Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Tea Tru Contempo Ran in Sal I de Clasa
Tea Tru Contempo Ran in Sal I de Clasa
© 2022 – Texte: Arca lui Noe - Carsten Brandau (traducere de Elise Wilk), Trei cu susu-n jos - Carsten Brandau (traducere de Ciprian Marinescu), Stelele nu merg
la școală? - Carsten Brandau (traducere de Elise Wilk, Ciprian Marinescu), Tati e trăsnit - Paula Fünfeck (traducere de Elise Wilk), Zonă minată - Pamela Dürr
(traducere de Ciprian Marinescu)
Este permisă descărcarea liberă, cu titlu personal, a volumului în acest format. Distribuirea gratuită a cărții prin intermediul altor situri, modificarea sau
comercializarea acestei versiuni fără acordul prealabil, în scris, al Editurii LiterNet sînt interzise și se pedepsesc conform legii privind drepturile de autor și
drepturile conexe, în vigoare.
ISBN: 978-973-122-164-9
https://editura.liternet.ro / office@liternet.ro
Teatru contemporan german în săli de clasă a fost finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului
Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului
finanțării.
Personaje:
EU și TU pe scenă
NOE în sală
8. 11.
EU: Inima mea bate TU: Cine ești tu?
Bumm EU: Exact
Bumm Tocmai voiam să întreb
Bumm Cine ești
TU: Bumm bate inima mea Tu cine ești?
EU: Da TU: Eu?
Inima mea bate bumm. Și a ta? EU: Nu
Asta știu
9. Cine sunt
TU: Inima mea bate Vreau să zic
EU: Bumm Că eu sunt eu
Tocmai ziceam Dar cine ești tu?
Și a ta? TU: Eu sunt –
Cum bate inima ta? EU: Eu!
TU: Inima mea bate bumm! Da
EU: Da! Eu sunt eu
Tocmai am spus asta- Asta știu
Nu trebuie să repeți de o mie de ori că inima mea bate bumm Acum nu tre să repeți de 1.000 de ori
Dar a ta! Că eu sunt eu
Adică Dar tu!
Inima ta bate tot bumm? Cine ești tu?!
TU: Da! TU: Bumm Bumm
EU: Bumm EU: Bumm
TU: Bumm
EU: Bumm 12.
TU: Bumm TU: Eu sunt eu
EU: Bineînțeles că eu sunt eu
10. Și tu cine ești?
EU: Inima ta bate tot bumm TU: Eu!
TU: Bumm EU: Tu ești și eu?!
EU: Bumm TU: Nu
TU: Bumm salut EU: Bineînțeles că nu
EU: Salut Altfel n-aș întreba
Dacă tu ai fi și eu
Vreau să zic că
14. 16.
TU: Bumm TU: Bumm-bumm
EU: Bumm EU: Bumm-bumm
TU: Bumm TU: Bumm
EU: Bumm EU: Bumm
TU: Bumm TU: Bumm
EU: Pling EU: Pling-pling?
Pling-pling Dacă te-ai încurcat în mine
Îți face cu ochiul ochiul meu Asta am întrebat
Clipește Dacă ești încurcat
Pling-pling Adică
Nu e ciudat? Ochiul meu? Te-ai prins?
Că îți face cu ochiul? Te-ai răsucit
TU: Îmi face cu ochiul Poate că te-ai încâlcit în mine?
EU: Aiurea! Poate doar un pic?
TU: Dar – Poate te-ai încurcat doar un pic de tot în mine
EU: Cum să-mi facă propriul ochi cu ochiul!? Da?
Când îmi imaginez Te-ai încurcat?
Că propriul meu ochi face pling-pling
TU: Bumm 17.
EU: Chiar ești ciudat pling-pling EU: Bumm
TU: Te-ai încurcat TU: Bumm
EU: În mine? EU: Ești?
TU: Poftim? Pling?
EU: Tu te-ai încurcat în mine? TU: Nu.
Bumm-bumm? EU: Nu?
TU: Nu!
15. EU: Nu mă consideri ciudat
TU: Bumm TU: Te-ai încurcat
EU: Bumm EU: În mine?
TU: Bumm TU: Nu!
EU: Bumm Nu m-am încurcat în tine!
TU: Bumm EU: Păi și de unde vrei să știi?
Dacă m-am încurcat în tine EU: Numai pentru tine tu ești eu?
Nu TU: Și numai pentru tine eu sunt tu!
Asta n-ai cum să știi EU: Nu.
Asta știu doar eu TU: Ba da!
Da EU: Tu să fii eu?!
Dacă m-am încurcat în tine TU: Nu merge așa
Sau EU: Ce nu merge așa?
Poate nici măcar nu sunt răsucit în tine TU: Eu și cu tine avem nevoie de un nume
TU: Cred că faci o confuzie EU: Eu am deja
EU: Ce confuzie faci? Eu sunt eu
TU: Nu eu TU: Păi ăsta nu e nume
EU: Nu EU: Eu e numele meu
TU: Tu! Și pe tine te cheamă Tu
EU: Da TU: Tu?
Ce spuneam EU: Pe tine te cheamă Tu da
Și ce anume confunzi? TU: Păi nu mă cheamă Tu
TU: Nu merge așa EU: Nici pe mine nu mă cheamă Tu
EU: Ce nu merge așa? Pe tine te cheamă Tu
TU: Eu sunt eu Și pe mine mă cheamă Eu
EU: Eu sunt eu da Hei, tu!
Și tu ești tu TU: Tu chiar te-ai încurcat
TU: Corect EU: În mine
Dar și eu sunt eu TU (arată spre EU): Eu!
EU: Păi tocmai am spus! De ce tre să repeți de o mie de ori? Adică
TU: Încă o dată (arată spre EU) Eu chiar m-am încurcat!
Pentru tine sunt tu EU: Da
EU: Poftim? TU: Păi da
TU: Doar pentru mine eu sunt eu EU: În tine
Dar pentru tine sunt tu TU: În cine?
E așa de greu de înțeles? EU: Puțin de tot
Doar pentru tine ești eu! TU: În mine?
EU: Poți să mai spui o dată te rog? EU: Doar nu în mine
TU: Nu numai tu ești eu TU: Adică –
Și eu sunt eu. Pentru mine! EU: M-am încurcat în mine însumi. Dacă îmi imaginez asta
Înțelegi? TU (arătând spre sine): În tine?
Numai pentru tine tu ești eu EU: Doar puțin
Tot timpul m-ai așteptat Poți să iei ploaia cu tine dacă pleci
Și acum stai în băltoaca cu apa până la genunchi (arătând spre EU) Pot să iau ploaia cu mine dacă plec! Ploaie nenorocită!
Pic-pleosc! EU: Asta nu merge
TU: Eu nu te-am așteptat TU: Ce nu merge?
EU: Inima ta singuratică a așteptat EU: Nu pot să plec
A așteptat-o pe inima mea TU: Nu te-am așteptat!
Și eu am fost singur EU: Nu
Așa ca tine Invers
TU: Tu ai adus ploaia? Inima ta a așteptat
EU: Tu ai adus ploaia?! Să se încurce să se încâlcească să se amestece
TU (arătând spre EU) Eu! Inima ta și inima mea
Vrei să spui că eu am adus ploaia!? Și acum s-au încurcat una în cealaltă
EU: Eu? Inima ta
TU: Înainte n-a plouat aici înainte să vii - Inima mea Bumm-bumm ia fă un pic de liniște
Înainte (arătând spre EU) ca eu să apar aici Bumm-bumm
EU: Nu se mai oprește Inima ta și cu inima mea bat împreună
ploaia asta Bumm
TU: Pic-pic-pic-pic-pic-pic TU: Bumm
EU: Pleosc Bumm
TU: Hapciu! EU: Bumm
EU: Sănătate TU: Umpf
TU: De ce nu pleci pur și simplu? EU: Să descurcăm inimile încurcate, eu și cu tine?
EU: Nu! Inima mea și inima ta?
Te rog nu! Nu
Te rog să rămâi Asta nu merge
Nu poți să mă lași așa singur în ploaie- Nu putem să le descâlcim
TU (arătând spre EU): Eu! Eu și cu tine rămânem împreună
De ce nu plec pur și simplu!? Eu și cu tine trebuie să mergem împreună
EU: Eu?! TU: Unde să mergem?
TU (arată spre EU): Eu! Pic-pic-pic-pic-pic-pic-pic
Da! EU: Pleosc
EU: Asta vrei? Pic-pic-pic-pic-pic-pic-pic-pic
Să plec?! TU: Pleosc
După ce că m-ai așteptat tot timpul ăsta? Nu. Dacă continuă să plouă așa
Nu vrei să pleci O să ne ajungă apa până la gât, imediat
TU: Ba da! Pământul o să se transforme în mare
TU: Dacă (arătând spre EU) eu stau în ploaie (NOE dirijează, arca se ridică către cer. Nava spațială care e Arca lui Noe.
Cum poți (arătând spre sine) să te urci în arca salvatoare? Zboară mai sus ca ploaia. Se aud trompete. Muzică, în călătoria prin galaxii
NOE: Scratch! îndepărtate. În timp ce–
TU: Bumm
EU: Bumm 32.
NOE: Dar EU și TU rămân pe scenă. În mijlocul potopului. Apa le-a ajuns până la gât)
Voi doi TU: Bumm Bumm
Tu și Eu EU: Bumm
Voi sunteți – Bumm
TU: Suntem încurcați Tu și EU TU: Pic-pic-pic-pic-pic
Da EU: Pleosc
Inima mea și inima ta Pic-pic-pic-pic-pic-pic
Sunt îmbârligate TU: Pling-pling
S-au topit una în alta EU: Hapciu!
Nu le puteți despărți TU: Sănătate
NOE: Ce tot vorbești acolo?! Acum te-a apucat și pe tine
TU (arată spre sine): Inima ta aici și (arată spre EU) inima mea acolo Vreau să zic
Nu le auziți bumm-bumm? Bumm (arătând spre sine) Pe mine
EU: Bumm M-a apucat și pe mine
TU: Bumm EU: Mulțumesc
NOE: Scratch! TU: Vine de la po-po-po-po-po
Vă referiți la Bass Drums ăstea demodate? Nici nu mai au volum nu mai au Cum se numea povestea aia veche?
nimic EU: Că ai rămas
Le lipsește ritmul! În ploaie
Ce instrumente caraghioase Ai rămas cu mine. Mulțumesc
Sună ca ploaia pic pic! Bumm
EU: Dumneavoastră nu aveți inimă? TU: Bumm
NOE: Riff de chitară direct în suflet Bumm
Sintetizator EU: Pic-pic-pic-pic-pic-pic
Trompete TU: Pleosc
Pornim arca către stele! EU: Și acum?
Și refrenul TU: Acum mie și ție ne-a ajuns apa până la gât
La revedere tu-tu-tu EU: Mie deja mi-a ajuns până la bărbie
La revedere eu-eu-eu TU: Nu mai durează mult
Ne vedem în viața asta nu ne mai vedem! Așa
Cum plouă toarnă de-a dreptul
Sfârșit.
Personaje:
Unu,
Doi
și
domnul Trei,
care desigur nu s-ar numi NICIODATĂ așa, pentru că el – dar veți vedea într-o clipă singuri...
0.
Doi se strecoară pe furiș pe scenă. Când publicul îl salută, el începe să se agite și să încerce să-l potolească.
DOI: PST! Nu așa TARE! UNU din noi să nu v-audă! Vreau să zic. Pe NOI să nu ne UNU. Pe MINE. Că EU sunt aici, vreau să zic. Vreau să zic. Că eu PRIMUL!
Pentru că UNU întotdeauna primul. NU eu. Vreau să zic. Eu sunt mereu al DOILEA. Cu toate că. De DATA ASTA. EU sunt –
UNU: Credeam –
UNU: Credeai că am ajuns deja ACOLO?
Tăcere.
UNU: Încă nu am ajuns ACOLO. Sunt AICI. Și când o să ajung imediat ACOLO, dragul meu Doi, evident c-o să fiu PRIMUL.
DOI: Evident. Da.
UNU: Pentru că evident că nu se poate să NU fiu eu primul.
2Pentru Nico.
