerii sau chiar eliminării pe cât posibil a reglării ma şinilor cu
ocazia executării acestei operaţii;
 optimizarea momentului ales pentru oprirea maşinilor şi utilajelor în
vederea efectuării schimbării seriei de fabricaţie;
 sincronizarea operaţiilor componente ale fluxului tehnologic de
fabricaţie;
 reglarea maşinilor şi a instalaţiilor de lucru, la schimbarea seriei de
fabricaţie se va face numai dacă este absolut necesară;
 mecanizarea şi automatizarea operaţiilor de reglare a maşinilor şi
instalaţiilor de lucru atunci când acestea se execută.
Parcurgerea acestor etape conduce la implementarea metodei cu
bune rezultate, concretizate în reducerea de 100-200 ori a timpului
necesar schimbării seriei de fabricaţie. Este deci, în acest fel, o metodă
care permite flexibilitate mare în comportamentul firmei, în relaţia
acesteia cu mediul, răspunzând bine la modificările continue ale
preferinţelor beneficiarilor.

Întrebări de verificare

1. Esenţa şi variantele conceptului MRP.

2. Ce prezintă planul industrial şi comercial şi care este scopul elaborării lui?
3. Care sunt caracteristicile variantei MRP-2 şi care este domeniul ei de utilizare?
4. Enumeraţi avantajele metodei sus-numite.
 178
5. Expuneţi etapele principale în MRP.
6. Care sunt diferenţele între MRP şi sistemul bazat pe comenzi ?
7. Efectuaţi comparaţii între Planul Director de Producţie şi Planul Industrial şi Comercial.
8. Ce reprezintă metoda SMED şi care sunt premisele de aplicare ?
9. În ce constă obiectul principal al metodei SMED?
10. Enumeraţi etapele necesare de a fi parcurse pentru implementarea metodei SMED.
 179
Capitolul 17. METODELE "JUST IN TIME" - EXACT LA TIMP, KANBAN

17.1 Just in time

Just in time (J.I.T.) reprezintă o metodă economică de organizare a

aprovizionării cu resurse materiale, care are la bază principiul după care un
sistem avansat de producţie trebuie să funcţioneze cât mai aproape de
situaţia ideală, adică cu stocuri la nivel zero şi numai întâmplător să fie
constituite stocuri mai mari de o zi. Din această cauză metoda J.I.T. mai este
cunoscută sub denumirea "zero stocuri".
O trăsătură a J.I.T. este folosirea întregii capacităţi a muncitorilor.
Aceştia sunt schimbaţi în J.I.T. cu responsabilitatea de a produce de calitate
părţi exacte, la timp care să asigure procesele următoare. Dacă ei nu pot
avea această responsabilitate sunt "ajutaţi să oprească procesul de producţie
şi să cheme după ajutor". Marea responsabilitate conduce la îmbunătăţirea
proceselor de producţie.

Obiectivele J.I.T.:
 Îmbunătăţirea profiturilor,
 Returnarea investiţiilor cu costuri reduse,
 Reducerea stocurilor,
 Îmbunătăţirea proceselor de producţie.

Se impun patru reguli pentru a reuşi în metoda J.I.T.:

 De a cointeresa personalul în participare,
 Calitatea este o treabă a tuturor,
 De respectat planificarea,
 A îmbunătăţi performanţele furnizorilor.

Din cele expuse mai sus, reiese nivelul ridicat de calitate pe care îl
presupune J.I.T. Sistemul analizat foloseşte trei abordări pentru rezolvarea
problemelor de calitate:

1. Proiectarea calităţii în produs şi proces. Sistemul J.I.T. reexecută produse

standardizate, prin loturi de muncă standardizate, de muncitori care ştiu
exact ce au de făcut şi care folosesc echipament standardizat.

2. Conlucrarea cu furnizorii, fapt ce permite minimizarea neînţelegerilor.

3. Atribuirea responsabilităţilor de calitate înaltă muncitorilor, executorilor

direcţi, ceea ce presupune echipament adecvat, instruire adecvată,
sprijinirea şi încurajarea eforturilor de rezolvare a problemelor, când
acestea apar.
 180
Trebuie de memorizat:

Calitatea este gratuită. Ceea ce costă scump este noncalitatea !

Cauzele de bază ale calităţii reduse sunt evaluate astfel:

 30 % - producerea,
 30 % - furnizorii,
 40 % - conceperea.

Componentele sistemului J.I.T.:

a) Programul "master". Unitatea sistemului J.I.T. este asigurată de programul

"master" sau programul final de asamblare. Acest instrument de
planificare şi programare este elaborat pentru o perioadă fixă, de la 1 la 3
luni, începând cu munca finalizatoare şi ţinând de activitatea centrelor de
producţie, situate în amontele unităţii de asamblare.

Programul de producţie "master", cu detaliere lunară, se transmite

centrelor de producţie şi furnizorilor. Aceştia îşi stabilesc programul,
capacitatea necesară, supramunca, echipamentele noi, care asigură
respectarea termenelor dorite.
Sistemul J.I.T. este flexibil, deoarece permite trecerea rapidă de la un
produs la altul, în urma reducerii sistematice a timpului lor de pregătire,
încheiere şi este rigid deoarece programul de producţie pe un anumit orizont
de timp este "bătut în cuie". Pentru a nu apărea diferenţe mai mari, între
programul realizat şi structura cererii reale există o mare presiune asupra
acurateţei previziunilor şi respectării programelor operative deoarece, o dată
stabilite ele nu mai pot fi schimbate fără a afecta performanţele sistemului.
Din acest punct de vedere sistemul este rigid, dispunând de foarte puţine
rezerve.
Modalitatea prezentată de elaborare a programului "master" se bazează
pe sistemul de circulaţie de tip "Pull" (atragere, preluare).
Termenii "Pull" şi Push" sunt folosiţi pentru a descrie două sisteme
diferite de mişcare a obiectelor muncii prin procesul de producţie.
În sistemul "Push", când s-a terminat execuţia unei operaţii, piesele
sunt impuse (predate) operaţiei următoare. În cazul ultimei operaţii,
produsele finite sunt trecute în stadiul de stoc de produse finite.
În sistemul "Pull" fiecare loc de muncă trage de la locul de muncă
imediat anterior toate materialele necesare care trebuiesc folosite pentru
executarea operaţiei specifice lui, potrivit secvenţei de operaţii de realizat.
Pentru ca metoda să dea rezultatele dorite se impune să se asigure că fiecare
 181
piesă sau componentă care va fi folosită la linia de asamblare să se execute
în cantităţile necesare pentru realizarea producţiei finite.
 182
b) Sistemul KanBan
KANBAN este un subsistem al J.I.T., care asigură controlul ordinii activităţilor şi stocurilor. Schematic acest sistem poate fi reprezentat în
felul următor (fig. 32)

Principii:
 Un loc de lucru lucrează numai
atunci când locul aval cere a fi
aprovizionat;
 183
Figura 32 Sistem KanBan
 184
În confruntarea cu managerii europeni şi de peste Ocean, japonezii
au pus la punct o serie de metode care le-au adus realizări deosebite
între care metoda KANBAN (etichetelor) ocupă un loc important. Metoda a
fost pusă în aplicare cu bune rezultate, de foarte mulţi ani de firma
“Toyota Motor Company”.
Descrierea metodei. Metoda KANBAN presupune existenţa unei
producţii industriale realizate pe posturi de lucru, plasate unele lângă
celelalte pe fluxul tehnologic în sensul acelor de ceasornic. Reperul este
preluat succesiv, trecând de la un post de lucru la altul, de la stânga la
dreapta. Paralel cu fluxul tehnologic se creează un flux al circulaţiei
informaţiilor în sens invers procesului tehnologic, denumit “Fluxul
Postul de lucru Fluxul tehnologic Postul de lucru Fluxul tehnologic Postul de lucru
“i-1” “i” “i+1”

Flux Flux Flux Flux

KANBAN-URI KANBAN-URI KANBAN-URI KANBAN-URI

KANBAN-URI”. (figura nr. 33)

Figura 33 Fluxuri KANBAN
Condiţia esenţială a aplicării acestei metode este că postul de lucru
“i” condiţionează volumul de producţie ce va fi uzinat la postul de lucru “i-
1” şi are producţia condiţionată la rândul său de postul de lucru “i+1”.
Adică postul de lucru “i” comandă ce şi cât va produce postul de lucru
“i+1”, dar are la rândul lui producţia comandată - ce şi cât - de către
postul de lucru “i-1” ş.a.m.d.
Reperele circulă de la un post de lucru la altul aşezate în containere,
fapt ce conduce la urătoarea situaţie: postul de lucru ”i” prime şte de la “i-
1” un container cu repere în care se găseşte o etichetă KANBAN, pe care
o ridică şi o returnează postul de lucru “i-1”, etichetă ce reprezintă pentru
acesta o dispoziţie de uzinare (de producţie) a unui container de repere,
dată de către postul de lucru “i”. Postul de lucru “i-1” când a terminat
uzinarea reperelor le aşează în container împreună cu o etichetă KANBAN
pe care-l trimite postului de lucru “i”. La rândul său, postul de lucru “i” va
uzina reperele în cantitatea şi calitatea cerută de postul de lucru ”i+1”, le
va aşeza în containere împreună cu eticheta şi le va trimite postului de
lucru următor, deci “i+1”.
Conform acestui raţionament, între două posturi de lucru
consecutive se află un număr finit de etichete KANBAN egal cu numărul
de containere care circulă între ele sau aşteaptă la uzinare. Se constată
deci că, dacă toate etichetele KANBAN sunt la postul de lucru “i”, atunci
postul de lucru “i-1” nu are nici o etichetă în planul său de uzinare, deci
are producţia întreruptă, aşteptând comanda de la postul de lucru “i” care
 185
de fapt dirijează producţia postului de lucru “i-1”. Deci o etichetă KANBAN
în această situaţie poate fi în planul de uzinare al postului de lucru
producător şi aceasta are deci comanda de lucru, sau la postul de lucru
beneficiar, situaţie în care postul de lucru precedent are producţie sistată.
Atunci când posibilităţile de lucru sunt situate la distanţă unul faţă
de altul, în secţii diferite, este recomandabilă crearea unor depozite de
stocaj pentru containere, atât la postul de lucru producător, cât şi la
beneficiar. În acest caz, alături de eticheta KANBAN propriu-zisă de
producţie, se va folosi şi o etichetă KANBAN de transport, care va însoţi
containerele pe parcursul transportului. Se procedează astfel : operatorul
de transport va căuta să aducă un nou container din depozitul de stocuri
al postului de lucru "i-1" când postul de lucru "i" a folosit containerul cu
piese de la care ia ridicat eticheta KANBAN de transport. Luând
containerul cu repere din depozitul de stocaj al postului de lucru "i-1"
reţine eticheta KANBAN de producţie pe care o returnează împreună cu un
container gol postului de lucru "i-1" - dând de fapt acestuia comanda de
uzinare. Apoi al va deplasa containerul cu repere la depozitul de stocaj al
postului de lucru "i" unde i se va ataşa o etichetă KANBAN de transport,
de unde apoi la cerere va fi introdus pentru uzinare la postul de lucru "i"
(figura nr. 34).
Depozit de Depozit de
stocaj “i-1” stocaj “i”

P transport
Postul de Postul de Postul de
lucru “i-1” lucru “i” lucru “i+1”

containere cu containere cu
etichete de etichete de
producţie transport

Figura 34 Procesul de mişcare a KANBANurilor

Etichetele sunt concepute pentru fiecare tip de repere ce se uzinează
şi conţin date pentru identificarea posturilor de lucru care uzinează
reperul, cărora li se adresează reperul, cantitatea din fiecare reper,
caracteristicile acestuia, nivelul stocului de siguranţă. Problema principală
pentru operator este de a stabili ordinea de prioritate a introducerii
reperelor în fabricaţie, atunci când ele se produc în cantităţi diferite, dar
formează conţinutul aceluiaşi container. Raţionamentul este că se va
lansa în fabricaţie de fiecare dată reperul, evitării apariţiei rupturilor în
flux de producţie este bine să se constituie un stoc minim de containere
pentru fiecare reper fabricat. În acest caz se folosesc pentru fiecare reper
 186
doi indici şi anume: unul al producţiei totale, iar celălalt al nivelului de
alertă la care trebuie lansat în producţie reperul respectiv. Deci fiecare
etichetă din planul de uzinare al punctajului de lucru va avea doi indici.
Exemplu: în planul de uzinare al postului de lucru “i-1” sunt
prevăzute reperele R1 cu 8 etichete în circulaţie, reperele R2 cu cinci
etichete în circulaţie. Cazul 1. În planul de uzinare al postului de lucru “i-
1” nu există etichete, deci acesta are producţie sistată, nefiind cerere din
partea postului de lucru ”i”. Cazul 2. În planul de uzinare al postului de
lucru “i-1” există trei etichete KANBAN din fiecare reper. Deci pentru
reperul R1 vor fi în stocaj 8-3=5 containere pentru reperul R3 vor fi în
stocaj 3-3=0 containere pentru reperul R2 vor fi în stocaj 5-3=2
containere. Deci pentru reperul R1 şi R2 se vor folosi etichete KANBAN de
transport, iar pentru R3 se va lua decizia de a fi lansat preferinţial în
fabricaţie la postul de lucru “i-1”.
Stabilirea numărului de containere. Pentru calculul numărului de
containere se va folosi formula:
N=(Nr*Rf*K)/Cc, unde:
n=numărul de personal;
Nr=numărul mediu de repere solicitat în unitatea de timp;
Cc=capacitatea containerului;
Rf=cadenţa fabricaţiei (intervalul de timp la care trebuie pus la dispoziţia
fabricaţiei un container);
K=coeficientul de corectare (aproximativ 10% din Nr*Rf).
Conform opiniei profesorului SHIEGO SHINGO, în lucrarea
“Managementul producţiei”, problema principală este nu cum
determionăm numărul de containere, ci cum îmbunătăţim sistemul de
producţie pentru a folosi un număr minim de containere în circulaţie.
Acest lucru se poate realiza prin: reducerea timpului pentru schimbarea
seriei de fabricaţie; reducerea sau înlăturarea neritmicităţilor în fabricaţie;
asigurarea supremaţiei stocurilor de siguranţă atunci când ele sunt
judicios dimensionate etc.
Implementarea metodei. Aplicarea acestei metode în practică
presupune:
 existenţa unui sistem informaţional bine pus la punc care să evidenţieze toate
problemele dificile cu care se confruntă managementul producţiei în unitatea
respectivă;
 asigurarea unei fluidităţi ridicate a circulaţiei produselor;
 studierea atentă a cerinţelor pieţei produsului respectiv;
 eliminarea hazardului şi dezvoltarea unro relaţii de parteneriat atât cu furnizorii,
cât şi cu beneficiarii;
 polivalenţa profesională a executanţilor care să fie folosiţi nu numai la activităţi
de bază ci şi în cele de deservire întreţinere;
 creşterea continuă a nivelului calităţii produselor.
Implementarea metodei conduce la o serie de avantaje între care
enumerăm: rapiditatea circulaţiei informaţiilor despre maşini, utilaje,
 187
defecţiuni, rebuturi etc. între posturile de lucru; dezvoltarea unor legături
concrete dintre posturile de lucru; adaptibilitatea producţiei la cerere;
îmbunătăţirea activităţii de service pentru clienţi; descentralizarea şi
simplificare managementului producţiei; realizarea unei gestiuni financiare
facile etc.
Avantajele sistemului KanBan
 reducerea stocurilor de producţie;
 executarea unei producţii mai apropiate de volumul cererii fără a fi necesar un stoc
diversificat, necesitând astfel un cost mai mic de producţie;
 mai bună stăpânire a fluxurilor de fabricaţie prin sisteme de vizualizare;
 crearea condiţiilor necesare introducerii unor sisteme flexibile de fabricaţie;
 reducerea termenilor de transmitere a informaţiei şi de circulaţie a pieselor;
 simplificarea activităţii de programare a producţiei prin transferul anumitor activităţi
ale acesteia la nivelul atelierului de producţie.
Limitele sistemului KanBan
 proces de producţie repetitiv;
 cantităţi mari;
 număr limitat de produse;
 produse standarde.
188
189
 190
Figura 35 Caracterul complex al aplicării conceptului "Tocmai la timp" (J.I.T.) şi influenţa aplicării acestuia reducerii
stocurilor de produse finite şi de producţie neterminată (Reprodus după lucrarea "Le mieux produire" de C.Marty, Editura
Lavoisier-TEC-DOC, Paris, 1991)

Comparaţie între Just in time (J.I.T.) şi Materials Requirements Planning (MRP)
Elemente comparative
Bazate pe
Obiective operaţionale
Implicarea în procese
Informaţiile necesare
Operaţionalizare
191
M.R.P.
Sistemul programului "master"
(MPS)
Listele de materiale (B.O.M.)
Documentul inventarului (I.R.)
Planificare - programare şi control
Pasivă, fără a face eforturi pentru
schimbări
Detaliate, de mare acurateţe
Prin informatizare
Tabelul 8
J.I.T.
Sistemul programului
"master" (MPS)
KanBan
Îmbunătăţire continuă
Eliminarea pierderilor
Activă, îmbunătăţirea şi
schimbarea sistemului,
inventar redus
Reduse, cu tendinţe de
a fi vizualizate
Simplă, controlul manual
al fluxurilor, de pildă
KanBan

Întrebări de verificare

1. În ce constă esenţa metodei “just in time”?

2. Care este legătura între metoda J.I.T şi rezolvarea problemelor calităţii?
3. Enumeraţi componentele sistemului J.I.T. Caracterizaţi-le.
4. Esenţa metodei KANBAN.
5. Obiectivele metodei KANBAN.
6. Implementarea metodei KANBAN.
7. Avantajele şi limitele sistemului KANBAN.
8. Efectuaţi o analiză comparativă a sistemelor J.I.T. şi MRP.
9. Care este efectul aplicării conceptului J.I.T. asupra reducerii stocurilor de produse
finite?


