Natura teoriei generale a dreptului.

Trandafirescu Bogdan Cristian

Universitatea Ovidius Constanţa, Facultatea de drept şi Ştiinţe administrative
b_trandafirescu@yahoo.com

Ovidius University Annals, Economic Sciences Series, Ovidius University of Constantza,

Faculty of Economic Sciences, vol. 2, Decembre 2017, p. 338-341

Abstract

Ȋn lucrarea de faţă am dorit să lămurim problema naturii teoriei generale a dreptului, este
aceasta o emanaţie a filosofiei dreptului sau este doar una din ştiinţele juridice cu singura
diferenţă că aceasta nu studiază o ramură a dreptului, ci dreptul în ansamblu? Ȋn opinia noastră
teoria generală a dreptului este o ştiinţă pozitivistă având ca obiect exclusiv de studiu dreptul
obiectiv şi face parte din categoria ştiintelor juridice (în opoziţie faţă de ştiinţele auxiliare studiate
în facultatea de drept – sociologie juridică, filosofie juridică, criminologie, criminalistică,
medicină legală etc.). Cu toate acestea, eliminarea totală a oricărei contribuţii din partea altor
ştiinţe (sociologie, politologie, economie, filosofie etc.) ar sărăci în mod nejustificat explicaţiile
teoriei generale a dreptului.

Key words: teoria generală a dreptului; ştiinţa dreptului; filosofia dreptului; drept pozitiv
J.E.L. classification: K 00; K 10

1. Introducere

Obiectul de studiu şi natura teoriei generale a dreptului au fost îndelung dezbătut în literatura de
specialitate. Punctele de vedere au pendulat între a considera teoria generală a dreptului o emanaţie
a filosofiei dreptului şi a o concepe ca pe o discplină pozitivistă, mărginindu-se strict la dreptul
obiectiv. „Teoria generală a dreptului, născută din succesul ştiintelor pozitiviste, la sfârşitul
secolului al XIX-lea, era cunoscută ca mijloc prin care se putea depăşi simpla descriere a dreptului
biectiv, totodată eliberată de teoriile dreptului natural ; ea se fundamenta pe ideea că dreptul poate
constitui « obiectul de studiu a unei ştiinte pozitive ». După cel de-al doilea război mondial teoria
generala a fost concepută, ca reacţie antipozitivistă, o căutare a valorilor, a normelor şi a
ideologiilor nejuridice sub aparenţa neutralităţii regulilor şi teoriilor juridice astfel elaborate.
Noţiunea de teorie generală a dreptului este ambivalentă, ambiguă, deoarece ea este pentru unii
autori o emanaţie a filosofiei dreptului şi pentru alţii o abordare ştiinţifică, apropiată de
« dogmatica juridică », adică de acea parte a ştiinţei dreptului consacrată interpretării şi
sistematizării normelor”(Bergel, Jean-Louis, 2003, p.3). 
Pentru a putea ajunge la o explicaţie cât mai exactă asupra naturii şi obiectului terorie dreptului
trebuie să examinăm mai întâi cele două orientări menţionate.

2. Filosofia dreptului şi teoria generală a dreptului

Filosofia dreptului este o ramură a filosofiei practice ce se ocupă cu studiul dreptului.

