MINUNEA CU PEªTII

La începutul primãverii anului 1946, mai mult de jumãtate din prizonierii de

la Mãnãstârca au orbit. Cum apunea soarele, ni se punea o ceaþã pe ochi ºi pânã
la rãsãritul soarelui, eram orbi de-a binelea. ªi ziua aveam greutãþi la vedere (în
luminã ne jucau puncte negre) care ne oboseau îngrozitor, silindu-ne sã
închidem pleoapele. Dar nu se putea lucra la pãdure, sau la colhoz, cu ochii
închiºi.
Azi unul se plânge de aceastã boalã, mâine se gãsesc mai mulþi; fapt cert este
cã, mai mult de jumãtate dintre noi cãpãtasem, dupã spusa medicilor, tradus pe
linia neiniþiaþilor în probleme medicale, orbul gãinilor.
În acest timp lucram la sãpatul unei poieni de vreo 300 ha, unde era vorba sã
se semene cartofi ºi alte zarzavaturi. Lucrul era greu, cãci sãpam cu cazmalele
într-o mlaºtinã. Din loc în loc, crescuse usturoi sãlbatic ºi mãcriº ºi verdeþuri
pe
care le „pãºteam" imediat. Lagãrul ne dãdea la masã tãrâþe de orz, ovãz cu
pleavã semi-coapte în forme, numite impropriu pâine, ºi la gamelã, tãrâþe fierte -
„casa primitivã". Avitaminoza era în floare.
Din sursã medicalã - medicii erau tot prizonieri ºi lucrau la infirmerii sub
controlul medicilor sovietici - a ieºit zvonul cã infuziile de crenguþe de brad
verde sunt salvatoare. ªi toþi cei atinºi de orbire, pisam crenguþe, fãceam ºi beam
un fel de zeamã verzuie la culoare ºi greþoasã la gust. Rãul era prea adânc, ca sã
poatã fi îndreptat pe aceastã cale. Ceilalþi, ce rãmãseserã întregi la vedere
dãduserã într-o boalã chiar mai grea decât a noastrã; unii din ei se umflau,
deveneau puhavi ºi, la apãsare, degetul se ducea pânã la os, lãsând un gol în
muºchi - iar alþii aveau pielea uscatã pe oase, ochii erau mari ºi obosiþi, buzele
livide, faþa galbenã-verzuie. Fãþiº, candidaþi la moarte. Medicii ne spuneau cã e
distrofie ºi caºexie.
Primãvara a venit târziu... Abia pe la începutul lui iunie a apãrut soarele ºi
mestecenii au înflorit. Printre bordeie, distroficii care nu mai puteau fi puºi la
lucru - fãceau plajã. Noi, orbeþii, când reveneam în lagãr, de la lucrul nostru,
ameþeam când revedeam scheletele acestea hidoase, prãjindu-se la soare. Parcã
ar fi fost câmpul plin de oase goale, din vedeniile profetului Ezechil.
Venise o comisie ruseascã - medici moscoviþi - care ne examinase sumar.
61
Tot examenul sta în aceea cã ne trãgeau de piele pe spate ºi pe burtã, ºi totul
rãmânea, dupã plecarea lor, cum fusese mai înainte.
La infirmerie erau cozi nesfârºite. Toþi erau bolnavi, în afarã de comunarzi
care, sub protecþia stãpânului de la comisariatul politic, Terleþchi, foloseau ce
era acãtãrii din hrana celorlalþi.
Într-o zi, întors de la lucru, îmi spune un paralitic O.K.-ist1: „Du-te la
infirmerie, a venit unturã de peºte ºi rusul vã pune aceastã licoare în ochi.
Ferice
de voi orbeþilor, cã a voastrã este împãrãþia cerurilor".
1 O.K. - odihnã comandã. Era categoria celor mai slãbãnogi dintre distrofici care
dupã
poruncã medical-ruseascã trebuiau sã stea tot timpul întinºi, în boxã, pentru
„odihnã, la
comandã".
Supãrat, mã uit cu atenþie ºi îmi dau seama cã glasul era al mult ispititului
preot George Beºchea Mãrãcineanu, ce se afla în aceeaºi orbire ca ºi mine.
Venea din alt lagãr, unde viaþa era la fel. Puþin la trup ºi slab de îndelungi
pãtimiri ºi aspre posturi, cu ochelarii pe vârful nasului, cu o barbã micã, frumos
îngrijitã - avea foarfece ºi oglindã - vine la mine ºi îmbrãþiºarea frãþeascã ne
uneºte inimile.
*
Aici, la Oranki, erau mai puþini orbeþi. Totuºi eram destui cei cãrora doctorii
ne picurau unturã de peºte în ochi.
Într-o zi Bãdiþa a rãmas în lagãr; n-a mers la muncã. Când vin seara, mã
aºteaptã la poartã ºi-mi spune fericit: „A venit un vagon de peºte; gata cu boala,
bãieþi"!