G. Moldovanu. Managementul operaţional al producţiei, pag.271
 192
Capitolul 18. COSTURILE DE PRODUCŢIE ALE
UNEI ÎNTREPRINDERI INDUSTRIALE
18.1. Costul de producţie: noţiune, criterii de clasificare
La sfârşitul unui an de afaceri, adesea mulţi proprietari de
întreprinderi constată că, în pofida unei activităţi intensive, nu înregistrează
profit sau încheie anul cu pierderi. De foarte multe ori acest fapt se
datorează necunoaşterii cheltuielilor reale ce sunt legate de activitatea
desfăşurată.
Cheltuielile unităţilor industriale, ocazionate de fabricarea şi realizarea
bunurilor materiale se numesc cost de producţie.
Un calcul corect al costurilor este de o importanţă vitală pentru orice
întreprindere, deoarece preţul de piaţă nu se orientează după cheltuieli. De
aceea fiecare întreprinzător este cointeresat să aibă un control permanent
asupra evoluţiei cheltuielilor şi să ia toate măsurile posibile pentru
reducerea acestora. În preţul care se doreşte a fi realizat, se includ nu
numai cheltuieli totale legate de prestarea muncii respective, ci şi un profit
corespunzător, destinat dezvoltării întreprinderii.
În activitatea de planificare şi analiză este necesar de a cunoaşte
structura costului de producţie, adică elementele componente ale
cheltuielilor de producţie şi ponderea fiecărui element în parte în totalul
cheltuielilor ce compun costul respectiv. Există ramuri industriale la care
ponderea cheltuielilor materiale este mare (industria alimentară, uşoară
ş.a.), iar ponderea cheltuielilor cu retribuţia şi amortizarea fondurilor fixe,
relativ mici. În ramurile extractive, din contra, ponderea cheltuielilor cu
materii prime şi materiale este mică, iar cea a cheltuielilor cu retribuţia şi
amortizarea foarte mari.
Mulţimea cheltuielilor determină necesitatea unei clasificări în funcţie
de diferite criterii:
1. În raport cu felul cheltuielilor se evidenţiază:
- elemente economice
- articole de calculaţie
2. În raport cu momentul efectuării:
a) costul de producţie antecalculat (planificat)
b) costul de producţie postcalculat (efectiv)
3. În raport cu schimbarea volumului de producţie:
- cheltuieli fixe, care nu se schimbă o dată cu modificarea
volumului de producţie şi apar pentru ca să se poată produce
- cheltuieli variabile, care se schimbă o dată cu modificarea
volumului de producţie şi ele apar datorită faptului că se produce.
4. În raport cu obiectul la care se referă:
a) pe un produs
b) pe un ansamblu de produse
 193
c) pe întreaga producţie
5. În raport cu etapele formării cheltuielilor de producţie:
a) costul de secţie
b) costul de uzină
c) costul complet
6. În funcţie de modul de repartizare pe unitate de produs:
a) cheltuieli directe
b) cheltuieli indirecte.

18.2. Gruparea cheltuielilor pe elemente economice şi articole de

calculaţie
Cheltuielile ocazionate de fabricarea şi realizarea producţiei se
grupează în două grupe mari: pe elemente economice şi pe articole de
calculaţie, fiecare din ele având o destinaţie bine determinată.
Prima grupă de clasificare menţionată include următoarele elemente
economice:
1. Cheltuieli materiale, care includ:
- materii prime şi materiale achiziţionate;
- semifabricatele, care vor fi supuse prelucrării;
- combustibilul achiziţionat pentru scopuri tehnologice, producerea
energiei electrice;
- energia de toate felurile - folosită în scopuri tehnologice ca forţă
motrice ş.a.
Valoarea materiilor prime şi materialelor de bază poate fi determinată
conform următoarelor două variante:
a) evaluată la preţul de listă a furnizorului, caz în care rabatul oferit
de diferiţi furnizori se foloseşte la acoperirea cheltuielilor generale.
b) evaluată la preţul de achiziţie, caz în care se calculează un adaos
în scopul acoperirii cheltuielilor generale.
Rabatul acordat sau adaosul calculat trebuie să acopere cel puţin
cheltuielile materiale generale, care cuprind toate aceste cheltuieli care se
datorează achiziţionării, controlului de calitate a materialelor, transportului
de materiale, depozitării şi administrării stocurilor, adaosurile, comisioanele
plătite organizaţiilor de aprovizionare, serviciile prezentate de către bursele
de mărfuri, inclusiv serviciile de broker, taxele vamale, se includ de
asemenea cheltuielile legate de fabricarea tarei şi ambalajului.
În calcule se iau în consideraţie şi deşeurile recuperabile, valoarea
lor fiind scăzută din costul materiilor prime şi a materialelor.
Deşeurile recuperabile reprezintă stocul de materii prime, materiale,
care se formează în procesul de producţie şi care şi-au a pierdut complet
sau parţial calitatea utilă a materialelor iniţiale (proprietăţile fizice sau
chimice) şi în legătură cu aceasta pot fi folosite după destinaţie cu cheltuieli
 194
sporite (procentul de ieşire e mai mic) sau nu pot fi folosite după destinaţia
directă.
2. Cheltuieli pentru remunerarea muncii
Reflectă cheltuielile pentru remunerarea muncii a personalului
productiv al firmei, inclusiv primele muncitorilor şi funcţionarilor pentru
rezultatele de producţie.
Cheltuielile cu remunerarea muncii includ:
 plata pentru lucrul efectuat
 costul producţiei care se dă lucrătorilor sub formă de plată în natură
 primele
 plata legată de regimul de lucru al întreprinderii
 plata pentru lucrul în timpul nopţii, în zilele de odihnă, pentru lucru
în condiţii nocive
 plata pentru staţionările în timpul schimbului, necauzate de
muncitori
 plata pentru concediu, pentru orele nelucrate de adolescenţi şi
mamele cu copii mici etc.
 plata lucrătorilor-donatori în zilele când dau sânge şi în zilele de
odihnă
 alte cheltuieli
Nu se includ în cheltuieli pentru remunerarea muncii:
 ajutorul material
 plata pentru concediu adăugător (mamelor cu mai mulţi copii ş.a.)
 adaosul la pensii
 plata transportului pentru a ajunge până la locul de lucru
 plata pentru foile de odihnă.
3. Defalcări pentru necesităţi sociale - reflectă defalcările în
fondurile sociale extrabugetare (de pensii, de asigurări sociale, ocupări în
câmpul de muncă, asigurarea medicală obligatorie).
Pentru fondul pensiilor se defalchează 1% din fondul de remunerare
a muncii, în fondul ocupării în câmpul muncii - 1%, în fondul pentru
asigurări sociale - 31% din fondul de remunerare a muncii.
4. Amortizarea fondurilor fixe. Reflectă suma cotei de amortizare
pentru restabilirea fondurilor fixe (inclusiv cele procurate pe contract de
leasing), calculate pornind de la costul de balanţă al fondurilor fixe, luând
în consideraţie indexarea lor.
Întreprinderile de arendă reflectă în acest element cotele de
amortizare pentru restabilirea fondurilor atât proprii, cât şi a celor
arendate.
5. Alte cheltuieli. În acest element se includ un şir de cheltuieli,
printre care:
 195
 impozite;
 prime pentru raţionalizare;
 rambursarea creditelor obţinute pentru mijloacele circulante;
 plata lucrărilor pentru certificarea producţiei, efectuarea declaraţiilor
vamale;
 cheltuieli pentru deplasări în limita normativelor stabilite;
 plata pentru arenda fondurilor fixe;
 cheltuieli pentru întreţinerea organizaţiilor de conducere (prevăzute
de lege);
 defalcări în fondul sindicatelor în sumă de 0,15% din cheltuielile
pentru remunerarea muncii ş.a.
Gruparea cheltuielilor pe articole de calculaţie, include următoarele
articole:
1. Valoarea materiilor prime şi materialelor de bază (se scad deşeurile
recuperabile);
2. Valoarea semifabricatelor achiziţionate;
3. Valoarea materialelor auxiliare;
4. Valoarea combustibilului şi energiei pentru scopuri tehnologice;
5. Remunerarea de bază şi auxiliară a muncitorilor productivi;
6. Defalcări pentru necesităţi sociale;
7. Cheltuieli pentru asimilarea produselor;
8. Cheltuieli de producere generale, care includ cheltuielile cu întreţinerea
şi repararea fondurilor fixe şi cheltuielile generale de secţie;
9. Cheltuieli generale gospodăreşti;
10. Pierderi din rebut. Se iau în consideraţie pentru calculul costului
efectiv;
11. Cheltuieli comerciale, ocazionate de realizarea produselor fabricate.

Mai detaliat articolele de calculaţie se concretizează pentru fiecare

ramură în funcţie de caracterul şi structura producţiei.
Care este necesitatea acestor grupări şi care este diferenţa între ele?
Clasificarea cheltuielilor după elemente economice permite fiecărei
unităţi economice de a calcula cheltuielile materiale, cheltuielile cu
remunerarea muncii, diferite defalcări, suma amortizării fondurilor fixe,
pentru întreg volumul de producţie. Însă aceste elemente nu arată unde au
apărut aceste cheltuieli: în secţiile de bază sau în cele auxiliare, la depozit
sau la secţiile administrative.
De exemplu, în elementul "Remunerarea muncii" sunt incluse şi
salariul muncitorilor şi cel al directorului.
Necesitatea grupării cheltuielilor după elemente economice se
manifestă în calcularea cantităţilor necesare întreprinderii în felurite
materiale. De asemenea este necesară această grupare pentru
 196
coordonarea planului "Costul de producţie" cu alte compartimente ale
planului întreprinderii. Pe baza acestei grupări se determină mărimea
venitului naţional.
Cu totul ale scopuri are clasificarea după articole de calculaţie. În
acest caz, are loc gruparea cheltuielilor, în funcţie de locul unde au apărut
şi în funcţie de destinaţia lor. Aşa, de exemplu, în articolul remunerarea
muncii se ia în consideraţie remunerarea numai a muncitorilor productivi.
Remunerarea specialiştilor şi a funcţionarilor se include în elementele
"Cheltuieli generale de producere" şi "Cheltuieli generale gospodăreşti".
Această grupare permite calcularea cheltuielilor pe secţii în parte şi
pe produse.

18.3. Planul costului unitar al produsului

Planul costului unitar al produsului se elaborează pentru fiecare fel de
produs cuprins în nomenclatorul de fabricaţie al întreprinderii, folosind
gruparea cheltuielilor pe articole de calculaţie.
Cuprinsul acestui plan este următorul:
1. Materii prime şi materiale (inclusiv cheltuielile de transport-
aprovizionare).
2. Deşeuri recuperabile (se scad).
3. Retribuţii directe.
4. Contribuţii la asigurări sociale.
5a. Cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea utilajului.
5b. Cheltuieli generale ale secţiei.
6. Costul secţiei (1+2+3+4+5).
7. Cheltuieli generale gospodăreşti.
8. Cost pe uzină (6+7).
9. Cheltuieli de desfacere.
10. Cost complet (8+9).
Cheltuielile care compun costul unitar al produsului se împart în două
mari grupe de cheltuieli:
 cheltuieli directe,
 cheltuieli indirecte.
Cheltuielile directe sunt cele care pot fi atribuite direct unei mãrimi de
referinţã, se repartizeazã direct pe unitate de produs. Din această grupã de
cheltuieli directe fac parte:
 materiile prime şi materialele (inclusiv cheltuielile de transport-
aprovizionare);
 deşeurile recuperabile (se scad);
 retribuţiile directe;
 contribuţiile la asigurări sociale.
 197
Cheltuielile indirecte sunt cele care nu pot fi calculate direct pe unitate a
de produs sau acest calcul ar fi dificil de efectuat. Din rândul acestora fac
parte:
 cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea utilajului secţiei;
 cheltuielile generale ale secţiei;
 cheltuielile generale gospodăreşti;
 cheltuielile comerciale.
În planul costului unitar al produsului se calculează de asemenea
costul secţiei ca suma cheltuielilor directe şi a cheltuielilor generale de
producere;
Costul pe uzină se obţine adăugând la costul secţiei cheltuielile
generale gospodăreşti.
Costul complet se determină prin însumarea costului pe uzina cu
cheltuielile de desfacere.
Repartizarea cheltuielilor pe unitatea de produs se efectuează în
funcţie de apartenenţa cheltuielilor la una din cele două grupări expuse mai
sus.
Cheltuielile directe se repartizează pe unitatea de produs în funcţie de
normele progresive de consum ale fiecărui element şi ale preţurilor şi
tarifelor stabilite pentru acestea. Bazele de date pentru calculul acestor
articole se găsesc în planul de aprovizionare tehnico-materială şi în planul
de muncă şi salarii.
În mod practic, determinarea fiecărui articol de calculaţie în parte se
efectuează înmulţind norma de consum de aprovizionare cu preţul unitar al
acestor materiale, în cazul cheltuielilor materiale şi înmulţind normele de
timp cu retribuţia orară aferentă pentru fiecare operaţie în parte.
Cheltuielile indirecte se calculează pe unitatea de produs cu ajutorul
unor chei de repartiţie, ţinând seama de specificul procesului tehnologic. În
practică, pentru repartizarea cheltuielilor cu întreţinerea şi funcţionarea
utilajului şi a cheltuielilor generale ale secţiei, care formează împreună
cheltuielile generale de producere se poate folosi drept cheie de repartiţie
raportul procentual între cheltuielile enumerate şi fondul de salarizare,
aferent muncitorilor direct productivi din secţia respectivă.
Cheia de repartiţie obişnuită arată câţi lei cheltuieli cu întreţinerea şi
funcţionarea utilajului sau cheltuieli ale secţiei revin la 100 lei cheltuieli cu
retribuţie directă.
Pentru a afla partea de cheltuieli menţionată ce revine pe o unitate
de produs se înmulţesc cheltuielile cu retribuţia pe unitate de produs cu
coeficientul calculat.
Cheltuielile generale gospodăreşti pe unitate de produs se
repartizează folosind drept cheie de repartiţie raportul procentual în care se
află volumul total al cheltuielilor generale gospodăreşti, determinate pe
baza planului menţionat anterior, la costul de secţie al întregii producţii
 198
marfă prevăzut pentru perioada considerată. Cunoscând costul de secţie al
fiecărui produs determinat pe baza calculaţiei de plan şi cheia de repartiţie
a cheltuielilor generale gospodăreşti, se determină mărimea acestor
cheltuieli pe unitate de produs sau cu ajutorul următoarei relaţii:

în care:
- reprezintă cota de cheltuieli generale pe unitatea de produs
- costul unitar de secţie
- procentul de cheltuieli generale potrivit cheii de repartiţie
stabilite.
Cheltuielile de desfacere pe unitate de produs se calculează prin
aplicarea unui procent stabilit din timp asupra costului de uzină unitar.

18.4. Reducerea costurilor de producţie: necesitatea,

căile, indicatorii de bază, planificarea
Prin reducerea costurilor de producţie, fiecare firmă - dacă celelalte
condiţii nu se modifică, îşi sporeşte veniturile şi gradul de rentabilitate.
În acelaşi timp prin reducerea costurilor se asigură o creştere a
volumului de producţie, prin folosirea aceloraşi resurse materiale şi de
muncă, se înregistrează atât la nivel de firmă, cât şi la nivel de societate o
economisire a resurselor care au un caracter limitat, realizându-se o
folosire raţională a acestora.
În condiţiile în care costurile reprezintă un factor de seamă în
stabilirea preţurilor, reducerea lor creează premisele necesare micşorării
preţului de livrare a produselor.
Căile şi mijloacele de reducere a costurilor diferă de la firmă, la firmă
în funcţie de particularităţile specifice ale fiecărei firme, pornind cu procesul
de producţie şi terminând cu modul de conducere. Totuşi indiferent de
aceste particularităţi se evidenţiază o serie de căi de acţiune în direcţia
reducerii costurilor care au un caracter general.
I. Prima grupă de căi se referă la reducerea cheltuielilor
materiale. Are o importanţă deosebită în acele ramuri în care ponderea
cheltuielilor materiale în costul complet este ridicată. Acest lucru vizează
reducerea consumurilor specifice de materii prime, materiale, energie,
aprovizionarea cu materii prime şi materiale de calitate şi în mod ritmic,
corespunzător necesităţilor productive, folosirea înlocuitorilor de materiale,
introducerea unor noi tehnologii sau îmbunătăţirea celor existente, care să
asigure o reducere a normelor de consum, reducerea pierderilor din
rebuturi, utilizarea deşeurilor etc.
Determinarea influenţei reducerii cheltuielilor materiale asupra
reducerii costului pe produs se face pe fiecare fel de măsură în parte,
utilizând următoarea relaţie de calcul.
 199

în care:
- reprezintă reducerea procentuală a costului produsului ca
urmare a reducerii cheltuielilor pentru un anumit produs;
- cheltuieli corespunzătoare unui anumit fel de materie
primă sau material înainte şi după aplicarea măsurii pe produs;
Km - coeficientul care exprimă ponderea cheltuielilor materialului
considerat inclus în costul produsului.
De exemplu, dacă prin aplicarea unei măsuri tehnico-organizatorice
costul unui material pe un produs se reduce de la 75 la 70 lei, ponderea
cheltuielilor cu acest material în costul produsului fiind de 0,8, reducerea
costului produsului ca urmare a aplicării măsurii respective se calculează în
felul următor:

II. Căile de reducere a cheltuielilor ocazionate de factorul de

muncă. Se are în vedere o normare ştiinţifică a muncii, stabilirea exactă a
necesarului de salariaţi pe categorii de pregătire, creşterea productivităţii
muncii.
Sporirea productivităţii muncii influenţează reducerea costului de
producţie sub mai multe aspecte. În primul rând, prin sporirea cantităţii de
produse create în aceeaşi unitate de timp. Retribuţia, precum şi celelalte
cheltuieli se vor repartiza la o cantitate mai mare de produse, reducându-
se cheltuielile de muncă pe unitatea de produs.
În al doilea rând, o dată cu creşterea productivităţii muncii se reduc
cheltuielile fixe repartizate pe unitatea de produs.
Pentru a calcula influenţa creşterii productivităţii muncii asupra
reducerii costurilor de producţie, se poate folosi următoarea relaţie:

în care:
- reprezintă reducerea procentuală a costurilor de producţie sub
influenţa reducerii cheltuielilor cu retribuţia, ca urmare a creşterii
productivităţii muncii;
r - procentul de creştere a retribuţiei medii;
Ppm - procentul de creştere a productivităţii muncii;
Kr - coeficient care exprimă ponderea fondului de retribuire în costul
de producţie planificat.
III. Căile de reducere a cheltuielilor administrative, ce au în
vedere raţionalizarea activităţii de conducere în cadrul firmei, reducerea
unor cheltuieli generale de deficienţe în conducere (amenzi, penalizări),
 200
raţionalizarea cheltuielilor legate de pază şi securitatea firmei, poştă,
telefon, telegraf etc.
Reducerea unor asemenea cheltuieli se poate asigura prin înfăptuirea
unor măsuri economico-organizatorice:
 realizarea proporţiilor optime între personalul productiv şi cel
neproductiv;
 mecanizarea lucrărilor de calcul, de evidenţă, statistică şi planificare;
 respectarea cu stricteţe a normelor şi normativelor cheltuielilor
administrativ-gospodăreşti ş.a.