Piesa a fost creată cu sprijinul Premiului German pentru Teatru pentru Copii 2012. Scrierea piesei a fost finanțată de Centrul de Teatru pentru Copii și Tineret din Republica Federală Germania,
Frankfurt am Main, cu fonduri de la Ministerul Federal pentru Familie, Vârstnici, Femei și Tineret.
O piesă de teatru pentru TOȚI cei de la 4 ani în sus.
DOI: Da.
UNU: DA?!
DOI: NU, vreau să zic! Vreau să zic. Evident că NU VOIE. Ca tu aici să NU fi primul, Unu. Pentru că TU, evident, mereu primul.
UNU: Corect. EU sunt mereu PRIMUL. Și TU ești mereu al DOILEA, dragul meu Doi. Evident că această ordine NU trebuie dată peste cap.
DOI: EVIDENT că nu. Evident că ordinea asta trebuie –
UNU: S-o respectăm trebuie evident această ordine.
DOI: Evident. Da.
UNU: Păi atunci totul e ÎN ORDINE.
DOI: Totul e în ordine. Vreau să zic. M-AM CĂRAT deja, vreau să zic.
1.
UNU: Dar nu poți să fii pur și simplu PRIMUL care salută, dragul meu Doi! UNU trebuie să fie întotdeauna primul care salută. Și evident că acela sunt mereu EU!
DOI: Evident.
UNU: Evident, trebuie să PĂSTRĂM această ordine, dragul meu Doi. Eu spun PRIMUL salut iar tu, AL DOILEA la rând, poți să urmezi.
DOI: Evident. Mai întâi PRIMUL. Apoi al DOILEA.
UNU: Atunci e totul ÎN ORDINE.
DOI: Da. Totul ÎN ORDINE. Vreau să zic –
UNU: SALUT, dragul meu doi!
DOI: Salut, dragul meu –
Liniște.
Tăcere.
DOI: Vreau să zic. Ar fi PRIMA oară. Că ți-ar zice cineva DRAGUL MEU.
UNU: Corect. Ar fi PRIMA oară, când mi-ar zice cineva DRAGUL MEU –
DOI: Dar eu sunt al DOILEA! Și al doilea este evident mereu al DOILEA, vreau să zic. NU primul. Motiv pentru care evident că n-o să-ți zic primul DRAGUL
MEU. TOTUL trebuie să-și ordinea.
UNU: Da. Trebuie să existe ORDINE.
Tăcere.
UNU: Și dacă am inversa o singură dată? Vreau să zic. Ordinea. Dacă am face ca păsările și NE-AM FLUIERA pe ordinea numerelor, și mi-ai zice primul
DRAGUL MEU?
DOI: Eu sunt mereu al DOILEA. TU ești mereu primul, UNU. Această ordine trebuie EVIDENT –
UNU: RESPECTATĂ trebuie evident respectată. Da. Din păcate.
Tăcere.
2.
Unu și Doi.
Tăcere.
Tăcere.
UNU: Dacă am fi păsări, ordinea numerelor ar fi cu SUSU-N JOS. Și dragul meu Doi ar putea să-mi spună primul DRAGUL MEU.
3.
Unu și Doi.
UNU: UNU!
DOI: Doi.
UNU: Auzi ORDINEA normală a numerelor? Eu sunt mereu PRIMUL!
DOI: Și eu al –
UNU: Eu sunt mereu PRIMUL! UNICUL! Numărul UNU! Fiindcă MEREU se începe cu unu! EU sunt începutul!
Unu îl fixează cu privirea pe Doi. Brusc, Doi devine conștient că s-a așezat primul pe podea. Agitat, se ridică din nou.
UNU: Nici nu poți să-ți imaginezi cât de STRESANT e pentru cineva ca MINE. Care e mereu PRIMUL. Cel mai rapid. Cel mai îndrăgit. Cel MAI BUN.
DOI: Dacă noi doi PĂSĂRI. Vreau să zic. N-ai mai fi PRIMUL. Iar EU. Eu n-aș mai fi mereu al DOILEA, vreau să zic. Am fluiera alandala ca SĂLBATICII.
UNU: Iar tu mi-ai spune DRAGUL MEU.
Tăcere.
Doi se așază.
UNU: Dacă am fi păsări, TOATĂ LUMEA m-ar iubi! Fiindcă atunci eu aș fi ACELA care și-ar fluiera CEL MAI FRUMOS cântecul în lume. Toți m-ar numi
DRAGUL MEU. TOȚI, dragul meu Doi.
4.
Unu și Doi.
Tăcere.
UNU: E oare vina mea, că PRIMUL nu poate fi niciodată ULTIMUL? Că PRIMUL e mereu CÂȘTIGĂTORUL? Cel care atinge PRIMUL obiectivul? La care
după el ajunge apoi al DOILEA? EVIDENT că aici e vorba de ordinea numerelor, dragul meu Doi! După PRIMUL urmează al DOILEA. Cu ce sunt de vină că
sunt EU mereu PRIMUL?
DOI: Nările tale.
UNU: POFTIM?
DOI: Vreau să zic. Sunt DOUĂ. Nările tale, vreau să zic.
UNU: Nările sunt mereu DOUĂ, dragul meu Doi. Ca și brațele și picioarele și ochii și urechile și –
DOI: Și NOI.
UNU: Și NOI suntem tot doi. Corect, dragul meu Doi. UNU, care trebuie să fie mereu PRIMUL, și dragul meu Doi, care mereu este al DOILEA. Trebuie să existe
ORDINE, dragul meu Doi.
DOI: Însă. E valabil și pentru NĂRI? Asta cu ORDINEA! Respectă și ele ordinea numerelor? Vreau să zic. Care dintre nările tale e PRIMA? Care e A DOUA,
vreau să zic. Care este PRIMUL tău picior, Unu? A DOUA TA URECHE. E cea din DREAPTA? Sau urechea ta STÂNGĂ e a doua și urechea ta DREAPTĂ e
PRIMA –
UNU: Depinde. Cum le număr. Cu care nară ÎNCEP. Care picior pleacă PRIMUL, dragul meu Doi.
DOI: Asta înseamnă –
UNU: Când piciorul meu STÂNG e PRIMUL. Când DREPTUL.
DOI: Se SCHIMBĂ în permanență? ORDINEA?
UNU: Corect, dragul meu Doi.
DOI: Și DE CE? Vreau să zic. De ce ordinea NOASTRĂ nu se schimbă niciodată? Că doar și noi suntem DOI! De ce nu sunt și eu din când în când PRIMUL? Tu
al DOILEA?
UNU: Pentru că noi doi nu suntem PICIOARE. Nu suntem brațe. Mâini. Urechi.
DOI: Nici NĂRI.
UNU: Nu, dragul meu Doi. Nările nu știu să NUMERE!
DOI: Nările sunt ca și PĂSĂRILE. NU respectă ordinea.
UNU: Corect, dragul meu Doi.
Tăcere.
5.
UNU: UNU!
DOI: Doi.
UNU: Și încă o dată! UNU!
DOI: Doi.
TREI: Pot să număr și eu cu voi?
Tăcere.
Tăcere.
UNU: NU!
TREI: Ba da! Sau chiar nu știți să numărați până la –
UNU (către Trei): Am cumva TREI urechi? Există vreun nas cu TREI nări? O bicicletă care să fie TRIcicletă?
TREI: Desigur că există o bicicletă care să fie TRIcicletă există de-adevăratelea!
DOI: O BIcicletă n-are întotdeauna DOUĂ roți? Vreau să zic –
TREI: Există chiar și un nas cu OPTSPREZECE nări există! Iar dumneavoastră aveți O MIE ȘI TREI SUTE de urechi aveți dumneavoastră, dacă am NUMĂRAT
bine! Unu, doi, trei, patru –
DOI: O MIE ȘI TREI SUTE de urechi?
UNU (indicând spre Trei): El e o pasăre, dragul meu Doi.
TREI: CE sunt eu?!
DOI: O PASĂRE!
UNU: Fiindcă nu știți să NUMĂRAȚI!
DOI: Sau sunteți o NARĂ? Vreau să zic. (către Unu) Ar putea chiar și un braț sau un picior. Sau poate pasărea asta ciudată e o ureche –
TREI: Voi vreți să rămâneți ÎN DOI vreți să rămâneți, doar fiindcă nasul n-are decât DOUĂ nări?! Oamenii nu au decât o singură INIMĂ au ei. Înseamnă asta
ATUNCI că omul trebuie să rămână întotdeauna singur?
Tăcere.
Tăcere.
6.
Unu și Doi.
Tăcere.
7.
Unu și Doi cu ciocuri și aripi pe o cracă groasă. Unu fluieră. Când își termină cântecul, Trei aplaudă.
TREI: Bravo!
UNU: Mulțumesc! Mulțumesc de asemenea! DRAGUL de Unu vă mulțumește!
TREI: Am voie TOT CE VREAU am voie! Dacă al doilea nu poate, atunci fluieră al TREILEA fluieră atunci pe locul doi!
UNU: Dar dacă după UNU nu mai urmează DOI ci TREI atunci lumea o să fie cu susu-n jos! Atunci noi păsările o să cădem ÎN SUS pe pământ!
TREI: Caz în care n-aveți decât să vă ȚINEȚI bine de cracă să vă ȚINEȚI!
UNU: Nu puteți pur și simplu să ÎNTOARCEȚI PE DOS ordinea numerelor!
TREI: Al TREILEA se fluieră pe ordinea numerelor acum că e al DOILEA se fluieră!
UNU: NU-UU!!!!
Când Trei începe să fluiere, lumea se întoarce cu susu-n jos. Unu și Doi se țin convulsivi de craca pe care stau. Până când cad. La podea. Care acum este cerul.
8.
Unu și Doi cu ciocuri și aripi. La margine Trei. În timp ce lumea e cu susu-n jos.
Trei apucă viermele. Îl devorează, iar lumea se întoarce pe dos. Înapoi. Pe picioarele ei. Dacă ar fi avut unele.
9.
Tăcere.
DOI: Ar trebui să-mi vină ȘI MIE? Vreau să zic. Fiindcă eu mereu al DOILEA?
Tăcere.
DOI: Nu. NU trebuie să-mi vină. De DATA ASTA după primul nu urmează doi. Atunci cel care e mereu PRIMUL rămâne SINGUR. Vreau să zic. SĂRACUL.
Unu e nevoit se APLAUDE singur. Că nu-i nimeni în jur! Care să-i răspundă la întrebări. Să-l ridice, când Unu cade! Nimeni, care SĂ AIBĂ GRIJĂ de el. Când
Unu BOLNAV, vreau să zic. Când Unu îi e frică. Că lumea o să se cu SUSU-N JOS! Și dacă asta îi face STOMACUL. (în off) E totul e în ORDINE, dragul meu
Unu?!
Tăcere.
DOI: Oare tocmai am spus DRAGUL MEU UNU? Vreau să zic. NIMENI până acum nu i-a zis celui la care mă refer DRAGUL MEU! Eu aș fi PRIMUL. (în off)
Poți să mă AUZI acolo afară, Unu?
Tăcere.
DOI: Dacă Unu acolo afară nici măcar nu mă. Atunci pot să fiu și eu o dată PRIMUL. Vreau să zic. Dacă n-aude nimeni. Pot să fiu EU Unu! UNU! Eu sunt al
DOILEA care poate să zică UNU! Care se FLUIERĂ așa ca păsările pe ordinea numerelor! Știu să FLUIER?
10.
Doi cu cioc și aripi. Fluieră. Când își termină cântecul, aplaudă Trei, care stă pe o cracă groasă.
TREI: Bravo! Deci totuși știi să fluieri, dragul meu Doi! Și încă cum!
DOI: Dumneavoastră nu sunteți? Vreau să zic. Doar sunteți –
TREI: Sigur te-am mai întâlnit în VISUL tău cu siguranță te-am mai întâlnit, dragul meu Doi. Pentru Unul, care mereu trebuie să fie primul, probabil am fost un
COȘMAR.
DOI: CINE sunteți dumneavoastră? O PASĂRE?!
TREI: Fiindcă stau aici pe o cracă? Nu! Nu sunt o PASĂRE nu sunt. Tu ești o pasăre fiindcă ai aripi, dragul meu Doi?
