1

III BOR 1944-1989

BOR și dictatura comunistă

Aproape nicio perioadă din istoria BOR nu este atât de controversată în România ca
perioada comunistă. Când dictatorul Nicolae Ceaușescu a fost răsturnat la sfârșitul lui
decembrie 1989, demonstranții au mărșăluit spre palatul patriarhului Teoctist Arăpașu,
scandând „Teoctist, antihrist“. Această demonstrație a exprimat faptul că mulți români se
simțeau trădați de BOR și de Patriarh, care nu opuneau o rezistență vizibilă dictaturii.
Patriarhul însuși a trimis o telegramă de omagiere a dictatorului cu puțin timp înainte de
căderea acestuia. Pe termen scurt, se părea că va apărea un grup de reformă în cadrul BOR.
În 2022, după mai bine de treizeci de ani, majoritatea românilor au uitat aceste evenimente.
BOR a reușit să recâștige controlul asupra trecutului său și să controleze narațiunea despre
anii 1944-1989 într-o asemenea măsură încât vocile alternative au fost în mare parte reduse la
tăcere. Prin urmare, știm surprinzător de puține lucruri despre cele patru decenii și jumătate de
dictatură comunistă, sau mai degrabă cunoștințele noastre sunt distribuite foarte inegal între
diferitele perioade ale perioadei comuniste; mai mult, sunt evidențiate doar câteva aspecte
convenabile pentru BOR, în timp ce multe aspecte dezagreabile pentru BOR sunt
marginalizate. Accentuarea acestui aspect este importantă pentru ca cititorul să înțeleagă cât
de fragilă este narațiunea pe care o va urmări în paginile următoare.
De fapt, doar primii ani ai perioadei comuniste sunt bine cercetați, în special faza de
preluare treptată a puterii de către comuniști până la abdicarea forțată a Regelui Mihai la
30.12.1947. Relativ multe se știu și despre primii ani ai primului patriarh sub regimul
comunist: Marina Justițiană (1948-1977). În 2017, Patriarhul Daniel a dedicat un an
comemorativ predecesorului său. Justinian este o figură cheie pentru BOR astăzi: mulți
români, mai ales din diaspora, l-au considerat cândva un „patriarh roșu“ care a lucrat
îndeaproape cu regimul. Totuși, întregul edificiu politico-bisericesc al BOR de astăzi se
bazează pe opera acestui patriarh. Până la urmă, sistemul de putere al BOR a apărut organic
după 1989 din acele structuri pe care Justițianul le-a creat în timpul mandatului său foarte
lung. Delegitimarea lui Justinian, punerea în discuție în mod fundamental a politicilor sale, ar
putea fi punctul de plecare pentru o dezbatere generală de reformă în și despre BOR, iar acest
lucru este ceea ce ierarhia BOR vrea să evite. Pentru că se vor repune în discuție toate acele
chestiuni pe care BOR le-a scos din dezbaterea publică după 1989, colaborarea ierarhilor și
preoților cu regimul, denunțarea clericilor și credincioșilor de către clerici ai BOR, infiltrarea
BOR de către serviciul secret Securitatea, tăcerea BOR în legătură cu numeroasele crime ale
2

regimului, rolul său în distrugerea celei de-a doua Biserici românești - adică a Bisericii Greco-
Catolice. adică Biserica Greco-Catolică - , susținerea activă a războiului comuniștilor
împotriva țăranilor români (așa-numita colectivizare a agriculturii1). BOR a urmărit și
continuă să urmărească două strategii în fața acestor probleme. Pe de o parte, a păstrat
controlul asupra arhivelor sale și le deschide doar istoricilor care sunt apropiați de Biserică și
care se conformează Bisericii (deși ar fi obligată prin lege să deschidă complet arhivele
Bisericii).

Pe de altă parte, istoricii apropiați de biserică au creat o puternică narațiune contrară în

ultimele două decenii sau cam așa ceva. Aceasta se concentrează pe rezistență și suferință. În
special clerul inferior este prezentat ca fiind victimă a regimului comunist. Rezistența în
monahism și în cercurile mistice, cum ar fi „Rugul Aprins“ (Rugul aprins), este puternic
accentuată. O atenție deosebită este acordată așa-numiților sfinți ai închisorilor care ar fi
suferit martiriul la Pitești, Aiud și în alte închisori ale regimului. Potrivit acestei interpretări,
în timp ce acești martori ai credinței erau în închisoare, patriarhul Justinian a opus o rezistență
puțin vizibilă, dar tenace și adesea reușită, regimului.2 În plus, a fost dezvoltată teoria conform
căreia BOR a asigurat supraviețuirea bisericii prin adaptarea la noul regim. De asemenea, este
folosită comparația cu Uniunea Sovietică și cu alte țări comuniste cu o Biserică Ortodoxă. În
România, biserica a rezistat, ceea ce se exprima prin celebrarea continuă a liturghiei, dar și
prin botez, nunți și înmormântări la biserică pentru majoritatea românilor, părinți duhovnici și
sistemul înfloritor de pelerinaje sau posibilitatea de a construi biserici. Prețul pe care BOR a
trebuit să îl plătească pentru asta, supunerea politică față de regim, a fost dureros, dar adecvat.
Această interpretare, care pune accentul pe rezistență, martiriu și adaptare, determină
imaginea de sine a BOR astăzi și este reprezentată în numeroase publicații ale istoricilor și
teologilor apropiați de biserică.3
Pe de altă parte, implicarea actorilor principali ai fenomenelor menționate mai sus - de la
sfinții închisorilor până la actorii din administrația patriarhală - în mișcarea legionară și în

1
Lucian LEUŞTEAN, Between Moscow and London: Romanian Orthodoxy and National Communism, 1960-
1965. The Slavonic and East European Review 85/3 (2007) 491 – 521, aici 501; JUSTINIAN, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române. Amintiri. Ed. Remus RUS/Dorin-Demostene IANCU. 2. Auflage. Bucureşti 2015, 106 – 107:
„ca patriarh, am dat două pastorale, căutând să lămurim credincioşii asupra foloaselor pe care le au unirea
proprietăţilor în gospodăriile colective, princ munca în comun, prin tehnica folosită în agricultură. În felul
acesta, Biserica a îmbrăţişat reforma agrară; mai mult – în presa patriarhiei s-a căutat să lămurim preoţii prin
nişte studii care se bazau pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii din primele cinci veacuri, unde se găsesc sfaturi şi
îndrumări foarte folositoare pentru aplicarea reformei agrare“.
2
Sorin BOCANCEA, Dincolo de actuale mituri. Biserica Ortodoxǎ în primi ani ai regiumului comunist din
România. Sfera Politicii 6/160 (2011) 104-111.
3
Iuliana CONOVICI, Ortodoxia în România postcomunistǎ. Reconstrucţia unei identitǎţi publice. 2 vol. Bucureşti
2009, aici vol. 1, 123 – 136.
3

dictatura lui Antonescu este foarte puțin abordată, sau este relativizată. În sensul unei cereri
destul de sensibile de interpretări diferențiate, diferențierea precisă în funcție de grupuri de
actori, de exemplu, se urmărește o relativizare a interpretării care estompează continuitățile cu
capitole din istoria bisericii care nu corespund narațiunii oficiale, de exemplu, continuitatea
personală a clericilor cu compromisuri legionare în dictaturile de dreapta și de stânga.
Interpretarea oficială ascunde în mare măsură problema colaborării în favoarea unei povești
de rezistență. De fapt, mulți preoți au fost arestați, dar nu majoritatea. Iar acestei majorități,
care s-a adaptat în diverse moduri pe parcursul celor 45 de ani lungi de dictatură, dar care a și
colaborat, în calitate de informatori sau colaboratori ai Securității, ca și ierarhilor care au
susținut regimul, grupul de istorici apropiați de BOR nu acordă aproape deloc atenție acestor
fenomene. Acest grup, însă, determină în mare măsură imaginea BOR în perioada comunistă,
deoarece acum ocupă o poziție aproape de monopol în istoriografie: în 2022 aproape că nu
mai există istorici care să se ocupe de BOR în comunism și care să nu fie nici măcar apropiați
de Biserică sau să nu reprezinte poziția acesteia.
Istoriografia prin omisiune caracterizează în special relatările lui Mircea Păcurariu,
istoricul oficial al BOR, ale cărui lucrări sunt de mare importanță în studiul teologiei și au
influențat generații de preoți încă din perioada Ceaușescu, când a început cariera lui
Păcurariu.4 Pentru acest autor de manuale, potrivit Iulianei Conovici, unul dintre cei mai buni
cunoscători ai BOR, dictatura comunistă este doar „un intermezzo dezagreabil“.5 Printre
aceste vremuri neplăcute se numără și faptul că multe dintre victimele comunismului fuseseră
anterior condamnaţi pentru diverse delicte penale în timpul dictaturilor din 1938-1944.
Regimul comunist a persecutat numeroși clerici pe motiv că au fost activi în mișcarea
legionară. Această acuzație nu a fost justificată în toate cazurile. De asemenea, este clar că,
uneori, comuniștii au făcut presiuni asupra BOR sub pretextul combaterii legionarismului.
Dar, pe de altă parte, nu trebuie uitat ceea ce a fost prezentat în capitolele anterioare - simpatia
unei mari părți a BOR pentru ideologia ortodoxistă și crearea unui climat ultranaționalist care
a permis și încurajat opresiunea, persecuția, deportarea și uciderea persoanelor care nu erau
români ortodocși și nu se încadrau în conceptul ortodox de națiune. Doar pentru că comuniștii
au construit uneori biografii legionare pentru a persecuta indivizi, acest lucru nu înseamnă că
toți clericii arestați sub acuzația de legionarism ar trebui să fie considerați în mod automat
victime pure și că rolul lor de infractori în perioada de dinainte de 1944 ar trebui să fie șters.

4
Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Manul pentru seminariile teologice. Sibiu 1978;
Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. 3 vol. Iaşi 2006.
5
CONOVICI, Ortodoxia în România postcomunistǎ, vol. 1, 140; Anca Maria ȘINCAN, Debating the truth, history
of the Church in the hand of the lay historian?, Anca Maria ȘINCAN, Debating the truth, history of the Church in
the hand of the lay historian? Studia Universitatis Petru Maior. Historia 6 (2006) 233 – 242, hier 236.
4

Acest lucru este valabil și pentru simbolurile de rezistență religioasă, „Rugul Aprins“ sau
actorii de la Mănăstirea Vladimirești, care a fost luată cu asalt de Securitate în 1956.
Oricine descrie aspecte ale regimului comunist din România se confruntă cu mai multe
întrebări în ceea ce privește structura cronologică. Au marcat 23 august 1944 și preluarea
definitivă a puterii de către comuniști în 1948 începutul unei noi ere din toate punctele de
vedere? Sau nu este mai degrabă necesar să ne întrebăm despre continuitățile cu perioada pre-
comunistă? Acest lucru ridică întrebarea dacă nu cumva perioada comunistă nu are mult mai
multe în comun cu perioada de dinainte de 1944/48 decât se presupune în general. În strânsă
legătură cu aceasta se află una dintre cele mai dificile probleme din istoria recentă a
României: Dictatura comunistă a fost impusă în țară exclusiv de Stalin sau actorii români au
sprijinit în mod semnificativ instaurarea dictaturii comuniste sau chiar au făcut-o posibilă în
primul rând? Și legat de BOR: de ce BOR nu a opus de timpuriu o rezistență bine coordonată
împotriva comuniștilor, printr-o alianță între Patriarh, Sfântul Sinod, preoți, călugări și
călugărițe care să mobilizeze laicii?
Prezenta expunere urmează teoria conform căreia trebuie respectate liniile de continuitate.
În plus, este clar că este necesară și analiza schimbărilor. Cu toate acestea, comportamentul
BOR după 1944 nu poate fi înțeles fără a include perioada de dinaintea sfârșitului monarhiei.
Cele patru decenii și jumătate de dictatură comunistă se împart în mai multe perioade. În
practica de cercetare, istoriografia care nu se ocupă în mod specific de BOR o împarte în faza
de preluare treptată a puterii de către comuniști (1944-1947) și, după abolirea monarhiei, în
perioadele de guvernare a celor doi dictatori Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965) și Nicolae
Ceaușescu (1965-1989). Cele două perioade lungi de guvernare a dictatorilor se împart din
nou în secțiuni diferite: În 1952, Gheorghiu-Dej a scăpat de rivalii săi din interiorul partidului,
Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu. Punând accentul pe loialitatea față de
Uniunea Sovietică, a reușit să obțină retragerea Armatei Roșii din România (1958).
Represiunea masivă pe plan intern a fost menită să semnaleze că regimul era consolidat.
Sfârșitul anilor 1940 și sfârșitul anilor 1950 (cu valuri mai mici între timp) au fost marcate
de arestări pe scară largă ale personalităților din opoziție și, de asemenea, de reprimarea
monahismului. La sfârșitul anilor 1950, presiunea regimului asupra BOR a atins apogeul.
Odată cu retragerea sovieticilor din România și stabilizarea prin represiune, regimul s-a
consolidat în așa măsură încât în 1964 au fost eliberați din lagăre foarte mulți deținuți. Tot sub
Gheorghiu-Dej, regimul a inițiat o cotitură spre național-comunism.
Primii ani ai epocii Ceaușescu, în continuarea politicii de la sfârșitul epocii Gheorghiu-Dej,
au fost caracterizați de efortul de integrare a intelectualilor ortodocși care urmau să
5

consolideze legitimitatea regimului pe plan intern și extern, față de diaspora românească, și să

se discrediteze moral prin declarații de loialitate față de dictatură. În concepția sa
ultranaționalistă, Ceaușescu a adoptat modele de gândire care erau larg răspândite în aripa
social-revoluționară a mișcării legionare - cum ar fi naționalismul exagerat sub forma
protocronismului și ideea unei dictaturi modernizatoare, omogenizatoare și nivelatoare din
punct de vedere etnic și social. Într-un proces mai îndelungat, a apărut cultul extrem al
personalității în jurul lui Ceaușescu, care s-a dezvoltat pe deplin în a doua jumătate a anilor
1970 și care s-a caracterizat prin subordonarea statului, a partidului și a societății față de
dictatură. În mod simbolic, subjugarea BOR s-a manifestat prin tăcerea cu care patriarhul și
ierarhii au reacționat la distrugerea bisericilor de către regim. În anii 1980, naționalismul
excesiv nu a mai putut compensa consecințele unei politici forțate de autarhie economică.
Foametea și penuria au delegitimat un sistem totalitar bazat pe represiune. Anii '80 nu au fost
aproape deloc cercetați în istoria BOR. Cu toate acestea, presiunea politică sporită a
dictatorului asupra bisericilor, un nou val de propagandă anti-religioasă și lipsa oricărei
opoziții din partea BOR indică faptul că acesta a atins un punct minim. În consecință, BOR a
fost pasivă și incapabilă să acționeze în timpul revoluției din 1989.
Coincide această periodizare a dictaturii, doar schițată aici în linii mari, cu fazele de
dezvoltare a BOR? Istoricul bisericesc Paul Brusanowski împarte perioada comunistă în două
părți: din 1948 până în 1958, BOR a luptat pentru supraviețuirea sa. 6Între 1959 și 1989, în
ciuda pasivității politice, a reușit să se consolideze pe plan intern, în mare parte neobservat din
exterior. Totuși, această defalcare estompează trecerea de la un patriarh necomunist sau
anticomunist (Nicodim Munteanu până în 1948) la un întâistătător Justinian Marina, conform
sistemului, presupunând astfel că există o continuitate politică între Nicodim și Justinian. De
asemenea, nu încearcă nici să subdivizeze în continuare faza dinamică din 1958 până în 1989
în dezvoltarea generală a statului și a societății.
În cercetarea propriu-zisă, modelul lui Brusanowski este foarte puțin utilizat. Mai degrabă,
se poate observa următorul lucru: anii 1944-1948 se bucură de o atenție deosebită. Se pare că
anul 1964 este considerat de mulți istorici ca fiind o cesură. Acest lucru are consecința
paradoxală că epoca patriarhului Justinian, care a condus BOR până în 1977, nu este niciodată
privită de fapt ca o unitate și se știe mult mai puțin despre ultimii ani de viață ai patriarhului
decât despre anii ascensiunii sale la putere și începuturile politicii sale bisericești. Politicile
emfatic internaționaliste, uneori deschis ateiste, din primele zile ale regimului comunist,
deseori purtate de politicieni care nu erau ortodocși, au durat oricum foarte puțin timp în