IV. Căile de reducere a costului de producţie prin îmbunătăţirea

folosirii capacităţii de producţie. Ca rezultat creşte volumul producţiei,
ceea ce duce la reducerea pe unitatea de produs a cheltuielilor
convenţional-constante, în special a celor referitoare la amortizarea,
repararea şi întreţinerea utilajului.
Acestea însă sunt căi generale care se particularizează în acţiuni
concrete în cadrul fiecărei firme, corespunzător condiţiilor specifice ale
acestora. La aceste căi pot fi adăugate acelea care sunt particulare, la un
moment dat, fiecărei firme.

18.4.1. Indicatorii reducerii costului de producţie

Planificarea reducerii costurilor de producţie pentru întreaga
producţie marfă presupune stabilirea următorilor indicatori:
1. Cheltuieli la un leu producţie-marfă.
Acest indicator se calculează pentru perioada de dare de seamă şi
pentru perioada de plan, conform următoarei relaţii:

în care:
Chb, Chp - reprezintă cheltuielile la un leu producţie marfă în
perioada de bază şi respectiv de plan;
qib, qip - cantitatea de producţie pentru un produs "i" în perioada de
bază şi respectiv de plan;
Pib, Pip - preţul unitar pentru produsul "i" pentru perioada de bază şi
respectiv de plan.
 201
2. Reducerea în expresie absolută a cheltuielilor la 1 leu
producţie-marfă în perioada de plan, faţă de perioada de bază (Rac)

3. Reducerea procentuală a cheltuielilor la un leu producţie-

marfă în perioada de plan faţă de perioada de bază (Rpo)

sau

4. În ramurile, în care cheltuielile materiale deţin o pondere mare în

cadrul costului de producţie se calculează cheltuielile materiale la un
leu producţie-marfă, potrivit următoarei relaţii:

în care:
- reprezintă cheltuielile materiale la un leu producţie-
marfă în perioada de bază şi respectiv perioada de plan;
- cheltuieli materiale pe unitatea de produs în perioada de
bază şi respectiv perioada de plan;
- costul de producţie unitar pentru un produs "i" în
perioada de bază, şi respectiv în perioada de plan.
5. Reducerea în expresie absolută a cheltuielilor materiale la 1 leu
producţie marfă în perioada de plan, faţă de perioada de bază ( Racm)

6. Reducerea procentuală a cheltuielilor la un leu producţie-marfă în

perioada de plan faţă de cea de bază (Rpcm)

sau

18.4.2. Planificarea reducerii costurilor de producţie

pentru producţia marfă comparabilă
Planificarea reducerii costurilor de producţie după factorii tehnico-
economici se efectuează în câteva etape:
 202
1. Se determină costul de producţie al producţiei marfă comparabilă
în anul de plan pornind de la cheltuielile la un leu producţie marfă în anul
de bază, conform relaţiei de mai jos:

în care:
Chb - cheltuielile la un leu producţie-marfă în anul de bază
Pmpl - valoarea producţiei marfă, reieşind din volumul planificat, în
unităţi fizice şi preţurile anului de bază.
Cu alte cuvinte Cpo reflectă costul producţiei-marfă reieşind din
volumul fizic planificat, însă din condiţiile anului de bază şi preţurile tot ale
anului de bază. Adică se presupune că în anul viitor firma va activa ca şi în
anul precedent, diferind numai volumul fizic al producţiei.
2. Se calculează economia costului de producţie în anul de plan
condiţionată de influenţa factorilor tehnico-economici.
Planificarea reducerii cheltuielilor de producţie, pentru a avea un
caracter realist trebuie să aibă la bază elaborarea unui ansamblu de măsuri
tehnico-organizatorice, a căror aplicare să contribuie în mod direct la
reducerea diferitelor elemente de cheltuieli.
Pot fi numite careva măsuri posibile de aplicat şi care trebuie să fie
însoţite de calculele economiilor de cheltuieli:
 Reducerea normelor de consum la materii prime, materiale;
 Aplicarea programului de măsuri privind îmbunătăţirea utilizării
combustibililor şi energiei;
 Introducerea de noi tehnologii şi îmbunătăţirea tehnologiilor
existente;
 Reducerea cheltuielilor legate de aprovizionarea tehnico-materială şi
desfacerea producţiei;
 Folosirea deplină a capacităţilor de producţie;
 Diminuarea cheltuielilor de muncă vie pe seama creşterii
productivităţii muncii;
 Raţionalizarea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti;
 Influenţa din schimbarea structurii sortimentale a producţiei.
Efectele obţinute prin aplicarea acestor măsuri, concretizate în
economii, se determină prin folosirea unei metode de calcul adecvate.
Calcularea sumei acestor economii reflectă esenţa acestei etape ( E).
3. Se determină costul de producţie a producţiei-marfă în preţurile
anului de bază şi condiţiile anului de plan (CPPM)

În această etapă, costul producţiei se eliberează de influenţa

condiţiilor anului de bază, dar mai rămân sub influenţa preţurilor anului de
bază.
 203
4. Se determină nivelul cheltuielilor de producţie la 1 leu producţie-
marfă în anul de plan, pornind de la preţurile anului de bază, conform
relaţiei

5. Se calculează reducerea cheltuielilor la 1 leu producţie marfă (în

%), faţă de nivelul anului de baza, conform relaţiei

6. Se exclude acţiunea preţurilor asupra volumului producţiei-marfă şi

se calculează costul producţiei în preţurile anului de plan.

Influenţa modificării preţurilor de producţie poate fi calculată conform

relaţiei:

în care:
JP - influenţa modificării preţului asupra schimbării nivelului
cheltuielilor de producţie la 1 leu producţie-marfă;
q1 - cantitatea din perioada de plan;
C1 - costul unitar al produsului din perioada de plan;
P1, P0 - preţul unitar din perioada de plan şi respectiv din perioada de
bază.
7. Se determină cheltuielile la 1 leu producţie-marfă în preţuri
comparabile, conform relaţiei:

în care:
PM - reprezintă volumul producţiei marfă în preţurile anului de plan.
8. Se determină reducerea relativă a cheltuielilor la 1 leu producţie-
marfă în preţurile anului de plan:

18.5. Componenţa consumurilor şi cheltuielilor

întreprinderii, în conformitate cu SNC N3
În conformitate cu sistemul de conturi naţionale, care a intrat în
vigoare în Republica Moldova de la 1 ianuarie 1998, apare noţiunea de
consumuri şi de cheltuieli.
Consumurile, conform standardului naţional de contabilitate N3,
reprezintă resursele consumate pentru fabricarea produselor şi prestarea
serviciilor în scopul obţinerii unui venit.
 204
Cheltuielile reprezintă toate cheltuielile şi pierderile perioadei care
se scad din venit la calcularea profitului (pierderile perioadei de gestiune).
Consumurile sunt:
 directe – care sunt identificate nemijlocit pe un anumit produs sau
obiect de cheltuieli
 indirecte – care nu pot fi identificate direct pe un produs sau obiect
de cheltuieli
 variabile – care se modifică o dată cu modificarea volumului de
producţie
 constante – care rămân constante într-un anumit diapazon de
modificări, indiferent de modificările volumului de producţie.
În componenţa consumurilor, care se includ în costul de producţie, se
prevăd următoarele articole:
 consumuri de materiale
 consumuri privind retribuirea muncii
 consumuri indirecte de producţie
Consumurile de materiale incluse în costul produselor finite, cuprind:
 la întreprinderile de producţie – consumurile directe de materiale
 la întreprinderile de prestări servicii - consumuri de materiale (includ
materiale auxiliare, materiale de construcţie, carburanţi, piese de
schimb, alte materiale)
Consumurile privind retribuirea muncii incluse în costul producţiei
finite includ:
 la întreprinderile de producţie – consumurile directe privind
retribuirea muncii
 la întreprinderile de prestări servicii – cheltuieli privind retribuirea
muncii (salariul de bază şi suplimentar, diverse sporuri, adaosuri,
premii calculate personalului care lucrează nemijlocit în domeniul
prestării serviciilor).
Consumurile directe privind retribuirea muncii includ:
 retribuţia pentru munca prestată efectiv
 sporurile la salariile plătite unor salariaţi
 premiile pentru rezultatele de producţie obţinute
 sumele plătite în mărimea unui salariu tarifar, salariu de funcţie
pentru zilele de deplasare de la sediul întreprinderii la locul de lucru
şi viceversa
 remunerarea zilelor de odihnă, acordate salariaţilor pentru munca ce
depăşeşte durata normală a timpului de lucru
 sume plătite sub formă de compensare în funcţie de regimul de
lucru şi condiţiile de muncă
 remunerarea în conformitate cu legislaţia în vigoare a concediilor
legale de odihnă
 alte feluri de retribuţii acordate salariaţilor
 205
Consumurile indirecte de producţie, cuprind:
 cheltuieli de întreţinere a mijloacelor fixe cu destinaţie productivă în
stare de lucru
 cheltuieli de întreţinere şi exploatare a mijloacelor destinate
protecţiei naturii
 uzura mijloacelor fixe cu destinaţie productivă
 amortizarea activelor nemateriale
 salariile muncitorilor auxiliari încadraţi în producţie şi ale personalului
productiv, de conducere
 sumele plătite sub formă de stimulare salariaţilor încadraţi în
procesul de producţie
 cheltuieli de deplasare a salariaţilor
 asigurarea obligatorie a salariaţilor
 alte cheltuieli.
Componenţa cheltuielilor
Cheltuielile înregistrate la întreprinderi cuprind:
1) cheltuielile activităţilor operaţionale
2) cheltuieli de investiţii
3) cheltuieli financiare
4) pierderi excepţionale.
1) Cheltuielile activităţilor operaţionale includ:
Costul vânzărilor, care este format din:
 consumuri directe materiale
 consumuri directe privind remunerarea muncii
 consumuri indirecte de producţie.
Cheltuielile perioadei de gestiune, care sunt compuse din:
 cheltuieli comerciale
 cheltuieli generale şi administrative
 alte cheltuieli operaţionale.
În componenţa cheltuielilor perioadei de gestiune se includ:
 Cheltuieli comerciale, considerate cheltuieli de vânzare a
produselor finite cuprinzând:
 cheltuieli la ambalare
 cheltuieli de transport – expediere a produselor fabricate
 remunerarea lucrărilor de marcare, certificare
 serviciile de marketing
 cheltuieli ce ţin de reclamă ş.a.
 Cheltuieli generale şi administrative ce cuprind:
 sumele plătite pentru absenţele forţate
 suplimentele plătite pentru concediul medical
 206
 contribuţiile pentru asigurările sociale şi cele medicale, fondul de
pensii, fondul de stat de plasare în câmpul muncii din suma
cheltuielilor privind remunerarea muncii
 întreţinerea, uzura şi reparaţia mijloacelor fixe cu destinaţie
administrativă, gospodărească şi de întreţinere a naturii
 amortizarea activelor nemateriale
 cheltuieli poştale şi telegrafice
 cheltuieli privind paza obiectelor administrativ-gospodăreşti
 cheltuieli de reprezentare
 defalcări pentru întreţinerea aparatului de conducere
 cheltuieli în scopuri de caritate şi sponsorizare
 cheltuieli pentru pregătirea şi reciclarea personalului
 cheltuieli pentru cercetări ştiinţifice
 impozite şi taxe
 alte cheltuieli.
 Alte cheltuieli operaţionale – includ cheltuielile care nu pot fi
raportate nici la cheltuieli comerciale nici la cele generale şi
administrative:
 plată dobânzilor
 producţia rebutată
 amenzile, penalităţile de despăgubire
 alte cheltuieli operaţionale.
2) Cheltuielile activităţii de investiţii
Aceste cheltuieli sunt generate de scoaterea din funcţiune a activelor
pe termen lung.
3) Cheltuielile activităţii financiare sunt generate de modificarea
mărimii şi structurii capitalului propriu, împrumuturilor şi creditelor
întreprinderii.
4) Pierderi excepţionale. Apar ca rezultat al evenimentelor sau
operaţiilor rare şi netipice, nelegate de activitatea financiar-economică
(ordinară) a întreprinderii şi includ:
 pierderile provocate de calamităţile naturale
 pierderile rezultate din perturbările politice
 pierderile ocazionate de modificarea legislaţiei Republicii Moldova.

Întrebări de verificare

1. Importanţa calculării costurilor în perioada de tranziţie la economia de piaţă.

 207
2. Care criterii de clasificare a costurilor cunoaşteţi şi prin ce se determină
necesitatea lor?
3. Care este diferenţa între calcularea costurilor conform grupării pe “elemente
economice” şi “pe articole de calculaţie”?
4. Ce serveşte drept bază pentru elaborarea planului costului unitar al
produsului?
5. Cum are loc repartizarea pe unitate de produs a cheltuielilor directe şi a celor
indirecte?
6. Caracterizaţi căile de reducere a costului de producţie.
7. Prin ce se determină necesitatea calculării indicatorului “Cheltuieli la un leu
producţie marfă” şi ce reprezintă acest indicator?
8. Cum are loc planificarea reducerii costului de producţie după factorii tehnico-
economici?
9. Definiţi noţiunile “consum” şi “Cheltuieli” şi arătaţi diferenţa între ele.
10. Care este componenţa cheltuielilor înregistrate la întreprindere.
 208

Capitolul 19. BENEFICIUL ŞI RENTABILITATEA ACTIVITĂŢII

UNITĂŢII ECONOMICE

§19.1. Beneficiul: noţiune, metode de planificare

Beneficiul reprezintă un indicator de bază al aprecierii eficienţei
economice, permite identificarea disponibilităţilor şi posibilităţilor de
dezvoltare ale firmei. Se determină ca diferenţă dintre suma veniturilor şi
suma cheltuielilor efectuate pentru desfăşurarea activităţii.
Beneficiul reflectă rezultatul întregii activităţi a întreprinderii şi în plan
se determină în trei direcţii:
 beneficiul de la activitatea de producţie de bază
 beneficiul de la realizarea producţiei şi serviciilor de la secţiile
auxiliare, ce nu sunt incluse în volumul producţiei realizate (de ex.,
producţia secţiilor anexe)
 beneficiul de la operaţiile ce nu ţin de realizarea producţiei
Pe baza acestor indicatori se determină beneficiul brut, ce
acumulează toate varietăţile beneficiului.
Alte tipuri de beneficiu, ce pot fi calculate la întreprindere sunt:
 beneficiul impozabil. Constituie baza de calcul a impozitelor. Se
obţine prin scăderea din beneficiul brut a facilităţilor fiscale
prevăzute de lege
 beneficiul normal. Constituie un minim de câştig pe care trebuie să-
l obţină întreprinzătorul pentru a-şi investi capitalul
 beneficiul suplimentar. Reprezintă beneficiul utilizat de acei
întreprinzători care produc cu costuri individuale mai reduse decât
cele considerate normale. Se determină ca diferenţă dintre
beneficiul net şi cel normal.
 dividendele. Reprezintă o formă specială de profit, care reprezintă
sumele încasate de acţionar din beneficiul net realizat de societăţile
pe acţiuni.
Beneficiul îndeplineşte mai multe funcţii, printre care:
 Este indicator sintetic de apreciere a eficienţei activităţilor
întreprinderii.
 Este mijloc de control asupra gestiunii economice şi financiare.
 Este sursă de autofinanţare şi de autodezvoltare a firmei.
 Reprezintă pârghia de cointeresare a acţionarilor sau asociaţilor,
proprietarilor individuali şi salariaţilor.
 Este sursă de plată a costurilor capitalurilor împrumutate.
O cale principală de creştere a beneficiului este reducerea costurilor
de producţie ce se poate obţine prin numeroase măsuri şi acţiuni între
care:
 reducerea costurilor specifice ale rebuturilor şi deşeurilor
 209
 reducerea cheltuielilor neproductive
 creşterea productivităţii muncii
 retehnologizarea producţiei
 organizarea raţională a muncii şi producţiei
Pentru planificarea beneficiului se determină factorii ce influenţează
asupra lui. De exemplu, în industria uşoară, unde în preţul de cost 90%
reprezintă cheltuielile materiale, prima rezervă de majorare a beneficiului
este micşorarea consumului specific de materie. O mare importanţă o are
diminuarea cheltuielilor pentru repararea şi întreţinerea utilajului în
ramurile cu multe fonduri fixe.
Printre alţi factori ce influenţează asupra mărimii beneficiului, pot fi
enumeraţi:
 lărgirea producţiei pe baza introducerii tehnicii noi;
 nivelul utilizării capacităţii de producţie;
 productivitatea muncii;
 îmbunătăţirea calităţii şi diminuarea preţului de cost;
 perfecţionarea organizării producţiei şi a conducerii etc.
Planificarea beneficiului se poate realiza prin două metode:
1) metoda directă
2) metoda analitică
Planificarea beneficiului conform metodei directe se efectuează,
parcurgând următoarele etape:
I. Se calculează volumul de plan al producţiei realizate, conform
următoarei relaţii:

PR=PM+PNRi-PNRs+Mî-Ms,
în care;
PR - volumul de plan al producţiei realizate;
PNRi, PNRs - producţia finită la depozitul întreprinderii la începutul şi
sfârşitul anului de plan;
Mî, Ms - marfa descărcată, dar neplătită la începutul şi sfârşitul anului;
PM - volumul producţiei-marfă în anul de plan;
II. Se determină preţul de cost al producţiei realizate în perioada de
plan, conform relaţiei:
Cpr=Cpm+CPNRî-CPNRs+Cmî-Cms,
în care
Cpr - preţul de cost al producţiei realizate în anul de plan;
Cpm - costul producţiei-marfă pentru anul de plan
CPNRî; CPNRs - costul producţiei finite ce se află la depozitul
întreprinderii, respectiv, la începutul şi sfârşitul anului;
CMî, CMs - costul mărfii descărcate, dar neplătită, respectiv pentru
începutul şi sfârşitul anului;
III. Se determină beneficiul de plan de la realizarea producţiei;
 210
Bpr=PR-CPR
De obicei, beneficiul de la realizarea producţiei ocupă 95-97% din
beneficiul brut;
IV. Se determină beneficiul de la operaţiile ce nu ţin de realizarea
producţiei: Bo
În componenţa beneficiului de la operaţiile ce nu ţin de realizarea
producţiei se includ:
 beneficiul obţinut din participarea prin cote la activitatea altor
întreprinderi
 beneficiul obţinut din arendarea bunurilor
 beneficiul obţinut din operaţiunile care nu sunt legate de fabricarea
şi desfacerea producţiei, inclusiv sumele primite şi plătite sub formă de sancţiuni
şi de compensare a pierderilor.

