Lucrarea Licenta Modiicari Conținutul Autorității Părintești (2) (1) - 2

UNIVERSITATEA ,,CONSTANTIN BRÂNCUȘI”
DIN TÂRGU JIU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI, DREPT ŞI
ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENȚĂ
DREPT IF
Lucrare de licență
Coordonator științific,
Conf. univ. dr. Alin-Gheorghe Gavrilescu
Absolvent,
Borcan Cristian-Daniel
TÂRGU JIU
2023
UNIVERSITATEA ,,CONSTANTIN BRÂNCUȘI”
DIN TÂRGU JIU
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI, DREPT ŞI
ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENȚĂ
DREPT IF
Lucrare de licență
Conținutul autorității părintești
Coordonator științific,
Conf. univ. dr. Alin-Gheorghe Gavrilescu
Absolvent,
Borcan Cristian-Daniel
TÂRGU JIU
2023
CUPRINS
INTRODUCERE...............................................................................................................pag 1
CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND AUTORITATEA

PĂRINTEASCĂ................................................................................................................pag 2
1.1. Noțiunea de autoritate părintească ..............................................................................pag 2
1.2. Beneficiarul autorității părintești.................................................................................pag 4
1.3. Durata autorității părintești .........................................................................................pag 5
1.4. Principiile autorității părintești...................................................................................pag 6
1.5. Aspecte generale privind conținutul autorității părintești..........................................pag 9
CAPITOLUL II. DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE PĂRINTEŞTI PRIVITOARE
LA PERSOANA MINORULUI.....................................................................................pag 12
2.1. Dreptul și îndatorirea de a crește copilul....................................................................pag 12
2.2. Dreptul de a stabili locuința copilului........................................................................pag 15
2.3. Dreptul de a avea legături personale cu copilul.........................................................pag 20
2.4. Dreptul de a veghea la creșterea, educarea învățătura și pregătirea profesională a
copilului............................................................................................................................pag 31
2.5. Dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl ține
fără drept ..........................................................................................................................pag 33
2.6. Dreptul de a consimți la adopția copilului.................................................................pag 35
2.7. Dreptul de a consimți la logodna și căsătoria copilului.............................................pag 37
2.8. Îndatorirea de a întreține copilul................................................................................pag 40
CAPITOLUL III. DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE PĂRINTEŞTI PRIVITOARE
LA BUNURILE COPILULUI.......................................................................................pag 44
3.1. Dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului.........................................pag 44
3.2. Dreptul și îndatorirea de a-l reprezenta pe copil și de a-i încuviința
actele juridice ...................................................................................................................pag 47
CONCLUZII...................................................................................................................pag 49
BIBLIOGRAFIE..............................................................................................................pag52
INTRODUCERE
În virtutea dispozițiilor Codului civil, Autoritatea părintească este ansamblul de

drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal
ambilor părinți.
Autoritatea părintească are în conținutul său două componente. O componentă
alcătuită din drepturi și obligați părintești privitoare la persoana minorului, iar cea de a II-a
fiind latura patrimonială alcătuită din drepturi și obligații părintești privitoare la bunurile
minorului.
Lucrarea este structurată pe 3 capitole, iar elementele de noutate prevăzute de Codul
civil sunt analizate în cadrul fiecărui capitol.
Capitolul I intitulat, Considerații introductive privind autoritatea părintească tratează
instituția autorității din punct de vedere introductiv, principiile autorității, beneficiarul
autorității, durata acesteia și în ultimul rând aspectele generale privind conținutul autorității
părintești.
Capitolul II - Drepturile și îndatoririle părintești privitoare la persoana minorului-
acest capitol este dedicat numai drepturilor și îndatoririlor privitoare la persoana minorului și
cuprinde (dreptul și îndatorirea de a crește copilul, dreptul de a stabili locuința copilului,
dreptul de a avea legături personale cu copil, dreptul de a veghea la creșterea, educarea
învățătura și pregătirea profesională a copilului, dreptul de a cere înapoierea copilului de la
orice persoană care îl ține fără drept, dreptul de a consimți la adopția copilului, dreptul de a
consimți la logodna și căsătoria copilului și îndatorirea de a întreține copilul).
Capitolul III – Drepturile și îndatoririle părintești privitoare la bunurile copilului- în
acest capitol sunt analizate drepturile și îndatoririle pe care le au părinți asupra bunurilor
copilului și cuprinde (dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului, dreptul și
îndatorirea de a-l reprezenta pe copil și de a-i încuviința actele juridice).
Lucrarea se finalizează cu concluzii bazate pe studierea unui bogat material
bibliografic de specialitate și sunt ilustrate elementele de noutate prevăzute de Codul civil.
1
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND AUTORITATEA
PĂRINTEASCĂ
1.1. Noțiunea de autoritate părintească

Noțiunea de autoritate părintească înlocuiește în Codul Civil pe cea de ocrotire
părintească reglementată anterior in Codul Familiei1.
Autoritatea2 părintească reprezintă ansamblu de drepturi și îndatoriri care privesc atât
persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți.3
Definiția legală a acestei instituții necesită mai multe precizări. În primul rând, se
remarcă schimbarea noțiunii de ,,ocrotire părintească” prevăzută anterior în Codul familiei 4
cu cea de ,,autoritate părintească”. Noțiunea de ,,autoritate” este folosită de Codul civil
francez începând din anul 19705, când a înlocuit vechea ,,putere paternă” existentă in Codul
Napoleon de la adoptarea lui. Înlocuirea a fost justificată prin dorința de a revoluționa această
instituție, astfel ca puterea extrem de extinsă a tatălui a fost transformată într-un instrument
de realizare a drepturilor copilului, exercitat in mod egal de ambii părinți. De asemenea,
schimbarea formei si a fondului autorității părintești a fost impusă de revirimentul pe care
drepturile copilului l-au cunoscut in secolul al XX-lea, dar și de faptul că in documentele
adoptate de Consiliul Europei se folosea și recomanda folosirea acestei noțiuni, de altfel,
conținutul autorității părintești diferă de la o societate la alta și de la epocă la alta, fiind
influențat fie de curentul ,,paternalist” in care societatea și părinții au un rol protector mai
accentuat și mijloace de coerciție mai puternice, fie de curentul ,,autodeterminării” potrivit
căruia copilul are posibilitatea de a influența, in anumite limite, deciziile luate in ce-l
privește6. În ceea ce privește țara noastră, unii autori consideră că înlocuirea noțiunii
de ,,ocrotire părintească” prevăzută anterior in Codul familiei cu cea de autoritate părintească
este nefericită și nici nu era oportună in acest moment. Sensul cuvântului de ocrotire, care
înseamnă a lua sub paza, sub protecția sa, a apăra, a proteja, a ajuta, a sprijini, corespundea
1
D. Lupașcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, ed. a IV-a, emendată și actualizată, Ed. Universul Juridic,
București, 2021, p. 552.
2
Etimologie: din limba latină auctoritas, -tis, care derivă din augeo, -ere = a face să crească și din augur –uris =
preot.
3
A se vedea art. 483 (1) Codul civil.
4
Titlu III, Capitolul I se referă la Ocrotirea minorului.
5
Legea din 4 iulie 1970
6
E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiația. ed. A 5-a, Ed. C.H. Beck, București,
2016, p. 519.
2
mai bine cu modul in care această instituție este privită astăzi decât cuvântul ,,autoritate”7.
Acest termen, deși este mai puțin agresiv decât cel de putere, folosit de legislația veche, totuși
drept, putere de a da dispoziții, de a impune cuiva ascultare. Or, tocmai această latură de forță
a instituției este în plină schimbare în prezent, tendința fiind aceea de a sublinia obligațiile pe
care le au părinții față de copil, de a întări poziția copilului în acest raport prin consacrarea
interesului său ca singura finalitate a acțiunilor părintești și de a-l asocia pe copil la toate
deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate8.
În al doilea rând, trebuie să recunoaștem definiției analizate modul complet și lipsit de
echivoc în care este redactată. Aceasta subliniază aspectul foarte important că in conținutul
său intră atât drepturi, cât și îndatoriri, că acestea se referă la persoana, dar și bunurile
copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți.
Faptul că ambii părinți sunt, în mod egal, titularii drepturilor ce compun autoritatea
părintească reprezintă o urmare firească a egalizării poziției sexelor încă de la mijlocul
secolului trecut, astăzi nemaiputând fi concepută o exercitare în care unul dintre părinți se
află în imposibilitatea de a-și îndeplini aceste atribuții9
Însă, exercițiul autorității părintești poate fi limitat de către instanță, prin hotărâre
judecătorească, pentru anumite perioade de timp, în cazurile în care părintele respectiv nu are
capacitatea de a lua decizii sau, prin comportamentul său, pune în pericol creșterea și
educarea copilului. În astfel de cazuri, părintele va păstra în sarcina sa obligația de
întreținerea copilului și dreptul de a avea relații personale cu acesta și va putea să vegheze la
modul în care celălalt părinte își îndeplinește obligațiile părintești. De asemenea exercițiul
autorității părintești va fi suspendat pe durata aplicării sancțiunii decăderii din drepturile
părintești.
Așadar, exercițiul autorității părintești ar putea fi asimilat capacității de exercițiu a
părintelui, care privește, de asemenea, doar drepturile și obligațiile părintești10.
1.2. Beneficiarul autorității părintești
7
În sensul că folosirea termenului de autoritate este preferabilă celui de putere întrucât, deși cele noțiuni sunt
sinonime, termenul de autoritate este mai puțin agresiv, T. Bodoașcă, Opinii privind ,,autoritatea părintească”
în reglementarea Codului civil, în Dreptul nr. 9/2014, p. 25.
8
Schimbarea făcută in Franța în anul 1970 era justificată, pentru că se păstrase formula inițială din Codul civil,
cea de puissance paternelle, care devenise necorespunzătoare datorită consacrării principiului egalității între
sexe.
9
Exercitarea unilaterală, ca regulă, se regăsește în dreptul islamic. Deși egalitatea părinților este afirmată
teoretic, ea înseamnă că fiecare sex are atribuții diferite: mama are dreptul de supraveghere și de a asigura
întreținerea și educația până la o anumită vârstă, iar tatăl dispune de tutelă și de dreptul de a lua toate deciziile
importante, inclusiv în ceea privește religia copilului. În Franța, în schimb se vorbește despre un matriarhat în
această materie și despre necesitatea ca tatăl să își recâștige locul față de copil (PH. Malaurie, L Aynes, La
famille, Ed. Defrenois, Paris, 2004, p. 500).
10
D. Lupașcu, C.M. Crăciunescu, op.cit., p. 551.
3
Beneficiarul exercitării drepturilor și îndeplinirii obligațiilor este copilul 11, adică
persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nici nu a dobândit capacitate deplină de
exercițiu potrivit legii (art. 263 alin (5) Cod. Civil.).
Noțiunea de ,,copil” mai este definită și în art. 4 al legii nr 272/2004 privind protecția
și promovarea drepturilor copilului12.
Conform art. 1 din Convenția cu privire la drepturilor copilului adoptată de Adunarea
generala a O.N.U la 20 noiembrie 1989, prin copil se înțelege orice ființă umană sub vârsta
de 18 ani, cu excepția cazurilor când în baza legi aplicabile copilului, majoratul este stabilit
sub această vârstă13.
Potrivit art. 48 alin.(3) din Constituție, copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața
legii cu cei din căsătorie. Evident, egalitatea în fața legii presupune, printre altele, și
egalitatea de tratament juridic a celor două categorii de copii sub aspectul autorității
părintești. De asemenea, față de lipsa de distincție a textelor de lege legale în cauză, sunt
supuși autorității părintești copiii firești și copiii din adopție14.
Prin urmare, este copil persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani (art. 38 Codul
civil.) și nu este căsătorită (art. 39 Codul civil.), precum și minorul care nu fost emancipat
(art. 40 Codul civil.).
Potrivit art. 3 din legea nr. 272/2004, categoriile de copii care beneficiază de
prevederile legii române în domeniul protecției și promovării drepturilor lor sunt:
1. copiii cetățeni români aflați pe teritoriul României;
2. copiii cetățeni români aflați în străinătate;
3. copiii fără cetățenie aflați pe teritoriul României;
4. copiii care solicită sau beneficiază de o formă de protecție în condițiile reglementări
legale privind statutul și regimul refugiaților în România;
5. copiii cetățeni străini aflați pe teritoriul României, în situații de urgență constatate, în
condițiile prezentei legi, de către autoritățile publice române competente.
1.3. Durata autorității părintești
11
A. Gh. Gavrilescu, Aspecte actuale ale exercitării autorității părintești. Analele Universității ”Constantin
Brâncuși” din Târgu Jiu. Seria Științe Juridice, Nr 3/2014, p. 41.
12
A se vedea art. 4 al legii nr 272/2004
13
A. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hăgeanu, Dreptul familiei, ed. a7-a, ED. C.H. Beck. București, 2012, p.
307.
14
T. Bodoașcă, A. Drăghici, I. Puie, Curs universitar, Dreptul familiei, Conform noului Cod civil, Ed. Universul
Juridic. București, 2012, p. 500.
4
Autoritatea părintească are caracter temporar15, ea este dobândită de către orice
părinte din momentul stabilirii filiației sale cu privire la copilul respectiv și o păstrează până
la dobândirea de către acesta a capacității depline de exercițiu (indiferent dacă aceasta va
avea loc prin împlinirea vârstei de 18 ani, prin căsătoriei sau prin emancipare16).
Conform art. 38-40. Codul Civil, capacitatea deplină de exercițiu începe la data când
persoana devine majoră, respectiv la împlinirea vârstei de 18 ani.
Minorul între 16-18 ani poate dobândi prin căsătorie capacitatea deplină de exercițiu.
In cazul desfacerii sau încetării căsătoriei, minorul care a fost de bună-credință la încheierea
căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exercițiu.
Un alt caz în care autoritatea părintească poate să înceteze este acela în care instanța
de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de
exercițiu. În acest scop, vor fi ascultați și părinții sau tutorele minorului, luându-se când este
cazul, și avizul consiliului de familiei.
Autoritatea părintească încetează chiar dacă, după împlinirea vârstei de 18 ani, o
persoană este pusă sub interdicție, iar tutore este părintele său, întrucât ocrotirea realizată de
tutore are temei și conținut diferite.
Dobândirea de către copil a capacității depline de exercițiu marchează doar încetarea
autorității părintești, relația părinte-copil bazată pe filiație continuând să existe, cu toate
efectele pe care aceasta le generează în ceea ce privește numele, obligația reciprocă de
întreținere, vocația succesorală și îndatorirea de respect. De altfel, autoritatea părintească are
un conținut diferit în funcție de vârsta copilului. La naștere, acesta este completă, pentru că
vârsta copilului necesită ocrotire deplină; începând cu vârsta de 10 ani copilul este asociat la
protecție, fiind obligatorie ascultarea în orice problemă care îl privește; după 14 ani, o parte
dintre prerogative se exercită cu acordul copilului sau se pierd; iar la majorat, căsătorie sau
dobândirea capacității anticipate, autoritatea părintească încetează17.
1.4. Principiile autorității părintești

15
C. C. Hăgeanu. Dreptul familiei și actele de stare civilă, ed. a2-a, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 313.
16
D. Lupașcu, C. M. Crăciunescu, op. cit, p. 554.
17
C. C. Hăgeanu, op. cit., p. 313.
5
La baza reglementării raporturilor dintre părinți copii stau la următoare principii18:
1. Principiul exercitării autorității părintești numai în interesul superior al copilului;
conform dispozițiilor art. 483 alin. (2) Cod civil, părinții exercită autoritatea părintească
numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, și trebuie să îl
asocieze pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de
maturitate.
Conceptul de interes al copilului19 este menționat expres in cadrul prevederilor legale
in vigoare ale articolelor. 263, 396, 454 etc. din Codul civil sau în art. 2 alin. (2) și în art. 5
alin (2) din Legea nr. 272/2004, din dispozițiile respective se subînțelege, ca de exemplu cele
referitoare la obligația de întreținere a copilului, ocrotirea minorului aflat în dificultate,
adopție etc.
Articolul 2 al Legii nr. 272/2004 arată că principiul interesului superior al copilului
este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor
reprezentați legali ai săi, precum și altor persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal.20
Potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr.272/2004, părinții exercită drepturile și își
îndeplinesc îndatoririle părintești ținând seama cu prioritate de interesul superior al copilului.
În plan internațional, acest principiu se degajă din dispozițiile art. 3 par. 1 din
Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului. Astfel, în temeiul acestui text, ,,în toate
deciziile care îl privesc pe copil (...) interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în
considerare cu prioritate”.21
Interesul superior al copilului este o noțiune abstractă, destul de greu de stabilit, astfel
că realizarea lui presupune recunoașterea și garantarea unor prerogative fundamentale ale
copilului și ale omului în general, cu mențiunea că garantarea lor în cazul copilului presupune
luarea în considerare a faptului că un copil are nevoi speciale datorate vârstei și gradului său
de maturitate. Interesul superior al copilului este singura finalitate a acțiunilor părinților și
singurul criteriu care justifică intervenția statului în raporturile dintre părinți și copii. Acest
interes trebuie avut în vedere de părinți atunci când exercită drepturile și îndatoririle ce
18
M. Avram, Drept civil familia, ed. a 2-a revizuită și adăugită. Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 487.
19
Pentru ample lămuriri privind interesul și drepturile copilului în această situație, a se vedea V. Pătulea,
Comentariu la Cauza Ignaccolo-Zenaide împotriva României (M. Of. Nr. 6 din 8 ianuarie 2001, Dreptul nr
4/2001, p. 196-204, la rubrica Din soluțiile Curții Europene a Drepturilor Omului).
20
Deși Legea nr, 272/2004 și Legea nr. 273/2004 au fost adoptate ca părți ale pachetului legislativ destinat
ocrotirii copilului, între acestea există deosebiri terminologice nejustificate și care stabilesc domenii de aplicare
diferite. În același sens, a se vedea T. Bodoașcă, Unele aspecte critice referitoare la necorelarea unor dispoziții
din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului cu anumite norme din Legea nr.
273/2004 privind regimul juridic al adopției, Dreptul nr. 5/2005, p. 85-94.
21
T. Bodoașcă, A. Drăghici, I. Puie, op. cit., p. 501.
6
compun autoritatea părintească, dar și de stat, atunci când își exercită funcțiile legislativă,
executivă și judecătorească în probleme referitoare la copii sau în care sunt implicați copiii22
2. Principiul egalității copilului din afara căsătoriei cu cei din căsătorie și din
adopție. El nu este cuprins în secțiunea referitoare la autoritatea părintească, ci în primul
titlu ,,dispoziții generale”, în art. 260, pentru că este, în același timp, un principiu al dreptului
familiei23.
Codul civil continuă linia impusă de Codul familiei și prevede egalitatea deplină a
copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie și din adopție. Potrivit acestui principiu,
singura deosebire de regim juridic care există între cele două categorii de copii este modul în
care se realizează stabilirea paternității. În timp ce copilul din căsătorie beneficiază de efectul
prezumției de paternitate, copilul din afara căsătoriei nerecunoscut de tatăl său trebuie să
introducă acțiunea în stabilirea paternității, iar în cadrul procesului are sarcina de a proba
paternitatea bărbatului respectiv24.
3. Principiul egalității părinților în exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor
părintești. Potrivit prevederilor legale ale art. 483 alin. (1) Cod civil arată că drepturile și
obligațiile care privesc persoana și bunurile minorului aparțin în mod egal ambilor părinți,
precum și din cele ale art. 503 alin (1) Cod civil care consacră regula că părinții exercită
împreună și în mod egal autoritatea părintească. De asemenea, art. 36 alin. (1) din legea nr.
272/2004 prevede expres că ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea copiilor lor.
4. Principiul independenței patrimoniale în raporturile dintre părinți și copii. Potrivit
art. 500 Codul civil consacră regula că părinții nu au nici-un drept asupra bunurilor copiilor și
nici aceștia asupra bunurilor părinților, în afară de dreptul la moștenire și dreptul la
întreținere.
5. Principiul respectării persoanei copilului, acest principiu rezultă din prevederile
legale ale art. 483 alin. (2) Codul civil.
6. Principiul asocierii copilului la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta
și de gradul său de maturitate ce reiese din prevederile legale ale art. 483 alin. (2) Codul civil.
7. Principiul răspunderii ambilor părinți pentru creșterea copiilor lor minori. Acest
text reprezintă o urmare firească a îndatoririi de creștere și educare a copiilor minori,
îndatorire stabilită prin art. 261 dar și o reluare a unui principiu consacrat în Convenția
privind drepturile copilului și în art. 5 din Legea nr.272/2004. 25 prioritatea părinților în
22
C. C. Hăgeanu, op. cit., 312.
23
Idem.p. 311.
24
A. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hăgeanu, op. cit., p. 310.
25
Idem. p. 309.
7
creșterea copiilor este natura, fiind întemeiată pe legătura de filiație stabilită în mod legal, și
inalienabilă, pentru că părinții nu o pot pierde decât în situații excepționale. Chiar și atunci
când copilul este încredințat unei alte persoane, părinți sunt cei care rămân titularii autorității
părintești, cazurile de restrângere sau pierdere a drepturilor și îndatoririlor ce intră în
conținutul acestora fiind limitate, în subsidiar, responsabilitatea pentru creșterea și asigurarea
dezvoltării copilului revine colectivității locale din care fac parte copilul și familia sa, iar
intervenția statului în această materie este complementară26.
8. Principiul exercitării autorității părintești până la data când copilul dobândește
capacitatea deplina de exercițiu27, prin împlinirea vârstei de 18 ani, prin căsătorie sau
emancipare.
9. Principiul respectului datorat de copil părinților săi, indiferent de vârsta sa28.
10. Principiul soluționării de către instanța de tutelă a neînțelegerilor dintre părinți.
În scopul aplicării acestor principii, ori de câte ori este sesizată cu diverse cauze care
privesc situația copilului, instanța de tutelă îi va asculta pe părinți și pe copil, în condițiile
legii, fiind obligată să aibă în vedere și concluziile raportului referitor la ancheta
psihosocială29.
Totodată în astfel de proceduri instanța de tutelă are obligația de a cita ambii părinții
și de a desemna copilului un reprezentant în caz de conflict de interese30.
Principiul respectării interesului superior al copilului este prioritar în luarea oricărei
măsuri cu privire la copil și se regăsește în toate documentele internaționale la protecția
acestuia31.
1.5. Aspecte generale privind conținutul autorității părintești

