L.I Ruxăndoiu 3.

FORME ALE IMPLICĂRII CITITORULUI ÎN STRUCTURA TEXTULUI

NARATIV

3.1. Deşi tot ceea ce scriu este destinat receptării prin lectură, de cele mai multe ori prozatorii se supun
convenţiei artistice a aparentei ignorări a cititorului, a cărui implicare nu este sugerată prin nici o marcă
textuală (modalităţi de adresare sau de referire). Scrisoarea literară nu poate fi menţionată printre
excepţii, deoarece compunerea ei în vederea publicării presupune acceptarea deliberată a unei deschideri
indefinite a cercului lectorilor, indicarea destinatarului reprezentînd un simplu artificiu formal.
Raportarea Ia cititor nu este totusi un procedeu periferic nici sub aspectul frecvenţei, nici sub acela
al valorii autorilor care l-au cultivat.
3.2. Nicolae Filimon, de exemplu, apelează adesea, în romanul Ciocoii vechi si noi, la formula de
referire lectorii (mai rar, cititorii) noştri (+ verb la persoana a IJI-a plural) sau la forme de plural
inclusiv. Desfăsurarea progresivă a naraţiunii apare ca dependentă de consolidarea fondului de
informaţii pe care naratorul-autor le posedă în comun cu cititorul. Datele acumulate devin presupoziţii,
care, asigurînd discursului unitatea de referinţă (satisfăcînd deci condiţia de coerentă), oferă baza
necesară amplificării construcţiei epice (deci satisfacerea condiţiei de progres). Reluarea unor aspecte ca
presupoziţii, la începutul diverselor capitole ale romanului, îndeplineste o dublă funcţie: de a racorda
episoade necontigue aparţinînd unui singur fir narativ si de a rezuma secvenţa epică următoare.
Naratorul-autor este înzestrat cu capacitatea de a se mişca liber atît în planul ficţiunii — asa cum ne-o
dovedeste perspectiva omniscientă a relatării —, cît si în planul realităţii — asa cum o arată mărcile
complicităţii cu cititorul.
Chiar dacă în structura de suprafaţă a pasajelor de relatare nu există mărci ale vorbirii adresate,
se poate recunoaşte o structură de adîncime dialogală a acestora, reflectată de prezenţa unor proceduri
conversaţionale sau a unor strategii ale politeţii pozitive. Pretextul folosit de scriitor pentru a introduce
ca presupoziţii elementele necesare reînnodării firului întrerupt al unei povestiri este acela al exprimării
încrederii în buna funcţionare a memoriei cititorului: „Lectorii nostri cunosc f o a r te b i n e agitaţiunea
în care am lăsat pe Păturică în primul capitol al acestei scrieri; ştiu asemenea ambiţioaselor lui visuri...;
„C r e d e m că lectorii nostri n -a uitat secreta între vorbire dintre principele Caragea si banul C...".
Recunoaştem în primul exemplu procedura conversaţională a flatării interlocutorului, iar în cel de al
doilea — strategia avansării unor ipoteze în legătură cu aspecte privitoare la destinatar, întemeiată pe
acea atitudine optimistă asupra eficienţei actului comunicativ specifică politeţii pozitive. De remarcat şi
frecvenţa interjecţiei iată, care, implicînd prin conţinutul ei deictic raportarea la un auditor, pune în
evidenţă o atitudine retorică din partea autorului: „Iată starea morală în care se afla Duduca ...; „Iată ce
este societatea în vanitatea ei"; „Iată jalnica stare în care se afla ţara...";