V. Se determină beneficiul brut:

Bb=Bpr+Bo

Metoda analitică de calcul presupune planificarea beneficiului în

următoarele etape:
I. Se determină beneficiul anului de plan, reieşind din volumul
planificat al producţiei comparabile şi nivelul rentabilităţii în anul de bază.
Vpm  Rb
Brb 
100
,
în care
Vpm - volumul planificat al producţiei-marfă
Rb - rentabilitatea anului de bază, în %.
II. Se determină beneficiul obţinut suplimentar în urma influenţei
factorilor tehnico-economici (micşorarea cheltuielilor, schimbarea
sortimentului, îmbunătăţirea calităţii ş.a.).
Bsup.
III. Se determină beneficiul suplimentar, obţinut în urma schimbării
producţiei nerealizate:
Bsup
IV. Se determină beneficiul planificat de la realizarea producţiei-marfă
comparabilă, conform relaţiei:
Bcpm=Brb+Bsup+Bsup
V. Se determină beneficiul planificat de la realizarea producţiei-marfă
necomparabilă
NPM  RP
BNPM  ,
100
în care
NPM - volumul producţiei marfă necomparabilă
RP - rentabilitatea proiectată, în %
 211
VI. Se determină beneficiul de la realizarea producţiei în anul de plan.
BPR=Bcpm+BNPM
VII. Se determină beneficiul de la operaţiunile ce nu ţin de realizarea
producţiei Bo.
VIII. Se determină mărimea beneficiului brut în anul planificat,
conform relaţiei:
Bb=Bpr+Bo
Relaţiile între diferitele tipuri de beneficiu pot fi reprezentate prin
următoarea schemă:6

Beneficiul brut

Beneficiul net Impozitul pe beneficiu

Fondul de acumulare Fondul de consum

Fondul de rezervă Beneficiul repartizat între

fondatori, acţionari

Fig. 19. Structura beneficiului brut.

§19.2. Repartizarea beneficiului. Fondul de consum şi fondul de

acumulare

De repartizarea şi folosirea beneficiului depinde în mare măsură

cointeresarea lucrătorilor în rezultatele finale ale întreprinderii.
Cota de impozitare pentru toate persoanele juridice este de 28 % din
beneficiul impozabil.
Beneficiul obţinut în urma scăderii din beneficiul impozabil a sumei
vărsate în buget, rămâne la întreprindere şi se utilizează pornind de la
necesităţile întreprinderii. Direcţiile de bază le reprezintă:
 fondul de acumulare
 fondul de consum
Fondul de acumulare - se formează atât din beneficiul net, cât şi
din alte direcţii
 fondul de amortizare;
 costul utilajului scos din funcţiune şi realizat

6
Экономика предприятия, М.1997
 212
 credite.
Fondul de acumulare reprezintă sursa de dezvoltare şi menţinere a
potenţialului economic al întreprinderii. O parte din sursele fondului de
acumulare, utilizată pentru investiţii de lungă durată, nu au un caracter
nerambursabil. Adică, în loc de sumele băneşti cheltuite, care erau
prezentate în partea "Activ" din balanţă, în contul întreprinderii va apărea
suma echivalentă a altor bunuri create pe aceşti bani, de asemenea
menţionate în "Activ", dar la alt articol (de exemplu "Fonduri fixe").
De asemenea sursele acestui fond pot fi utilizate pentru:
1) Finanţarea cheltuielilor pentru reutilarea tehnică, reconstrucţie şi extinderea
producţiei;
2) Pregătirea şi asimilarea tehnicii noi;
3) Cheltuieli pentru măsuri de protecţie a mediului ambiant;
4) Cheltuieli supranormative, incluse în costul producţiei (de ex., pregătirea şi
perfecţionarea cadrelor, deplasări etc.)
5) Creşterea mijloacelor circulante proprii;
6) Cheltuieli pentru emiterea hârtiilor de valoare;
7) Desfăşurarea activităţii de cercetări ştiinţifice, de proiectare ş.a.
8) Organizarea şi dezvoltarea gospodăriilor-anexe;
9) Construirea de locuinţe, obiecte de menire social-culturală.
Fondul de consum, în afară de o parte din beneficiul net mai
include:
 o parte a fondului de remunerare a muncii (din costul de producţie)
 alte plăţi, ce nu ţin de activitatea de producţie
Cheltuielile efectuate din sursele acestui fond au un caracter
nerambursabil. Se utilizează pentru finanţarea necesităţilor sociale şi a
stimulării materiale a lucrătorilor:
 premiile, ce nu ţin de activitatea de producere (pentru o muncă
îndelungată, în legătură cu un jubileu etc.)
 ajutor material
 plata foilor de tratare
 plata dividendelor
 reducerea preţului alimentării în cantinele întreprinderii
 achitarea diferenţei de preţ la produsele agroalimentare
 remunerarea muncii.

§19.3. Rentabilitatea - indicatorul de bază al eficienţei unităţii

economice
Rentabilitatea este o formă a eficienţei economice care evidenţiază
capacitatea agenţilor economici de a acoperi cheltuielile efectuate pentru
producerea şi desfăşurarea bunurilor economice şi de a obţine profit.
Rentabilitatea este o noţiune generală care măsoară raportul dintre
rezultate şi mijloace. Un anumit nivel de rentabilitate este necesar pentru
menţinerea şi creşterea potenţialului economic al firmei, cointeresarea
 213
acţionarilor sau asociaţilor, angajaţilor, creditorilor. O activitate este
rentabilă, dacă raportul venituri / cheltuieli este mai mare decât unitatea.
Când acest raport este egal cu unu activitatea nu va produce beneficiu, dar
nici pierderi. O activitate va fi în pierderi, când cheltuielile sunt mai mari
decât veniturile.
În economia noastră, ratele de rentabilitate, ce se calculează în
prezent, sunt într-o anumită măsură diferite de cele din ţările cu economie
de piaţă dezvoltată. Între ele menţionăm:
1. Rentabilitatea producţiei realizate se determină ca raport
procentual dintre beneficiul de la realizarea producţiei (Bpr) şi costul
producţiei realizate (Cpr), conform relaţiei;
Bpr
Rpr  100% ,
Cpr
Coeficientul dat arată cota-parte a fiecărui leu câştigat, ce a fost
folosit pentru a acoperi cheltuielile. De obicei, acest indicator se analizează
în dinamică, comparându-se cu valoarea medie pe ramură.
2. Rentabilitatea generală, se determină ca raport procentual
între suma profitului brut (Bb) şi mărimea fondurilor fixe ( Ff) şi mijloacelor
circulante, (Fcir) conform relaţiei:
.
Acest indicator se mai numeşte rata rentabilităţii fondurilor avansate
şi arată cât trebuie să investească întreprinderea pentru a primi un leu
beneficiu.
3. Rentabilitatea pe unitate de produs se determină ca raport
procentual între profitul obţinut pe unitatea de produs şi costul unitar
complet al produsului:
Bun
Run  100%
Cun
Acest indicator se mai numeşte rata rentabilităţii pe produs.
Ratele de rentabilitate sunt însă mult mai numeroase, iar valoarea lor
variază de la un indicator la altul. Între ratele de rentabilitate ce se
utilizează în economia de piaţă pot fi menţionate:
 rata rentabilităţii investiţiilor, calculate ca raport între beneficiul brut
şi investiţiile de capital,
 rata rentabilităţii unei acţiuni, ţinând cont de cursul la bursă al
acestuia, calculată ca raport între dividend şi cursul acesteia ş.a.
O importanţă deosebită o are şi calcularea pragului de
rentabilitate. Pragul de rentabilitate separă domeniul în care realizările
(prin veniturile obţinute) conduc la beneficii, de domeniul în care se
înregistrează pierderi (costurile depăşind veniturile). Cu alte cuvinte, pragul
de rentabilitate determină limita volumului de activităţi, pe care trebuie să
o realizeze întreprinderea într-o anumită perioadă, pentru a nu lucra în
pierdere. Dincolo de această limită, după ce se acoperă pe baza
 214
beneficiului realizat cheltuielile totale respective, activitatea specifică a
unităţii devine rentabilă. În cazul întreprinderii industriale, pragul de
rentabilitate se determină prin raportul costurilor fixe (f) la diferenţa dintre
preţul de livrare unitar (p) şi costurile variabile (v) pe unitate de produs,
conform relaţiei:
f
Pr 
pv
Pragul de rentabilitate este variabil în timp, principalii factori de
influenţă fiind următorii:
- modificarea costurilor unitare variabile, prin modificarea preţurilor la
resursele de intrare, acţiuni de promovare a produselor, modificarea structurii
producţiei;
- variaţia cheltuielilor convenţional constante;
- variaţia preţului produselor;
Graficul pragului de rentabilitate se prezintă astfel:

Venit, cost v

(-)
Ct
Ccc

(+)

Q (cantitate)

Fig.20. Pragul de rentabilitate

Ccc - costurile convenţional constante (ce nu depind de modificarea

volumului de producţie)
Cv - costul unitar variabil al produsului
Ct - costul total al produsului.

Întrebări de verificare
1. Importanţa planificării beneficiului la întreprindere.
2. Nominalizaţi tipurile de beneficiu şi caracterizaţi-le.
3. Ce metode de planificare a beneficiului cunoaşteţi şi prin ce se deosebesc?
4. Cum se efectuiază repartizarea beneficiului?
5. Enumeraţi direcţiile de formare şi de utilizare a fondului de consum.
6. Enumeraţi direcţiile de formare şi de utilizare a fondului de acumulare.
7. Caracterizaţi tipurile de rentabilitate ce se calculează la întreprindere.
8. Ce prezintă pragul de rentabilitate şi prin ce se manifestă necesitatea
determinării lui?
9. Care sunt metodele de calcul a “punctului critic”.
 215
10. Prin ce se determină necesitatea calculării mai multor tipuri de
rentabilitate.
 216

Capitolul 20. ORGANIZAREA ŞI PLANIFICAREA PRODUCŢIEI MEDIULUI

AMBIANT ŞI A FOLOSIRII RAŢIONALE
A RESURSELOR NATURALE

§20.1. Importanţa mediului ambiant pentru activitatea vitală a

omului
Problemele interdependenţei societăţii şi a mediului ambiant
totdeauna au prezentat o latură importantă în dezvoltarea omenirii.
Problemele folosirii raţionale a naturii, ocrotirii naturii s-au plasat pe locul
întâi al vieţii economice şi sociale a omenirii.
Astăzi se petrece o schimbare de mentalitate - de la atitudinea
consumator faţă de natură - spre înţelegerea problemelor complicate de
interdependenţă a societăţii şi a naturii. De menţinerea echilibrului în
natură depinde nu numai dezvoltarea de mai departe şi bunăstarea
omenirii, dar şi posibilitatea de a supravieţui.
De aceea este nevoie de identificarea tuturor activităţilor poluante.
Aceasta este o primă fază indispensabilă pentru economia protecţiei
mediului înconjurător, ce se referă nu numai la inventarierea acelor
activităţi care deja s-au manifestat poluant, ci si la depistarea preventivă a
oricăror posibilităţi de apariţie a poluării din faza de proiect a oricărei
tehnologii.
Este mai util a pune problema abordării profilactice a protecţiei
mediului înconjurător în faza proiectării oricărei tehnologii. Studiile tehnico-
economice de fezabilitate trebuie să includă din start componenţa
ecologică, evidenţiind toate riscurile ecologice cu evaluarea consecinţelor
lor economice şi social-umane şi concomitent să prevadă variante
antipoluante, chiar dacă sunt mai puţin profitabile, pierderile de profit fiind
întotdeauna mai mici decât consecinţele valorice şi social-umane finale ale
poluării.
Situaţia ecologică în R.Moldova este mult mai bună la momentul
actual în comparaţie cu cea de la începutul anilor 1990. Însă aceasta se
explică prin reducerea volumului producţiei, inclusiv în ramurile cele mai
poluante, ca şi din cauza reducerii cererii la produsele chimice din partea
agricultorilor. Aceste schimbări au influenţat pozitiv asupra mediului
ambiant. Cu toate acestea, la elaborarea politicii industriale a Republicii
Moldova trebuie luate în consideraţie barierele legislative care să limiteze
industria poluantă, deoarece, o dată cu creşterea producţiei industriale, se
vor intensifica şi problemele poluării mediului ambiant. Practic cu aceleaşi
probleme se confruntă şi ţările Europei Centrale, cu toate că sancţiunile (în
corespundere cu normele şi standardele Uniunii Europene) sunt mult mai
dure ca în R.Moldova.
 217
§20.2. Noţiunea de poluare. Efectele poluării
Poluarea este un proces de alterare a mediilor de viaţă biotice şi
abiotice şi a bunurilor create de om, cauzată mai ales de deşeurile
provenite din activităţile umane, de origine menajeră, agricolă, industrială
etc.,,, cât şi datorită unor fenomene ale naturii (erupţii vulcanice, furtuni de
praf ori nisip, inundaţii etc.).
Clasificarea poluanţilor. 1. În funcţie de originea factorilor ce o
produc, poluarea poate fi: a) naturală sau b) artificială (provocată de
activitatea umană)
2) după mediul în care poluare acţionează:
 atmosferică
 acvatică
 terestră.
3) după natura poluantului deosebim:
 poluarea fizică (produsă de zgomote, apă, încălzire, particule în
suspensie)
 poluarea chimică, cauzată de afluenţi gazoşi de la diferite industrii,
ionii unor metale grele, pesticide etc.
 poluarea biologică - rezultată din infectarea mediului cu agenţi
patogeni etc.
 poluarea radioactivă - urmarea exploziilor nucleare, folosirii
materialelor radioactive în industrie, agricultură etc.
Poluarea aerului este de mult o problemă majoră de mediu, în
special în zonele urbane şi industriale, dar s-a impus ca o problemă de
importanţă internaţională abia după anii '70. Ea afectează sănătatea
omului, agricultura, creşterea pădurilor, resursele de apă şi este foarte
costisitoare.
Poluarea aerului poate apărea ca rezultat al emisiilor bioxidului de
sulf, ce are drept consecinţă apariţia bolilor respiratorii; a oxizilor de azot;
depunerile acide, ce ameninţă piscicultura, silvicultura, agricultura.
Poluarea apei - Chimicalele toxice au distrus vietăţile acvatice şi au
făcut apele inutilizabile pentru oameni şi pentru irigaţii.
În poluarea acvatică, ca şi în cea terestră, sunt implicate deşeurile
periculoase. Toate activităţile industriale generează deşeuri, care sunt
aruncate, deoarece par să nu aibă utilizare economică în continuare.
Anumite deşeuri sunt definite ca "periculoase", un termen care a fost
utilizat în mod diferit în diferite ţări.
Spre ex., în SUA deşeurile sunt calificate ca periculoase dacă acestea
ar putea cauza sau contribui în mod semnificativ la o creştere a mortalităţii
sau la îmbolnăviri serioase ireversibile sau reversibile cu incapacitate de
muncă.
 218
Încă nu există o definiţie internaţional acceptată privind deşeurile
periculoase şi aceasta are două implicaţii:
1) estimările deşeurilor periculoase generate de diferite industrii, în
diferite ţări, variază larg în funcţie de definiţia adoptată,
2) procedurile de reglementare se complică, în special când deşeul
periculos a fost purtat de la o regiune la alta cu reglementări diferite
sau transportat dintr-o ţară în alta.
Majoritatea ţărilor folosesc pe scară largă bazele terestre pentru
înlăturarea deşeurilor periculoase, utilizându-se metode fizice, chimice şi
biologice pentru reducerea volumului sau toxicităţii deşeului.
Dintre toate tehnologiile de tratament al deşeurilor, sistemele de
incinerare special proiectate pot asigura cel mai înalt grad distructiv şi de
control cu acţiune asupra celui mai larg sortiment de deşeuri periculoase.
Cea mai cunoscută este instalaţia din Danemarca înfiinţată în 1973 cu
o capacitate de distrugere de peste 90 % din deşeurile periculoase din
ţară. În acelaşi timp această instalaţie recuperează căldura din
incineratoarele sale pentru a aproviziona locuitorii Nyborgului cu 35 % din
necesităţile lor.
Poluarea solului - se accentuează nu numai din cauza deşeurilor
toxice depozitate ca atare (în special cenuşa rezultată din arderea
cărbunelui), ci şi datorită deşeurilor urbane, a îngrăşămintelor chimice şi a
pesticidelor folosite în agricultură etc.
Efectele poluării:
1) ameninţarea puternică a sănătăţii vieţuitoarelor cu pericolul de
dispariţie a multor specii într-un ritm din ce în ce mai rapid.
2) demografice şi sociale - poluarea şi degradarea solului duce la
reducerea producţiei de alimente pe cap de locuitor şi respectiv la
creşterea malnutriţiei, foametei şi mortalităţii.
3) economice - risipa de resurse şi cheltuielile suplimentare de reparare a
pagubelor produse de poluare.
Reducerea risipei de resurse prin poluare se poate face prin
tehnologii antipoluante, care să elimine sau să diminueze la maximum
posibil emisiile şi deşeurile prin recuperarea produselor utile din acestea,
neutralizarea celor utilizabile.

