Podul Izvor_X

Podul Izvor, strajuit de Palatul Ligii Culturale, actualul teatru Bulandra, si caminul Facultatii
de Medicina.
Auto Palace Ciclop_1930

Cine a fost Gheorghe Magheru, azi unul dintre cele mai importante bulevarde din
București. A fost haiduc, a fost pandur, apoi a fost ministru de Finanțe

Bulevardul Magheru, unul dintre cele mai cunoscute bulevarde din București, a fost denumit
după comandantul militar Gheorghe Magheru, personalitate pregnantă a secolului al XIX-lea.
Activitatea lui politică nu a fost trecută cu vederea, astfel că rămâne un nume de referință și
după aproape 140 de ani de la moartea sa.

Magheru a fost o personalitate politică. Azi, un bulevard îi poartă numele

Bulevardul Magheru a fost construit la începutul secolului al XX-lea și este denumit după
comandantul militar Gheorghe Magheru. Împreună cu Bulevardul Bălcescu, face legătura
dintre Piața Romană și Piața Universității. Astăzi este unul dintre cele mai circulate bulevarde
din București.

Numele acestui bulevard a devenit unul comun, fiind puțin cunoscută istoria din spatele
personalității istorice după care a fost botezat. Comandantul militar s-a făcut remarcat
participând la cea mai importantă revoluție a secolului al XIX-lea, implicându-se activ în
viața politică de la o vârstă fragedă.

Viața politică a lui Magheru a început de la 16 ani

Gheorghe Magheru, împreună cu tatăl și fratele său, au făcut sacrificii pentru a lupta
împotriva turcilor. Acesta avea doar 16 ani când a hotărât să-și dedice adolescența unei cauze
nobile. Nu și-a pierdut entuzismul tinereții pe parcurs, ba chiar și-a dedicat toată viața
politicii.

Magheru a ținut să se răzbune constant pe boieri și pe slujbașii domnești. După decesul

vărului său, Tudor Vladimirescu, s-a înrolat în armată, unde i-au fost observate calitățile și
avansat în grad.

Participând la războiul dintre anii 1828-1829, a apărat orașul Târgu Jiu de jafurile turcilor,
ceea ce l-au făcut cunoscut pe Magheru în Oltenia. Acesta a primit rangul de căpitan de
panduri, fiind decorat de țarul Rusiei cu ordinul Sfânta Ana în grad de cavaler. I-au fost
acordate în urma actelor sale de vitejie din timpul războiului ruso-turc.
Haiducul celebru, venit din zona Băilești, a fost unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848
din Țara Românească. De asemenea, era membru în guvernul provizoriu revoluționar
pașoptist, generalul armatei din principat și luptător pentru întregirea Principatelor Române.

Alături de alte mari nume precum Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Christian Tell, Magheru a
făcut parte din societatea secretă masonă „Frăția”. Au conspirat împotriva prințului Bibescu
și, astfel, au pus bazele guvernului provizoriu revoluționar, unde a fost ministrul Finanțelor,
avându-l alături și pe Costache Romanescu.

Odată cu instalarea guvernului revoluționar la București, Magheru preia conducerea armatei

române, devenind general. Armata otomană pune capăt revoluției, dar generalul a fost departe
de a renunța la această luptă și se retrage cu trupele în Oltenia.

Aceasta este declarația lui Gheorghe Magheru:

Eu, fraților, sunt român și, ca român, mă simt ferice de a muri pentru țara mea.

Magheru s-a iubit mai mult cu politica

Comandantul militar a fost căsătorit cu Ancuța Pleșoianu, care i-a dăruit o fică și un fiu,
Alexandrina și Ghiță. Din nefericire, aceasta a avut o moartă rapidă cauzată de o boală. După
acest eveniment, Magheru și-a concentrat atenția asupra educării copiilor lui.

Ion Câmpineanu, un bun prieten de-al său, i-a făcut cunosțință cu o tânără în vârstă de 26 ani,
Maria Caramalău. Aceasta era fiica clucerului Iordache Cârcotă și sora pitarului Alecu
Caramalău din București, conform Historia.ro.

Prietenul său l-a încurajat să-și refacă viața alături de această tânără. Insistențele lui
Câmpineanu au dat roade, astfel că cei doi s-au căsătorit la București, în toamna anului 1846.

Primii doi ani de relație au decurs foarte bine, ba chiar Maria a născut un băiețel, Romulus.
Cu toate acestea, după izbucnirea Revoluției din 1848, legătura dintre aceștia a început să fie
din ce în ce mai rece din cauza evenimentelor politice, iar Magheru a considerat această
căsnicie unul dintre eșecurile lui personale.

Gheorghe Magheru era cuprins de tot ce se întâmpla în acea vreme pe plan politic, iar
pregătirile pentru revoluție în Oltenia erau în toi. Acest lucru a cauzat și răcirea relației dintre
acesta și Maria Caramalău, fiind mai tot timpul plecat din București.

Soția sa nu i-a împărtășit idealurile, din acest motiv o altă femeie celebră i-a atras atenția,
anume Anica Ipătescu, soția lui Nicolae Ipătescu. În momentul în care guvernul provizoriu a
fost arestat, Anica s-a înarmat cu pistoale și a reușit să-i elibereze pe arestați, cu ajutorul unui
atac efectuat și de alți bucureșteni. Printre aceștia se afla și soțul ei.

Gheorghe Magheru nu a fost mulțumit de această întorsătură de situație, dar nici nu a fost
rănit pe plan sentimental. Ceea ce mai avea de făcut era să-și ia gândul de la viața lui
personală și să se dedice pe deplin luptei.

Acesta a murit în București, pe 23 martie 1880. Eforturile sale au fost multiple, iar acum unul
dintre cele mai mari bulevarde din București îi poartă numele.
Bd Take Ionescu cu Jules Michelet_1939

Sfârșitul anilor '30. Ne aflăm pe bulevardul Take Ionescu la intersecția cu strada Jules
Michelet. Am să vorbesc despre prima clădire din fotografie. Este vorba despre Casa de
Credit și Asigurări a Magistraților, arhitect Duiliu Marcu. Aceasta a fost construită pe terenul
donat de primarul vizionar Alexandru G. Donescu. Este o clădire pe 6 nivele, peste parterul de
magazine urmează birouri, o sală de conferințe, camere pentru magistrații din provincie în
trecere prin Capitală și locuințe. Duiliu Marcu s-a gândit inițial la un ansamblu format din 2
clădiri, care urmau să aibă aceleași proporții, aceeași înălțime și aceeași arhitectură. A doua
clădire nu s-a executat. La etajele II, III și IV, au fost grupate apartamentele cu cate 2, 3 si 4
camere. Ascensorul principal este dublat de un ascensor de serviciu. Aproape toate
apartamentele au cate un balcon, cu vedere spre bulevard. Etajul V cuprinde 8 garsoniere,
precum și două birouri pentru administrație. La etajul VI camerele situate spre bulevard sunt
puțin mai mici, din cauza retragerii impuse de regulamentul de construcții al orașului.
Construcția este executată cu schelet de beton armat. Izolarea pereților și planșeelor este
asigurata prin placi de plută. Tâmplăria s-a executat din stejar, iar rulourile ferestrelor din
molift. Vitrinele și ușile magazinelor sunt metalice. Pardoseala sălii de reuniuni este executată
din placi de marmură de Rușchița, în tonuri roz și alb. Pereții sunt acoperiți cu lambriuri de
nuc lustruit. La interior multe elemente sunt cele originale: balustradele, ușile, corpurile de
iluminat, lifturile. La exterior este jale. Astăzi trecem pe Magheru prin fața acestei clădiri în
fugă. Nici nu o mai băgăm în seamă. Praful de pe bulevard ne supără, iar clădirea este
scorojită și cu o mare bulină roșie. Puteam face mai mult, pentru a consolida clădiri de
valoare, dar nu s-a dorit. Păcat! Sursa de informare simplybucharest.

Imobilul Carlton

Aflat la intersecția bulevardului cu Strada Regală, imobilul Carlton (se vede firma la ultimul
nivel) a fost mândria arhitecturii moderniste interbelică din București, atât datorită arcelor de
beton armat pe care se sprijinea clădirea, cât și datorită înălțimii șocante pentru o capitală încă
puternic tradiționalistă - 14 etaje!