DOI: Eu am ARIPI?
TREI: Și un cioc. Și ești din CAUZA ASTA ești o pasăre?!
DOI: Eu nu sunt o PASĂRE! Dragul meu DOI! Vreau să zic. Eu sunt cel care mereu al DOILEA vreau să zic. De când am ARIPI?!
TREI: Poate de când ești o PASĂRE, dragul meu Doi? Cel puțin fluieri ca o PASĂRE fluieri atât de frumos!
DOI: Dar eu NU sunt o pasăre!
TREI: Și atunci ce ești? O cutie cu nisip? Nu. O cutie cu nisip nu știe să FLUIERE nu știe. Trebuie să fii un fluier de arbitru!
DOI: Un FLUIER DE ARBITRU? EU?
TREI: Nu. Un fluier de arbitru fluieră ALTFEL fluieră el. Tu ești o mașină de pompieri! O păpușă-bebelușă? Nu. Un picior de pui, o bancnotă de 5 euro! Dragul
meu Doi este un pian, o hârtie, un deget de-al meu! Sau bunica, o felie de pâine cu unt și brânză!
DOI: NU!
TREI: Un fierăstrău care cântă?
Tăcere.
TREI: Mi-ar plăcea să fiu PRIETENUL tău mi-ar plăcea să fiu, dragul meu Doi.
DOI: AM deja unul.
TREI: Dar aș putea să fiu AL DOILEA TĂU PRIETEN aș putea să fiu atunci!
DOI: Al DOILEA sunt evident eu însumi întotdeauna.
TREI: Dar eu nu vreau tot timpul AL TREILEA nu vreau să fiu mereu! De ce trebuie să fiu ÎNTOTDEAUNA trebuie să fiu al treilea?
DOI: Pentru că asta ORDINEA numerelor.
TREI: Și dacă stau în cap?
DOI: Atunci lumea se-ntoarce pe DOS.
TREI: Corect!
DOI: Nu. Asta e GREȘIT! TREBUIE să existe ordine. Nu poți să pur și simplu stai în CAP. Fiindcă așa îi întorci lui Unu al meu, care evident că e mereu
PRIMUL, stomacul pe dos! Și NU AI VOIE să faci asta! Fiindcă Unu e PRIETENUL meu. Motiv pentru care plec acum. Fiindcă dragul meu Unu BOLNAV. Și
fiindcă trebuie să AM GRIJĂ de prietenul meu.
TREI: Așteaptă! Dragul meu Doi –
TREI: Urăsc ORDINEA o urăsc! Numerele. Ordinea lor. Mereu trebuie să fiu al TREILEA trebuie să fiu! Și așa mereu nu am voie să PARTICIP la joc nu am
voie. Nu mai vreau să fiu tot timpul SINGUR nu mai vreau să fiu! Vreau pur și simplu să ÎNTORC PE DOS ordinea numerelor vreau. Vreau să număr trei, doi,
unu. Doi, trei, unu. Dar în nici un caz nu mai unu, doi, trei! Nu mai pot să mai AUD de ordinea asta! Vreau să existe dezordine în rândul numerelor! Vreau ca
ordinea să fie cu susu-n jos! La asta visez. Să fiu o pasăre. Să zbor printr-o grădină și să aud pe-o cracă două PĂSĂRELE să aud cum fluieră. Să mă așez lângă ele
și să fluierăm ÎMPREUNĂ alandala.
11.
Tăcere.
Tăcere.
DOI: Nu E VOIE, Unu. TREBUIE să existe ordine! Fiindcă altfel ORDINEA alandala. Lumea. Ar fi cu SUSU-N JOS!
UNU: Vrei să zici dacă am INVERSA ordinea numerelor?
DOI: Noi știm să NUMĂRĂM!
UNU: Dar ordinea NOASTRĂ, aceea poate să se SCHIMBE tot timpul! Uneori ești TU primul. Alteori EU. Uneori TU al doilea. Alteori EU, dragul meu Doi. Și
tocmai fiindcă dragul meu DOI poate să fie și el uneori PRIMUL –
DOI: Înseamnă că suntem URECHI?
UNU: POFTIM?
DOI: Picioare? Unu, noi suntem NĂRI?!
UNU: Doar nu suntem nări numai pentru că dragul meu Doi vrea din când în când să fie și el PRIMUL!
DOI: Dar ATUNCI CE suntem?!
UNU: Vrei să știi –
DOI: Tu ești UNU, vreau să zic.
Tăcere.
Trei apucă viermele. Îl înghite, iar lumea se dă peste cap. Unu și Doi zboară în sus. Spre cer. Care acum e pământul.
12.
Într-o grădină sălbatică se află un copac străvechi. Pe una din crăcile sale groase, care se întind ca niște oase în depărtare, stau două păsări: Unu și Doi își
fluieră alandala cântecul în lumea verde și însorită, în timp ce Trei vine zburând și se așază între ele. Cele trei păsări ciudate se uită o clipă una la alta. Iritate. În
așteptare. Pândind. Dar apoi, apoi fluieră împreună sălbatic alandala, iar din sunetele lor se cristalizează tot mai mult o fugă. Temele se împletesc una în alta
până când creanga putredă pe care stau cele trei păsări se rupe.
GATA.
Personaje:
A. și O.
Nota traducătorilor: Personajele A și O pot fi interpretate atât de două actrițe, cât și de doi actori sau de un actor și o actriță.
1. A: Stop, gata!
O încetează.
A și O pe scenă.
O: Deja gata?
A: Există lumea pământul Abia am început.
Cerul și există o stea A: Ce te-a apucat?
O: Unde? O: Am țipat.
A: Acolo sus A: Nu puteai fi ignorat
Îmi imaginez că pe cer e o stea. Poți s-o vezi? O: Am căzut.
O stea care sclipește care strălucește A: Te-ai lovit rău?
Care cade O: Noo.
Și se naște un om A: Și atunci de ce țipi?
Un bebeluș O: Sunt steaua eu sunt steaua
Și îmi imaginez A: Ce stea?
Că țipă O: Steaua ta steaua sclipitoare
O: Îți imaginezi că ce? Steaua de pe cer
A: Că bebelușul țipă Care a căzut
Bebelușul
O începe să țipe. Tu ai spus asta tocmai ai spus-o
A: Da
A: Scuză-mă, te rog, ai putea să te oprești? Tocmai mi-am imaginat asta
O: Că există lumea și cerul
O continuă să zbiere. Și că tu îți imaginezi acolo o stea o stea luminoasă
Care cade
O: Salot A A: Aha Da
A: Visez școala mea Clar și la obiect stânga și dreapta mort și îngropat cerul și mâinile
O: Unde e lada cu nisip lipsește din grădinița noastră O: Scuze –
A: Stai în mijlocul ei A: Suntem cei mai buni prieteni
O: Aici? Noi doi
A: Exact acolo O: Gata acum!
Acolo îmi imaginez că e lada ta cu nisip Simți– A: De ce gata?
O: Nisipul! Prietenia noastră abia a început
A: E plin cu nisip închis în ladă O (imitându-l pe A): Orice început are un sfârșit
Pi-paa A: Dar –
O: Mulțumesc A O (imitându-l pe A): Și după fiecare sfârșit urmează un început!
A: Cu plăcere O A: Poftim?
O: Gata
5. Sfârșit și început
Acum încep acum începe O!
A și O în lada cu nisip. A: Cu ce?
O: Fac o groapă în nisip
A: Există lumea pământul Ăsta e noul început e
Există cerul Visul meu e o peșteră acum O sapă o peșteră
O (imitându-l pe A): Și sub cer există grădinița există acolo În lada cu nisip
A: Salut O A: Nu merge
O: Solut A O: De ce?
Și în grădiniță există A: N-ai lopată
Lada noastră cu nisip O: A se gândește în capul lui te gândești că n-ai lopată n-am lopată?
A: Aici A: O n-are lopată!
O: Știu deja O: În capul lui A se gândește prost te gândești
A: Și în mijlocul lăzii suntem noi O are două lopeți am!
A și O A: Unde?
Acest Tot sau Nimic O: Aici!
Numai unul și unul suntem tot sau nimic A: Alea sunt mâinile tale!
O: Nisip și plajă O: Corect
A: Cățel și purcel E tot aia tot aia e
O: Lopată și Sunt atât de murdare
Excavator? Sunt lopeți mâinile mele sunt două lopeți!
A: Lopată și lopată A: Bleax
O: Oho O: Tu ai spus!
În groapa asta din nisip din ladă bleax! A: Eu nu fac nimic aici jos
Sau e acolo?! Eu îmi întind capul spre cer aici sus
Și acum? O (off): Nu
Îmi sap o groapă fac o groapă aici jos în nisip
8. A: Da, măi!
O (off): Tu sapi în cer faci o școală acolo în cer?
A în lada cu nisip. Către groapa lui O. A: Nu
Când o să înveți asta odată
A: Există lumea pământul Că eu nu sunt tu și tu
Există cerul Tu nu ești eu
Și sub cerul senin Am zis gata acum!
Mi-am imaginat doi prieteni de la grădiniță
Sunt cei mai buni prieteni O scoate capul din groapă.
Sunt A și O
Eu sunt A O: Deja?
Și O Abia am început abia cu săpatul în nisip
A: Odată și odată tot tre' să se termine gata
Liniște. Stop
O (imitându-l pe A): Fiecare început are un sfârșit
A: Am spus O A: Și după fiecare sfârșit urmează un nou început
(strigă către groapă) O? O: Oho
Mă auzi? A: Aha Da
Ești în groapa asta cu nisip?! Bleax Și din acest motiv –
Salut O!? O: Din acest motiv gata cu singurătatea facem acum un sfârșit?
O (off, strigă din groapă): Solut A! A: Exact
A: Solut Gata cu Singur
Adică salut am vrut să zic Acum începe Împreună
O: Așa că A și O sapă împreună în nisip sapă împreună o peșteră.
Liniște. A: Poftim?
O: Gata s-a terminat
A: Ce faci acolo jos? Gata cu săpatul de unul singur pentru O s-a terminat!
O (off): Cine? Săpăm împreună A și O fac împreună o groapă în nisip
A: Tu! A: Dar nu asta voiam să spun
O (off): Tu? O: Începe gata început
A: Nu Hai!
O (off): Ce faci tu aici jos ce faci?
A: Există lumea Interpretul lui A îi povestește publicului cum încă își mai amintește exact că a
Și cerul și așa mai departe pășit foarte aproape de gaura lui O din lada cu nisip. Că ar fi strigat în
Și există soarele gaură, dar n-a primit niciun răspuns. Pentru o clipă s-a gândit că atunci va
Pe care mi-l imaginez cum strălucește strident acolo pe cer merge la școală fără O. Singur. Dar imediat a alungat din nou acest gând.
Cum urcă pe o parte Pentru că totuși, împreună, ei doi sunt A și O! Pentru că A până la urmă a
Și coboară din nou pe cealaltă parte gonit soarele pe cer pentru a nu mai fi singur. Și acum? Niciun O. Niciun
Dispare și apoi se întoarce răspuns. Doar gaura asta întunecată. Ar trebui acum să coboare acolo și s-o
Ne numără zilele și eu îl las să numere mai repede scoată pe O? Bleax! Deși. Să presupunem că ar ploua, de exemplu, brusc.
Îl fac să se ridice și să se scufunde din nou Atunci va trebui să coboare în peștera lui O pentru a evita să se ude. Și chiar
Îl fac să dispară și să se întoarcă în cerc așa, ca de nicăieri, dintr-o dată au apărut nori negri! Și ca publicul să
Sus și jos creadă asta, jură că într-adevăr cerul s-a întunecat. Soarele a dispărut.
Tot așa mai departe Tunete și fulgere! Pe bune! Și astfel nu a avut altă opțiune. La urma urmei, ea
nu a inventat această furtună, povestește ea cu capul suspect de roșu și mai A: Mai încet
povestește că prin urmare a trebuit să se arunce cu capul înainte în gaura lui da
O! Și apoi a căzut. Mult timp. Și foarte adânc. scuze O
Nu există lumină nu există din păcate sau?