6
BRUSANOWSKI, Rumänisch-orthodoxe Kirchenordnungen 1786-2008, 384.
6

România. În mod ciudat, istoricii BOR nu au discutat în mod explicit dacă anul 1964 a fost
într-adevăr potrivit ca an epocal. În 1964, s-au deschis porțile lagărelor comuniste și au fost
eliberați numeroși clerici întemnițați și intelectuali afiliați bisericii, în ambele grupuri mulți
legionari. În 1965, a avut loc o schimbare la șefia statului, de la Gheorghe Gheorghiu-Dejzu la
Nicolae Ceaușescu. Cert este că dictatorul Gheorghiu-Dej, care a murit în acel an, a fost un
patron important al BOR și un prieten personal al Patriarhului Justinian Marina. Și, cu
siguranță, anul 1964 poate fi postulat ca fiind anul unui viraj național-comunist al regimului
și, ulterior, al BOR. Dar această turnură începuse deja în anii anteriori, iar patriarhul s-a
bucurat de un prestigiu considerabil în rândul conducătorilor comuniști chiar și după 1964.
Prin urmare, pauza cronologică implicită în cercetarea privind BOR, care nu a fost niciodată
discutată în detaliu, nu poate fi justificată decât într-o măsură limitată din punct de vedere al
conținutului. În practica cercetării, aceasta reprezintă în mod clar o barieră dincolo de care
fluxul de cercetare devine din ce în ce mai mult un firicel.
Perioada 1965-1989 este în mare parte terra incognita în cercetare. Au fost abordate aici
doar elemente individuale, cum ar fi Departamentul Cultelor/departamentul cultelor
responsabil de BOR, rezistența preotului Gheorghe Calciu-Dumitreasă de la sfârșitul anilor
1970 sau distrugerea bisericilor de către regim. Cu toate acestea, pentru cititorul acestei cărți,
care poate că a fost luat prin surprindere de analiza stadiului cercetării care întrerupe fluxul
narativ al acestei cărți, o perspectivă este de mare importanță: istoria BOR în epoca Ceaușescu
nu poate fi scrisă, de fapt, pe baza cercetărilor disponibile. Acest lucru trebuie subliniat,
pentru că altfel cititorul va avea impresia unei narațiuni unificate și bine susținute empiric -
dar acest lucru este imposibil, mai degrabă relatarea noastră constă în câteva fragmente de
cunoștințe și multe întrebări. Întunericul din jurul BOR în perioada 1965-1989 este în esență
rezultatul controlului reușit al BOR asupra trecutului său. Cititorii mai în vârstă ai acestei
cărți, care au avut propria lor experiență cu BOR în acei ani, vor fi surprinși de această
constatare. Faptul că nu știm nu este însă o coincidență, ci rezultatul unei strategii sistematice
și de succes a BOR de a acoperi cu tăcere epoca cea mai apropiată de prezent și deosebit de
problematică pentru BOR însăși, din cauza vastei sale subjugări la dictatură și a presupusei
compromiteri a multor ierarhi și preoți.
Prin urmare, această carte oferă, sau mai degrabă trebuie să ofere, o prezentare neapărat
dezechilibrată. În plus, are puține modele, căci, cu excepția relatării oficiale a lui Mircea
Păcurariu, care operează cu multe omisiuni, doar trei texte oferă scurte sinteze ale BOR.
Capitolul despre BOR din Raportul prezidențial privind comunismul în România; o prezentare
succintă a unuia dintre cei mai buni specialiști în domeniu, Lucian N. Leuștean, și, în sfârșit,
7

un capitol recent publicat de istoricul Adrian Nicolae Petcu, apropiat al Bisericii, care pune
accentele elaborate mai sus ca fiind caracteristice imaginii de sine a BOR; este foarte clar că
acordă puțină atenție colaborării, legăturilor cu serviciile secrete ale clericilor și epocii
Ceaușescu în general.7

Preluarea puterii de către comuniști și BOR

„Iubiţi mei fii duhovniceşti, mai mulţi ani, în scumpă noastră Ţară, a domnit un regim,
care a înăbuşit, de fapt, libera manifestare a gândurilor şi simţimintelor neamului nostru.
Dictatura este străină de sufletul şi firea poporului român. Ea s’a strecurat de pe meleagurile
străine în Ţara noastră, învăţată să trăiască numai în aşezăminte constituţionale şi
democratice, cărora cetăţenii se supun din libera lor voinţă. Dictatura e străină şi de spiritul
şi Învăţătura Sfintei Biserici Creştine, care de apropae două mii de ani propovădueşte şi cere
afirmarea drepturilor personale şi aceea a libertăţilor naţionale şi democratice… Mulţi din
fiii Ţării au suferit nedreptatea unei administraţii lipsite de critică cetăţenească. Ţara însăşi
a fost silită să facă un războiu, pe care massa cea mare a neamului nostru nu l-a înteles şi nu
nu l-a vrut. De la pieire, Ţara a fost scăpată prin gestul măreţ săvărşit de Majestatea Sa
Regele Mihai I, în ziua de 23 August 1944. Din primul ceas, ne-am arătat, în telegrama
noastră din 24 august îndreptată către Suveran, adânca noastră bucurie pentru actul istoric
săvărşit. Biserica strămoşească, am adăogat Noi, stă, ca întotdeauna, alături de poporul
Român şi Regele său. (…) Ziua de 23 August 1944 rămâne înscrisă printre datele cele mai
însemnate ale istoriei Neamului Românesc. În această zi memorabilă, cu hotărâre
bărbătească, tânărul şi înţeleptul nostru Suveran, înconjurat şi ajutat de cei mai luminaţi
bărbaţi ai Neamului, însufletiţi de curată şi adâncă iubire de Patrie, a smuls barca Neamului
din valurile ce ameninţau să o scufunde, şi a călăuzit-o către limanul mântuirii. În ziua
aceasta mare, poporul Român a luat din nou calea politicei sale tradiţionale, de la care n’ar
fi trebuit să se abată vreodată. (….) Trebuie să spunem însă, cu toată convingerea, că la
nimic n’am fi putut ajunge, dacă n’am fi avut parte de larga înţelegere, pe care a vădit-o, în
condiţiunile armistiţiului acordat nouă, puternica noastră vecină dela Răsărit. Uniunea
Republicilor Sovietice Socialiste n’a folosit imensa ei forţă militară împotrivă României, şi
n’a voit ca Ţara noastră să fie zdrobită de loviturile armei sale biruitoare. Marea noastră
vecină a vrut să dea României putinţa de refacere ca stat independent şi prilejul de a

7
Vladimir TISMǍNEANU/Dorin DOBRINCU/Cristian VASILE, Comisia prezidenţialǎ pentru analiza dictaturii
comuniste din România. Bukarest 2007, 258 – 288; Lucian N. LEUŞTEAN, The Romanian Orthodox Church, in:
Lucian N. LEUŞTEAN (coord.), Eastern Christianity and the Cold War, 1945-91. London/New York 2010, 40 –
59; Adrian Nicolae PETCU, Biserica Ortodoxă Română, in: Liliana COROBCA (coord.), Panorama comunismului
în România. Iaşi 2020, 496 – 518.
8

redeveni o ţară prosperă, la adăpostul principiilor democratice sincer aplicate.

Generozitatea sa ne impune şi datoria hotărăşte să ne legăm, în spirit de absolută încredere,
de Rusia Sovietică şi de sora noastră mai mare întru dreapta credinţă. Cu Biserica Rusească,
care prin activitatea ei, pe terenul religios şi patriotic, a adus servicii imense Patriei
Sovietice, noi am avut legăturile cele mai vechi şi cele mai strânse. (…) Uniunea Republicilor
Sovietice Socialiste a vrut renaşterea şi înflorirea Sfintei Biserici Creştine Ortodoxe (…)
Biserica a fost mama poporului românesc. Mamă etnică, fiindcă Ea a unit pe colonişti cu
Dacii şi a prezidat la naşterea poporului, precum şi creearea statelor româneşti. Mamă
duhovnicească, fiindcă Ea a format sufletele şi a creeat civilizaţia românească. Totdeauna,
alături cu poporul şi laolaltă cu el, Ea a îmbrăţişat cu căldura, şi luptă, şi astăzi, pentru
realizarea nevoilor şi aspiraţiilor lui naţionale şi sociale. (…) Rugăm pe Dumnezeu să
sprijine, din slava Sa, şi să dăruiască victorie marilor noştri aliaţi, Uniunei Sovietice,
Statelor-Unite, Angliei şi bravei noastre armate care luptă în îzbăvitoare frăţie, alături de
glorioasa armată a U.R.S.S. Îndemnăm, din tot sufletul, pe toţi fiii României să facă zid în
jurul bunului nostru Suveran şi să ajute Guvernul Ţării întru misiunea sa.“8
Prin această scrisoare pastorală, Patriarhul Nicodim Munteanu a comentat evenimentele
din 23 august 1944. În această scrisoare pastorală, patriarhul Nicodim Munteanu comenta
evenimentele din 23 august 1944: mareșalul Antonescu fusese destituit de regele Mihai;
România trecuse de partea Aliaților; Armata Roșie, care tocmai fusese combătută cu
înverșunare de trupele române, se afla în țară, oficial ca aliat, dar de fapt ca forță de ocupație;
cabinetele efemere ale generalilor Rădescu și Sănătescu nu au fost decât o tranziție spre
crearea unui guvern clar pro-comunist sub conducerea socialistului agrar Petru Groza, în
martie 1945. În scrisoarea pastorală, BOR s-a distanțat de tot ceea ce tocmai propagase:
„războiul sfânt“ împotriva comuniștilor, ideea unui rol de lider al BOR în lumea ortodoxă,
recristianizarea Transnistriei, „misiunea civilizatoare“ față de Uniunea Sovietică. Doar că, în
mod disperat, scrisoarea pastorală se agață de câteva convingeri de bază ale BOR: românii s-
au născut ca popor creștin, poporul și statul își datorează existența Bisericii Ortodoxe. Mai
mult, BOR respinge orice responsabilitate pentru ceea ce s-a întâmplat (introducerea textului
ar reflecta și reacția BOR după căderea lui Ceaușescu. În general, acest text este o mărturie
impresionantă despre cum poate fi rescris trecutul. De asemenea, aceasta atestă imaginea de
sine a BOR de a coopera cu toate regimurile de stat și de a-și adapta propria poziție la cele
aflate la putere. De asemenea, trebuie luată în considerare și situația dificilă în care se afla
BOR, care trebuia să înțeleagă schimbarea completă a politicii de stat și întregul stat trebuia

8
GRIGORE, Biserica, 336 – 340.
9

să se simtă amenințat în mod elementar de noii aliați. Din punct de vedere politic, BOR a fost
în armonie cu mulți reprezentanți ai elitelor politice și culturale, care au salutat noua dictatură
pentru a-și asigura supraviețuirea, dar nu de puține ori și propria promovare. Rareori
renunțarea necesară la convingerile de ieri este atât de clară în scrisoarea pastorală a lui
Nicodim Munteanu. Din acest punct de vedere, este și un text cheie în istoria recentă a
României.
Dumitru Stăniloae, „barometrul istoriei teologice românești“ (Ioan Moga 9), s-a mișcat
inițial în urma Patriarhului în interpretarea sa de la 23 august 1944, dar apoi a depășit clar
pozițiile lui Nicodim Munteanu și și-a căutat un nou rol, acela de interpret al unei înnoiri
ecleziale diametral opuse față de ceea ce proclamase înainte de 23 august 1944. Astfel, el a
acționat în mod similar cu mulți clerici care se distinseseră prin cuvinte și fapte considerate
compromițătoare sub noul regim. În ianuarie 1945, Stăniloae a încercat să se adapteze la noul
spirit, reluând polemicile împotriva catolicilor și protestanților, spunând că aceștia din urmă
au subscris la rasismul lui Hitler. Teologul părea să fi uitat că el însuși tocmai scrisese despre
un „spaţiu vital“ românesc. În schimb, el avea o bună înțelegere a politicii bisericești a lui
Stalin și a cerințelor ideologice ale războiului rece incipient - dictatorul sovietic pregătea o
ofensivă împotriva bisericilor greco-catolice din Ucraina și România, vizând Vaticanul ca
principal adversar ideologic. Stăniloae a văzut șansa de a-și integra propria poziție
antioccidentală în ideologia sovietică și de a face astfel uitat propriul anticomunism. A citat
chiar Radio Moscova pentru a da mai multă greutate tezelor sale, ceea ce arată că a înțeles
unde se afla noua sursă de legitimitate politică.10 În februarie 1945, a aplaudat alegerea unui
nou patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse: „ierarhia ortodoxă, întrunită la un loc, trece de la
defensivă la ofensivă împotrivă catolicismului, de la care au avut atât de suferit popoarele
ortodoxe, aflatoare până de curând în situaţii politice dezavantajate“.11 Teologul s-a
transformat astfel într-un propagandist timpuriu al Războiului Rece în politica bisericească,
într-un moment în care, așa cum vom vedea imediat, alte forțe din BOR căutau o apropiere de
Vatican și de Occident pentru a limita influența sovietică. Stăniloae dovedește în aceste
articole cât de adânc era ancorat anti-occidentalismul în mentalitatea mediului teologic de la
Sibiu, în timp ce Irineu Mihălcescu, mitropolit de Iași, și Patriarhul, ambii slujitori Bisericii în
Moldova, au privit Uniunea Sovietică cu cel mai mare scepticism (lucru care îi distingea deja
pe moldoveni de transilvăneni și munteni în 1914 - moldovenii îl cunoșteau pe vecinul rus din
experiențe dureroase mult mai bine decât ceilalți români). În ultimul său eseu politic, publicat

9
MOGA, Orthodoxe Selbst- und Fremdbilder, 101.
10
STĂNILOAE, Cultură şi duhovnicie vol. 3, 683 – 685.
11
STĂNILOAE, Cultură şi duhovnicie vol. 3, 690 – 694.
10

la 17 iunie 1945, Stăniloae a adus un omagiu sistemului sovietic: „Biserica în Uniunea

Sovietică – după mărturiile din Biserica Rusească (..) „Statul si Biserica Ortodoxă Rusă au
acum înapoiă lor o luptă comună, o încercare şi o aminutire scumpă, care le va fi izvor de
reciproca întelegere. 2. Statul sovietic a ieşit din epoca graniţelor închise. El va întreţine de
aici înainte raporturi vii cu celelalte popoare, el vrea să joace un rol în politica mondială.
Spre această trebuie şi este firesc să folosească toate punţile care pot fi de folos în
apropierea de sulfetul altor popoare. Ortodoxia este una din acestea. 3. Statul sovietic a
experiat în aceşti 27 de ani vitalitatea credinţei religioase, precum şi aportul ei pozitiv la
marea operă a progresului social. Şi cum regimul comunist este un regim realist, ce ţine
seamă şi se foloseşte de toate forţele reale, trainice, nevestejite de dialectica evoluţiei
istorice, există puternice temeiuri de crezut ca el va persista pe linia dezvoltării şi adâncirii
raporturilor armonioase cu Biserică“.12
Astfel de texte explică, cel puțin în parte, de ce a avut succes preluarea puterii de către
comuniști în România. Teologul vienez Ioan Moga vorbește de un „simptom mohorât al
epocii“13. Ca mulți alți oportuniști, obediența anticipată a teologului din Sibiu nu a ajutat -
deși a pregătit calea comuniștilor, aceștia nu au ezitat să încarcereze „idioții utili“ în lagăre în
scop disciplinar, lucru de care Stăniloae nu a fost scutit.
Scrisoarea pastorală a lui Nicodim și publicitatea lui Stăniloae arată dificultățile enorme cu
care s-a confruntat BOR după 23 august 1944. În acest sens, BOR a trăit în ritmul politicii
majore, în care instalarea guvernului Petru Groza în martie 1945 a însemnat preluarea treptată
a puterii de către comuniști.
Aproape nicio perioadă din istoria recentă a BOR nu a fost atât de bine cercetată ca anii
1944-1948, în special în ceea ce privește interiorul BOR, luptele pentru putere și intrigile
diferitelor facțiuni în tranziția de la dictatura Antonescu la dictatura comunistă.14 În descrierea
evoluțiilor, se remarcă următoarele elemente: odată cu Uniunea Sovietică, apare pentru prima

12
STĂNILOAE, Cultură şi duhovnicie vol. 3, 739 – 741.
13
MOGA, Orthodoxe Selbst- und Fremdbilder, 160; cf. William TOTOK, Der vergessene stalinistische
Schauprozess gegen die »Spione des Vatikans« in Rumänien 1951,
https://kommunismusgeschichte.de/fileadmin/user_upload/JHK/2005/14%20JHK%202005_Totok.pdf (accesat
pe 25.7.2022), aici 238.
14
Aceasta se referă la monografiile devenite clasice ale lui VASILE, Biserica ortodoxǎ românǎ sowie Între
Vatican şi Kremlin; Lucian N. LEUŞTEAN, Orthodoxy and the Cold War. Religion and political power in
Romania, 1947-1965. New York 2009 (itlul este oarecum înșelător, deoarece cartea își începe relatarea cu
sfârșitul secolului al XIX-lea); precum și cercetările lui George ENACHE, „Lupta la centru“. Alianţe şi
confruntǎri pentru putere în interiorul ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române în perioada august 1944-februarie
1948. Danubius 32 (2014) 307 – 343; George ENACHE, Strategies of Infiltrating and Attracting the Churches into
Collaboration Devised by the Romanian Pro-Communist Authorities during the 1945-1947 Interval, with a
Special Focus on the Case of the Romanian Orthodox Church, in: George ENACHE, Orthodoxy, Liberalism and
Totalitarianism in Modern and Contemporary Romania. Târgovişte 2016, 307 – 367; George ENACHE, Sandu
Tudor (Pǎrintele Daniil), ideologiile extremiste şi Poliţia politicǎ. Bucureşti 2018; George ENACHE/Adrian-
Nicolae PETCU, Patriarhul Justinian şi Biserica ortodoxă română în anii 1948-1964. Bucureşti 2009.
11

dată în istoria BOR un actor politic extern (non-românesc), care, pe de o parte, urmărește în
mod activ interese proprii, iar pe de altă parte, mulți actori români care nutresc intenții proprii
se raportează la acesta. Trebuie subliniat faptul că mulți actori români au avut o marjă de
manevră mai mare decât se presupune în mod obișnuit. Alături de armată, poliție, servicii
secrete, justiție, sistemul școlar și universități, BOR este doar o parte din acele instituții de stat
sau conexe statului care au fost preluate de comuniști cu ajutorul activ al membrilor acestor
structuri. Principalii actori ai preluării puterii în România de către comuniști au fost
comuniștii și partidele apropiate acestora, cum ar fi Frontul Plugarilor al lui Petru Groza.
Comuniștii înșiși s-au divizat în grupuri rivale. Asta înseamnă că, începând cu 1944, actorii
BOR nu s-au confruntat cu un singur centru de putere, ci au avut contacte diverse - cum ar fi
fiul de preot, Petru Groza, dar și comuniști precum Ana Pauker, Vasile Luca, Emil Bodnăraș
sau Gheorghe Gheorghiu-Dej, care și-au cultivat propriile rețele în BOR.15
BOR însăși a fost, probabil, prost pregătită pentru presiunea comuniștilor și a aliaților lor.
Ca instituție, acceptase subordonarea totală a lui Ion Antonescu față de stat. Ierarhia era
încurcată în lupte pentru putere. Problema socială a clerului era nerezolvată, iar potențialul de
protest exista mai ales în rândul clerului inferior. Actorii importanți din BOR, în primul rând
patriarhul, predicaseră „războiul sfânt“ împotriva Uniunii Sovietice și acum trebuiau să se
împace cu guvernanții comuniști. În plus, sute de preoți au participat la misiunea din
Transnistria și au trebuit să țină cont de contramăsurile sovietice. În plus, au existat toți acei
clerici care erau compromiși din cauza trecutului lor cuzist sau legionar. Pe de altă parte,
predomina o cultură a oportunismului și a supunerii față de puterea de stat, ceea ce se poate
vedea în jurnalismul lui Dumitru Stăniloae. BOR nu avea o conducere clară și nici coeziune
internă. Numeroasele falii care existau de mult timp au făcut ca comuniștii și aliații lor,
precum Petru Groza, să slăbească ușor BOR din interior, așa cum au reușit să destabilizeze
partidele istorice PNL și PNȚ prin intermediul disidenților (Gheorghe Tătărescu și Anton
Alexandrescu). BOR nu a fost o excepție în strategia comunistă de preluare a puterii: ca și alte
instituții sau partide politice, a fost zdruncinată de oportuniști și carieriști din propriile
rânduri. Fără acest grup, preluarea puterii de către comuniști în România nu ar fi fost atât de
ușoară. Oportunismul, totuși, nu a fost un produs al amenințării comuniste, ci mai degrabă un
habitus practicat de o mare parte a elitei și chiar a clerului, care le-a permis să se adapteze la
regimurile în schimbare rapidă din România.
Noii conducători s-au confruntat cu facțiuni rivale în cadrul BOR, care aveau poziții foarte
diferite. La aceasta s-a adăugat convergența temporară a comuniștilor și a aripii social-