ªi a doua zi dimineaþa, iatã-ne în sala de mese. Nemþii sunt bucãtari, nemþii
sunt chelneri. Ne aºezãm 16 inºi la o masã ºi cel care stã în capul mesei ne
împarte mâncarea, în faþa fiecãruia dintre noi apare o grãmãjoarã de peºti mici -
hamzi - nespãlaþi, cu mâl ºi frunze, aºa cum au fost prinºi din Volga. Luaþi cu
lopata, puºi în butoaie, tescuiþi acolo, vor fi stat câþiva ani, ºtim noi pe unde?
ªi
aceia, iatã-i la masã, sub ochii noºtri flãmânzi.
Stãm pe la mijlocul mesei; în faþã, stã Bãdiþa iar alãturi, la dreapta mea
pãrintele Mitrache Bãlãºcuþã - transilvãneanul (subþirel, delicat, 'nãltuþ, cu
ochii
vii, bine dispus ºi mereu înconjurat de ucenici într-ale dogmaticii ardelene).
Mâncãm peºti cu multã poftã, aºa cum sunt, fãrã alegere. ªi apoi, privindune,
ne râd ochii. Am scãpat de orbire.
E sãrbãtoare în lagãr; toatã lumea e veselã; a venit peºtele, s-a dus orbul
gãinilor. Chiar ºi comunarzii se bucurã; în viitor vor vedea mai clar.
Porþia de peºtiºori apãrea în fiecare dimineaþã pe masã.
Într-o zi, dupã ce am mâncat 2-3 peºtiºori, restul l-am lãsat pe masã. Bãdiþa
se uitã cu un ochi la mine, cu altul la peºtiºorii rãmaºi. Mitrache mãnâncã, atent,
62
peºtiºor cu peºtiºor. Am înþeles chemarea mutã din ochii Bãdiþei.
- Poftim, mãnâncã vecine, eu m-am sãturat de peºti.
- Auzi, s-a sãturat de peºte? Zice Bãdiþa în auzul celorlalþi, ºi uºor, mâna lui
greblã se fãcu.
Peste câteva zile, renunþã ºi Mitrache la peºte. Bãdiþa mãnâncã trei porþii -
circa 150 grame - nu-i curãþã deloc, câte 5-6 peºtiºori dispãreau uºor în
flãmândul lui gâtlej.
Când termina cu peºtii ne mulþumea cãlduros ºi repeta zi dupã zi admirativ:
„Buni-s mãi! Parcã aº fi la mine la munte; nici pãstrãvii din pâraiele de sub
Rarãu nu sunt atât de dulci; bine cã vouã nu vã plac!"
Eu ºi Mitrache eram foarte mulþumiþi, pentru plãcerea pe care zilnic i-o
fãceam prietenului nostru.
Primãvara a fost scurtã, cu o repede înfruntare ºi înflorire ºi la început de
varã, pãdurea fumega sãnãtate. Peste taiga pluteau nori albi de vatã ºi ceaþã, iar
în lagãr viaþa era mai luminoasã.
Într-o duminicã dimineaþã, cald, soare, cer albastru. Nu mergem la lucru, în
sala de mese, animaþie. Bãrbieriþi, îmbrãcaþi, periaþi, ne aduceam aminte cã ºi
noi, cândva, am cunoscut binefacerile civilizaþiei. Þara ºi cãminurile erau
departe. Gândurile, mai ales în zile de sãrbãtoare, poposeau pe crestele
Carpaþilor, sau în luncile dunãrene. Dorurile dupã Dunãre ºi dupã Ceahlãu ne
mãcinau sufletele. Nu existã nici un sentiment mai puternic, decât dorul de þarã.
Deschideam larg nãrile când peste pãduri bãteau vânturile dinspre apus ºi
adulmecam - doar va ajunge pânã la noi, parfumul florilor de sânziene.
Duhul florilor ºi al amintirilor ardeau în noi, numai în noi. Þara cu munþi ºi
viori ºi cu ape albastre era departe, prea departe...!
Suntem la ceai ºi Bãdiþa, cu aceeaºi plãcere îºi mãnâncã întreita porþie de
peºte. Mitrache se uitã neîncrezãtor la caºa din faþa lui; eu beau ceaiul cãlduþ.
Bãdiþa mãnâncã, se uitã la mine, îl priveºte pe Mitrache ºi parcã ar avea ceva
de spus:
- Zi, Bãdiþã - ce mai stai în cumpãnã?
Bãdiþa întrerupe masa, se uitã la mine - faþa-i este luminatã de un gând
interior, ºi spune:
- Pãrinte Dãnilã, e adevãrat cã Domnul Hristos a fãcut o minune ºi a înmulþit
peºtii?
- Desigur, Bãdiþã, aºa este. La Sfânta Evanghelie se aratã cã Mântuitorul a
binecuvântat 2 peºti aduºi de apostoli în faþa sa ºi, în mod minunat, peºtii aceia
au fost suficienþi ca sã se sature cu ei câteva mii de oameni. ªi acest lucru, s-a
repetat încã odatã. Prin omul Iisus, lucra puternic harul lui Dumnezeu.
- Tu crezi cã a fost cu putinþã, aºa ceva?
- Tot la Evanghelie stã scris cã ceea ce la oameni pare o imposibilitate, la