CULESUL CARTOFILOR

Oamenii aºteptau cu multã nerãbdare culesul cartofilor. Asta era o sãrbãtoare

a întregii regiuni.
Mi-aduc aminte de culesul viilor toamna pe la noi; voie bunã ºi muzicã. O
lunã de zile tot omul era frate cu vecinul.
ªi iatã acum, când, la începutul lunii septembrie 1944 ajung, venind din
Siberia, la Mãnãstârca, gãsesc o veselie generalã între prizonieri.
- Ce-i, mãi creºtinilor?
- Bucuria toamnei; de mâine începe culesul cartofilor. Mergem, aici,
aproape, la colhozul de la ªoniha.
A doua zi de dimineaþã, încadraþi de ceasovoi, trecem peste un pârâu ce-ºi
mâna apele spre Volga. Suntem la 60 de km distanþã de Nijni-Novgorod. În
poianã o uliþã cu vreo sutã de case de lemn, toate într-o rânã parcã cerºind
ajutor. La marginea satului, grajd povârnit ºi o remizã peste maºini cu acoperiºul
spart, în mijloc, o tablã roºie pe care scrie: „întreceri socialiste; brigãzi
fruntaºe". Dar nici un nume nu stã scris pe tablã. Oamenii din ªoniha sunt prea
sãraci ca sã le mai ardã de glume.
La partea de rãsãrit a satului începe grãdina de zarzavat ºi, ca atare, acolo
vom lucra, în jur, toatã taigaua. Apoi câteva pluguri trase de niºte mârþoage de
cai, care vor scoate cartofii; colhoznicii le vor aduna. Nouã ni se dau cazmale.
Pe echipe de trei oameni ni se repartizeazã terenul. Alãturi de noi, pe altã
parcelã, vor lucra sute de fete tinere, femei ºi babe. Câþiva moºnegi mânã caii.
Bãrbaþii sunt departe, la rãzboi.
Adunãm prima grãmadã de cartofi. Dinspre sat se aude „imnul cartofilor",
cântat de ºcoala primarã. ªcolarii ºi învãþãtoarele se opresc la teren ºi dupã încã
un imn al recoltei, o învãþãtoare se suie pe o grãmadã de cartofi ºi þine un
discurs
patetic despre importanþa cartofului pentru stat ºi datoria de a-i scoate din
pãmânt.
Preºedintele colhozului îi îndeamnã pe colhoznici sã lucreze bine ºi sã dea
randament mare. Apoi câteva recitãri - cu ceva zarzavaturi ºi mitingul fulger se
încheie cu „Moscova mea, þara mea", cântatã de ºcolari.
Soarele, foarte înþelegãtor, ne încãlzeºte ºi trebuie sã recunosc cã mã simt
bine. Vedem cã se aprind pe tarla focuºoare - vreascuri berechet - ºi ici-colo, se
fierbeau în gamele sau se coceau cartofi. Dupã vreo douã ore de lucru, toþi eram
32
cu cartofi copþi în buzunare. Colhoznicii se uitau cu jind la noi; copiii de ºcoalã
se furiºau pânã la focuºoarele noastre ºi cu ochii mãriþi de foame ºi de poftã, ne
rugau: „Dã-mi ºi mie, nene!" ªi iatã cã, împãrþeam prada, pe din douã, cu aceºti
copii flãmânzi. Colhoznicii au încercat sã coacã ºi ei cartofi, dar „prezidatele"
ºi
brigadierii, înjurându-i, le împrãºtie focurile; nu era voie sã risipeascã bunul
comun. Apoi preºedintele colectivului se aºeza pe o buturugã, scotea din geanta
de muºama, care-i atârna de la ºold pânã la cãlcâie, o bucatã de pâine albã,
proaspãtã, întindea frumos unt pe ea ºi mânca încet, tacticos; toate gurile
colhoznicilor se umpleau de apã. Ei nu aveau pâine - de loc - despre unt, nici
vorbã, iar zahãrul nu-i vãzuserã de cinci ani.