Articolul 35 din Legea nr.272/2004 prevede dreptul copilului de a fi crescut de
părinții săi. Potrivit acestui articol, părinții au obligația să asigure copilului, de o manieră
26
C. C. Hăgeanu, op. cit., p.313.
27
A se vedea art. 484 Codul civil
28
29
30
A se vedea art. 264 alin. (5) Codul civil
31
8
corespunzătoare capacităților în continuă dezvoltare ale copilului, orientarea și sfaturile
necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor prevăzute de lege.
Conform art. 487 Codul civil, Părinții au dreptul și îndatorirea de a crește îndatorirea
de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de
educația învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri,
însușirilor și nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea și sfaturile necesare
exercitări corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia. Acest articol
reprezintă o formă actualizată și completată a articolului 101 Codul familiei 32. Conținutul
autorității părintești a fost amplu discutat și sub incidența vechiului text legal, în literatura
juridică neexistând unitate de vederi referitor la drepturile și îndatoririle ce o compun33.
Tot astfel, articolul 36 alin (2) din legea nr. 272/2004 prevede că exercitarea
drepturilor și îndeplinirea obligaților părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al
copilului și să asigure bunăstarea materială și spirituală a copilului, în special prin îngrijirea
acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și
întreținerii sale, precum și prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său34.
Din cuprinsul acestor prevederi legale rezultă că, autoritatea părintească are în
conținutul său două laturi:
1. O latură personală alcătuită din drepturi și obligații părintești privitoare la persoana
minorului fiind considerate : dreptul și îndatorirea de îndrumare a copilului minor,
dreptul și îndatorirea de supravegherea copilului minor, dreptul de a stabili locuința
copilului de a-l ține, dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoana care îl
ține fără drept, dreptul de a consimți la adopția copilului, dreptul de a veghea asupra
modului de creștere și educare a copilului, dreptul și obligația de a-l reprezenta pe
minor în actele civile ori de a-i încuviința actele juridice, obligația de a crește copilul,
obligația de a întreține copilul35.
2. O latură patrimonială alcătuită din drepturi și obligații părintești privitoare la bunurile
minorului, respectiv: dreptul și obligația părinților de administra bunurile minorului
32
Art. 101 C. fam.:,, Părinții sunt datorii să îngrijească de copil. Ei sunt obligați să crească copilul, îngrijind de
sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu
însușirile lui, în conformitate cu țelurile statului socialist ,spre a-l face folositor comunității”. În ceea ce privește
ultima formulare, textul a fost considerat abrogat expres, indirect prin art. 154 alin(1) din Constituție.
33
Pentru o trecere în revistă a opiniilor privind drepturile și îndatoririle părintești sub Codul familiei, a se vedea
Al. Bacaci, V.C Dumitrache, C.C Hageanu, op. cit.,p. 309-310 nota 1 și 2.
34
35
Pentru o analiză detaliată a acestor drepturi a se vedea Alin-Gheorghe Gavrilescu, Drepturile și obligațiile
părintești, Drept român și drept comparat, Editura Universul Juridic, București, 2011
9
dreptul și obligația părinților de a-l reprezenta pe minor în actele civile ori de a-i
încuviința actele juridice ( care privește și latura patrimonială a autorității părintești) 36.
Legiuitorul român nu reglementează însă autoritatea părintească privitoare la persoana
minorului distinct de cea privitoare la bunurile sale așa cum se întâmplă de pildă în Codul
civil francez sau în Codul civil din Luxemburg, preferând să păstreze modelul din Codul
familiei și să reglementeze în același capitol ( Capitolul II) drepturile și obligațiile părintești
privitoare la persoana minorului împreună cu drepturile și obligațiile părintești privitoare la
bunurile acestuia37.
Condițiile generale pe care părintele trebuie să le îndeplinească așadar, pentru a putea
exercita autoritatea părintească privesc existența capacității depline de exercițiu, și a
posibilități acestuia de a-și exprima voința38. Părintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani
are numai drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana minorului, astfel încât el
poate exercita doar parțial prerogativele specifice autorității părintești (în privința bunurilor
copilului exercițiul autorității părintești aparținând fie celuilalt părinte fie unui tutore).
Exercițiul autorității părintești aparține, de regulă, ambilor părinți, în comun, în
dreptul românesc nu avem alte excepții legale de la regula exercițiului comun al autorității
părintești, în afara situaților obiective prevăzute de art. 507 Codul civil39. Este vorba despre
cazurile care se referă la exercitarea unilaterală a autorității părintești atunci când un părinte
este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din
exercițiul drepturilor părintești sau se află în neputință de a-și exprima voința, sau atunci când
instanța de tutelă dispune aceasta având în vedere interesul superior al copilului.
36
Idem.
37
Acest model este folosit și de legiuitorul belgian care în Titlu IX al Cărții I din Codul civil belgian
reglementează, sub denumirea de ,,Autoritate părintească” atât autoritatea părintească relativă la persoana
minorului cât și pe cea privitoare la bunurile sale.
38
A se vedea și E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiația. ed. A 5-a, Ed. C.H.
Beck, București, 2016, p. 524.
39
În alte sisteme de drept există și alte excepții legale de la exercițiul comun al autorității părintești. Astfel, în
dreptul francez există și situații în care această regulă este înlocuită cu cea a exercițiului autorității părintești de
către unul singur dintre părinți, atunci când filiația față de al doilea părinte se stabilește după mai mult de un an
de la nașterea copilului sau când aceasta se stabilește prin hotărâre judecătorească. În acest sens art. 372 C. civ.
francez prevede că : ,, Les père et mère exercent en commun l'autorité parentale. Toutefois, lorsque la filiation
est établie à l'égard de l'un d'entre eux plus d'un an après la naissance d'un enfant dont la filiation est déjà
établie à l'égard de l'autre, celui-ci reste seul investi de l'exercice de l'autorité parentale. Il en est de même
lorsque la filiation est judiciairement déclarée à l'égard du second parent de l'enfant. L'autorité parentale
pourra néanmoins être exercée en commun en cas de déclaration conjointe des père et mère adressée au
greffier en chef du tribunal judiciaire ou sur décision du juge aux affaires familiales” Txtul Codului civil
francez este disponibil la: http:// www. legifrance. gouv. fr/ affich
Code.doidArticle=LEGIarti000006426490&idsectionTa=LEGISCTA00000165785&cidtexte=LEGITEXT0000
6070721&dateTEXTE=20160315. aux affaires familiales.”
10
Modalitățile în care se exercită drepturile și se îndeplinesc obligațiile părintești sunt
stabilite de către părinți, iar în caz de neînțelegeri, de către instanța de tutelă, luându-se în
considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului40. În anumite cazuri, prevăzute de
lege, instanța de tutelă este cea care stabilește, având în vedere, în principal, interesul superior
al copilului, care dintre părinți exercită autoritatea părintească. Astfel de situații sunt41:
- divorțul părinților copilului;
- anularea sau constatarea nulității căsătoriei acestora;
- stabilirea filiației copilului din afara căsătoriei față de al doilea părinte;
- decăderea din exercițiul drepturilor părintești sau redarea exercițiului acestora.
Atribuirea exercițiului autorității părintești cu privire la copil exclusiv unuia dintre
părinți poate fi dispusă doar în condițiile existenței unor motive temeinice, în sensul art. 36
alin (7) din Legea nr. 272/2004, republicată.
CAPITOLUL II.
DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE PĂRINTEŞTI PRIVITOARE

LA PERSOANA MINORULUI
40
A se vedea art.43lit. b) din Legea nr. 272/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
41
D. Lupașcu, C. M. Crăciunescu, op. cit, p. 555.
11
In ceea ce privește clasificarea drepturilor cu privire la persoana copilului, nu există o
clasificare legală și o inventariere sistematizată a acestora în lege 42. Legăturile personale
dintre un părinte și copilul său reprezintă un element fundamental al vieții de familie, chiar
dacă relația dintre părinți s-a schimbat. Drepturile și îndatoririle părintești sunt recunoscute
privitor la persoana copilului, precum și privitor la patrimoniul acestuia43.
2.1. Dreptul și îndatorirea de a crește copilul

Puterea creatoare a legiuitorului impune autorilor autorității părintești să creeze
auspiciile care să garanteze evoluția fizică, mentală, spirituală, morală, și socială într-o
maniere echilibrată. În realizarea acestui obiectiv dezirabil, le sunt desenate părinților, în
cuprinsul art. 488 Codul civil, o serie de îndatoriri apte să conducă în mod firesc la o
dezvoltare armonioasă a minorului44.
Potrivit dispozițiilor articolului 488, cu titlul ,,Îndatoririle specifice”. Părinții au
îndatorirea de a crește copilul în condiții care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală,
spirituală, morală, și socială în mod armonios.
Îndatorirea de a crește copilul este de esență autorității părintești. Creșterea copilului
de către părinții săi reprezintă o îndatorare și, în același timp, un drept al acestora din urmă și
trebuie realizată în astfel de condiții încât să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală,
morală, și socială în mod armonios45. Creșterea copilului presupune o sumă de activității
amintite de legiuitor în textul acestui articol și în cel precedent, mai exact acordarea celor
necesare traiului, îngrijirea sănătății și dezvoltării fizice, psihice și intelectuale, asigurarea
educației, învățăturii și pregătirii profesionale, informarea și sfătuirea copilului pentru a-și
putea exercita corespunzător drepturile recunoscute de lege46.
Creșterea și educarea trebuie să se facă în acord cu tradiția familiei cu interesele
societății și cu legislația statului. Părinții trebuie să creeze copilului deprinderile necesare
pentru a trăi independent și pentru a se integra în viața socială, economică și politică a
societății, iar pentru atingerea acestui scop trebuie folosită metoda convingerii. Măsurile
disciplinare pot fi folosite numai cu titlu de excepție și cu respectarea demnității copilului47.
Conform alineatului (2) art. 488. Părinții sunt obligații: a) să coopereze cu copilul și
să îi respecte viața intimă, privată și demnitatea; b) să prezinte și să permită informarea și
42
M. Avram, op.cit., p. 488.
43
E. Florian, op. cit., p. 412.
44
B. D. Moloman, L. C. Ureche."Autoritatea Părintească". Studia Universitatis Babes Bolyai – Iurisprudentia
1:52-85. /www.ceeol.com/search/article-detail?id=341118
45
A. Bacaci, C. Hageanu, V. Dumitrache, op, cit., p. 313.
46
C. C. Hageanu. op. cit., p. 321.
47
Ibidem.
12
lămurirea copilului despre toate actele și faptele care l-ar putea afecta și să ia în considerare
opinia acestuia; c) să ia toate măsurile necesare pentru protejarea și realizarea drepturilor
copilului; d) să coopereze cu persoanele fizice și persoanele juridice cu atribuții în domeniul
îngrijirii, educării și formării profesionale a copilului.
În legătură cu asigurarea mediului familial de care copilul are dreptul să beneficieze,
Codul civil și Legea nr.272/2004 prevăd o serie de drepturi ale copilului care, pentru părinți,
sunt îndatoriri privind creșterea copilului48.
Aceste drepturi sunt:
1. Dreptul de a crește alături de părinți. Copilul are dreptul să crească alături de prinți
săi. Este un drept consacrat prin lege, drept corelativ obligației părinților de a asigura
copilului, de o manieră corespunzătoare capacităților în continuă dezvoltare ale acestuia,
orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor sale49.
2. Dreptul de a fi crescut de ambii părinții. Ambii părinții sunt responsabili pentru
creșterea copiilor lor minori. Ei trebuie să colaboreze în luarea deciziilor cu privire la copil,
indiferent dacă sunt împreună sau separați. Interesul superior al copilului impune coordonarea
eforturilor celor doi părinți pentru a asigura copilului cele mai bune condiții de creștere,
dezvoltare, educare și pregătire profesională. În afara situaților excepționale în carte
exercițiul autorității părintești aparține unui singur părinte dintre părinți, tatăl și mama iau
împreună toate deciziile care privesc creșterea și educarea copilului, indiferent dacă aceștia
gospodăresc împreună sau sunt separați. Ori de câte ori părinții nu se înțeleg cu privire la
măsurile pe care trebuie să le ia în beneficiul copilului lor minor, aceștia pot apela fie instanța
de tutelă, fie la mediator( acordul de mediere încheiat cu privire la astfel de aspecte poate fi
omologat de instanța de tutelă sau de notarul public)50.
3. Dreptul de a fi crescut în condiții care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală,
spirituală, morală și socială, acest drept este consacrat și în art. 488 alin(2) Codul civil.
Potrivit dispozițiilor art. 37 din legea nr. 272/2004, republicată, cu modificările ulterioare,
copilul are dreptul să fie crescut în condiții care să permită dezvoltarea fizică, mentală,
spirituală, morală și socială în mod armonios. Părinții au următoare drepturi: - să
supravegheze copilul; - să coopereze cu copilul și sa ii respecte viața intimă, privată și
demnitatea; - să realizeze și să permită informarea și lămurirea copilului despre toate actele și
48
49
Art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată,
cu modificările și completările ulterioare.
50
Art. 36 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu
modificările și completările ulterioare.
13
faptele care l-ar putea afecta și să ia în considerare opinia acestuia; - să ia toate măsurile
necesare pentru protejarea și realizarea drepturilor copilului; - să coopereze cu persoanele
fizice și persoanele juridice cu atribuții în domeniul îngrijiri, educării, formării profesionale a
copilului. Rolul părinților în asigurarea condițiilor necesare unei dezvoltării normale și
armonioase a copilului este incontestabil, implicarea lor în creșterea și educarea acestuia fiind
cruciale pentru viitor său. Prin modul în care părintele interacționează cu copilul se realizează
educarea acestuia și formarea abilităților necesare pentru o integrare eficientă în societate.
Alături de școală, părinții sunt cei care au o contribuție esențială în formarea personalității
copilului51.
4. Dreptul de a nu fi separat de părinți. Copilul nu poate fi separat de părinți sau de unul
dintre ei, împotriva voinței acestora, cu excepția cazurilor expres și limitativ prevăzute de
lege, sub rezerva revizuirii judiciare și numai dacă acest lucru este impus de interesul
superior al copilului52.
În principiu, orice separare a copilului de unul sau ambii părinți are loc doar cu
intervenția instanței de tutelă, judecătorul fiind cel care decide care dintre părinți va exercita
autoritatea părintească asupra copilului, la care dintre aceștia copilul va locui, care va fi
implicarea fiecăruia dintre părinți în întreținerea copilului și după caz de neînțelegeri, cum se
vor realiza relațiile personale ale copilului cu părintele la care nu locuiește. De asemenea,
serviciul public de protecție socială are obligația de a interveni în situația separării copilului
de unul sau ambii părinții pentru a acorda serviciile prevăzute de lege pentru astfel de
situații53.
Articolul 489 Codul civil consacră că măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinți
decât cu respectarea demnității copilului. Sunt interzise luarea unor măsuri, precum și
aplicarea unor pedepse fizice, de natură a afecta dezvoltarea fizică, psihică sau stare
emoțională a copilului. În vechea reglementare a codului civil legiuitorul recunoștea
părinților un drept de corecție, care însemna posibilitatea de a cere justiției aplicarea unei
măsuri disciplinare, dacă existau motive foarte grave de nemulțumirea asupra purtării
copilului( art. 329). Codul familiei nu prevede nimic în legătură cu aceste măsuri.
51
52
Art. 38 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu
modificările și completările ulterioare.
53
D. Lupașcu, C.M. Crăciunescu, op.cit., p. 558
14
În principiu, pentru a asigura creșterea și educarea copiilor, părinții trebuie să apeleze
la metoda convingerii, iar dacă aceasta eșuează, se pot lua măsuri disciplinare cu respectarea
demnității copilului54.
Dacă părinții abuzează de posibilitatea pe care o au și aplică măsuri disciplinare care
încalcă demnitatea copilului sau afectează dezvoltarea sa fizică, psihică sau starea
emoțională, sancțiunea poate fi separarea copilului de părinți și luarea unei măsuri de
protecție specială prevăzute de Codul civil sau de Legea nr. 272/2004 privind protecția și
promovarea drepturilor copilului, respectiv tutela sau plasamentul. În situația în care faptele
săvârșite de părinți sunt grave, se poate ajunge la decăderea părinților din exercițiul
drepturilor părintești ( art. 508 NCC ) sau la aplicarea unor sancțiunii penale55.
2.2. Dreptul de a stabili locuința copilului