15
BRUSANOWSKI, Rumänisch-orthodoxe Kirchenordnungen, 384 -385.
12

revoluționare a legionarilor sub Nicolae Pătrașcu - extremiștii de stânga și de dreapta s-au

întâlnit în respingerea statului constituțional democratic. Nu întâmplător, preoții legionari care
au vrut să-și ascundă trecutul au activat în asociații pro-comuniste sau chiar au deținut pentru
o vreme funcția de ministru al Cultelor, precum Constantin Burducea, care avea cazier
legionar. Despre acești clerici compromiși a circulat mult batjocura: „Ce să fac, ca
Burducea/și cu steaua, și cu crucea“.16
Comuniștii și aliații lor au înțeles că BOR era un important factor de putere în stat și în
societate. Comuniștii urmăreau o transformare completă a societății, care includea lupta
împotriva religiei. Cu toate acestea, trebuiau să țină cont de două elemente: în primul rând,
rădăcinile sociale profunde ale numeroaselor biserici care existau în România, adică nu doar
BOR, ci și bisericile greco-catolică și romano-catolică, cele două biserici protestante (luterană
și calvină), biserica unitariană, biserica armeano-gregoriană și bisericile neoprotestante
(evangelice); și, în al doilea rând, politica religioasă a lui Stalin, care a mobilizat Ortodoxia ca
resursă ideologică în lupta împotriva Germaniei naziste în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial și care, după 1945, a dorit să folosească Biserica Ortodoxă Rusă ca vehicul pentru
politica sa de Război Rece. Scopul era de a crea un spațiu ortodox sub controlul Moscovei.
Fiind cea mai mare Biserică Ortodoxă din afara Uniunii Sovietice, BOR a fost deosebit de
afectată de acest lucru.
Din punctul lor de vedere, comuniștii au tratat pe bună dreptate BOR cu suspiciune: BOR
era o instituție care tocmai luptase împotriva bolșevismului și sprijinise războiul României
împotriva Uniunii Sovietice. Simpatizanții loiali (adică nu oportuniști) ai noului regim formau
o mică minoritate în rândul clerului. Pentru a supune BOR, comuniștii și aliații lor, în special
„Frontul Plugarilor“ al lui Groza, au aplicat o strategie pe mai multe niveluri care, pe lângă
represiune și teroare, s-a bazat și pe integrare și pe stimulente politice și materiale.
Semnificativă a fost crearea unui nou cadru juridic și politic. Guvernul Groza și-a înființat
propriul minister al cultelor, care a fost separat de domeniile artelor și educației. Decretul-lege
384/1945 prin care a fost creat ministerul era o copie a unei legi din perioada Antonescu.
Astfel, comuniștii au preluat de la dictatura militară controlul strict al BOR de către stat. Noul
Minister al Cultelor era plin de clerici care puteau fi șantajați din cauza trecutului lor legionar.
Pentru a-i câștiga pe preoți pentru noul regim, s-a înființat mai întâi „Uniunea Patrioților“, sub
conducerea lui Petre Constantinescu-Iași, iar apoi „Uniunea preoților democrați“, care a avut
o viață destul de scurtă, în care au activat pentru noul regim și clerici compromiși politic
(adică legionar). La acestea se adăuga secția de religie a ARLUS, „Asociația Română pentru
16
TISMǍNEANU/ DOBRINCU/ VASILE, Comisia prezidenţialǎ, 259; BOCANCEA, Dincolo de actuale mituri, 107, la
clerici la fel de șantajabili ca Valerian Zaharia sau Ioan Vască, citatul 110.
13

strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică“, care fusese înființată sub conducerea

profesorului de medicină Constantin Parhon în noiembrie 1944 și a cărei conducere a fost
preluată de scriitorul Mihai Sadoveanu în 1948. La 16-17 octombrie 1945, a avut loc un
congres al „preoților democrați“, la care au participat - cu reticență - Patriarhul Nicodim și
Petru Groza și care avea ca scop să exprime interacțiunea noului regim cu BOR; de asemenea,
s-a pus accentul pe cooperarea cu alte biserici ortodoxe.17
Modificările în structura BOR au inclus, de asemenea, înființarea unei noi mitropolii în
Banat (1945) și desființarea temporară a mitropoliei Olteniei.
După căderea monarhiei, comuniștii au creat un nou cadru constituțional care a schimbat
semnificativ poziția BOR și a eliminat poziția privilegiată a acesteia în stat: în 1948, adică la
scurt timp după abolirea monarhiei, comunităților religioase li s-a asigurat libertatea
religioasă, dar numai în măsura în care nu încălcau ordinea și securitatea statală și socială,
precum și bunele moravuri. Astfel, comunitățile religioase au fost considerate în mod
fundamental suspecte de către stat. BOR a fost definită ca fiind autocefală, nu mai era biserica
dominantă. În mod esențial, școlile confesionale au fost naționalizate, cu excepția centrelor de
formare pentru cler. De asemenea, ierarhii și-au pierdut locurile în Senat, cea de-a doua
cameră a parlamentului, care nu mai exista. În 1952, această constituție a fost revizuită și au
fost introduse alte prevederi care au slăbit și mai mult poziția BOR. Libertatea de exercitare a
religiei era în continuare garantată, dar libertatea de religie în sine nu mai era menționată ca
drept fundamental. Dezvoltarea cadrului constituțional s-a încheiat în 1965, când libertatea de
conștiință a fost definită ca fiind posibilitatea de a profesa sau nu o religie. În acel moment, a
devenit evident că sacralizarea națiunii urma să dea înapoi bisericile stabilite. În același timp,
această constituție a intrat într-o fază de creștere a politicilor ateiste ale statului. Chiar dacă
România nu a cunoscut o luptă deschisă între biserici, cu mii de morți, ca în Uniunea
Sovietică în perioada interbelică, și chiar dacă eterogenitatea confesională nu urma să fie
eliminată prin ateismul de stat, ca în Albania, constituțiile exprimă totuși abordarea
fundamental anti-religioasă și anti-bisericească a conducătorilor comuniști, care nu s-au abătut
de la convingerile marxist-leniniste de bază, în ciuda întregii utilizări a BOR.18
La fel de drastice ca și noile prevederi constituționale au fost legislația privind comunitățile
religioase și BOR, precum și noul statut de organizare a BOR (1948/49), prin care guvernanții
au stabilit cadrul legal al BOR. Decretul-lege 177/1948 a abolit distincția dintre „cultul
istoric“ și „asociația“ religioasă (asociatie) - această distincție fusese anterior îndreptată în

17
ENACHE/ PETCU, Patriarhul Justinian şi Biserica Ortodoxǎ Românǎ, 24 – 26.
18
Iuliana CONOVICI, The place of religion in the Romanian public space: Constitutional (dis)continuities and
uncertainties. Sfera Politicii 6 (172) (2012) 35 – 44, 39 – 40.
14

principal împotriva bisericilor neoprotestante - și a vorbit doar de „culte religioase“ (culte

religioase). Toate comunitățile religioase trebuiau să fie confirmate de stat, un proces care
putea fi însă și inversat și prin care se exercita presiune asupra comunităților religioase. Toate
comunitățile religioase au fost obligate să recunoască noul sistem politic. Pe de altă parte,
cultele recunoscute au primit bani de la bugetul de stat. Biserica și statul nu au fost separate în
România comunistă, ceea ce a diferențiat clar România de alte state comuniste. Preoții au
devenit angajați ai statului, dar au fost, de asemenea, supuși unui control deplin din partea
statului. În august 1948, precum și în februarie 1949, au fost stabilite competențele
Ministerului Cultelor, care supraveghea și controla comunitățile religioase și controla întregul
sistem de personal. Ministerul a exercitat un control extins asupra BOR și a celorlalte
comunități religioase, a colectat date și a disciplinat clerul prin intermediul „împuterniciților
pentru culte“. Acești împuterniciți se aflau în subordinea Comitetului Central al Partidului
Muncii din România. Aceștia au acționat ca ochi, urechi și braț puternic al partidului în
biserică și au acționat ca interlocutor al bisericii în relațiile cu statul și cu partidul comunist
atotdominant. De asemenea, au fost folosite pentru a-i convinge pe preoți să sprijine
recoltarea țăranilor și colectivizarea agriculturii - preoții, ca importanți lideri de opinie în sat,
urmau să devină instrumente ale puterii comuniste prin intermediul împuterniciților. Până în
1952, în funcția de împuterniciți au fost folosiți specialiști apropiați de biserică, apoi, treptat,
comuniștilor li s-a încredințat această sarcină importantă, dar aceștia erau adesea slab pregătiți
și nu de puține ori puțin respectați de cadrele de partid din județ. Cu toate acestea,
împuterniciții se bucurau de o mare putere de facto în politica bisericească și determinau
politica de personal în provincii. Aceștia erau predispuși la corupție de toate felurile, iar prin
coruperea împuterniciților, actorii din cadrul BOR și-au creat un anumit spațiu de manevră.
În 1956, Ministerul Cultelor a fost transformat în Departamentul Cultelor din cadrul
Ministerului de Interne, cu 342 de posturi, 4 direcții și 10 servicii, din care 198 de
împuterniciți. Numărul de posturi a fost redus treptat până când, în 1970, au rămas doar 136
de posturi. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că Securitatea, care oricum supraveghea
BOR de la început, a preluat acum aceste atribuții. De fapt, ministerul și apoi departamentul
au fost dependente de Securitate și au funcționat mai mult ca un intermediar decât ca o
instituție independentă. Cu alte cuvinte, BOR și, în special, politica sa de personal erau
controlate de Securitate (detaliile nu pot fi stabilite în prezent din cauza blocării arhivelor de
la cercetările obținute de BOR). La începutul anilor 1980 a avut loc o nouă reducere a
posturilor din motive de economie, când noii „inspectori teritoriali“ numiți au fost
responsabili de câte două județe.
15

În legislația pentru BOR, democrația intra-bisericească a fost redusă, iar influența statului
asupra alegerilor ierarhilor a crescut semnificativ. Mai presus de toate, însă, regimul a
împiedicat BOR să selecteze, prin alegeri desfășurate în mod autonom, ierarhi care nu erau pe
placul celor de la putere. A fost menținut Sfântul Sinod, care se întrunea cel puțin o dată pe an
cu permisiunea Ministerului Cultelor și era format din episcopi și mitropoliți. Adunarea
Națională Bisericească (Adunarea bisericească) era formată din patriarh, membrii Sfântului
Sinod și trei membri pentru fiecare eparhie. Consiliul bisericesc (Consiliul bisericesc) a servit
ca organism executiv; era format din nouă membri aleși de Adunarea Națională a Bisericilor
(2/3 laici), Patriarhul și șase consilieri administrativi. Patriarhul era responsabil pentru
administrarea Patriarhiei (administrația patriarhală). Noul statut prevedea o reorganizare
teritorială a BOR. Aceasta era formată din cinci mari provincii ecleziastice, și anume
Arhiepiscopia Bucureștilor cu eperahii de Buzău și Constanța; Mitropolia Moldovei și
Sucevei cu Arhiepiscopia de Iași și eparhiile de Suceava, Roman-Hăvidiu și Galați;
Mitropolia Transilvaniei (Ardeal) cu Arhiepiscopia de Alba-Iulia - Sibiu și Eparhiile de Vad-
Feleac-Cluj și Oradea; Mitropolia Olteniei cu Arhiepiscopia de Craiova și Eparhia de
Râmnic-Argeș și Mitropolia Banatului cu Arhiepiscopia de Timișoara-Caransebeș și Eparhia
de Arad-Ienopol-Hălmăgiu.19
Noua constituție, noile legi și noul statut al BOR au oferit partidului comunist și statului
dominat de comuniști instrumente pentru a obține și extinde controlul asupra BOR.
Represiunea și integrarea au mers mână în mână. Noul regim a luat mai multe măsuri
represive împotriva BOR. Frica trebuia să fie răspândită prin teroare. Încă din 1945, într-un
prim val de arestări, numeroși preoți, adesea cu trecut legionar, au fost arestați și internați în
lagărele de la Slobozia, Caracal, Lugoj și Târgu Jiu. Odată cu înființarea Securității în 1948,
un alt val de arestări s-a abătut asupra BOR și a celorlalte biserici. Biserica greco-catolică a
fost lovită în mod deosebit, dar clerici compromiși de legiune au fost adesea arestați și în
preajma patriarhului Justinian Marina, ceea ce i-a semnalat patriarhului că nici măcar
confidenții săi nu erau protejați de Securitate (Arhimandritul Benedict Ghiuș, Ierodiaconul
Bartolomeu Anania - care participase la rebeliunea legionară din 1941 - , Ieroschimonahul
Daniil (Sandu) Tudor). Lagărele comuniste au devenit scena unor crude operațiuni de
„reeducare“ în care foștii legionari au fost atât autorii, cât și victimele. La 14-15 aprilie, 18-19

19
VASILE, Biserica ortodoxă, 138 – 142; TISMǍNEANU/ DOBRINCU/ VASILE, Comisia prezidenţialǎ, 260 – 265;
LEUŞTEAN, Constructing Communism, 319 - 321; ENACHE/ PETCU, Patriarhul Justinian şi Biserica Ortodoxǎ
Românǎ,.28 – 30; Adrian Nicolae PETCU, Împuternicitul de culte între conformism şi asigurarea libertăţii
religioase. Caietele CNSAS 6/1-2 (2013) 7 - 82, mit ausführlichen biographischen Angaben zu den
Bevollmächtigten; Anca ȘINCAN, Stuck in the Middle: The Inspector for Religious Denominations as Mediator
between the Religious Community and the Early Communist Romania State. East Central Europe 44 (2017) 128
– 147.
16

iulie și 14-15 august 1952, au fost arestați câteva sute de clerici care activaseră în partide
politice înainte de 1944 sau care susținuseră rezistența armată; mulți dintre ei au fost trimiși la
Canalul Dunăre-Marea Neagră pentru muncă forțată, unde au fost plasați în „brigada hoților“.
Un ultim val major de arestări a început la sfârșitul anilor 1950, când au fost vizate
monahismul în plină dezvoltare și preoții care criticau regimul. Metodele de reeducare
aplicate prin tortură au fost din nou folosite împotriva clericilor acuzați de „nelucrare contra
ordinii sociale“ - privarea de hrană și de îngrijiri medicale se numărau printre condițiile de
detenție suferite de Dumitru Stăniloae sau de fostul legionar și acum duhovnic Arsenie
Papacioc.20 Presiunea asupra ierarhilor dezagreabili a crescut treptat. În mai 1947, a fost
adoptată o lege conform căreia clericii cu vârsta de peste 70 de ani urmau să fie pensionați.
De fapt, a avut loc o epurare cuprinzătoare a Sfântului Sinod. Deosebit de afectat de atacuri și
campanii de presă a fost Mitropolitul Moldovei, Irineu Mihălcescu, care i-ar fi urmat lui
Nicodim Munteanu. El a devenit victima unei intrigi orchestrate de regim cu scopul de a
instala un cleric pe care îl plăcea ca mitropolit la Iași, făcându-l astfel pe acesta din urmă noul
patriarh prezumtiv. Candidatul promovat de regim a fost Patriarhul Justinian Marina, care a
devenit mai târziu Patriarhul Justinian Marina.21
Mitropolitul Irineu, care se distinsese ca un cunoscător al dreptului canonic (își obținuse
doctoratul la Leipzig), a fost forțat să demisioneze; s-a retras la mănăstirea Agapia, unde a
murit la 5.4.1948 în circumstanțe neclare. Au fost „epurați“ și ierarhii care susținuseră politica
guvernamentală în Est înainte de 1944, cum ar fi Mitropolitul Bucovinei Tit Simedrea,
Mitropolitul Olteniei Nifon Criveanu (a cărui mitropolie a fost desființată temporar) și
Mitropolitul de Chișinău Efrem Enăchescu; episcopul de Roman Lucian Triteanu și episcopul
Dunării de Jos Cosma Petrovici au fost pensionați forțat; Visarion Puiu, care fugise la Viena,
a fost condamnat la moarte în 1946. La sfârșitul anilor 1940, au avut loc noi intervenții din
partea regimului: episcopul de Huși Grigore Leu a fost forțat să demisioneze în februarie 1949
și a murit la scurt timp după aceea în circumstanțe neclare; Atanasie Dincǎ a fost înlăturat din
funcția de episcop de Râmnicu Vâlcea; influentul ierarh și (uneori) critic al regimului

