E toamnã târzie ºi urâtã. Din ceþuri curg reci picãturi de ploaie.

Noaptea stã,
apãsãtoare, peste Bãrãganul pustiit.
Dincolo de ceþuri, alþi oameni stau, la fel ca ºi mine, tãcuþi ºi abãtuþi, cu
gândul la primãvara care va trebui sã vinã ºi sã alunge ceþurile cãtre nord.
Peste zi, încãlþat cu cizme mari de cauciuc, înotasem prin noroaie, pânã la
Dunãre. Bãtea un vânt aspru dinspre rãsãrit ºi valurile mâloase loveau, cu vuiet
lung, în maluri. Sãlciile desfrunzite se frãmântau, iar pe sus, dãdeau chemãri
cârdurile de gâºte sãlbatice, mânate din urmã de biciul iernii. Dincolo de ape,
rãsãrit ca din ape, dealul de stâncã fumurie de la Hârºova. În spatele meu, peste
dig, clopotniþa de la Giurgeni. Spre nord, satul depãrtãrilor - cu casele uniforme,
dãrãpãnate, acoperite cu stuf, fãrã copaci, fãrã viaþã, în depãrtãri, peste câmpul
fãrã margini, fumul amãgirilor...
Iar vântul bate cumplit, ca-n Siberia.
*
E frig la mine-n casã. Lampa clipeºte nestatornic. Noaptea e târzie ºi
prietenii mei stau tãcuþi în cocioabele lor...
Îmi rãsar vii în amintire oameni ºi locuri prin care am trecut. Stãruie în mine,
ca o bolnavã aducere aminte, zilele robiei din Þara-Rãsãritului; lagãre, bordeie,
trudã de rob ºi, mereu treze, speranþele unor zile de aºezare. Estompat, în
depãrtãri, rãzboiul pierdut.
Mai aproape de orele prezente, cuºtile de beton ºi fier de la Interne. Jilava,
cu marile încercãri. Aiudul ºi Gherla unde satana cerne sufletele prin sitã
mongolã. Canalul, pecetluit pânã la A Doua Venire, cu miile de cruci ale celor
rãstigniþi ºi minele de plumb de la Baia-Sprie, Cavnic ºi Valea Nistrului.
Atâþia oameni care au fost ºi au trecut dincolo, ducând cu ei durerile noastre.
Peste tot locul cazne ºi încercãri.
Dar noi trãim ºi ducem, în sufletele noastre, mirul de pe frunþile celor ce au
murit. Inimile lor bat în inimile noastre ºi visurile lor de biruinþã sunt visurile
noastre pentru ziua de mâine.
*
Afarã plouã mãrunt, picuri storºi din ceaþã. Deschid Cartea ºi citesc, mereu
nou, cuvântul Galileanului: „Veþi auzi de rãzboaie ºi veºti de rãzboaie; vedeþi, sã
nu vã înspãimântaþi, cãci toate aceste lucruri trebuie sã se întâmple. Un neam se
va scula împotriva altui neam ºi o împãrãþie împotriva altei împãrãþii; ºi, pe
10
alocuri, vor fi cutremure de pãmânt, foamete ºi boli. Dar toate aceste lucruri nu
vor fi decât începutul durerilor. Atunci vã vor da sã fiþi chinuiþi ºi vã vor omorî
ºi veþi fi urâþi de toþi pãgânii; pentru numele meu.
... Se vor scula mulþi profeþi mincinoºi ºi vor înºela pe mulþi. Iar din pricina
înmulþirii fãrãdelegii, iubirea celor mai mulþi se va rãci; dar cine va rãbda pânã
la sfârºit, acela va fi mântuit."
Pe altã filã, silabisesc, ºoptit, ca pentru duhuri:
„Cunosc necazurile tale ºi sãrãcia ta (dar eºti bogat); ºtiu ºi batjocurile din
partea pãgânilor, care nu sunt altceva decât o sinagogã a satanei. Nu te teme
nicidecum de ceea ce ai de suferit. Iatã cã satana are sã arunce în temniþã pe unii
din voi, ca sã vã încerce...
... Cel ce va birui, va fi îmbrãcat în haine albe. Nu-i voi ºterge, nicidecum,
numele lui înaintea Tatãlui meu ºi înaintea îngerilor Lui...
... Fii, deci, credincios pânã la moarte ºi-þi voi da cununa vieþii".
Umbrele celor ce au trãit alãturi de mine cautã în Carte legea care le-a
luminat viaþa ºi temeiurile luptei ºi morþii lor.
„Procurã nouã vã dau vouã: sã vã iubiþi unii pe alþii. Dar, în lume, nimeni nu
dovedeºte mai mare dragoste, decât acela care-ºi sacrificã propria lui viaþã
pentru salvarea aproapelui sãu. ... Îndrãzniþi deci, Eu am biruit lumea".
Târziu, pecetluiesc Cartea cu un sãrut smerit ºi privesc în pãcura nopþii de
afarã, înþeleg cã noaptea care stãruie încã va trece ºi lumina ce va sã vinã va
spãla pãcate ºi va tãmãdui rãni deschise.

În amintire stãruie, rezematã de pãduri, mãnãstirea de la Oranki, de pe Volga

de sus. Pe turlele vãduvite de cruci au încolþit ºi prins rãdãcini mesteceni
argintii.
În locul lor, când va veni Lumina, se va înãlþa iarãºi, pânã la cer, semnul
Biruitorului morþii.
Între zidurile crenelate, acolo, au fost auzite vaietele prinºilor de rãzboi iar
foamea, frigul ºi suferinþele au umplut cimitirul din poiana morii.
În unele zile, rare, rãsãrea soarele ºi pentru noi; pe feþele noastre palide
flutura o luminã nepãmânteanã. Dar orele acestea erau sãrbãtoare ºi însemnau
popasuri, când bei apã limpede ºi-þi tragi sufletul.
Apoi pãdurile vuiau iarãºi, ca mãrile rãzvrãtite. Zãpezile se aºezau ca niºte
ziduri de cetate ºi lagãrul trãia ceasuri de moarte. Iernile erau fãrã sfârºit...