Potrivit art. 496 alin (1) Codul civil prevede că, Copilul minor locuiește la părinți săi.
Stabilirea locuinței copilului este foarte importantă, întrucât aceasta nu semnifică doar
denumirea spațiului în care va locui copilul, ci și crearea unui mediu de viață în care acestuia
să i se asigure creșterea și educarea56.
Locuința copilului minor este la părinți săi, pentru că altfel nu ar fi posibile
îndeplinirea corespunzătoare a îndatoririlor părintești și exercitarea drepturilor acestora cu
privire la persoana copilului minor. Întrucât nu se folosește nici termenul de domiciliu și nici
de reședință57, în acest sens înțelegem că acest text se referă la locuința statornică, adică locul
unde copilul este crescut și este îngrijit. Dreptul părinților de a stabili locuința copilului și de
54
În doctrină s-a susținut necesitatea modificării art. 489 teza a II-a NCC, în sensul de a se interzice pur și simplu
pedepsele fizic, indiferent de motiv, întrucât formularea actuală ar putea fi interpretată, per a contrario, în sensul
că pedepsele morale sunt permise fără nicio restricție. T. Bodoașcă, Opinii privind ,, autoritatea
părintească”...,op. cit., p. 31-32. În ceea ce ne privește apreciem că o astfel de interpretare care să autorizeze
părintele să aplice copilului pedepse morale de natură a afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoțională
a copilului este exclusă de ansamblu reglementării în domeniu și chiar de textul art. 489 NCC care interzice
orice măsură disciplinară ce nu respectă demnitatea copilului. Autorul citat mai susține că art. 489 NCC
contravine flagrant cu art. 33 din Legea Nr. 272/2004 care interzice categoric pedepsele fizice, dar și cu Codul
penal care incriminează lovirile și alte violențe. În ceea ce ne privește considerăm că art. 489 NCC are același
scop, al interzicerii oricărei violențe fizice sau morale asupra copilului, pentru că interzice expres astfel de acte.
Textul are o formulare nefericită, însă ea este totuși clară ,, măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinți ( s.n.)
decât cu respectarea demnității copilului”. Considerăm că legiuitorul a dorit să instituie o interdicție în ceea ce
privește orice violență, pentru că măsurile disciplinare nu presupun cu necesitate violența.
55
C.C. Hageanu. op. cit., p. 322.
56
În doctrină și în jurisprudența belgiană s-a considerat că, prin stabilirea locuinței copilului nu este asigurat
copilului doar un spațiu de locuit, ci el este găzduit de părintele la care locuiește, acesta fiind chemat să îi
asigure climatul necesar dezvoltării corespunzătoare, finalitatea găzduirii constând în crearea unei stări de bine
care să asigure copilului satisfacerea tuturor nevoilor descrise în piramida lui Maslow, în următoarea formă
ierarhizată: nevoi fiziologice, nevoi de securitate, nevoi de apartenență și dragoste, nevoi de recunoștință și
apreciere și, în sfârșit, nevoi de autorizare și împlinirea personală. Pentru detalii, a se vedea N. Massager, Droit
familial de l enfance. Filiation. Autorite parentale. Hebergement. Ed. Bruylant. Bruxelles. 2009. p. 317, apud
D. Lupașcu, C.M. Crăciunescu, op. cit., p. 559.
57
Definiție în art. 87 și art. 88 Codul civil
15
a-l ține este garantat și prin dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl
ține fără drept58.
Dacă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor stabili, de comun acord, locuința
copilului59. În caz de neînțelegere între părinții, instanța de tutelă hotărăște, luând în
considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială și ascultându-i pe părinți și pe copil
dacă a împlinit vârsta de 10 ani, conform alin (2) și (3) art. 496 Codul civil. Poate fi ascultat
și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani în condițiile art. 264 Codul civil. Dacă instanța
apreciază că audierea lui este necesară pentru soluționarea cauzei60. Opiniile copilului ascultat
vor fi luate în considerare în raport cu vârsta și gradul său de maturitate 61. Pentru soluționarea
acestei neînțelegeri se vor analiza comparativ posibilitățile materiale și garanțiile morale ale
părinților, vârsta copilului, comportarea părinților față de copil și atașamentul acestuia față de
părinți62.
În dezvoltarea art. 496 alin (3) Codul civil., art. 21 din Legea nr. 272/2004 prevede că
în cazul în care părinții nu se înțeleg cu privire la locuința copilului și instanța de tutelă
stabilește locuința acestuia la unul dintre ei63, la evaluarea interesului copilului, instanța poate
avea în vedere, în afara elementelor prevăzute la art. 2 alin. (6)64, și aspecte precum:
1. disponibilitatea fiecărui părinte de a-l implica pe celălalt părinte în deciziile legate de
copil și de a respecta drepturile părintești ale acestuia din urmă;
2. disponibilitatea fiecăruia dintre părinți de a permite celuilalt menținerea relațiilor
personale;
3. situația locativă din ultimii 3 ani a fiecărui părinte;
4. istoricul cu privire la violența părinților asupra copilului sau asupra altor persoane ;
58
Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, op. cit., p. 310.
59
60
Pentru unele aspecte practice a se vedea și M.-M. Pivniceru, C. Luca. Interesul superior al copilului.
Expertizapsihologică în caz de separare/divorțul părinților, Ed. Hamangiu. București, 2016, p. 32.
61
C.S.J., s. civ., dec. nr. 1848/1991, în Dreptul nr. 5/1992, p. 87.
62
Trib. Mun. București, s. a III-a civ., dec. nr. 63/1990, în I. Mihuță, Culegere 1990, p. 49;
Trib. Mun. București, s. a IV-a civ., dec nr. 1082/1991, în I Mihuță, Culegere 1991, p. 56-57;
C.S.J., s. civ., dec. nr. 2665/1991, în Dreptul nr. 7/1992, p. 82.
63
64
Potrivit art. 2 alin(6) din Legea nr.272/ 2004, în determinarea interesului superior al copilului se au în vedere
în vedere cel puțin următoarele:
1. nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educație și sănătate, de securitate și stabilitate și
apartenență la o familie;
2. opinia copilului, în funcție de vârsta și gradul de maturitate;
3. istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situațiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice
altă formă de violență asupra copilului, precum și potențialele situații de risc care pot interveni în
viitor;
4. capacitatea părinților sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creșterea și îngrijirea copilului de a
răspunde nevoilor concrete ale acestuia
5. menținerea relațiilor personalele cu persoanele față de care copilul a dezvoltat relații de atașament
16
5. distanța dintre locuința fiecărui părinte și instituția care oferă educație copilului.
În doctrină s-a arătat că locuința copilului, stabilită prin învoiala părinților, indiferent
dacă înțelegerea este în sensul ca minorul să locuiască împreună cu amândoi părinții, cu unul
dintre ei sau la o terță persoană, nu presupune ,, supervizare ” judecătorească, întrucât
prevederile art. 496 alin. (3) Codul civil. referindu-se la locuința stabilită prin hotărârea
instanței de tutelă au în vedere, expres verbis, acele situații în care există neînțelegere între
părinți65. Pe de altă parte, îndemnând spre aceeași concluzie, dacă în contextul divorțului
consensual prin procedură notarială, una din cerințele de admisibilitate a disoluției căsătoriei
realizată pe această cale este existența unui acord al soților referitor la locuința copilului ( art.
375 alin. (2) Codul civil.)66, oricare ar fi termenii acordului - iar înțelegerea cu pricina nu
este, evident, supusă cenzurii instanței - cu atât mai mult trebuie acceptat că părinții care nu
sunt în divorț au căderea de a decide extrajudiciar locuința copilului.
În cazul în care a fost stabilită prin acordul părinților sau prin actul instanței, locuința
copilului nu poate fi schimbată fără acordul părinților decât in cazurile expres prevăzute de
lege ( art. 496 alin. (4) Codul civil). În contextul Codului civil, art. 400 consacră că, în lipsa
înțelegerii dintre părinți sau dacă aceasta este contrară interesul superior al copilului, instanța
de tutelă stabilește odată cu pronunțarea divorțului, locuința copilului minor67. Regula o
constituie stabilirea locuinței copilului la unul dintre părinți (de regulă, la părintele la care
copilul locuiește statornic). Doar în mod excepțional, locuința copilului poate fi stabilită la o
terță persoană ori la o instituție de ocrotire. Dispozițiile art. 400 Codul civil, sunt importante
nu numai pentru materia divorțului ci și în alte situații, asimilate divorțului, în care sunt
aplicabile prin asemănare dispozițiilor din materia divorțului, la desființarea căsătoriei, în
temeiul art. 305 alin (2) Codul civil., precum și în cazul copilului din afara căsătoriei în cazul
în care părinții nu conviețuiesc68, în temeiul art. 505 alin. (2) Codul civil.
Schimbarea locuinței copilului în cazuri speciale. Potrivit art. 497 Codul civil, dacă
afectează exercițiul autorității sau al unor drepturi părintești, schimbarea locuinței, împreună
65
E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiația. ed. A 8-a, Ed. C.H. Beck, București,
2022, p. 557.
66
Este adevărat, în cazul divorțului prin procedură notarială, existența înțelegerii dintre soți privind locuința
copilului, ca de altfel și a înțelegerii lor în sensul exercitării în comun a autorității părintești, în sine, nu este
suficientă; pentru admisibilitatea cererii de divorț, acordul părintesc trebuie să treacă prin filtru controlului de
conformitate cu interesul superior al copilului realizat de autoritatea tutelară ( art. 375 alin. ( 2) teza finală Codul
civil.).
67
În sensul că este suficientă indicarea în dispozitivul hotărârii a stabilirii locuinței minorului la unul dintre
părinți, fără a fi necesară indicarea adresei exacte, soluția pe care o împărtășim, a se vedea G.C. Frențiu, în noul
Cod civil, Comentarii, doctrină și jurisprudență, vol. I, op. cit., p. 585.
68
17
cu părintele la care locuiește, nu poate avea loc decât cu acordul prealabil al celuilalt părinte.
Deoarece este o dispoziție de excepție, acest text prevede aplicarea doar dacă sunt întrunite
cumulativ cerințele legale69:
1. Părinții copilului să aibă locuințe separate, iar copilul să locuiască statornic cu unul
dintre ei. Aceasta situație poate interveni în caz de desfacere sau desființare a căsătoriei ori în
cazul copilului din afara căsătoriei. Textul este aplicabil și în situația prevăzută de art. 397
Codul civil, în care autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, pentru că în acest
caz locuința copilului poate fi stabilită alternativ la ambii părinți;
2. Părintele la care copilul locuiește să dorească a-și schimba locuința ( doar a sa sau
împreună cu copilul);
3. Această schimbare să afecteze exercițiul autorității părinteștii sau al unor drepturi
părintești, în cazul în care acest părinte dorește să își schimbe locuința în alt oraș sau în alt
stat, iar copilul pe care îl are în grijă rămâne în vechea locuință sub supravegherea altei
persoane, interesele copilului sunt afectate, pentru că autoritatea părintească nu mai poate fi
exercita corespunzător. O altă situație este aceea în care schimbarea locuinței îl vizează pe
copil, caz în care celălalt părinte este afectat pentru că nu își mai poate exercita corespunzător
dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a
avea legături personale cu copilul.
Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, părintele la care locuiește copilul nu își schimba
domiciliul decât cu acordul prealabil al celuilalt părinte 70. Acordul poate fi dat în orice formă,
verbal sau scris, cu condiția să poată fi dovedit, și trebuie să fie prealabil schimbării locuinței.
În pofida formulării imperative a textului legal, credem că, în situații grabnice, sesizarea
instanței de tutelă pentru soluționarea neînțelegerilor dintre părinți poate fi făcută și ulterior,
dacă schimbarea locuinței a fost și în interesul copilului , iar circumstanțele concrete ale
cauzei au justificat măsura luată de părinte71.
În cazul în care autoritatea părintească este exercitată în comun și unul dintre titularii
acesteia dorește să schimbe locuința copilului în interiorul sau în exteriorul zonei de
jurisdicție, atunci el sau ea trebuie să îl (să o) informeze pe celălalt cu privire la acest lucru 72.
Dacă celălalt titular al autorității părintești nu este de acord cu schimbarea locuinței copilului,
69
C. C. Hageanu, op. cit., 329.
70
Ibidem.
71
De exemplu, dacă părintele la care locuiește copilul este inclus într-un program de protecție a martorilor și
pericolul potențial îl vizează și pe copil sau dacă schimbarea domiciliului a fost decisă pentru motive medicale
etc.
72
18
atunci oricare dintre ei poate apela la autoritatea competentă în vederea obținerii unei decizii
în acest sens. Autoritatea competentă trebuie să aibă în vedere următorii factori:
1. vârsta și opinia copilului;
2. dreptul copilului de a menține relații personale cu celălalt titular al autorității
părintești;
3. capacitatea și dorința titularilor autorității părintești de a colabora unul cu celălalt;
4. situația personală a titularilor autorității părintești;
5. distanța geografică și accesibilitatea;
6. libera circulație a persoanelor.
Aceste criterii pot fi avute în vederea de instanțele de judecată, fiind, de altfel, în
spiritul criteriilor prevăzute de Legea nr. 272/2004 în materia locuinței copilului adaptate
acestei ipoteze speciale de schimbare a locuinței copilului73.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere părinților să își schimbe locuința
necesară desăvârșirii învățăturii ori pregătirii sale profesionale. Dacă părinții nu sunt de
acord, copilul poate sesiza instanța de tutelă, care va hotărî pe baza raportului de anchetă
psihosocială, după ascultarea copilului în condițiile legii74.
Precizăm că în situația deplasării minorului în vârstă de 16 ani din statul reședinței
sale obișnuite într-un alt stat ori a reținerii acestuia în acest al doilea stat, poate fi adusă în
discuție incidența prevederilor Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra
aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii 75. Dacă există neînțelegerii între părinții în
legătură cu schimbarea locuinței copilului împreună cu părintele la care locuiește, hotărăște
instanța de tutelă, cu ascultarea părinților și a copilului, luând în considerare și concluziile
raportului de anchetă psiho-socială ( art.497 Codul civil.) Legea nu conține vreo precizare cu
privire la soluțiile posibile în depășirea dezacordului dintre părinți privind schimbarea
73
Idem. p. 458.
74
75
România a aderat la Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii prin Legea
nr.100/1992 ( M.Of. nr. 243 din 30 septembrie 1992). Potrivit Convenției, deplasarea sau înapoierea unui copil
este considerată ilicită dacă are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribut unei persoane (...)
exercitat în mod efectiv la vremea deplasării sau neînapoierii, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost
asfel exercitate dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit ( art. 3). Înțelesul ,, dreptului privind încredințarea”
este lămurit prin art. 5 lit. A) din Convenție: include drepturile cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei
copilului și ,,îndeosebi, acela de a hotărî asupra locului reședinței sale”. Întrebarea este dacă, în cazul exercitării
unilaterale a autorității părintești, dreptul celuilalt părinte de a consimți la schimbarea locuinței copilului
împreună cu părintele la care locuiește în mod statornic poate sau nu susține ideea deplasării ilicite a copilului.
Doctrina franceză - pe fondul dispozițiilor art. 373-3 C.civ.fr ., similare acelora din art. 497 alin (1) Codul civil –
a răspuns afirmativ, considerând că dreptul părintelui de a consimți la modificarea reședinței obișnuite a
copilului este un drept de veto al acestuia care se cuvine tratat ca drept privind încredințarea copilului în sensul
prevederilor Convenției, prin urmare, dreptul în discuție poate justifica cererea de înapoiere imediată a copilului
deplasat ilicit în orice stat contractant. A se vedea A. Devers, Enlevement internațional d efant, în P. Murat
(coord.), Droit de famille, 8 eme ed., Dalloz, Paris, 2019
19
locuinței; cu siguranță, instanța poate suplini acordul părintelui care s-ar împotrivi abuziv sau
fără temei și, de asemenea, credem că poate intra în discuție modificarea măsurilor privitoare
la copil; considerăm că instanța nu va putea interzice părintelui ,, rezident” schimbarea
propriei locuințe76. reamintim că în cazul părinților căsătoriți și despărțiți în fapt, împrejurarea
că minorul locuiește la unul dintre părinți conferă acestui cămin statutul de locuință a
familiei.
2.3. Dreptul de a avea legături personale cu copilul
Dreptul de avea legături personale este un drept complex, care depășește granițele
autorități părintești, chiar dacă este foarte strâns legat de aceasta77.
Problema exercitări acestui drept se pune în cazul părintelui la care copilul nu
locuiește în mod statornic. Acest drept este însă reciproc, atât în favoarea copilului, cât și a
părintelui, ambii având interesul să întrețină relații personale cât mai extinse78.
În acest sens, ca natură juridică, dreptul de a avea legături personale este un drept
subiectiv civil nepatrimonial79, spre deosebire de alte prevederi specifice care fac parte din
conținutul autorității părintești fiind în același timp și îndatoriri. Astfel legiuitorul îl califica
expres ca ,, drept”, nu și ca ,,drept și îndatorire”.
Ca fundament juridic, prin obiectul lui (relații personale), dreptul de a avea relații
personale exprimă latura pozitivă a libertății persoanei, latura negativă fiind dată de faptul că
nimeni nu poate fi obligat să întrețină relații personale cu o altă persoană în contra voinței
sale, iar refuzul de a întreține asemenea relații personale nu poate fi per se sancționat. Acest
76
În mod greșit instanța a obligat pe tatăl pârât să-și dea consimțământul ,, autentic” cu privire la schimbarea
locuinței copilului împreună cu mama sa într-un alt stat. În temeiul art. 497 Codul civil. Instanța era obligată să
decidă ea însăși, în funcție de circumstanțele cauzei, dacă schimbarea locuinței copilului, împreună cu părintele
cu care locuiește și care exercită singur autoritatea părintească ( celălalt părinte având dreptul la relații personale
cu copilul), contravine sau nu interesului superior al copilului din perspectiva dreptului copilului, dar și al
tatălui, de a păstra legături personale și, în funcție de aceasta să încuviințeze sau să respingă cererea de
schimbare a locuinței copilului ( Trib . Cluj, Secția civilă, decizia nr. 538 din 16 noiembrie 2012
(www.portaljust.ro).
77
M. Avram, op. cit., p. 470.
78
D. Lupașcu, op. cit., p. 560.
79
Dreptul de a avea legături personale poate fi calificat ca fiind un drept potestativ de natură nepatrimonială, care
se exercită prin fapte materiale, iar nu prin acte juridice. Însă, dincolo de calificarea lui, care este susceptibilă de
discuții, originalitatea sa este dată de faptul, că în opinia noastră, subiect pasiv nu este copilul, care nu poate fi
obligat să aibă legături personale, ci subiect pasiv este celălalt părinte, la care copilul locuiește. Tot astfel,
mutatis mutandis, în cazul dreptului copilului de avea legături personale cu părintele de care este separat, subiect
pasiv nu este acest părinte, care, de asemenea, nu poate fi obligat să aibă legături personale cu copilul, ci subiect
pasiv, ținut să respecte exercitarea acestui drept, este tot părintele la care locuiește copilul. Așadar,
potestativitatea acestui drept se manifestă în relația dintre părinți, iar nu în relația dintre părinte și copil.
Părintele rezident este subiectul pasiv căruia îi incumbă obligația concretă de a respecta programul de legături
personale și de ,,a suporta” exercitarea acestui drept atât din partea celuilalt părinte , cât și din partea copilului.
În cazul în care vorbim despre dreptul copilului de a avea relații personale cu alte persoane apropiate, subiecți
pasivi ai raportului juridic sunt părinții ținuți să respecte acest drept al copilului. a se vedea M. Avram, Drept
civil familia, ed. a 3-a revizuită și adăugită. Ed. Hamangiu, București, 2022, p. 471.
20
drept este o componentă a libertății persoanei garantată de art. 26 alin. (2) din Constituție 80.
De asemenea acest element este important, pentru că apartenența dreptului la sfera libertăților
personale explică de ce nu este urmat și de îndatorire atunci când se discută despre relațiile
familiare dintre părinții și copii, precum și faptul că exercitarea lui efectivă se realizează prin
întâlnirea celor două sfere de libertate ale persoanelor între care există asemenea relații. Este
motivul pentru care în practică, dreptul de a avea legături personale este sursa unui
contencios extrem de bogat81.
Circumscris relațiilor de familiei, dreptul de a avea legături personale este un drept de
tip garanție pentru protecția juridică a dreptului fundamental la viața de familie, prevăzut de
art. 26 din Constituție și art. 8 CEDO, în interdependență cu autoritatea părintească. Viața de
familie este de neconceput în lipsa unor relații personale între membrii familiei restrânse sau
lărgite, a cărei competență nepatrimonială constituie substanța însăși a relațiilor de familie.
Dacă în ipoteza normală dreptul la relații personale este practic absorbit în ideea însăși a
conviețuirii, în cazul în care relațiile de familie se desfășoară în condiții de separație, dreptul
de a avea relații personale se autonomizează, devine transparent, reflectând apartenența
persoanelor la un grup familial și atașamentul reciproc, împărtășirea unei vieți de familie,
chiar în afara dimensiunii materiale a coabitării curente. Caracterele juridice acestui drept
nepatrimonial sunt cele comune drepturilor personale nepatrimoniale, cu unele elemente de
specificitate. Astfel, opozabilitatea erga omnes a dreptului de a avea legături personale dă
valoare acestui drept, în sensul că orice terț în afara relațiilor personale respective este ținut să
îl respecte. De asemenea, persoanei la care locuiește copilul îi incumbă anumite îndatoriri
concrete în acest sens, în condițiile legii. În schimb persoanele aflate relație sunt în sfera
80
Prin decizia nr. 18 din ianuarie 2019 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 913 C. proc. civ. ( publicată în M. Of. Nr. 685 din 20 august 2019), Curtea Constituțională a reținut că ,, prin
sintagma persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora
legiuitorul constituant a avut în vedere persoana fizică având capacitate deplină de exercițiu și experiență de
viață, care are posibilitatea de a-și valorifica acest drept în deplină cunoștință de cauză, situație care nu se
regăsește în persoana în persoana unui minor, lipsit de capacitate de exercițiu ( a se vedea, în acest sens, și
Decizia nr. 1.287 din 8 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 10
noiembrie 2009). Așadar Curtea nu a reținut încălcarea dreptului de a dispune de el însuși al părintelui căruia nu
i-a fost încredințat copilul, prin opoziția acestuia din urmă la legăturile personale stabilite prin hotărârea
judecătorească ( parag. 18)” (s.n.). Pe de altă parte, în aceeași decizie, Curtea arată: ,, Însă copilul nu poate fi
obligat să aibă relații personale cu părintele divorțat, tocmai de aceea este necesară parcurgerea unei etape de
consiliere psihologică prin care să se deceleze cu claritate opțiunea reală a copilului” ( s.n.). Așadar, chiar dacă,
în cazul minorului, nu se poate vorbi despre libertate personală și exercitarea dreptului său fundamental de a
dispune de sine însuși în sensul strict al art. 26 alin. (2) din Constituție, copilul nu poate fi tratat ca un simplu
obiect al dreptului părintelui nerezident de a avea legături personale cu aceasta. În realitate, sfera libertății
minorului, ca ființă umană înzestrată cu toate drepturile fundamentale care intră în conținutul capacității de
folosință, este garantată tocmai prin conceptul de ,, interes superior al copilului” și, în funcție de vârsta și gradul
său de maturitate, prin dreptul copilului de a fi ascultat și de a fi luată în considerare opinia lui.
81
21
libertăților lor, în sensul că libertatea negativă a fiecăreia dintre ele este limita libertății
pozitive a celeilalte82.
Persoanele care pot avea legături personale cu copilul sunt părinții sau unul dintre
aceștia, bunicii, alte rude, alte persoane cu care copilul s-a bucurat de viață de familie sau
orice alte persoane, dacă păstrarea legăturii cu acestea este în interesul copilului 83. Dreptul
bunicilor sau altor rude ale copiilor a fost recunoscut cu oarecare ezitări de practica judiciară,
întrucât Codul familiei, ca și noul Cod civil, nu prevedea în mod expres acest drept,
Tribunalul Suprem84 a recunoscut însă dreptul bunicilor în acest sens și a fost urmat și de alte
instanțe, cu motivarea că relațiile referitoare la familie și rudenie îi implică și pe bunici, ei
având datoria, potrivit legi ( art. 86 C. fam.), să contribuie în caz de nevoie la cheltuielile de
creșterea și educare a minorului. Bunicii au, așadar obligația și, în mod corelativ, dreptul de a
acorda nu numai sprijin material, ci și moral, drept care implică și pe acela de a vizita sau a
lua cu ei minorul potrivit unui program stabilit de instanța judecătorească85.
De asemenea legea nr. 272/2004, prin prevederile art. 17 alin (1) - (3): ,,(1) Copilul
are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu
alte persoane față de care a dezvoltat legături de atașament. (2) Copilul are dreptul de a-și
cunoaște rudele și de a întreține relații personale cu acestea, precum și cu alte persoane alături
de care s-a bucurat de viață, de familie în măsura în care acest lucru nu contravine interesului
său superior. (3) Părinții sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot împiedica relațiile
personale ale acestuia cu bunicii, frații și surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-
a bucurat de viața de familie decât în cazurile în care instanța decide în acest sens, apreciind
că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau
morală a copilului”.
Conform art. 19 alin (1) din aceeași lege prevede că, copilul care a fost separat de
ambii părinții sau de unul dintre aceștia printr-o măsură dispusă în condițiile legii are dreptul
de a menține relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția situației în care
acest lucru contravine interesului superior al copilului.
Potrivit art. 401 alin. (1) codul civil, în cazurile prevăzute la art. 400, părintele sau,
după caz, părinții separați de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta,
această soluție era prevăzută anterior și de art. 43 alin. (3) C. fam., în ipoteza în care copilul
82
Idem. p. 472.
83
Pentru o analiză aprofundată a acestei materii, a se vedea M. Tomescu, Rolul autorităților în
garantareadreptului la relații personale dintre părinții și copii după divorț, în C.J. nr. 4/2011, p. 222-225.
84
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 198/1982, în R.R.D. nr. 10/1982, p. 59-60.
85
C.S.J., s. civ., dec. Nr. 28/1992, în V. Bogdănescu ș.a., op. cit., p. 224. Deciziile își păstrează actualitatea și
sub actuala reglementare.
22
era încredințat unuia dintre părinți sau a unor terțe persoane. În această categorie trebuie
inclus și cel ce l-a crescut pe copil în favoare căruia instanța admițând o acțiune în
contestarea filiației, poate stabili, dacă este cazul, modul in care sunt păstrate legăturile
personale cu copilul ( art. 438 alin. (2) Codul civil).
Conform art. 496 alin (5) prevede că părintele la care copilul nu locuiește în mod
statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuința acestuia, instanța de
tutelă putând limita exercițiul acestui drept, dacă este în interesul superior al copilului.
În principiu, modalitatea de exercitare a acestui drept se stabilește de părinți
împreună, prin bună înțelegere. Dacă părinții nu se înțeleg, va hotărî instanța, care poate
inclusiv să limiteze exercițiul dreptului, dacă este în interesul superior al copilului. Potrivit
tezei finale a alin (2) al art. 401, minorul trebuie ascultat conform art. 264 Codul civil86.
Dreptul părintelui de a avea legăturii personale cu copilul trebuie exercitat cu
respectarea interesului superior al copilului, însă se exercită și în interesul părintelui care
dorește să mențină relații personale cu copilul și să se bucure de prezența acestuia. Spre
deosebire de celelalte prerogative care intră în conținutul specific al autorității părintești și
care se execută numai în interesul superior al copilului (art. 483 Codul civil), dreptul
părintelui de a avea legături personale cu copilul este un veritabil drept subiectiv civil al
titularului său, care are ca limită exterioară interesul superior al copilului, în sensul că
exercitarea lui poate fi, în mod excepțional, limitată sau restrânsă dacă aceasta este în
interesul superior al copilului. Una dintre chestiunile controversate este aceea de a stabili
dacă acest drept al părintelui este și o obligație/îndatorire87.
Din conținutul dispozițiilor legale citate rezultă că dreptul de a avea legături personale
cu copilul nu este intrinsec legat de exercitarea autorității părintești, care nu constituie o
condiție-premisă pentru existența acestui drept. Altfel spus, dreptul de a avea legături
personale cu copilul aparține părintelui separat de copil, indiferent de mecanismul de
exercitare a autorității părintești (în comun, unilateral sau exclusiv), și este recunoscut, în
anumite condiții chiar și părintelui care nu are exercițiu drepturilor părintești 88, pentru că
86
Pentru unele exemple din jurisprudență privind programul de legături personale cu copilul, a se vedea P.
Neculae, D. Popa, R. Cîrlig, Desfacerea căsătoriei prin divorț, Ed. Universul juridic, București,2014, p, 79-91.
A se vedea și G. Frențiu, Relațiile personale dintre copil și părintele la care acesta nu locuiește, în M. Avram
( coord.), Autoritatea părintească. Între măreție și decădere, Ed. Solomon, București, 2018., p. 67-104.
87
88
În literatura juridică s-a arătat că dreptul de avea legături personale este un drept sui generis și că părintele are
în același timp dreptul și obligația de avea legături personale cu minorul, care au suportat ,, în obligația
părintelui de a veghea la creșterea și educarea minorului, care reclamă sine die legăturile personale cu copilul,
cât și în necesitatea ca minorul să crească în prezența ambilor părinți, pentru a i se oferi toate premisele unei
dezvoltări optime și echilibrate din punct de vedere psiho-social, emoțional, educativ și profesional”. A se vedea
I.I. Neamț, Executarea silită a dreptului de a avea legături personale cu minorul. Iluzie sau realitate?, în R.D.F.
23
situația-premisă pe care legea o instituie pentru recunoașterea acestui drept este separația în
fapt a părintelui de copil. Ar rezulta că acest drept nu implică și o obligație/îndatorire din
partea părintelui, fiind un veritabil drept subiectiv civil, și nu o prerogativă specifică
autorității părintești, dublată de o îndatorire juridică. Dreptul părintelui separat de copil de a
avea legături personale cu copilul nu presupune și obligație/îndatorire din partea respectivului
părinte, pentru că acesta nu poate fi sancționat pentru simplu fapt că nu își exercită dreptul,
având în vedere că legea însăși nu instituie nicio sancțiune specifică89.
Sancționarea naturală a neexecutării acestui drept sau exercitării lui
necorespunzătoare interesului minorului constă în diluarea relațiilor personale dintre părinte
și copil până la detașarea și înstrăinarea firească a copilului față de acest părinte și
autosuprimarea naturală a exercițiului dreptului, în raport cu care, după o perioadă
semnificativă de timp, dacă va dori reluarea legăturilor personale cu minorul, părintele se va
putea confrunta cu dificultăți severe pe fondul răcirii afective și chiar cu refuzul justificat din
partea copilului de a avea legături personale cu el. În acest context, părintele trebuie să aibă
în vedere că relațiile personale cu copilul nu sunt o aventură, că pentru copil, caracterul
sporadic, dezorganizat, lipsit de predictibilitatea al relațiilor personale cu părintele nerezident
sau, din contră presiune exagerată din partea acestui părinte de ai se acorda o atenție susținută
din partea copilului și cultivarea unor relații sufocante sunt deopotrivă inadecvate90.
Respectarea copilului ca ființă umană distinctă de părinți și a programului de legături
personale, petrecerea unui timp efectiv, de calitate cu copilul, care să creeze memoria afectivă
pozitivă a relației cu acest părinte, ținând cont de nevoile copilului, dezvoltă sentimentul de
încredere în acest părinte, precum și un atașament sănătos, echilibrat prin dobândirea treptată
de către copil a propriei conștiințe de sine, ca persoană distinctă în relație cu fiecare dintre
nr. 1-2/2019, p. 382. Considerăm că dreptul părintelui separat de copil de a veghea la creșterea și educarea
copilului este distinct de dreptul de a avea legături personale. De asemenea, dreptul de a avea legături personale
cu copilul îl are, în anumite condiții și părintele care nu exercită autoritatea părintească, ceea ce arată că acest
drept este conex autorității părintești și, prin urmare, nu este un drept- obligație/îndatorire. În practica
judecătorească s-a reținut că dreptul părintelui de a avea legături personale cu copilul ,,are și valențe de obligație
părintească”, dar este privit ,, în corelație cu dreptul copilului de a-și cunoaște părinți și de a fi crescut de
aceștia, astfel cum acest drept este reglementat de art. 9 alin. (2) din Legea nr. 272/2004”. A se vedea C.A.
București, s. a III-a civ ., dec. civ. nr. 430 din 3 mai 2016, www.rolii.ro
89
Autoarea M. Avram ne împărtășește această opinie din doctrina franceză, contrară unor tendințe
jurisprudențiale de sancționare a neexercitării acestui drept de către părintele nerezident, în sensul că acest
părinte nu poate fi obligat la despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat copilului prin neexercitarea dreptului
de a avea legături personale cu acesta sau obligat la o pensie de întreținere suplimentară față de părintele
rezident pentru cheltuielile suportate de acesta cu copilul corespunzătoare perioadei în care copilul ar trebuit să
fie găzduit la părintele nerezident. A se vedea PH. Bonfils, A. Gouttenoire, Droit des mineurs, Dalloz, Paris,
2021. p. 422.
90
24
părinți. În schimb, părintelui la care copilul locuiește îi incumbă o veritabilă obligație
legală91.
Conform art. 18 alin (3) din Legea nr. 272/2004, ,, Părintele la care copilul locuiește
are obligația de a sprijini menținerea relațiilor personale ale copilului cu celălalt părinte”.
Această obligație presupune nu numai o obligație negativă de a nu face nimic de natură să
împiedice exercitarea acestui drept de către părintele nerezident, ci și obligația specifică
pozitivă de a suporta/îngădui/sprijini realizarea acestor relații și de colaborare personală cu
copilul și cu părintele nerezident, pentru ca acesta din urmă să poată efectiv să facă actele
materiale specifice exercitării dreptului. Este o obligație de mijloace, iar nu de rezultat, a
cărei îndeplinire se evaluează în concret de instanța de judecată92.
Astfel, pentru asigurarea și respectarea programului de legături personale, art. 18 din
legea nr. 272/2004 consacră, ca măsuri specifice consilierea psihologică și monitorizarea
relațiilor personale cu copilul93.
Consilierea psihologică. Conform art. 18 alin. (4) din Legea nr. 272/2004, pentru
restabilirea și menținerea relațiilor personale ale copilului, serviciul public de asistență
socială și, după caz, direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului de la nivelul
fiecărui sector al municipiului București au obligația de a oferi consiliere, acordată de
specialiști atât copilului, cât și părinților săi, la solicitarea acestora. Ca aceasta să se realizeze
este necesar acordul părinților, În lipsa acordului părinților, la cererea unuia dintre părinți,
consilierea psihologică poate fi dispusă de instanța de tutelă, care va suplini lipsa acordului
celuilalt părinte;
Monitorizarea relațiilor personale ( art. 18 alin (5)-(8) din Legea nr. 272/2004). În
cazul în care unul dintre părinți împiedică sau afectează în mod negativ legăturilor personale
ale copilului cu celălalt părinte, prin nerespectarea programului stabilit de instanță sau
convenit de părinți, celălalt părinte poate cere serviciului public de asistență socială sau, după
caz, persoanelor cu atribuții de asistență socială în circumscripția căruia se află locuința
copilului să monitorizeze relațiile personale cu copilul pentru o durată de până la 6 luni.
Monitorizarea permite reprezentanților serviciului public de asistență socială sau,
după caz, persoanelor cu atribuții de asistență socială să asiste la preluarea copilului de către
părintele la care nu locuiește în mod statornic, la vizitele efectuate la domiciliul copilului de
către părintele care nu locuiește cu acesta. Totodată, monitorizarea permite reprezentanților
91
Ibidem.
92
Ibidem.
93
Dispozițiile art. 18 au fost modificate și completate prin Legea nr. 52/2016 (publicată în M.OF. nr. 253 din 5
aprilie 2016)
25
serviciului public de asistență socială sau, după caz, persoanelor cu atribuții de asistență
socială să asiste și în timpul găzduirii copilului de către părintele la care copilul nu locuiește
în mod obișnuit, dacă instanța judecătorească a dispus monitorizarea printr-o sentință
definitivă.
Cu ocazia monitorizării, reprezentanții serviciului public de asistență socială sau, după
caz, persoanele cu atribuții de asistență socială pot realiza intervievarea părinților, a copilului,
a persoanelor cu care copilul relaționează în situațiile prevăzute la alin. (1) lit. c) și g) al art.
18, precum și a altor persoane a căror intervievare se apreciază a fi utilă în vederea întocmirii
raportului de monitorizare.
La finalul perioadei de monitorizare, reprezentantul serviciului public asistență socială
sau, după caz, persoana cu atribuții de asistență socială care a întocmit raportul de
monitorizare poate propune prelungirea perioadei de monitorizare cu cel mult 6 luni, poate
recomanda consilierea psihologică a unuia dintre părinți sau a ambilor, precum și o serie de
măsuri pentru îmbunătățirea relației personale dintre și părintele la care nu locuiește. Raportul
de monitorizare se înmânează fiecăruia dintre părinți și poate fi folosit ca probă în instanță.
Potrivit art. 19 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, instanța judecătorească luând în
considerare, cu prioritate interesul superior al copilului, poate limita exercitarea acestui drept,
dacă există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală,
morală sau socială a copilului 94.
Ca un aspect special privind exercitarea acestui drept în raporturile cu element de
extraneitate, art. 22 din Legea nr, 272/2004 prevede dreptul copilului ai cărui părinți locuiesc
în state diferite de a întreține relații personale și contacte directe cu aceștia, cu excepția
situației în care acest lucru contravine interesului său superior95.
Autonomia dreptului copilului de avea legături personale se reflectă și în faptul că
minorul nu poate fi obligat/constrâns să aibă legături personale, ceea ce înseamnă că el poate
să refuze să realizeze efectiv menținerea legăturilor personale cu părintele de care este separat
sau cu o altă persoană. Chestiunea refuzului minorului trebuie privită însă în logica dreptului
de a avea legături personale. Dacă libertatea personală presupune atât dreptul de avea legături
94
De exemplu, când părintele suferă de o boală riscantă pentru copil, respectiv de o boală nervoasă manifestată
prin neliniște psihomotorie, idei de sinucidere, anxietate și insomnii ( Trib. Suprem, dec. civ. Nr 865/1979 în
R.R.D. nr 10/1979, p. 63).
95
Dreptul de a păstra legături personale cu minorul trebuie să îi fie asigurat părintelui care locuiește în alt stat și
în raport cu posibilitățile sale de a-l exercita, în condiții normale și în interesul copilului. Atât timp cât nu s-a
dovedit că deplasarea minorilor la mamă în Spania ar dăuna intereselor acestora, ea prezentând garanții
materiale și morale suficiente pentru petrecerea de către cei doi minori a unei luni de vacanță de vară la această
reședință, simpla opoziție a tatălui nu poate fi primită ( C.A. Alba Iulia, s. civ. min și fam., dec. civ. nr. 24/2009,
www.just.ro
26
personale, cât și dreptul de a nu fi obligat la asemenea legături personale rezultă următoarele
ipoteze: - dreptul copilului și dreptul părintelui de a avea legături personale se conjugă
armonios, într-o modalitate comună de exercitare a acestui drept;
- dreptul copilului de a avea legături personale este blocat în exercitarea lui de refuzul
sau dezinteresul părintelui separat de a avea legături personale cu copilul, părinte care, în
sfera libertății personale, nu poate fi obligat sau constrâns să își exercite acest drept;
- dreptul părintelui de a avea legături personale cu copilul este blocat în exercitarea
lui de refuzul copilului de avea legături personale cu părintele de care este separat. Refuzul
trebuie apreciat în raport cu vârsta și capacitatea minorului de a înțelege relațiile personale cu
fiecare dintre părinți96.
Potrivit alin. (6) al art. 17 din Legea nr. 272/2004, introdus prin Legea nr. 191/2022,
programul de relații personale cu celelalte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața
de familie, prevăzut pentru copilul care a împlinit vârsta de 14 ani, se stabilește numai cu
consimțământul acestuia. În situația în care copilul refuză să își dea consimțământul,
programul de relații personale se stabilește de către instanța judecătorească97
Modalitățile de exercitare a dreptului de avea legături personale cu copilul:
Conformart. 17 alin. (4) din Legea nr. 272/2004 prevede, în caz de neînțelegere între
părinți cu privire la modalitățile de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu
copilul, instanța va stabili un program în funcție de vârsta copilului, de nevoile de îngrijire și
educare ale acestuia, de intensitatea legăturii afective dintre copil și părintele la care nu
locuiește, de comportamentul acestuia din urmă precum și de alte aspecte relevante în fiecare
caz în parte.
Criteriile pe care instanța le poate avea în vedere nu sunt limitative. Printre ,, alte
aspecte relevante” instanța poate să aibă în vedere, de exemplu și riscul alternării/înstrăinării
copilului de părintele nerezident98. Criteriile stipulate în art. 17 alin. (4) trebuie avute în
96
97
Textul este contradictoriu. Pe de o parte, se instituie condiția obligatorie a consimțământului copilului care a
împlinit vârsta de 14 ani, fără de care nu se poate stabili programul de relații personale, dar, pe de altă parte, deși
este un veritabil consimțământ ( nu doar o opinie în cadrul procedurii ascultării minorului), instanța poate să
treacă peste refuzul minorului și să stabilească un program de relații personale cu alte persoane alături de care
acesta s-a bucurat de viața de familie. Apare ca fiind cel puțin bizară, dacă nu chiar complet inadecvată, soluția
legislativă în sensul că instanța de tutelă ar urma să pronunțe o hotărâre în contra refuzului copilului care a
împlinit vârsta de 14 ani, hotărâre care se constituie titlu executoriu cu privire la programul copilului de relații
personale cu aceste persoane. A se vedea. M. Avram, op. cit., p. 477.
98
Într-o speță, deși minorul avea o vârstă fragedă (8 luni), instanța a stabilit, provizoriu, pe calea ordonanței
președințiale, până la soluționarea divorțului, ca program de legături personale luare minorei de către tată la
locuința acestuia în fiecare weekend, de sâmbătă de la ora 10 până duminică la ora 16. Instanța a reținut că, după
părăsirea locuinței familiei de către mamă împreună cu minora (la 3 luni de la naștere), tatăl nu și-a văzut
copilul, mama copilului și bunici materni refuzând să coopereze și să îi respecte dreptul de a vizita minora.
Instanța a reținut că legătura tată-copil este deosebit de importantă pentru creșterea copilului într-o perioadă în
27
vedere și la stabilirea programului relațiilor personale cu celelalte persoane alături de care
copilul s-a bucurat de viața de familie.
Articolul 18 din Legea nr. 272/2004 enumeră principalele modalități în care se poate
exercita dreptul de menține relații personale99, precum:
1. Întâlniri ale copilului cu părintele ori cu altă persoană care are, potrivit prezentei legi,
dreptul la relații personale cu copilul;
2. Vizitarea copilului la domiciliul acestuia;
3. Găzduirea copilului pe o perioadă determinată de către părintele sau de către altă
persoană la care copilul nu locuiește în mod obișnuit, cu sau fără supravegherea modului în
care relațiile personale sunt întreținute, în funcție de interesul superior al copilului;
4. Corespondență ori altă formă de comunicare cu copilul;
5. Transmiterea de informații copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au,
potrivit legii, dreptul de a menține relații personale cu copilul;
6. Transmiterea de către persoana la care locuiește copilul a unor informații referitoare la
copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către părintele sau către alte
persoane care au dreptul de a menține relații personale cu copilul;
7. Întâlniri ale copilului cu părintele ori cu altă persoană față de care copilul a dezvoltat
legături de atașament într-un loc neutru în raport cu copilul, cu sau fără supravegherea
care schimbările în dezvoltare sunt vizibile de la o săptămână la alta și, prin prisma trecerii timpului, până la
soluționarea dosarului de fond există riscul alienării parentale a minorei. A se vedea Jud. Sect. 6 București, sent.
civ. nr. 5984 din 22 iulie, definitivă, nepublicată.
99
Stabilirea programului de vizitare a copilului se face potrivit principiului că dreptul părintelui trebuie exercitat
în raport cu interesele copilului, dar în exercitarea lui părintele nu trebuie să fie stânjenit de prezența celuilalt
părinte. Faptul că minorul are unele afecțiuni, determinate de existența conflictelor în familie, este de natură să
ducă la concluzia că legăturile lui cu tatăl trebuie să aibă loc fără prezența mamei și că prin luarea lui la
domiciliul reclamantului se evită consumarea unor conflicte în prezența minorului, ceea ce este în interesul
acestuia (C.A. Iași, dec. civ. nr. 113 din 14 octombrie 1998 în Lege 4). Impunerea vizitelor în domiciliul tatălui,
cu referire chir și la cele lunare fixe, are semnificația unei sancțiuni pentru mamă, deducându-se că relația cu
minora trebuie să se desfășoare sub supravegherea tatălui dispoziția de limitare în acest mod a dreptului fiind
contrară finalității măsurii (C.A. București, s. a III-a civ., dec. nr. 1443 din 22 iunie 2004, în P.R. nr. 6/2004, p.
151). Faptul că minorul se află în grija bunicilor paterni justifică măsura luată de instanță ca tatăl să îl viziteze
pe copil la domiciliul acestora în București și nu la cel al mamei, care locuiește în municipiul Bacău, nefiind nici
în interesul minorului de a-l deplasa de două ori pe lună în Bacău, la datele stabilite pentru vizite. De asemenea,
măsura luată de instanță ca minorul să stea împreună cu tatăl său două săptămâni în timpul vacanței de vară se
înscrie tot pe linia legăturilor firești ce trebuie păstrate între părinți și copii ( C.A. Bacău, dec. civ. Nr. 82 din 29
ianuarie 1996, în Lege 4). Într-o altă speță nu s-a dovedit că situația personală a tatălui, respectiv faptul că
trăiește în concubinaj cu altă femeie, care, la rândul ei, are un copil, afectează în vreun fel interesele copilului în
cauză și nici faptul că menținerea legăturilor personale dintre tată și copil ar dăuna interesului copilului, ci
dimpotrivă, rezultă că mama a interzis tatălui să ia legătura cu copilul. Din această perspectivă, s-a apreciat că
este în interesul copilului în cauză, dar și al tatălui, de a avea o viață de familie, deziderat ce se poate realiza
numai prin menținerea legăturilor personale în mod efectiv și fără nicio ingerință din partea mamei ( C.A.
Timișoara, s. civ., min. Și fam., dec. Nr. 1033/F din 2 mai 2006, www.just.ro). Faptul că mijloacele de trai ale
tatălui sunt mai modeste nu poate constitui un motiv pentru respingerea cererii lui de a-l lua pe minor în
domiciliul său în perioada vacanțelor de iarnă și de vară, nici în situația în care minorul locuiește cu mama în
străinătate ( C.A. Craiova, s. min. Și fam., dec. civ. Nr 139/2009, www.juridice.ro).
28
modului în care relațiile personale sunt întreținute, în funcție de interesul superior al
copilului.
Transmiterea informațiilor se face cu respectarea interesului superior al copilului,
precum și a dispozițiilor speciale vizând confidențialitatea și transmiterea informațiilor cu
caracter personal.
Dreptul de control asupra relațiilor personale îl vizează pe copilul care nu a împlinit
vârsta de 14 ani. Rezultă că și în această materie legiuitorul a instituit un premajorat special,
astfel că după împlinirea vârstei de 14 ani copilului poate decide singur asupra modului de
desfășurare a comunicațiilor și legăturilor sale personale, precum și asupra cercului de
persoane cu care întreține relații sociale100.
În practica judecătorească se constată o anumită standardizare a programului de lături
personale, în sensul că părintele nerezident poate să aibă legături personale cu minorul o dată
la două săptămâni în weekend, eventual cu găzduirea minorului la locuința lui, și, ținând cont
de vârsta și de programul minorului, dacă nu este afectat interesul superior al copilului,
eventual 1-2 zile în cursul săptămânii, câte 2-3 ore. De asemenea, se poate organiza modul în
care părinții vor petrece zilele de sărbătoare cu copilul, alternativ, în fiecare an. Programul de
legături personale stabilit de instanță reflectă, așadar, modalitatea de exercitare a dreptului
părintelui de a avea legături personale cu copilul. El poate fi conceput și ca un
program ,,minimal” ceea ce nu împiedică părinții ca, prin bună înțelegere, de facto, să accepte
un program mai extins sau să convină reprogramarea unor vizite ori perioade de găzduire a
minorului, dacă apar evenimente care nu permit realizarea programului astfel stabilit101.
În final art. 20 din Legea nr. 272/2004 prevede că în vederea asigurării menținerii
relațiilor personale ale copilului cu părinții săi sau cu alte persoane alături de care s-a bucurat
de viața de familie, pentru asigurarea înapoierii copilului la locuința sa la terminarea
perioadei de găzduire, precum și pentru a preveni împiedicarea preluării copilului, la finalul
găzduirii la domiciliu părintelui care nu locuiește cu copilul.
Astfel, instanța poate dispune, la cererea părintelui interesat sau a altei persoane
îndreptățite, una sau mai multe măsuri cu caracter asiguratoriu sau a unor garanții, care pot
include:
a) Amendă pe ziua de întârziere impusă persoanei care refuză punerea în aplicare sau
respectarea programului de menținere a relațiilor personale ale copilului;
100
101
29
b) Depunerea unei garanții reale sau personale de către părintele sau persoana de la care
urmează să fie preluat copilul, în vederea menținerii relațiilor personale sau, după caz, la
încetarea programului de vizitare;
c) Depunerea pașaportului sau au unui alt act de identitate la o instituție desemnată de
instanță și, atunci când este necesar, a unui document din care să rezulte că persoana care
solicită relații personale a notificat depunerea acestora, pe durata vizitei, autorității consulare
competente.
2.4. Dreptul de a veghea la creșterea, educarea învățătura și pregătirea profesională