Etimologic, cuvântul filosofie provine din grecescul philo si sophia, deci dragoste de Sophia,
cuvant înţeles de regulă ca înţelepciune. Filosofia nu este atât o posedare a înţelepciunii cât iubirea
de înţelepciune. Karl Jaspers în Introducere în filosofie insistă asupra acestei idei: filosofia este
căutarea adevărului şi nu posesia luin (Vergez, André; Huisman, Denis, 1995, p. 8).
Problematica filosofiei este sugestiv prezentata de Immanuel Kant, în “Logica”, folosind patru
întrebari fundamentale care preocupă omul, la nivel filosofic: Ce pot să ştiu? Ce trebuie să fac? Ce-
mi este îngăduit să sper? Ce este omul? Potrivit răspunsurilor pe care filosofia le dă celor patru
întreăari, aceasta işi fixează problematica în mai multe discipline filosofice. Disciplinele filosifice
pot fi gupate după răspunsurile la primele doua întrebări kantiene, astfel: a) Filosofia
teoretica. Răspunzând la prima întrebare kantiană,  aceasta studiază primele principii ale existenţei
şi ale cunoaşterii şi cuprinde urmatoarele ramuri ale filosofiei: ontologia sau metafizica (aceasta
cuprinde si filosofia religiei si filosofia istoriei), gnoseologia sau teoria cunoasterii, logica,
psihologia, şi estetica; b) Filosofia practică. Aceasta raspunde la cea de-a doua întrebare a lui Kant
şi cuprinde  urmatoarele ramuri ale filosofiei: filosofia morală şi  filosofia dreptului.
Filosofia politică şi juridică este o parte componentă tradiţională în toate marile sisteme
filosofice; din antichitate (de la Platon sau Aristotel) până la filosofii contemporani filosofia
practică îşi are locul său imposibil de ignorat de toţi marii gânditori.
Giorgio Del Vecchio, o voce de mare autoritate în materie, definea filosofia dreptului astfel:
„disciplina care defineşte dreptul în universalitatea logică, cercetează originile și caracterele
generale ale dezvoltării sale interne și prețuiește după idealul de justiție afirmat de rațiunea pură”.
De aici rezultă că filosofia dreptului îşi orienteaza cercetarile in trei planuri: a) în plan logic,
investigând dreptul în totalitatea sa logică, adică să ştim care sunt elementele esenţiale comune
tuturor sistemelor juridice trecand peste particularităţile lor şi urmărind conceptul universal al
dreptului; b) în plan fenomenologic, dezvăluind că „dreptul pozitiv nu e produsul unor cauze
speciale şi excepţionale, ci este un fenomen comun tuturor popoarelor în toate timpurile, cu alte
cuvinte , este un produs al naturii umane”; c) în plan deontologic, evidenţiind faptul că juristul
practician se mărgineşte a inţelege şi a interpreta în sens propriu normele pozitive, neîntrebandu-se
dacă nu ar putea să existe şi altele mai bune, filosofia dreptului caută temeiurile normei juridice,
valorile sociale şi justificarea existenţei normei juridice. Ȋn plus filosofia dreptului îşi permite să
caute norma juridică ideală, comparând-o cu norma juridică obiectivă (Del Vecchio, Giorgio, p. 27-
31).
Ştiinţa dreptului are ca obiect deosebitele sisteme juridice, considerate separate la fiecare popor
într-un moment dat, spre exemplu: dreptul roman, dreptul bizantin , dreptul Italian, german, francez
etc. Mai mult, ştiintele juridice de ramură nu cuprind întregul sistem de drept, ci procedează prin
distincţiuni şi specificaţiuni successive, analizând o singură parte din acel sistem (drept
constituţional, administrativ, penal, procesual penal, civil, commercial, procesual civil etc.). Ȋn
plus, specific filosofiei dreptului, a treia direcţie de cercetare enunţată de Giorgio Del Vecchio este
cea deontologică, care reprezintă o critică constructivă a dreptului obiectiv. Astfel spiritul omenesc
nu a stat niciodata cu totul pasiv în faţa dreptului, ca şi când acesta ar fi imuabil şi de neschimbat.
Fiecare individ are un simţ al justiţiei, o intuiţie a dreptului ideal (dreptul natural) şi de aici poate
porni cercetarea asupra normei juridice ideale, iar din comparaţia cu norma obiectivă, poate rezulta
ideea îmbunătăţirii, perfecţionării dreptului pozitiv.
Din această perspectivă (teoria generală a dreptului ca emanaţie a filosofiei juridice) disciplina
noastră este o analiză mai tehnică a dreptului, însă privită prin lentila filosofiei.
Ca o concluzie provizorie arătăm că nu se poate nega că prin caracterul său abstract, prin
imaginea de ansamblu pe care o oferă, prin răspunsurile la întrebări fundamentale teoria generală a
dreptului se apropie de perspectiva filosofiei dreptului.