§20.3. Organizarea folosirii raţionale a resurselor naturale

Procesul folosirii resurselor naturale trebuie să răspundă la două
cerinţe:
a) să satisfacă la maximum necesităţile raţionale ale omului
b) să păstreze şi să îmbogăţească mediul ambiant, ca sursă a
satisfacerii acestor necesităţi.
Folosirea raţională a resurselor naturale include următoarele părţi
componente:
 219
1) studierea naturii care evidenţiază resursele naturale, le ia în
consideraţie, le valorifică şi prognozează folosirea lor;
2) valorificarea resurselor naturale, ce include mai multe direcţii de
folosire;
3) managementul resurselor naturale, ce include evidenţa şi controlul
stării naturii în procesul folosirii precum şi planificarea şi normarea
procesului de folosire a resurselor naturale;
4) efectuarea măsurilor de ocrotire a naturii.
Această schemă evident nu este absolută şi toate părţile ei
componente au un caracter istoric. Esenţa folosirii resurselor naturale este
de ordin social economic şi este determinată de modul de producţie şi
etapa istorică de dezvoltare a societăţii.
Există noţiunea de folosire raţională şi iraţională a resurselor naturale.
Folosirea raţională a resurselor naturale înseamnă combinarea
armonioasă a dezvoltării social-economice a societăţii, inclusiv dezvoltarea
economică şi menţinerea echilibrului ei. Societatea preîntâmpină şi
lichidează consecinţele nedorite ale amestecului său în procesele naturii.
Omul poate să transforme natura numai într-un sens - să cunoască legile
ei, să le folosească corect, şi să le ia la baza activităţii sale.
Folosirea iraţională a resurselor naturale prezintă dependenţa faţă
de natură în mod egoist, consumator, tinderea de a lua de la natură
cantităţi maxime de bunuri materiale, fără a se preocupa de consecinţele
negative şi distrugerea echilibrului ecologic.
Folosirea iraţională a resurselor naturale duce la poluarea mediului
înconjurător.
În sensul restrâns al cuvântului ocrotirea naturii este elaborarea şi
valorificarea practică a măsurilor pentru optimizarea interdependenţei
economiei şi naturii, a societăţii şi naturii.
Momentul de bază în asigurarea folosirii raţionale a naturii o
constituie crearea unui mecanism gospodăresc adecvat. În condiţiile
folosirii gratuite a resurselor naturale, întreprinderile deseori încălcau
normativele stabilite pentru ocrotirea mediului ambiant. De aceea a apărut
necesitatea de o dependenţă direct proporţională între venitul întreprinderii
şi eficacitatea măsurilor de ocrotire a naturii prin introducerea plăţii pentru
folosirea resurselor naturale.
Toate resursele naturale pot fi divizate în 2 grupe: limitate şi
nelimitate.
Nelimitate sunt aşa-numitele resurse cosmice (radiaţia solară, energia
fluxurilor şi refluxurilor). În aceeaşi grupă se includ resursele de apă în
întregime legate de circulaţia unică şi resursele aerului. Ele însă sunt
nelimitate ca corpuri fizice. Însă apa şi aerul fiind poluate pot să se
diminueze.
 220
Resursele limitate pot fi divizate în două grupe: recuperabile şi
nerecuperabile.
Nerecuperabile sunt resursele subterane, resursele minerale. Ele pot
fi folosite o singură dată, rezervele lor au un caracter finit. De aceea este
nevoie de a le folosi deosebit de economicos, în complex, de a preveni
pierderile în timpul extracţiei şi prelucrării.
Resursele recuperabile sunt: resursele terestre (de sol), fauna,
flora, şi unele resurse minerale. Resursele recuperabile sunt limitate, dar
pot fi reproduse în condiţii naturale. Dar dacă folosirea lor va fi iraţională,
productivitatea lor poate scădea.
Din punct de vedere economic resursele naturale pot fi divizate după
caracterul întrebuinţării: resurse industriale, agricole şi neproductive.
Resursele industriale - resursele naturale pentru materialele de
construcţie ş.a., combustibili, energetice, resursele pădurilor (lemnul,
fauna, peştele), apa tehnică.
Resursele agricole - resursele de sol şi agroclimaterice (căldura,
umeditatea atmosferică), apa (pentru irigaţie), flora (ciuperci, fructe
sălbatice ş.a.).
Resursele din sfera neproductivă: apa potabilă, aerul curat,
resursele pentru odihnă (climaterice, complexurile pentru odihnă ş.a.).
Resursele naturale pot fi estimate în mod calitativ, cantitativ, valoric,
pe baluri.
Pentru a calcula eficienţa economică a măsurilor legate de poluarea
naturii, este necesar de a lua în consideraţie două grupe de cheltuieli:
1. Cheltuieli pentru măsurile de ocrotire a naturii, adică măsuri
profilactice: crearea instalaţiilor pentru curăţirea sau neutralizarea
gazelor ş.a.
2. Pagubele economice şi sociale în urma distrugerii echilibrului naturii,
din cauza lipsei instalaţiilor pentru ocrotirea mediului înconjurător sau
folosirea lor incorectă.
Pentru calcularea eficienţei trebuie comparate valoarea pagubelor
aduse de poluare cu cheltuielile capitale şi curente, necesare pentru
lichidarea acestor pagube.
Folosind relaţiile existente în literatura economică nu putem afirma că
ar exista posibilitatea evaluării exacte a poluării nici în cazuri deja şi cu atât
mai puţin în estimări în faza de proiect al unei tehnologii. Cauzele sunt
multiple, de natură obiectivă şi subiectivă, între care:
- caracterul incomensurabil şi inestimabil al unor efecte, privind anumite
domenii, în care se manifestă poluarea;
- incapacitatea instrumentară şi de echipament de cercetare;
- imprevizibilitatea unor consecinţe în momentul studiului estimativ.
 221
§20.4. Planificarea şi finanţarea folosirii raţionale a resurselor
naturale
Această planificare se mai numeşte planificare ecologică. Scopul ei
este:
- de a preveni degradarea şi impurificarea mediului ambiant,
- de a lichida consecinţele negative ale accidentelor de producţie şi a
diferitor calamităţi,
- de a restabili mediul în zonele, în care au survenit unele schimbări,
- de a menţine şi de a reproduce mediul ambiant în limitele care ar
asigura cele mai favorabile condiţii de viaţă ale anului.
Particularitatea principală a acestui compartiment este complexitatea.
Planul ecologic se află în strânsă legătură cu programul progresului
tehnico-ştiinţific, cu indicatorii planului social, cu planul construcţiilor
capitale, indicatorii beneficiului, rentabilităţii ş.a.
Pentru planificarea acestei secţiuni a planului întreprinderii o mare
importanţă o au cercetările antiplan. Deoarece procesele de folosire a
resurselor naturale sunt de lungă durată, este nevoie de o prognoză
ştiinţifică, analiza stării actuale a mediului ambiant. Planificarea folosirii
resurselor naturale conţine 2 aspecte: de ramură şi teritorial. Aspectul
ramural constă în faptul că diferite procese de producţie în industrie şi
agricultură acţionează în mod diferit asupra mediului ambiant.
Aspectul teritorial al planificării reiese din caracterul complex al
biosferei şi al sistemelor geologice, în care toate elementele sunt
interdependente şi poluarea unuia din el duce la schimbări nedorite şi în
alte elemente. În afară de aceasta, unul şi acelaşi proces de producţie
influenţează concomitent asupra diferitor elemente ale mediului ambiant.
O importanţă primordială pentru planificarea ecologică o are
orientarea spre folosirea realizărilor progresului tehnico-ştiinţific.
Întreprinderile industriale luând de la natură materie primă şi
combustibil livrează producţia finită, aruncând în mediul ambiant deşeurile
producţiei, care poluează mediul ambiant.
Progresul tehnico-ştiinţific are o acţiune dublă, contradictorie asupra
mediului ambiant. Pe de o parte, progresul tehnico-ştiinţific simplifică şi
diminuează costul extragerii multor tipuri de materie primă şi prin aceasta
sporeşte acţiunea poluării asupra mediului ambiant. Totodată se măreşte
volumul producţiei prelucrate şi a deşeurilor, adică şi a poluării mediului
ambiant. Creând noi tehnologii, progresul tehnico-ştiinţific creează noi
pericole pentru om şi mediul ambiant.
Pe de altă parte, progresul tehnico-ştiinţific este unul din
instrumentele principale de economii de resurse. Datorită lui se creează noi
tehnologii ce permit să se economisească apa şi materia primă, de a se
neutraliza gazele ş.a.
 222
Planul ecologic al întreprinderii se află în strânsă legătură cu planul
ecologic al ramurii şi al republicii în întregime.
Toate măsurile pentru protecţia mediului ambiant pot fi divizate în
următoarele direcţii:
I. Tehnice:
 implementarea utilajului tehnologic progresiv
 modernizarea utilajului în acţiune
 reutilarea întreprinderilor
II. Tehnologice:
 implementarea tehnologiilor fără deşeuri
 înlocuirea deşeurilor toxice cu cele netoxice
 înlocuirea deşeurilor inutilizabile cu cele utilizabile.
III. Economico-organizatorice:
 expertiza ecologică a producţiei
 amplasarea raţională a surselor de impurificare
 crearea zonelor protejate din punct de vedere sanitar
 controlul calităţii mediului ambiant
 utilizarea sancţiunilor şi amenzilor.
Planul pentru protecţia mediului înconjurător trebuie să includă
următoarele etape:
1. Definirea problemei, ce presupune:
 descrierea clară a problemei
 analiza clară
 determinarea parametrilor de poluare.
2. Descrierea rezultatelor politicii anterioare de protecţie a mediului.
3. Stabilirea sarcinilor:
 obiective
 rezultate.
4. Alegerea unei strategii pe termen lung:
 stabilirea explicită a premiselor
 selectarea instrumentelor
 dezvoltarea tacticilor intermediare
 promovarea cooperării între autorităţile guvernamentale
 stimularea conştientizării publice
 punerea la dispoziţia autorităţilor locale a celor mai potrivite instrumente
de intervenţie.
5. Descrierea acţiunilor globale:
 garantarea mijloacelor necesare
 determinarea punctelor de intersecţie a lanţurilor cauzate
 determinarea tipurilor principale de măsuri.
6. Alocarea mijloacelor financiare necesare.
Finanţarea măsurilor de protecţie a mediului ambiant
Activitatea de folosire raţională a resurselor naturale cere cheltuieli
enorme. Aceste cheltuieli trebuie satisfăcute, deoarece, în caz contrar,
 223
scopul economic al dezvoltării producţiei vine în contrazicere cu scopul
social.
Pe de altă parte, aceste cheltuieli sunt limitate, deoarece mijloacele
pot fi asigurate numai din venitul naţional produs în sfera producţiei.
Măsurile de protecţie ale mediului ambiant se finanţează de către
utilizatorii resurselor naturale, ai bugetelor republicane şi locale.
După sursele de finanţare, mijloacele pentru acordarea naturii se
divizează în:
 mijloace proprii ale întreprinderii
 alocaţii din bugetul republican sau local
 credite bancare.
Surse suplimentare de finanţare sunt mijloacele fondurilor ecologice
republicane şi locale. Statutul, ordinea formării şi utilizării acestor fonduri
se determină prin instrucţiune specială, aprobată de către organul central
al protecţiei mediului.
Mijloacele pentru ocrotirea naturii constau din investiţiile capitale şi
cheltuielile curente. Investiţiile capitale se folosesc pentru crearea
fondurilor fixe pentru ocrotirea naturii, adică pentru clădiri, instalaţii ce
trebuie să ocrotească mediul ambiant de poluare. Aceste fonduri cuprind
de asemenea: sisteme de observare, control şi estimare a stării mediului
ambiant, sistemul de curăţire a apei, folosirea deşeurilor etc.
Mijloacele destinate pentru cercetări şi măsurile protecţiei mediului
ambiant, cota beneficiului întreprinderilor, precum şi sumele defalcate de
către persoanele fizice şi juridice în fondurile ecologice se bucură de
facilităţi impozitare.
Pârghiile economice
1. Impozitele pentru utilizarea resurselor naturale şi plata pentru pagubele
aduse:
2. Impozitele sunt plătite de către producători - un preţ fix pentru fiecare
unitate de poluant emis şi de către utilizatori, sub formă de cheltuieli
pentru tratamentul deşeurilor inclusiv a deşeurilor menajere, al apelor
uzate.
3. Asigurarea ecologică a obiectelor.
4. Plata pentru resursele naturale utilizate.
5. Amenzi pentru încălcarea legislaţiei ecologice.
Rolul Guvernului în protecţia mediului ambiant
1. Să influenţeze alocarea resurselor pentru a îmbunătăţi eficienţa
economică reală.
2. Să asigure cadrul legal (normative, standarde) pentru dezvoltarea şi
angajarea instrumentelor politice.
 224

Întrebări de verificare

1. În ce constă importanţa mediului ambiant pentru activitatea vitală a omului?

2. Care sunt efectele poluării?
3. Cum poate fi asigurată folosirea raţională a resurselor naturale?
4. Tipologia resurselor naturale.
5. Care grupe de cheltuieli se iau în considerare la calcularea eficienţei economice a
măsurilor legate de poluarea naturii?
6. În ce constă scopul planificării ecologice?
7. Enumeraţi etapele care trebuie parcurse pentru elaborarea planului pentru protecţia
mediului.
8. Surse de finanţare a măsurilor de protecţie a mediului ambiant.
9. Care sunt pîrghiile economice care ar putea contribui la protecţia mediului ambiant.
 225

Capitolul 21. ORGANIZAREA ŞI PLANIFICAREA ACTIVITĂŢII

ECONOMICE EXTERNE A ÎNTREPRINDERII

§21.1. Activitatea economică externă a întreprinderii: principiile,

tipurile
Activitatea economică externă a întreprinderii se consideră activitatea
persoanelor juridice şi fizice ce se desfăşoară în colaborare cu persoane
juridice şi fizice din alte state, precum şi activitatea acestora în Republica
Moldova, în toate formele de relaţii economice internaţionale.
Subiectele activităţii economice externe sunt persoanele juridice şi
fizice înregistrate în modul stabilit ca subiecte ale activităţii economice
externe în Moldova.
Activitatea economică externă se bazează pe următoarele principii:
 Cointeresare şi avantaj reciproc;
 Libera iniţiativă;
 Legalitatea juridică a tuturor subiectelor activităţii economice
externe indiferent de forma de proprietate;
 Apărarea intereselor subiectelor activităţii economice externe;
 Neadmiterea limitării ilegale a drepturilor subiectelor activităţii
economice externe.

Tipurile de activitate economică externă.

1. Importul şi exportul de mărfuri în conformitate cu nomenclatorul şi
în modul stabilit de Guvernul Republicii Moldova.
Importul constă din bunuri destinate consumului pe teritoriul ţării ori
destinate reexportului. Bunurile intrate pe teritoriul ţării se supun TVA, în
conformitate cu legea în vigoare, inclusiv cele destinate reexportului
(excepţie fac numai bunurile importate din Federaţia Rusă). Reimportul
constă din bunurile economice exportate din Moldova, care apoi se
reimportează din nou în ţară, aceasta se explică prin două momente ce se
întâlnesc cel mai frecvent:
 ori aceste bunuri se întorc în ţară după o oarecare transformare a
lor (prelucrare, ambalare, finisare), creând valoare adăugată
 ori se întorc ca bunuri respinse de piaţă din cauza calităţii lor joase.
Reimportul nu se supune TVA.
Datorită situaţiei geografice, reexportul se practică în Moldova de mai
mulţi ani. În trecut anumite bunuri economice se importau din fostele
republici ale Uniunii Sovietice pentru a fi reexportate în alte ţări la un preţ
mai înalt. Actualmente, Moldova a încheiat acorduri bilaterale cu ţările
vecine pentru anularea reexportului.
2. Schimbul de mărfuri (operaţiuni barter) şi alte tipuri de activitate
bazate pe principiile comerţului de întâmpinare. Tranzacţiile barter, includ
 226
comerţul de mărfuri în schimbul altor mărfuri fără utilizarea mijloacelor
băneşti. Evaluarea acestor fluxuri se efectuează în preţurile de piaţă
efective ale bunurilor corespunzătoare sau ale altor bunuri similare.
Teoretic, comerţul prin barter echilibrează valoarea bunurilor
schimbate în procesul tranzacţiilor. Aceasta, nu se referă şi la cazul
Moldovei, deoarece valoarea mărfurilor derulate contra barter şi ponderea
lor diferă pentru import şi export. Parţial aceasta se explică prin preţurile
de subvenţionare, dar mai mult prin folosirea de către întreprinderile
private şi de stat a operaţiilor de clearing în tranzacţiile externe. Vorbind
despre structura tranzacţiilor barter la export şi la import se poate
menţiona o reducere a ponderii tranzacţiilor barter în export (de la 19,3%
în 1996 la 14,3% în 1997).7 Reducerea a avut loc la toate categoriile de
produse, cu excepţia metalelor şi produselor din metal. Similar, ponderea
tranzacţiilor barter la import a scăzut de la 15% la 10,8% între 1996 şi
1997, s-a redus ponderea tranzacţiilor barter la toate categoriile cu
excepţia transportului.
3. Cooperarea în producţie şi cooperarea de altă natură cu subiecte
ale activităţii economice de peste hotare.
4. Activitatea de antreprenor desfăşurată în comun cu subiecte ale
activităţii economice de peste hotare.
5. Activitatea investitorilor străini.
6. Consesiunile acordate persoanelor fizice şi juridice străine.
7. Operaţiunile internaţionale financiare, bancare de credit, de
decontare, de asigurare şi operaţiunile cu hârtii de valoare în cazul şi
modul stabilit de legislaţia Republicii Moldova.
8. Operaţiunile de arendă, inclusiv de leasing.
9. Alte tipuri de activitate economică externă ce nu contravin legislaţiei
Republicii Moldova.

§21.2. Reglementarea de către stat a relaţiilor economice externe

Reglementarea de stat a activităţii economice externe se face cu
scopul asigurări intereselor statului şi creării condiţiilor pentru includerea
economiei Republicii Moldova în sistemul diviziunii internaţionale a muncii.
Principiile de bază ale reglementării de stat a activităţii economice
externe, pot fi reduse la următoarele:
1. Centralizarea politicii economice externe.
2. Centralizarea sistemului reglementării de stat a activităţii economice
externe şi controlul după executarea ei.
3. Unicitatea teritorială vamală a Republicii Moldova.
4. Prioritatea măsurilor economice pentru reglementarea de stat a
activităţii economice externe.