a copilului
În reglementarea Codului civil încredințarea copilului din căsătorie în cazul desfacerii
sau desființării acesteia ori a celui din afara căsătoriei care și-a stabilit filiația față de ambii
părinți, nu duce la scindarea autorității părintești, aceasta continuând să revină în comun
ambilor părinți (art. 397 Cod civil). Cu toate acestea, pentru motive temeinice și având în
vedere interesul superior al copilului instanța poate hotărî ca autoritatea părintească să fie
exercitată numai de către unul dintre părinți (art. 398 alin. (1) Cod civil) caz în care celălalt
părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului (art.
398 alin. (2) Cod civil)102.
Spre deosebire de mecanismul exercitării în comun și în mod egal al autorității
părintești, care presupune că deciziile cu privire la copil se iau de părinții împreună, deci
fiecare părinte verifică a priori dacă încheierea unui act este în interesul superior al copilului,
în cazul exercitării unilaterale a autorității părintești, deciziile se iau de părintele care exercită
autoritatea părintească singur, fără a fi necesar acordul celuilalt părinte. Celălalt părinte nu
are puterea nici de acționa, nici de a autoriza, nici de a interzice părintelui care exercită
autoritatea părintească să ia anumite măsuri cu privire la copil. Însă, în temeiul dreptului de a
veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, părintele care nu exercită
autoritatea părintească deține/îndeplinește un control a posteriori cu privire la modul în care
este exercitată autoritatea în interesul superior al copilului și poate să conteste deciziile
părintelui care o exercită efectiv, să solicite anularea unor acte contrare interesului superior al
copilului și, după caz, să ceară instanței de tutelă să dispună anumite măsuri ( de exemplu,
poate să conteste înscrierea copilului la o anumită scoală, dacă sistemul respectiv de
102
A. GH. Gavrilescu, Dreptul familiei. - Note de curs-. -pentru uzul studenților ID-. Ed. Academica Brâncuși,
Târgu-Jiu, 2021, p. 207.
30
învățământ ar fi contrar interesului superior al copilului). În temeiul acestui drept părintele
poate cere modificarea măsurilor cu privire la minor103.
Corelativ acestui drept și ca o garanție a efectivității exercitării lui este dreptul acestui
părinte de a primi informații despre copil 104, atât în raport cu părintele care exercită
autoritatea părintească ( ca o componentă a dreptului complex de a avea legături personale cu
copilul), cât și în raport cu instituțiile publice.
Corespunzător dreptului copilului de a primi o educație care să îi permită dezvoltarea,
în condiții nediscriminatorii, a aptitudinilor și a personalității, părinții copilului sunt îndrituiți
să aleagă felul educației care urmează să fie dată copilului lor și, de asemenea, au obligația să
înscrie copilul la școală și să asigure frecventarea cu regularitate a cursurilor școlare 105.
Potrivit art. 51 din Legea nr. 272/2004 prevede că, Copilul are dreptul de a primi o
educație care să îi permită dezvoltarea, în condiții nediscriminatorii, a aptitudinilor și
personalității sale. Părinții copilului au cu prioritate dreptul de a alege felul educației care
urmează să fie dată copiilor lor și au obligația să înscrie copilul la școală și să asigure
frecventarea cu regularitate de către acesta a cursurilor școlare. Copilul care a împlinit vârsta
de 14 ani poate cere încuviințarea instanței judecătorești de a-și schimba felul învățăturii și al
pregătirii profesionale.
Conform art. 52 alin (3) din Legea nr. 272/2004 consacră că, Copilul, personal și,
după caz, reprezentat sau asistat de reprezentantul său legal, are dreptul de a contesta
modalitățile și rezultatele evaluării și de a se adresa în acest sens conducerii unității de
învățământ, în condițiile legii.
Astfel, art. 36 alin. (5) din Legea nr. 272/2004 prevede că, Ambii părinți, indiferent
dacă exercită sau nu autoritatea părintească, au dreptul de a solicita și de a primi informații
despre copil din partea unităților școlare, unităților sanitare sau a oricăror altor instituții ce
intră în contact cu copilul.
În sfârșit, se poate pune problema dacă, în cazul în care părintele care exercită
unilateral (inegal) autoritatea părintească se află în una dintre situațiile prevăzute la art. 507
Codul civil, va opera sau transferul ope legis al autorității părintești la celălalt părinte. Deși
regula este în sensul că, de drept, celălalt părinte exercită autoritatea părintească, apreciem că,
în această ipoteză specială, transferul nu se mai realizează ope legis (de exemplu, la data
decesului părintelui care exercită autoritatea părintească). Avem în vedere faptul că
103
104
A se vedea PH. Bonfiles, A. Gouttenoire, op. cit., p. 414-415.
105
E. Florian, op.cit., p. 564.
31
exercitarea unilaterală a autorității părintești este o măsură excepțională, care s-a dispus
pentru că au existat motive temeinice de o anumită gravitate, astfel încât, odată ce instanța de
tutelă a decis că nu este în interesul superior al copilului ca acest părinte să exercite
autoritatea părintească împreună cu celălalt părinte, revenirea asupra măsurii nu s-ar putea
face decât tot de către instanța de tutelă, care va trebui să verifice dacă atribuirea exercitării
autorității părintești acestui părinte este în interesul superior al copilului106.
2.5. Dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl ține fără
drept107
Potrivit art. 495 alin. (1) Codul civil, părinți pot cere oricând instanței de tutelă
înapoierea copilului de la orice persoană care îl ține fără drept. Acest drept este o consecință a
îndatorii de supraveghere pe care o au părinți, iar cererea poate fi formulată și de unul dintre
părinți împotriva celuilalt părinte, dacă exercitarea autorității părintești a fost încredințată
unuia dintre părinți în condițiile art. 398 Codul civil108.
Dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl ține fără drept, este
un drept imprescriptibil.
106
Dacă însă măsura dispusă era încredințarea potrivit Codului familiei și a fost menținută după intrarea în
vigoare a Codului civil, apreciem că se poate admite transferulope legis al autorității părintești, deoarece
încredințarea constituia anterior regula la divorț în ceea ce privește exercitarea autorității părintești, a se vedea
M. Avram, op. cit., p. 436
107
În cazul în care copilul, din diferite motive, nu locuiește la părinți săi, aceștia au dreptul să ceară înapoierea sa
de la orice persoană care l-ar deține fără drept. Realizarea acestui drept al părinților este subordonată intereselor
copilului minor, iar instanța judecătorească poate refuza cererea părintelui, dacă înapoierea copilului la părinți
săi ar fi contrară intereselor copilului. Prin prisma acestor considerații, justificat instanța a dispus înapoierea
către mama a minorului care a locuit cu părinții acesteia și nejustificat a fost reținut de sora tatălui copilului la
moartea acestuia ( C.A. Craiova, dec. civ. Nr. 8313 din 31 decembrie 1999 în Lege 4). Într-o altă speță, instanța
a constatat că, în urma decesului mamei copilului, acesta a rămas la bunici materni, minorul suferind în acea
împrejurare o depresie reactivă, indicându-i-se medical să nu mai locuiască la domiciliul părinților săi. Prin grija
bunicilor materni, în timp de 2 ani, copilul este stabilizat psihic și, chiar dacă reclamantul, unicul părinte, are
dreptul de a cere înapoi minorul, nu este indicat, față de vârsta fragedă (5ani), să fie dus în același loc în care a
murit, în prezența sa, mama ( C.A. Craiova, dec. Nr. 2518 din 31 decembrie în Lege 4). Raporturile de afecțiune
care îi leagă pe bunici de copilul aflat la ei nu justifică prin ele însele respingerea acțiunii tatălui pentru
înapoierea copilului. Respingerea unei astfel de cereri ca fiind contrară intereselor copilului va trebui să fie însă
întemeiată pe același criterii pentru care minorul poate fi încredințat unei instituții de ocrotire sau unei alte
persoane, ori de câte ori dezvoltarea fizică, morală sau intelectuală a copilului este primejduită la părinți. Prin
urmare, instanțele au greșit evaluând interesul minorei prin analogie, pe baza criteriilor avute în vedere la
încredințarea sau reîncredințarea copiilor către unul sau altul dintre părinți, unde vârsta, sexul, gradul de confort,
posibilitățile materiale manifestarea diferită a sentimentelor, timpul afectat copilului pot și trebuie să fie avute în
vedere la pronunțarea soluției 9 C.S.J., s, civ., dec. Nr. 331 din 1 februarie 1991, în B.J., Baza de date). În sensul
că și tutorele are deschisă acțiunea de înapoiere a copilului de la persoana care îl deține fără drept, a se vedea
Trib. Suprem, dec. civ. Nr . 1089/ 1970, în C.D. 1970, p. 193. Din jurisprudență Ct.E.D,O., a se vedea cauzele
Pini și Bertani și Manera și Atripaldi c. României, Hotărârea din 22 iunie 2004, și Monory c. României și
Ungariei, Hotărârea din 5 aprilie 2005 ambele citate supra.
108
32
Pentru a soluționa cererea, instanța de tutelă trebuie să administreze probele necesare
și va asculta copilul, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani ascultarea este obligatorie.
Copilul care nu a împlinit vârsta de 10 poate fi ascultat, dacă instanța consideră că acest lucru
este necesar pentru soluționarea cauzei. Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare
în raport cu vârsta și cu gradul său de maturitate. Rezultă că înapoierea copilului la părinți săi
se poate dispune împotriva voinței copilului, dacă este necesară in interesul său.
Cererea se va respinge dacă instanța apreciază că înapoierea este vădit contrară
interesului superior al copilului (ex. Când dezvoltarea fizică, morală sau intelectuală este
primejduită în casa părintească)109.
Sub imperiul reglementării anterioare s-a decis că, în situația în care autoritățile
statale nu depun eforturi adecvate și eficiente pentru a impune respectarea dreptului părintelui
divorțat căruia i s-a încredințat copilul de a-i fi înapoiat, se încalcă dreptul la respectarea
vieții de familie, garantat de art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului și a
libertăților fundamentale110. În unele condiții, dacă persoana la care se află copilul se opune
înapoierii acestuia părinților săi constituie infracțiune și este sancționată de Codul penal (de
exemplu, lipsirea de libertate sau răpirea unui minor, conform art. 205 alin. (3)).
Considerăm faptul că existența unor situații conflictuale între părinți sau între părinți
și persoanele cărora le revine exercitarea autorității părintești sau la domiciliul cărora copilul
minor are stabilită locuința a condus la apariția unei infracțiuni cu o mare importanță pentru
minori, întrucât aceștia sunt retrași din medialul familial și social producându-le, uneori,
prejudicii ireparabile. Apare, prin urmare, necesitatea instituirii unei reglementări legale a
faptelor de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului în sensul protejării
copilului minor. Legiuitorul nostru a dorit, prin incriminarea infracțiunii de nerespectare a
măsurilor privind încredințarea minorului ( art.379 Codul penal), să asigure efectul legii mai
presus de eventualele abuzuri săvârșite prin neasigurarea legăturii firești între părinte și
copilul său111. În concordanță cu prevederile legale incidente în materie, respectiv alin, (1) al
art. 379 Codul penal, nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului constă în fapta
părintelui care reține pe copilul său minor, fără consimțământul celuilalt părinte sau al
persoanei căreia i-a fost încredințat minorul potrivit legii. Noul Cod penal a prevăzut ca
109
A se vedea C.S.J, s. civ., dec. Nr. 513/1994, în Buletinul jurisprudenței. Culegere decizii de pe anul 1994, Ed.
Proema, Baia Mare, 1995, p. 78-80.
110
A se vedea Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 11 ianuarie 2000, pronunțată în cauza
Ignaccolo-Zenide c. României, publicată în M. Of. nr. 6 din 8 ianuarie 2001.
111
Pentru o analiză detaliată a infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorilor, precum și
propunerile de lege feranda exprimate de noi, a se vedea B.D. Moloman, Infracțiunea de nerespectare a
măsurilor privind încredințarea minorului în reglementarea noului cod penal, în Pandectele Române nr. 11/
2014, p. 41-55.
33
formă asimilată a infracțiunii fapta persoanei căreia i s-a încredințat minorul prin hotărâre
judecătorească spre creștere și educare de a împiedica, în mod repetat, pe oricare dintre
părinți să aibă legături personale cu minorul, în condițiile stabilite de părți sau de către
organul competent (alin. (2) al art. 379 Codul penal)112.
2.6. Dreptul de a consimți la adopția copilului