20
PETCU, Biserica (in: COROBCA), 506 – 508; Petcu estimează numărul victimelor din rândul clerului în anii '50
la circa 1800. Despre rolul lui Anania în 1941, un document al Ministerului de Interne
https://gabrielcatalan.wordpress.com/2022/04/12/consideratii-si-documente-privind-elitele-clericale-ortodoxe-
din-romania-comunista-studiu-de-caz-ierarhul-sebastian-rusan/#_ftnref50, Quelle: ANIC, fond MAI/DGP,
dos.77/1946, f.206 sowie ANIC, fond MAI/DGP, dos.78/1946, f.154r.-v. Anania provenea din Râmnicu Vâlcea
și a studiat la Seminarul Central din București sub îndrumarea celui care a fost mai târziu mitropolitul Olteniei
Firmilian Marin, pe atunci șef al „Frățiilorde Cruce“ legionare. Anania s-a mutat apoi ca monah la mănăstirile
puternic legionare de la Bistrița și Arnota.
21
https://gabrielcatalan.wordpress.com/2022/04/30/documente-despre-conflictul-dintre-mitropolitul-moldovei-
irineu-mihalcescu-si-vicarul-sau-justinian-marina-1946-1947/. Justinian Marina participase deja la o conferință
regională a PCR la Iași, în august 1945, alături de principalul comunist Emil Bodnăraș și de istoricul Andrei
Oțetea.
17

comunist episcopul Nicolae Popovici de Oradea și-a pierdut funcția în 1950. Îndepărtarea
preoților cu trecut real și presupus de extremă dreapta și regruparea forțată în Sfântul Sinod
sunt doar o parte a monedei - cealaltă parte este colaborarea clericilor, adesea la fel de
compromiși, cu noul regim. Astfel, au fost aleși, sub presiunea masivă a guvernului, ierarhi
care se conformau sistemului: Justinian Marina ca mitropolit al Moldovei (după alegerea sa ca
patriarh, a fost reprezentat de vicarul TeoctistArǎpașu), Firmilian Marin ca episcop de
Craiova și Sebastian Rusan ca episcop de Maramureș (din septembrie 1948 Suceava-
Maramureș).22
BOR a fost masiv limitată în autoorganizarea sa de noua regulă legală conform căreia o
eparhie trebuie să cuprindă cel puțin 750.000 de credincioși. Au existat desființări (Mitropolia
Sucevei, Episcopia Maramureșului, Episcopia Argeșului, Episcopia Caransebeșului,
Episcopia Hușilor, Episcopia Tomisului. Constanței, precum și Episcopia Armatei cu sediul la
Alba Iulia) și fuziuni de episcopii, astfel Mitropolia Sucevei și Episcopia Maramureșului,
precum și Episcopiile Râmnicu Vâlcea și Argeșului, Romanului și Hușilor, precum și
Caransebeșului și Timișoarei au fost comasate.23
Măsurile represive au inclus și alungarea BOR din școală. Educația religioasă a fost
interzisă acolo. Școlile confesionale au fost declarate ilegale. Bisericile au rămas doar cu
formarea clerului. Au existat, de asemenea, tot mai multe rapoarte de profanare a crucilor și a
icoanelor de către profesori și activiști comuniști. Acest lucru a provocat o neliniște
considerabilă în rândul părinților și al elevilor din mari părți ale țării, ceea ce a determinat
conducerea comunistă să își îndemne activiștii să dea dovadă de moderație, în parte de teama
de a ajuta involuntar opoziția. Dictatorul Gheorghiu-Dej a dat vina pe Ministerul Educației și
a vorbit în limbaj stalinist despre „o acțiune anarhică, mic-burghezǎ“ și „provocări“. „Noi am
pus la dispoziția reacțiilor de reacționare a platformei care a abǎtut masele dela preocuparea
lor principalǎ și în loc sǎ adâncǎm diferențiereade clasǎ, sǎ ridicǎm pe țǎranii sǎraci contra
chiaburilor, noi i-am apropiat și va trebui mult timp sǎ recâștigǎm pozițiile la sate“.
Securitatea a avertizat că 76% din populație este religioasă și că, dacă BOR va fi slăbită,
credincioșii vor fi împinși în brațele Bisericii Catolice. Rezistența la alungarea BOR din sălile
de clasă nu a fost opusă, bineînțeles, de ierarhi, ci în primul rând de părinți și elevi; între timp,
copiii dictatorului Gheorghiu-Dej erau primiți cu banchete în palatul patriarhal. A devenit
evident că și în România există un potențial social pentru măsuri ateiste violente, deși

22
Bogdan GEORGESCU, Biserica ortodoxǎ românǎ şi puterea comunistǎ (1945-1964). Bucureşti 2018, 40.
23
BRUSANOWSKI, Rumänisch-orthodoxe Kirchenordnungen 1786-2008, 394 – 395; LEUŞTEAN, Constructing
Communism, 314; Lucian N. LEUŞTEAN, „There is no longer spring in Romania, it is all propaganda“:
Orthodoxy and sovietisation, 1950-52. Religion, State & Society 35/1 (2007) 43 – 68, aici 43 – 45.
18

motivele celor mai activi necesită încă o clarificare mai profundă.24 Pe lângă educația
religioasă în școli, BOR a pierdut numeroase instituții de învățământ. Facultățile de teologie
din cadrul universităților au fost desființate, iar BOR a rămas doar cu Institutele Teologice din
București și Sibiu.25
În paralel, BOR a fost afectată de colectivizarea agriculturii, pierzând astfel o mulțime de
proprietăți. BOR a fost supusă unor presiuni masive din partea statului și a partidului pentru a
renunța la proprietatea sa. În octombrie 1948, Sfântul Sinod a decis să ofere renunțarea la o
parte din proprietățile Bisericii, și anume la toate bunurile în uzufruct (uzufruct) ale
mitropoliilor și eparhiilor, precum și la imobilele închiriate. În schimb, BOR dorea ca
preoților să li se permită să păstreze 3-5 ha de teren la o cotă de impozitare preferențială.
Acest lucru ar fi însemnat că, în mijlocul colectivizării agriculturii, în sate ar fi rămas mici
insule de proprietate privată. Liderii partidului au hotărât să lase terenurile parohiale (sesii
parohiale) preoților, dar să le ceară acestora impozite atât de mari încât cultivarea terenurilor
să devină neinteresantă. În 1949, statul a preluat terenul în uzufruct, cu toate clădirile și
echipamentele care aparțineau parohiilor, fără nicio compensație. Până în 1950, aproape toate
proprietățile închiriate de BOR au fost naționalizate. Cu toate acestea, biserica - spre
deosebire de Biserica Ortodoxă Rusă, de exemplu - a păstrat clădirile bisericii și casele
parohiale, cel puțin în principiu, deoarece în practică au existat atacuri repetate din partea
conducătorilor comuniști locali.26 Cu toate acestea, stimulentele pe care regimul comunist le-a
oferit BOR nu trebuie subestimate. Petru Groza a împlinit o dorință de lungă durată a preoților
când le-a aliniat salariile la cele ale profesorilor.27
Astfel, dictatura emergentă a fost cea care le-a oferit preoților salariile de stat pe care le
ceruseră dintotdeauna, făcându-i astfel complet dependenți de stat. Groza, fiul unui papă și
membru al Congresului Național Bisericesc, a evaluat corect efectul acestei măsuri asupra
clerului. Prin urmare, mulți preoți nu vedeau niciun motiv pentru a opune rezistență deschisă.
Cu toate acestea, îmbunătățirea salariului a fost legată de pierderile de terenuri parohiale (sesii
parohiale). De fapt, acest lucru a însemnat că preoții au devenit și mai dependenți material de
stat decât erau deja.
24
Mihnea BERINDEI/Dorin DOBRINCU/Armand GOŞU, Istoria Comunismului din România. Documente. Perioada
Gheorghe Gheorghiu-Dej )145-1964). Bucureşti 2008 no.12 , Zitate 94; CARAVIA, Imprisoned Church, 17;
BRUSANOWSKI, Rumänisch-orthodoxe Kirchenordnungen 1786-2008, 390, 401; CONOVICI, The place of religion
in the Romanian public space, 39; Lucian LEUŞTEAN, Constructing communism in the Romanian People’s
Republic. Orthodoxy and state, 1948-1949. Europe-Asian studies 59/2 (2007) 303 – 329, hier 312, 316 (Banchet
pentru copiii lui Gheorghiu-Dej).
25
VASILE, Biserica ortodoxă română, 216 – 224; MOGA, Orthodoxe Selbst- und Fremdbilder, 153 – 154.
26
VASILE, Biserica ortodoxă română, 212 -216; BRUSANOWSKI, Rumänisch-orthodoxe Kirchenordnungen 1786-
2008, 400 – 401.
27
ENACHE/ PETCU, Patriarhul Justinian şi Biserica Ortodoxǎ Românǎ, 17.
19

Dar au existat și stimulente la un nivel mai înalt, la un nivel politico-strategic. Pentru că

BOR și comuniștii erau de acord asupra unor probleme centrale: lupta împotriva Bisericii
Greco-Catolice, opoziția față de Biserica Romano-Catolică și Vatican, ostilitatea față de
bisericile neoprotestante. Când, într-o etapă ulterioară, comuniștii au trecut la național-
comunism, baza ideologică s-a lărgit din nou, iar mulți scriitori și activiști ortodocși și/sau
legionari, precum poetul Radu Gyr, Nichifor Crainic, fostul secretar general al partidului
legionar „Totul pentru țară“, Ion Dumitrescu-Borșa, scria pentru ziarul „Glasul patriei“, care
se adresa românilor din exil, nu doar sub constrângere, ci și cu sentimentul că ideile lor pot fi
din nou articulate, chiar dacă într-o formă slăbită. Ceea ce a unit cu adevărat BOR și
comuniștii a fost ideea unei Românii omogene din punct de vedere etnic. Și, într-adevăr, visul
ortodocșilor de a avea o Românie a românilor ortodocși a fost în mare parte realizat în timpul
celor patru decenii și jumătate de comunism. Acest program a inclus elemente care au afectat
doar marginal BOR, cum ar fi vânzarea evreilor supraviețuitori către Israel și a germanilor
către Republica Federală Germania, ambele grupuri fiind supuse unei hărțuiri masive după
1945, inclusiv deportări și exproprieri în cazul germanilor. Cu toate acestea, sfera de interes a
BOR a inclus lupta împotriva celor trei adversari principali menționați mai sus: Biserica
Greco-Catolică, Biserica Romano-Catolică și neoprotestanții. Deși guvernanții comuniști au
creat cadrul politic pentru persecutarea acestor grupuri, nu este deloc corect să considerăm că
BOR a fost cel mult un obiect de sprijin al acestei politici. Mai degrabă, au existat destui
actori în BOR care au susținut politica comunistă din convingere. Aici liniile de continuitate
cu perioada de dinainte de 1944 sunt semnificative: Nicolae Bălan și teologii din Sibiu au
detestat întotdeauna Bisericile greco-catolică și romano-catolică și au luptat împotriva
„sectelor“. Ei au jucat un rol principal în lichidarea Bisericii Greco-Catolice. Când BOR s-a
angajat într-o propagandă feroce împotriva Vaticanului și a Occidentului în general în timpul
Războiului Rece, acestea nu erau deloc idei complet noi în cadrul BOR. Comuniștii au stârnit
în mod deliberat resentimente anti-occidentale și anti-minoritare, care erau adânc înrădăcinate
în rândul multor actori din BOR.28
Lupta împotriva Occidentului, supunerea față de Est: politica BOR la începutul Războiului
Rece
În 1948, după abolirea monarhiei, comuniștii au renunțat la mască și au pus mâna pe toată
puterea. Lichidarea adversarilor ideologici și instituționali a fost în prim-plan. BOR a devenit
un instrument de bunăvoie în mâinile comuniștilor. Atât statul, cât și BOR își pierduseră
capul. Regele Mihai a fost forțat să plece în exil, iar patriarhul Nicodim, epuizat de intrigile
28
Dudu VELICU, Biserica Ortodoxǎ Românǎ în anii regimului comunist, ed Alina TUDOR-PAVELESCU/Șerban
MARIN. 2 vol. Bucureşti 2005, aici vol. 2, III-IV.
20

clericilor pro-regim, a murit la 27 februarie 1948. Succesorul său, Justinian Marina, a fost
pregătit să urmeze politica comuniștilor, mai ales când a fost vorba de a se opune vechilor
adversari, Blaj (centrul Bisericii Greco-Catolice) și Roma, dar și când a fost vorba de
recunoașterea unui rol de lider al Moscovei în lumea ortodoxă.
Marea ofensivă împotriva Bisericii Greco-Catolice și a Bisericii Romano-Catolice trebuie,
prin urmare, privită la două niveluri: cel al Războiului Rece și al luptei lui Stalin împotriva
Vaticanului; și un nivel național în care antipatia față de uniți și față de Roma avea rădăcini
istorice adânci. Directiva de desființare a Bisericii Greco-Catolice a venit de la Moscova,
modelul fiind Ucraina sovietică, unde Biserica Greco-Catolică formase, de asemenea, o punte
culturală importantă către Occident, pe care Stalin dorea să o desființeze. În Ucraina, ca și în
România, Biserica Greco-Catolică a avut, de asemenea, o contribuție centrală la identitatea
națională, ceea ce i-a umplut uneori de invidie pe ortodocși. De altfel, în România, Biserica
Greco-Catolică a fost deosebit de apropiată de Partidul Naţional-Țărănesc, al cărui lider, Iuliu
Maniu, a fost unul dintre cei mai aprigi opozanți ai comuniștilor și ai guvernului Groza.
Studenții greco-catolici erau, de asemenea, angajați în reînnoirea spirituală, cum ar fi
„Asociația studenților români uniți“ din București, a cărei activitate este de obicei trecută cu
vederea de istoricii și teologii ortodocși care se ocupă de fenomenul contemporan al „Rugului
Aprins“.29
Atacul comuniștilor asupra bisericilor legate de Occident a avut loc în 1948, un an în care
Stalin a încercat să obțină controlul asupra lumii ortodoxe în ceea ce privește politica
bisericească. Stalin făcuse deja pregătiri în acest sens spre sfârșitul anului 1946. Pentru
aceasta, au fost necesare două lucruri: izolarea Bisericilor Ortodoxe de Occident - de aceea
Ucraina și România, cu Bisericile lor greco-catolice, erau atât de periculoase pentru el - și
centralizarea puterii politico-bisericești la Moscova. România constituia o țară deosebit de
importantă din punct de vedere sovietic, deoarece, pe lângă Biserica Greco-Catolică, exista și
o mare Biserică Romano-Catolică, ambele concentrate în vestul țării și ambele reprezentând o
amenințare la adresa dominației comuniste în Europa de Est. În România, Stalin se putea baza
pe două grupuri de susținători: Despre Partidul Comunist (în special Gheorghe Gheorghiu-
Dej, Teohari Georgescu, Ana Pauker, Vasile Luca și Emil Bodnăraș) și Securitatea acestuia,
precum și pe clerici ortodocși antioccidentali din Transilvania și clerici pro-comuniști (și
adesea compromiși cu legionarii) din BOR și Ministerul Cultelor. Mitropolitul Nicolae Bălan,
care și-a asumat un rol principal în suprimarea Bisericii Greco-Catolice, va fi fost probabil și
el supus unor presiuni - avea un trecut de mare susținător al mișcării legionare și dorea să
29
Cristian VASILE, Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist 1945-1989. Documente şi mărturii. Iaşi
2003, 27
21

rămână în funcție. Comuniștii au pus în scenă zdrobirea Bisericii Greco-Catolice printr-un

