Coceam cartofii seara, dupã ce ne întorceam de la pãdure.

Venise iarna ºi
pãdurile oftau de vânt ºi de zãpadã. Noi ne uitam în sus ºi constatam, cu adâncã
tristeþe, cã cerul e prea sus pentru ca Dumnezeu sã ne poatã auzi.
Coceam cartofi ºi ne hãrþuiam la gura celor douã sobe, din bordei. Eram prea
mulþi ºi cartofii se amestecau în spuzã; era necesarã o întreagã contabilitate
pentru pãstrat ordinea aici. Cartofii îi mâncãm aºa, pe jumãtate cruzi, pe
jumãtate copþi. Nu vedeam o altã ieºire.
Dar Niþã Hilchi avea o altã pãrere. Nãscocitor, de la naturã, fãcuse aici multe
nãzdrãvãnii, din te miri ce. Printre altele, douã ceasuri numai din lemn ºi
tinichele, care mergeau ca niºte cronometre. Ruºii de la poartã îºi controlau
ceasurile dupã orologiile lui Niþã. Tot felul de opaiþe, pomenite în preistoria
Dacilor, le-a reactualizat Niþã pentru nevoi locale. Aºa cã, tot el trebuia sã
gãseascã o soluþie pentru coacerea cartofilor.
Într-o sâmbãtã, dupã-masã, în bordeiul 14, într-un grup restrâns, Niþã
declarã: „Am gãsit soluþia. Haideþi dupã mine". ªi-am pornit dupã el, afarã, în
unghiul de cãtre apus al lagãrului, erau vreo trei bordeie, încercuite cu sârmã
ghimpatã. Când venea un nou lot acolo îºi fãcea carantina.
Ajungem la acest gard, ne ferim de privirile rusului din prepeleac, ºi-l auzim
pe Niþã: „Rupeþi câte un metru de sârmã ºi apoi, pe cãi rãzleþe, întindeþi-o la
bordeie".
Adunaþi la gura sobei, executãm poruncile lui Niþã: „Aºa, scoateþi ghimpii.
34
Bine. Întindeþi sârma. ªtergeþi-o bine cu o cârpã, întocmai! Acum faceþi un
cerc", îl vedem pe Niþã cã trece sârma printr-un cartof, apoi prin al doilea ºi
pânã la urmã se înºirã vreo 30 de cartofi, bine spãlaþi. Noi facem la fel.
- Ascultaþi, zice Niþã, asta-i un colier pentru balul de la Opera mare, aþi
înþeles?
- Am înþeles - rãspundem noi atenþi.
- ªi ce facem cu el? întrebã Sandu Muscã, intrigat.
- Ce facem cu el? îl punem la gât ºi ieºim la plimbare pe aleea principalã;
lãmurit?
- Nu! rãspundem noi în cor.
- Bine, haideþi dupã mine; luaþi douã bucãþi de fier mai lungi ºi sã ieºim.
Afarã bate crivãþul ºi din pãdure vine întunericul. Niþã ia o bucatã de fier ºi
un colier. Noi, tãcuþi ºi zgribuliþi, îi urmãrim fiecare miºcare. Niþã se urcã cu
greutate pe bordei, se opreºte lângã coº, aºeazã bucata de fier pe coº ºi apoi
înºirã pe aceastã barã, atârnând înãuntru, colier dupã colier. Trece la al doilea
coº ºi figura se repetã.
- Haidem în bordei, vom vedea noi ce-am putut realiza cu asta!
Peste o jumãtate de orã, Niþã ne face semn din sprânceanã, invitându-ne sã
mergem sã vedem ce-i cu cartofii.
Fierul frige la mânã, colierele frig, crivãþul îþi taie respiraþia.
- Intraþi în bordei, zice Niþã: luaþi o cârpã curatã ºi frecaþi fiecare cartof,
pânã
se duce coaja arsã. Apoi, poftã bunã.
Ce bucurie pe noi! Ce plãcere rarã! Cartofii abureau ºi rãspândeau în boxe
un miros plãcut de brutãrie braºoveanã. Bine copþi, rumeni, delicioºi. Ne lipsea
untul.
- Trãiascã Niþã, ura, ura!...
Niþã, mulþumit, ronþãie zâmbind un cartof rotund ºi neted, ca o piatrã de râu.
Toate conflictele de la gura sobelor au încetat. Patentul lui Niþã a fost furat
de toate bordeiele ºi de toate naþiile. Noi i-am rãsplãtit patentul cu un cartof.