Acest drept este prevăzut în art. 463 alin.(1) lit. a Codul civil, astfel cum a fost
modificat prin Legea nr. 140/2022, prevede că pentru încheierea adopției este necesar
consimțământul părinților firești ori, după caz, tutorelui copilului ai cărui părinți sunt
decedați, necunoscuți, declarați morți sau dispăruți ori puși sub interdicție, în condițiile legi.
Consimțământul ambilor părinți este obligatoriu deoarece dispozițiile art. 483 alin. (1)
Codul civil consacră că drepturile părintești aparțin în mod egal ambilor părinți iar autoritatea
părintească se exercită împreună și în mod egal de către aceștia ( art. 503 alin. (1) Codul
civil).
În ceea ce privește desfacerea căsătoriei părinți au dreptul de a consimți împreună
pentru că articolul 397 Codul civil stabilește regula că după divorț autoritatea părintească
revine în comun ambilor părinți. Chiar și în situația în care instanța hotărăște, atunci când
există motive întemeiate și ținând cont de interesul superior al copilului, că autoritatea
părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți celălalt părinte păstrează
dreptul de a consimți la adopția copilului ( art. 398 alin.(2) Codul civil).
Consimțământul părinților firești la adopție nu este necesar în următoarele situații113.
1. Dacă ambii părinți firești sunt necunoscuți, morți, declarați morți, precum și dacă se
află, din orice motiv, în imposibilitatea de a-și manifesta voința. În acest sens sunt prevederile
art. 464 alin. (1) teza finală Codul civil potrivit cărora când ambii părții se află în una din
aceste situații, adopția se încheie fără consimțământul lor.
2. Dacă un copil adoptat anterior de către o persoană căsătorită este adoptat ulterior de
către soțul acesteia. În cazul adopției succesive a copilului de două persoane care au calitatea
de soț și soție nu se cere consimțământul părinților firești ci al persoanei căsătorite care a
adoptat prima copilul. Această situație este expres prevăzută de art. 464 alin (3) Codul civil
care, după ce stabilește că persoana căsătorită care a adoptat un copil trebuie să consimtă la
adopția aceluiași copil de către soțul său arată că în acest caz consimțământul părinților firești
nu mai este necesar.
112
B. D. Moloman, L. C. Ureche, op. cit., p. 65.
113
A. GH. Gavrilescu, op. cit., p. 203.
34
3. Dacă este adoptată o persoană majoră sau persoană minoră care a dobândit în
condițiile legii capacitate deplină de exercițiu. Atunci când reglementează consimțământul
părinților firești la adopție legiuitorul folosește noțiunea de copil prin care se înțelege,
persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani sau nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu,
în condițiile legii. Prin urmare consimțământul părinților firești la adopția copilului este
necesar numai în situația în care acesta este minor și nu a dobândit capacitatea deplină de
exercițiu. Dacă cel care urmează să fie adoptat a dobândit capacitatea deplină de exercițiu fie
prin în plinirea vârstei de 18 ani, fie înaintea de împlinirea acestei vârste prin încheierea
căsătoriei de către minorul cu vârsta de 16 ani împliniți (art. 39 alin. (1) Cod civil) sau prin
recunoaștere de către instanța de tutelă a capacității depline de exercițiu minorul care a
împlinit vârsta de 16 ani ( art. 40 Cod civil).
Potrivit art. 466 alin. (1) Codul civil., Consimțământul la adopție al părinților firești
poate fi dat numai după trecerea unui termen de 60 de zile de la data nașterii copilului. Iar art.
466 alin. (2)Codul civil114., prevede că poate fi revocat în termen de 30 zile de la data
exprimării lui. Părinții firești ai copilului trebuie să consimtă la adopție în mod liber,
necondiționat și numai după ce au fost informați în mod corespunzător asupra consecințelor
adopției, în special asupra încetării legăturilor de rudenie ale copilului cu familia sa de
origine (art. 465 Codul civil). Nu este valabil consimțământul dat în considerarea promisiunii
sau obținerii efective a unor foloase, indiferent de natura acestora (art. 463 alin. (2) Codul
civil).
Conform art. 467 Codul civil115, instanța de tutelă poate trece peste refuzul părinților
firești sau, după caz, al tutorelui de a consimți la adopție, dacă se dovedește, cu orice mijloc
de probă, că acesta este abuziv și instanța apreciază că adopția este în interesul superior al
copilului, ținând seama și de opinia acestuia, dată în condițiile legii, cu motivarea expresă a
hotărârii în această privință.
În situația în care unul dintre părinții firești este necunoscut, mort, declarat mort,
precum și dacă se află, din orice motiv, în imposibilitate de a-și manifesta voința legiuitorul
arată în art. 464 alin. (1) Cod civil, consimțământul celuilalt părinte este îndestulător. Iar în
cazul în care ambii părinții sun necunoscuți, morți, declarați morți ori se află, din orice motiv,
114
Ct.E.D.O. s-a pronunțat în sensul că un termen de 2 luni în care părintele biologic poate revoca
consimțământul la adopție este compatibil cu art. 8 CEDO. A se vedea cauza Keams c. Franței, Hotărârea din 10
ianuarie 2008.
115
în acest sens, la redactarea textului au fost avute în vedere prevederile art.5 parag. 2 lit. B) din convenția
europeană asupra adopției din 1967, preluate ulterior în cuprinsul art. 5 alin. (3) din Convenția europeană
revizuită în materia adopției de copii, care permit a trece peste refuzul de a consimți la adopția, pentru motive
determinate prin legislație.
35
în imposibilitate de a-și manifesta voința art. 464 alin (1) teza finală Codul civil prevede că
adopția se poate încheia fără consimțământul acestora.
Legiuitorul stipulează în art. 464 alin (2) Codul civil consimțământul la adopție
părintelui decăzut din drepturile părintești sau care i s- a aplicat pedeapsa interzicerii
drepturilor părintești. Potrivit prezentului articol părintele sau părinții decăzuți din exercițiul
drepturilor părintești ori cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești
păstrează dreptul de a consimți la adopția copilului, în aceste cazuri fiind obligatoriu și
consimțământul celui care exercită autoritatea părintească.
Părintele minor care a împlinit 14 ani, precum și părintele major care beneficiază de
consiliere judiciară sau de tutelă specială și nu se află în imposibilitatea de a-și manifesta
voința din cauza lipsei discernământului își exprimă consimțământul asistat de către
ocrotitorul său legal. ( art. 12 din Legea nr. 273/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea
nr. 140/2022)116.
În ceea ce îl privește pe părintele care beneficiază de tutelă specială, potrivit art. 507
alin. (2) Codul civil., acesta păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și
educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia, cu excepția cazului în
care se află în imposibilitatea de a-și manifesta voința din cauza lipsei discernământului.
Prevederile actualului Cod civil arată că în cazul adopției succesive a copilului,
aceasta fiind posibilă în temeiul art. 462 alin (1) Codul civil dacă adoptatorii sunt soț și soție,
la adopția trebuie să consimtă soțul care este deja părintele adoptator al copilului. Astfel, art.
464 alin. (3) Codul civil prevede că persoana căsătorită care a adoptat un copil trebuie să
consimtă la adopția aceluiași copil de către soțul său. În acest sens teza finală a prezentului
articol arată că într-un atare caz consimțământul părinților firești nu mai este necesar.
În lipsa consimțământului adopția copilului este lovită de nulitatea absolută ( art. 480
alin (1) Codul civil). Acțiunea în contestare nulității absolute poate fi formulată de orice
persoană interesată ( 480 alin (3) Codul civil).
116
Împrejurarea că părintele firesc suferă de o boală psihică și că este declarat incapabil sau faptul de a fi fost
decăzut din exercițiul drepturilor părintești nu poate să conducă la excluderea lui din procedura adopției. A se
vedea Ct. E.D.O., cauza X c. Croația Hotărârea din 17 iulie 2008 și cauza M.L. c. Norvegia hotărârea din 22
decembrie 2020.
36
2.7. Dreptul de a consimți la logodna și căsătoria copilului
Din punct de vedere istoric, sub imperiul codului civil din 1864, consimțământul
părinților la încheierea căsătoriei minorului avea valoarea unei condiții de fond esențiale
cerute pentru validitatea căsătoriei117.
Dreptul părinților de a încuviința căsătoria minorului face parte din ansamblu
drepturilor și îndatoririlor părintești care, împreună, alcătuiesc autoritatea părintească, fiind-
neîndoielnic- un drept cu privire la persoana copilului118.
Exercitarea acestui drept, încuviințarea părințiilor exprimată concret, este o
manifestare de voință unilaterală, un act juridic unilateral, având semnificația unui act juridic
permisiv, a unei autorizări ( auctoritas, augere)119.
În ceea ce privește regimul juridic ala cestei autorizări, se poate discuta, mai întâi,
dacă refuzul părinților este sau nu discreționar , respectiv dacă poate fi atacat în instanță de
către cel interesat. Apreciem că soluția ar trebui să fie în sensul posibilității de a ataca la
instanță refuzul nejustificat al părințiilor de a încuviința căsătoria copilului lor 120.
Astfel, ca principiu, autorizarea presupune exercitarea unui control de oportunitate de
către titularul autorizării, prin verificarea conformității actului preconizat cu interesul ocrotit
prin norma care instituie necesitatea autorizării. În cazul în care titularul autorizării refuză
emiterea acesteia, cel interesat se poate adresa instanței judecătorești pentru a obține
autorizarea judiciară, chiar și în lipsa unei dispoziții legale exprese121.
Cerința încuviințării părinților a fost instituită în scopul ocrotirii interesului superior al
copilului. Aceasta înseamnă că părinții nu pot refuza în mod discreționar să încuviințeze
117
Art. 131 Codul civil din 1864 prevedea că .. băiatul, precum și fata care nu au încă vârsta de 21 ani împliniți,
nu se pot căsătorii fără consimțământul tatălui și al mamei”.
118
119
Cu privire la actul permisiv, respectiv autorizare, ca act unilateral de drept privat, a se vedea B. Thullier, L
autorisation. Etude de droit privat, LGDJ, Paris, 1996; M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Ed.
Hamangiu, București, 2006, p. 210 și urm. Cu privire la calificarea consimțământului părinților ca autorizare sau
,, act de asistare”, cu o valoare complementară, auxiliară, accesorie căsătoria nefiind un ,, pact de familie”, ci un
angajament personal al viitorilor soți, chiar minori, a se vedea G, Cornu, Droit civil. La famille, LGDJ, Paris,
2003, p. 295.
120
Dreptul comparat oferă soluții diferite, Astfel în dreptul francez, se consideră că refuzul părinților de autoriza
căsătoria copilului lor este liber și ,, discreționar”, în sensul că nu poate fi atacat la instanță. Un asemenea refuz
îmbracă astfel forma unui veritabil impediment la căsătorie. Cu toate acestea, s-a decis că, în anumite
circumstanțe, pe temeiul abuzului de drept, refuzul de a autoriza căsătoria sau revocarea încuviințării date poate
să atragă răspunderea civilă delictuală, cu obligarea la despăgubiri. A se vedea A. Benabent, La famille, 11e ed.,
Litec, Paris, 2003, p. 66: G Cornu, La famille..., op. cit., p. 296; PH. Malaurie, L Aynes, H. Fulchiron, La
famille 2e ed., Defrenois, Paris, 2006, p. 119. Alte legislații prevăd că autorizarea căsătoriei se acordă de către
instanță, care îi ascultă pe ( art.84 C. civ. It.) putând chiar să treacă peste consimțământul acestora ( art. 148 C.
civ. Belg.).
121
În lipsa unei proceduri speciale, apreciem că sunt aplicabile dispozițiile codului de procedură civilă din
materia procedurilor necontencioase , aplicabile cererilor pentru dezlegarea cărora este nevoie de mijlocirea
instanței, fără însă să se urmărească stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană, precum sunt cele
privitoare darea autorizațiilor judecătorești sau la luarea unor măsuri legale de supraveghere, ocrotire ori
asigurare. A se vedea, în același sens și M. Avram, Actul unilateral..., op. cit., p. 215-216.
37
căsătoria, ci se pot opune în măsura în care aceasta ar fi contrară interesului superior al
copilului. O altă interpretare ar transforma practic încuviințarea părințiilor dintr-un act
permisiv, de asistare a minorului, într-un veritabil ,, consimțământ la căsătorie ”, iar refuzul
părinților de a încuviința căsătoria s-ar transforma într-un impediment dirimant și arbitrar, de
natură să aducă atingere substanței înseși a dreptului fundamental de a se căsători. După
încheierea căsătoriei, încuviințarea nu mai poate fi revocată, înseamnă că problema s-ar putea
pune numai pentru perioada cuprinsă între data încuviințării și cea a celebrării căsătoriei.
Astfel părinții pot revoca încuviințarea până la cel mai târziu la data celebrării căsătoriei, cu
precizarea că revocarea abuzivă, ca și refuzul abuziv de a da încuviințarea pot fi cenzurate de
instanța de judecată122.
Potrivit art. 272 alin. (2) Codul civil prevede că, pentru motive temeinice, minorul
care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu
încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă în a
cărei circumscripție minorul își are domiciliul.
Modalitățile de exercitare ale autorității părintești123 sunt:
1. Exercitarea autorității părintești de către ambii părinții, pentru încheierea valabilă a
căsătoriei minorului este nevoie de consimțământul ambilor părinții. Exercitarea
autorității părintești de către ambii părinții se regăsește în cazul părinților nedivorțați,
dar și în cazul părinților divorțați, conform dispozițiilor art. 397 Codul civil.,
autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța
decide altfel, și în cazul părinților necăsătoriții care conviețuiesc și exercită în comun
autoritatea părintească ( art. 505 alin. (1) Codul civil). Dacă unul dintre părinți refuză
să consimtă la căsătoria minorului, instanța de tutelă hotărăște și asupra acestei
divergențe, având în vedere interesul superior al copilului. (art. 272 alin (2) teza a II-a
Codul civil);
2. Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte (autoritatea exclusivă). În
acest sens potrivit art. 272 alin (3) Codul civil., dacă unul dintre părinți este decedat
sau se află în imposibilitate de a-și manifesta voința, încuviințarea celuilalt părinte
este suficientă. Acest text trebuie corelat cu art. 507 Codul civil., care prevede
cazurile în care autoritatea părintească se exercită exclusiv de unul dintre părinți.
Conform art. 507 alin.(1) Codul civil., astfel cum a fost modificat prin Legea nr.
140/2022, exercitare autorității părintești de către un singur părinte se realizează dacă
122
M. Avram, op. cit., p. 92-93.
123
Idem, p. 93.
38
unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească,
beneficiază de tutelă specială, este decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau
dacă, din orice motiv, se află în neputință de a-și exprima voința, celălalt părinte
exercită singur autoritatea părintească.
3. Scindarea ocrotirii părintești (autoritatea unilaterală). Aceasta presupune că
autoritatea părintească se execută de către ambii părinți, însă în mod inegal, trebuie
avute în vedere situațiile în care se aplică dispozițiile art. 398 Codul civil. Astfel art.
272 alin (4) prevede că, în condițiile art. 398, este suficientă încuviințarea părintelui
care exercită autoritatea părintească.
Potrivit art. 272 alin (5) Codul civil, nu există nici părinți, nici tutore care să poată
încuviința căsătoria, este necesară încuviințarea persoanei sau a autorității care a fost abilitată
să exercite drepturile părințești.
În ceea ce privește dreptul de a consimți la logodna copilului. În baza art. 266 alin.
(2) coroborat cu art. 272 Codul civil., părinții au dreptul de a încuviința încheierea logodnei
minorului care a împlinit vârsta de 16 ani. În cazul încuviințării logodnei și a căsătoriei
minorului căruia i-a fost recunoscută anticipat capacitatea, deplină de exercițiu în baza art. 40
Codul civil., considerăm ca acesta nu mai este necesară ca o condiție de fond a cărei
îndeplinire le determină valabilitatea, autoritatea părintească încetând cu emanciparea
minorului 124.
2.8. Îndatorirea de a întreține copilul