Fotograf Nicolae Ionescu

Unul dintre cei mai cunoscuţi fotografi din perioada interbelică este Nicolae Ionescu (1903 –
1975).
Pe cât de cunoscut atunci, pe atât de necunoscut azi.
Marele merit al lui Ionescu este fotografia- document pe care a realizat-o în decursul vieţii.
Fascinantul Bucureşti al anilor 20 – 30, amintirea “micului Paris” este păstrata încă vie prin
fotografiile lui.
Căzut în dizgratie în perioada comunistă, deoarece comuniştii au dorit ştergerea trecutului,
respectiv Epoca de Aur din Perioada Interbelică a României , din analele istoriei, el rămâne un
necunoscut publicului şi în prezent.
Multe dintre fotografiile lui care circulă astăzi sunt publicate în diferite albume sau se găsesc
pur şi simplu pe internet, dar de cele mai multe ori lucrările nu sunt semnate, frumuseţea
fotografiilor neaducând nici un fel de glorie a fotografului

Societatea Agricolă_Incendiu_1920
fotografie interesantă şi rară din Bucureştiul anilor 1920, imagine ce intră cu succes marca
Epoca de Aur din Perioada Interbelică a României.

Realizată de Vaum I. Ioan, fotograf ce avea atelierul pe Aleea Pascani Nr.8, fotografia prezintă
un incendiu ce a avut loc la “Palatul societăţii Agricola” (Blocul Prager, asa cum este
menţionat în unele documente) în 20 mai 1927.

Primăria Capitalei_1903
Casa ”Hagi Moscu” a funcționat ca Primăria Capitalei din 1882, când a fost cumpărată de
autorități de la moștenitorii lui Ion Hagi Moscu, până în 1912 când a fost demolată de
primarul Dimitrie(Matache) Dobrescu (mulțumesc Cătălin Paraschivl), care dorea ca pe
terenul ocupat de această clădire să construiască o primărie somptuoasă și modernă, demnă de
un oraș în plină dezvoltare. S-a organizat și un concurs de proiecte însă s-a tot tergiversat până
a izbucnit Primul Război Mondial și inițiativa a fost oprită. Ulterior, după război, au mai fost
două concursuri organizate, dar și acestea au avut același destin neîmplinit, astfel că de abia
după ce comuniștii au preluat puterea au transferat structurile autorităţilor locale în ”Palatul
Ministerului Lucrărilor Publice” (realizat de arhitectul Petre Antonescu) de pe bulevardul
Elisabeta, unde funcționează și astăzi, Primăria Capitalei.

Piața Palatului
Parcul din spatele Palatului Regal. Aici s-a construit Sala Palatului între 1959-1960 !
Sensul giratoriu cu tramvaie era în fața bisericii Kretzulescu. În partea dreaptă a fotografiei se
vede Palatul Regal. În plan îndepărtat, stânga, biserica Luterană.

Bulevardul Carol I
Cred că este de pe la 1900... În stânga, clădirea Ministerului de Război (azi, sediul A. P. I. A.
- Agenția de Plăți și Interveție pentru Agricultură), iar în dreapta, Palatul Ministerului
Agriculturii și Domeniilor.

Bulevardul Nicolae Bălcescu_Imobil Vizanti-Mihaildi_1956

Anul 1956. Bulevardul Nicolae Bălcescu. Imobilul ”Vizanti-Mihailidi” colț cu strada 13
Decembrie( fostă și actuală Ion Câmpineanu). Clădirea a fost inaugurata în 1925, fiind
construită după planurile lui Ioan Fonescu, arhitect al Primariei Capitalei. Inaugurarea a fost
făcută fără etajele 5 si 6, cele retrase, care au fost finalizate în 1927. Pe locul viran împrejmuit
cu panouri de publicitate a fost până în 1940 Blocul Carlton. Astăzi uitându-ne la acest
imobil(V-M) vedem o clădire absolut nouă care a respectat aproape în totalitate și elementele
de fațadă a clădirii. Arhitectul de proiect a fost Georgeta Gabrea. După părerea mea totul este
perfect. Sursa foto Muzeul de fotografie

Universitate_1910
Privire spre est, de pe latura sudică a bulevardului, dintr-un loc afla vizavi de capătul vestic al
Palatului Universității (cel din prima etapă a construirii sale, 1857-1869; extinderea sa a fost
realizată în perioada 1912-1926)... În capătul estic al bulevardului se afla Piața ”Ion C.
Brătianu”, în mijlocul căreia se vede Monumentul lui Ion. C. Brătianu, care fusese inaugurat
în 1903.... În fundal-centru, clădirea cu cupolă este Ministerul de Război, aflată pe latura
nordică a bd. Carol I (vizavi de Ministerul Agriculturii și Domeniilor) - azi ea este sediul
APIA (Agenția pentru Intervenție în Agricultură).

Bulevardul Elisabeta
Bulevardul Elisabeta_1880
În stânga, Palatul Suțu și str.Pensionatului;în dreapta, Universitatea iar, peste drum, se observă
statuia lui Ion Heliade Rădulescu(1880).Tramvaiul electric al liniei 6(viitoare 14) merge spre
Mătăsari.Mai jos, ”Lupta” din 20 octombrie 1890.

Bulevardul Elisabeta – anii 1900

În mai 1913 se deschidea grădina-cinema PRINCIAR pe Bdul.  Elisabeta, nr. 22 vizavi de
fostul Hotel Princiar, clădire care există şi acum modificată şi cu un alt nume, Hotel Central
pe Bdul. Elisabeta colţ cu strada Brezoianu.
Numită apoi grădina Astoria, grădină de spectacole în perioada primului război mondial şi în
anii interbelici (1918-1925) aflată pe Bdul Elisabeta, nr. 22, pe locul unde s-a construit prin
anul 1959 imobilul dintre magazinul Spicul (Societăţii Generale de Asigurare Dacia
România,  în 1928-1929, de arh. Arghir Culina şi ing. Emil Prager) şi clădirea numita şi dr.
Steiner construită după planurile lui Albert Galleron (clădire care avea cofetăria Cişmigiu la
parter în anii socialismului şi cofetăria Murgăşeanu, Bdul Elisabeta, nr. 18 în anii de început
sec XX.
Grădina Astoria a fost folosită în anii 1918-1924 pentru spectacole de teatru, iar în vara anului
1917 şi în anii 1924-1925 pentru proiecţii de filme. Este vorba de locul pe care s-a construit în
anii socialismului (anul 1959) blocul cu mici balconaşe  şi având actualmente la parter un
centru-unic al Primăriei Generale a Bucureştiului, iar în anii socialismului la parter era
restaurantul Cişmigiu (în anul 1977, Bdul Gheorghe Gheorghiu-Dej, nr. 22).
În fotografii: o reclamă din mai 1913 a grădinii-cinema PRINCIAR, amplasamentul de acum
al fostei grădini, o imagine de sfârşit de 1800 a locului şi o imagine aeriană a zonei de pe la
mijlocul anilor 20.
Belkine Gabriel

Bulevardul Elisabeta_X
Bulevardul Elisabeta. O fotografie nouă pe grupul nostru cu Palatul Eforiei Spitalelor Civile.
În acele vremuri, o ”eforie” era un centru administrativ al mai multor instituții de același tip.
În acest caz, ”eforia spitalelor” patrona cele trei mari spitale de la acea dată (Colțea,
Pantelimon și Filantropia) și, în decursul anilor, avea să-și extindă influența asupra spitalelor
din întreaga țară. De altfel, stațiunea omonimă de pe litoral este unul dintre proiectele
”Eforiei” centrale, de la București, organizație foarte respectată și influentă, la vremea ei. În
cadrul acestui edificiu a fost construită o baie publică modernă denumită, ca atare, Băile
Eforiei. Aceasta dispunea de instalații moderne, având cabinete de hidroterapie și masaj. Pe
porțiunea dinspre bulevard, imobilul cuprindea apartamente, birouri și magazine, iar în zona
opusă, dinspre strada Eforie a fost deschis cinematograful Eforie, acum Cinemateca Eforie.
Foto Inginer arhitect Alex Petit.

Bulevardul Elisabeta_1955
La 1955, redenumit „6 Martie", Bulevardul ”Elisabeta”, își schimbă din nou denumirea în
„Gh.Gheorghiu-Dej”, iar fostul Palace Hotel devine Hotel Cișmigiu.