În zilele urmãtoare ne-am organizat. Fiecare companie (erau douã) a venit cu
un cazan potrivit ºi cu sare. Înainte de a începe lucrul adunam în pripã gãteje ºi
lemne, spãlam douã-trei sute de kilograme de cartofi ºi lãsam doi oameni sã-i
fiarbã ºi sã-i coacã. Când totul era gata, fluierau. Ne adunam în jurul cazanului
ºi ne primeam porþia; ce nu puteam mânca, duceam în lagãr pentru prieteni.
Praznicul acesta avea loc în fiecare zi; mergeam sã culegem cartofi, prin
rotaþie. Ca atare, trebuia sã ne facem rezerve pentru zilele de asprã postire.
Apoi noi am început a fierbe ºi a coace tot mai mulþi cartofi; la ora mesei
veneau toþi copiii cu mâinile întinse ºi plecau cu braþele pline; pe tarlaua vecinã
îi aºteptau mamele, surorile ºi bunicii, care ne strigau: „Mulþumim, mulþumim,
Dumnezeu sã vã binecuvânteze, cãci dacã n-aþi fi voi, noi am muri de foame
lângã cartofi". Preºedintele ne înjura pe toþi, în bloc.
Dupã vreo sãptãmânã, o babã s-a apropiat de mine cu teamã mare - ºi mi s-a
adresat:
- Plecãciune pãrinte! Mã iertaþi cã vin la dumneavoastrã, dar avem noi,
colhoznicii, o mare rugãminte ºi ne-am gândit sã v-o facem sfinþiei voastre.
- Spune, mãtuºã, care vi-i necazul? Bãtrâna îmi supune, tainic:
- Vã rugãm pe dumneavoastrã, prizonierii, sã nu scoateþi toþi cartofii din
pãmânt.
M-am uitat la dânsa întrebãtor. Ea a continuat.
- Cartofii ce rãmân în pãmânt, îi vom scoate la primãvarã ºi ne-om þine
zilele. Tare ni-i greu, ascultaþi-ne.
I-am umplut mãtuºii broboada cu cartofi copþi.
*
A trecut iarna, s-au topit zãpezile ºi dupã ce s-a zbicit pãmântul, pe tarlaua
unde au fost cartofi în toamnã, pãmântul a fost rãscolit, cu cazmale, de
colhoznici ºi, în felul acesta, flãmânzii au avut cartofi pentru un timp.
*
Trecuse o sãptãmânã ºi timpul se menþinea frumos. La cules, totul mergea
33
bine. Dar cât avea sã mai þinã acest bine? La plecare fiecare îºi umfla cu cartofi
buzunarele, gluga de la manta, pantalonii, legaþi jos cu sfoarã. Ne opream la
poartã ºi, numãraþi, garda ne preda apoi ofiþerului de serviciu, înãuntru ne
depuneam prada în raniþe, sub cãpãtâie, fiecare unde credea.
Într-o searã, la poartã, apar ofiþerul de serviciu, preºedintele colhozului ºi alþi
civili. Suntem numãraþi ca de obicei, dar poarta nu se deschide. De la coada
coloanei începe percheziþia. ªi ce sã vezi atunci? Într-o clipã s-au umplut
ºanþurile cu cartofi. Prima grupã din coadã a cãzut victimã; la carcerã cu ea.
Preºedintele ºi civilii adunã cartofii, luptându-se cu ceasovoii din garda
noastrã - care-ºi umplu buzunarele ºi sacii de merinde. Coc ºi ei cartofi, în
bordeiele lor.
A doua zi nu mai intrã cartofi în lagãr, în zilele urmãtoare însã, cu riscul de a
intra în carcerã, reluãm atacul.
Uneori reuºeam sã-i trecem de poartã, altã datã îi aruncam, ca la comandã, în
faþa pericolului.
Fapt este ca în ziua în care culesul cartofilor s-a terminat noi aveam sub
cãpãtâi cartofi, sã ne ajungã pânã la Crãciun.
Garda de la poartã, la fel, se aprovizionase frumos, furându-ne pe noi, prin
percheziþie. ªi aºa, lucrurile s-au aranjat, încât toatã lumea a fost mulþumitã.
*