efort propagandistic considerabil și prin invocarea simbolismului istoric. Tonul a fost dat de
proaspăt alesul Patriarh Justinian Marina care, în prezența elitelor de stat și de partid în sala
Marii Adunări Naționale, a atacat cu înverșunare Occidentul, atât Consiliul Mondial al
Bisericilor, influențat de protestanți, cât și Vaticanul și instituțiile sale din România. Îndemnul
pentru ca greco-catolicii să se alăture ortodoxiei a fost formulat de Bălan la centenarul Marii
Adunări Populare de la Blaj din 1848, un loc central al memoriei pentru românii transilvăneni.
BOR vorbea despre o „întoarcere“ (revenire) a uniților și, ca și guvernul, folosea un limbaj
care să acopere actul de violență - preoții uniți care au trecut la BOR erau, prin urmare, numiți
eufemistic „preoți reveniți“. În cuvintele lui Bălan, acest lucru suna în felul următor: „Unității
noastre naționale îi mai lipsește încă ceva… Ca urmaș al vechilor mitropoliți ai
Bălgradului…. îndrept către voi, cei pe care interese străine v-au despărțit de maica noastră
bună, de Biserica Ortodoxă, o chemare caldă de părinte, să vă întoarceți acasă! „. 30
La întâlnirea de la Blaj a fost prezent și episcopul greco-catolic Ioan Suciu, dar a fost
împiedicat să ia cuvântul. Unitatea celor două biserici românești, care fusese încă sărbătorită
în 1918, fusese denunțată de ortodocși într-un loc simbolic. Clerul ortodox era entuziasmat de
perspectiva încorporării forțate a Bisericii Greco-Catolice, iar Nichifor Crainic, doctrinarul
ortodoxismului care se ascundea în mănăstiri (se numea cu autocompătimire „refugiat în
propria țară“, „pribeag în țara mea“), s-a oferit comuniștilor ca ajutor în lichidarea celei de-a
doua Biserici românești. În vara anului 1948, presiunea asupra Bisericii Greco-Catolice a
crescut. În septembrie a venit prima mare lovitură: la 3.9.1948 a fost depus administratorul
apostolic al arhieparhiei greco-catolice de Alba Iulia -Făgăraș Ioan Suciu, la 18.9.1948 au fost
destituiți episcopii Valeriu Traian Frențiu de Oradea, Alexandru Rusu de Maramureș și Ioan
Bălan de Lugoj. Dintre ierarhii greco-catolici, doar Iuliu Hossu, episcop de Cluj-Gherla, una
dintre figurile centrale ale anului 1918, și Vasile Aftenie, episcop vicar de Alba- Făgăraș cu
sediul la București, au rămas în funcție. Următorul act al producției a urmat în sala de sport a
Liceului Barițiu din Cluj, unde 37 de preoți greco-catolici ar fi semnat de bună voie un
document în numele altor 430 de preoți care se „întorceau“ la BOR. 36 de preoți au călătorit
apoi la București - în condiții de maximă securitate, deoarece Securitatea se temea că
credincioșii greco-catolici ar putea arunca în aer trenul - și au adus un omagiu Patriarhului
Justinian Marina la 3 octombrie 1948. Unii dintre preoți au apărut în haine civile; era evident
că mulți dintre ei fuseseră supuși unei presiuni masive. Reacția episcopului Hossu a urmat
prompt. Apostoții au fost excomunicați, ceea ce i-a alarmat pe comuniști, care se temeau de o
30
Cristian VASILE, Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolicǎ în timpul regimului communist. Bucureşti
2003, 183.
22

opoziție generalizată din partea credincioșilor Bisericii Greco-Catolice. În zadar, nunțiul papal
Gerald Patrick O'Hara a intervenit împotriva măsurilor coercitive ale regimului în cadrul
Marii Adunări Naționale. În mod ostentativ, la 17 octombrie 1948, patriarhul ortodox i-a
binecuvântat pe cei excomunicați. Guvernul a fost mulțumit. Petru Groza s-a adresat Sfântului
Sinod la 19 octombrie 1948:
„(..) şi eu ţiu foarte mult să subliniez aprecierea din partea guvernului pentru felul cum
înaltul cler ortodox a făcut faţă acestei cerinţe a vremurilor, pentru felul cum el a ştiut să
îndrume lucrurile pentru ca majoritatea, covîrşitaore majoritate, a celor care au plecat din
sînul Bisericii strămoseşti să se întoarcă la drepta sa credinţă. A fost şi este o muncă pentru
care noi avem tot respectul si toată recunoştinţa, cu atît mai mult cu cît guvernul, alături de
dv., vrea ca în astfel de vremuri de adîncă prefacere poporul să se găsească unit, pentru a
putea face faţă marilor eveniment prin care trecem.“ (..)“a reveni astăzi înseamnă a repara o
greşeală a trecutului“.31
La 21 octombrie 1948, a urmat actul final al producției: la 250 de ani de la proclamarea
Unirii Bisericești, aceasta a fost desființată oficial de Justinian Marina; „Marea Adunare
Bisericească“ se întrunise în acest scop la Alba Iulia, unde catedrala a fost redenumită
„Catedrala reîntregirii“. O săptămână mai târziu, Securitatea a lovit și a arestat șase episcopi
și 25 de preoți ai Bisericii Greco-Catolice. Comuniștii și susținătorii lor din BOR nu au
îndrăznit să judece clerul greco-catolic și să organizeze unul dintre procesele spectacol tipice
regimului. Mai degrabă, clerul a fost internat. Ierarhii au fost reținuți într-o proprietate a
Patriarhiei din Dragoslavele, unde a avut loc una dintre cele mai întunecate scene din istoria
BOR: de mai multe ori Justinian Marina a încercat personal să-i convingă pe ierarhi să se
convertească la Ortodoxie. El a amenințat că ierarhii vor fi judecați și că condițiile lor de
detenție se vor înrăutăți. A fost însoțit de adlatusul său Teoctist Arăpașu, patriarhul de mai
târziu. Episcopul Vasile Aftenie i-a răspuns Patriarhului: „ Piei de la mine, Satano“.32 A fost
pedepsit în mod oribil pentru curajul său; după un an de tortură din partea Securității, a murit
în mai 1950, în urma abuzurilor. Atât la Dragoslavele, cât și la mănăstirea Neamțului, un al
doilea loc de internare, încercările patriarhului au eșuat. Nici șantajul și amenințările
Securității nu au avut vreun efect. Ofițerul de Securitate Alexandru Nicolschi, care s-a
remarcat ca torționar, i-a spus unui preot. „Treci la ortodoxie și mâine pleci acasă“.33 Ierarhii
nu s-au supus și au fost întemnițați la Sighet, împreună cu alți membri ai elitei țării. Între 300
și 400 de clerici greco-catolici au fost arestați. Episcopul Frențiu a murit la Sighet la 11 iulie

31
Vasile, Quellensammlung 74 - 76
32
VASILE, Între Vatican şi Kremlin, 204 n.105).
33
VASILE, Între Vatican şi Kremlin, 232.
23

1952, episcopul Suciu la 27 iunie 1953, episcopul auxiliar Tit Liviu Chinezu la 15 ianuarie
1955; episcopul Bălan a murit la 4 august 1959. În total, unsprezece ierarhi greco-catolici au
murit în detenție comunistă. Nici măcar un singur ierarh ortodox nu și-a ridicat vocea
împotriva acestui tratament al fraților creștini. Chiar și astăzi, amintirea martiriului ierarhilor
greco-catolici este neplăcută pentru BOR, deoarece nici un ierarh al BOR nu a dat dovadă în
mod public de fermitate ca martor al credinței sale în fața presiunilor exercitate de guvernanții
comuniști și nici unul nu a murit în închisoare pentru credința sa. Mai degrabă, ierarhii
ortodocși epurați de comuniști s-au retras în mănăstiri și și-au petrecut acolo anii crepusculari.
Nici unul dintre ei nu a îndrăznit o formă de rezistență care i-ar fi făcut un simbol vizibil
pentru credincioși al afirmării de sine a BOR împotriva unui regim ateu. De aceea, nici până
astăzi în BOR nu există o cultură comemorativă de rezistență la dictatura ateistă asociată cu
numele unui ierarh. Fermitatea ierarhilor greco-catolici în fața presiunilor regimului (și ale
BOR) nu este cunoscută de foarte multă lume în România. Până în prezent, statul
discriminează Biserica Greco-Catolică, iar Secretariatul de Stat pentru culte, care este
responsabil pentru biserici, favorizează unilateral BOR.34 Mănăstirile în care au fost internați
ierarhii greco-catolici ascund și astăzi acest capitol trist al istoriei lor. 35În timpul vizitei sale
în România, în iunie 2019, Papa Francisc i-a beatificat şapte ierarhii greco-catolici, împotriva
protestului vehement al zeloșilor ortodocși.36
În public, clerul ortodox a tăcut pentru că se număra printre beneficiarii distrugerii celei
de-a doua Biserici românești. BOR a devenit complice cu comuniștii, cu care împărtășea
aversiunea față de Occident pe care Patriarhul Justinian o proclama în limbajul propagandei
comuniste, dar a avut și un avantaj material, deoarece vasta proprietate a Bisericii Greco-
Catolice a fost predată BOR în cadrul uneia dintre cele mai mari raiduri motivate politic din
istoria recentă a României. Până astăzi, BOR ascunde și suprimă sau relativizează rolul său în
actul violent din 1948. Responsabilitatea a fost purtată cu siguranță de Stalin și de complicii
săi comuniști sau pro-comuniști din România, cum ar fi Ana Pauker, care au dorit să
răspândească teroarea prin persecutarea Bisericii Greco-Catolice. Dar BOR a fost mult mai
34
De exemplu: la sărbătorirea jubileului comunității greco-catolice de la Viena, în iunie 2022, unde cardinalul
Christoph Schönborn a celebrat slujba, iar cântăreții români de la Opera de Stat din Viena au format corul,
secretarul de stat al „Departamentului pentru Românii de Pretutindeni“ Gheorghe Cârciu (PSD), reprezentant al
guvernului, a ținut un discurs în care nu a pomenit Biserica Greco-Catolică nici măcar cu un cuvânt, spre
deosebire de ambasadorul Emil Hurezeanu, care a recunoscut meritele istorice ale Bisericii.
35
https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/mitropolia-munteniei-dobrogei/manastirea-caldarusani-
68165.html, gelesen am 26.7.2022; vgl. Anca ŞINCAN, Writing Their History: Trends in the Romanian Orthodox
Church Historiography on the History of the Greek Catholic Church after 1948. Studia Universitatis Petru
Maior. Historia 7 (2007) 217-229.
36
https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/episcopii-martiri-beatificati-de-papa-francisc-eruditi-cu-personalitati-
puternice-1141482, gelesen am 26.7.2022; https://www.libertatea.ro/stiri/foto-protest-fata-de-vizita-papei-
francisc-in-romania-organizat-in-bucuresti-2644971, accesat pe 26.7.2022: afișe l-au numit pe Patriarhul Daniel
„trădător“.
24

mult decât un beneficiar pasiv al persecuției împotriva colegilor creștini. Acesta a sărbătorit
dispariția Bisericii Greco-Catolice ca pe o victorie istorică și a folosit un limbaj eufemistic
pentru a face acest lucru - greco-catolicii care au rămas credincioși bisericii lor au fost
defăimați ca papistași, iezuiți și occidentali. Patriarhul Justinian a raportat acțiunile sale
Patriarhului rus Alexei într-o lungă scrisoare (22.6.1949), iar în 1950 Patriarhul a organizat o
aniversare bienală a „reîntregirii“.37 BOR și statul au format o unitate de interese în
combaterea influențelor occidentale, iar preluarea proprietăților Bisericii Greco-Catolice a
legat BOR de stat într-un moment în care ea însăși trebuia să renunțe la o mare parte din
proprietățile sale. Pentru partidul și statul controlat de acesta, zdrobirea Bisericii Greco-
Catolice a reprezentat un mare succes - un important oponent instituțional al dictaturii a fost
grav lovit. Căci, spre deosebire de BOR, nu existau susținători proeminenți ai dictaturii în
rândul greco-catolicilor - nu exista un Justinian Marina greco-catolic care, cu ajutorul
partidului și al serviciilor secrete, ar fi eliminat rivalii din interiorul bisericii și ar fi preluat
conducerea bisericii. BOR a avut puţini „preoţi reveniţi“ de seamă din rândurile Bisericii
Greco-Catolice: Teofil Herineanu a fost răsplătit pentru această mișcare cu eparhie de Roman-
Huși și mai târziu a ajuns episcop și (în 1973) arhiepiscop de Cluj. Alături de Herineanu, un
rol important l-a avut și preotul Vasile Aștileanu. A fost închis între 1952 și 1955 pentru că a
susținut rezistența anticomunistă. În 1958, a „revenit“ în BOR; la scurt timp după aceea, mulți
preoți greco-catolici care lucrau în clandestinitate au fost arestați. Ca și Herineanu, Vasile
Aștileanu a urcat în ierarhia ortodoxă, nu în ultimul rând datorită bunelor sale relații cu șeful
Departamentului Cultelor, Dumitru Dogaru, și a fost ales episcop al Aradului în 1973, funcție
pe care a deținut-o până la moartea sa, în 1984.38
Odată cu distrugerea Bisericii Greco-Catolice, însă, comuniștii au împiedicat și BOR să
continue apropierea timidă de Roma pe care o urmăreau Patriarhul Nicodim și Mitropolitul
Irineu Mihălcescu. BOR a fost compromisă în ochii lumii exterioare. Cu toate acestea, ierarhii
din jurul patriarhului Justinian erau mândri de ceea ce făcuseră. Guvernul și-a sărbătorit
victoria. Ministrul cultelor Stanciu Stoian a rezumat atitudinea celor de la putere astfel:

37
T.V. VOLOKITINA et al., Vlast´i cerkov´v Vostočnoj Evrope 1944-1953. Dokumenty rossijskih arhivov, 1944-
1953. 2 Vol. Moscova 2009, vol. 2, no. 46, p. 151 – 155; no. 175, p. 544-48.
38
Bogdan IVANOV, Arhiepiscopul Teofil Herineanu, un om deasupra timpului său. Tabor 9/5 (2011) 27 – 34.
Adversarul lui Herineanu a fost Valerian Zaharia, un cleric cu trecut legionar, sprijinit de Ministerul Cultelor;
vezi Daniela CIOBANU-IONIŢǍ, Ministrul Cultelor Stanciu Stoian și activitatea sa în relația cu Biserica Ortodoxǎ
Românǎ (1947-1951). Archiva Moldaviae 9 (2017) 399 - 426, 410. Securitatea nu avea încredere în dezertor și îl
monitoriza îndeaproape. După 1964, a primit mulți clerici eliberați din închisoare, cum ar fi Arsenie Papacioc. În
scrisoarea sa către patriarhul Alexei, citată mai sus, Justinian Marina l-a remarcat pe dezertor, precum și
instalarea sa ca episcop de Roman și Huși. Ovidiu BOZGAN (red.), Studii de istoria bisericii
http://ebooks.unibuc.ro/istorie/religie/biserica%20romana%20unita4.htm, accesat pe 3.10.2022.
25

L“Orice om de bunǎ credinţǎ trebuie sǎ aprecieze la justa valoare acest fapt de

manifestare spontanǎ a libertǎţii religioase. Ceea ce vicleniile iezuiţilor şi silniciile
habsburgilor cu greu au putut forţa în mai bine de douǎ secole, iar uneltirile
Hohenzollernilor au reuşit sǎ întreţinǎ timp de trei decenii, s-a spulberat în curs de douǎ luni
prin voinţa poporului, liber manifestatǎ sub regimul de democraţie popularǎ » (…) « se mai
agitǎ astǎzi, aici-colo, unii. Sunt reacţionari patentaşi, care încercǎ, în oraşe, la colţuri de
stradǎ, sǎ învenineze atmosfera, cu veninul răsuflǎrii lor ; sunt foşti moşieri, bancheri sau
mari fabricanţi, care suspinǎ dupǎ raiul lor pierdut ; sunt suflete rǎtǎcite, adevǎrate cadavre
ambulante, în care nu mai sǎlǎsluieşte picǎturǎ din viaţǎ şi spiritul viu al vremii ; sunt, în
sfârşit, foşti ierarhi, papistaşi cu trup şi suflet, deşi îşi zic, pentru a înşela poporul, cǎ sunt de
lege româneascǎ, adicǎ rǎsǎriteanǎ“.39
Clericii din BOR erau critici doar în privat. Vicarul Ion Crăciunel a spus: „Ortodoxia nu
mai există. Mitropolitul Bălan cu satelitii săi ca: Colan de la Cluj si Nicolae Popovici de la
Oradea au distrus-, au degradat-o, punând-o la picioarele comuniştilor fără
Dumnezeu“.40Partidul clandestin „Partidul Naţional-Țărănesc“, care era apropiat de Biserica
Greco-Catolică, a protestat puternic și public:
„…cea mai monstruoasă crimă împotrivă istoriei noastre, a drepturilor şi aspiraţiunilor
noastre naţionale. Călăii sunt, pe lângă guvernanţii comunişti, spre durerea noastră:
patriarhul Justinian, mitropolitul Nicolae Bălan şi alţi chiriarhi ai Bisericii Ortodoxe
Române, deveniţi cu toţii instrumentele docile şi conştiincioase ale Partidului Comunist.
Patriarhul Justinian, mitropolitul Bălan si ceilalţi patronează, în numele celui răstignit,
răstignirea învăţăturii lui Christos“.41
Arestarea a sute de clerici ai Bisericii Greco-Catolice nu a fost însă sfârșitul „întoarcerii
acasă“ la BOR. Ierarhii ortodocși care vizitau parohiile greco-catolice erau alungați de
credincioși furioși, cum ar fi episcopul Nicolae Colan de Cluj (în Iernuț, 7 ianuarie 1949).
Episcopul Nicolae Popovici de Oradea și mitropolitul Bălan au curtat și ei membrii bisericii
interzise. De asemenea, BOR a numit duhovnici populari care să ocupe simbolic fostele
mănăstiri greco-catolice. Arsenie Boca, care era foarte cunoscut în Transilvania, a fost trimis
la mănăstirea Prislop, anterior greco-catolică, cu următoarea misiune.42 Dintre preoții Bisericii
Greco-Catolice, care au fost supuși unor presiuni puternice, mulți au trecut la BOR, deși
numărul exact este disputat. Mulți credincioși au refuzat să frecventeze bisericile BOR și au
participat la slujbele Bisericii Romano-Catolice; pentru a preveni acest lucru, au fost interzise
39
CIOBANU-IONIŢǍ, Ministrul Cultelor Stanciu Stoian, 418.
40
VASILE, Între Vatican şi Kremlin, 195.
41
VASILE, Între Vatican şi Kremlin, 205.
42
CIOBANU, Prisons Saints, 13.
26

