Clasicism şi Romantism cu G.

 Călinescu

După ce am căutat şi dezbătut clasicul şi clasicismul acum câteva posturi, şi am comparat

doctrina şi aspiraţiile lui cu cele ale creştinismului, în scop apologetic, voi încerca să fac
acelaşi lucru cu romantismul, treptat, având în vedere că e aparent mult mai “zvăpăiat” decât
clasicismul, şi are părţi iar, aparent contradictorii – lucru normal, având în vedere natura
extremistă a romantismului. Nu pot garanta succesul acestei încercări – but, hey it’s worth a
try! . Voi începe prin a cita în acest post pe G.Călinescu, în aceeaşi din aceeaşi carte –
Clasicism, Baroc, Romantism de G.Călinescu, Matei Călinescu, Adrian Marino, Tudor Vianu,
Editura Dacia, Cluj 1971, unde a atins într-un fel excelent după părerea mea, diferenţa dintre
aceste 2 curente….chestii (că nu le putem limita doar la nişte simple curente).

” Nu există în realitate un fenomen artistic pur, clasic ori romantic. Racine e şi clasic şi
romantic. Clasicismul elin e şi clasic, şi romantic. Romantismul modern e şi romantic, e şi
clasic, şi nu e vorba de vreun amestec material de teme, influenţe tradiţii căci nu ne punem pe
teren istoric, ci de impurităţi structurale.

Clasicism-Romantism sânt două tipuri ideale, inexistente practic în stare genuină, reperabile
numai la analiza în retortă “

Buuuun…aflu (aflăm?) ce am ştiut deja, sau nu am ştiut dar ni se pare logic. Clasicul şi
romantismul reprezintă nişte modele teoretice, intangibile. Cineva care ar vrea să le urmeze ca
filosofie de viaţă, ar ajunge la o mare dezamăgire, văzând că sunt nişte modele incomplete,
şubrede, întrepătrunse, cu graniţe foarte slabe, atât la stânga, cât şi la dreapta (presupunând că
ştim care e stânga şi care e dreapta).

Să vedem modelul teoretic a unui om clasic/romantic:

”  Individul clasic este utopia unui om perfect sănătos trupeşte şi sufleteşte, “normal” (slujind
drept normă altora), deci “canonic “.

Individul romantic este utopia unui om complet “anormal” (înţelege excepţional),

dezechilibrat şi bolnav, adică cu sensibilitatea şi intelectul exacerbate la maxim, rezumând
toate aspectele spirituale de la brută la geniu. Expresiile trebuiesc luate într-un sens cu totul
literar, evitându-se confuzia cu patologia medicală. “

Avem punctul de start. Textul de mai sus se explică pe sine însuşi. Continuăm:

<< Din punct de vedere sanitar, eroul clasic e “sănătos” cu o sănătate însă de tipul gladiator
care presupune o insuficienţă a antenelor nervoase.

Romanticul, se ştie, este maladiv, infirm, tuberculos, nebun, orb, lepros (cităm suferinţele
“clasice” ale romanticului) atribuindu-i-se utopic o complexitate senzorială şi sufletească mai
mare decât aceşti bolnavi o au în realitate.

Trupeşte, eroul clasic e “mai mare”, fără expresie clară, adâncă, de o oarecare asprime
lapidară. Clasicismul a cultivat îndeosebi arta statuară, unde se eviă din motive tehnice
ridiculul dimensiunilor reale. Eroul clsic este în acelaşi timp un semizeu ori un rege cu
ascendenţă divină (Achille) încât iluzia de “mai mare” este canonică, inerentă formulei
dignităţii umane, caracteristică clasicismului. [..]
Eroul romantic e cocoşat, orb, şchiop, etc. sau în fine niciodată “normal” frumos, ci de o
frumuseţe stranie, de o delicateţă maladivă. [..]

Sub raportul vârstei, clasicul are o unică vârstă incertă, de tânăr perfect dezvoltat ( vârsta lui
Achille). Romanticul e foarte tînăr (13-14 ani femeia) sau foarte bătrân.

Trei sânt profesiile clasicului: rege, păstor, vânător sau, mai bine ziss, una singură, de rege
care păstoreşte şi vînează (războiul e implicat).

Sânt clare acum motivele de ordin speculativ pentru care istoria confirmă preferinţa în
romantism pentru profesiile următoare: proletar, călugăr, student, militar, puşcăriaş, marinar,
nobil, doctor , savant, femeie uşoară, bufon, călău, vrăjitoare etc. [..]

[..], clasicul e un om ca toţi oamenii (canonici, normativi, nu reali), romanticul e un monstru

în toate: un monstru de frumuseţe sau de urâţenie, de bunătate ori de răutate, ori de toate
acestea amestecate. [..]

Clasicul are o percepţie de sine ştearsă, e obiectiv, mod de a spune că nu se distinge de

categoria lui ideală, romanticul are un stentiment de sine acut subiectiv, de unde orgoliul.

Clasicul tratează o unică sau unice teme, doar uşor variate. Romanticul caută ineditul.

Clasicul “imită” modelele. Romanticul “intentează”.

Clasicul aplică “reguli”, e “preceptistic. Romanticul e independent, revoluţionar. [..]