Această obligație de întreținere este reglementată în art. 499 și art. 525 Codul civil.,
fiind o componentă a autorității părintești 125. Această obligație trebuie înțeleasă, așa cum
însuși textul de lege dispune, nu numai în vederea asigurării celor necesare traiului, dar și
pentru educația, învățătura și pregătirea profesională a copilului126.
Potrivit art. 499 alin (1) Codul civil., Tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea
întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația,
învățătura și pregătirea sa profesională.
În ceea ce privește condițiile de existență. Dispozițiile Codului civil consacră regula
că are drept la întreținere cel care se află în nevoie, neputându-se întreține din munca sa ori
din bunurile sale ( art. 524).
124
D. Lupașcu, op. cit., p. 562.
125
Pentru dezvoltări, a se vedea și A.I. Axente, Obligația legală de întreținere - cea dintâi îndatorire a părinților
în raport cu copilului lor, în M. Avram ( coord.), op. cit., p 211-239.
126
O. Ghiță, R. G. Albăstroiu, Dreptul Familiei. Regimuri Matrimoniale, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 184.
39
Condiția privind starea de nevoie a copilului, după cum rezultă din dispozițiile art.
525 Codul civil., minorul care cere întreținere de la părinții săi se află în nevoie dacă nu se
poate întreține din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri127. Astfel potrivit art. 499 alin. (2)
Codul civil., dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinții au obligația
de a-i asigura condițiile necesare pentru creșterea, educarea şi pregătirea sa profesională. În
privința bunurilor minorului, de regulă, acestea nu se iau în calcul pentru a aprecia starea de
nevoie a minorului. Potrivit alin (2) al art. 525 Codul civil., consacră că, în cazul în care
părinții n-ar putea presta întreținerea fără a-și primejdui propria lor existență, instanță de
tutelă poate încuviința ca întreținerea să se asigure prin valorificarea bunurilor pe care acesta
le are, cu excepția celor de strictă necesitate.
Potrivit art. 528 Codul civil., starea de nevoie a minorului poate fi dovedită prin orice
mijloc de probă.
Conform art. 526 alin (1) Codul civil, prevede că nu poate pretinde întreținere acela
care s-a făcut vinovat față de cel obligat la întreținere de fapte grave, contrare legii sau
bunelor moravuri. Poate fi obligat la întreținere numai cel care are mijloacele pentru a o plăti
sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace. (art. 527 alin (1)). La stabilirea mijloacelor
celui care datorează întreținerea se ține seama de veniturile și bunurile acestuia, precum și de
posibilitățile de realizare a acestora (art. 527 alin. (2)).
În ceea ce privește cuantumul obligației de întreținere. Conform art. 529 alin. (2)
Codul civil., când întreținerea este datorată de părinte, ea se stabilește până la o pătrime din
venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru doi copii și o jumătate pentru trei sau
mai mulți copii.
127
În sensul că majorarea pensiei de întreținere nu se justifică în condițiile în care minora în vârstă de 17 ani nu
se află în nevoie, având în vedere proprietățile pe care le deține, precum și veniturile realizate de mamă,
coroborat cu anunțul pentru închirierea garsonierei proprietatea minorei și înstrăinarea cotei-părți din
proprietatea imobilului, a se vedea Trib. București, s. a IV- a civ., dec. Nr. 959 din 2009, în E. Roșu, D.A.T.
Rădulescu, Dreptul familiei. Practică judiciară, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2011, p. 141-143.
40
Aceste limite au semnificația unor plafoane maximale 128, pe care instanța
judecătorească nu le poate depăși, ceea ce nu înseamnă că pensia de întreținere stabilită în
concret trebuie să coincidă cu plafonul legal 129.
Cuantumul întreținerii datorate copiilor, împreună cu întreținerea datorată altor
persoane, potrivit legii, nu poate depăși jumătate din venitul net lunar al celui obligat (art. 529
alin. (3) Codul civil).
Spre deosebire de reglementarea anterioară cuprinsă în art. 94 alin. (3) Codul
familiei., care instituia aceste plafoane prin rapoarte la ,, venitul net din muncă” 130 al
debitorului obligației de întreținere, se remarcă faptul că art. 529 alin. (2) Codul civil se referă
generic la ,, venitul net”. Aparent nesemnificativă, modificarea este însă substanțială, în
sensul că potrivit Codului civil, plafoanele vor fi aplicabile nu doar venitului din muncă
( salariu și celelalte venituri asimilate), ci și celorlalte venituri care pot fi luate în considerare
la stabilirea pensiei de întreținere, precum chirii din administrarea unor bunuri proprietatea
debitorului, dividente etc131.
În practică, în vederea determinării cuantumului pensiei de întreținere, instanțele
judecătorești au aplicat procentele legale, raportându-se la media venitului net de muncă al
debitorului întreținerii pe ultimele 6 luni132.
128
Instanța poate depăși cota legală în cazul în care debitorul pensiei de întreținere se oferă a plăti o pensie de
întreținere mai mare, dacă prin aceasta nu se aduce atingere intereselor legitime ale unor persoane, urmărindu-se
prejudicierea lor ( Trib. Jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 216 din 21 februarie 1984, în R.R.D. nr.7/1984, p. 64).
Soluția este corectă având în vedere faptul că aceste plafoane au fost instituite de lege pentru protecția
debitorului obligației de întreținere, astfel încât acesta poate renunța la acest beneficiu al legii și să ofere o
pensie de întreținere mai mare minorului. Totuși, instanța de judecată poate depăși acest plafon, dar numai dacă
există o voință expresă, clară și neechivocă a debitorului în acest sens, care nu poate fi dedusă pe cale de
interpretare de instanță din împrejurări precum aceea că debitorul a făcut o plată într-o lună care acoperă pensia
de întreținere pentru două luni ( Trib. București, s. a IV-a civ., dec. Nr. 3232/A din 15 decembrie 2021,
www.rolii.ro).
129
Dacă debitorul obligației de întreținere nu are alte sarcini familiale deosebite, stabilirea cuantumului pensiei
de întreținere pentru copil trebuie orientată înspre maximul plafonului prevăzute de lege. Faptul că debitorul are
în întreținere și un frate nu este de natură să influențeze obligația de întreținere datorată copiilor săi, atâta vreme
cât s-a făcut dovada că bolnavul primește lunar pensie de asigurări sociale, din cauza pierderii capacității de
muncă ( I.C.C.J., s. civ., dec. nr. 2773din 7 aprilie 2004, www.scj.ro). De asemenea, s-a decis că obligația de
întreținere a debitorului față de mama lui nu poate fi luată în calcul pensiei de întreținere față de copiii săi,
deoarece ea nu vine în concurs cu aceștia din urmă, ci se stabilește după deducerea cotei cuvenite copiilor ( Trib.
București, s. a III-a civ., dec. Nr. 3280/1983, în R.R.D. nr. 9/1984, p. 73).
130
Cu privire la înțelesul art. 94 alin. (3) Codul familiei., în sensul că este o normă specială ce determină plafonul
maxim al întreținerii în cazul în care aceasta se stabilește exclusiv din câștigul din muncă al părintelui, precum și
cu privire la constituționalitatea acestuia, a se vedea C.C.R., Decizia nr. 327 din 14 septembrie 2004 ( publicată
în M. Of. nr. 866 din 22 septembrie 2004), decizia nr. 168 din 28 septembrie 2006 (publicată în M. Of. nr. 269
din 24 mai 2006, Decizia nr. 140 din 5 februarie 2009 (publicată în M. Of. nr.318 din 13 mai 2009)
131
132
Nu există o dispoziție legală în acest sens, soluția fiind pretoriană (Plenul Trib. Suprem, dec. De îndrum. nr.
10/1972 în C.D. 1972, p. 15-19) . Această decizie de îndrumare avea ca suport legislativ Legea nr. 3/1970, în
prezent abrogată.
41
Data la care se datorează întreținerea. Pensia de întreținere se datorează de la data
cererii de chemare în judecată (art. 532 alin. (1) Codul civil) Cu toate acestea, pensia poate fi
acordată și pentru o perioadă anterioară, dacă introducerea cererii de chemare în judecată a
fost întârziată din culpa debitorului( art. 532 alin. (2)).
Executarea obligației de întreținere. În principal, ca regulă generală, potrivit
dispozițiilor art. 530 Codul civil., obligația de întreținere se execută în natură 133, fiecare
părinte asigurându-i copilului său cele necesare traiului, cheltuielile de educare, învățătură,
pregătire profesională. Instanța judecătorească va putea dispune executarea obligației de
întreținere prin plata unei pensii de întreținere stabilite într-o sumă de bani doar în situația în
care întreținerea nu se execută în natură în mod benevol.
Potrivit prevederilor art. 533 alin. (1) Codul civil., pensia de întreținere se plătește în
rate periodice, la termenele convenite de părți sau, în lipsa acordului lor, la cele stabilite prin
hotărâre judecătorească. Iar alin. (3) al aceluiași articol prevede că părțile pot conveni sau,
dacă sunt motive temeinice, instanța de tutelă poate hotărî ca întreținerea să se execute prin
plata anticipată a unei sume globale care să acopere nevoile de întreținere ale celui îndreptățit
pe o perioadă mai îndelungată sau pe întreaga perioadă în care se datorează întreținerea, în
măsura în care debitorul întreținerii are mijloacele necesare acoperirii acestei obligații.
Modificarea și încetarea pensiei obligației de întreținere. Conform art. 531 alim (1) și
(2) Codul civil., Dacă se ivește o schimbare în ceea ce privește mijloacele celui care
prestează întreținerea și nevoia celui care o primește, instanța de tutelă, potrivit
împrejurărilor, poate mări sau micșora pensia de întreținere sau poate hotărî încetarea plății
ei. Pensia de întreținere stabilită într-o sumă fixă se indexează de drept, trimestrial, în funcție
de rata inflației.
În ceea ce privește încetarea obligației de întreținere a copilului, ea încetează de
regulă la împlinirea vârstei de 18 ani a copilului. Această obligație poate înceta si la vârsta de
16 ani a copilului prin căsătoria acestuia art. 272 alin (2)-(5) Codul civil.
Astfel art. 499 alin (3) prevede că si după împlinirea vârstei de 18 ani părinții sunt
obligați să îl întrețină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la
terminarea acestora, dar fără a depăși vârsta de 26 de ani.
În practică134 s-a decis că, „un copil nu are nevoie doar de îmbrăcăminte, încălțăminte și
alimente, ci are nevoie și de condiții decente și optime de locuit – ceea ce presupune o
locuință adecvată creșterii unui minor, curată, mobilată și utilată, luminoasă și călduroasă –,
133
Jud. Beclean, S. civ., Sent. civ. nr. 645/2012, publicată în G.C. Frenţiu, op.cit., p. 46-47.
134
C.A. Cluj, S. I-a civ., Dec. civ. nr. 209/R/2015, publicată pe www.curteadeapelcluj.ro.
42
are nevoie de o bună pregătire școlară și educațională, de jucării, de cărți potrivite vârstei sale
și, cel mai important, are nevoie de afecțiune și atenție permanentă și constantă, de cineva
care să se ocupe de educația și îngrijirea sa permanentă și constantă, de cineva care să se
joace cu el, să-și petreacă timpul cu el, să-i explice și să-l învețe tot ceea ce este necesar și tot
ceea ce copilul dorește să afle, de cineva care să-i citească o poveste seara la culcare, de
cineva care să ducă copilul la grădiniță/școală și să aducă copilul de la grădiniță/școală, ori la
activități extrașcolare, de cineva care să-l ajute să-și facă temele și lecțiile, de cineva care să
fie tot timpul alături de copil și împreună cu acesta. Aceste „îndatoriri” mai sus enumerate
rămân în sarcina părintelui la care a fost stabilită locuința minorului”135.
CAPITOLUL III.
135
B. D. Moloman, L. C. Ureche. op.cit., p. 71.
43
DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE PĂRINTEŞTI PRIVITOARE LA
BUNURILE COPILULUI
Segmentul patrimonial al drepturilor și îndatoririlor părintești este regizat de