7
Tendinţe în Economia Moldovei, TRIM, februarie, 1998, p.78.
 227
5. Egalitatea participanţilor la activitatea economică externă şi
nediscriminarea lor.
6. Apărarea de către stat a drepturilor şi intereselor legitime
participanţilor la activitatea economică externă, inclusiv apărarea tainei
comerciale.
7. Excluderea intervenţiei neargumentate a Statului şi organelor lui în
activitatea economică externă a întreprinderii.
Mecanismul reglementării de stat a activităţii economice externă,
include următoarele elemente:
1 Eliberarea licenţelor şi fixarea cotelor pentru operaţiunile
economice externe.
În comerţul exterior licenţa este un permis special, obţinut din
partea organelor de stat, la importul, exportul sau la tranzitul unei anumite
cantităţi de mărfuri, interzise a fi scoase şi tranzitate liber.
Eliberarea licenţelor şi fixarea cotelor pentru operaţiunile economice
externe se efectuează de către organele de stat ale Republicii Moldova în
caz de:
a). înrăutăţire a balanţei de plăţi;
b). dereglarea considerabilă a echilibrului pe piaţa internă de consum;
c). necesitatea asigurării în producţie a unor anumite proporţii între
materia primă de import şi cea locală;
d). semnarea de către Republica Moldova a acordurilor comerciale
internaţionale respective. În Republica Moldova sunt introduse
următoarele tipuri de licenţă:
 Licenţă generală - care autorizează efectuarea operaţiilor export-
import cu o ţară (sau cu un grup de ţări) pe un an calendaristic în
volumul stabilit. Se eliberează cu scopul angajării necesităţilor
statului şi pentru realizarea contractelor interstatale.
Operaţiile export-import conform licenţei pot fi realizate prin una sau
câteva tranzacţii.
 Licenţă individuală (de o singură dată) - constituie o autorizaţie
nominală şi se eliberează pentru efectuarea unei anumite operaţii de
către un agent concret al activităţii economice externe pentru o
perioadă strict determinată.
Licenţele eliberate nu pot fi transmise altor persoane.
Eliberarea de licenţei poate fi refuzată în caz de:
 încălcare a ordinii stabilite de eliberare a licenţelor;
 necorespunderea documentelor pentru eliberarea licenţelor actelor
normative;
 depăşirea cotei stabilite pentru export-import;
 interzicerea unor mărfuri la import-export.
 228
Cota de export (restricţia cantitativă) reprezintă plafonul cantitativ în
expresie naturală sau valorică, stabilit de stat la exportul-importul unor
mărfuri. Se efectuează regimul de cotare în scopul satisfacerii necesităţilor
statului.
Cota repartizată întreprinderii se confirmă prin bonul de livrare.
 Se stabileşte restricţia cantitativă de Ministerul Economiei pornind
de la bilanţul de producere şi consum şi este adusă la cunoştinţă
ministerelor de ramură.
2. Regimul vamal
Mărfurile şi altă avere introdusă în ţară sau scoasă peste hotare de
către persoanele implicate în relaţiile economice externe, urmează să fie
declarată în mod obligatoriu organizaţiilor vamale de control ale statului.
Declaraţia se face în două feluri:
 prin documentul de transfer;
 prin declaraţia vamală de marfă.
Pentru procedura completării declaraţiei este necesar: 1) de a prezenta
marfa pentru controlul vamal şi prezenţa nemijlocită a persoanei
împuternicite cu atribuţiile respective;
2) să se achite taxele vamale prevăzute de legislaţie şi cheltuielile pentru
efectuarea controlului vamal.
Taxele vamale reprezintă unul din cele mai vechi instrumente de
reglementare a activităţii economice externe şi îndeplineşte următoarele
funcţii:
1) fiscală, adică asigură completarea bugetului
2) de asigurare - protejează economia naţională de concurenţă excesivă
3) de regulare - influenţează formarea structurii de producţie, stimulând
dezvoltarea unor ramuri.
În Moldova se utilizează taxa de import şi de export pe când în ţările
cu o economie înalt dezvoltată, ultimele nu se utilizează.
3. Reglementarea operativă a activităţii economice externe
În scopul dezvoltării echilibrate a activităţii economice externe se pot
aplica în anumite cazuri măsuri operative:
1). limitarea exportului şi importului de mărfuri.
Reducerea exportului şi importului se face pentru anumite perioade
de timp, pentru anumite articole de marfă (lucrări, servicii), pentru anumite
ţări şi grupe de ţări în cazul când acest fapt este dictat de relaţiile de plată,
alte condiţii economice şi politice în scopul:
 reglementării cererii şi ofertei pe piaţa internă
 realizării obligaţiilor internaţionale legate de reglementarea
exportului şi importului;
 adoptării unor măsuri de răspuns la acţiunile discriminatorii ale unor
ţări sau uniuni ale acestora.
 229
2). Suspendarea operaţiunilor economice externe.
Se suspendă activitatea economică externă a subiectelor în caz de:
 încălcare a legislaţiei Republicii Moldova sau tratatelor şi acordurilor
internaţionale;
 neexecutarea condiţiilor de licenţă şi a cotelor fixate;
 recurgerea la demping sau la concurenţă neloială;
 exportare şi importare repetată de mărfuri necalitative;
 prezentare intenţionată de date eronate în documentele de
activitate economică externă.

§21.3. Întreprinderile cu investiţii străine

Ieşirea din criza economică şi stabilizarea economiei necesită investiţii
considerabile de capital. La moment resursele proprii ale întreprinderilor din
Moldova nu sunt în stare să asigure o dezvoltare continuă. De aceea
investiţiile străine sunt menite să joace un rol esenţial în perioada de
tranziţie la economia de piaţă.
Investiţiile străine pot fi constituite sub diverse forme:
 înfiinţarea de întreprinderi, aparţinând pe deplin investitorilor străini;
 procurarea întreprinderilor în stadiu de construcţie şi a celor care
funcţionează, a cotelor de participare în asemenea întreprinderi, a
acţiunilor şi a altor hârtii de valoare;
 înfiinţarea de întreprinderi, filiale şi asociaţii ale acestora, fondate în
comun cu persoanele fizice şi juridice din Republica Moldova;
 valoarea unor depuneri bancare cu destinaţie specială;
 procurarea unor clădiri şi amenajări, precum şi a altor bunuri, care,
conform legislaţiei Republicii Moldova, pot aparţine investitorilor
străini cu drept de proprietate;
 dobândirea drepturilor de arendă, concesiuni ş.a.
De regulă, investitorii străini îndreaptă capitalul disponibil spre ţările
unde cadrul juridic şi organizaţional le este mai favorabil. Ei caută
obţinerea celor mai solide garanţii juridice şi avantaje economice asupra
investiţiei făcute. Aceasta reprezintă principala explicaţie a ponderii mari
sau scăzute a investiţiilor străine din anumite ţări.
Pe lângă aspectele esenţiale de natură formală - existenţa legilor, a
unor garanţii, facilităţi economice etc., - contează foarte mult starea reală a
tuturor subsistemelor: politic, social-economic, precum şi contextul
geopolitic. Stabilitatea unei ţări se bazează pe funcţionarea întregului
angrenaj al sistemului naţional, precum şi pe interacţiunile acestuia cu
mediul extern.
În Republica Moldova legislaţia existentă corespunde tuturor normativelor
internaţionale (Legea RM privind investiţiile străine), situaţia politică în ţară
este stabilă, cursul valutei naţionale este stabil, situaţia geografică
favorabilă.
 230
Unul din indicii care caracterizează nivelul investiţiilor în ţară şi după
care se orientează potenţialii investitori reprezintă volumul de investiţii pe
cap de locuitor. Dacă în Ungaria în 1996 acest indicator a constituit 1288 $
investiţii, în Cehia - 642, Estonia - 459, Letonia - 234, Albania (unde
situaţia politică e departe de a fi stabilă) - 92, atunci în Moldova acest
indicator este la nivel de 35 $. 8 Care totuşi ar fi cauzele nedorinţei
investitorilor străini de a introduce banii în întreprinderile din Moldova?
Specialiştii menţionează:
- criminalitatea ridicată
- corupţia şi "cancerul birocraţiei", existent în ţară
- condiţiile insuficiente de trai în hoteluri ş.a.
- imperfecţiunea datelor prezentate de către Comitetul pentru statistică,
care ia în consideraţie numai sumele introduse în capitalul statutar al
întreprinderilor mixte create, şi nicidecum nu reflectă investiţiile în
reutilarea tehnică şi tehnologică sau implementarea de know-how. De
aici - rezultatul prezentat mai sus: fiecărui locuitor al Moldovei îi revin
numai 32 $ de investiţii străine. Potenţialii investitori evident şi pe bună
dreptate, consideră că, dacă alţii nu introduc banii, înseamnă că ceva
nu e în regulă.
Acest fapt indică necesitatea modificării metodicii de evidenţă a
investiţiilor străine.
În Republica Moldova pot fi înfiinţate întreprinderi cu investiţii străine
sub formă de întreprinderi mixte şi întreprinderi străine.
Întreprinderea mixtă - reprezintă întreprinderea înfiinţată în
conformitate cu legislaţia Republicii Moldova, al cărei capital social este
compus din investiţii străine şi investiţii ale persoanelor fizice şi juridice din
Moldova.
Întreprinderea străină - este întreprinderea conform legislaţiei
Republicii Moldova, al cărei capital social este compus numai din investiţii
străine.
Actul normativ principal în acest domeniu. Legea cu privire la
investiţiile străine, în cea mai mare parte reglementează modul de
constituire, activitate şi lichidare a întreprinderilor cu investiţii străine şi
stabileşte unele facilităţi şi garanţii pentru aceste întreprinderi.
Facilităţi vamale şi fiscale. Lipsa de capital pe teritoriul Republicii
Moldova a impus legislativul să stabilească condiţii favorabile investitorilor
străini pentru activitatea de antreprenoriat. Legea stabileşte facilităţi fiscale
şi vamale care-i favorizează pe investitorii străini faţă de investitorii
naţionali.
Facilităţi vamale. Ele constau în eliberarea de plată a taxei vamale
a bunurilor materiale (drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale, maşini,
echipamente, valută liber convertibilă, etc.) importate, care constituie
8
Logos press, N27, 1997.
 231
aportul la formarea şi/sau majorarea capitalului social al întreprinderilor cu
investiţii străine şi a produselor )lucrărilor şi serviciilor) importate şi
destinate producţiei proprii, precum şi scutirea de taxe vamale a exportului
produselor (lucrărilor şi serviciilor) de fabricare proprie.
Facilităţi fiscale.

Capitalul social al întreprinderii Reducere a impozitului Termenul scutirii

depăşeşte suma echivalentă cu pe venit cu
250 mii dolari SUA 50%* 5 ani**
1 milion dolari SUA Scutire totală*** 3 ani

* - cu condiţia că 50% din venitul brut al întreprinderii se constituie

din comercializarea produselor (lucrărilor, serviciilor) de fabricaţie proprie;
** - de la data declarării primului venit şi încheierea acordului cu
Inspectoratul Fiscal Principal de Stat de pe lîngă Ministerul Finanţelor;
*** - cu condiţia că cel puţin 80% din suma impozitului pe venit,
calculată şi nevărsată la buget, se investesc în dezvoltarea producţiei
proprii sau în programa de stat şi ramurile de dezvoltare a economiei
naţionale.

Reglementarea investiţiilor străine în Moldova.

Protejarea juridică a investiţiilor străine directe. Garanţiile de
stat pentru investitorii străini au o importanţă deosebită în privinţa
siguranţei inviolabilităţii capitalului. Un capitol aparte din Legea privind
investiţiile străine stabileşte un şir de garanţii pentru cazurile: de
expropiere sau naţionalizare, de modificare a legislaţiei şi de intervenţie
ilegală a organelor administraţiei de stat.
Expropierea sau naţionalizarea investiţiilor străine pe teritoriul
Republicii Moldova poate avea loc numai în baza legii în interesul naţional
al statului. Investitorului străin i se va compensa costul averii expropriate
sau naţionalizate de către organul care a efectuat naţionalizarea în termen
de 3 luni. Banii plătiţi investitorului străin pot fi transferaţi peste hotare.
Întreprinderea cu investiţii străine, constituită conform legislaţiei în
vigoare, îşi va desfăşura activitatea economică conform legii încă 10 ani
după data modificărilor în legislaţie. Această garanţi nu se răsfrînge asupra
legislaţiei vamale, fiscale, valutare, de limitare a activităţii monopoliste,
securitatea statului, protecţia mediului ambiant, ordinea publică, morala şi
sănătatea populaţiei.
Dacă întreprinderea cu investiţii străine a încălcat prevederile
legislaţiei în vigoare ori a actelor constitutive, poate fi decisă suspendarea
activităţii acesteia. Decizia de suspendare a activităţii poate fi adoptată
numai de Guvern sau de instanţa de judecată competentă. Dacă
suspendarea activităţii a avut loc ilegal, organul care a decis suspendarea
 232
va fi obligat să restituie întreprinderii daunele pricinuite acesteia, inclusiv
cîştigul nerealizat.
Investitorii străini de asemenea au dreptul să transfere peste hotarele
republicii toate veniturile obţinute ca rezultat al investiţiilor fără plata unor
taxe şi impozite suplimentare. Venitul obţinut poate fi transferat atît în
valută, cît şi prin procurarea unor bunuri pe teritoriul ţării noastre.
Vorbind despre constituirea întreprinderilor cu investiţii străine,
conform Legii privind investiţiile străine, în Republica Moldova
întreprinderile cu investiţii pot fi constituite în una din formele juridice de
organizare prevăzute de legislaţia naţională. Din punct de vedere teoretic,
se admite posibilitatea de a constitui atît întreprinderi fără personalitate
juridică (întreprinderi individuale, societăţi în nume colectiv şi în
comandită), cît şi întreprinderi cu personalitate juridică (societăţi cu
răspundere limitată, societăţi pe acţiuni şi cooperative). În practică, cel mai
frecvent, întreprinderile cu capital străin se constituie în formă de societăţi
cu răspundere limitată sau societăţi pe acţiuni. Aceste forme sunt mai
atrăgătoare din următoarele considerente: ele sunt cunoscute legislaţiei
majorităţii statelor şi asociaţii răspund pentru obligaţiile societăţii în limita
cotei-părţi deţinute ori în limita costului acţiunilor subscrise. Constituirea
întreprinderilor individuale şi a societăţilor în nume colectiv nu este
interzisă direct, dar înregistrarea lor poate întîlni anumite dificultăţi.
Până la momentul de faţă în republică acţionează norma, în
conformitate cu care sunt scutiţi de jumătate din impozitul pe beneficiu
acele întreprinderi, în care ponderea capitalului străin este mai mare de
250 mii dolari. Pentru a atrage investitori mai serioşi, Parlamentul a luat
decizia de a scuti complet de impozitul pe beneficiu şi de TVA pentru
import acele întreprinderi, în care ponderea investiţiilor străine depăşeşte
un milion de dolari cu condiţia că 80% din beneficiul obţinut în urma
acestor facilităţi să fie reinvestit în economia Moldovei. Este limitată
perioada acestei facilităţi, ea va fi valabilă până la 1 ianuarie 2000.
Parlamentul a restabilit de asemenea articolul legii, care prevede
posibilitatea de a considera în calitate de aport în Capitalul statutar al
întreprinderii cu investiţii străine materia primă, materialele, utilajul.

Întrebări de verificare

1. Esenţa şi principiile pe care se bazează activitatea economică externă a Republicii

Moldova.
2. Enumeraţi şi caracterizaţi tipurile de activitate economică externă.
3. Care sunt principiile de bază ale reglementării de către stat a relaţiilor economice
externe ?
4. Care sunt elementele componente a mecanismului reglementării de stat a AEE ?
 233
5. Care sunt formele sub care pot fi constituite investiţiile străine ?
6. Cauzele nedorinţei investitorilor străini de a introduce bani în întreprinderile din
Republica Moldova.
7. Care sunt facilităţile stabilite de stat pentru întreprinderile cu investiţii străine?
8. Care sunt măsurile operative care pot fi aplicate de către stat în vederea dezvoltării
echilibrate a AEE?
9. Ce prezintă licenţa în AEE şi care sunt tipurile de licenţă?
10. În ce cazuri se eliberează licenţele?
 234

Capitolul 22. MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII SOCIALE A

COLECTIVULUI. PLANUL FINANCIAR

§22.1. Planificarea socială: necesitatea în condiţiile de tranziţie,

direcţiile de bază
Planificarea dezvoltării sociale a colectivului este unul din
compartimentele planului de dezvoltare economică şi socială a
întreprinderii. Rolul acestui compartiment creşte în condiţiile de tranziţie la
economia de piaţă. O dată cu liberalizarea preţurilor, cu apariţia şomajului
s-au acutizat problemele atât din sfera economică, cât şi din cea socială.
De aceea scopul de bază al planificării sociale în condiţiile actuale constă în
oferirea posibilităţii lucrătorilor de se a confrunta cu mai puţine pierderi
morale şi materiale în această perioadă.
Direcţiile principale ale activităţii întreprinderii în acest sens sunt:
1. reducerea, iar în perspectivă lichidarea deplină a muncii fizice grele,
monotone şi necalificate; automatizarea, mecanizarea producţiei;
2. implementarea în procesul de producţie a tehnologiilor nepericuloase
pentru lucrători, care să corespundă normelor sanitare respective şi
securităţii tehnice;
3. ridicarea calificării profesionale a lucrătorilor, însuşirea de noi profesii;
4. dezvoltarea reţelei de servicii cu plată, care să satisfacă pe deplin
cerinţele muncitorilor şi folosirea timpului lor liber;
5. organizarea alimentaţiei publice, deservirii medicale a lucrătorilor,
implementarea măsurilor de profilaxie a bolilor profesionale. (Astfel, la
asociaţia de bumbac şi celuloză din Tiraspol o atenţie deosebită se
acordă culturii fizice şi asistenţei medicale, ţinându-se cont de
specificul muncii ţesătoarelor, bolile profesionale de bază fiind -
îmbolnăvirea venelor şi deformarea coloanei vertebrale);
6. asigurarea lucrătorilor cu locuinţe, construite cu mijloace proprii,
cooperatiste sau particulare şi cu sprijinul întreprinderii;
7. dezvoltarea reţelei de instituţii pentru copii, bazelor de odihnă etc.

