Costumul popular – esenţa vie a sufletului românesc

„Tradiţia adevărată e singura merinde

sufletească.”
Liviu Rebreanu

Sunt norocoasă, cred eu, pentru că am apucat să văd ţărani

români la ei acasă – ţărani români trăind şi muncind, mândri de
viaţa lor cinstită şi cumpătată. Spun că sunt norocoasă pentru că
îmi ştiu rădăcinile şi acest lucru îmi dă o siguranţă în mersul meu
prin lume. Şi pentru că am un reper, ştiu fără putinţă de a mă
înşela ce înseamnă cinste şi decenţă şi drum drept.
Am apucat să îmi cunosc o parte dintre străbunici – tata Ioniţă,
tata Grigore şi mama Ioana – dar în primul rând am cunoscut-o pe
bunica mea din partea tatălui, Maria. Măriţa, cum îi ziceau oamenii
în sat, era o femeie mândră, dreaptă, cinstită. Avea o decenţă şi o
seriozitate pe care viaţa grea – fusese de copil orfană de mamă şi
apoi, după ce s-a măritat la o vârstă fragedă, a rămas degrabă
văduvă cu patru copii – îşi pusese amprenta. Nu era expansivă, dar
de felul ei veselă şi optimistă. Deşi serioasă în cea mai mare parte
a timpului, se lumina repede într-un zâmbet ce semăna cu
răsăritul soarelui. Mă impresiona mereu cu poeziile pe care le ştia
pe de rost – le ţinea minte din şcoală – fusese premiantă cu
coroniţă în cele patru clase primare pe care le urmase. După
aceea, străbunicul o retrăsese de la învăţătură, căci era nevoie să
muncească în gospodărie. Dar ştia încă fără greş o mulţime de
poezii lungi şi frumoase … „La Paşa vine un arab, / Cu ochii stinşi,
cu graiul slab”… În special poeziile în care se povesteau fapte de
demult îi plăceau şi ne învăţa şi pe noi, copiii, să le recităm. Multe
ar fi de spus despre bunica mea, ţăranca din Gorj, care a umblat
toată viaţă cu picioarele goale prin bătătură şi a muncit cum
numai ţăranii muncesc la ţară, de când se crapă de ziuă şi până la
lăsatul serii, „că, dacă guiţă porcul de foame de dimineaţă, ne
râde satul, muică”, care ştia istorie şi ne încuia la geografie
punându-ne întrebări despre ţări şi capitale, deşi n-a avut timp, în
cei 80 de ani cât a trăit, nici măcar să vadă Marea Neagră.
Când eram copil, la vreo şase-şapte ani, era încă în picioare
casa cea veche, bătrânească, construită în secolul al XIX-lea – cu
etaj, cu scară exterioară şi pridvor de lemn. La nivelul pământului,
sub pridvor, era pivniţa – un fel de cameră răcoroasă în care erau
depozitate butoaie, damigene, ceapă, cartofi, ceva grâu, mălai şi
porumb pentru animale, unelte şi vase cum vezi la Muzeul Satului
– scobite într-o bucată de lemn, lustruite de vreme, unele un pic
crăpate, altele ciupite de carii, toate fascinante pentru mine.
Iar deasupra, la etaj, era pridvorul şi din el o uşă care dădea în
casă – întâi bucătăria cu pământ băbătorit pe jos, cu un loc unde
se făcea focul pe pirostrii şi un pat din scânduri, cu saltea din
coceni, iar apoi camera – cu duşumele de lemn – şi două paturi pe
care se găseau velinţe ţesute de bunica, velinţe care împodobeau
şi pereţii în dreptul paturilor. Mă minunam cum de trăiseră acolo
trei adulţi – bunica, bunicul şi străbunicul din partea mamei – şi
patru copii.
Fiind eu născută şi crescută la oraş, în cu totul alt fel de mediu,
căsuţa aceea de lemn, misterioasă şi împodobită cu obiecte
încărcate de vreme, m-a impresionat profund, ea a rămas parcă
aievea în amintirea mea, o văd şi acum cu ochii minţii. După mai
bine de 30 de ani, mă regăsesc lângă „Covorul românesc” în
poezia lui Virgil Carianopol, născut şi el pe meleaguri olteneşti:
„Pus în perete, lângă pat, în casă, / Te-ntinzi sub el ca-n margini
de câmpie. / Îi simţi răcoarea dulce de mătasă, /Şi parcă vântu-1
simţi cum te adie. / Lucrat adânc din lână şi culoare, / Cu-nseninări
şi arbori fel de fel, / Odihna lui te-mbie la visare / Şi la un somn pe
pajiştea din el.”
Într-un dulap vechi, de lemn, şi într-o ladă de zestre sculptată
am găsit eu, copil curios, ii cu altiţe, înflorate, cu brăduţi, cu
steluţe şi diverse alte motive geometrice, cu „răuri” de-a lungul
mânecilor şi „şabace” la piept, poale brodate, broboade de
bumbac şi marame de borangic, vâlnice şi catrinţe de toate felurile
– din lână, ţesute la război, cu modele şi dungi roşii, verzi şi
albastre –, „breciri” (brâuri) de lână colorate, cămăşi bărbăteşti
încreţite la gât şi la mâneci, cu guler şi manşete cusute cu acul,
cioareci cu găitane, din pânză groasă, veste schilereşti şi cămăşi
de noapte largi, cu broderii şi un năsturel mic, pentru încheiat la
gât.
Aşa am putut vedea, mirosi, mângâia, într-un cuvânt cunoaşte,
articole vestimentare ţărăneşti autentice, ţesute şi cusute de
bunica mea la începutul secolului al XX-lea, dar şi de mama ei, la
sfârşitul secolului al XIX-lea. Dacă vedem asemenea veşminte la
muzeu ne imaginăm că numai anumite femei, specializate, făceau
aşa veşminte. Adevărul este că toate ţărăncile făceau, aşa cum se
pricepeau, haine pentru familia lor – le ţeseau, le coseau şi le
împodobeau cu broderii cu toată priceperea pe care o puteau
deprinde, cu toată dragostea şi cu mândria de a fi cât mai bune,
cât mai vrednice, cât mai pricepute. Pentru că înainte, în cultura
ţărănească, Om era cel vrednic, curat şi priceput. Cei vrednici,
curaţi şi pricepuţi mergeau cu capul sus printre semenii lor. Iar
între femei era o competiţie, dar se şi ajutau şi se învăţau reciproc
– dacă Măriţa, sau Ileana, sau Leontina, sau Catrina ştia să facă
26
extraordinar de bine un lucru, le învăţa şi pe celelalte femei. Cel
puţin aşa era în satul despre care vă vorbesc, satul din Gorj,
pentru că acolo mi-am petrecut vacanţele în copilărie şi acolo am
văzut războaie ţărăneşti de ţesut şi am aflat povestea obiectelor
pe care le descopeream prin casa bunicii.
Din păcate nu s-au păstrat fotografii nici cu casa noastră cea
veche, nici cu străbunicii sau bunicii mei îmbrăcaţi în port popular.
Dar tata, îndrăgostit de oameni şi de meleagurile gorjene şi dornic
să scrie o monografie cât mai documentată despre satul în care s-
a născut, a adunat de pe la rudele noastre câteva fotografii vechi
în care se poate vedea portul popular al zonei, atât portul simplu,
de zi cu zi, cât şi cel de sărbătoare, mai împodobit.