1
„Iată locaţul în care se afla de trei luni Dinu Păturică../'; „Iată cum îsi termină cariera vieţii aceşti trei
sceleraţi" .
„Teritoriul comun", constituit, de fapt, treptat de scriitor, este considerat ca dat şi, în aceste
condiţii, afirmarea faptului că autorul si cititorii aparţin aceluiaşi grup nu poate surprinde. Fără a
manifesta veleităţi de perenitate artistică, Filimon îi are în vedere exclusiv pe contemporanii săi,
invocînd mai întîi comunitatea de ţară si de epocă: »,Iată tipul ciocoiului din toate ţările si mai cu seamă
din ţara noastră [...]. Iată tipul ce ne propunem a urmări în deosebitele faze prin care el a trecut în secolul
nostru, de la ciocoiul cu anteriu si cu călămări la brîu al timpilor fanariotici, pînă la ciocoiul cu frac si cu
mănusi albe din zilele noastre'' (Prolog), pentru ca treptat, să treacă în rîndul „bunurilor" împărtăşite
informaţia narativă acumulată: „Ştim cît de rău fu răsplătit Gheorghe, vătaful de curte al lui Andronache
Tuzluc..." ( cf. pluralul inclusiv).
Angajîndu-se să-i relateze o suită de întîmplări, scriitorul se simte total îndatorat cititorului,
căruia trebuie să-i menţină treaz interesul. Consecinţa este sublinierea explicită a relevanţei datelor
prezentate, prin descrierea si justificarea „miscărilor" narative: „Să lăsăm pe ambiţiosul nostru ciocoi în
pace [...] si [...] să facem cunoscut lectorilor nostri pe postelnicul Andronache Tuzluc"; „Să lăsăm
deocamdată pe fanariotul nostru [...]; iar pînă atunci, noi s ă dăm cititorilor nostri o idee despre cocheta
si ambiţioasa greacă"; „Lectorii nostri cunosc [...]; stiu asemenea [...]. Este datoria noastră acum să le
spunem mijloacele întrebuinţate de dînsul..."; „Lectorii noştri cunosc planul [...]; n-au însă nici o idee
despre [...]. Este dar de datoria noastră a da aci cît ev a probe despre vicleniile acestor doi sireţi".
Strategiile care pot fi recunoscute sînt cele ale politeţii pozitive. Manipulînd presupoziţiile, autorul
dă expresie propriilor sale intenţii comunicative, sub aparenţa că vine în întîmpinarea dorinţei cititorului
de a-şi completa informaţia într-o direcţie sau alta. Caracterul rezonabil al schimbării cursului naraţiunii
— demers al emiţătorului — este argumentat cu elemente legate de persoana receptorului (pierderea
interesului unei teme; lipsa de informaţii în legătură cu anumite aspecte etc).
Pentru demontarea „mecanismului" epic se apelează, de asemenea, la strategii conversaţionale
curente.
Mişcările de motivare a actului comunicativ reprezintă o altă modalitate de conectare a două
secvenţe narative succesive: „Să părăsim partea de sus [...], căci nu mai are nici un interes pentru lectorii
nostri, si să ne coborâm [...] ca să vedem ce face Dinu Păturică' ; „Rog pe bunii noştri lectori să lase pe
postelnicul a dormi în pace pe sofaua sa, căci are mare necesitate de somn, [...] iar noi să ne întoarcem
iarăşi pe strada Caliţei, ca să observăm ce se petrece în casa amantei sale, sau de introducere a unui
episod epic subordonat: „Am zis că greaca era vicleană ca o vulpe; ca să dovedim însă cât de adîncă şi
pătrunzătoare era fineţea spiritului ei, c a t ă să arătăm că...". În cel de al doilea exemplu, planul real al
relatării fuzionează cu cel al ficţiunii, autorul simulînd transferarea mijloacelor omniscienţei sale asupra

2
cititorului. Recunoscute ca atare si uneori justificate prin mişcări de motivare, digresiunile capătă
valoarea unor proceduri conversaţionale de tipul aparte-ului, ca în cazul amplei disertaţii despre amor
din capitolul VII , urmate de îndemnul la autocenzurare: „Dar să venim la subiect" , sau al explicaţiilor
care însoţesc episoadele cu aparenţă digresivă: „Ne oprim puţin din povestirea noastră, ca să introducem
pe scenă încă un personagiu foarte interesant../'; „Ne servirăm de această mică istorioară, ca să arătăm
lectorilor nostri că avertismentele nu sînt o invenţiune...".
Explicarea necesităţii unor secvenţe în structura povestirii face ca acestea să apară ca mişcări de
amplificare, diferite numai prin dimensiuni de mişcările conversaţionale obisnuite. Frecvenţa motivărilor
dă întregii naraţiuni o structură anticipativă. De obicei, asa cum precizam, se prezintă într-o formă
rezumativă conţinutul secvenţei următoare; uneori însă, se introduc chiar sugestii privind deznodămîntul
(vezi, de exemplu: „... să nu-i răpim [postelnicului] această fericire iluzorie, căci el peste puţin o să se
destepte într-o lume reală, plină de amăgiri si mizerii.
De altfel, preponderenţa comentariilor externe, realizate mai ales prin determinări de tip atributiv,
ca forme de evaluare neintegrate naraţiunii, are, de asemenea, o netă valoare anticipativă: vezi, de
exemplu, referirile la fericirea „iluzorie" a postelnicului, menţionate anterior, sau caracterizarea lui Kir
Costea Chiorul drept „un personagiu foarte interesant, care are să joace un rol însemnat în această
istorieu. Etichetînd într-un anumit fel personajele sau situaţiile: Păturică este „ambiţiosul [nostru]
ciocoi", Tuzluc — „bietul fanariot" , calemgiul Gheorghe, devenit serdar — „un june frumos, bine
îmbrăcat si cu ochii plini de o bunătate îngerească", odaia sărăcăcioasă în care zace cu minţile rătăcite
postelnicul ruinat prin intrigi este „Tristul cadru ce puserăm înaintea lectorilor nostri", pe care lumina
lunii îl face „mai atingător" si „mai interesant", scriitorul influenţează atitudinea cititorilor, cărora le
impune propriile sale interpretări.
La N. Filimon, prezenţa unor forme de implicare directă a cititorului, ca si a unor modalităţi de
control al lecturii sînt determinate de dificultăţile pe care le presupunea realizarea unei construcţii epice
complexe, cu multiple planuri ale acţiunii, în condiţiile insuficientei elaborări a tehnicii narative,
specifice perioadei de început a romanului românesc.