12. O: Ai căzut?
A: În sfârșit a venit momentul
În timp ce interpretul lui A se aruncă cu capul în gol în gaura lui O, O: Nu te-ai rănit deloc?
interpretul lui O povestește publicului că a auzit, desigur, apelurile lui A. A: Am venit să te iau
Desigur, a auzit foarte bine că ar trebui să înceapă școala. Interpretul lui O Școala noastră începe azi
oftează și povestește că tocmai își împlinise visul unei peșteri secrete. Și acum O: Școala?
ar trebui să se termine cu asta? Stelele merg la școală? s-a întrebat el. Nu. A: În sfârșit, gata cu grădinița
Stelele strălucesc când se întunecă. Și fix de asta nici nu a răspuns. Că A o să O: Există o cutie cu nisip în școala ta?
cadă brusc la picioarele ei greu i-a venit să creadă! În plus, O nu observase A: Nooo
nimic despre nicio furtună. Nu. De asta e sigură. Ploaia și-a imaginat-o A Școala este o insulă în marea cerului
strict în capul ei. Plajă sălbatică!
Gata cu nisipul închis în cutie
13. În sfârșit, gata
Vii?
A și O în peștera întunecată a lui O. O: Nu
A: O să întârziem!
A: Bleax O: Nu vin
Ce întuneric e aici poate că e A: Dar -
În nici un caz să ating ceva O: Trebuie să mergi singură
În orice caz să ies repede din A: Singură?
O? O: Felicitări pentru înscriere
Ești acolo? Eu o să mai stau aici jos mai stau
O: Sunt aici
Solut A Tăcere.
A: O!?
O: A trebuie mai încet trebuie să vorbești O: O să întârzii la prima lecție A
A (mai încet): Salut O A: Sus plouă
Unde ești? O: Oho
O: Dacă-mi întind mâinile A: Aha
A: Nu pune mâna! Da
O (șuierat): Pssst! Aprinde lumina!
Trebuie mai încet trebuie să fii O: Nu poți vorbi și tu odată mai încet!
A început și - Pământul
O: Sfârșit Există cerul
Da Și sub cer
Gata cu grădinița Îmi imaginez o școală
Asta ai inventat-o singur? Sunt doi copii sunt doi copii care stau acolo
Astăzi școala ta începe cu un A Stau unul lângă altul
A: Fără A Privesc în secret în jur
O. Poftim? Și apoi
A: Eu rămân Apoi spune un copil
O: Aici, pe plaja închisă? Ăsta sunt eu ăsta
Tu?! Îi spune apoi asta celuilalt copil
A: Doar și tu Foarte încet spun
Corect? Salut
O: Corect
Rămân Tăcere.
A: Exact
Așa mi-am imaginat A (mai tare): Salut
Iar eu cred O: Solut
Că și eu stau aici A: Solut?
Aici cu tine O: Solut!
18. Tăcere.
Dar nu, oftează interpretul lui A și explică publicului că el nici n-a putut să A: Ești cumva
rămână. Că pur și simplu nu a funcționat. El s-ar fi cățărat din nou în sus O: Eu?
prin coridoarele întunecate, s-ar fi rătăcit și chiar i s-ar fi făcut frică să nu se A: Tu
piardă în drum spre școală. Când însă în cele din urmă a ieșit din peșteră, Da
s-ar fi trezit din nou pe o plajă. Pe o insulă. În jurul lui cerul. Stele. Mii și O: Noo
milioane. Da. A fost un vis luminos de-al lui din prima zi de școală. Muzică Eu sunt eu
cerească nisipoasă. Nu tu
Eu sunt O
19. A: Ah
O: Nu
A și O la școală. O
Eu sunt O
A: Există lumea A: Salut O
Personaje:
BIBA
MALOU
Locuința lui Biba și Malou. Dimineață. Un ceas arată ora 9.30. Biba e în pijama. Cască, se întinde.
Ar spune probabil:
Vai, Biba, ai făcut un pas mare în direcția independenței. Sau ceva de genul.
(Biba se îmbracă la fel ca cineva care nu prea are experiență să se îmbrace singur fără să fie rugat s-o facă).
Cool. În sfârșit sunt îmbrăcat cu stil. Malou!
Malou, încet-încet ar cam trebui să te dai jos din pat, e aproape șapte! Ca să fiu mai exact- cum ar fi dacă pur și simplu aș putea să citesc ceasul?
(Biba se uită la ceas, ceasul arată 10.30)
Au. Oh fuck. Băga-mi-aș. Fuck fuck. Zece jumate. Malou! Malou! Ceasul ne-a păcălit, timpul a fugit, am întârziat, am îmbulinat-o, am încurcat-o, Malou, Malou!
(Biba îl scutură pe Malou, care doarme și vrea să doarmă în continuare).
Malou! Ce să spun la școală?
Jumătate din dimineață s-a dus pe apa sâmbetei, ce să spun?
În fiecare zi aproape că întârzii sau ajung la școală fără pantaloni, în diminețile când pleoapele mele sunt prea grele ca să lase lumea să pătrundă înăuntru. În
fiecare dimineață alerg, ca să nu întârzii.
Trebuie să fug de rup pământul, din cauză că dimineața mă mișc atât de încet.
Sunt încet de parcă cineva mi-ar fi turnat lichid de încetinire în membre.
Numai azi am fost zglobiu și treaz, de parcă ar fi vacanță, și oare de ce? Pentru că ceasul deșteptător și-a luat concediu.
A dormit prea mult și a uitat să te trezească.
De ce nu te-ai trezit?
De ce nu stăteai lângă patul meu, ca de obicei, de ce n-ai strigat hai odată, fiule, că altfel trebuie iarăși să alergi!
Ridică-te, Malou.
MALOU: Sunt atât de obosit. N-am chef de nimic. De parcă prin craniul meu ar înota un cadavru de pisică în putrefacție.
BIBA: Bleax ce scârbos.
MALOU: Sunt trist. Am un gust nasol în gură. Ia, miroase.
BIBA: Bleax.
MALOU: Scârbos, nu-i așa. Îmi simt limba foarte galbenă. Ceva nu-i în regulă cu mine.
BIBA: Dar ieri erai atât de bine dispus. Ai râs și ai cântat și te-ai prostit de se cutremurau pereții.
MALOU: Până târziu în noapte, până în cel mai adânc somn, nici măcar n-am mai avut loc pentru vise în capul meu.
MALOU: Azi rămân în pat.
BIBA: Dar nu e voie să faci asta! Trebuie să mergi la școală, trebuie să mergi la serviciu. N-ai voie să rămâi în pat.
MALOU: Mi-e indiferent totul.
BIBA: Ești bolnav?
MALOU: Ce știu eu.
BIBA: Ce-ar fi dacă aș ști să citesc termometrul? (Biba scoate un termometru și îi ia temperatura lui Malou). Febră n-ai. Deci ești sănătos.
MALOU: N-am chef să mă ridic din pat azi.
BIBA: Eu n-am niciodată chef să mă ridic din pat.
Când nu e vacanță. Când nu e vacanță, trebuie să stai lângă patul meu, să mă scuturi și să-mi spui: haide, fiule, mișcă-te o dată, altfel iarăși trebuie să alergi. Și
dacă mergi să faci micul dejun, trebuie să-i poruncesc ferm fundului meu să se miște peste marginea patului, astfel încât să fiu în pericol să cad din pat.
Când simt că sunt în pericol să cad din pat, mă sperii, și asta mă face oarecum vioi. Adică suficient de vioi încât să mă dau jos din pat.
Așa că hai odată. Măcar să te îmbraci. Am pregătit micul dejun.
MALOU: Chiar?
BIBA: Da. Și în sfârșit masa e pusă cu un pic de stil.
MALOU: Biba, ai făcut un pas mare în direcția independenței.
BIBA: Așa zici?
MALOU: Da. Și te-ai îmbrăcat fără să te pun eu. Sau ai dormit îmbrăcat?
BIBA: Nu, mă gândeam că o să rămâi ca vițelul la poarta nouă dacă mă prezint aici îmbrăcat în sfârșit cu stil.
MALOU: Chiar am rămas ca vițelul la poarta nouă. Dacă ieși afară și te uiți, probabil că o să vezi un vițel holbându-se la o poartă, și o să arate exact ca mine.
(Biba râde. Malou oftează și se bagă înapoi în pat).
BIBA: Stai! Nu te băga înapoi în pat! Te ajut să te îmbraci.
(Biba strânge hainele. Malou privește trist)
MALOU: Eu nu știu ce poate să fie
Ce-mi sună mereu în urechi
BIBA: Cu veșnica-i melancolie
Un basm din zilele vechi.
Uite.
Ia de-aici. Chiloți curați.
MALOU: Nu vreau chiloți curați.
BIBA: Dar ăștia s-au cam îngălbenit.
MALOU: Dacă mă obligi să iau pe mine chiloți curați, eu nu mă mai joc. Mai bine mă întorc în pat.
BIBA: Atunci începe cu șosetele. Dar măcar mișcă-te.
(Malou își pune încet o șosetă.)
BIBA: Cum de nu vrei chiloți curați?
MALOU: Nu ți se pare rușinos ca propriul tău fiu să-ți schimbe chiloții?
BIBA: Și tu mi-ai schimbat chiloții. De multe ori. Ia aici cealaltă șosetă.
Mă ajuți și tu un pic?
Să te îmbrac e ca și cum ar trebui să îndes un porc mort într-un costum de baie mărimea 38.
MALOU: Mi se pare rușinos.
BIBA: Dacă îmi scrii scutire, mai bine nu scrie că am întârziat pentru că n-ai fost în stare să te trezești. O să li se pară caraghios.
MALOU: Păi e fain. Dacă li se pare caraghios.
BIBA: Mă refer la faptul că sigur o să li se pară ciudat. Bag mâna în foc că și mie mi s-ar părea ciudat dacă aș primi o scutire pe care scrie: Îmi cer scuze, fiul meu
n-a putut să răsară la primele trei ore, de fapt n-a putut să răsară deloc la ore azi.
MALOU: Să apară.
BIBA: Să răsară e mai frumos.
MALOU: Dar nu se folosește expresia asta.
BIBA: Și ce. În orice caz, n-a putut să ajungă la ore pentru că eu, adică tu, tatăl meu, deci pentru că eu n-am fost în stare să mă trezesc și oricum nu prea am mari
ambițiuni...
MALOU: Ambiții!
BIBA: Nu prea am mari ambițiuni de genul să mă îmbrac singur sau să pregătesc micul dejun sau așa. N-am avut nici febră, nici erupții pe piele. Și când am dat la
o parte plapuma, nu-mi lipsea niciunul din membre, și cu toate astea eram atât de înțepenit și lipsit de vlagă ca un porc mort într-un costum de baie mărimea 38.
MALOU: Mereu ești așa de articulat dimineața?
BIBA: Nu când nu e vacanță.
MALOU: Aha. Dar practic nu e vacanță.
BIBA: Într-adevăr. Dar se pare că nu se poate schimba.
MALOU: Cu debitul ăsta verbal îl îngenunchezi pe cel mai sever profesor.
BIBA: Pleoapele mele sunt prea grele dimineața și nu lasă lumea să pătrundă în capul meu. La primele trei ore efectiv dorm incomod.
MALOU: Să scriu că ai vărsat de vânt?
BIBA: Mai bine că vomit toată ziua, că atunci nu trebuie să merg la doctor, dar profii se bucură că nu apar la școală. Și pe urmă trebuie să suni la tine la serviciu.
MALOU: Eu?
BIBA: Păi cine? Spui că nu poți ajunge. Pentru că ești bolnav.
MALOU: Dar asta n-o să le placă.
BIBA: Dacă nu îi anunți, o să le placă și mai puțin. Ochelarii. Pune-i pe cap, că altfel nu-i găsești când îți trebuie.
MALOU: Nu prea am chef acum de dat telefoane.
BIBA: Eu niciodată n-am chef de dat telefoane.
MALOU: Să fii bolnav e un motiv prost. E o slăbiciune.
BIBA: Păi și ce să spui? Că n-ai chef?
MALOU: Nu dau niciun telefon, nu sunt comunicativ momentan.
BIBA: Malou!