3. Teoria generală a dreptului din perspectivă pozitivistă

A doua abodare a teoriei generale a dreptului o plasează în rândul ştiinţelor juridice pozitive,
care au ca obiect de studiu exclusiv dreptul obiectiv (ansamblul de norme juridice edictate sau
sancţionate de stat). Diferenţa între teoria generală a dreptului şi ştiinţele juridice de ramură ar
consta astfel doar în faptul că ştiintele juridice particulare ar avea ca obiect de studiu câte o ramură
de drept (drept civil, comercial, administrativ etc.) pe când teoria generală a dreptului ar avea în
vedere întreg sistemul de drept.
Ȋn sens larg prin positivism se înţelege o atitudine de încredere faţă de metodele şi rezultatele
ştiintei experimentale. Sens strict, prin positivismul este reprezentat de filosofia lui Auguste Comte
şi, prin extensie, orice filosofie care privilegiază cunoaşterea ştiinţifică şi combate metafizica.
Pozitivismul lui Auguste Comte afirmă că spiritul ştiinţific (sau pozitiv), printr-o lege invincibilă a
progresului spiritului uman, va înlocui credinţele teologice sau explicaţiile metafizice. Acestei
vârste a ştiintei trebuie să îi corespundă o politică, întemeiată pe o organizare raţională a societăţii
şi, de asemenea, o nouă religie fară Dumnezeu, religia Umanităţi (Clément, Elisabeth Demonque,
Chantal; Hansen –Love, Laurence; Khan, Pierre, 2000, p. 407-408).
Pozitivismul juridic respinge orice idee de drept natural, orice justiţie transcedentală, orientând
cunoasterea juridică spre realităţi economice, sociale, politice, juridice, lingvistice etc. Pozitivismul
cunoaste mai multe orientări ce pot clasificate astfel: a) utilitarismul; b) pozitivismul sociologic; c)
pozitivismul pragmatic şi d) pozitivismul analitic (Djuvara, Mircea, . 1995. p. 394-398).
Din perspectiva pozitivismului juridic, Hans Kelsen susţine „purificarea” teoriei dreptului de
orice element străin, obiectul de studiu al teoriei dreptului fiind doar norma juridică obiectivă,
indiferent dacă aceasta mai este sau nu în vigoare şi indiferent de statul căruia îi aparţine. „Dacă se
numeşte doctrină «pură» a dreptului, acest lucru se întâmplă doar pentru că intenţionează să salveze
o cunoaştere axată pe drept şi să elimine din această cunoaştere tot ce nu aparţine de domeniul
determinat cu exactitate ca fiind dreptul, ceea ce înseamnă că doreşte să elibereze ştiinţa dreptului
de toate elementele străine ei. Acesta este principiul metodologic de bază cu care lucrează. Pare să
fie ceva de la sine înţeles. Ȋnsă o privire asupra ştiinţei tradiţionale a dreptului, aşa cum s-a
dezvoltat ea pe parcursul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, arată foarte limpede cât de departe este
de a îndeplini cerinţele purităţii. Ȋntr-un mod cu totul necritic, jurisprudenţa s-a amestecat cu
psihologia şi sociologia, cu etica şi teoria politică. Amestecul s-ar putea explica prin faptul că
aceste ştiinţe se referă la domenii care se află fără îndoială într-o strânsă legătură cu dreptul. Dacă
Doctrina Pură a Dreptului încearcă să tragă o linie de demarcaţie între cunoaşterea dreptului şi
aceste discipline, nu o face pentru că ar ignora sau chiar ar nega interdependenţa dintre ele, ci
fiindcă încearcă să evite un syncretism al metodelor care întunecă esenţa ştiinţei juridice şi şterge
graniţele ce îi sunt trasate de natura obiectului ei.” (Kelsen, Hans,2000, p. 13-14).

4. Analiză critică a celor două orientări

Teoria generală a dreptului ca emanaţie a filosofiei juridice

Ȋn primul rând arătăm că în mod cert filosofia excede domeniul strict al ştiintei dreptului, căci
orice ştiinţă nu poate analiza decât realitatea obiectivă şi exterioară, nu poate analiza şi teoretiza
asupra unui ideal intangibil, nu îşi poate permite să fantazeze raţional. Ştiinţele juridice nu îşi pot
permite să cerceteze dreptul ideal, ci numai dreptul în vigoare la un moment dat şi eventual
normele juridice vechi ce şi-au pierdut forţa juridică (această din urmă analiză fiind făcută cu
precădere de istoria dreptului). Filosofia îşi permite acest lux şi tocmai aici este utilitatea acestei
discipline auxiliare, căci perfecţionarea dreptului nu se poate realiza decât în aspiraţia firească a
omului către o evoluţie, către o normă mai bună. Aici stă distincţia între filosofia dreptului care
rămâne o disciplină auxiliară şi teoria generală a dreptului care face parte din corpul ştiintelor
juridice pozitive (cele care studiază dreptul obiectiv). O altă importantă distincţie constă în aceea că
filosofia dreptului are o dimensiune universală, în sensul că studiază fenomenul juridc indiferent de
perioada istorică sau graniţele politice, pe când teoria generală a dreptului studiază dreptul din
perspectiva unui sistem naţional de drept. Nu există o teorie generală a dreptului în universalitatea
acestuia, ci în particularitatea lui, legat de modul lui pozitiv de existenţă. Găsim o teorie generală a
dreptului ancorată în dreptul pozitiv francez alta în dreptul german, român, etc. Teoria generală a
dreptului elaborată de autorii francezi nu cuprinde categoriile „raport juridic”, „factori de
configurare”, „conştiinţă juridică”, „izvorul precedentului judiciar”. Teoria engleză a dreptului nu
cuprinde categoriile „ramură de drept” sau „modalităţile de probare (Mihai, Gheorghe C., 2008, p.
13, 24-25).

