Tragedia imigranţilor nord-africani, tragedie a Uniunii Europene

Duminică, 15 iunie, nava de sprijin „Etna” a ancorat în portul sicilian Palermo, având la
bord nu mai puţin de 700 de imigranţi nord-africani salvaţi în decursul ultimelor luni de
pe ambarcaţiunile precare cu care aceştia nădăjduiesc să ajungă în Europa. Pentru alţi 10
imigranţi, nava nu a mai putut acorda niciun ajutor, aceştia înecându-se ca urmare a
răsturnării ambarcaţiunii în care se aflau, doar cadavrele lor fiind recuperate, în vreme ce
alţi 40 sunt daţi dispăruţi.

Tragedia acestor imigranţi nu a fost nici pe departe atât de mediatizată precum cea din
octombrie anul trecut în care mai mult de 30 de persoane care încercau să ajungă
fraudulos în Sicilia şi-au pierdut viaţa în largul coastelor insulei Lampedusa. Ceea ce
tinde să se permanentizeze, devenind o realitate cotidiană, nu mai impresionează.

Dacă din punct de vedere mediatic permanentizarea unui fenomen conduce la ieşirea lui
din atenţia organizaţiilor de presă, din perspectiva analizei demografice şi geopolitice ea
determină intrarea sa pe agenda de interes. Fluxul continuu de imigranţi ilegali care se
revarsă asupra frontierei sudice a Uniunii Europene şi, în special, asupra Italiei, pe
culoarul Libia-Lampedusa, întăreşte observaţiile pe care marele istoric Fernand Braudel
le făcea în urmă cu jumătate de secol referitor la strânsa legătură dintre malul european şi
cele african şi asiatic al Mării Mediterane: ceea ce se petrece de o parte a Mediteranei se
răsfrânge în mod obligatoriu, uneori dramatic, şi de cealaltă parte a acesteia.

Ulterior izbucnirii Primăverii Arabe în 2011, numărul imigranţilor ilegali din nordul
Africii şi Orientul Mijlociu a crescut într-un ritm susţinut. Orice recrudescenţă a
violenţelor se traduce într-un nou val de nefericiţi care îşi caută o viaţă mai bună în
Europa. De pildă, deteriorarea în desfăşurare la momentul actual a situaţiei din Libia face
ca, de la începutul anului până în prezent, să se fi înregistrat doar în Italia un număr de
53.000 de imigranţi nord-africani, cu mult mai mult comparativ cu cifrele de pe întreg
anul trecut, când a fost consemnat un total de 40.000.

Noua presiune exercitată asupra Uniunii Europene s-a tradus în nenumărate tensiuni între
statele membre cu privire la cine ar trebui să participe la rezolvarea problemei
imigranţilor. State direct afectate, precum Italia, susţin că problema este una europeană şi
că toţi membrii ar trebui să preia imigranţi şi să participe la menţinerea unor coridoare de
tranzit sigure de-a lungul Mediteranei. De cealaltă parte, state precum Germania
consideră că problemele de acest fel sunt mai degrabă naţionale şi refuză să îşi modifice
politicile de imigraţie pentru a prelua o parte din povara statelor de pe flancul sudic al
Europei. Ilustrativ este cazul operaţiei de patrulare şi salvare „Mare Nostrum”, iniţiate de
Italia, în care singurul sprijin concret a venit din partea Sloveniei care a dislocat o navă
pentru două luni în sprijinul autorităţilor italiene.

Ceea ce este cert la momentul actual este faptul că Uniunea Europeană nu are o politică
comună cu privire la imigranţii nord-africani şi din Orientul Mijlociu şi nici nu se
întrevăd nişte perspective concrete în acest sens, în ciuda demersurilor tot mai insistente
ale Italiei (care, pe bună dreptate, observă că UE se poate ocupa de legiferarea în detaliu a
felului în care pescuiesc pescarii italieni în Mediterana, dar nu face nimic în sensul
imigraţiei). Din punctul meu de vedere, deşi regretabilă, mai puţin importantă este lipsa
politicii comune pe această problemă: în cele din urmă, afluxul nu este atât de consistent,
relativ la populaţia statelor europene. Îmi susţin afirmaţia prin faptul că o asemenea
politică nu ar face decât să trateze efectul. Mai grav este că politicile Uniunii Europene
care vizau eliminarea cauzei fenomenului, respectiv instabilitatea şi sărăcia din statele
africane şi asiatice riverane Mediteranei, au eşuat, iar în prezent sunt total depăşite de
evoluţia situaţiei post-Primăvara Arabă.

Factorii decidenţi de la Bruxelles şi din statele membre ar trebui să reia lectura operei lui
Braudel referitoare la Mediterana şi să tragă concluziile necesare: fără o acţiune comună
şi hotărâtă, Europa va suferi permanent de pe urma sărăciei şi violenţei din Africa de
Nord şi Levant. Uniunea Europeană trebuie să se erijeze mai mult decât orice altă putere
internaţională în actorul interesat de aceste spaţii, deoarece ea este cel mai mult afectată
de evoluţiile din regiune: nici SUA, nici Rusia, nici Iranul, nici China nu se confruntă cu
fluxurile de imigranţi şi de criminalitate originare în nordul Africii şi în Levant.

Deocamdată, se pare că prea puţini conştientizează acest lucru sau, dacă o fac, nu
acţionează ca atare. Din această cauză, fiecare tragedie în care mor sau dispar imigranţi
nord-africani nu face decât să reamintească de o tragedie mai mare: cea a unei Uniuni
Europene care nu se apleacă încă cu întreaga seriozitate necesară pentru rezolvarea unei
probleme importante cu care se confruntă.