MALOU: Sună tu. Eu nu pot.
BIBA: Dar...
MALOU: Tu ești odihnit și ai cuvintele la tine, poți să inventezi ceva.
BIBA: Sunt un copil.
MALOU: Îți modifici vocea.
(Biba ia telefonul)
BIBA: Super. Ai numărul?
(Malou ia telefonul și formează un număr. Apoi îi întinde telefonul lui Biba).
Și ce să spun?
(în timp ce Biba vorbește la telefon, Malou se străduiește să-i arate prin semne ce să spună)
Alo? Ă... da, da, eu ă aici aici e Lautenbach, da, păi, hm, deci soțul meu, deci el, ăăă nu, adică fiul meu, Biba, deci e...e un pic... are probleme de comportament,
deci azi dimineață, doamne nu mă pot aduna, deci azi dimineață a dat foc la perdea, a fost balamuc mare aici, șapte mașini de pompieri, dadada, și deci, noi noi
l-am... deci l-am dus cu salvarea, intoxicație cu fum, amândoi? Da, păi, deci eu nu, adică mai exact eu nu eram acolo de fapt, deci noi noi locuim separat, da da de
multă vreme, lui... lui nu-i prea place să vorbească despre asta, ăăă, deci soțul meu l-a dus singur la spital, m-a sunat ca să, deci ca să vă anunț eu pe
dumneavoastră, păi e în stare de șoc evident, deci nu cred că azi o să mai, în ultima vreme foarte des? Da. Hm.
(Biba se holbează deziluzionat la receptor).
Să-ți transmit că poți să rămâi acasă.
MALOU: În sfârșit.
BIBA: Ce?
MALOU: În sfârșit.
BIBA: Bărbatul de la telefon a spus că lipsești cam des!
MALOU: A, da?
BIBA: Și că i-a cam ajuns și că nu ți-e clar că alți 100 de oameni stau la coadă pentru jobul ăsta? Și că cine te crezi. Și că o să te informeze în scris. Acum trebuie
să merg la casa de copii?
MALOU: Ei pe dracu. De unde până unde?
BIBA: Am auzit odată chestia asta. Că te poate lua protecția copilului. Dacă părinții nu se ocupă de tine.
MALOU: Ce prostie.
BIBA: Sigur?
MALOU: Nu-i așa ușor.
BIBA: Dar nu e exclus?
MALOU: Nu știu. Azi nu sunt în stare să gândesc. Capul meu e varză. Și în plus, ce să însemne asta. Eu nu mă ocup?
BIBA: Păi da, dacă o să ajungi șomer, o să te neglijezi complet și o să mă neglijezi și pe mine.
Și atunci intervine protecția copilului.
Poate vin și verifică apartamentul, și dacă nu e totul lună și bec, o să mă ia. Și atunci o să ajung în plasament la o familie și familia aia o să fie probabil mult mai de
treabă ca tine și probabil o să aibă și un câine sau măcar un hamster, și probabil că n-o să mai știu de cine aparțin de fapt. Și asta n-ar fi prea OK.
MALOU: Ce prostie.
BIBA: Să facem o dată curățenie generală. Ca să nu aibă ce să ne zică.
(Biba începe să facă ordine, destul de haotic).
MALOU: Biba!
BIBA: Fac eu ordine în cocioaba asta. Să nu aibă ce să zică. Verifică și dacă ai bani în cont, atunci când te iau în vizor. Și când sună la ușă, nu le deschizi. Sau nu.
Asta ar înrăutăți totul. Când sună la ușă, mă ascunzi.
(Sună la ușă.)
Au venit! Mă ascund. În colțar.
MALOU: Nu fi penibil. E poșta.
BIBA: Poate acum au un supersoftware! Sunt complet conectați cu toate, urmăresc totul prin satelit, lasă-mă să mă ascund în colțar!
Vreau să mă ascund în colțar!
MALOU: Nu te mai prosti.
BIBA: Vreau în colțar! Acum!
(Malou se ridică. Biba se ascunde în colțar).
(Gustă.)
Bleax ce oribil. Dacă tații singuri sunt singuri de mai multă vreme, o să învețe la un moment dat să facă un piure de cartofi ca lumea. Din cartofi adevărați cu unt
adevărat și lapte adevărat. Nu din pungă și cu gust de aracet.
(Intră Biba.)
BIBA: Am stat bosumflat.
MALOU: Am gătit.
BIBA: Am ieșit desculț pe stradă, fără geacă și fără căciulă. M-am așezat pe bancă sub tufa aia de iasomie pleoștită și am așteptat. Am așteptat să vină cineva să
zică: copile, cum să stai să îngheți aici, o să te nenorocești pe frigul ăsta, te ducem la casa de copii pe termen nelimitat, pentru că părinții tăi te neglijează în mod
evident. Dar n-a venit nimeni. Nimeni n-a vrut să mă ducă la cămin. Caraghios.
MALOU: Ți-am zis doar că îți faci griji aiurea. Am gătit.
BIBA: Cred că n-ai chef de nimic azi.
MALOU: Dar eu sunt responsabil pentru tine. De-aia am tras de mine și m-am ridicat din pat. Așază-te. Mâncăm piure.
(Biba se așază, încordat.)
Nu sunt supărat pe tine.
BIBA: Cum adică?
MALOU: Nu sunt supărat că ai stat bosumflat.
BIBA: Ar fi și mai frumos.
MALOU: Cum?
BIBA: Lasă. Nu contează.
(gustă piureul)
Bleax. Ce-i asta?
MALOU: Da, semipreparatele astea nu-s chiar ce trebuie. Toate au gust de aracet.
BIBA: Asta-i otravă curată.
(Biba ia cutia)
Tu ai gătit asta?
MALOU: De ce bagi fața asta?
BIBA: E aracet.
MALOU: Nu pe bune. Credeam că are gust nasol pentru că am avut eu o zi proastă. Pe bune? Aracet? Măcar papilele mele gustative sunt în regulă, și asta e
liniștitor. Dar dacă-mi ascunzi ochelarii, cum să-mi dau seama ce e în cutie.
BIBA: Ai căutat și pe cap?
(Malou se pipăie pe cap și găsește ochelarii).
MALOU: Oh, uite ochelarii. În fine.
(Sună la ușă. Biba și Malou se privesc speriați).
BIBA: Cine poate fi?
MALOU: De unde să știu.
BIBA: Am impresia că ăștia știu că suntem acasă și nu vrem să deschidem.
MALOU: Păi da. Hm. Putem să facem cu schimbul. Sau? Fiecare are voie o dată. Eu vreau să fiu înmormântat într-o cămașă roșie. Și mi-ar plăcea să puneți o
melodie de la Supertramp. Și pe urmă scriem un discurs, pe care unul din noi să-l țină în fața gropii. Și ce spun participanții. Ia dă masa asta la o parte.
BIBA: De ce?
MALOU: Avem nevoie de colțar.
BIBA: Pentru ce?
MALOU: Să-l folosim drept sicriu, evident. În grădină e prea frig. Și să punem fața de masă sub noi, ca să fie mai comod.
(Biba și Malou transformă colțarul din bucătărie în sicriu)
BIBA: Și cum ai murit?
MALOU: În mod tragic.
BIBA: Ah. Dar cum, mai exact? Dacă te-ai sinucis, nu mă joc. Trebuie să fie o moarte naturală. Accident de mașină sau așa.
MALOU: Accidentul de mașină nu e ceva natural. Cum să fie natural?
BIBA: Nu? Hm. Cancer.
MALOU: Durează prea mult.
BIBA: De inimă rănită. Asta sună a ceva.
MALOU: Wow. Nu-i rău. Aș fi putut să mă îndrăgostesc fatal, și iubita mea să fi fost sfâșiată de un leu în timpul unui safari în Sahara. Vai ce înspăimântător. Mă
ia cu fiori.
BIBA: În Sahara nu există lei.
MALOU: Nu?
BIBA: Leii trăiesc în Kenia, de exemplu.
MALOU: OK. Atunci iubirea vieții mele a fost sfâșiată de o leoaică în timpul unei excursii opționale în care puteai să vizitezi plantații de cafea.
BIBA: Din partea mea ok, sunt impresionat până la lacrimi. Dar mai așteaptă cu muritul, și te rog îmbracă-te singur cu hainele în care o să fii înmormântat, adică
înainte să fii informat de vestea tragică. N-am chef să te dezbrac și să te îmbrac, e prea obositor. Aracetul ăla n-a fost prea hrănitor.
MALOU: E puțin înfricoșător că o să-mi reproșezi toată viața chestia cu rușinea.
(Malou pleacă să se schimbe pentru înmormântare. Biba improvizează un speech).
BIBA: Îndurerată audiență. Când spun îndurerată nu mă refer neapărat la faptul că vă doare ceva, dragă audiență, dar anyway. Îndurerată audiență, ne-am amendat
ai.., cu toții aici ne-am adunat, înainte ca trupul acesta de viermi să fie mâncat, am pierdut un membru de seamă al societății noastre, cu toate că nu toți suntem de
părerea asta, mai exact tatăl meu, acum serios, cei din ultimele rânduri vă rog, nu mai râdeți, ne-am adunat aici să deplângem moartea prematură a..., sper că toți
cei care v-ați amendat... scuze adunat aici știu cum mă pot consola după, de exemplu încă n-am playstation, deci ăăă în orice caz, pe de altă parte, ca să fiu scurt și
la obiect, el a fost ăăă, dați-mi voie să vă spun pe scurt, înainte să vă năpustiți asupra bufetului, să vă spun cum era, nu-i deloc ușor să faci un speech de
înmormântare, lăsați-mă să..., era un tip destul de neobișnuit, dacă locuiai cu el nu erai scutit de surprize - Malou!
MALOU: Ce e?
BIBA: Vrei să fii tu sau altcineva?
MALOU: În orice caz, cineva important!
BIBA: Dar am început deja cu un speech despre tine!
MALOU: Atunci trebuie să mă faci important!
(Malou se întinde în sicriul-colțar)
Eu nu știu ce poate să fie / Că-mi sună mereu în urechi / Cu veşnica-i melancolie... Cam mic sicriul ăsta. Unde-mi pun picioarele. O să stau ciuciulete. Hai, zi
speechul ăla.
BIBA: Deci dacă e să vă spun adevărul, tatăl meu a fost un geniu neînțeles. Știu că sună comic, după ce... dacă ați văzut vreodată cum arată la el în casă, deci nu
era tocmai David Beckham, dar asta nu înseamnă nimic, el... vreau doar să spun... el avea o bogăție interioară fantastică. Și bogăția asta interioară din exterior arată
cam caraghios câteodată, recunosc. Dar la geniile neînțelese, dezordinea face parte din program. Și în plus, prezența personalului de curățenie sau a servitorilor sau
a posh-ului super chic sau așa... i-ar fi deranjat creativitatea. Este autorul unui număr impresionant de invenții, care vor dăinui mult după moartea sa, ăăă... Malou.
MALOU: Când intrasem și eu în atmosferă...
BIBA: Dar e o repetiție. Pot să pun întrebări, nu?
MALOU: Ce mai e?
BIBA: Câte invenții ai făcut?
MALOU: Nu le-am numărat. Câteva sute.
BIBA: Și toate sunt în sertar?
MALOU: Pe unele le-am trimis mai departe.
BIBA: Și nu s-a interesat nimeni de ele?
MALOU: Ba da. Doar că ăștia sună mereu în zile nepotrivite. Dacă sună când am o zi proastă, atunci eu spun numai aberații, și ei cred că n-am toate țiglele pe casă
și spun bine mulțumim, și nu mă mai caută niciodată. Și după doi ani îmi descopăr invenția pe rafturile supermarketurilor.
BIBA: Am terminat speech-ul, a ieșit marfă.
Mulțumim pentru atenție. Donații pentru urmașii defunctului puteți face la ieșire. Mulțumim.
MALOU: A, am uitat să ascund testamentul. Ești singurul meu moștenitor.
BIBA: Și ce-o să moștenesc?
MALOU: Păi, invențiile mele. Îl ascund sub saltea, ca să nu cauți prea mult.