Clasicul cultivă stările clare, logice; Romanticul, stările de noapte, ilogice. >>

Clasicismul este opus romantismului, şi reprezintă, din punctul de vedere al excentricităţii,

ideologic, 2 poli, dar în interiorul romantismului există iar poli, din punct de vedere estetic.
Sper să mă (ne ajute) citatele acestea, împreună cu încă o doză de “field work” să reperăm
pilonii filosofici, ideologici ai romantismului, şi să încercăm să-i “izolăm” cât mai pur,
avându-l aici comparat cu clasicul, să nu-i lăsăm să se întrepătrundă în mintea noastră cu idei
clasice.
 www.referat.ro

Clasicism şi romantism cu G. Călinescu

În articolul său, Călinescu pune accent pe faptul că romantismul și clasicismul se

amestecă, neputând să le definești unul dintre ele fără a face referință la celălalt, romantismul
fiind considerat opus clasicismului.
„Fenomenal, aceste tipuri se amestecă și, spre scandalizarea multora, al căror intelect e
paralizat de formulele de manual, istorice, am putea că La Bruyere bate spre romantism, că
Hugo are fond clasic, că Renașterea e mai mult ori mai puțin romantică, iar romantismul
german e considerabil clasic. [...] Nu există în realitate un fenomen artistic pur, clasic ori
romantic. Racine e şi clasic şi romantic. Clasicismul elin e şi clasic, şi romantic. Romantismul
modern e şi romantic, e şi clasic, şi nu e vorba de vreun amestec material de teme, influenţe
tradiţii căci nu ne punem pe teren istoric, ci de impurităţi structurale.

Clasicism-Romantism sânt două tipuri ideale, inexistente practic în stare genuină, reperabile

numai la analiza în retortă “

Clasicul şi romantismul reprezintă nişte modele teoretice, intangibile. Călinescu a

realizat portretul omului clasic/romantic:

« Individul clasic este utopia unui om perfect sănătos trupeşte şi sufleteşte, “normal”
(slujind drept normă altora), deci “canonic “.

Individul romantic este utopia unui om complet “anormal” (înţelege excepţional),

dezechilibrat şi bolnav, adică cu sensibilitatea şi intelectul exacerbate la maxim, rezumând
toate aspectele spirituale de la brută la geniu. Expresiile trebuiesc luate într-un sens cu totul
literar, evitându-se confuzia cu patologia medicală.

Din punct de vedere sanitar, eroul clasic e “sănătos” cu o sănătate însă de tipul gladiator care
presupune o insuficienţă a antenelor nervoase.

Romanticul, se ştie, este maladiv, infirm, tuberculos, nebun, orb, lepros (cităm suferinţele
“clasice” ale romanticului) atribuindu-i-se utopic o complexitate senzorială şi sufletească mai
mare decât aceşti bolnavi o au în realitate.

Trupeşte, eroul clasic e “mai mare”, fără expresie clară, adâncă, de o oarecare asprime
lapidară. Clasicismul a cultivat îndeosebi arta statuară, unde se eviă din motive tehnice
ridiculul dimensiunilor reale. Eroul clsic este în acelaşi timp un semizeu ori un rege cu
ascendenţă divină (Achille) încât iluzia de “mai mare” este canonică, inerentă formulei
dignităţii umane, caracteristică clasicismului. [..]

Eroul romantic e cocoşat, orb, şchiop, etc. sau în fine niciodată “normal” frumos, ci de o
frumuseţe stranie, de o delicateţă maladivă. [..]

Sub raportul vârstei, clasicul are o unică vârstă incertă, de tânăr perfect dezvoltat ( vârsta lui
Achille). Romanticul e foarte tînăr (13-14 ani femeia) sau foarte bătrân.

Trei sânt profesiile clasicului: rege, păstor, vânător sau, mai bine ziss, una singură, de rege
care păstoreşte şi vînează (războiul e implicat).

Sânt clare acum motivele de ordin speculativ pentru care istoria confirmă preferinţa în
romantism pentru profesiile următoare: proletar, călugăr, student, militar, puşcăriaş, marinar,
nobil, doctor , savant, femeie uşoară, bufon, călău, vrăjitoare etc. [..]

[..], clasicul e un om ca toţi oamenii (canonici, normativi, nu reali), romanticul e un monstru

în toate: un monstru de frumuseţe sau de urâţenie, de bunătate ori de răutate, ori de toate
acestea amestecate. [..]

Clasicul are o percepţie de sine ştearsă, e obiectiv, mod de a spune că nu se distinge de

categoria lui ideală, romanticul are un stentiment de sine acut subiectiv, de unde orgoliul.

Clasicul tratează o unică sau unice teme, doar uşor variate. Romanticul caută ineditul.

Clasicul “imită” modelele. Romanticul “intentează”.

Clasicul aplică “reguli”, e “preceptistic. Romanticul e independent, revoluţionar. [..]

Clasicul cultivă stările clare, logice; Romanticul, stările de noapte, ilogice. >>

De asemenea, Călinescu a creat o analiză a epocilor istorice din punct de vedere al

clasicismului, romantismului și al barocului. „Antichitatea elină era clasică, cu umbre
romantice. Evul mediu e romantic cu persistență de forme clasice. Renașterea e neoclasică, cu
mari tulburări romantice. Epoca modernă e romantică cu înclinări spre baroc.”; și al țărilor
europene: „Spania posedă educație clasică și temperament romantic, în parte de origine
gotică; Germania suflet romantic și aspirații clasice. Franța are temperament clasic, oroare
teoretică de romantism și e profund calofilică; totuși e capabilă de a exprima și romanticul,
poate din cauza factorului rasial gotic. Italia este clasică, antiromantică, cu propensiune spre
baroc.”
 Din punctul de vedere al lui Călinescu, omul poate fi privit prin prisma romantic-
baroc-clasic: „noi sîntem clasici la amiază și romantici la miezul nopții.”