slujbele catolice în limba română (i.e. putea fi sărbătorit doar în maghiară sau germană), un
act remarcabil într-o țară în care ultranaționalismul era tot mai mult propagat ca ideologie de
stat de către conducătorii comuniști, iar alte limbi erau scoase din sfera publică (culminând cu
folosirea forțată a toponimiei românești în textele în maghiară și germană, o măsură din epoca
Ceaușescu menită să înstrăineze populațiile afectate de patria lor).
Biserica greco-catolică însăși a continuat să fie clandestină. În 1950, au fost consacrați șase
episcopi auxiliari. Pentru ministerul (și mai târziu: departamentul) cultelor, această biserică
clandestină a părut a fi un pericol până la sfârșitul dictaturii, deși tot mai mulți credincioși au
trecut la BOR. Evaluarea cinică a celor de la putere, conform căreia schimbarea de generații
ar fi șters și memoria bisericii, s-a dovedit a fi adevărată, cel puțin parțial. În plus, BOR a
adoptat părți din tradiția greco-catolică, cum ar fi rozariul, Drumul Crucii, venerarea
Lourdesului sau termenul latin „spirit“ în loc de termenul ortodox (și slavonesc bisericesc)
„duh“ pentru numirea Sfântului Duh, precum și formula „Doamne îndura-te spre noi“ în loc
de formula ortodoxă (și în ceea ce privește verbul, tot slavonesc bisericesc) „Doamne
miluiește“.43
Suprimarea Bisericii Greco-Catolice poate fi plasată în două contexte ecleziastico-politice:
lupta comuniștilor împotriva Bisericii Romano-Catolice și rolul BOR în orbita Patriarhiei
Moscovei. A început o campanie masivă de propagandă împotriva Bisericii Catolice și a
Vaticanului, implicând clerici compromiși legionari precum Liviu Stan, care studiase la Roma
și München. Acum ataca Vaticanul ca „dușman al păcii“ și folosea dicțiunea propagandei
sovietice, care la acea vreme a descoperit „pacea“ ca termen central în Războiul Rece:
Uniunea Sovietică se vedea pe sine ca o tabără a „păcii“ și sateliții săi trebuiau să adopte acest
termen, inclusiv actorii BOR. Biserica Catolică a fost acuzată de „imperialism“ (de asemenea,
un termen cheie în propaganda stalinistă) și de cult papal. În schimb, modelul bisericesc
ortodox era celebrat ca o armonie între cler și laici, ca la Dumitru Stăniloae, iar simfonia
dintre stat și biserică era prezentată ca o uniune ideală. Între 1949 și 1951, polemicile anti-
catolice au luat noi proporții, promovate de regimul comunist, dar argumentele erau din
perioada pre-comunistă și erau aduse de reprezentanții BOR, care au respins întotdeauna
Occidentul. Reprezentanții BOR au adoptat astfel limbajul propagandistic stalinist; în ceea ce
privește conținutul, existau oricum puncte comune considerabile, anti-occidentalismul
comuniștilor și al multor clerici din BOR.44

43
VASILE, Istoria 34 37. În Blaj, au fost 250 de clerici din 651 de clerici; Mihnea BERINDEI/Dorin
DOBRINCU/Armand GOŞU (ed.), Istoria comunismului din România. Vol. II. Documente Nicolae Ceauşescu
(1965-1971). Iaşi 2012, no.134.
44
MOGA, Orthodoxe Selbst- und Fremdbilder, 165 - 170
27

La 17 iulie 1948, guvernul român a denunțat Concordatul cu Vaticanul, spre bucuria

multor actori BOR care se opuseseră cu înverșunare acordului cu douăzeci de ani mai
devreme. Acest lucru a fost însoțit de o campanie de propagandă a regimului. Gheorghe
Gheorghiu-Dej l-a atacat cu înverșunare pe Papă; Ana Pauker a numit Vaticanul „agenție a
imperialiștilor mondiali și a monopoliștilor americani“, iar guvernul a trecut la fapte,
desființând patru din cele șase episcopii catolice la 18 septembrie 1948. Ministrul cultelor
Stanciu Stoian susținea că, oricum, catolicii aveau prea multe instituții în România,
proporțional cu numărul lor și, mai mult, că catolicii - atât romano-catolici, cât și greco-
catolici - formau un stat în stat. Mai presus de toate, comuniștii și ortodocșii deopotrivă se
temeau de o apropiere între BOR și Vatican. De fapt, existau indicii că Patriarhul Nicodim a
făcut sondaje în această direcție, întrucât s-a întâlnit cu nunțiul papal Andrea Cassullo și cu
Arhiepiscopul Alexandru Cisar la începutul anului 1946. Se presupune că era vorba și despre
o uniune a bisericilor; în acest context, Nicodim ar fi fost ridicat la rangul de cardinal al
Orientului - similar faimoșilor cardinali greci din secolul al XV-lea, Isidor de Kiev și
Bessarion, cei mai importanți susținători ai Uniunii de la Ferrara-Florența (1439) și ai luptei
comune împotriva otomanilor. Cu toate acestea, Nicodim s-a temut de reacția Uniunii
Sovietice și nu a îndrăznit să facă acest pas. Serviciile secrete românești au suspectat motive
similare și în cazul unei vizite a unui demnitar catolic la Mitropolitul Irineu de Iași, în august
1946 - era vorba, în principal, de ajutorul catolic pentru mănăstirile ortodoxe care au fost grav
afectate de secetă. De altfel, denunțul vizitei a venit din partea nimănui altcuiva decât
Justinian Marina, la acea vreme al doilea cleric ca importanță din Mitropolia Iașilor după
mitropolit.45
Nicodim și Irineu au fost izolați în mod deliberat de comuniști și de susținătorii lor din
BOR și, odată cu moartea lor, s-a stins și vaga speranță a unei orientări mai puternice către
Occident. Partenerul catolic local a fost grav afectat nu numai de revocarea Concordatului, ci
și de un proces de spionaj orchestrat de Securitate (1950). În iulie 1950, diplomații
Vaticanului au fost expulzați, iar numeroși clerici catolici au fost plasați în arest la domiciliu
sau întemnițați. În BOR, un grup de clerici loiali regimului se impusese în lupta împotriva
bisericilor greco-catolică și romano-catolică, printre care, pe lângă Justinian Marina, se
numărau și cei doi succesori ai acestuia în funcție, Iustin Moisescu și Teoctist Arăpașu.46
Delimitarea de toate influențele occidentale a fost completată în politica noilor conducători
45
LEUŞTEAN, Constructing Communism, 311; Codruţa Maria ŞTIRBAN /Marcel ŞTIRBAN, Changes in the
relations between the Romanian state and Vatican (1945-1948) – as mirrored in the reports of the intelligence
services of the Romanian state. Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia 45/1-2 (2000), 175 – 193; Justinian
ca denunțător al mitropolitului său (177); VELICU, Biserica vol. 1, 102 „cardinal al Răsăritului“.
46
TISMǍNEANU/ DOBRINCU/ VASILE, Comisia prezidenţialǎ, 279; Ioan-Marius BUCUR/Lavinia STAN, Persecuţia
Bisericii catolice din România. Cluj-Napoca 2002.
28

din BOR prin supunerea (temporară) la pretenția de conducere a Patriarhiei Moscovei,

controlată de Stalin. Stalin a folosit Ortodoxia ca resursă în Războiul Rece. Moscova urma să
devină centrul lumii ortodoxe și să îl înlocuiască în această poziție pe Patriarhul Ecumenic al
Constantinopolului. Și România a intrat de timpuriu pe această nouă orbită ortodoxă sub
conducerea Moscovei, iar uneori cei de la București se temeau că BOR va pierde patriarhia și
va fi încorporată în Biserica Ortodoxă Rusă, motiv pentru care ierarhii BOR s-au împins să
călătorească la Moscova și să antambeteze cu patriarhul rus pentru propria carieră (cum ar fi
Nicolae Popovici, Emilian Antal și Justinian Marina ca și concurenți pentru funcția de
patriarh).47 Încă din ianuarie 1945, o delegație română a vizitat Moscova. O vizită de revenire
a rușilor la București a avut loc în mai 1945. După întoarcerea sa de la Moscova, preotul
Constantin Burducea, compromis de legionari, a ajuns la funcția de ministrul cultelor.
Burducea a servit partea rusă încă de la început.48 Vizita episcopului rus Serghie Larin de
Kirovgrad la București face lumină asupra modului în care ierarhii BOR au încercat să-și
acopere trecutul compromis. De asemenea, Larin l-a întâlnit pe Antim Nica, ale cărui raiduri
în Transnistria erau cunoscute de ruși; Nica juca acum un rol de lider în „Uniunea preoților
democrați“ pro-comunistă.49 Dincă a susținut chiar reintroducerea calendarului iulian - pe care
BOR îl combătuse cu atâta înverșunare în Est - pentru a se adapta la noul timp: ceasul BOR ar
trebui să bată din nou după sistemul rusesc; faptul că tocmai susținuse exact contrariul nu pare
să-l deranjeze pe Dincă.
În 1945, Biserica Ortodoxă Rusă a discutat într-un document intern o strategie care să fie
aplicată BOR, care a susținut politica de ocupație a lui Antonescu: Reintroducerea
calendarului iulian; tipărirea de cărți bisericești în limba slavonă pentru a le înlocui pe cele
distruse de români în Transnistria; angajarea clerului BOR pe o linie politică pro-sovietică.
Într-o scrisoare de Paști, Patriarhul Alexei a transmis aceste cereri la București.50
47
George ENACHE, „Lupta la centru“. Alianţe şi confruntǎri pentru putere în interiorul ierarhiei Bisericii
Ortodoxe Române în perioada august 1944-februarie 1948. Danubius 32 (2014) 307 – 343, aici 329 -330; despre
Antal, nepotul lui Miron Cristeas, cf Mihail DANILIUC, Viaţa şi activitatea Arhiereului Emilian Antal. Teologie
şi Viaţa 2014, 5/8, 141 – 171.
48
VOLOKITINA, Vlast´i cerkov´v Vostočnoj Evrope 1944-1953, vol. 1 no.25, p. 94, no. 29 p. 109.

49
Acest lucru nu i-a împiedicat pe membrii „Uniunii preoților democrați“ să comploteze împotriva lui Nica;
GEORGESCU, Biserica, 67 - 68.
50
Daniela KALKANDJIEVA, The Russian Orthodox Church, 1917-1948. From Decline to Resurrection. London
2015, 267 – 268; VOLOKITINA, Vlast´i cerkov´v Vostočnoj Evrope 1944-1953, vol 1 no 31, p. 114 – 116., zum
Besuch des Bischofs von Kirovgrad no. 38 p. 153 – 158. Episcopul a descris conversația sa cu Patriarhul
Nicodim, care a subliniat studiile sale de la Kiev în fața interlocutorilor săi ruși; Nicodim l-a întâlnit, printre alții,
pe Patriarhul rus Tikhon în 1917. În retrospectivă, Nicodim a criticat planul de creștinare a Transnistriei în 1945
și a explicat că nu a vizitat niciodată oficial regiunea din acest motiv. Episcopul de Kirovgrad a acordat doar o
credibilitate limitată acestor cuvinte și, la rândul său, a enumerat actorii BOR din Transnistria: Visarion Puiu,
Antim Nica, precum și „rusofobul“ Iuliu Scriban. Episcopul cunoștea foarte bine rolul lui Scriban în prima lume
și germanofilia teologului. Antim Nica l-a vizitat pe episcopul de Kirovgrad, care a raportat Moscovei că Nica
„s-a schimbat din pro-fascist în democrat, membru al Ligii preoților democrați“. Vremurile se schimbă, se
29

Patriarhul Nicodim, care era reticent în a se apropia de Moscova, spre deosebire de clerici
precum Dincă, Marina sau Burducea, a opus o rezistență simbolică ierarhilor ruși: la
12.5.1945, o delegație trimisă de Stalin a sosit la București. Nicodim Munteanu s-a sustras
presiunilor rușilor și și-a afirmat poziția într-o scrisoare oficială din 20.5.1945: tocmai în
chestiunea calendaristică, importantă din punct de vedere simbolic, a subliniat necesitatea
consultării cu Patriarhul Ecumenic - respingând astfel, indirect, pretenția Moscovei de a
conduce, ceea ce Constantinopolul respingea în mod clar pretenția Moscovei de a conduce în
lumea ortodoxă. Nicodim s-a arătat dispus să sprijine noul guvern român, dar în același timp
și-a subliniat loialitatea față de Regele Mihai, care a intrat în grevă începând cu august 1945,
în semn de protest față de presiunile exercitate de forțele comuniste. În 1946/47 au avut loc
alte vizite oficiale ale patriarhilor: Nicodim la Moscova (23.10.-7.11.1946) și a Patriarhului
rus Alexei la București (30.5.-12.6.1947). Nicodim s-a împotrivit mult timp și a ținut ca vizita
în Uniunea Sovietică să fie cât mai scurtă; Justinian Marina l-a însoțit și s-a poziționat ca un
succesor dispus să colaboreze; episcopul Nicolae Popovici de Oradea, care a călătorit și el cu
el, era considerat, de asemenea, favorabil sovieticilor și un potențial nou patriarh la acea
vreme. Nicodim a fost forțat la Moscova să sprijine noul regim de la București și să se
pronunțe împotriva mișcării ecumenice, precum și împotriva Vaticanului, pe care sovieticii îl
considerau un pericol în Războiul Rece; de asemenea, BOR a trebuit să promită că va lucra
pentru abolirea Concordatului cu Biserica Romano-Catolică. Dar Patriarhul își exprimase
simbolic respingerea sovieticilor și a Bisericii lor prin refuzul de a celebra liturghia cu
Patriarhul rus - propria sa delegație română, Ion Vască de la Ministerul Cultelor și episcopul
Nicolae Popovici, l-au spionat și l-au trădat sovieticilor.51
În timpul unei vizite la București, în iunie 1947, a unei mari delegații rusești conduse de
Patriarhul Alexei, Patriarhul Nicodim a respins din nou pretențiile Moscovei de a fi lider; el a
subliniat, de asemenea, rolul important al armatei române în Războiul ruso-otoman (1877),
când România a venit în ajutorul Rusiei în momentul decisiv. Prin remarcile sale îndrăznețe,
Nicodim a provocat un incident diplomatic, deoarece rușii nu doreau să li se amintească de
dificultățile lor militare din războiul împotriva otomanilor. Petru Groza a intervenit și l-a
forțat pe patriarh să accepte invitația la o conferință pan-ortodoxă la Moscova, unde urma să
se facă vizibilă pretenția Moscovei de a fi lider în lumea ortodoxă. Comunistul Emil Bodnăraș
l-a amenințat în mod vădit pe Nicodim:
schimbă și fața politică a oamenilor“, a comentat episcopul comportamentul lui Nica, care și-a exprimat speranța
că România va reveni la calendarul iulian. Nica l-a denunțat pe Miron Cristeas ca fiind un „prieten al
Occidentului“ care acționase „nu fără influența Vaticanului“ (p. 157). Se pare că Patriarhul Nicodim a exprimat
opinii similare.