Drept indicatori de bază, care caracterizează nivelul dezvoltării

sociale la întreprindere pot servi:
1) ponderea fondurilor fixe neproductive în suma lor totală.
2) Fluctuaţia cadrelor. Pe parcursul multor ani era considerat (iar în unele
cazuri şi astăzi se mai consideră) că trebuie să fie minimizată fluctuaţia
cadrelor. Dar de fapt savanţii au determinat că în fiecare ramură există
un nivel optim al acestui indicator şi micşorarea sub acest nivel
caracterizează negativ întreprinderea. Acest nivel optim este mai jos în
ramurile mai conservatoare (de ex., de panificaţie) şi mai ridicat în
 235
acele ramuri, care sunt deosebit de receptive la progresul tehnico-
ştiinţific (PTS).
În SUA a apărut aşa-numita industrie mobilă, care corespunde atât
cerinţelor dezvoltării sociale, cât şi a PTŞ. Cei care au schimbat mai multe
locuri de muncă (dacă nu există caracteristici negative) au mai multe şanse
de a fi angajaţi în o altă firmă. Un astfel de lucrător cu o mai mare
probabilitate se va adapta la inovările tehnice, organizatorice, ştiinţifice
care vor fi implementate de întreprindere sau le va iniţia singur.
Chiar şi în Japonia, unde imobilitatea lucrătorilor este considerată
drept element indispensabil al tradiţiilor naţionale, au fost recunoscute
avantajele mobilităţii faţă de stabilizarea cadrelor.

3. Disciplina de muncă. Pentru a caracteriza acest fenomen se

utilizează diferiţi indicatori, ce caracterizează încălcarea acestei disciplini:
întârzieri, plecări înainte de timp, staţionări din cauza lucrătorilor, rebuturi
de producţie, lipsa nemotivată de la locul de muncă etc.
Însă dezvoltarea în continuare a disciplinei de muncă presupune
renunţarea la pedepsele respective, care ar aduce lucrătorilor traume
psihologice.
Practica mondială ne oferă un şir de metode practice de întărire a
disciplinei de muncă, cum ar fi programul de lucru flexibil (metoda
elaborată în RFG şi acceptată în lumea întreagă).

§22.2. Etapele elaborării planului dezvoltării sociale. Structura

planului
Planificarea tradiţională a acestui compartiment, aplicată în unităţile
industriale din Republică, are puţine şanse de a fi realizată, deoarece
porneşte de la diferite doleanţe, uneori ireale.
În vederea elaborării unui plan adecvat, în opinia noastră, trebuie
urmate următoarele etape:
1. Diagnoza problemelor dezvoltării sociale, adică, determinarea
scopurilor strategice ale dezvoltării sociale a colectivului. De felul cât de
corect au fost determinate aceste scopuri depinde şi faptul: vor fi
îndeplinite sau nu măsurile planificate.
Problema care apare în acest sens este evidenţierea problemelor
false şi a celor adevărate. Pentru confirmarea acestui fapt vom prezenta
câteva exemple, care arată cum se determină problemele adevărate şi care
este efectul formulării adecvate.
Un exemplu clasic, prezentat în manualele de sociologie este acela în
care într-o companie americană au apărut şi creşteau plângerile referitoare
la lucrul insuficient al ascensoarelor. Dimineaţa, înainte de a începe ziua de
muncă, la parter se adunau o mulţime de oameni, care erau iritaţi,
nerăbdători, având teama că întârzie la lucru. Administraţia a cercetat
 236
aceste plângeri, experţii au propus variante de soluţionare a acestui
conflict:
 de mărit viteza lifturilor existente,
 de introdus noi lifturi.
Ambele variante erau costisitoare, trebuia aleasă varianta optimă. Până să
se facă acest lucru, psihologul companiei a propus o altă soluţie, practic
fără a fi atrase surse adăugătoare: să se pună lângă lifturi oglinzi. Această
măsură s-a dovedit foarte eficientă, plângerile au dispărut.
Experţii firmei au greşit cu formularea problemei. Ei n-au luat în
consideraţie dorinţa oamenilor de a veni la serviciu în condiţii de ţeitnot,
în acelaşi timp. Este evident ca oricâte lifturi ar exista, ele nu pot să-i
deplaseze pe toţi la etajul necesar. Şi chiar dacă acest lucru era asigurat
cheltuielile nu erau justificate, deoarece în celelalte ore lifturile staţionau.
Psihologul a putut depista cauzele care au dus la apariţia plângerilor. Omul
nu se simte bine, atunci când trebuie să aştepte având frică că va întârzia
la serviciu. Utilizatorii de lift sunt mult mai calmi, atunci când este deschis
un chioşc cu ziare, putând să procure presa; iar apoi s-o citească. În
exemplul prezentat, oglinzile le sustrăgeau atenţia atât doamnelor, care se
priveau în oglindă corectându-şi coafura, machiajul, cât şi bărbaţilor, care
urmăreau această procedură.
În aşa fel, formularea falsă a problemei nu putea da rezultatele
aşteptate, pe când cea adevărată a rezolvat problema şi cu cheltuieli mult
mai mici. Acest exemplu (dar exemple de acest fel pot fi prezentate foarte
multe) ne demonstrează cât e de important de a formula diagnoza corectă
a problemei, precum şi argumentează necesitatea serviciului sociologic la
întreprindere.
Formularea corectă a problemelor se bazează pe analiza retrospectivă
a dezvoltării sociale a întreprinderii, precum şi pe determinarea
necesităţilor curente ale membrilor colectivului.
2. Studierea experienţei mondiale şi republicane în ce
priveşte dezvoltarea socială a colectivelor.
3. Determinarea direcţiilor şi volumului cercetărilor
sociologice, executarea lor, prelucrarea şi analiza.
Un rol deosebit în organizarea dezvoltării sociale a unui colectiv de
muncă revine cercetărilor sociologice. Chestionarea opiniei publice,
realizată de un sociolog calificat, permite scoaterea în evidenţă a opiniei
fiecărui membru al colectivului despre perspectivele de dezvoltare a
întreprinderii, care nu întotdeauna pot fi exprimate la o şedinţă.
Prelucrarea informaţiei obţinute permite obţinerea de date veritabile
ale opiniei publice în problemele actuale. Metodele sociologice sunt
deosebit de importante pentru studierea profundă a cauzelor ce determină
fluctuaţia cadrelor, aprecierii calităţilor personale şi profesionale ale
specialiştilor.
 237
4. Determinarea structurii planului.
Elaborarea acestei etape depinde în mare măsură de aranjarea
priorităţilor ce stau în faţa colectivului. Ea depinde în mare măsură de
teritoriul pe care este amplasată întreprinderea şi de necesităţile
colectivului. Însă pentru colectivele de pe teritoriul Republicii Moldova,
considerăm, pentru perioada de tranziţie la economia de piaţă, următoarea
aranjare a acestor priorităţi:
1. Păstrarea locurilor de muncă, prevenirea şomajului.
2. Protejarea de inflaţie a veniturilor populaţiei.
3. Oferirea lucrătorilor posibilităţii de a procura mărfuri prin
intermediul magazinelor de comandă şi la un preţ acceptabil.
4. Schimbări în conţinutul şi condiţiile de muncă şi de trai.
5. Determinarea pe fiecare compartiment a responsabilului, a
termenului de realizare, a sursei de finanţare.

Pornind de la cele expuse mai sus considerăm acceptabilă

următoarea structură a planului dezvoltării sociale a colectivului:
I. Estimarea posibilităţilor concurenţiale ale întreprinderii, din punct
de vedere al dezvoltării sociale (ca indicator generalizator poate fi folosită
fluctuaţia cadrelor - cea optimală şi cea reală).
II. Baza financiară a dezvoltării sociale, inclusiv fondul planificat şi
direcţiile de utilizare.
III. Enumerarea programelor sociale concrete şi a măsurilor în
conformitate cu priorităţile determinate şi cu fondul financiar existent.
Aceste măsuri pot ţine de:
a) garanţia ocupării în câmpul de lucru şi schimbarea structurii
colectivului
b) condiţiile de muncă şi schimbările în organizarea producţiei
c) asigurarea socială, pensionară şi medicală
d) asigurarea condiţiilor de trai etc.

Finanţarea: - include fondul de consum (dotaţii pentru mâncare,

achitarea diferenţei de preţ la produsele agroalimentare, reducerea
preţurilor în cantine etc.)
- fondul de acumulare
- credite bancare
Metodele utilizate în vederea planificării dezvoltării sociale a
colectivului:
 statistică
 analiza documentaţiei
 sondajul oral
 sondajul în scris
 observărilor
 238
 experimentală
 utilizarea documentelor, ce caracterizează personalitatea

§22.3. Controlul asupra îndeplinirii măsurilor planului social

Controlul asupra îndeplinirii măsurilor planului social este necesar
pentru a supraveghea termenul îndeplinirii şi exactitatea lui. Pe parcurs pot
apărea diferite situaţii care împiedică realizarea acestor măsuri. De aceea
scopul de bază al controlului este de a actualiza în caz de necesitate,
măsurile prevăzute.
Controlul poate juca un rol important nu numai atunci, când planul
dezvoltării sociale este orientat spre realizarea unor scopuri reale, dar şi
atunci când el este elaborat neadecvat. Cu alte cuvinte, controlul trebuie să
orienteze planificarea socială în albia cuvenită.
Există câteva principii de organizare adecvată a controlului.
1). Complexitatea. Acest principiu porneşte de la din faptul că
fiecare unitate economică reprezintă un sistem complex compus din mai
multe elemente, fiecare din care interacţionează şi cu mediul ambiant. Cu
alte cuvinte este imposibil de a planifica şi a realiza o oarecare măsură fără
a modifica mediul intern şi extern.
Dacă se presupune că planul elaborat este echilibrat şi coordonat,
atunci orice schimbare apărută pe parcursul realizării planului trebuie luată
în consideraţie şi pentru alte compartimente ale planului.

2. continuitatea şi succesivitatea controlului

Succesivitatea presupune că unele planuri trebuie organic să
pornească de la cele anterioare. Continuitatea presupune ca controlul să fie
efectuat la diferite etape a realizării măsurilor planificate.

3. obligativitatea îndeplinirii. Deseori măsurile prevăzute nu pot fi

realizate din cauze "externe", care, s-ar părea nu depind nemijlocit de
activitatea întreprinderii. Mai des se întâlnesc aşa cazuri când resursele
care trebuiau alocate pentru realizarea diferitelor măsuri cu caracter social
sunt îndreptate în alte direcţii. Şi aici controlul trebuie să fie destul de dur,
pentru a nu permite aceste abateri.

4. Competenţa. Presupune nu numai faptul că participanţii la

control trebuie să posede cunoştinţe ale obiectului de controlat, a
metodelor şi mijloacelor de realizare, dar şi faptul că ei trebuie să fie
cointeresanţi în realizarea măsurilor ce le controlează.
Controlorii trebuie să posede capacităţii analitice, să poată sintetiza
diferite variante, să aibă cunoştinţe în domeniul psihologiei, sociologiei.
 239
5. Fundamentarea ştiinţifică este legată de principiul
competenţei. Controlul se efectuează în corespundere cu ultimele elaborări
ştiinţifice în domeniu, utilizând experienţa acumulată.
Acest principiu constă în aceea că nici o abatere cât de mică nu
trebuie lăsată neobservată, neţinând cont că controlul se efectuează
selectiv. Se determină acele domenii care au o importanţă primordială şi se
controlează atât ele, cât şi acele consecinţe care rezultă. Se ia în
consideraţie că interacţiunea între fenomenele sociale nu sunt simple.
Controlul organizat pe baze ştiinţifice permite de a atinge rezultatele
trasate cu minimum de cheltuieli, emoţii, resurse.

6. Claritatea. O importanţă deosebită în vederea realizării

controlului o are aducerea la cunoştinţă pentru toţi a acelor metode şi
mijloace care vor fi utilizate în vederea efectuării controlului.

O întrebare deosebită este determinarea acelor persoane care vor

executa controlul. De acest fapt depinde în mare măsură şi succesul
realizării. O cerinţă de bază este includerea în această comisie a
persoanelor care au elaborat planul.
De asemenea trebuie să fie incluşi experţi neutri (de dorit din
exterior).
Componenţa controlorilor nu este permanentă. Există un anumit
schelet în frunte cu conducătorul, care rămân permanenţi, ceilalţi se
schimbă.

§22.4. Planul financiar al întreprinderii: conţinutul, ordinea

elaborării, sarcinile compartimentului
Organizarea şi funcţionarea unităţilor industriale în condiţii de
eficienţă economică şi competitivitate necesită elaborarea ca secţiune de
încheiere a planului economico-social, a planului financiar. Acesta
reprezintă un puternic instrument de planificare de conducere şi urmărire a
întregii activităţi a unităţilor industriale, prin intermediul sistemului
indicatorilor valorii sintetici.
Rolul acestei secţiuni a planului constă în folosirea cu maximă
eficienţă a pârghiilor economico- financiare în activitatea întreprinderilor,
creşterea responsabilităţii pentru gospodărirea fondurilor materiale şi
băneşti, creşterea eficienţei economice şi întărirea disciplinei financiare.
În această secţiune se oglindesc în expresie valorică rezultatele
întregii activităţi a unităţilor industriale, resursele lor, destinaţia acestor
resurse, corelaţiile cu diferite instituţii sau organizaţii.
Prin acest compartiment se stabilesc de asemenea mijloacele
circulante necesare asigurării continuităţii activităţii, modul de acoperire a
acestora, finanţarea şi creditarea investiţiilor pe termen mijlociu şi lung,
 240
mărimea profiturilor (sau micşorarea pierderilor) , amortizarea fondurilor
fixe, formarea fondului de rezervă financiară la întreprindere.
Pentru elaborarea planului financiar este nevoie de o serie de
informaţii:
 principalii indicatori de calcul, fundamentare şi eficienţă
 planul de finanţare şi creditare a investiţiilor
 determinarea necesarului de mijloace circulante şi a resurselor de
finanţare a acestora
 încasările din vânzarea producţiei marfă, a impozitului pe valoarea
adăugată
 cheltuieli care se suportă direct din rezultate
 planul cheltuielilor administrativ-gospodăreşti
Procesul planificării financiare include câteva etape:
1. calculele preventive ale indicatorilor financiari, ce reies din calculele
indicatorilor compartimentelor respective ale planului, determinate
de alte compartimente ale întreprinderii.
2. elaborarea proiectului planului financiar, bazată pe calculule
indicatorilor.
3. coordonarea diferitor indici ai proiectului de plan, ce caracterizează
relaţiile cu bugetul republican, local şi cu băncile, cu organizaţii
financiare şi bancare respective.
4. prezentarea proiectului de plan conducerii întreprinderii.
5. proiectul planului este studiat de conducerea întreprinderii şi după
prelucrare este prezentat adunării generale
6. discuţii asupra proiectului planului la adunarea generală şi aprobarea
(luând în consideraţie observaţiile făcute de către conducere).
Managementul financiar include următoarele componente:
 culegerea, conservarea şi transmiterea de informaţii
 prelucrarea datelor în vederea obţinerii informaţiei financiare
 realizarea repartizării rezultatelor economice şi financiare ale unităţii
industriale
 efectuarea controlului financiar
 adoptarea deciziilor financiare şi participarea la fundamentarea şi
realizarea deciziilor economice
 evidenţierea operaţiunilor de repartiţie financiară
Sarcinile compartimentului financiar:
- asigurarea prin planul financiar a fondurilor necesare unităţii
economice
- efectuează calcule de fundamentare a indicatorilor economici corelaţi
cu indicatorii financiari
- întocmeşte, când este cazul, planul de credite şi de casă, depune la
banca finanţatoare
 241
- ia măsuri împreună cu conducerea pentru reducerea costurilor,
recalcularea normativului de mijloace circulante şi posibilitatea de
mărire a vitezei de rotaţie a acestor mijloace
- răspunde de realizarea integrală şi la timp a planului financiar,
propunând măsuri eficiente de recuperare a pierderilor
- asigură plata la termen a sumelor care constituie obligaţia faţă de
bugetul de stat şi alte obligaţii faţă de terţi
- urmăreşte şi încasează toate facturile pentru produsele livrate
- asigură finanţarea valutară pentru operaţiunile de export-import şi
cooperare.
Pentru controlul echilibrului indicatorilor planului financiar se
elaborează.
Bugetul de venituri şi cheltuieli al unităţii industriale.
Bugetul de venituri şi cheltuieli al întreprinderii constă din trei direcţii.
Cap I. Veniturile, cheltuielile şi rezultatul întreprinderii;
Cap II. Creditele şi destinaţia lor;
Cap III. Relaţiile cu bugetul.
Primul capitol al bugetului evidenţiază încasările din vânzarea
producţiei şi din alte activităţi pe care le contrapun cheltuielilor ocazionate
de obţinerea acestor încasări.
Analiza financiară are ca obiectiv diagnosticarea stării de performanţă
financiară a întreprinderii la încheierea exerciţiului.
Indicatorii financiari constituie instrumente de analiză ce permit
managerilor să evalueze rezultatele obţinute şi poziţia financiară a
întreprinderii, modul de utilizare a activelor. De asemenea analiza acestor
indicatori permite acţionarilor, investitorilor, băncilor etc. să verifice modul
în care întreprinderea îşi gestionează resursele de care dispune.
Cele mai principale grupe de indicatori.
A. Indicatori de lichiditate, reflectă capacitatea întreprinderii a-şi
onora obligaţiile:
Ac curent  stocuri
 Rata rapidă a lichidităţi 
obl  curente
 Rata de recuperare a creanţelor
 Rata de plată a debitelor
B. Indicatori de profitalitate, se calculează cu scopul relevării
posibilităţilor reale de dezvoltare a firmei.
Pr of net
 Rata profit / vânzări 
Vânzări
 100
Pr of net
 Rata profit / active 
Tot active
 100

C. Indicatori de activitate.
Pr net
 Rata capitalului de lucru Capital de lucru
 Rata de eficienţă a stocurilor
 242

Întrebări de verificare

1. Care sunt direcţiile principale ale activităţii întreprinderii în domeniul dezvoltării

sociale?
2. Care sunt indicatorii de bază ce caracterizează nivelul dezvoltării sociale la
întreprindere?
3. Evidenţiaţi etapele elaborării planului dezvoltării sociale.
4. Care sunt sursele de finanţare a planului dezvoltării sociale a colectivului?
5. Expuneţi structura posibilă a planului dezvoltării sociale.
6. Caracterizaţi principiile de organizare adecvată a controlului asupra îndeplinirii
sociale.
7. Importanţa compartimentului financiar al planului dezvoltării economice a
întreprinderii.
8. Care sunt componentele managementului financiar?
9. Caracterizaţi indicatorii financiari.
10. Etapele procesului planificării financiare.
 243

