Au trecut ani petrecuti impreuna intr-un oras de imprumut, intr-o casa de imprumut, cu prieteni neinvitati niciodata la masa. Au trecut multi ani fara sa stim nimic unul despre celalalt. Pana in ziua in care am hotarat sa ne despartim. N- am luat nimic cu noi, toate erau ireale si de imprumut. Nu aveam decat o imaginatie bogata care ne imbogatea. Casa parea de piatra, iubirea adevarata, copiii reali, masa imbelsugata, rasul din inima, plansul din suflet. Dar in ziua in care am hotarat sa ne despartim stiam ca nimic nu era real, ca jucasem roluri in care nu credeam, ca traiam sub cerul liber, ca nu ne imbratisasem niciodata si nu aveam copii pentru ca niciodata n-am facut dragoste. Aveam vise, aveam promisiuni pe care nu le tineam, aveam o instrainare adanca si grea, mai reala decat instrainarea dintre doi oameni care nu se cunosteau. Am mers spre gara. Drumul era lung si fara bariere, se deschidea ca un prim pas intr-o calatorie spre tari de vis in care vom fi liberi si fericiti. Hotarasem sa luam trenuri care merg in directii diferite, sa nu ne mai amintim nimic despre trecut, sa nu vorbim niciodata cu nimeni unul despre altul. Sa pasim fara regret in lumea reala, cu oameni reali, cu greseli si reusite reale. Sa fim. Ajunsi in gara ne-am uitat lung la lista cu plecari. Niciun oras nu ne era cunoscut. Am fi intrebat la informatii care sunt orasele cele mai indepartate de acel punct. N-am indraznit. " eu voi lua un tren care sa mearga spre stanga si care sa treaca granita, tu vei lua un tren care sa mearga spre dreapta si care sa se opreasca inainte de a ajunge la granita. Ca nu cumva, din intamplare sa ajungem iar impreuna. Trebuie sa facem tot posibilul sa nu mai ajungem impreuna.” Cred ca abia atunci am simtit o urma de regret, de durere.Poate viata ne-ar fi trecut prin incercari grele pentru a ne pune iar fata in fata in momentul in care am fi devenit destul de reali oentru a trai o iubire reala si ideala. Asteptam pe singura banca din mica gara. Nu treceau multe trenuri pe aici. Si foarte putine erau cele care opreau. Dupa o saptamana de tacere ai inceput sa povestesti unele amintiri pe care le-am avut impreuna. Bineinteles ca eu nu imi aminteam, erau amintiri ale imaginatiei tale. Tu ai inceput sa imi povestesti despre livada de meri pe care o plantasem, eu am continuat povestind despre cum dansam in fiecare sambata, singuri, in casa. Si povestile continuau la infinit. Eu aflam despre viata traita de tine langa mine, tu aflai despre viata traita de mine langa tine. Eram atat de fermecati si de absorbiti de povestile noastre, incat au trecut ani si multe trenuri prin gara aceea si noi imbatraneam unul langa celalalt. Intr-o zi, fara sa ne vorbim, ne-am ridicat de pe banca, ne-am luat de mana si am pornit pe drumul pe care venisem. Ne-am gAasit casa, livada si copiii asteptandu-ne cu masa pusa. Nimic nu era de imprumut. Poate doar imaginatia.