(Malou merge în încăperea vecină)
BIBA: Dacă ăștia sună doar în zilele proaste, poate ar trebui să răspundă altcineva la telefon.
(Sună telefonul.)
Ia uite ce repede se mișcă. Da, alo? Casa genialului inventator Laudenbach? Ă... protecția copilului? Ă... nu poate vorbi acum, se îmbracă pentru propria
înmormântare. Deci e... da... îîî... adică e doar un joc, deci dacă... aha... să faceți o vizită, ăăă paăi da, de ce nu, aici e super, îmi place la școală, dimineața sunt atât
de fresh că le urez o zi bună pițigoilor, tomberoanelor și standurilor de biciclete și n-am avut în viața mea nici o vânătaie.
(Malou s-a întors și s-a întins în sicriu. A aprins câteva lumânări și a pornit melodia lui preferată).
MALOU: Gata. E timpul pentru înmormântare.
BIBA: Au sunat de la protecția copilului. Vor să vină în vizită.
MALOU: Asta e o glumă?
BIBA: Nu. Au primit o sesizare din partea unui vecin, că noaptea a țipat cineva foarte tare și se gândesc că mă bați.
MALOU: Cum de le vin idei din ăstea?
BIBA: Cred că e de seara trecută, când mi-ai citit Harry Potter pe voci. O să te sune legat de programarea vizitei.
MALOU: Ce rahat.
(Telefonul sună din nou.)
Sfârșit
Personaje:
Jasna
Emina
Mulțumiri pentru: Jovanka, Svetlana, Jasmina, Tatjana, Catherine, Alex, Mladen și DJ Auge
PROLOG
Jasna se așază pe catedră și își lasă picioarele să atârne, Emina i se alătură. Se privesc reciproc. Au aproximativ 6 ani.
(Pauză.)
(Jasna se ridică, își prinde părul în coadă, își îndreaptă umerii, iese din scenă. Emina rămâne așezată și continuă să-și lase picioarele atârnate.)
Jasna intră în clasă. Este schimbată, o femeie adultă, pe la treizeci și cinci de ani, are două hărți rulate, un atlas geografic mai vechi, un atlas geografic actual,
dosare și foi desprinse pline cu date statistice, o cutie cu scrisori, o poză înrămată, un reportofon. O vede pe Emina așezată încă pe catedră, cu picioarele
atârnând. Jasna este mirată, dar în exterior nu pare surprinsă. Ea se instalează cu uneltele ei la catedră, încercând mereu să o evite pe Emina cât mai discret
posibil.
JASNA (Către elevi.): Voi începe cu o discuție de prezentare. Ein Vorstellungsgespräch. Un exercițiu de imaginație. Cuvânt frumos, apropo:
Vorstellungs-Gespräch. Exercițiu de imaginație. Aproape toate cuvintele mele preferate în germană sunt așa… compuse din mai multe cuvinte. (Privirea ei
rămâne atârnată de Emina. Scurtă iritare, dar Jasna își revine rapid.) Deci un exercițiu de imaginație, asta înseamnă că: eu vorbesc și voi vă imaginați orice. Deci
vă imaginați… o țară. (Emina ridică privirea.) O țară este descrisă în atlasul de geografie drept „covor colorat de popoare, state și culturi”. Are o coastă ca-n
albumele de artă, râuri ale căror culori sunt subiectul poeziei, în munți se realizează filme cu bărbați care privesc grav în depărtare și se fac frați de sânge.
EMINA: Hugh!
(Amândouă fac gestul Winnetou și privesc serios în depărtare. Jasna oprește mișcarea, rânjește în chip de scuze, aleargă din nou în spatele catedrei.)
EMINA: În grădina bunicii de la marginea orașului mare cresc vinete, fasole, ceapă, prune.
JASNA (Încearcă să o acopere. Copiază gesturile Eminei.): Vecinii mei din orașul mai mic se numesc Milanović, Muratović, Baruch, Jukić… Cei de acolo pot
să-și dea seama după numele de familie al oamenilor dacă aceștia provin dintr-o familie creștin-ortodoxă, musulmană, evreiască sau catolică. Își dau seama de asta
imediat, deoarece aici numele de familie a fost adesea prenumele unui strămoș, cum ar fi Milanović, deci din Milano, deci creștin-ortodox, Murat – Muratović,
deci musulman și așa mai departe. Desigur, copiii de aici se prezintă mereu astfel: „Numele meu este Jasna Marković, provin dintr-o familie creștin-ortodoxă, cu
excepția bunicii paterne, care este evreică, iar mătușa mea tocmai s-a căsătorit cu un catolic. Încântată.”
EMINA (În același timp cu Jasna.): „Sunt Emina Hamidović, strănepoata unui musulman pe nume Hamid, părinții mei sunt într-o căsătorie mixtă, mama mea are
rădăcini catolice, tatăl meu este musulman, foarte încântată…”
(Își întind mâinile pentru a se prezenta, brusc se minunează de gest, înainte ca mâinile să se întâlnească, fac o pauză. Izbucnesc în râs. Jasna se întoarce de la
Emina la elevi, rânjește jenată. Încearcă în continuare să o ignore pe Emina cât mai bine.)
(Emina se duce din nou cu respect lângă Jasna, o fată foarte evlavioasă.)
(Desfășoară harta Iugoslaviei cu grupurile etnice de populație desenate colorat, în spatele căreia dispare Emina.)
(Jasna o împinge ușor pe Emina înapoi cu harta până la nivelul tablei. Jasna fixează harta de tablă și scrie deasupra ei cu cretă: „IUGOSLAVIA 1978”. Se așază
pentru o clipă pe catedră.)
JASNA (Încearcă să găsească un nou început.): … Tovarășe Tito! (Își scotocește prin lucruri după poza înrămată a lui Tito, o scoate și o atârnă pe tablă. Se
străduiește să adopte un ton mai distanțat.) … Tovarășul Tito a condus țara noastră cu o mână autoritară. Mitul luptei partizane comune a tuturor iugoslavilor
împotriva fasciștilor germani a ajutat, după marea vărsare de sânge din al Doilea Război Mondial, să trăim împreună în pace timp de cincizeci de ani. Idolii
copilăriei mele au fost eroii filmelor partizane, mai ales Valter (Emina rostește ecoul numelui cu timbru cuceritor), salvatorul Sarajevo-ului. (Pune pe tablă poza
lui Valter, decupată dintr-o revistă ilustrată.) Filmele au fost difuzate de atâtea ori la televizor încât cu toții puteam să repetăm cuvintele. Tovarășul Tito a
proclamat: „Trăiți ca și cum ar fi întotdeauna pace și fiți pregătiți de parcă mâine ar izbucni războiul!”. (Emina vorbește cu o ușoară întârziere, sună ca o emisiune
radio veche.) Noi, pionierii, și toți copiii iugoslavi, noi toți (gesticulează în jurul hărții, pe care sunt marcate diferitele grupuri etnice), bosniacii musulmani, sârbii
creștin-ortodocși, croații catolici și toți ceilalți, toți ne jucam împreună, în fiecare zi:
EMINA: „Ciudat…”
JASNA (Către elevi.): Filmul meu partizan favorit!
EMINA: „De când sunt la Sarajevo îl caut pe Valter și nu-l găsesc. Acum, când trebuie să plec, știu cine este.”
JASNA: „Știți cine este Valter??? Spuneți-mi imediat numele lui!”
EMINA: „O să vi-l arăt. Vedeți acest oraș?”
JASNA: Cameră panoramică peste Sarajevo, panoramică, panoramică, panoramică, panoramică…
EMINA: „ACESTA este Valter.”
JASNA: Primele mele cuvinte în germană. Scena finală din filmul Valter apără Sarajevo, în care fasciștii germani recunosc neputința de a-i învinge pe partizanii
iugoslavi…
EMINA (o întrerupe): „Jasna! Rapid! Partizanii au nevoie de ajutorul nostru!” (Rupe un cearșaf în bucăți și leagă superficial doi elevi între ei.)
JASNA (rânjește.): Mai târziu, când frățiorul Eminei a fost suficient de mare pentru a fi neamț și a-și învăţa textul pe de rost, noi două am devenit asistente
medicale partizane. (Ea scrie deasupra panoului anul „1980”.)
EMINA: „Sunt prea mulți! (Către doi elevi.) Mirela! Tovarășă Mirela! Și: tovarășe Milan! Trebuie să mărim infirmeria! Așezați răniții lângă bolnavii de tifus!
Dacă doar tovarășul Valter poate ține fortul…”
JASNA: Emina…
EMINA (Se apleacă în adăpostire în fața catedrei.): „Trag în noi de pe deal. Tovarășe Milan! Păstrați acoperirea… NUUUUUUUUUUUUUU!!! Trebuie să-l trag
afară din linia de foc…”
JASNA: Emina… (Încearcă să o rețină.)
EMINA: „Lasă-mă…” (Ea aleargă prin perdeaua imaginară de gloanțe. Este lovită de mai multe gloanțe.)
JASNA: EMINA!!! (Emina rămâne întinsă cu membrele răsucite.)
3
Valter apără Sarajevo, film din 1972, în regia lui Hajrudin Krvavac, în care a debutat ca actor Emir Kusturica (nota LiterNet)
(Emina continuă să deseneze harta și adaugă schițând în grabă Germania/Berlin. Întoarce poza lui Tito și o atârnă lângă anul „1980”.)
EMINA: Apoi, nu mult mai târziu, brusc, eroii noștri s-au dovedit a fi din Germania.
JASNA: Măcar ei fac muzică acolo…
EMINA: Ba-ba-ba-uuu… (Ea cântă intro-ul la „Absolute Beginners” – David Bowie, împletit cu următorul text al Jasnei.)
JASNA: În Berlinul de Vest. Iggy Pop. Nick Cave. Și Bjork!
EMINA: Și David Bowie…
JASNA: Momentul pervazului ferestrei…
EMINA (Cântă.): I’ve nothing much to offer
There’s nothing much to take
I’m an absolute beginner
But I’m absolutely sane…
JASNA (În același timp.): … Pe pervazul ferestrei din fața sticlăriei de la noi de pe stradă, acolo ne întâlnim cu prietenii, iarna, primăvara, vara, mereu afară, căci
bani pentru cârciumi nu avem…
EMINA (Cântă.): As long as we’re together
The rest can go to hell
JASNA: …eroul cu cămașa deschisă. (Emina o ghiontește pe Jasna, ele chicotesc.) Eroii cu Nike-urile. Eroul tău cu eșarfă cu stele prinsă în jurul capului. Al meu,
care știe să cânte la chitară…
AMÂNDOUĂ: (Cântând.) If our love-song could fly over mountains…
JASNA: Apoi alți eroi, complet noi, au început să răsară în Iugoslavia ca din pământ, precum ciupercile, încă de la moartea lui Tito (Jasna arată imaginea
inversată). Eroii s-au înmulțit tot mai mult și între timp Iugoslavia aproape că pocnește de atâți eroi, toți cântă, niciodată nu s-a cântat atât de mult în țara asta și
cântecele nu sunt frumoase…
EMINA (trâmbițează): Soarele va străluci din nou și Serbia nu este mică, nu e mică, și tatarataa! Să-i lăsăm pe eroii bosniaci să trăiască…
JASNA: Și într-adevăr, într-adevăr, Iugoslavia face poc (Rupe harta în două, fisura se întinde între Croația și restul Iugoslaviei), cusăturile hărții fac poc, prea
mulți eroi pentru o singură țară. Oamenii își construiesc apărarea, la început, cu cântecele…
EMINA (trâmbițează): Taratata!
JASNA: … apoi cu steagurile, apoi cu armele…
EMINA (Dansează pe mese, bate din picioare și din palme. Cântă.): … să fim curajoși, noi, poporul cel mai bătrân și blablabla eliberați de jug și taratata! și…
JASNA (o întrerupe): Ce e cu maimuțăreala asta clișeistică de circ? Cine spune că la noi se dansează toată ziua pe mese? Eu nu dansez niciodată pe mese!
NICIODATĂ nu dansez pe mese! (Ea pornește reportofonul.) Eu mă uit la televizor.