Strada Schitu Măgureanu

Anii '30 (Turla mare a bisericii a fost ridicată în anul 1932) Ne aflăm pe strada Schitu
Măgureanu cu vedere spre strada Johann Gutenberg. Observăm în prim plan Hotelul Lux care
oferea clienților confort ultra modern. În plan îndepărtat vedem biserica unde se rugau în acei
ani membri ai Mişcării Legionare, de unde şi porecla de "biserica legionarilor". Este vorba de
Biserica Ilie Gorgani de pe str. Silfidelor 5-7 aflată în apropiere atât de Dâmbovița( în zona
Podului Izvor) spre dreapta și de Liceul Gheorghe Lazăr și Grădina Cișmigiu pe partea stângă.
În această biserică, în 1937, au fost slujiţi spre înmormântare liderii legionari Ionel Moţa şi
Vasile Marin, decedaţi în Spania în Războiul civil, unde au luptat alături de generalul Franco.
Astăzi toate clădirile amintite există, mai puțin casele din zona cu arbori. Biserica este
monument istoric și se află de 10 ani în reparații capitale. În partea dreaptă a fotografiei
vedem puțin dar este exact ce ne trebuie ca să datăm fotografia și mai bine. Este Palatul
Societății Tinerimea Română ( astăzi se numește Palatul Tinerimea Română) de pe strada
Schitu Măgureanu colț cu Gutenberg. Construcția a început în 1924, dar a fost finalizată abia
în 1935. Când aveți drum prin zonă să vă uitați la exteriorul clădirii, la nivelul etajului 5, unde
sunt mai multe altoreliefuri care reprezintă diverse scene reprezentative ale istoriei României
(Războiul de Independență, Unirea, Școala, Arte și Științe și Intrarea lui Mihai Viteazul în
Alba Iulia. Este o minune că acest altorelief al Încoronării Regilor României Mari a scăpat de
la distrugere în timpul regimului comunist.

Strada Lipscani
Lipscani_1932
Anul 1932. Strada Lipscani pe segmentul Șelari și Hanul cu Tei. Este prima dată când această
fotografie este postată pe grupul nostru. Nu știu cum până acum nimeni nu a publicat-o. Sursa
foto turist in bucuresti blogspot com
„Strada Lipscani formează un cartier întreg, cel mai bogat, cel mai vast, cel mai negustoresc,
cel mai sgomotos din București și cel mai agitat. Căci tot de Lipscani ține Smârdan, Șelari,
Bărăției, Carol, Moșilor etc. Aci sunt cele mai vestite bănci, magazinele cele mai mari, cele
mai diverse și cele mai numeroase. Fiecare casă este un magazin sau o instituție; fiecare
bărbat—un negustor; fiecare femeie—o vânzătoare, o casieriță, sau o patroană…”. Lipscanii
erau prin urmare un oraș de sine stătător în miezul orașului, în care viața își avea propriul
ritm, negustoresc: din zori de zi până seara la orele 7, când magazinele își trăgeau obloanele și
își ferecau porțile, străzile vuiau de mulțimea de cumpărători".(Mircea Damian, pseudonimul
lui Constantin Mătușă, spiritul liber al literaturii române interbelice care a scris cea mai
sinceră carte despre București)

Bulevardul Dimitrie Cantemir_1967

Așa arăta bulevardul Dimitrie Cantemir în 1967, într-un instantaneu aerian. Numită pe atunci
Magistrala Nord-Sud, artera este parte a proiectului de definire a unei axe principale pe
această direcție în Capitală. Tronsonul din imagine este cel cuprins între Piața Unirii și
intersecția cu b-dul Mărășești (zisă și "Budapesta", după celebrul restaurant). Putem observa
și un aspect interesant: dintre cele 5 blocuri-lamelă de pe stânga, cel din centru era în execuție
la data pozei, semn că probabil proiectul inițial prevedea un parc acolo, însă planurile s-au
modificat ulterior. Configurația zonei se menține aproape la fel și în prezent.

Academia de Studii Economice

Clădirea Academiei Comerciale, care adăpostea cinematograful Regal,Hotel Hugh-Life și
Jockey-Clubul a fost construită de arhitectul Leonida Negrescu în anul 1900. La data de 23
aprilie 1939, aceasta a fost demolată pentru a crea o perspectivă mai largă a pieței Palatului.
Clădirea se afla în partea stângă a Fundației Universitare Carol I și a servit drept sediu
temporar al Academiei Comerciale, până când clădirea Academiei de Înalte Studii Comerciale
și Industriale din Piața Romană a fost finalizată.

Casa Armatei
Casa Armatei_1900
Stânga: Palatul Anker (ulterior Hotel Luvru), pe locul Hotelului Capitol actual
Mânăstirea Cașin_1956
Mănăstirea Cașin, aproape nouă, deoarece deși construcția ei se încheiase în 1938, războiul
întârziase realizarea finisajelor. Lucrările au fost reluate între 1946-1956. La data fotografiei
se finaliza catapeteasma de marmură şi alabastru, începută patru ani mai devreme. Între 1956-
1960 biserica a fost închisă, arhiva confiscată și preotul paroh trimis la închisoare. A fost
redeschisă în 1960, iar ultimele finisaje au fost făcute între 1962-1977.

Biserica Antim_1956
Tineri artiști desenează în curtea Mănăstirii Antim (ridicată 1713-1716), printre cele mai
celebre din Capitală. A fost afectată de demolările masive dintre 1980-1984, care au făcut
loc Casei Poporului și b-dului Victoria Socialismului (actual Unirii). Palatul
Sinodal(1912) a fost translat (mutat) din calea unui bloc de pe Unirii. Clădirea, cu o lungime
de 52,51 metri şi o lăţime de 22,80 metri, în greutate de 9.000 tone, la care s-a adăugat şi
greutatea celor 100.000 de cărţi din Biblioteca Sfântului Sinod, de cca. 1.000 tone, a fost
rotită cu 13°10″ şi deplasată pe o distanţă de 10 metri, pe 21 ianuarie 1985, la o temperatură
de –18° C. Durata operaţiunii a fost de 6 ore şi 20 minute. Inginerul Eugeniu Iordăchescu a
supervizat întreaga operațiune. El a salvat mai multe biserici de la demolare în acea perioadă,
dar și alte clădiri, în mai multe orașe.

Biserica Rusă_1939
O fotografie interesantă de la sfârșitul anilor '30, Suntem pe strada Bursei (apoi Colonadelor
și astăzi Toma Caragiu). În partea stângă vedem puțin din Palatul Creditul Industrial construit
în 1935 de arhitectul G.M. Cantacuzino, blocul Continental care a fost construit în perioada
1936-1937, cu numele ”Casa Block Soutzo”, Biserica Rusă care din anul 1934 a trecut sub
jurisdicţia Patriarhiei Române, servind drept capelă a Universităţii, iar din 1992, la cererea
studenţilor Universităţii Bucureşti, devine Paraclisul Universitar al Universităţii Bucureşti,
prima biserică din România cu această destinaţie, după 1990. Astăzi titulatura oficială este de
Biserica Sf.Nicolae - Ghica Paraclis Universitar, dar toată lumea îi spune tot Biserica Rusă. În
partea dreaptă vedem puțin din Palatul Societății de Asigurări "Generala" construit în 1906.
Acest palat a avut ca model palatele de pe Bulevardul Haussmann din Paris. A fost construit
de arhitectul român de origine germană-Oscar Maugsch
Centrul Vechi
Centrul Vechi_1870
Centrul vechi la 1870, privit de peste Dâmbovița, în lungul podului Rahova (dispărut): în
dreapta, Hanul Verde (demolat în anii '30, pe locul lui este azi blocul cu o trattoria la
parter si True Club), în stânga, clădirea mai înaltă este cea cu shaormeria Dristor.
Important: în poză este vechea albie a Dâmboviței, canalizată si mutată la doar 10 ani
după ce Szathmary a făcut aceasta poză.
Poză făcută de Carol Pop de Szathmary de la bariera Șelari.