principiul independenței patrimoniale dintre părinți și copii, în sensul că părinții, niciunul
dintre ei, nu are niciun drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor
părintelui, afară de dreptul la moștenire și la întreținere (art. 500 Codul civil.). dată fiind lipsa
capacității depline de exercițiu a copilului – felul juridic de a spune că el este vulnerabil din
pricina vârstei, a lipsei de experiență și a maturizării încă în evoluția- minorului are nevoie de
protecție în realizarea intereselor sale de natură pecuniară136.
La fel ca în reglementarea anterioară, sunt două instrumente prin care se manifestă
drepturile și îndatoririle părintești referitoare la bunurile copilului: dreptul și îndatorirea de a
administra bunurile copilului; dreptul și îndatorirea de a-l reprezenta în actele juridice civile
sau după caz, de a-i încuviința aceste acte (art. 501 alin, (1) Codul civil.). față de terți de
bună-credință, oricare dintre părinți, îndeplinind singur un act curent în exercitarea
drepturilor și îndatoririlor părintești, este prezumat că are și consimțământul celuilalt părinte (
art. 503 alin. (2) Codul civil.)137.
3.1. Dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului.

Conform dispozițiilor legale ale art. 501 alin. (1) teza I Codul civil., părinții au dreptul
și îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor.
Prin acte de administrare, în acest context, se înțelege atât actele de administrare
propriu-zise, cât și actele de conservare, precum și, în anumite condiții legale, cele de
dispoziție care intră în categoria de acte de administrare a unui patrimoniu. Încheierea acestor
acte se face diferit, după cum copilul este lipsit în întregime de capacitate de exercițiu sau are
capacitate de exercițiu restrânsă138.
Potrivit prevederilor art. 502 Codul civil consacră că drepturile și îndatoririle
părinților cu privire la bunurile copilului sunt aceleași cu cele ale tutorelui, dispozițiile care
reglementează tutela fiind aplicabile în mod corespunzător. Cu toate acestea, nu se întocmește
136
137
Ibidem.
138
44
inventarul prevăzut la art. 140, în cazul în care copilul nu are alte bunuri decât cele de uz
personal139.
Părintele, asemenea tutorelui, este oprit să încheie orice acte care ar depăși dreptul de
administrare a patrimoniului copilului, fără prealabila încuviințare a autorității tutelare.
Sensul atribuit noțiunii de „administrare a bunurilor copilului” excede actelor de administrare
propriu-zise, pentru că, alături de acestea, absoarbe actele de conservare, precum și, în
anumite limite, actele de dispoziție. Ca regulă, orice act care depășește granița dreptului de
administrare presupune încuviințarea prealabilă a autorității tutelare. Încuviințarea se va da
pentru fiecare act în parte și numai dacă actul răspunde unei nevoi sau prezintă un folos
neîndoielnic pentru copil. Ca și tutorii, părinții sunt răspunzători pentru pagubele pricinuite
minorilor cu ocazia administrării bunurilor acestora140.
În ceea ce privește obligațiile părinților-administratori acestea sunt:
1. să efectueze toate actele necesare pentru conservarea bunurilor, precum și actele utile
pentru ca acestea să poată fi folosite conform destinației lor obișnuite. (art. 795 Codul
civil);
2. să culeagă fructele bunurilor și să exercite drepturile aferente administrării acestora.
( art. 796 alin. (1) Codul civil);
3. să continue modul de folosire sau de exploatare a bunurilor frugifere fără a schimba
destinația acestora, cu excepția cazului în care este autorizat de către beneficiar sau, în
caz de împiedicare a acestuia, de către instanța judecătorească. (art.797 Codul civil);
4. să investească sumele de bani aflate în administrarea sa în conformitate cu dispozițiile
prezentului titlu referitoare la plasamentele considerate sigure. (art. 798 alin. (1), altfel
părinții trebuie să repare prejudiciul cauzat fără a se ține seama de existența vreunei
culpe ( art. 835 alin. (2) Codul civil). Sunt prezumate a fi sigure plasamentele stabilite
periodic de Banca Națională a României și de Comisia Națională a Valorilor
Mobiliare. (art. 831 Codul civil). Părinții vor putea depozita sumele de bani care îi
sunt încredințatela o instituție de credit sau de asigurare ori la un organism de
plasament colectiv, în măsura în care depozitul este rambursabil la vedere sau în urma
unui aviz de maximum 30 de zile. (art. 833 alin. (1) Codul civil). Depunerile pe
perioade mai lungi în măsura în care acestea sunt garantate integral de Fondul de
garantare a depozitelor în sistemul bancar sau, după caz, de Fondul de protejare a
139
A se vedea M. Avram, Puterile tutorului asupra sumelor de bani din conturile persoanei ocrotite, în C.J. nr.
4/2015, p. 198-199; M. Avram, C. Frîncu, Tranzacții pe piața de capital în numele minorului, 18 aprilie 2014,
www.juridice.ro.
140
N. C. Aniței, Dreptul familiei, Conform Noului Cod civil. Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 225.
45
asiguraților. (art. 833 alin. (2) Codul civil); În lipsa garanției prevăzute la alin. (2),
administratorul nu va putea efectua depuneri pe perioade mai lungi, cu excepția
cazului în care instanța îl autorizează în acest sens și în conformitate cu regulile
determinate de aceasta. (art. 833 alin (3) Codul civil). Părintele poate sta în justiție
pentru orice cerere sau acțiune referitoare la administrarea bunurilor și poate interveni
în orice cerere sau acțiune având drept obiect bunurile administrate. (art. 810 Codul
civil) și exercită drepturile aferente valorilor mobiliare pe care le are în administrare,
precum dreptul de vot, de conversie și de răscumpărare și să încaseze creanțele
administrate (art. 796 alin.(2) Codul civil).
Regimul actelor de dispoziție. Alături de administrarea propriu-zisă a bunurilor
copilului legea stabilește, prin art. 144 Codul civil, din materia tutelei, regimul juridic al
actelor de dispoziție asupra bunurilor acestuia, aplicabil părinților cu singura deosebire față
de situația tutorelui că nu este necesar avizul consiliului de familie- acesta deoarece consiliul
de familie nu se poate institui decât în cazul tutelei minorului (art. 124 Codul civil.)141.
Conform art. 144 alin (2) Codul civil., prevede că fără autorizarea instanței de tutelă,
să facă acte de înstrăinare, împărțeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a
bunurilor minorului, să renunțe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum și să încheie în
mod valabil orice alte acte ce depășesc dreptul de administrare. Actele încheiate in lipsa
autorizării instanței de tutelă sunt lovite de nulitatea relativă (art.144 alin (3) Codul civil.).
Ca excepții: - conform art. 144 alin. (1) Codul civil, se interzic donațiile, precum și
garantarea în numele minorului a obligației altuia. Fac excepție darurile obișnuite, potrivite
cu starea materială a minorului.
1. conform art. 144 alin (4) Codul civil, se pot înstrăina fără autorizarea instanței de
tutelă, bunurile supuse pieirii, degradării, alterării ori deprecierii, precum și cele
devenite nefolositoare pentru minor.
Potrivit art. 147 Codul civil., este interzisă, sub sancțiunea nulității relative, încheierea de acte
juridice între tutore sau soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile tutorelui, pe de o
parte, și minor, pe de altă parte. Cu toate acestea, oricare dintre aceste persoane poate
cumpăra la licitație publică un bun al minorului, dacă are o garanție reală asupra acestui bun
ori îl deține în coproprietate cu minorul.
Darea de seama. În ceea ce îl privește pe părintele administratorul acesta este obligat
ca și tutorele să prezinte anual instanței de tutelă o dare de seamă despre modul cum s-a
141
46
îngrijit de minor, precum și despre administrarea bunurilor acestuia (art. 152 alin. (1) Codul
civil).
Darea de seamă se va prezenta instanței de tutelă în termen de 30 de zile de la sfârșitul
anului calendaristic art. (152 alin. (2) Codul civil). Dacă averea minorului este de mică
însemnătate, instanța de tutelă poate să autorizeze ca darea de seamă privind administrarea
bunurilor minorului să se facă pe termene mai lungi, care nu vor depăși însă 3 ani (art. 152
alin. (3) Codul civil.). În afară de darea de seamă anuală, tutorele este obligat, la cererea
instanței de tutelă, să dea oricând dări de seamă despre felul cum s-a îngrijit de minor,
precum şi despre administrarea bunurilor acestuia (art. 152 alin(4) Codul civil.).
Ca orice administratorul părinții sunt obligații să prezinte minorului beneficiar, cel
puțin o dată pe an o dare de seamă a gestiunii sale ( art. 842 Codul civil.).
La încetarea administrării părintele are obligația să prezinte instanței de tutelă o dare
de seamă generală (art. 160 alin. (1) Cod civil) care va trebui să cuprindă situațiile veniturilor
și cheltuielilor pe ultimii ani, să indice activul și pasivul și stadiul în care se află procesele
minorului (art. 160 alin. (3) Cod civil), precum și o dare de seamă finală beneficiarului (art.
850 alin. (1) Cod civil)142.
3.2. Dreptul și îndatorirea de a-l reprezenta pe copil și de a-i încuviința actele

juridice
În ceea ce privește dreptul și îndatorirea de a-l reprezenta/asista pe copil la încheiere unor
acte juridice civile ori de a-i încuviința aceste acte143.
Potrivit art. 501 alin. (1) Codul civil, părinții îl pot reprezenta pe copil în actele civile
până când acesta a împlinit vârsta de 14 ani. După împlinirea vârstei de 14 ani minorul își
exercită drepturile și își execută obligațiile singur, în condițiile legii, însă numai cu
încuviințarea părinților și, după caz, a instanței de tutelă( art. 501 alin. (2) Codul civil)144.
142
A. GH. Gavrilescu, op. cit., p. 210.
143
A.R. Motica, Dreptul civil al familiei, Raporturile nepatrimoniale, Curs teoretic și practic, ed. A II-a,
revizuită și adăugită. Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 336.
144
Practica judiciară s-a pronunțat cu privire la exercitarea drepturilor procesuale ale minorului. Spre deosebire
de încheierea actelor juridice, pentru care este suficientă încuviințarea prealabilă a părinților, aceasta nu este
suficientă în activitatea procesuală, deoarece actele procesuale pe care le face o parte în cursul unui proces civil
implică o succesiune de acte, unele previzibile, cum este acțiunea, dar altele imprevizibile, impuse de
desfășurarea normală a procedurii. În acest sens, părintele sau tutorele nu îl poate autoriza în prealabil pe minor
să efectueze toate actele procesuale, iar autorizația generică, dată la începutul procesului, ar fi de natură să îl
lipsească pe minor- într-o activitate care îi poate periclita grav interesele- de protecția pe care legea a socotit-o
necesară pentru o persoană lipsită de cunoștințe juridice și experiență. O simplă autorizație prealabilă a
procesului ar avea un caracter formal și l-ar lipsi pe minor de asistența care îi poate fi necesară în orice moment
al dezbaterii și în situații neprevizibile (Plenul Trib. Suprem, dec. dec îndrum. nr. 13 din decembrie 1957. În
L.P. nr. 1/1958, p.61.) după împlinirea vârstei de 14 ani, minorul își exercită singur drepturile și își execută tot
astfel obligațiile, însă numai cu încuviințarea părinților. În speță, toate fazele procesului, titulara acțiunii și a
47
Chiar dacă legiuitorul tratează acest drept în strânsă legătură cu administrarea
bunurilor copilului, considerăm că dreptul și îndatorirea de a-l reprezenta/asista pe minor în
actele civile ori de a încuviința aceste acte reprezintă o categorie importantă de puteri civile
care nu se limitează la bunurile copilului. Mult mai riguros ar fi sa le privim ca puteri civile
în cadrul mecanismului special de întregire a capacității de exercițiu a minorului care nu
poate să încheie, potrivit legii, singur asemenea acte juridice și care pot să privească atât
bunurile, cât și persoana copilului. Firește că, în măsura în care actele juridice care urmează
să fie încheiate se raportează la bunurile copilului, acestea sunt puteri complementare
dreptului și îndatoririlor părinților de a administra aceste bunuri145.
CONCLUZII
În conformitatea dispozițiilor Codului civil, instituția ,,Autorității părintești” este