(Înregistrarea de pe reportofon: „… situația din Slovenia.” Emina scrie pe tablă: „2 august 1991”. „Indiferent de armistițiul din 30 iulie, ostilitățile din Croația
continuă să crească.” Emina se așază lângă Jasna, care își îmbrățișează genunchii. Se uită împreună la reportaj. „Armata Populară Iugoslavă a pornit-o spre
Osijek, Kostajnica și Dalj cu artilerie grea și rachete…”.)
(Reportajul continuă în timpul dialogului: „… împotriva unităților croate, pentru a opri mișcarea croată pentru independență. Orașul Kostajnica este cunoscut
începând de astăzi ca recucerit de Garda Națională Croată. Luptele sunt în plină desfășurare în numeroase orașe și sate din Croația; în Iugoslavia sunt acum peste
50.000 de oameni care caută refugiu. Încercarea reînnoită a delegației CE de a ajunge la un acord între prim-ministrul iugoslav Marković, președintele Republicii
Serbia Milošević și președintele Republicii Croate Tudjman pentru a stabili o încetare a focului în Croația a eșuat astăzi în boicotul întâlnirii finale a delegației
sârbe. Președintele sârb Milošević a spus că reprezentanții CE sunt întotdeauna bineveniți ca politicieni, diplomați sau oameni de afaceri – dar nu sub forma unei
forțe de menținere a păcii…”.)
JASNA: Croația… E la fel de departe… ca și Uganda. N-o să vină la noi. Aici suntem în Bosnia! Nu se poate.
EMINA: Acolo e război.
(La televizor, un grup mare de oameni strigă în același timp: „ȚARA MEA ESTE IUGOSLAVIA!”, „TERMINAȚI CU RĂZBOIUL!”… apoi împușcături, țipete,
alergături.)
(În fundal, Emina continuă foarte încet să picteze tabloul copilului pe tablă, prelungind o linie roșie de foc, astfel încât să pară din spate că ar fi lovită ea însăși.)
O femeie fuge peste stradă, o vezi doar din spate, aleargă, aleargă de-a lungul străzii. Este lovită în spate. Cade cu fața la pământ. Transmisiunea este întreruptă.
(Emina îngheață și imită sunetul BIIIIP-ului de la televizor.)
JASNA (Către elevi.): Reportajul TV nu este singurul care va fi întrerupt. Liniile telefonice vor fi tăiate. Oficiul poștal se va închide. Nu mai avem voie să ne
părăsim orășelul. Nicio șansă de a comunica cu lumea exterioară. Sub patul meu se umple o cutie cu scrisori către Emina, care nu mai ajung la ea la Sarajevo…
JASNA (Citește.): „Zenica, 15 aprilie 1992. Eminaemina, ce mai faci? Îți scriu din orașul nostru capsulă. Aici este o gaură neagră în care toată lumea dispare.
Prietenii noștri pleacă fără să-și ia rămas bun. Fără să-mi spună la revedere! Nu mai au încredere în mine. Ei fug din fața vidului, pe front sau în exil. Și vin
refugiați musulmani din zonele ocupate de sârbi, orășelul nostru se prăbușește de atâția oameni, școala este închisă, refugiații sunt repartizați pe camere, mâncarea
este puțină, spațiul îngust, pute, toată lumea este bolnavă…”
JASNA: „Zenica, 30 aprilie 1992. Eminaemina, azi am văzut pentru prima dată turbane în casa scărilor noastre, turbane!… trupele islamiste, ele sprijină armata
voastră, nici ție nu ți-ar plăcea de ele… Au impus restricția de a părăsi domiciliile și trimit femeile în fuste scurte acasă. Părinții mi-au dat un nume musulman ca
să mă poată striga pe stradă, a devenit periculos să fiu sârboaică aici…”
JASNA: „Zenica, 10 iunie 1992. Eminaemina, mi-e atât de dor de tine, ești la 70 de kilometri sau mulți ani lumină distanță, în Sarajevo, care acum este înconjurată
de trupele sârbe, și anii lumină de distanță devin un zid izolat fonic și fiecare „Ce mai faci?” (Emina înregistrează fragmente din propozițiile Jasnei și le derulează
în loop) pe care îl țip împotriva zidului cade la pământ, se rotește în capul meu de jur împrejur ca un ecou, se aruncă împotriva pereților craniului meu ca un animal
captiv și mă înnebunește.”
(O altă lanternă.)
JASNA: „18 februarie 1993. Eminaemina, o iau razna, de aproape doi ani sunt blocată aici în spațiul ăsta în care nu e aer, de-aici fuge oricine poate, indiferent
cum, prietenii noștri își iau câte un pistol și fug pe front, Edin a plecat, Denis a plecat, poate se împușcă undeva unul pe celălalt, Munira a sărit de la etajul
unsprezece, foarte mulți dintre prietenii noștri iau heroină, n-o să crezi, e atât de ieftină acum în război, mai ieftină decât țigările, o modalitate ieftină de a uita, o
cale de a muri mai calm… dar eu una nu vreau! Îmi doresc în continuare atât de multe, vreau să mă culc cu bărbați, să beau, să mă droghez, să fiu high, măcar să
fiu high când or să mă…”
(O altă lanternă.)
JASNA: „25 iunie 1994… încă un an în vid-vid-vid, viața se desfășoară în altă parte, timpul e o mlaștină grea, trebuie să ies, Eminaemina, trebuie, trebuie să plec
de aici, vreau să trăiesc, să trăiesc din nou.
Valiza mea este împachetată și ascunsă, nimeni nu știe, Eminaemina, trebuie să plec din Bosnia, trebuie să…”
(O altă lanternă.)
JASNA: „13 septembrie 1994. Eminaemina, plec din orășelul nostru, plec din țara noastră, singura cale e prin Serbia, Eminaemina, poate mă înțelegi, fug în
Serbia, acolo nu sunt lupte, la unchiul Zoran în Belgrad, pentru mine e singura cale de ieșire. Eminaemina, plec. (Ea stinge lanternele.) Plec fără să-mi iau
rămas-bun.” (Eliberează ferestrele ca să intre din nou lumină, deschide un geam și se uită pentru o clipă afară.) Minune după minune s-a întâmplat pe drumul din
orășelul nostru spre Belgrad. Cineva m-a ajutat, deși nu mă cunoștea, și m-a luat cu el în mașină. Și în fața baricadelor sârbești a pus o casetă cu șlagăre sârbești
(Emina, care stă pe jos în fața primei bănci cu reportofonul, fredonează un șlagăr de Ceca Raznatović). Și în fața baricadelor bosniace a atârnat mărgele de
rugăciune musulmane în jurul oglinzii retrovizoare (Emina schimbă melodia) și am ajuns la următoarea oprire. Am cumpărat un bilet. Și autobuzul s-a dus la locul
care era scris pe bilet. Și nu am fost opriți și sortați, bărbații… pe front… și femeile… Și am ajuns la destinație… (Își trasează calea de evacuare pe hartă cu
degetul. Apoi scrie pe tablă: „Belgrad, 21 septembrie 1994.”) La Belgrad, însă, miracolele nu s-au încheiat încă. Până și războiul se schimbase, o minune!
Apărătorii de acasă erau aici agresorii, agresorii de acolo eroi aici, eliberatorii de acolo, criminali de război aici… Oamenii erau șocați când am spus: „Nu, prietenii
mei musulmani nu m-au violat…” (Îl imită pe unchiul ei.) „Dacă ți-a plăcut atât de mult acolo, de ce ești aici?”
Trebuie să plec de aici, și de aici, trebuie să… Nu pot pleca în străinătate din cauza embargoului, sunt blocată aici… Dar pot să mă înregistrez în Germania ca
studentă dacă, dacă, dacă… (Se așază pe un scaun liber, cu spatele la elevi.) … voi trece testul de germană. (Începe să decline.) Ich bestehe, du bestehst, ersiees
besteht… Învăț limba germană la fel de obstinat ca și cum ar însemna viața mea. (Declină.) Ich gelte, du giltst, ersiees gilt, wir gelten, ihr geltet, sie gelten. Gelten,
galt, gegolten. Ich gehe, du gehst, ersiees geht, wir gehen, ihr geht, sie gehen. Gehen, ging, gegangen. Ich habe, du hast, ersie… ich habe… Încă mai am acest
număr, numărul de telefon al Mirelei, Mirela se află la Düsseldorf, încă de… dinainte de război, am stat în aceeași bancă pe tot parcursul școlii elementare, ea o să
mă ajute…
MIRELA (Actrița care o joacă pe Emina vorbește în microfonul reportofonului.): Mirela Muratović?
JASNA: Mirela! Mirela, eu sunt, Jasna! Jasna de la școala elementară…
MIRELA: Jasna… tu? Chiar ieri vorbeam cu Emina despre tine…
JASNA: Emina?
MIRELA: Emina, da, e la Berlin de un an și jumătate…
(Jasna scrie pe tablă: „Berlin, 12 mai 1995”. Emina se ridică. Jasna se întoarce. Se uită una la alta.)
EMINA: Trei ani…! (Atinge obrazul Jasnei. Se îmbrățișează.) Vii cu mine. Locuiesc la Helmholtzplatz, o casă ocupată, plină de ilegali, ciudați, artiști șomeri, toți
fără un acasă. O să te simți bine. În primul rând vii la mine. (Se urcă pe o masă și o ajută pe Jasna să se urce și ea.) Și o să ți-o explic… Noua și frumoasa lume
de-acolo de-afară.
(Posibil un fragment șoptit din cântecul „Aleluia” de la început. Amândouă se așază pe masă. Emina o piaptănă pe Jasna.)
EMINA (Un flux de cuvinte de neoprit.): Toți sunt nebuni. Oamenii de aici. Toți nebuni. Ei trăiesc normal aici, locuiesc aici absolut normal și nu apreciază asta.
Incredibil. Pot să studieze, pot să meargă pur și simplu la universitate, pot să traverseze strada fără să le fie frică de lunetiști, aici apeși singur butonul de schimbare
4
Din poemul lui J.W. Goethe Heidenröslein / Trandafirul de câmpie, în traducerea oficializată în română: Roșu, roșu trandafir, Floare de răsură. – n.tr.
a culorii la semafor, există un buton, îl apeși și un semnal merge direct către… nu știu… butonul raportează: „Vreau să traversez strada, mașinile să se oprească!”
Și BLING! E verde!
JASNA: Prostii…
EMINA: Jur! Toți sunt nebuni aici, pe bune, ei pun zahăr în prăjitura cu brânză, și nimeni nu te întreabă câți ani ai, sau despre copii, familie, soț… nimeni! Ei cred
că ți s-ar părea incomod, „Privatsphäre” așa se numește aici, frumos cuvânt, „a respecta sfera privată”, ei cred că e grozav, tu, aici sunt apartamente uriașe care nu
au cadă! Iar toaleta se află la o jumătate de treaptă mai jos, în casa scării! În schimb sunt străzi separate pentru biciclete, asta e normal, multe lucruri sunt normale
aici, absolut normale, ei habar n-au, habar n-au câte lucruri sunt normale aici, nu își prepară iaurtul singuri în casă, iaurtul nu costă douăsprezece milioane de
dinari, ei au 42 de feluri de iaurt, 42!, le-am numărat, îl poți cumpăra gata făcut și știi pe ce se enervează? Pe vreme.
JASNA: Au ceva împotriva sârbilor?
EMINA: Nu chiar împotriva sârbilor. Important este să nu te întinzi pe sacoșele lor.
JASNA: Să ce?
EMINA (chicotește): Să nu stai pe banii lor. Ei numesc asta „să nu te întinzi pe sacoșele lor. Auf der Tasche liegen.”, frumoasă expresie… (chicotește) Deci,
important este să nu fi un caz social. Să studiezi. Să studiezi e bine. Să ai un job e bine. Atunci poți să fii și sârb.
JASNA: Dar eu n-am nici un job.
EMINA: Tu vii cu mine.
(Emina ia un teanc de lenjerie de pat de sub catedră. Amândouă golesc catedra și fac cu cearșafurile un pat din ea.)
EMINA: … Ține colțurile… și trage! Exact… Și îndoaie sus… și jos… aici… așa… asta se numește „a plia perfect: falten”, asta e important, șeful verifică
mereu… trage puțin în jos… și… grozav…
JASNA: Falten…
EMINA: Cu F, de la falten: a plia.