Din perspectivă pozitivistă teoria generală a dreptului ar trebui să studieze exclusiv dreptul
obiectiv, iar explicaţiile sale nu ar avea voie să încalce graniţele stricte ale juridicului. Cum ar putea
însă o ştiintă ce doreşte a explica ce este dreptul, să îşi atingă obiectivul autolimitându-se exclusiv
la cunoştintele produse doar în cadrul strict al ştiinţelor juridice, excluzând preţioase contribuţii ale
sociologiei sau filosofiei ? Din punctul nostru de vedere o asemenea teorie generală a dreptului ar fi
profund sterilă, incapabilă să ofere o imagine completă asupra dreptului. Dreptul s-a născut în
societatea umană, este unul din cele mai complexe fenomene sociale. Cea mai bună demonstraţie a
eşecului unui asemenea demers pretins purificat de orice element strain ştiinţei pozitive a dreptului,
o constituie tocmai opera lui Hans Kelsen. Valoarea lucrărilor teoreticianului austriac este
incontestabilă, însă pretenţia sa de a alcătui o teorie pură a dreptului este doar o himeră.
Teoretizarea, ridicarea din realitatea brută spre abstract, duce în mod inevitabil către filosofare, dar
mai mult, însuşi autorul în metoda sa îşi trădează bogata cultură filosofică. Iată doar câteva
argumente în acest sens: a) în Doctrina Pură a Dreptului Hans Kelsen construieşte un adevărat
sistem de gândire juridică de o mare originalitate prin care doreşte să explice dreptul în mod
exhaustiv, această abordare aminteşte de visul vechi al filosofilor de a crea sisteme teoretice prin
care să poată explica întreaga existenţă, b) însuşi pozitivismul nu este altceva decât un curent
filosofic (opus metafizicii); c) metoda demonstraţiilor dovedeşte o cultură umanistă solidă cu
aplecare specială spre filosofie şi logică d) terminologia folosită de multe ori trădează filosoful
ascuns în spatele juristului, astfel întâlnim o serie de termini utilizaţi cu precădere în filosofie:
puritate, pozitivism, sancţiuni transcendente şi sancţiuni imanente, libertate,virtute morală, liber
arbitru, normă de bază (grundnorm) etc; e) nu de puţine ori se face trimitere directă la filosofi (la
Immanuel Kant sau la Marx de exemplu), aceştia fiind expres numiţi fie în textul lucrării, fie în
notele de subsol. Ȋn definitiv orice antifilosofie (ca demonstraţie a gratuităţii / inutilităţii filosofiei)
nu face altceva decât să adauge încă o filă în lunga istorie a filosofiei.

5. Concluzii
Ȋn opinia noastră teoria generală a dreptului este o ştiinţă pozitivistă având ca obiect exclusiv de
studiu dreptul obiectiv şi face parte din categoria ştiintelor juridice (în opoziţie faţă de ştiinţele
auxiliare studiate în facultatea de drept – sociologie juridică, filosofie juridică, criminologie,
criminalistică, medicină legală etc.). Cu toate acestea, eliminarea totală a oricărei contribuţii din
partea altor ştiinţe (sociologie, politologie, economie, filosofie etc.) ar sărăci în mod nejustificat
explicaţiile teoriei generale a dreptului. Filosofarea este inevitabilă pentru teoria generală a
dreptului, chiar şi Hans Kelsen care în mod vehement, aşa cum am arătat mai sus, exclude orice
element străin, cade în final în filosofare.

References
 Bergel, Jean-Louis, 2003, Théorie générale du droit, Paris, Dalloz.
 Clément, Elisabeth; Demonque, Chantal; Hansen –Love, Laurence; Khan, Pierre, 2000
Dicţionar enciclopedic de filosofie, Bucureşti, ALL Educaţional.
 Del Vecchio, Giorgio, Lectii de filosofie juridica, Bucureşti, Europa Nova.
 Djuvara, Mircea ,1995, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, ALL BECK.
 Kelsen, Hans, 2000, Doctrina purã a dreptului, Bucureşti, Ed. Humanitas.
 Mihai, Gheorghe C., 2008, Teoria dreptului, Ediţia a 3-a, Bucureşti, C.H. Beck.
 Vergez, André; Huisman, Denis, 1995,Curs de Filosofie, Bucureşti, Humanitas