Neamurile, când îl vedeau, zâmbeau satisfãcuþi: „Brava Niþã, Brava Niþã!" ªi
toþi eram mulþumiþi; foc pentru copt cartofii era suficient.
Pânã într-o zi. Dupã ce am venit de la pãdure ºi repetam povestea cu
colierele de cartofi, poarta lagãrului s-a deschis larg ºi, înãuntru a intrat un
pluton de ostaºi; s-au împãrþit câte doi, pe la fiecare bordei, s-au suit pe bordei
ºi
vai, neruºinaþii, ne-au descoperit invenþia! Toate colierele au cãzut pradã
nesãtuilor ceasovoi. Ostaºii ruºi, cu ochii oblici, râdeau cu gurile pânã la urechi
ºi treceau dincolo de poartã, la braþ cu colierele noastre.
- Ce facem, Niþã?
- ªtiu eu, mãi bãieþi? Sã vedem ce se întâmplã mâine, poimâine.
A doua zi, nu, dar a treia zi ruºii ne-au furat iarãºi cartofii. Din nou
înghesuialã ºi scandal ia gura sobei; iar cartofi copþi pe o parte ºi cruzi la
mijloc.
- Ce facem, Niþã?
- Sã vedem, sã mai chibzuim! Cea mai mare ciudã a noastrã era pe un
35
sergent bãtrân care fãcea pe ofiþerul de serviciu la poartã. Fãcea totdeauna
scandal, pentru orice nimic. Vorbea, vorbea mult, þipa ºi înjura. Se numea
Ermolaiev, dar pentru gãlãgioasa lui atitudine, noi l-am botezat Hãrmãlaie ºi aºa
i-a rãmas numele pentru toate naþiile de la Mãnãstârca.
Observasem noi cã atunci când era Hãrmãlaie de serviciu ni se dãdea atacul
la coliere. Mai rar se întâmpla acest lucru la ceilalþi ofiþeri de serviciu.
- Se vede cã lui Hãrmãlaie îi plac cartofii copþi. Ei, lasã cã-i saturãm noi de
cartofi, încheie Niþã.
Gândeam noi cã nu-i dreptate pe lume! Dacã ruºilor le plac cartofii, n-au
decât sã fure de la colhoz ºi sã-i coacã în bordeiele lor. Aºa, se reped ca
hultanii
ºi ne jecmãnesc pe noi care, cu atâtea greutãþi, reuºeam sã-i strecurãm în lagãr;
nu-i dreptate ºi cinste pe lume, nu-i!
Era o dupã-masã de iarnã, cu cer strãveziu, în aer jucau stele aurii, stele
verzi. Mercurul coborâse jos, jos de tot. Arãta -47°; era „rãcoare". Niþã, pe patul
de la uºã, pregãteºte un colier, douã. În loc de cartofi, agaþã cu sârmã douã
bucãþi de tablã pe care scria ceva, cu litere mari. La alte bordeie, dupã comanda
ºoptitã a lui Niþã câþiva procedeazã la fel, cu priviri pieziºe spre poartã.
Ferindune
oarecum de ochiul viclean al lui Hãrmãlaie, aºezãm coliere la toate coºurile.
De vreo trei zile nu mai puseserãm la coºuri nici un colier. Simþeam cã în dosul
porþii, inima lui Hãrmãlaie se încãlzise de bucurie. Pândeam din bordeie, sã
vedem ce va fi.
ªi a fost cã, la ceasul cuvenit, ca ºi altãdatã. Hãrmãlaie cu soldaþii au nãvãlit
în lagãr. Cu mâini rapace apucã colierele. Hãrmãlaie aºteaptã lângã poartã, cu
mâinile adânc bãgate în fundul buzunarelor. Soldaþii scot sârmele înroºite, se
frig, privesc tãbliþele cu scrisul pe ele, înjurã mânioºi ºi le aruncã. Un soldat
aduce un colier lui Hãrmãlaie.
- Ce-i asta? Unde-s cartofii? întreabã þepos Hãrmãlaie.
- Citeºte ce scrie aici, tovarãºe sergent, ºi degetul uzbecului aratã tãbliþa.
- Ce, ce? Eu sã mãnânc HUIA? Ha? Ce? Mama voastrã de ofiþeri români;
lasã cã vã arãt eu vouã!
Hãrmãlaie, cu întreaga trupã, s-a retras ruºinat dincolo de porþi.
Colierele stãteau risipite pe alee, printre bordeie. Pe tãbliþe, scris cu litere
mari, se putea citi: „pajalusti HUIA".
De atunci, am putut sã ne coacem cartofii, nestingheriþi de nimeni.
Hãrmãlaie s-a dat învins.