Familie de ţărani din satul Vierşani, comuna Bărbăteşti, judeţul

Gorj în faţa casei
la începutul secolului al XX-lea – cei doi băieţi mai mari au în
picioare opinci

27
 Tânără ţărancă gorjeancă la început de secol XX la fotograf,
îmbrăcată
în portul tradiţional specific zonei – a se vedea iia şi catrinţele,
bogat ornamentate cu motive florale, toate lucrate în casă

28
 Ţăran din Gorj purtând cămaşă, „breciri” şi vestă schilerească

Ţăranul român, fie el dintre moţii lui Horea şi ai lui Iancu, dintre
ţăranii de viţă nobilă din Maramureş, descendenţi ai dacilor liberi şi
coborâtori din Bogdan Vodă, ţărani bucovineni şi moldoveni,
urmaşi ai lui Ştefan cel Mare ori olteni ce povestesc despre stă-
străbunicii lor ce au luptat alături de Tudor Vladimirescu, ţăranul
român zic, este mândru de obârşia lui. Nu mai departe decât
bunicii lui îşi construiau viaţa strict în legătură cu elementele
naturii – casa se făcea din piatră de la râu, din pământ şi nisip din
buza dealului şi din lemnul pădurii, hainele şi le ţesea şi le cosea
singur din fibre naturale, fie plantate de el, fie tunse de pe
animalele din bătătură, hrana era rezultatul muncii mâinilor lui. De
soare, de ploaie, de vânt depindea întreaga lui existenţă. Şi, mai
presus de toate, drumul lui în viaţă era orânduit după buna
cuviinţă, cu modestie, cumpătare, smerenie şi credinţă în
Dumnezeu.