Halele Centrale
La Halele Centrale, situate în Piața Unirii de astăzi și demolate în anii ’80, se strângea înainte
de Marele Război și în perioada interbelică toată hrana orașului, mistuită rapid de sute de
negustori și mii de clienți în fiecare zi: „Aci e nodul comercial al capitalei și hrana ei. Fiindcă
în halele centrale se întâlnesc toate străzile negustorești: Lipscanii, Moșii, Carol, Smârdan. De
aci se aprovizionează toată capitala cu carne, cu pește, cu legume, cu fructe. Aci este și piața
de flori, de aci se pot angaja servitoare, grădinari, tăietori de lemne, țigănci pentru văruit. Se
pot cumpăra scoarțe românești, și semințe și flori, săpun și opinci, oale și smântână, stambă și
șireturi de ghete.” [1]
Păcat că niciun scriitor n-a scris un roman echivalent operei alcătuite de Émile Zola despre
halele pariziene („Pântecele Parisului”), care au fost, de altfel, modelul celor de la noi. În
nombrilul urbei, în apropierea Dâmboviței, complexul alimentar fremăta cu cele trei inimi ale
sale: hala mare, hala de păsări și cea de pește. Un pic mai încolo, la poalele Dealului
Mitropoliei, se întindeau tarabele frumos ordonate ale pieței de legume și fructe numite
Bibescu-Vodă și amenajate modern în 1906. Două piețe en gros, așadar, de-o parte și de alta a
râului, în care găseai cele mai ieftine produse, astfel încât bucureșteanul autentic le făcea
neapărat o vizită o dată la două zile. La hale nu veneau doar locuitorii să se aprovizioneze, fie
direct, fie prin servitorii lor, ci și negustorii en détail, inclusiv oltenii ce băteau străzile
Bucureștiului la pas cu cobilițele pe umeri:  „…de cum se lumineaza de ziuă, sunt luate cu
asalt de un întreg popor de cucoane, de bucătărese, de servitoare, de gospodari, de
restauratori, o lume înarmată cu coșuri și panere, care se înghesue, se frământă, se agită,
discută, se ceartă, cumpără, protestează…” [2]
Dacă Bucureștiul ar fi fost un om, inima lui ar fi fost Gara de Nord, prin care viața și
mărfurile îi pătrundeau în artere, iar Halele Centrale sau „Piața Mare”, cum mai erau numite
pe atunci, ar fi fost stomacul lui uriaș. Pentru că poftele și nevoile Capitalei erau
considerabile, bucureștenii consumând zilnic, în 1936, 150-175.000 kg de carne provenită de
la 3.400-3.500 de vite și 50-60.000 de păsări, 40-50.000 kg de mălai, 110-125.000 kg de
cartofi, 300-400.000 de ouă și 100-150.000 kg de zarzavat. [3]
Zona a fost pentru prima dată amenajată ca piață pe vremea Regulamentelor Organice, în
1934-35. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-a luat decizia construirii unei hale
cuprinzătoare, destinate comercializării cărnii, care urma să le imite pe cele de la Paris.
Proiectul a fost de altfel încredințat firmei antreprenorului francez Alexis Godillot [4].
Ulterior au fost ridicate și clădirile adiacente, mai mici, ale halelor de păsări și pește. Într-un
număr al „Ilustrațiunii Române” din septembrie 1929, aflăm, de pildă, că aripa de păsări vii a
celei dintâi era o adevărată grădină zoologică și orchestră dezacordată, în care glasurile miilor
de păsări alcătuiau o cacofonie generalizată. Cele mai vocale erau, desigur, rațele și gâștele.
Competiție le mai făceau doar târguielile aprige dintre clienți și vânzători, pline de haz și de
năduf, cu insulte uneori de ambele părți:
„Într’un colţ, o gospodină care n’a uitat să’şi sulemenească faţa ca o sorcovă, «cercetează» o
pereche de găini. Cu degetele înfipte în penele găinilor, explorează diferitele regiuni, probabil
pentru a stabili cantitatea de grăsime de care dispun; apoi, cu gravitatea celui mai desăvârşit
cunoscător, dă sentinţa:
– Slabe de mor în mână. Nici gratis nu le iau.
Vânzătoarea, o precupeaţă «de rasă», acoperită de sus până jos de fulgi, un fel de uniformă a
acestor negustorese, protestează violent, într’un vocabular dintre cele mai amuzante. Apoi
smucind păsările din mâna gospodinei, îi spune:
– Te pricepi la găini, cum mă pricep eu la sulimanurile dumitale. Găina este slabă pentru că
ouă. Face săraca 2 ouă pe zi. Asta face 7 lei pe zi. În cincisprezece zile ţi-ai scos banii şi
mănânci găina pe gratis… Ai înţeles?
Femeia, surprinsă de această socoteală, rămâne o clipă pe gânduri apoi, aducându-şi aminte de
insulta cu sulimanu, îi răspunse:
– Acum nici dacă-mi plăteşti n’o mai iau.” [5]
Tot în această hală îi puteai găsi pe „păsărari”, adică pe vânzătorii de păsări cântătoare,
singurii din „Piața Mare” pasionați cu adevărat de munca lor: „Între mături, coşuri şi obiecte
de menaj, cei mai liniştiţi dintre negustorii pieţelor, păsărarii, îşi petrec timpul explicând
amatorilor feluritele varietăţi de porumbei, canari, scatii… Iată, porumbelul cu aripele cenuşii,
este dresat. Canarul din dreapta cântă trei ore pe zi. Dacă eşti om nervos, nu-l poţi tine în casă
pentru că este un mare cântăreţ. [6]
Hala de pește, în schimb, era mult mai tăcută. Și cam golașă, în același timp. Deși era o
clădire luminoasă, cu instalații de apă și rigole de scurgere, gata să adăpostească vagoane
întregi de pește, cumpărătorul găsea în 1929 marfă puțină și scumpă:
„Doi pensionari cu părul alb, discută în faţa unui compartiment plin cu peşte sărat. Sunt două-
trei ciortane, dar sunt atât de scumpe de parcă sunt aduse de la Polul Nord.
– Peşti de reclamă, domnule. Sunt peşti pentru bogătaşi, nu pentru noi…
– De ce’or fi atât de scumpi? Cu cât s’au înmulţit şi s’a eftinit preţul peştilor de pe Calea
Victoriei, pe atât s’a scumpit prețul peștilor veritabili. Vânzătorul de peşte se amestecă şi el în
vorbă:
– Scump cumpărăm, scump vindem. Vine peşte puţin şi cât vine se vinde dis de dimineaţă…
Dacă aveţi dv. mai ieftin, cumpărăm…
Pensionarii se priviră miraţi, apoi unul adăugă :
– Balta noastră e biata pensie. Şi nici ea nu mai are peşte… [7]
Halele Centrale erau nu doar stomacul capitalei, ci și nodul ei de circulație, care îi stătea,
uneori, puțin… în gât. În această zonă se încrucișau mai multe linii de tramvai, de se
strângeau chiar și 20-30 de vagoane, care blocau zeci de automobile, furgoane, căruțe, într-un
talmeș-balmeș de nedescris, accentuat de multitudinea de oameni care își făceau veacul în
zonă: chivuțe, vânzători de ziare, zidari, tâmplari, șomeri, haimanale, pungași, deputați…[8]
Între Piața Națiunile Unite (pe atunci Piața Senatului) și morgă (Institutul de medicină legală
Mina Minovici, demolat în timpul regimului ceaușist), ambele maluri ale Dâmboviței erau
pline de lume. Dacă avea loc vreun accident, șirul de tramvaie se întindea de pe Calea Moșilor
până la 11 iunie și de la morgă până la Calea Victoriei. Călătorii debarcați mergeau atunci
agitați de-a lungul șirului de vagoane, înjurând primăria și STB-ul, dar și șoferii de
automobile care treceau în trombă, umplându-i de noroi sau praf, în funcție de anotimp [9].
Când poliția căuta un hoț sau un criminal, raziile porneau întotdeauna de la hale. Pentru că în
forfota continuă, sufocantă, printre tarabe și strigăte, te puteai ascunde cel mai bine. Dacă
raziile începeau, ei bine, nopțile de beție sfârșeau aici, la o ciorbă de burtă salvatoare în zori
de zi. Loviți de lipsa de măsură, cu capetele grele, cu ochii cârpiți de somn și băutură, chefliii
întâmpinau frecvent răsăritul la hale, în zarva negustorilor și a celor dintâi clienți insomniaci
[10].
Surse bibliografice
[1] Mircea Damian, „București”, Fundația pentru literatură și artă Carol II, București, 1935.
[2] O zi și o noapte din viața capitalei, Realitatea ilustrată, 23 decembrie 1936.
[3] Constantin D. Giurescu, „Istoria Bucureștilor”, Editura Sport-Turism, București, 1979.
[4] Mircea Damian, op.cit.
[5] Ion Tik, „În Piața mare”, Ilustrațiunea română, 26 septembrie 1929.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem.
[8] Mircea Damian, op.cit.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem.