JASNA: Limbă de rahat.
EMINA: Germana este grozavă… atât de elegantă.
JASNA: Da, super elegantă. „Rösslein, Rösslein, Rösslein rot, Rösslein auf der Heiden”…
EMINA: Aceste expresii. „Sunteți de invidiat. Sie sind zu beneiden”. Super. Sau aceste cuvinte compuse. Le poți compune singur! Și eu am deja o grămadă de
cuvinte, care sunt atât de precise, super, nici cum să le traduci deloc în sârbo-croată! De exemplu „Duldung” – primul meu document oficial aici, Duldung, în
sfârșit! Dar explică asta în sârbo-croată, deci în Germania am fost „geduldet”, ai putea spune tolerată, dar nu descrie sută la sută, e prea pozitiv, mai degrabă…
nevăzută cu plăcere, dar dacă n-avem încotro… despre permis de ședere nici nu vorbim, iar să muncești, haha, doar cu autorizație specială, deci mai degrabă un fel
de deportare suspendată, deci cumva… până când o să găsească altceva pentru mine… dar mai întâi, deocamdată… cam așa…
JASNA: Duldung, da. Super cuvânt.
(Ele își schimbă pozițiile între ele. Jasna întinde un cearșaf. Își fac un pat într-o manieră deja mai exersată.)
EMINA: Ai vești?
JASNA: De auzit se aud multe. Tu?
JASNA: Unchiul Zoran zice că bunica și părinții mei s-au putut salva inclusiv în partea sârbă.
EMINA: Unchiul Zoran.
JASNA: Cel cu fiul, Milan, îl cunoști.
EMINA: Cel cu fiul.
JASNA: Întotdeauna ne jucam nemți și partizani cu el…
EMINA: Cel care-a plecat pe front.
JASNA: A fost recrutat.
EMINA: Cetnicul.
JASNA: Ei… și ce altceva să facă…
EMINA: Nu fi naivă.
JASNA: I-am trimis bani pentru un curs de germană. În curând o să iasă de-acolo.
EMINA: Ai făcut ce?!?
JASNA: I-am… eu… da, i-am. Unchiul Zoran m-a ajutat să ies. Îi datorez…
EMINA: Tu ești conștientă de ce-au făcut?
JASNA: La naiba, da, dar nu… tu ce crezi că…
EMINA: Tu știi ce-au făcut cetnicii…
JASNA: Dar tu știi ce-a făcut cealaltă tabără? Ai fost acolo? La Belgrad se spun exact aceleași povești, dar despre voi! Literalmente!
EMINA: Vrei să spui că nimic din toate astea nu s-a întâmplat?
JASNA: Nu știu. Nu mai știu pe cine să mai cred.
EMINA: Crede-mă PE MINE! Eu am fost acolo! Și am văzut, în fiecare zi, cum lunetiștii sârbi…
JASNA: Vrei să spui că armata bosniacă…
EMINA: N-ai nici cea mai mică idee!!!
JASNA: Am văzut cum au deschis închisoarea din Zenica și i-au trimis pe toți pe front— pe toți. Hoți, ucigași în masă, criminali. Chiar crezi că bosniacii s-au
purtat mereu cavalerește pe front?
EMINA: OK, bine. Te-ai jucat cu cetnicul „nemți și partizani”. Frumos, da. Atunci sigur îți aduci aminte de fratele meu mai mic. Și cu el te-ai jucat „nemți și
partizani”… Știi ce i-au făcut? Și soției lui? Și celor doi…
(Jasna își acoperă urechile și cântă tare, în timp ce Emina își mișcă mută buzele în timp ce continuă cu textul [inaudibil]: „…micuți ai lui? Au fost ridicați
noaptea și duși la râu împreună cu alți doisprezece. Pe pod, li s-a tăiat gâtul ca vitelor la sacrificare. Lui nu, pe el doar l-au violat cu bastonul de poliție în fața
soției. Și apoi pe ea. El aproape că era mort când l-au aruncat de pe pod, nici măcar nu s-au obosit să-l împuște. Știi oare…” Emina îi împinge Jasnei mâinile jos
de pe urechi şi aceasta se oprește din cântat.)
EMINA: … ce mi-a spus? Dacă izbucnește războiul, ia o armă și împușcă-i pe toți cei pe care-i iubești. Împușcă-i pe ei și apoi pe tine…
(Jasna se uită în ochii ei și îi cântă în față. Emina îi pune mâna la gură. Jasna îi pune Eminei mâna la gură. Stau așa pentru o clipă. Apoi se eliberează și își pun
frunțile în palmele celeilalte. Murmură.)
(Următorul text îl vorbesc încrucișat, ca pentru ele însele, în timp ce efectuează un ritual de lucru mecanic absurd cu cearșafurile.)
JASNA: Nu-mi asum nicio vină. N-o să fac asta. Dacă o să mă rușinez de originile mele, o să mă fac vinovată. Și nu sunt vinovată. Și nu o să-mi neg familia.
Toate astea s-au întâmplat, da. Dar eu una nu le-am făcut. Eu nu le-am făcut. EU nu le-am făcut! Și n-o să permit să mi se inoculeze asta. Nu familiei mele. Nu
celei mai bune prietene ale mele. Vreau să știu doar ce se întâmplă între ea și mine. Doar între ea și mine. Nu „între noi” și „între voi”. Nu-mi asum nicio vină.
EMINA: N-avem voie să uităm asta. Eu n-am voie. N-avem voie să uităm ce s-a-ntâmplat! Și să continuăm ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Așa începe mereu
totul. Oamenii uită. Uită cine le este prieten, cine le este vecin, uită ceea ce împart, dau la o parte asta, ca să facă loc unei idei nenorocite. Și apoi se dezlănțuie
iadul. Și când reușesc să se salveze, uită din nou? De data asta lucrurile rele, pur și simplu le uită? Și-apoi din nou sunt de vină vecinii? Drăguțul de unchi? Băiatul
slab și bâlbâit cu care te-ai jucat în copilărie? Ucigașii de ieri? Și ce se întâmplă, se uită?… Până data viitoare? Eu una nu uit! Eu nu uit.
AMÂNDOUĂ: Trebuie să terminăm cu asta.
(Se urcă și ea pe bancă, amândouă se mișcă cu precauție de pe o bancă pe alta, vorbind în mod repetat cu fiecare elev în parte.)
(Ele sar de pe catedră. Prind cearceaful dintre ele, fac patul, cu mișcări de rutină, foarte mecanice, în timp ce fiecare vorbește cu ea însăși.)
(Stau așezate una lângă cealaltă pe catedră, așa cum făceau când erau copii.)
(Jasna se ridică, vrea să termine ce are de spus. Încearcă să obțină un ton distanțat. Scrie pe tablă: „30.8.95”.)
JASNA: Armistițiu.
EMINA: Dacă o să dureze de data asta…
JASNA: Negocieri. (Scrie datele una sub alta: 1, 2, 3 etc. … noiembrie 1995.)
EMINA: Fără să se mai termine…
JASNA: … în spatele ușilor închise…
EMINA: Labagiii ăștia nenorociți, doar n-o să…
JASNA: După trei săptămâni (Ea scrie data „21 noiembrie 1995”) este anunțat public acordul de la Dayton: (Ea desfășoară a doua hartă și o agață de tablă.)
Bosnia-Herțegovina rămâne independentă, un stat separat cu două republici constitutive, Republica Sârbă Srpska și Federația Bosniaco-Croată.
EMINA: Ei cimentează epurarea etnică!
JASNA: Refugiații bosniaci și sârbi au dreptul să se întoarcă la locul de reședință inițial.
EMINA (Râde amar.): Au dreptul să se sinucidă…
JASNA: Trupele sunt dezarmate.
EMINA: N-o să mai trăim în viața noastră cu ei! Nu cu ei!
JASNA (Către Emina.): Emina, e pace.
EMINA (Șoptește.): Pace…
JASNA: Noi avem…
EMINA: … am supraviețuit?
(Pauză. Se uită una la alta. Pentru o clipă se pare că vor să se îmbrățișeze, dar Emina sare brusc și adună cearșafurile, le rulează grămadă, scrie pe tablă:
„Berlin, 13 aprilie 1996”.)
JASNA: N-o să faci asta. Ești nebună! EȘTI NEBUNĂ! N-o să faci asta!
EMINA: Au nevoie de o traducătoare.
JASNA: O trupă de DJ-i berlinezi, la trei luni după război! Ce să însemne asta, turism prin dezastre sau ce? Sunt niște bolnavi!
EMINA: Lasă-i în pace. Vor să facă ceva, să mixeze muzică în centrele de tineret, să susțină concerte cu trupe locale în Tuzla, Rijeka, Sarajevo, în Mostar, pe
ambele maluri ale râului. Ce să le faci, că doar nu sunt reparatori de acoperișuri sau zidari sau altceva… Și în plus, în felul ăsta mai văd și eu cum arată grădina
bunicii. Aprilie, hm. Aproape prea târziu pentru vinete.
JASNA: Trebuie să le bagi în cap…
EMINA: 'dent.
JASNA: Ei nici măcar nu știu despre ce e vorba. Freakși de Berlin. Cum o să le bagi asta în căpățână?
EMINA: Mixează muzică grozavă. Jungle, dancehall, reggae… toate chestiile noi…
JASNA: Nu părăsi niciodată străzile! Suprafețele de beton! Minele sunt peste tot!
EMINA: 'dent.
JASNA: În niciun caz să nu faci pipi după copac!
EMINA: 'dent.
JASNA: Dar ia zi – vrei să iei toate astea cu tine?
EMINA: 'dent.
JASNA: Șase perechi de blugi?
EMINA: 501. Originali. În fruntea listei de dorințe a tuturor.
JASNA: Îmi vine să vomit, e dezgustător!
EMINA: Și am chiar mai multe comenzi. Nu pot lua totul cu mine.
JASNA: Nu-mi vine să cred.
EMINA: Hei Hei! Oare noi două eram diferite?
EPILOG
JASNA: S-a întâmplat acum treisprezece ani. De treisprezece ani încerc să înțeleg asta. Această… (Arată spre tableta complet scrisă.) Întreaga… dezordine. Și
încerc să-mi imaginez… dacă poate fi din nou frumoasă? Dezordinea frumoasă? E posibilă? A fost posibilă? „’dent!” ar spune Emina… Așa că încerc să-mi
imaginez… o țară. (Strânge rulând prima hartă.) Vor scoate minele din Bosnia cel mai devreme în 100 de ani. Atât timp sunt active. (Ea strânge rulând a doua
hartă.) Și până atunci ce facem? „Ei bine, o să fim nemți”. (Ea curăță tabla.) Și eu, da, eu… mă descurc. Doar că uneori… dezordine, devin… confuză… și… am
nevoie de tine aici, doar ți-am s… BIIIIEPP… trebuie și… trebuie să-ți imaginezi. Fără rămas bun… și uneori… confuză, uneori am nevoie de… un exercițiu de
imaginație. Atunci funcționează.
Am aflat de la ambasada Bosniei. Bărbatul a spus că a fost foarte neglijent din partea Eminei că a părăsit zona minată. Ar fi trebuit să știe mai bine. Chiar dacă
aparent era vorba de grădina bunicii ei. Și sincere condoleanțe. Con-doleanțe. Bei-Leid. Frumos cuvânt.
(Ea fredonează și își strânge lucrurile grămadă.) Well if my love is your love… We’re certain to succeed… Ea ar spune: „’dent!”… Îți poți imagina, acum? Că
traiul împreună a fost posibil în Iugoslavia. A fost posibil… Dacă îmi pot imagina asta din nou? CU această amintire. Deci îmi imaginez… o țară…
(Ea iese.)
Notă:
Toate persoanele menționate sunt personaje fictive. Aproape toate evenimentele menționate în piesă s-au întâmplat în realitate, dar nu acelorași oameni.
În privința hărților, se pot folosi ca ghid cele două hărți de pe paginile Wikipedia / războaiele din Iugoslavia (grupuri de populație Iugoslavia) și Wikipedia /
Acordul de la Dayton (Bosnia-Herțegovina).
Sfârșit