51
ENACHE, „Lupta la centru“, 332.
30

„Lasă, Înalt Prea Sfinte, nu te teme, căci nu mai ajungi să participi la acest sinod,
indiferent unde s-ar ţine el“.52Între timp, Justinian Marina, omul comuniștilor din BOR, făcea
totul pentru a-l slăbi pe patriarh; tot în memoriile sale, Marina îl înfățișează pe predecesorul
său ca pe un om bătrân și decrepit, care depindea de ajutorul său, al lui Marina, pentru a evita
incidentele diplomatice sau pentru a nu cădea la ieșirea dintr-o biserică53Delegația rusă a
vizitat și Transilvania pentru a le reaminti românilor că numai datorită lui Stalin nordul
Transilvaniei nu a rămas la Ungaria; episcopul Colan al Clujului le-a mulțumit rușilor cu
cuvinte supuse.54 Moscova a jucat, de asemenea, un rol important în perioada premergătoare
alegerii unui nou patriarh. În aprilie 1948, ministrul cultelor Stăncuț Stoian a călătorit
împreună cu Nicolae Popovici de la Oradea la Moscova. Posibilii candidați au fost prezentați
interlocutorilor sovietici. Bălan a fost pătat de „activitatea sa profascistă“ și nu s-a bucurat de
încrederea guvernului. Popovici a fost sprijinit mai ales de Petru Groza. Justinian Marina avea
sprijinul partidului comunist datorită serviciilor aduse comuniștilor în timpul dictaturii lui
Antonescu; era, de asemenea, ambițios și hotărât, dar, potrivit delegației române, nu avea
educația necesară pentru această funcție. Dacă ar avea loc alegeri libere, fără intervenția
guvernului, Bălan ar fi încoronat patriarh. În privința lui Justinian, membrii delegației române
au spus că dacă se dorea ca Patriarhul să treacă alături de comuniști, trebuia ales Justițianul,
dar dacă se dorea ca BOR în ansamblu să treacă la comuniști, trebuia ales un alt candidat, dar
cu siguranță nu Justinian. Cu toate acestea, sovieticii nu s-au lăsat păcăliți de Stoian: analiza
sovietică îl numește un „carierist iscusit“ și un fost membru al „Partidului Național Țărănesc“.
Întreaga afacere amintește de intrigile boierilor valahi și moldoveni de la Înalta Poartă din
vremea vasalității celor două principate. Sovieticii cunoșteau bine conflictele interne ale BOR
- într-o analiză din 30.4.1948 se afirma: „Candidatura lui Justinian Marina este susținută de
52
VASILE, Biserica ortodoxă română, 10 – 11; Drohung von Bodnăraş, 201.
53
JUSTINIAN, Amintiri, 113 - 125.
54
KALKANDJIEVA, The Russian Orthodox Church, 271; cf. T.V. VOLOKITINA, Vlast'i cerkov'v Vostočnoj Evrope
1944-1953. Dokumenty rossijskih arhivov, 1944-1953. 2 vol. Moscova 2009; despre vizita Patriarhului Alexei la
București vol. 1 nr. 123, p. 526 - 529, despre Colan 528; o analiză detaliată nr. 128, pp. 541 - 549. Sovieticii au
fost încântați de discursurile anticatolice ale lui Petru Groza, care susținea că patria sa, Transilvania, avea un
număr deosebit de mare de martiri în lupta împotriva credinței catolice, luptă pe care Ortodoxia o va încheia
acum victorioasă. Groza a vorbit despre un „front ecumenic unit“ al ortodocșilor pentru a „salva pacea“. (528) În
schimb, partea sovietică a recunoscut în mod clar că Patriarhul Nicodim s-a opus unei politici pro-sovietice.
Sovieticii au acordat o atenție deosebită comportamentului lui Nicodim: el le-a dat de înțeles rușilor că românii
nu aveau nimic de învățat de la ei în ceea ce privește cultura ortodoxă și că nu exista nicio bază pentru o
pretenție rusă de a fi lider în lumea ortodoxă. În timp ce Nicodim se comporta cu atâta demnitate, ministrul Radu
Roșculeț și directorul din ministerul cultelor Cernǎianu unelteau cu delegația sovieticǎ împotriva lui Petru Groza,
susținând cǎ acesta era prea îngăduitor cu catolicii. La Timișoara, a existat un conflict deschis între Groza și
ministrul său al cultelor, acesta din urmă încercând să se prezinte ca un mai mare apărător al ortodoxiei în
prezența rușilor. La Sibiu, Mitropolitul Bǎlan a interzis reprezentanților Bisericii Catolice sǎ participe la recepția
pentru Patriarhul Alexei. Aceste detalii, care aruncă o lumină revelatoare asupra comportamentului elitelor
românești, sunt menționate aici cu atâta lux de amănunte pentru că ele fac să se înțeleagă de ce sovieticii au
reușit atât de ușor să cucerească România fără o utilizare majoră a forței.
31

Pauker și Luca, dar aceasta întâmpină rezistență din partea lui Gheorghiu-Dej, deoarece
Justinian nu are suficientă autoritate asupra clerului“.55
Politica stalinistă față de Bisericile Ortodoxe a atins apogeul la cea de-a 500-a aniversare a
autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ruse față de Patriarhia Ecumenică. În 1448, cu câțiva ani
înainte de căderea Constantinopolului, Mitropolitul Moscovei se despărțise de
Constantinopol, care, în ochii rușilor, comisese trădare împotriva Ortodoxiei din cauza unirii
bisericii cu Biserica Catolică.56
În 1948, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului a sfidat pretențiile de conducere ale
Patriarhului Moscovei, dominat de comuniști. Având în vedere aceste tensiuni în cadrul
ortodoxiei, România, ca țară ortodoxă mare, a jucat un rol important în calculele lui Stalin.
BOR s-a angajat în prealabil la loialitate față de Biserica Ortodoxă Rusă. Justinian Marina a
împlinit așteptările puse în el cu un discurs tăios în care s-a pronunțat atât împotriva
Vaticanului, cât și a nou înființatului Consiliu Mondial al Bisericilor, dominat de protestanți,
respingând astfel cele mai importante două instituții ale creștinismului occidental în sensul
politicii sovietice din Războiul Rece și poziționând România în tabăra Moscovei; dar a atacat
și participanții greci, mai ales că ortodoxia greacă și Patriarhia Ecumenică erau dincolo de
controlul Moscovei. Cu toate acestea, BOR a păstrat calendarul gregorian - o revenire la
calendarul iulian ar fi însemnat o pierdere considerabilă de imagine pentru BOR după
conflictele cu stiliștii. Justinian Marina, însă, în schimbul acestei concesii rusești, s-a asigurat
că BOR a fost prima care a acceptat rezoluțiile Conferinței de la Moscova care erau îndreptate
împotriva bisericilor occidentale. Partea sovietică îl evalua pe noul patriarh ca pe un aliat
apropiat: „Patriarhul Justinian este singurul care, după întoarcerea în patria sa, a început o
luptă activă împotriva Vaticanului și, unindu-se cu greco-catolicii din Transilvania cu BOR, a
obținut un succes care a provocat protestul nunțiului papal în România și un răspuns din
partea guvernului român“. Sovieticii și-au evaluat cel mai important aliat din BOR ca fiind
„perseverent și hotărât“ - dacă va rămâne „vigilent“ (un termen din vocabularul stalinismului),
el va zdrobi opoziția internă a bisericii. Sovieticii știau ce aveau în Marina - un vasal de
bunăvoie, un instrument de luptă împotriva acelor forțe din BOR care se opuneau
comunismului.57
55
VOLOKITINA, Vlast'i cerkov'v Vostočnoj Evrope vol. 1 nr. 163, p. 666 - 669 și nr. 165 p. 671 (Pauker și
Luca). Într-o notă privind pregătirea conferinței de la Moscova se spunea că nu numai Bălan, ci și Popovici erau
compromiși din cauza colaborării lor cu Germania nazistă (nr. 168, p. 682 - 683); o analiză secretă îl descria pe
Bălan ca fiind „deosebit de agresiv“ și sublinia vizita sa la Chișinău în 1941 (nr. 203, p.788).

56
KALKANDJIEVA, The Russian Orthodox Church, 307 – 338.
57
VASILE, Biserica ortodoxă română, 194 – 203; LEUŞTEAN, Constructing Communism, 312; MOGA, Orthodoxe
Selbst- und Fremdbilder, 156; KALKANDJIEVA, The Russian Orthodox Church, 266ff.; VOLOKITINA, Vlast´i
cerkov´v Vostočnoj Evrope vol. 1 no. 203, p. 789.
32

Conferința de la Moscova din 1948, la care BOR s-a alăturat cu credință Bisericii lui
Stalin, a provocat o polarizare a lumii ortodoxe care continuă și astăzi, în care atât
Constantinopolul, cu referire la tradiția bizantină, cât și Moscova, cu referire la puterea
Uniunii Sovietice (sau a regimului lui Vladimir Putin de astăzi), și-au revendicat conducerea.
Deocamdată, BOR s-a plasat în întregime în tabăra Moscovei - a făcut acest lucru la
instrucțiunile partidului comunist. Când partidul comunist și-a schimbat atitudinea față de
Moscova și față de Occident, BOR a trebuit să urmeze exemplul.
Rezistență și opoziție
Atitudinea BOR față de regimul comunist este adesea interpretată în termeni de
„colaborare“ și „rezistență“. Cu toate acestea, ambii termeni nu sunt ușor de înțeles și reflectă
doar parțial o realitate cu mai multe straturi.58 Acest lucru nu se datorează doar faptului că
există numeroase grupuri de actori care trebuie analizate în cadrul BOR, așa cum s-a explicat
deja în introducere, ci își are rădăcinile și în diversitatea motivelor care stau la baza poziției
actorilor individuali și a grupurilor de actori; practicile lor (cum ar fi Rugăciunea lui Iisus
hesychastic ca formă mistico-contemplativă de rezistență), în cele din urmă, este de asemenea
important să se ia în considerare concepția de sine și imaginea de sine a actorilor.59
Cooperarea dintre BOR și stat avea o tradiție, dar nu era deloc lipsită de fricțiuni. În cadrul
BOR, existau curente puternice care cereau mai multă autonomie și refuzau să accepte o
înțelegere a simfoniei care ar fi însemnat subordonarea bisericii față de stat. Alți actori vedeau
tocmai în colaborarea cu statul misiunea esențială a bisericii, care era aceea de a construi și
menține națiunea română împreună cu statul. Pozițiile politico-bisericești ale actorilor
individuali puteau fi determinate de ideologie; cu toate acestea, ele puteau exprima, de
asemenea, considerații de realpolitik, de exemplu, în luptele de putere din interiorul bisericii
în care politicienii erau implicați ca aliați. Interesele de carieră, dar și slăbiciunile personale
care invitau la șantaj, au jucat și ele un rol (acuzații de homosexualitate, de exemplu, la adresa
patriarhului Nicodim și a mitropolitului Bălan; relațiile cu femeile în cazul patriarhilor Miron
și Justinian Marina; trecutul legionar real sau presupus în cazul multor ierarhi și clerici,

58
LUCIANTURCESCU/Lavinia STAN, Collaboration and resistance: some definitional difficulties, in:
LUCIANTURCESCU/Lavinia STAN (coord.), Justice, Memory and Redress in Romania. Newcastle upon Tyne
2017, 24 – 44.
59
Ca o interpretare din punctul de vedere al Bisericii pe această temă Radu PREDA, Biserica în comunism.
Adaptare, rezistențǎ, sfințenie, în: PREDA/VICOVAN (coord.), Mǎrturii și memorii, 62 - 77, 71 face o
comparație între represiunea comunistă și persecuțiile primilor creștini din Imperiul Roman și postuleazǎ cǎ în
ambele cazuri s-au confirmat „temeliile de nezdruncinat ale Creștinismului“; p. 69 Preda notează că în România
persecuția creștinilor în Uniunea Sovietică era cunoscută prin scrierile jurnalistice ale lui Stǎniloae - dar nu se
menționează faptul că același teolog a glorificat Uniunea Sovietică la scurt timp după aceea.
33

infracțiuni reale sau presupuse ale rudelor, ca în cazul intrigilor împotriva mitropolitului
Irineu de Iași).60
Toate aceste elemente pot fi analizate în cadrul unei istorii a BOR, însă ele nu trebuie
privite izolat, deoarece structuri și habitus-uri similare pot fi observate și în alte segmente ale
societății românești, în special în rândul elitelor. BOR a făcut parte din aceste elite și nu a
format mental o lume complet izolată de laici. Tocmai contactul strâns cu politica a fost cel
care a favorizat schimbul de comportamente. Acest lucru trebuie subliniat aici, deoarece
modelul (interpretat cultural) al simfoniei bizantine dintre biserică și stat este invocat nu de
puține ori pentru a explica adaptarea BOR la dictatura comunistă.61
Este posibil ca tradiția bizantină a simfoniei să fi modelat, într-adevăr, anumiți actori
bisericești, iar tradiția cooperării dintre biserică și stat a fost, de asemenea, subliniată în mod
repetat - dar această explicație este insuficientă. Mai degrabă, BOR trebuie situată în primul
rând într-o cultură politică românească în care funcționari, politicieni, ofițeri, jurnaliști și
artiști s-au adaptat în mod repetat la noile sisteme politice - în acest context trebuie privită și
BOR și actorii politici cu care a fost implicată.62 Problema rezistenței trebuie, de asemenea, să
fie analizată în mod diferențiat. În primii ani de guvernare comunistă, mulți români au sperat
că SUA și Marea Britanie vor interveni și îi vor răsturna pe comuniști, speranță care a dispărut
în cele din urmă odată cu revolta maghiară eșuată din 1956, a cărei reprimare a fost puternic
susținută de regimul comunist din România. Pe de altă parte, forțele loiale regimului din BOR
din jurul Justinian Marina au apreciat diferit situația și au presupus că dictatura comunistă va
rezista.
Rezistența armată s-a format în România, în special în zona de deal și de munte.63 Aceasta
nu a luat niciodată proporțiile rezistenței din statele baltice, Polonia și Ucraina de vest, unde
comuniștii au ucis și deportat sute de mii de oameni. Comuniștii români au fost mânați de
teama că partizanii anticomuniști vor fi sprijiniți mai ales de mănăstirile și schiturile izolate
din munți. Aceștia au abordat aceste centre monahale cu suspiciunea corespunzătoare și au
60
ENACHE, „Lupta la centru“, 309 - 311: în 1923, doi seminariști din Huși îl acuzaseră pe episcopul de atunci;
Nicodim Munteanu și-a pierdut episcopia și a trebuit să se retragă ca stareț la mănăstirea Neamțului;
BOCANCEA, Dincolo de actualele mituri, 108; VELICU, Biserica vol. I, p. 1. 2, 87, comuniștii i-ar fi oferit lui
Justinian o amantă de nădejde; despre acuzația de homosexualitate adusă lui Bălan, vezi documentul
Ministerului de Interne publicat pe https://gabrielcatalan.wordpress.com/2022/04/12/consideratii-si-documente-
privind-elitele-clericale-ortodoxe-din-romania-comunista-studiu-de-caz-ierarhul-sebastian-rusan/#_ftnref50
(sursa: ANIC, fond MAI/DGP, dos.75 /1946, f.34).

61
Olivier GILLET, Religion et nationalisme. L´idéologie de l´Eglise orthodoxe roumaine sous le régime
communiste. Bruxelles 1997.
62
Cu privire la acest fenomen încă puțin cercetat în afară de BOIA cf. Stefano BOTTONI, Reassessing the
Communist Takeover in Romania: Violence, Institutional Continuity, and Ethnic Conflict Management. East
European Politics and Societies 24/1 (2010) 59–89.
63
Dorin DOBRINCU, Rǎzboiul care a urmat rǎzboiului. Rezistenţa armatǎ anticomunistǎ din România, in: Liliana
COROBCA (coord.), Panorama comunismului în România. Iaşi 2020, 97 – 120.
34

fost monitorizați în consecință. De fapt, călugării și preoții le ofereau uneori adăpost

luptătorilor din rezistență. Cu toate acestea, rezistența a fost fragmentată și nesemnificativă
din punct de vedere militar în comparație cu celelalte țări est-europene menționate. BOR, ca
instituție, a trecut oficial de partea regimului - Patriarhul Justinian Marina a considerat că o
rezistență deschisă este inutilă și s-a bazat pe disciplinarea internă a BOR, făcându-l astfel un
partener de negociere puternic al regimului, dar în limitele de acțiune stabilite de comuniști.
În timp ce BOR ca instituție nu a opus rezistență în mod deschis, iar Biserica a sprijinit
oficial regimul, forme de rezistență pot fi observate în rândul clericilor și laicilor apropiați de
Biserică. Rezistența pare un concept mai potrivit pentru a descrie gama de comportamente
care exprimă distanțarea și/sau respingerea regimului. Cultivarea tradiției ecleziastice și mai
ales a celei mistice; avântul monahismului prin retragerea multor oameni în mănăstiri și
schituri; sistemul înfloritor de pelerinaje; dorința de a fi îndrumați spiritual de către duhovnici;
credința în minuni și apariții, care s-a manifestat mai ales la sfârșitul anilor 1940, se numără
printre acestea;64 dar și sutele de clerici întemnițați, majoritatea preoți, care joacă astăzi un rol
deosebit în cultura oficială de aducere aminte a BOR. Dar a existat și o rezistență care s-a
conformat regimului într-un cadru stabilit de regim: acei clerici loiali regimului care, de
exemplu, au dorit să limiteze influența Ministerului Cultelor asupra BOR - dar acest lucru nu
trebuie confundat cu rezistența împotriva regimului, așa cum se susține uneori pentru a-i
exonera pe clericii colaboratori. Este vorba mai degrabă de rivalități și lupte pentru putere în
cadrul sistemului dictatorial (vezi mai jos conflictul dintre Patriarhul Justinian Marina și
ministrul cultelor Stanciu Stoian). La nivelul ierarhilor, neîncrederea reciprocă și intrigile erau
atât de mari încât Sfântul Sinod, ca instituție, era cu greu capabil să acționeze împotriva
regimului comunist. În plus, valul de epurări din Sinod a avut efect. Ea adusese la putere în
anturajul patriarhului oameni noi, adesea susceptibili de șantaj din cauza trecutului lor
legionar (Antim Nica, Valerian Zaharia, Teoctist Arăpașu, plus eminențe cenușii din
Ministerul Cultelor, precum Liviu Stan și Spiridon Cândea 65) și care nu se gândeau să lupte
64
VELICU, Biserica, vol. 2, 76 (Renașterea spiritismului), 124, 138 - 140 „Cazul femeii transformate în
măgăriţă“, „Cazul prizonierului român care, sosit din URSS, era să fie ucis de fraţii săi“; „Cazul copilului născut
cu cap de miel, în comuna Jilava, Ilfov“ (..) „în popor, se afirmă că povestirile sunt din sursă clericală. Clerul
neagă, însă este mulţumit de apariţia lor ».