Piața Unirii
Unul dintre cele mai importante repere din peisajul Capitalei este Piaţa Unirii, care, de-
a lungul anilor, a avut mai multe denumiri – Piaţa Mare, Piaţa Bibescu-Vodă (porţiunea
dinspre Patriarhie), Piaţa Naţiunii, Piaţa 8 Iunie, din nou Piaţa Naţiunii până în 1950,
apoi Piaţa 28 Martie, iar din 1960 – Piaţa Unirii, potrivit site-ului
https://www.bucurestiivechisinoi.ro. 
În Piaţa Unirii s-au intersectat mereu numeroase străzi şi bulevarde, care şi-au schimbat
denumirea în timp. Una dintre arterele principale este bulevardul Maria, ulterior numit George
Coşbuc, începea de la intersecţia cu str. Bărăţiei (zona Sf. Vineri), traversa Piaţa Unirii şi
mergea spre Rahova. În anii ’80 a fost scurtat din cauza demolărilor pentru construcţia
Centrului Civic, în prezent începe din bd. Unirii (terminalul de tramvai).
Altă arteră rutieră importantă este Calea Călăraşilor, care începea de la intersecţia cu
str. Bărăţiei, dar a fost demolat un tronson în anii ’80 şi apoi a fost supralărgit. A fost
redenumit, după 1990, bulevardul Corneliu Coposu şi ajunge până la intersecţia cu
strada Mântuleasa şi strada Mircea-Vodă.
Calea Rahovei începea din centrul vechi, traversa Splaiul Independenţei (acoperit cu un
planşeu între Naţiunile Unite şi Unirii, decopertat în anii ’80) şi mergea spre cartierele Rahova
şi Ferentari.
 Bulevardul I. C. Brătianu, care s-a numit ulterior 1848, iar în prezent a revenit la vechea
denumire, unea Piaţa Universităţii cu Piaţa Unirii până la intersecţia bulevardului Coşbuc cu
str. Halelor. În anii ’60 a fost prelungit până la Parcul Tineretului, sub denumirea de
Magistrala Nord-Sud (actualul bulevard Dimitrie Cantemir).
Strada Halelor pornea din Calea Rahovei, făcea o curbă la dreapta şi ajungea în Splaiul
Unirii, pe cealaltă parte a Pieţei. În prezent, pe locul străzii Halelor se află banda
specială pentru taxiuri din faţa Magazinului Unirea.
 Aleea Mitropoliei a fost scurtată în anii ’80, prin trasarea bulevardului Unirii şi este
mărginită, în capătul dinspre Piaţa Unirii, cu blocuri ce fac parte din ansamblul Centrului
Civic.
Principalele clădiri din zona Pieţei Unirii erau Hanul lui Manuc, situat în spatele Halei Unirii
până în anii ’80, când hala a fost demolată. Hanul există şi în prezent. Hala a fost construită în
1872, fiind cea mai mare din Bucureşti la acel moment (se numea şi Hala Mare). În următorii
ani au fost construite alte hale – de peşte, de păsări, de fructe, de brânzeturi şi de zarzavaturi –
toate unite sub numele Halele Centrale, scrie site-ul metropotam.ro. Acestea, mai puţin Hala
Mare, au fost demolate în vremea lui Carol al II-lea. Apoi a fost acoperită şi Dâmboviţa cu
beton, de la Piaţa Naţiunilor Unite până la Piaţa Unirii.
Biserica Sf. Ioan Nou sau Sf. Ioan-Piaţă era situată la intersecţia bulevardului 1848 cu
bulevardul Coşbuc. În 1986, a fost mutată prin translare şi în prezent este ascunsă între două
blocuri înalte. 
 Una dintre clădirile emblematice pentru Piaţa Unirii a fost Spitalul Brâncovenesc, care era
alcătuit din trei corpuri, construite în anii 1838, 1842 şi 1858. Toate au fost demolate în anii
1984-1985, prin trasarea bulevardului Unirii. În prezent, pe fostul amplasament al spitalului,
se află breteaua de circulaţie care face legătura între Splai şi bulevardul Unirii.
Bulevardul Unirii (numit şi bulevardul cu fântâni) uneşte Piaţa Unirii de Piaţa Constituţiei,
unde se află Palatul Parlamentului. Piaţa Unirii are în centru un parc cu fântâni arteziene, care
au fost modernizate recent. 
Spaţiul cuprins între Palatul Parlamentului, Dealul Mitropoliei, Biserica Sfântul Anton, Hanul
lui Manuc precum şi zona aflată de o parte şi de alta a râului Dâmboviţa, unde se află
Tribunalul Municipiului Bucureşti şi Biblioteca Naţională a României, a fost dintotdeauna o
zonă dedicată comerţului, aşa cum s-a perpetuat până astăzi.
Ultimele două clădiri menţionate – Tribunalul Municipiului Bucureşti şi noul sediu al
Bibliotecii Naţionale a României au fost inaugurate după anul 2000. AGERPRES/
Piața Unirii_1950_01
Piata Unirii este spatiul bucurestean cu cele mai dese schimbari de denumiri. S-a numit,
pe rand, Piata Mare (nucleul initial), Piata Bibescu-Voda (portiunea dinspre Patriarhie),
Piata Natiunii (denumire interbelica), Piata 8 Iunie (in cinstea Zilei Restauratiei), Piata 6
Septembrie (in cinstea proclamarii Statului National-Legionar in 1940), din nou Piata
Natiunii pana in 1950, apoi Piata 28 Martie (ziua din 1945 cand au avut loc primele alegeri
„libere” organizate de guvernul pro-comunist Petru Groza). Numele de Piata Unirii dateaza
din 1960, desi in acest loc nu au avut loc evenimente legate de nicio unire. Existau
eventual doar hoteluri/localuri/pravalii cu denumirea „Unirea” in zona, prin interbelic.
Turnul cu ceas și radio care se vede în Piața Unirii_1961 a fost desființat la puțin timp după
instalare
In materie de strazi, b-dul Maria (George Cosbuc, in epoca) incepea de la intersectia cu
str. Baratiei (zona Sf. Vineri), traversa Piata Unirii si mergea spre Rahova. Scurtat in anii ’80,
la demolari. Astazi, incepe din bd. Unirii (terminalul de tramvai).
Calea Calarasilor incepea de la intersectia cu str. Baratiei. Tronson demolat si supralargit in
anii ’80, redenumit b-dul Corneliu Coposu (pana la intersectia cu str. Mantuleasa si str.
Mircea-Voda).
Calea Vacaresti incepea de la Piata Sf. Vineri (tronson disparut integral in anii ’80).
Calea Rahovei incepea din centrul vechi, traversa Splaiul Independentei (acoperit cu un
planseu intre Natiunile Unite si Unirii, decopertat in anii ’80) si mergea spre cartierul Rahova-
Ferentari.
B-dul I. C. Bratianu (1848, in epoca) incepea de la intersectia b-dului Cosbuc cu str.
Halelor. Prelungit in anii ’60 pana la Tineretului, sub denumirea de Magistrala Nord-Sud
(actual bd. Dimitrie Cantemir).
Strada Halelor pornea din Calea Rahovei, cotea dreapta si mergea pana in Splaiul Unirii, pe
partea cealalta a Pietei. Casele de pe tronsonul Splai-Cosbuc au disparut in anii ’60, la trasarea
Magistralei. Actual amplasament al benzii speciale pentru taxiuri din fata Magazinului Unirea.
Strada 30 Decembrie (actuala Franceza) cotea si ea dreapta si mergea aproape paralel cu
str. Halelor, tot inspre Splaiul Unirii. Casele de pe tronsonul Splai-Cosbuc au disparut la
finalul anilor ’60, la pregatirea terenului pentru ridicarea Magazinului Unirea.
Splaiul Unirii era bordat de case frumoase, rase in anii ’80. Este bordat in prezent de b-dul
Unirii si blocurile aferente (pe stanga) si blocurile de pe malul drept.
Hotel Bristol_
Cinema si Hotel Bristol (Esplanade), Bdul Academiei, nr. 6.
Adresa Hotelului in anul 1934 aparea pe Bdul Academiei, nr. 8 colt cu strada Raimond
Poincare, nr. 3 (numele de atunci al strazii Academiei), pentru ca in anii 1940-1944 sa apara
pe Bdul Carol I, nr. 8 colt cu strada Academiei, nr. 3, la acei ani Bdul Carol I ( includea si
portiunea fosta Bdul Academiei) incepea de la intersectia cu Calea Victoriei.
Sală/spatiu în cadrul hotelului Bristol în care au fost proiectate filme la începutul anilor 1900.
La începutul anului 1917 cinematograful funcţiona sub numele de Bristol pentru ca în vara lui
1917 să îşi schimbe numele în cinema Orient, iar în anul 1920 să apară din nou sub numele de
cinema Bristol.
Imobilul în care a funcţionat hotelul Bristol a fost proiectat de arhitectul Filip XENOPOL
(fratele istoricului A.D. Xenopol) şi a fost ridicat în anul 1894 si era constituit din
subsol+parter+trei etaje+pod.
Hotelul Bristol a functionat cam pana in anii Marelui Razboi ca Grand Hotel Bristol, prefixul
de Grand fiind cu siguranta un rang superior in categoria hotelurilor, deoarece nu multe
hoteluri bucurestene aveau acest prefix: Grand Hotel Continental, Grand Hotel de France,
Grand Hotel du Boulevard.
În anii socialismului, în imobilul în care a funcţionat Hotelul Bristol, Esplanade şi-a avut
sediul şi Institutul Proiect Bucureşti (acesta şi-a mai avut sediul, în anii 80-90, şi în clădirea
după colţul străzilor Povernei şi Vasile Alecsandri în fosta reprezentanţă interbelică a Uzinelor
Reşiţa, imobil demolat în anii 2000 pentru a se construi acolo un sediu de birouri de către
nişte antreprenori greci).
În anul 1923 imobilul intră în reparaţii generale, la fel şi cinematograful Bristol de la parter,
pentru ca în anul 1924 hotelul să se deschidă sub numele de Hotel Esplanade Palace sub
acelaşi proprietar, inginer Ignat MIRCEA (familie care a avut pe la începutul anilor 30 şi o
terasă-restaurant pe Bdul Elisabeta, nr. 2, în faţa intrării cinematografului Corso din Palatul
Cercului Militar, numit restaurantul-terasă Mircea cel Mare. Restaurantul după terasa largă
după Calea Victoriei fiind Piccadilly), pe Bdul Academiei, nr. 8 şi va rămâne sub acest nume
până în anii 30.
La data de 26 noiembrie 1934 cetateanul roman de origine evreiasca Iacob Friedmann
domiciliat in Hotel devine actionarul principal al nou infiintatei SAR (Societate Anonima
Romana) Hotel Esplanade.
Hotelul va ramane sub numele de Hotel Espalanade Palace pana prin decembrie 1940 urmare
a instalarii la data de 26 octombrie 1940 a Comandamentului German in localul Prefecturii
Judetului Ilfov din strada Ilfov, nr 6, astfel incat Prefecturii a trebuit sa i se gaseasca un nou
spatiu Comisia Mixta de Rechizitii rechizitionand (contra unei chirii platite companiei SAR
Hotel Espanade) in decembrie 1940 Hotelul Esplanade Palace de la „intreprinderea evreiasca”
SAR Hotel Esplanade unde actionar principal era cetateanul roman de origine evreiasca Iacob
Friedmann si dand cladirea Prefecturii Judetului Ilfov care se instaleaza acolo.
In martie 1941 SAR Hotel Esplanade vinde Hotelul Esplanade Bancii Albina din Sibiu care
romanizeaza Hotelul incasand chiria pe el de la statul roman care il rechizitionase pentru
Prefectura Judetului Ilfov. Banca Albina avea filiala in Bucuresti in acei ani in strada Edgar
Quinet, nr. 6.
Cladirea Hotelului este destul de grav avariata in bombardamentele aeriene din 15 aprilie
1944, ale anglo-americanilor si 24 august 1944, ale germanilor, astfel incat in octombrie 1944
este predat de Prefectura Judetului Ilfov proprietarei, si anume Bancii Albina (care in acel
timp avea sucursala din Bucuresti in strada Lipscani, nr. 16).
Cinema si Hotel Bristol (Esplanade), Bdul Academiei, nr. 6
Adresa Hotelului in anul 1934 aparea pe Bdul Academiei, nr. 8 colt cu strada Raimond
Poincare, nr. 3 (numele de atunci al strazii Academiei), pentru ca in anii 1940-1944 sa apara
pe Bdul Carol I, nr. 8 colt cu strada Academiei, nr. 3, la acei ani Bdul Carol I ( includea si
portiunea fosta Bdul Academiei) incepea de la intersectia cu Calea Victoriei.
Sală/spatiu în cadrul hotelului Bristol în care au fost proiectate filme la începutul anilor 1900.
La începutul anului 1917 cinematograful funcţiona sub numele de Bristol pentru ca în vara lui
1917 să îşi schimbe numele în cinema Orient, iar în anul 1920 să apară din nou sub numele de
cinema Bristol.
Imobilul în care a funcţionat hotelul Bristol a fost proiectat de arhitectul Filip XENOPOL
(fratele istoricului A.D. Xenopol) şi a fost ridicat în anul 1894 si era constituit din
subsol+parter+trei etaje+pod.
Hotelul Bristol a functionat cam pana in anii Marelui Razboi ca Grand Hotel Bristol, prefixul
de Grand fiind cu siguranta un rang superior in categoria hotelurilor, deoarece nu multe
hoteluri bucurestene aveau acest prefix: Grand Hotel Continental, Grand Hotel de France,
Grand Hotel du Boulevard.
În anii socialismului, în imobilul în care a funcţionat Hotelul Bristol, Esplanade şi-a avut
sediul şi Institutul Proiect Bucureşti (acesta şi-a mai avut sediul, în anii 80-90, şi în clădirea
după colţul străzilor Povernei şi Vasile Alecsandri în fosta reprezentanţă interbelică a Uzinelor
Reşiţa, imobil demolat în anii 2000 pentru a se construi acolo un sediu de birouri de către
nişte antreprenori greci).
În anul 1923 imobilul intră în reparaţii generale, la fel şi cinematograful Bristol de la parter,
pentru ca în anul 1924 hotelul să se deschidă sub numele de Hotel Esplanade Palace sub
acelaşi proprietar, inginer Ignat MIRCEA (familie care a avut pe la începutul anilor 30 şi o
terasă-restaurant pe Bdul Elisabeta, nr. 2, în faţa intrării cinematografului Corso din Palatul
Cercului Militar, numit restaurantul-terasă Mircea cel Mare. Restaurantul după terasa largă
după Calea Victoriei fiind Piccadilly), pe Bdul Academiei, nr. 8 şi va rămâne sub acest nume
până în anii 30.
La data de 26 noiembrie 1934 cetateanul roman de origine evreiasca Iacob Friedmann
domiciliat in Hotel devine actionarul principal al nou infiintatei SAR (Societate Anonima
Romana) Hotel Esplanade.
Hotelul va ramane sub numele de Hotel Espalanade Palace pana prin decembrie 1940 urmare
a instalarii la data de 26 octombrie 1940 a Comandamentului German in localul Prefecturii
Judetului Ilfov din strada Ilfov, nr 6, astfel incat Prefecturii a trebuit sa i se gaseasca un nou
spatiu Comisia Mixta de Rechizitii rechizitionand (contra unei chirii platite companiei SAR
Hotel Espanade) in decembrie 1940 Hotelul Esplanade Palace de la „intreprinderea evreiasca”
SAR Hotel Esplanade unde actionar principal era cetateanul roman de origine evreiasca Iacob
Friedmann si dand cladirea Prefecturii Judetului Ilfov care se instaleaza acolo.
In martie 1941 SAR Hotel Esplanade vinde Hotelul Esplanade Bancii Albina din Sibiu care
romanizeaza Hotelul incasand chiria pe el de la statul roman care il rechizitionase pentru
Prefectura Judetului Ilfov. Banca Albina avea filiala in Bucuresti in acei ani in strada Edgar
Quinet, nr. 6.
Cladirea Hotelului este destul de grav avariata in bombardamentele aeriene din 15 aprilie
1944, ale anglo-americanilor si 24 august 1944, ale germanilor, astfel incat in octombrie 1944
este predat de Prefectura Judetului Ilfov proprietarei, si anume Bancii Albina (care in acel
timp avea sucursala din Bucuresti in strada Lipscani, nr. 16).
Sursa Bucurestii vechi