29
 În unele părţi ale ţării, încă necorupte cu totul de ceea ce
numim azi „civilizaţie”, se păstrează cu un fel de evlavie şi cu
bucurie obiceiurile cele vechi. Oamenii mai scot din lăzile de
zestre, la sărbători sau la nunţi, veşmintele cele vechi, încă mai
prepară brânza, slănina şi cârnaţii după reţetele învăţate de la
bunici şi străbunici, încă mai dau „Bună ziua” celor cu care se
întâlnesc pe drum, fie că îi cunosc, fie că nu.
Pericolul există totuşi. Din nebăgare de seamă sau din
comoditate, din neştiinţă sau căutând confortul sub impulsul
modei şi al televiziunii este posibil, dacă nu suntem atenţi, ca
toate aceste valori să se irosească. Am văzut, călătorind prin ţară,
case în Maramureş construite în minunatul stil tradiţional, cu porţi
înalte, sculptate în lemn, cu acoperişuri înclinate şi acoperite cu
şindrilă. Dar alături de ele s-au ridicat şi case cu balustrade de
inox, colorate strident, roz, verde sau mov. Nuntaşii sunt adesea şi
ei de două feluri – unii îmbrăcaţi tradiţional, în cămăşile cu mâneci
încreţite şi cu volanele acelea maramureşene şi cu fote în dungi
roşii şi negre, dar şi domnişoare cu rochii lungi, orăşeneşti,
strălucitoare şi domni cu costume aduse din Italia sau Spania.
De ce pledăm pentru păstrarea frumosului obicei de a îmbrăca
costumele populare? De ce îl lăudăm? De ce îl iubim? De ce
sperăm să nu se piardă în iureşul globalizării?
Pentru că Lucian Blaga, căutând sufletul satului, credea că
„Veşnicia s-a născut la sat”. Pentru că aceeaşi veşnicie a
reprezentat-o, în tăcere, Constantin Brâncuşi în Coloana infinitului.
Pentru că inima Românului, suflarea lui se găsesc pe câmpiile cu
flori, pe undele mai blânde sau mai vijelioase ale râurilor noastre,
pe crestele domoale ale dealurilor sau aproape de stele, pe
vârfurile Făgăraşilor, pentru că singura noastră şansă de a ne
păstra vii, adevăraţi, nealteraţi este păstrarea sufletului românesc
autentic, cu rădăcini adânci în istoria şi în tradiţia noastră.
Costumul popular, purtat la muncă, când inul, cânepa, bumbacul şi
lâna protejează de soare, de arşiţă, de vânt sau de frig, sau la
vreme de sărbătoare, când omul îl poartă mândru printre semenii
săi, pentru că are cămaşa cea mai albă, cea mai scrobită, pentru
că „paserile măiastre” ce-l împodobesc sunt cele mai nobile şi mai
meşteşugit lucrate, îl reprezintă pe el ca individ uman, îi arată
apartenenţa la o regiune şi o naţiune şi, prin calităţile sale
estetice, îl caracterizează ca om falnic şi vrednic, ca om printre
oameni.
Cămaşa românească tradiţională a fost şi este sursă de
inspiraţie pentru artişti. Nu întâmplător Regina Maria a României s-
a îndrăgostit de portul nostru popular. Şi nu întâmplător Henri
Matisse a pictat „La blouse roumaine”. Costumul popular
30
românesc, cu trăsăturile sale regionale, dar unitar în splendoarea
şi armonia sa, în decenţa şi delicateţea combinaţiilor de alb şi de
modele brodate cu dragoste şi migală, trebuie păstrat aşa cum
este şi nu doar în muzee. El trebuie purtat cu grijă şi evlavie, căci
este esenţa vie a sufletului românesc.

31