tratată în Titlu IV din Codul civil care se completează cu dispozițiile Legii privind protecția și
promovarea drepturilor copilului, nr. 272/2004. Ea înlocuind instituția ,,ocrotirii părintești”
căilor de atac a fost mama minorei, fără a se avea în vedere faptul că minora, la data promovării acțiunii, avea
împlinită vârsta de 14 ani, în aceste împrejurări, în mod greșit instanțele judecătorești nu au pus în discuție acest
aspect și nu au stabilit dacă minora își însușește sau nu acțiunea înaintată de mama sa pentru majorarea pensiei
de întreținere (C.A. Cluj dec. Nr. 1655 din 11 noiembrie 1998, în Lege 4). Într-o altă speță, acțiunea pentru
majorarea pensiei de întreținere a fost promovată de tatăl minorei, și nu de aceasta, în condițiile în care minora
împlinise vârsta de 14 ani la data introducerii cererii, astfel încât reclamantul nu avea calitate procesuală activă
în cauză (Trib. Tulcea, dec. Nr. 150 din 3 martie 2006, www.just.ro.).
145
48
din vechea reglementare ( art. 97-112 Codul familiei) care recunoaște drepturile față de copil
deopotrivă ambilor părinții, indiferent dacă acel copil este din căsătorie, din afara căsătoriei
sau adopție.
Instituția nu este nouă decât prin titulatură, consacrând revenirea la tradiția
românească. În reglementarea actuală definiția legală a autorității părintești este cuprinsă în
art. 483 Codul civil și prevede că Autoritatea părintească este ,,ansamblu de drepturi și
îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor
părinți. Părinții exercită autoritatea părintească numai in interesul superior al copilului, cu
respectul datorat persoanei acestuia, și îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc,
ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate.
În ceea ce privește conținutul autorității părintești, Acesta este consacrat în Capitolul
II al Titlului IV Codul civil, având denumirea marginală ,,Drepturile și îndatoririle părintești
” (art. 487-502 Codul civil). Conform art. 487 Codul civil, Părinții au dreptul și îndatorirea
de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de
educație, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri,
însușirilor și nevoilor copilului, ei sunt datorii să dea copilului orientarea și sfaturile necesare
exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia.
În conținutul autorității părintești se întâlnesc două laturii ce au fost analizate în
prezenta lucrarea. Prima latură fiind cea personală și este alcătuită din drepturile și obligațiile
părintești privitoare la persoana minorului și sunt analizate astfel: dreptul și îndatorirea de a
crește copilul, dreptul de a stabili locuința copilului, dreptul de a avea legături personale cu
copilul, dreptul de a veghea la creșterea, educarea învățătura și pregătirea profesională a
copilului, dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl ține fără drept,
dreptul de a consimți la adopția copilului, dreptul de a consimți la logodna și căsătoria
copilului și nu în ultimul rând îndatorirea de a întreține copilului.
Această latură se concentrează pe relația emoțională și interacțiunea dintre părinți și
copii. În cadrul laturii personale a autorității părintești, părinții au dreptul și obligația de a
asigura bunăstarea fizică și emoțională a copilului lor. Aceasta include asigurarea hranei,
îmbrăcămintei, locuinței și accesului la asistență medicală adecvată. De asemenea, părinții au
responsabilitatea de a oferi copilului un mediu sigur și sănătos în care să crească.
Autoritatea părintească privind latura personală implică, de asemenea, dreptul și
responsabilitatea de a educa copilul. Părinții au libertatea de a alege forma de educație pentru
copilul lor, fie că este vorba de educație la domiciliu, școală publică sau școală privată. Ei
49
trebuie să asigure accesul copilului la educație și să promoveze dezvoltarea abilităților și
cunoștințelor necesare pentru a-și atinge potențialul maxim.
Pe lângă aceste aspecte, autoritatea părintească include și responsabilitatea de a lua
decizii importante în viața copilului. Aceste decizii pot include alegerea tratamentelor
medicale, deciziile legate de religie sau credințe, deciziile legate de activitățile
extracurriculare sau deciziile legate de locuință și deplasări.
Totuși, este important de menționat că autoritatea părintească nu este un drept absolut,
ci trebuie exercitată în interesul superior al copilului. Instanțele de judecată pot interveni în
cazurile în care interesele copilului sunt grav afectate sau în cazurile de abuz sau neglijență.
De asemenea, în situațiile de divorț sau separare, autoritatea părintească poate fi reglementată
în mod legal pentru a proteja interesele copilului și a asigura o dezvoltare sănătoasă.
În concluzie, latura personală a autorității părintești, Conform Actualului Cod civil,
implică responsabilitatea părinților de a asigura bunăstarea fizică și emoțională a copilului,
dreptul și responsabilitatea de a-l educa și de a lua decizii importante în viața sa. Această
autoritate trebuie exercitată în interesul superior al copilului și poate fi supusă reglementărilor
legale în anumite situații.
Cea de a doua latură este latura patrimonială și este alcătuită din drepturi și obligații
privitoare la bunurile minorului: drepturile și îndatorirea de a administra bunurilor copilului,
dreptul și îndatorirea de a-l reprezenta pe copil ori de a-i încuviința actele juridice.
Codul Civil conferă părinților drepturile și îndatoririle de a administra bunurile
copilului și de a-l reprezenta în actele juridice. Aceste prevederi au scopul de a proteja
interesele și drepturile copilului într-un mod adecvat și de a asigura o dezvoltare și o
gestionare corespunzătoare a bunurilor sale.
Dreptul de a administra bunurile copilului înseamnă că părinții au autoritatea de a lua
decizii referitoare la administrarea și utilizarea bunurilor copilului, astfel încât să se asigure
că acestea sunt în interesul superior al copilului. Este responsabilitatea părinților să
gestioneze aceste bunuri cu prudență și să le utilizeze în beneficiul copilului, având în vedere
nevoile și dezvoltarea acestuia.
În ceea ce privește reprezentarea copilului în actele juridice, părinții au dreptul și
îndatorirea de a acționa în numele copilului și de a-l reprezenta în toate acțiunile și
tranzacțiile legale. Aceasta înseamnă că părinții pot încheia acte juridice în numele copilului,
cum ar fi contracte sau acorduri, cu condiția să acționeze în interesul superior al copilului. În
ceea ce privește reprezentarea copilului în actele juridice, părinții au dreptul și îndatorirea de
a acționa în numele copilului și de a-l reprezenta în toate acțiunile și tranzacțiile legale.
50
Aceasta înseamnă că părinții pot încheia acte juridice în numele copilului, cum ar fi contracte
sau acorduri, cu condiția să acționeze în interesul superior al copilului .
Cu toate acestea, în anumite situații, legea poate solicita o încuviințare suplimentară
pentru anumite acte juridice care implică drepturi sau obligații deosebite pentru copil.
Această încuviințare poate fi necesară, de exemplu, în cazul încheierii unui contract de muncă
sau a unui contract de vânzare-cumpărare a unui imobil. În astfel de situații, părinții trebuie
să obțină aprobarea instanței de judecată sau a autorității tutelare competente înainte de a
încheia actul respectiv în numele copilului
În concluzie Codul civil protejează și promovează autoritatea părintească ca un aspect
esențial al relației dintre părinții și copii. Este acordată o importanță deosebită interesului
superior copilului și responsabilității părinților de a asigura bunăstarea și dezvoltarea
acestuia, atât din punct de vedere personal, cât și în ceea ce privește bunurile sale.
BIBLIOGRAFIE
I. Cursuri, tratate, monografii

1. Aniței Nadia Cerasela, Dreptul Familiei,Ed. Hamangiu, București, 2012;
51
2. Avram Marieta, Drept civil – Familia, Ediția a-II-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu,
București, 2016;
3.Avram Marieta, coord.). Autoritatea părintească. Între măreție și decădere,Ed. Solomon,
București, 2018;
4.Avram Marieta, Drept Civil – Familia, Ediția a-III-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu,
București, 2022;
5.Avram Marieta, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, București, 2006;
6.Bacaci Alexandru, Dumitrache Viorica-Claudia, Hageanu Codruța Cristina, Dreptul
Familiei, Ediția a-VII-a, Ed. C.H. Beck, București, 2012;
7.Benabent. A, La famille, 11e ed., Litec, Paris, 2003;
8.Bodoașcă Teodor, Drăghici Aurelia, Puie Ioan, Curs Universitar, Dreptul Familiei, Ed.
Universul Juridic, București, 2012;
9.Bonfils. PH, Gouttenoire, Droits des mineurs, Dalloz, Paris, 2021;
10.Cornu. G, Droit civil. La famille LGDJ, Paris, 2003;
11. Emese Florian,Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiația ed. a 5-a. Ed.
C.H. Beck, București, 2016;
12. Emese Florian,Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiația ed. a 8-a. Ed.
C.H. Beck, București, 2022;
13.Frențiu. G.C, în noul Cod civil, Comentarii, doctrină și jurisprudență, vol. I;
14.Gavrilescu. A.GH. Drepturile și obligațiile părintești, Drept român și drept comparat, Ed.
Universul Juridic, București, 2011;
15.Gavrilescu A.GH, Dreptul familiei. -Note de curs- - pentru uzul studenților ID-. Ed.
Academica Brâncuși, Târgu-Jiu, 2021;
16. Ghiță. O, Albăstroiu. R.G, Dreptul Familiei. Regimuri Matrimoniale,Ed. Hamangiu,
București, 2013;
17.Hageanu Codruța Cristina, Dreptul Familiei și Actele de Stare Civilă, Ediția a-II-a,
revizuită și adăugită,Ed. Hamangiu 2017;
18.Lupașcu Dan, Crăciunescu Mihaela Cristiana, Dreptul Familiei, Ediția a-IV-a, emendată
și actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2021;
19.Neculae. P, Popa. D, Cârlig. R, Desfacerea căsătoriei prin divorț,Ed. Universul Juridic,
București, 2014;
20.MALAURIE.PH, L AYNES,La famille, Ed. Defrenois, Paris, 2004;

21.Malaurie. PH, Aynes. L, Fulchiron, La famille, 2e ed., Defrenois, Paris, 2006;
22. Massager. N, Droit familial de l enfance. Filiation. Autorite parentale. Hebergemt. Ed.
Bruylant. Bruxelles. 2009;
23. Motica. A.R, Dreptul civil al familiei, Raporturile nepatrimoniale, Curs teoretic și
practic, ed. A II-a, revizuită și adăugită. Ed. Universul Juridic, București, 2018;
52
24.Murat. P, (coord.), Droit de famille, 8 eme ed., Dalloz, Paris, 2019;
25.Pivniceru,M-M, Luca.C, Interesul superior al copilului. Expertiza psihologică în caz de

separare/divorțul părinților, Ed. Hamangiu. București, 2016
Â
26.Roșu. E, Rădulescu. D.A.T, Dreptul familiei. Practică judiciară, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu,
București 2011;
27.Thullier. B, L autorisation. Etude de droit privat, LGDJ, Paris, 1996.
II. Articole, studii

1.Avram. M, Puterile tutorului asupra sumelor de bani din conturile persoanei ocrotite, în
C.J. nr. 4/2015;
2.Bodoască. T, Opinii privind ,,autoritatea părintească” în reglementarea Codului civil, în
Dreptul nr.9/2014;
3.Bodoașcă. T, Unele aspecte critice referitoare la necorelarea unor dispoziții din Legea nr.
272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului cu anumite norme din Legea
nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, Dreptul nr. 5/2005;
4.Gavrilescu A.GH, Aspecte Actuale Ale Exercitării Părintești, Analele Universității ,,
Constantin Brâncuși” din Tărgu Jiu. Seria Științe Juridice, nr. 3/2014;
5.Moloman. B.D, Ureche. L.C, "AUTORITATEA PĂRINTEASCĂ". Studia Universitatis
Babes Bolyai – Iurisprudentia, nr. 1/2016;
6.Moloman. B.D, Infracțiunea de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului
în reglementarea noului cod penal, în Pandectele Române nr. 11/ 2014;
7.Neamț. I.L, Executarea silită a dreptului de a avea legături personale cu minorul. Iluzie
sau realitate?, în R.D.F. nr. 1-2/2019;
8.Pătulea. V, Comentariu la Cauza Ignaccolo-Zenaide împotriva României (M. Of. Nr. 6 din
8 ianuarie 2001, Dreptul nr. 4/2001;
9. Tomescu. M, Rolul autorităților în garantarea dreptului la relații personale dintre părinții
și copii după divorț, în C.J. nr. 4/2011.
III. Jurisprudență
C.S.J., s. civ., dec. nr. 2665/1991, în Dreptul nr. 7/1992, p. 82;

C.S.J., s. civ., dec. nr. 1848/1991, în Dreptul nr. 5/1992;
C.S.J., s. civ., dec. Nr. 28/1992, în V. Bogdănescu, Deciziile își păstrează actualitatea și sub
actuala reglementare;
C.S.J, s. civ., dec. Nr. 513/1994, în Buletinul jurisprudenței. Culegere decizii de pe anul
1994, Ed. Proema, Baia Mare, 1995;
Plenul Trib. Suprem, dec. dec îndrum. nr. 13 din decembrie 1957. În L.P. nr. 1/1958;
Trib. Tulcea, dec. Nr. 150 din 3 martie 2006, www.just.ro;
Trib. București, s. a IV- a civ., dec. Nr. 959 din 2009;
Trib. Jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 216 din 21 februarie 1984, în R.R.D. nr.7/1984;
Trib. București, s. a IV-a civ., dec. Nr. 3232/A din 15 decembrie 2021, www.rolii.ro);
Trib. București, s. a III-a civ., dec. Nr. 3280/1983, în R.R.D. nr. 9/1984;
Trib . Cluj, Secția civilă, decizia nr. 538 din 16 noiembrie 2012 (www.portaljust.ro);
Trib. Mun. București, s. a III-a civ., dec. nr. 63/1990, în I. Mihuță, Culegere 1990;
53
Trib. Mun. București, s. a IV-a civ., dec nr. 1082/1991, în I Mihuță, Culegere 1991;
Trib . Cluj, Secția civilă, decizia nr. 538 din 16 noiembrie 2012 (www.portaljust.ro);
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 198/1982, în R.R.D. nr. 10/1982;
Trib. București, s. a III-a civ., dec. Nr. 3280/1983, în R.R.D. nr. 9/1984;
Trib. Suprem, dec. civ. Nr 865/1979 în R.R.D. nr 10/1979;
Prin decizia nr. 18 din ianuarie 2019 referitoare la respingerea excepției de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 913 C. proc. civ. ( publicată în M. Of. Nr. 685 din 20
august 2019);
Decizia nr. 1.287 din 8 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 767 din 10 noiembrie 2009);
decizia nr. 168 din 28 septembrie 2006 (publicată în M. Of. nr. 269 din 24 mai 2006;
Decizia nr. 140 din 5 februarie 2009 (publicată în M. Of. nr.318 din 13 mai 2009;
C.A. București, s. a III-a civ ., dec. civ. nr. 430 din 3 mai 2016, www.rolii.ro;
C.A. Alba Iulia, s. civ. min și fam., dec. civ. nr. 24/2009, www.just.ro;
C.A. București, s. a III-a civ., dec. nr. 1443 din 22 iunie 2004, în P.R. nr. 6/2004;
C.A. Bacău, dec. civ. Nr. 82 din 29 ianuarie 1996, în Lege 4;
C.A. Timișoara, s. civ., min. Și fam., dec. Nr. 1033/F din 2 mai 2006, www.just.ro).;
C.A. Craiova, s. min. Și fam., dec. civ. Nr 139/2009, www.juridice.ro;
C.A. Craiova, dec. civ. Nr. 8313 din 31 decembrie 1999 în Lege 4;
C.A. Craiova, dec. Nr. 2518 din 31 decembrie în Lege 4;
C.A. Cluj dec. Nr. 1655 din 11 noiembrie 1998, în Lege 4;
C.A. Cluj, S. I-a civ., Dec. civ. nr. 209/R/2015, publicată pe www.curteadeapelcluj.ro.4
( publicată în M. Of. nr. 866 din 22 septembrie 2004);
Trib. Suprem, dec. civ. Nr . 1089/ 1970, în C.D. 1970, p. 193. Din jurisprudență Ct.E.D,O., a
se vedea cauzele Pini și Bertani și Manera și Atripaldi c. României, Hotărârea din 22 iunie
2004, și Monory c. României și Ungariei, Hotărârea din 5 aprilie 2005;
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 11 ianuarie 2000, pronunțată în Cauza
Ignaccolo-Zenide c. României, publicată în M. Of. nr. 6 din 8 ianuarie 2001;
Ct. E.D.O. s-a pronunțat în sensul că un termen de 2 luni în care părintele biologic poate
revoca consimțământul la adopție este compatibil cu art. 8 CEDO. A se vedea cauza Keams
c. Franței, Hotărârea din 10 ianuarie 2008;
Ct. E.D.O., cauza X c. Croația Hotărârea din 17 iulie 2008 și cauza M.L. c. Norvegia
hotărârea din 22 decembrie 2020;
I.C.C.J., s. civ., dec. nr. 2773din 7 aprilie 2004, www.scj.ro);
C.C.R., Decizia nr. 327 din 14 septembrie 2004;
Jud. Beclean, S. civ., Sent. civ. nr. 645/2012, publicată în G.C. Frenţiu;
Jud. Sect. 6 București, sent. civ. nr. 5984 din 22 iulie, definitivă, nepublicată.
IV. Legislație
54
Legea 287/2009 privind codul civil din 2009 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 505
din 15 iulie 2011;
Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea dreptului copilului republicată în
Monitorul Oficial, partea I nr. 159 din 05 martie 2014;
Legea nr. 273/2004 privind procedura adopției republicată în Monitorul Oficial, Partea I
nr.739 din 23 septembrie 2016;
Legea nr 140/2022 privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități
intelectuale și psihosociale și modificarea și completarea unor acte normative publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 500 din 20 mai 2022;
V. Site-uri web
www.just.ro
www.lege5.ro
www.juridice.ro.
www.curteadeapelcluj.ro.
www.scj.ro
www.rolii.ro
www.ceool.ro
www.portaljust.ro
www.legifrance.gouv.fr.
55
56
57

Lucrarea Licenta Modiicari Conținutul Autorității Părintești (2) (1) - 2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucrarea Licenta Modiicari Conținutul Autorității Părintești (2) (1) - 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA ,,CONSTANTIN BRÂNCUȘI”

DIN TÂRGU JIU

CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND AUTORITATEA

În virtutea dispozițiilor Codului civil, Autoritatea părintească este ansamblul de

1.1. Noțiunea de autoritate părintească

1.3. Durata autorității părintești

1.4. Principiile autorității părintești

1.5. Aspecte generale privind conținutul autorității părintești

DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE PĂRINTEŞTI PRIVITOARE

2.1. Dreptul și îndatorirea de a crește copilul

2.2. Dreptul de a stabili locuința copilului

2.3. Dreptul de a avea legături personale cu copilul

2.4. Dreptul de a veghea la creșterea, educarea învățătura și pregătirea profesională

2.6. Dreptul de a consimți la adopția copilului

2.8. Îndatorirea de a întreține copilul

Segmentul patrimonial al drepturilor și îndatoririlor părintești este regizat de

3.1. Dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului.

3.2. Dreptul și îndatorirea de a-l reprezenta pe copil și de a-i încuviința actele

În conformitatea dispozițiilor Codului civil, instituția ,,Autorității părintești” este

I. Cursuri, tratate, monografii

20.MALAURIE.PH, L AYNES,La famille, Ed. Defrenois, Paris, 2004;

25.Pivniceru,M-M, Luca.C, Interesul superior al copilului. Expertiza psihologică în caz de

27.Thullier. B, L autorisation. Etude de droit privat, LGDJ, Paris, 1996.

II. Articole, studii

C.S.J., s. civ., dec. nr. 2665/1991, în Dreptul nr. 7/1992, p. 82;

S-ar putea să vă placă și