Ștrandul Kiseleff
Ștrandul Kiseleff - "loc de distracție și răcoreală"
n anii interbelici, un alt obiectiv renumit al Bucureștiului era Ștrandul Kiseleff, un proiect al
arhitectului Marcel Iancu. Ștrandul fusese deschis în vara anului 1929, în urma a doar 52 de
zile de lucrări la care își aduseseră contribuția nu mai puțin de 3.000 de muncitori și 150 de
căruțași. Pentru a face loc bazinului au fost excavați în jur de 28.000 metri cubi de pământ.
Facilitățile sale erau cu adevărat remarcabile. Era, deopotrivă, cel mai mare bazin european și
cea mai mare bază sportivă a Capitalei, avea 14.000 de metri pătrați de plaje de nisip și 200 de
cabine, un ring acoperit cu parchet pentru ca vizitatorii să poată dansa pe plajă, un restaurant –
Elysee, poștă, telefon și telegraf, o pistă de curse, teren de tenis, aparatură pentru exerciții și
un bazin dedicat copiilor. În 1948, odată cu instaurarea regimului comunist, complexul își va
schimba numele în Ștrandul Tineretului.
Despre dotările ștrandului – nu uitați că vorbim despre anul 1929 - am găsit informații într-o
reclamă publicată de “Revista generală ilustrată”:
“Ștrandul Kiseleff – cel mai mare bazin din Europa.
Cea mai mare plajă artificială. 200 de cabine.
14.000 mp. plaje de nisip.
Plaja și baia deschise de la ora 6 dimineața până la ora 8 seara.
Supravegherea bazinului încredințată la profesori de înot speciali și membrilor federațiunilor
sportive. Personal special de salvare.
Bazin special pentru copii. Aparate de educație fizică.
Piste pentru curse. Tenis.
Cabinet medical condus din doi medici.
Restaurant – Brasserie – Cafenea – Magazine diverse – Poștă – Telefon – Telegraf – Poștă
specială pentru emisiune de radio – Jazz berlinez
Parchet special pentru dans pe plajă
Renumitul restaurant Elysee la dispoziția Onor.
Public până la miezul nopții
Prețuri de intrare: lei 50 de persoană, cu drept de baie și cabină la dispoziție. De la ora 9 seara
intrarea 20 lei de persoană. Se găsesc de asemenea costume de baie de închiriat pentru
amatori
Lecții de înot se dau sub direcțiunea d-lui profesor Focșa