Capitolul 23. PLANUL DE AFACERI – BAZA ACTIVITĂŢII DE

ANTREPRENORIAT
Planul de afaceri are o importanţă primordială în activitatea unei
firme. El reprezintă un element indispensabil în dialogul cu băncile sau cu
unităţile financiare pentru obţinerea de credite, pentru negocierea unor
particularităţi şi cooperări cu partenerii străini, pentru emisiunea de acţiuni
etc.
Un plan de afaceri este o descriere succesivă a obiectivului spre care
tinde întreprinderea, este o modalitate de a anticipa şi de a preveni o criză.
Planul de afaceri este documentul de bază, ce generalizează toată
informaţia aflată la dispoziţia întreprinzătorului, orientându-l mai întâi spre
luarea deciziilor strategice, iar apoi şi a celor tactice în vederea organizării
businessului. Apare deci posibilitatea de a lua decizii optimale, chiar înainte
de a fi înfiinţată firma.
Cei mai mulţi întreprinzători nu sunt pregătiţi în modul adecvat
pentru începerea unei afaceri.
Cu cât mai dezvoltată e piaţa, cu atât mai important este planul. O
astfel de afirmaţie este răspândită printre businessmanii occidentali. Ei
demult au ajuns la concluzia că fără un plan bine elaborat nu are rost să
iniţiezi o afacere. Succesul ei depinde în mare măsură de procedura
elaborării minuţioase a planului.
Planul de afaceri este necesar tuturor. În primul rând bancherului,
investitorului, care va împrumuta banii businessmanului începător numai
după ce va consulta planul, în care se formează ideea viitoarei afaceri. E
binevenit şi celor care doresc să cunoască perspectivele şi sarcinile lor, şi
însuşi antreprenorului în scopul analizării minuţioase a ideilor sale, precum
şi controlul eficacităţii lor.
Necesitatea elaborării unui plan de afaceri poate fi argumentată prin
mai multe momente, printre care pot fi menţionate principalele:
1. În economia republicii s-a încadrat o nouă generaţie de antreprenori,
dintre care mulţi niciodată nu au condus vreo afacere şi de aceea
viziunea problemelor posibile, mai ales în condiţiile economiei de piaţă,
este limitată.
2. Mediul gospodăresc flexibil îi impune şi pe unii conducători cu multă
experienţă să-şi revadă perspectiva, fiind gata de un fenomen
neobişnuit pentru noi - lupta concurenţială.
3. Dacă sperăm să primim investiţii străine pentru reînvierea economiei,
trebuie să putem fundamenta cererile şi să demonstrăm investitorilor
că suntem capabili de a calcula toate aspectele utilizării mijloacelor
primite nu mai rău ca businessmanii din alte ţări.
Formal toate activităţile de elaborare pot fi grupate în două etape
mari:
 244
1. Culegerea informaţiilor despre activitatea, pe care vă gătiţi să o
începeţi, despre condiţiile, în care această activitate se va desfăşura.
2. A doua etapă este organizarea informaţiilor. După ce se adună
informaţia necesară e nevoie de a diviza această informaţie în capitole
destincte, care să se refere la aspecte specifice.
Ca să fim înţeleşi de partenerii de afaceri, e nevoie ca planul să fie
scris într-un limbaj simplu, clar, textul să fie cuprinzător şi concis. Dacă
vom prezenta eventualului partener bancar un volum de 100 de pagini,
puţin probabil ca el să vrea să aibă afaceri cu noi.
Elaborând planul de afaceri, e absolut necesar să definim limpede şi
cuprinzător produsul (serviciile), să determinăm necesitatea apariţiei lui pe
piaţă şi posibilităţile realizării. Apoi să alegem (de asemenea pe bază de
analiză) tehnologia de fabricaţie. Pentru Republica Moldova o cerinţă
primordială privind tehnologiile este purificarea lor ecologică. Executând
aceşti paşi, întreprinzătorul are deja o viziune clară: cine are nevoie de
produsul (serviciul) său, cine e gata deja să plătească pentru el.

§23.1. Structura planului de afaceri

Ce trebuie să conţină un plan de afaceri şi cum îl putem întocmi?
Acestea sunt problemele cele mai importante. Nu poate exista un plan unic
pentru toate afacerile, deoarece diferă domeniul de activitate a firmelor,
scopurile finale, necesităţile pentru care a fost elaborat. Totuşi, el trebuie
să conţină în mod obligatoriu câteva direcţii.
1. Afacerea
A. Scopul elaborării.
B. Descrierea pe scurt a afacerii.
C. Obiective generale şi specifice.
2. Descrierea pieţei
A. Clienţii.
B. Segmentul de piaţă.
C. Concurenţa.
D. Produsul sau serviciul.
3. Organizarea şi managementul
A. Procesul de producţie.
B. Echipa managerială.
C. Personalul de execuţie.
4. Date financiare
A. Prezentarea venitului estimat.
B. Bilanţul proiectat (bugetul de venituri şi cheltuieli).
5. Riscuri şi probleme critice
6. Sumarul executiv
7. Anexe
 245
Fiecare din aceste compartimente trebuie şă reflecte anumite
probleme, momente. De aceea vom determina informaţiile, pe care trebuie
să le conţină fiecare secţiune a planului de afaceri.
Planul de afaceri începe cu pagina de titlu, care poate fi privită şi
drept carte de vizită a firmei. În ea trebuie menţionate: numele firmei,
sediul, forma de organizare, telefonul, faxul, capitalul social, numele
directorului executiv, data întocmirii planului de afaceri.
Apoi urmează sumarul planului. Acest compartiment se elaborează la
sfârşit, după ce sunt pregătire toate celelalte. Ca structură a planului el
apare la începutul lui, cuprinzând elementele-cheie, esenţa afacerii.
Dat fiind că cerinţele de mai jos presupun un volum destul de mare,
iar cei ce vor citi acest document nu sunt dispuşi să piardă mult timp, este
important să extrageţi esenţialul din planul de afaceri, astfel ca partenerii
(bancherii) să fie cointeresaţi în afacere.
Sumarul nu trebuie să depăşească ca volum 4 pagini, să fie scris într-
un limbaj simplu, concis. Maximum de atenţie trebuie de acordat descrierii
afacerii, o scurtă şi completă descriere a produsului: care vor fi priorităţile
lui şi de ce consumatorii vor prefera acest produs. De asemenea e necesar
de a prezenta sumarul previziunii financiare: date despre volumul estimat
de vânzare pe anii apropiaţi, încasările de la realizare, cheltuielile pentru
producere, nivelul rentabilităţii, termenul în care veţi putea rambursa
sursele împrumutate.

§23.2. Afacerea
Acest compartiment al planului de afaceri reprezintă o scurtă
prezentare a firmei şi a strategiei generale.
A. Scopul elaborării planului de afaceri
În această secţiune indicaţi care este scopul planului pe care tindeţi
să-l elaboraţi. În dependenţă de aceasta se determină şi structura exactă a
planului: instrument de planificare, document pentru vânzare, ghid pentru
acţiuni, atragerea investitorilor, obţinerea de credite.
B. Descrierea succintă a afacerii
Începe cu descrierea firmei:
- condiţiile apariţiei (când şi cum a fost înfiinţată firma);
- condiţiile actuale. Ce fel de activitate desfăşoară în momentul de fără
firma dvs. (producţie, servicii, comerţ);
- concepţia de realizare: necesităţile ce urmează a fi satisfăcute, modul
în care urmează să se facă aceasta;
- existenţa brevetelor, drepturilor de autor, know-how;
- strategii de diversificare a produselor, înlocuire a produselor;
- perspectivele de dezvoltare a firmei;
- poziţia în ciclul de viaţă, adică în ce stadiu de viaţă se află domeniul
dvs. de activitate.
 246
C. Obiectivele generale şi specifice
Această acţiune arată modul în care planul de afaceri va fi realizat,
cum şi când va fi îndeplinit şi cine o va face. Prevederea vânzărilor,
planurile de fabricaţie sau servicii, planurile de asigurare a calităţii trebuie
discutate. Alte elemente de interes pentru potenţialii investitori includ
preţurile şi profiturile, strategiile de reclamă şi promovare etc.

§23.3. Descrierea pieţei

Acest compartiment include analiza clienţilor (fără ei nu există
afacerea), analiza concurenţei, descrierea segmentului de piaţă unde veţi
realiza producţia.
Aşadar, orice produs trebuie realizat, de aceea e nevoie de clienţi.
A. Clienţii
- Cine sunt clienţii specifici? Pot fi identificaţi individual şi înregistraţi într-
o listă?
- Ce vârstă au, care este starea materială?
- Necesităţile şi utilizările specifice, adică ce îi determină pe clienţi să
cumpere produsul cel i se oferă?
- Care este preţul de vânzare acceptabil pentru clienţi?
B. Segmentul de piaţă
Piaţa în ansamblu este extrem de eterogenă. Trebuie memorizat că
un produs sau un serviciu este creat pentru o destinaţie precisă. Un produs
destinat tuturor şi oricărui se adresează, de fapt, nimănui.
În această secţiune e necesar de menţionat:
- caracteristicile pieţei: unde este situată piaţa de care avem nevoie, cât
de mare este piaţa, este o piaţă în dezvoltare? Ce ritmuri de creştere
înregistrează?
- obiectivele de extindere a vânzărilor: profit, preţ, noi pieţe;
- obstacole în pătrunderea pe piaţă (cost, timp, tehnologie,
conservatorismul consumatorilor);
- ponderea pe care o deţine firma în totalul pieţei.
C. Concurenţa
- Descrierea tuturor produselor concurente şi a firmelor care le produc,
cantitate produselor, punctele forte şi slabe ale produselor;
- caracteristicile concurenţilor: ce reputaţie au ei, cum îşi distribuie
produsele, cât de mare este segmentul lor de piaţă?
- compararea produselor;
- sublinierea unicităţii (superiorităţii) produsului (serviciului) dvs.
În caz, că vom găsi răspuns la cele expuse mai sus, vom putea
indentifica PIAŢA ŢINTĂ, adică acel grup de consumatori asupra căror ne
vom concentra atenţia. Dacă vom defini această piaţă ţintă şi vom
concentra toate eforturile spre a o satisface, şansele de succes sunt mari.
D. Produsele sau serviciile
 247
- Descrierea produselor şi compararea cu cele ale concurenţilor;
- utilizarea şi valoarea lor pentru clienţi;
- care sunt căile de distribuire (prin intermediul magazinului de firmă, en
gros etc.);
- ce-l face pe client să cumpere anume produsul dvs.?
- care sunt parametrii economici ai produsului dvs. (preţul de realizare,
costul de producţie, beneficiul)?

§23.4. Organizarea şi managementul

Acest compartiment este interesant atât pentru partenerii externi, cât
şi pentru managerul firmei, de aceea, de faptul, care va fi echipa de
conducere, de calităţile ei depind şi rezultatele activităţii firmei dvs. Dacă
folosiţi planul pentru a atrage investitorul, acest capitol va scoate în
evidenţă talentul şi componenţa echipei manageriale. Firmele investesc în
oameni şi nu în idei.
A. Procesul de producţie
- Descrierea etapelor procesului de producţie, timpul şi fondurile
necesare;
- costurile pe diverse etape;
- dificultăţi şi riscuri în diferite etape;
- cerinţele producţiei: materia primă, metode de control de calitate,
furnizorii, capacităţile de producţie extistente.
B. Echipa managerială
- Schema de organizare a firmei;
- descrierea posturilor de conducere şi competenţa celor ce le deţin;
- aria de responsabilitate a conducătorilor.
C. Personalul de execuţie
- De care personal şi în ce număr, de ce calificare veţi avea nevoie?
- Unde veţi găsi angajaţii necesari?
- Care va fi remunerarea muncii? Cum îi veţi instrui?
- Ce consultanţi externi vor fi necesari?

§23.5. Date financiare

Această secţiune presupune evidenţierea următoarelor momente:
- Situaţia financiară curentă;
- De câţi bani aveţi nevoie în primul an de activitate?
- Cât va costa înfiinţarea firmei?
- Date financiare pe viitor (venitul estimat în primii 1-3 ani. Primul an –
lunar, al doilea an – trimestrial, apoi – anual).
- Ce surse de fonduri prevedeţi şi care va fi destinaţia lor?
- Bilanţul: contul de venituri şi cheltuieli;
- Analiza fluxului de numerar;
 248
- Lichiditatea, rentabilitatea, pragul de rentabilitate, analiza rentabilităţii.
Cea mai importantă problemă, pe care trebuie să o aveţi în vedere
este situaţia fluxului în numerar. Pentru plata facturilor, cumpărarea
echipamentelor, plata salariilor, aveţi nevoie de bani lichizi. Profitul net
poate fi un profit pe hârtie, şi nici un ban în numerar.
În primii ani de activitate se recomandă să atragem mai multă atenţie
anume acestei probleme.
Rentabilitatea evidenţiază capacitatea agenţilor economici de a realiza
profit şi se exprimă sub forma raportului procentual între suma totală a
profitului şi a capitalului necesar. Analiza pragului de rentabilitate arată cât
trebuie să vindeţi pentru a vă acoperi cheltuielile.

§23.6. Riscul şi probleme critice

În planul de afaceri poate fi inclus şi compartimentul referitor la
studierea riscurilor: atât a riscului tehnic, cât şi a riscului legat de
insuccesul comercial.
Primul tip de risc poate apărea dacă, să zicem, din cauza deficitului
de mijloace băneşti aţi hotărât să faceţi economie. În planul de afaceri aţi
planificat o tehnologie, iar apoi, aţi cumpărat alta, mai ieftină, dar mai
puţin calitativă. De aici, de la bun început, sunteţi determinaţi să produceţi
o marfă de o calitate mai joasă decât cea, care a fost stabilită de plan.
Rezultă că şi desfacerea produsului va avea probleme.
Al doilea fel de risc, cel comercial, e cu mult mai complicat, uneori
greu de determinat. E legat de obicei de analiza nesatisfăcătoare a pieţei
atât în retrospectivă, cât şi în perspectivă. Pot exista mai multe modalităţi:
riscul de transportarea încărcăturilor, riscul legat de capacitatea de
cumpărare a consumatorilor, riscul legat de modificările cursului valutar.
Acest compartiment poate include următoarele direcţii:
- descrierea riscurilor posibile;
- depăşirea costurilor estimate;
- întârzieri în programul de cercetare – dezvoltare şi în cel de producţie;
- probleme cu furnizorii sau distribuitorii;
- capital insuficient.
Anexe
Anexele pot conţine:
- fotografii şi schiţe ale produselor (serviciilor);
- rezultatele testării produselor;
- documente privind statutul de patentat.

Întrebări de verificare

1. Prin ce este determinată importanţa elaborării unui plan de afaceri?

 249
2. Care sunt etapele elaborării unui plan de afaceri?
3. Structuri posibile ale unui plan de afaceri.
4. Conţinutul compartimentului “Afacerea”.
5. Esenţa compartimentului “Descrierea pieţei”.
6. ”Organizarea şi management” – compartiment cheie pentru un plan de afaceri.
7. Compartimentul financiar şi principalele documente ce se elaborează în cadrul lui.
8. Posibile riscuri şi necesitatea estimării lor.
9. Informaţia necesară pentru elaborarea subcompartimentului “Concurenţa”.
10. Importanţa subcompartimentului “Segmentul de piaţă” şi esenţa lui.
 250

Bibliografia utilizată şi recomandată

1. Legea Republicii Moldova privind societăţile pe acţiuni, 2 aprilie 1997.
2. Legea Republicii Moldova despre antreprenoriat şi întreprinderi, 1 mai
1992.
3. Legea Republicii Moldova privind susţinerea şi protecţia micului
business. Monitorul Oficial, 25 august, 1994.
4. Bărbulescu C. "Economia şi gestiunea întreprinderii", Bucureşti, 1995.
5. Bărbulescu C. "Managementul producţiei industriale", Bucureşti, 1995.
6. Bărbulescu C. "Managementul producţiei industriale", în 3 vol.,
Bucureşti, 1997.
7. Băşanu G., Fundătură D. Management. Marketing, Bucureşti, 1995.
8. Băşanu Gh., Pricop M. Managementul aprovizionării, Bucureşti, 1996.
9. Borza A. "Managementul întreţinerii şi reparării utilajului", Bucureşti,
1995.
10. Cotelnic A. "Managementul întreprinderii". Prelegeri la disciplină,
Chişinău, 1995.
11. Cotelnic A., Nicolaescu M., Cojocaru V. "Managementul
întreprinderii în definiţii, formule, scheme", Chişinău, 1997.
12. Ceşu I. "Memorator managerial", Bucureşti, 1995.
13. Cozac A. Reducerea costurilor de producţie în economia de piaţă,
Cluj, 1992.
14. Constantinescu D. ş.a., Conducerea operativă a producţiei,
Craiova, 1994.
15. Conducerea, organizarea şi planificarea activităţii unităţilor
industriale, Bucureşti, 1990.
16. Dolotă M., Donath L. Managementul firmei prin planul de afaceri,
Timişoara, 1997.
17. Economia întreprinderii. Coordonator Constantin A. Bob, Bucureşti,
1997.
18. Manualul sistemului calităţii, Bucureşti, 1996.
19. Nistorescu T., Meghişan Gh. Economia întreprinderii, Craiova,
1995.
20. Raţiu-Suciu I. Economia ramurilor, Alba-Iulia, 1996.
21. Russu C. "Managementul întreprinderilor mici şi mijlocii",
Bucureşti, 1996.
22. Russu C. "Management", Bucureşti; 1993.
23. Strategii manageriale de firmă, Coordonator O.Nicolescu,
Bucureşti, 1996.
24. Tendinţe în economia Moldovei, Ediţie trimestrială, februarie,
1998, Chişinău.
25. Менеджмент организации, Москва, 1996.
26. Хрищев Е. Менеджмент фирмы, Кишинев, 1997.
 251
27. Экономика предприятия, под ред. О.Волкова, Москва, 1997.