Gara de Nord_X
La cutremurul din 10.11.1940 turnulețul hotelului a căzut și nu a mai fost recomnstruit. Gara
de Nord se află pe partea opusă în diagonală.
Gara Obor
Pasarela metalică ce supratraveresează șinele de tren de la Gara Obor (de Est) în 1964.
Structura face legătura între b-dul Gării Obor și șos. Electronicii și datează de după Primul
Război Mondial.
Ea facilita accesul navetiștilor care soseau la Gara de Est către fabricile din zona industrială
veche cuprinsă între șos. Electronicii, str. Baicului și str. Doamna Ghica.
Pe fundal, vedem o parte din industria dispărută a Capitalei: Fabrica de Ulei "Hermes",
devenită "Biruința" după naționalizarea din 1948, apoi "Solaris" după 1989, până la
demolarea din anii 2000. În spatele ei, funcționau două fabrici mari de produse chimice
(Sintofarm) și o fabrică de placă și alte produse lemnoase (Drajna), de exemplu.

Bd Elisabeta_Romarta_1943
Înainte de bombardamentul aviației anglo-americane aici erau casele (de la stânga, la dreapta):
Antalfy (cu farmacia Bruss), Popovici (cu studioul fotografic de lux Julietta, fotograful mai
multor case regale, inclusiv cea a României) și una dintre casele Greceanu (cealaltă, mai
veche, fiind vis-a-vis, peste Bulevardul Elisabeta, iar în spatele casei Greceanu, cu fațada pe
Bulevardul Elisabeta, imobilul editurii și librăriei Cartea Românească. Imaginea următoare,
din anii 40, este luată de pe Str. Sărindar, astăzi Constantin Mille). Aici, pe locul caselor
amintite, la începutul anilor 50 s-a amenajat un părculeț, iar prin 1859 s-a construit blocul în
care la mezanin și la parter era Magazinul Romarta Copiilor. Iată o imagine din anul 1955 a
acestui părculeț (Vezi Casa Armatei_1950)

Hotel Metropole
Hotelul „Metropole” al fraților Assan s-a aflat pe Calea Victoriei vreme de mai bine de
jumătate de secol. Clădirea proiectată de cunoscuții arhitecți Alfred și Paul Gottereau avea o
construcție elegantă, dând o notă aparte peisajului urban de sfârșit de secol XIX. Situat peste
drum de Palatul Regal, hotelul era preferat de reprezentanți diplomatici sau militari, iar
cafeneaua de la parter, „High Life”, era frecventată adesea de poeți și scriitori. Se spune chiar
că însuși Eminescu a trecut pe aici, în vizită la prietenul său, Alexandru Vlahuță. Era o noapte
ploioasă a anului 1887... „Frumos și blând, cu părul lui negru, ondulat, cu o nespusă bunătate
și melancolie”, așa cum și-l amintește Vlahuță, marele poet a zăbovit un sfert de ceas la vorbă
în odaia hotelului. De altfel, cât a stat la „Metropole”, Vlahuță i-a mai avut ca oaspeți și pe
Caragiale și Delavrancea, prieteni buni ai scriitorului.
O altă personalitate importantă al cărui nume este legat de hotelul „Metropole” este Moritz
Benedict Baer, unul dintre cei mai talentați fotografi ai vechilor București. Din păcate însă,
veniturile din fotografie erau aproape infime, astfel, pentru a se putea întreține, Baer și-a
deschis în curtea din spatele hotelului o litografie și o fabrică de ambalaje.
Hotelul „Metropole” a făcut parte din viața bucureștenilor până în 1939, când a fost demolat
pentru lărgirea Căii Victoria. Pe locul său se află astăzi părculețul din fața Ministerului de
Interne.

Text: Andreea Mâniceanu

Sursă foto: https://pin.it/tqmnzZ0
Hotel Metropole (fosta casa A.G.Assan) 1877-1939 - Calea Victoriei 66 ( Podul Mogosoi N
66) Până la demolările de la sfârşitul deceniului patru, vizavi de Palatul Regal se găsea,
răspunzând în Academiei, Hotelul Metropol(e), proprietate a fraţilor Assan. La 1880, în curtea
din spatele clădirii funcţiona litografia şi fabrica de ambalaje a fotografului M.R Baer, iar în
anii ’20, la parter se găsea cel mai asortat debit de tutun din Capitală, care oferea, în afara
„specialităţilor C.A.M.”…
La parterul Hotelului Metropole, ce se găsea cam pe spaţiul verde din binecunoscuta Piaţă a
Revoluţiei, funcţiona bazarul Societăţii Furnica. Societatea Furnica fusese de curînd înfiinţată,
de Asociaţia Doamnelor Române – formată din femei din înalta aristocraţie –, în scopul
încurajării şi dezvoltării industriei casnice (în condiţiile în care marea industrie nu exista) şi se
afla sub înaltul patronaj şi sub înalta protecţie a Reginei Elisabeta. Exponatele puse în vînzare
în bazar, ţesături şi broderii inspirate de arta populară naţională din Argeş şi Muscel, erau
confecţionate cu talent şi cu dăruire de orfanele care erau instruite în Azilul Elena Doamna din
Cotroceni.
Este cunoscut faptul că Regina Elisabeta admira şi purta cu plăcere iile şi fotele populare
româneşti, fapt care a lansat o nouă modă în rîndul doamnelor din aristocraţie.

Piața Unirii_1929
În această imagine din 1929, acest loc simbolic al Capitalei nici nu se chema Piața Unirii. Era
Piata Națiunii și așa arăta la terminarea lucrărilor de acoperire a podului de pe Dambovița. ..
Cu vechea si noua hală a Unirii, Spitalul Brâncovenesc și Biserica Sf.Spiridon Nou (în
constructie). 
Și încă un detaliu fermecător: la sfârșitul anilor 20, era plin de tramvaie în Piața Unirii.
Tramvaiele – la început, cele trase de cai – au fost primele mijloace de transport în comun din
București și puteai să străbați orașul cu ele încă din 1871. Liniile Calea Moșilor – Piața Sf.
Gheorghe și Piața Sf. Gheorghe – Calea Griviței au fost primele lansate. În  decembrie 1894
apar și primele tramvaie electrice, care circulau între Obor și Cotroceni, pe un traseu cu o
lungime de 6,5 kilometri.
Imaginea aceasta din Piața Unirii este din anul în care, de pe străzile din București, au fost
retrase complet tramcarele: din 1929, călătorim doar cu tramvaie electrice.
Piața Unirii n-a fost dintotdeauna a Unirii

Piața Unirii se cheamă așa de pe 24 ianuarie 1959, când se împlineau 100 de ani de la Unirea
lui Cuza. În 59, cea mai mare intersecție din București a devenit Piața Unirii, iar primarul de
atunci, Dumitru Diaconescu, a pus prima plăcuță cu noul nume.
Până atunci, s-a numit Piața 28 martie (în 1948 la această dată au avut loc primele alegeri
pentru Marea Adunare Națională), Piața Mare a Bucureștilor (în secolul al XIX-lea), Piața
Națiunii (în epoca Marii Uniri de la 1918), Piața 6 septembrie (pentru că Regele Mihai a urcat
pe tron în această zi, de septembrie din 1940).
Istoricul Răzvan Theodorescu povestea cum halele construite în Piața Unirii din București au
fost construite după chipul și asemănarea celor din Paris:
Pe la 1830, s-a ridicat piața cea mare a orașului. Pe o parte a Dâmboviței era hala
de carne, iar pe partea cealaltă era hala pentru fructe și legume, halele Bibescu. În
1872, un arhitect francez, după modelul halelor metalice de la Paris, a ridicat
halele metalice de la București, care erau un adevărat monument de arhitectură
industrială.

Pe la 1926, piața era dominată de uriașul complex de hale. În anii ’30 a început și proiectul
celebrelor fântâni. Magazinul Unirea a fost înființat în 1976.
Piața Sfântul Gheorghe_1938
Piața Sfântul Gheorghe (numită și Piața Romei) așa cum arăta cu aproximație în 1938. Tocmai
începuseră lucrările în vederea prelungirii bulevardului Ion C. Brătianu până la Piața Unirii.
Linia de tramvai din plan apropiat care vira la stânga mergea spre strada Decebal și tot în acea
direcție, dar mai în spate observăm turla bisericii Bărăția. În dreapta e strada Bărăției, de după
colțul cu Lipscani, se vede puțin din magazinul „Popp și Bunescu”, devenit ulterior mag.
București. Iar drept în față pornea strada Pânzari, acum dispărută complet, fiind „prinsă” chiar
în mijlocul noului bulevard. Piața avea o dimensiune mult mai mare decât cea inițială, întrucât
fusese deja dărâmat un front de clădiri aflat în centru, între care și celebra casă cu reclamă la
galeriile Lafayette. Pe locul lor fusese amenajată temporar o parcare pentru taximetre. În
stânga se demola imobilul Plimonescu, aflat în unghiul dintre străzile Decebal și Lipscani.
Teatrul Național
Fotografie de Ioan Spirescu ilustrând Piaţa Teatrului Naţional decorată cu prilejul vizitei
împăratului Austriei şi rege al Ungariei Franz Ioseph I, Bucureşti, septembrie 1896.
Ioan Spirescu (a activat între anii 1882-1922) după întoarcerea de la Paris a cumpărat atelierul
Iosif Szöllösy. Artist renumit al fotografiei, apreciat în epocă, cu superlative de profesorul său
Nadar (Gaspard-Félix Tournachon) şi de singurul concurent bucureştean în domeniu, Franz
Mandy, cât şi de o numeroasă clientelă, fiind şi "Fotograf al Curţii".
A obţinut diploma de onoare la Expoziţia Universală de Fotografie de la Geneva din anul
1893. Pentru fotografiile ocazionate de vizita regelui Serbiei Alexandru I (octombrie 1896) a a
fost recompensat de Carol I cu "Medalia Bene Merenti" clasa I. Cu o lună înainte, împreună
cu Franz Mandy, Gustav Waber şi Franz Duschek-fiul, imortalizase Capitala pavoazată cu
ocazia vizitei împăratului Austriei, Franz Joseph. Albumul său "Curtea de Argeş" a obţinut
medalia de bronz la Expoziţia Universală din 1889, fiind elogiat de directorul Pinacotecii din
München, profesorul von Reber.

Prima atestare documentar\ a Bucure[tiului dateaz\ din 1459, [ase ani dup\

c\derea Constantinopolului, trei ani dup\ asediul Belgradului [i doi ani dup\ urcarea pe

tronul Moldovei a lui {tefan cel Mare. Deja la începutul secolului, în }ara Româneasc\,

Mircea cel B\trân, care î[i avea capitala la Târgovi[te, a recl\dit cetatea numit\ Dâmbovi]a,

dup\ râul pe malurile c\ruia se ridica, [i a rebotezat-o cetatea Bucure[tiului, folosind-o

drept baz\ militar\ de unde putea ajunge repede la cet\]ile sale de pe Dun\re pentru a

da piept cu o[tile otomane.

Vlad }epe[, de trei ori domn al }\rii Române[ti [i posesor al unor întinse mo[ii în

zona Bucure[tiului, a extins cetatea, [i primul document în care ora[ul apare men]ionat

cu acest nume este unul în care }epe[ ordon\ unor boieri din partea locului s\-[i înt\reasc\

gospod\riile, «scris pe 20 septembrie în Cetatea Bucure[ti anul 1459». Dac\ scopul principal

al cet\]ii extinse era de a-l ajuta pe {tefan cel Mare în lupta lui contra turcilor, prinîns\[i prezen]a sa ea a atras negustori [i
me[te[ugari, a[a încât num\rul popula]iei strânse

aici a atins curând cifra de 2000. Principala arter\ comercial\ se numea Uli]a cea Mare,

fiind strada care din 1589 s-a numit Lipscani, datorit\ leg\turii dintre ea [i negustorii care

aduceau m\rfuri de la Leipzig (Lipsca). Cele mai vechi artere ale ora[ului despre care se

[tie c\ existau în acele timpuri sunt Podul Uli]ei Mari, ast\zi strada Iuliu Maniu, care ducea

drept la cetate, [i Podul Târgului de Afar\, azi Calea Mo[ilor, care ducea, c\tre nord-est,

pân\ la Obor, un loc unde se ]ine înc\ [i ast\zi un târg de vite. Atât {tefan cel Mare cât

[i Vlad }epe[ s-au erijat în mo[tenitori ai Bizan]ului [i ultimi ap\r\tori ai credin]ei cre[tine

ortodoxe împotriva p\gânilor. În prima jum\tate a secolului al XVI-lea, lupta a fost continuat\

cu [anse [i mai mici de c\tre Petru Rare[ în Moldova [i de Neagoe Basarab în

}ara Româneasc\.

O modalitate mai subtil\ de a li se opune turcilor, [i poate mai durabil\ din punct de

vedere al rezultatelor decât lupta armat\, a fost sprijinirea Bisericii Ortodoxe în Peninsula

Balcanic\ prin întemeierea de mân\stiri [i biserici. Vlad }epe[ construise o mân\stire

pe o insul\ de pe lacul Snagov la nord de Bucure[ti [i, potrivit tradi]iei, [i mân\stirea

Comana, la sud de Bucure[ti, reconstruit\ de Radu {erban (domn al }\rii Române[ti din

1602 pân\ în 1611) în 1588 [i, mai târziu, în 1699, de un nepot al lui {erban Cantacuzino

care purta acela[i nume [i era paharnic al lui Constantin Brâncoveanu.

Neagoe Basarab,

autorul Înv\]\turilor c\tre fiul s\u Teodosie, în care fundamenta, printre altele, doctrina

bizantin\ a monarhiei absolute, a recl\dit Snagovul [i a întemeiat mân\stirile de la

Curtea de Arge[ [i de la C\luiu. Aceste mân\stiri erau împrejmuite de ziduri înalte, cu

turnuri de paz\, [i formau, împreun\ cu cet\]ile Bucure[ti [i Târgu[or, o linie de avanposturi

ce protejau re[edin]ele domne[ti de la Târgovi[te, Curtea de Arge[ [i Câmpulung.

Mai târziu, la începutul secolului al XVI-lea, când turcii puseser\ st\pânire pe fortifica]iile

Dun\rii, linia de ap\rare s-a deplasat în Câmpia român\ [i îl vedem pe Matei Basarab,

ofi]er care luptase sub comanda lui Mihai Viteazul, pentru a deveni mai apoi domn al }\rii

Române[ti (1632-1649), întemeind mân\stirile Maxineni, Slobozia, Negoie[ti, Sadova [i,

mai aproape de Bucure[ti, C\ld\ru[ani, Plumbuita [i Pl\t\re[ti.

Bucure[tiul veacului al XVI-lea a fost unul din pu]inele ora[e ale }\rii Române[ti care

a continuat s\ se dezvolte rapid, extinzându-se pe malul drept al Dâmbovi]ei [i incluzând

acea por]iune din Calea Rahovei pe care noul centru construit de Ceau[escu a reu[it s\

o reteze. C\tre vest, ora[ul ajungea pân\ la zona ml\[tinoas\ a Ci[migiului, iar c\tre est

se întindea pân\ la intersec]ia C\ii Mo[ilor cu actuala strad\ Hristo Botev. Nu e de mirare,

deci, c\ prima delimitare cunoscut\ a ora[ului dateaz\ din vremea domniei lui Mircea

Ciobanul (1545-1554; 1556-1559). O cart\ specific\ faptul c\ teritoriul ora[ului era considerat

a include propriet\]ile cet\]enilor s\i [i zona locuit\ de ace[tia [i c\ una din limitele

ora[ului era locul în care teritoriul s\u se întâlnea cu cel aflat în posesia s\tenilor

din V\c\re[ti.

--- On Fri, 2/24/12, Alin <alinpoe@gmail.com> wrote:

From: Alin <alinpoe@gmail.com>

Subject: Cartiere din Bucuresti
To:
Date: Friday, February 24, 2012, 10:55 AM

 Originea numelor de cartiere din Bucuresti