65
VELICU, Biserica vol. 1, 64, 87. Cândea este caracterizat ca „acoperit de vălul misterului unui preot tibetan“;
BILIUȚǍ, „Creștinarea“ Transnistriei, 22; Ionuț BILIUȚǍ, Constructing Fascist Hagiographies: The Genealogy
of the Prison Saints Movement in Contemporary Romania. Contemporary European History 2021, 1-21; despre
intrigile lui Stan și Cândea împotriva Patriarhului și Mitropolitului de Iași ENACHE, „Lupta la centru“, 328;
despre Cândea vezi un document al Ministerului de Interne publicat la
https://gabrielcatalan.wordpress.com/2022/04/12/consideratii-si-documente-privind-elitele-clericale-ortodoxe-
din-romania-comunista-studiu-de-caz-ierarhul-sebastian-rusan/#_ftnref50 (sursa: ANIC, fond MAI/DGP,
dos.75/1946, f.209r.-v.). Antim Nica era susceptibil de șantaj și din cauza afacerilor sale și a relației sale cu o
călugăriță; o mănăstire din Tecuci îi refuzase „maici de serviciu“; ANIC, fond MAI/DGP, dos.88/1947, f.71r-v
citat în CATALAN, Considerații.
35

împotriva comuniștilor, ci dimpotrivă, își promovau cariera prin loialitate față de noul sistem
politic. Acei ierarhi care au respins comunismul au dispărut curând, cum ar fi patriarhul
Nicodim și mitropolitul Irineu Mihălcescu, care au primit puțin sprijin din partea colegilor lor
din Sfântul Sinod. În schimb, le-au luat locul oameni care, prin protecție politică, au făcut o
carieră neobișnuit de rapidă, cum ar fi Justițian Marina, Firmilian Marin sau Sebastian Rusan.
Marina și Rusan fuseseră simpli preoți care, după ce au intrat în mănăstire, au ajuns foarte
repede în cele mai înalte funcții cu ajutorul unor comuniști de frunte sau politicieni pro-
comuniști. Rusan a devenit Arhiepiscop de Suceava și Maramureș în septembrie 1949 și
Mitropolit al Moldovei (și, prin urmare, Patriarh în devenire) în martie 1950, după ce „Marea
Adunare Națională“ a fuzionat arhiepiscopia sa cu Arhiepiscopia de Iași. Ca și alți clerici,
Rusan și-a datorat cariera lui Petru Groza și, ca și alți ierarhi, a reprezentat interesele
regimului în țară și în străinătate.66
Dată fiind incapacitatea sau lipsa de voință a ierarhilor de a se opune comuniștilor dincolo
de acțiunile individuale, trebuie să ne întrebăm despre alte părți ale BOR, clerul inferior,
monahismul, laicii apropiați de biserică, în contextul rezistenței bisericești.
Așa cum am menționat, după 1989, BOR și cercurile ortodoxe au jucat rolul așa-numiților
sfinți ai închisorilor (termenul vine de la Nicolae Steinhardt, un gânditor evreu, care s-a
convertit la ortodoxie în închisoarea Jilava), oameni ca Valeriu Gafencu, Sandu Tudor,
Mircea Vulcănescu, Ioan Iovan, duhovnicii Arsenie Boca, Benedict Ghiuș, Ilie Cleopa,
Arsenie Papacioc sau Iustin Pârvu. Aceștia reprezentau tradiția misticismului ortodox și au
format comunități de rugăciune în detenție (cum ar fi la Aiud, Galata, Târgu Ocna) care au
fost puternic influențate de ideile legionare de persecuție (prigoană) și martiriu pentru națiune.
Aceste idei fuseseră dezvoltate de legionari în timpul represiunii regelui Carol al II-lea și mai
apoi a lui Ion Antonescu. În BOR apăruse un mediu care îl venerase ca pe un martir pe liderul
mișcării, Corneliu Zelea Codreanu, asasinat în 1938. Nichifor Crainic și profesorul legionar
Ion Găvănescu ceruseră chiar în 1942 ca patriarhul Nicodim să-l canonizeze pe Codreanu și
pe criminalii legionari („Nicadori“, „Decemviri“) uciși în 1938.67
Legiunea a fost interpretată ca o mișcare creștină care a ales în mod conștient un martiriu
non-violent - istoria violentă a Legiunii și faptul că însuși Codreanu a ucis au fost omise în
mod deliberat. Se vorbea mai degrabă despre un „martiriu alb“ (adică unul fără vărsare de
sânge). Acest misticism de inspirație legionară includea ideea de a duce o luptă spirituală
împotriva răului și de a se sacrifica pentru patrie împotriva bolșevismului ateu. Urmând
66
https://gabrielcatalan.wordpress.com/2022/04/12/consideratii-si-documente-privind-elitele-clericale-ortodoxe-
din-romania-comunista-studiu-de-caz-ierarhul-sebastian-rusan/ accesat pe 19.8.2022.

67
BILIUŢǍ, Constructing Fascist Hagiographies, 5.
36

exemplul lui Codreanus, martirajul trebuia să asigure coeziunea națiunii. O lectură importantă
a reprezentat-o „Însemnări de la Jilava“, jurnalul mistico-politic al lui Codreanu din
închisoare din 1938. În cultura rememorării, convertirea lui Richard Wurmbrand, fost
comunist și apoi pastor protestant, de către Valeriu Gafencu, fost legionar, joacă un rol
important, nu în ultimul rând pentru că a fost menită să scutească grupul „sfinților
închisorilor“, format în principal din legionari sau simpatizanți legionari, de acuzația de
antisemitism. Unii dintre „sfinții închisorilor“ au fost supuși la „reeducare“ prin tortură și
teroare psihologică, în care foștii legionari au fost adesea autori (dar și victime). Cu toate
acestea, unii dintre cei demoralizați din punct de vedere psihologic au experimentat o înălțare
spirituală (înălțare), pe care au perceput-o ca pe o victorie asupra răului și ca pe o sursă de
rezistență, cum ar fi preotul Gheorghe Calciu-Dumitreas, care a fost unul dintre puținii clerici
care și-a ridicat vocea împotriva lui Nicolae Ceaușescu. Deoarece un număr de deținuți au
jucat un rol important în BOR din nou după eliberare (mai ales în 1964) și au avut un impact
profund asupra societății, în special ca părinți spirituali (duhovnici), fenomenul „sfinților
închisorilor“ are o importanță deosebită. Din punctul de vedere al celor care urmăresc
procesul de canonizare al unor oameni ca Arsenie Boca, existența „sfinților din închisori“
dovedește că BOR a rezistat într-adevăr; mai mult, mărturiile acestor oameni sunt folosite
pentru a-i exonera pe ierarhi - unii erau în închisoare, alții au încercat să împiedice ce era mai
rău în funcțiile lor, colaborând cu comuniștii. Astăzi, figura fără îndoială cea mai cunoscută
este cea a lui Arsenie Boca, care a făcut parte din cercul teologic de la Sibiu; împreună cu
Dumitru Stăniloae, a lucrat ca traducător al „Filocaliei“ (vezi mai jos) la mănăstirea
Brâncoveanu. El a fost unul dintre acei clerici despre care se spunea că sprijină rezistența
anticomunistă din munți. Boca s-a bucurat de o mare faimă ca duhovnic, iar familia regală era
și ea interesată de el. După cum am menționat, Boca a fost transferat la fosta mănăstire greco-
catolică de la Prislop în 1948 pentru a continua convertirea greco-catolicilor de acolo. Boca
făcea parte dintr-o strategie cuprinzătoare a mitropolitului Nicolae Bǎlan de a-i transforma pe
românii transilvăneni într-un grup monoconfesional: întărirea monahismului ortodox a avut o
importanță considerabilă. Deoarece predicile lui Boca atrăgeau un număr extraordinar de
pelerini și el însuși avea o reputație de sfințenie, regimul a luat măsuri împotriva lui și l-a
arestat în 1951 și 1958. Mănăstirea Prislop a fost închisă în 1959, iar Boca a continuat să
picteze tablouri religioase; între 1968 și 1989 a pictat biserica Drăgănescu din București.
După 1989, cultul lui Arsenie Boca s-a transformat într-unul dintre cele mai importante
fenomene de pelerinaj din România.68
68
BILIUŢǍ, Constructing Fascist Hagiographies; Monica CIOBANU, Prisons Saints. Memorialization,
Sacralization, and Collective Catharsis, in: Lucian TURCESCU/Lavinia STAN, Church Reckoning with
37

După sfârșitul comunismului, publicul românesc a descoperit un alt fenomen care, pentru
mulți, exprima rezistență și, în același timp, părea să corespundă esenței Ortodoxiei: cercurile
de clerici și intelectuali care cultivau tradiția mistică (hesychastic) a Ortodoxiei și care,
potrivit interpretării, ofereau astfel rezistență spirituală. Se vorbește despre „Rugul Aprins“ de
la Mănăstirea Antim (din care autorii pogromului au distrus o sinagogă în 1941). 69“Rugul
Aprins“ a dat naștere unei literaturi neobișnuit de bogate, memorii, interviuri, lucrări de
cercetare, fiind unul dintre cele mai intens lucrate, dar probabil și cele mai mistificate
fenomene din istoria recentă a bisericii românești. Uneori, „Rugul Aprins“ este aproape mai
mult o suprafață de proiecție - ideile ideale de biserică și rezistență sunt proiectate pe el -
decât un fapt istoric. Și ca și „sfinții închisorilor“, mistica bărbaților care s-au întâlnit la
Mănăstirea Antim, deși nu este exclusivă, este legată și ea de moștenirea politico-spirituală a
Mișcării Legionare.
Mănăstirea Antim din București, ca și Mănăstirea Cernica, a fost unul dintre centrele
călugărilor legionari. A fost sediul Sfântului Sinod și biblioteca Patriarhiei. Mănăstirea a fost
reînființată în anul 1935 de către Patriarhul Miron Cristea. Starețul Vasile Vasilache adăugase
mănăstirii un dormitor, ceea ce explică de ce la „Rugul Aprins“ s-au alăturat mai ales tinerii
intelectuali. Mănăstirea a devenit și un refugiu pentru demnitarii regimului răsturnat de
Antonescu.70
Communism in Post-1989 Romania. Lanham u.a. 2021; Monica CIOBANU, Criminals, Martyrs or Saints?
Romania’s Prison Saints Debate Revisited. Cultures of History Forum (19.02.2018), DOI: 10.25626/0081.
https://www.cultures-of-history.uni-jena.de/debates/criminals-martyrs-or-saints-romanias-prison-saints-debate-
revisite (gelesen am 29.7.2022); George ENACHE, Rival narratives, competing memoirs and the issue of
canonization of the martyrs of the Romanian Orthodox Church from the Communist period. Danubius 38 (2020)
425 – 444 ; Monica GRIGORE-DOVLETE, À la recherche de miracles : pèlerines, religion vécue et la Roumanie
postcommuniste. Ottawa 2020, 172 - 177; s. auch Dragoş URSU, Misticism şi reeducare. Avataruri ale
confruntǎrii dintre deţinuţi şi regim în cadrul reeducǎrii de la Aiud. Caietele CNSAS 8/2 (2017) 217 – 240; pe
Boca: Adrian PETCU, Pǎrintele Arsenie Boca în percepția politicii politice din România, în : Arhivele
Securitǎții. București 2004, 194 - 275, despre strategia lui Bǎlan 199 -200, despre relațiile lui Boca cu dinastia ,
204 - 205 ; despre relațiile sale cu rezistența armată și legionarii 212 - 223; Tatiana NICULESCU, Eu mă consideră
făcător de minuni : viața lui Arsenie Boca. Bucureşti 2018.
69
Analiza fundamentală la VASILE, 157 - 190
70
George ENACHE, Sandu Tudor (Pǎrintele Daniil), ideologiile extremiste și Poliția politicǎ. București 2018,
84, 87 n. 10); Hierom. Antipa (Alexandru) BURGHULEA, Mănăstirea Antim din București în vremea starețului
Vasile Vasilache, în lumina unor documente de arhivă (1944-1948). Glasul Bisericii 2020/4-6, 173- 215; 175
despre biografia lui Vasilache, care s-a născut în 1909 ca fiu de preot și și-a luat doctoratul la Facultatea de
Teologie din Chișinău în 1938. În 1936, a intrat în Mănăstirea Neamț și în scurt timp a fost hirotonit Ieromonah
(hirotonit) de către Mitropolitul Nicodim. A lucrat la Iași ca un colaborator apropiat al lui Nicodim: a condus
revista „Mitropolia Moldovei“, a predicat la catedrală și la biserica Trei Ierarhi și a condus cancelaria
mitropoliei. În 1939 a venit la București împreună cu Nicodim și l-a slujit ca secretar și apoi ca predicator la
Catedrala patriarhală. În martie 1944 a preluat conducerea Mănăstirii Antim. După 1948, s-a retras în nordul
țării. În 1959, a fost arestat sub acuzația că a ascultat „Vocea Americii“ și a discutat despre emisiuni cu alți
călugări. De asemenea, a fost acuzat pentru predicile pe care le-a ținut la radioul românesc înainte de 1944. După
ani de închisoare, a fost eliberat în 1964 și a fost trimis în SUA ca misionar și predicator în 1969. A murit în
2001, la vârsta de 92 de ani. Eseul evaluează arhiva mănăstirii și arată ce informații pot fi extrase din ea.
Important este, de exemplu, sprijinul pe care mănăstirea l-a primit în 1944 din partea a trei generali ai armatei, pe
care Vasilache îi compară cu voievozii din Evul Mediu; pe Antim l-a numit „Biserica Generalilor“ (185 - 186).
38

Dudu Velicu, ca fost secretar al lui Miron Cristea și ca agent de lungă durată al serviciilor
secrete regale și apoi comuniste, unul dintre cei mai buni cunoscători ai BOR - și în același
timp cel mai important cronicar al acesteia - în anii '40 și '50, scrie în jurnalul său sub 30 de
ani. ianuarie 1946 a unui „cerc mistico-religios“ la mănăstirea Antim, format din
starețul/starețul V. Vasilache, Sandu Tudor, Benedict Ghiuș și Ion Marin Sadoveanu. Acest
cerc a existat probabil pentru câteva luni la acea vreme. Mistica Rugului Aprins este puternic
influențată de mistica ortodoxă rusă din secolul al XIX-lea, care a fost transmisă de clerul rus
fugit în România. Dudu Velicu îl menționează pe călugărul Ivan Kulygin de la celebra
mănăstire Optina Pustyn care, împreună cu Sandu Tudor, a realizat o traducere în limba
română a „Strannikului“ („Poveștile sincere ale pelerinului rus“), un text cheie al
misticismului rusesc. Importanța „Strannikului“ asupra misticii rusești nu poate fi
supraestimată, căci acest text anonim, publicat pentru prima dată în Kazan'în 1870,
recomanda recitarea constantă („Rugați-vă neîncetat“, Scrisoarea I către Tesaloniceni, 5, 17) a
Rugăciunii lui Iisus („Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă“) ca element central al viziunii
lui Dumnezeu. În plus, „Strannik“ a promovat și studiul „Filocaliei“ (care avea să devină un
text cheie în istoria teologiei românești, mai ales după 1945); „Filocalia“ cuprinde texte de
mistică ortodoxă (cum ar fi cele ale lui Efraim Sirianul, Ioan Klimakos, Symeon Noul Teolog,
Gregorios Sinaites, Gregorios Palamas), pe care călugărul de la Athos Nikodemos Hagioreites
le-a adunat și care au apărut sub tipar la Veneția în 1782; în Moldova, această lucrare a
devenit cunoscută prin intermediul lui Paisij Veličkovksij, care a făcut să fie tradusă din
greacă în slavona bisericească (tipărită în 1793 sub numele de „Dobrotoljubie“ în Sf.
Petersburg).71
În afară de Kulygin, la mănăstirea Cernica a stat și mitropolitul Nikolay de Rostov, care
fugise în România din calea Armatei Roșii; tinerii pelerini români au admirat cântecele corale
rusești care răsunau în mănăstire. La Cernica s-au întâlnit cunoscători ai misticii rusești și
intelectuali ortodocși români care studiau de ceva vreme mistica - în august 1943, la invitația
lui Sandu Tudor, intelectuali de marcă se adunaseră la Czernowitz pentru o întâlnire mistică,
precum tânărul sociolog Henri H. Stahl și filosoful Constantin Noica. Ivan Kulygin s-a
dovedit a fi un pionier al „Rugului Aprins“, care a cultivat misticismul eșafodacilor, în special
Rugăciunea lui Iisus. O anumită bază spirituală pentru această tendință fusese pusă de
Nichifor Crainic, care a predat misticismul timp de mulți ani. Kulygin a impresionat profund
71
VELICU, Biserica, vol. 1, 101 (s. auch vol. 2, 54 „La Mănăstirea Antim există un „cerc mistic“ condus de un
preot rus, Ioan, un iniţiat în „tainele“ unei religii ciudate, care n-ar fi străină de francmasonerie. În aceasă
calitate, el „hiroteneşte“ atât laici, cât şi clerici, printre care şi pe arhimandritul Ghiuş (…) Ceremoniile ritualului
au loc în clopotniţa mănăstiri, unde locuieşte fostul ziarist Sandu (?) Marin (sic)“; cf.Ioannis ZELEPOS,
Orthodoxe Eiferer im osmanischen Südosteuropa. Die Kollyvadenbewegung (1750-1820) und ihr Beitrag zu den
Auseinandersetzungen um Tradition, Aufklärung und Identität. Wiesbaden 2012.
39

mediul său românesc - în special două figuri cheie ale cercului, Sandu Tudor și Benedict
Ghiuș, dar și Andrei Scrima, unul dintre cei mai importanți teologi români ai secolului XX -
deși abia dacă vorbea limba română. Kulygin a fost comparat cu Paisij Veličkovskij, marele
inovator al monahismului ortodox și al misticismului ortodox din secolul al XVIII-lea.
În Rusia, căminul spiritual al lui Kulygin, Optina Pustyn, o mănăstire din districtul Kaluga,
a jucat un rol primordial: misticismul cultivat acolo i-a captivat și pe scriitori precum Nikolai
Gogol, Fiodor Dostoievski și Lev Tolstoi (acesta din urmă a murit într-o călătorie dramatică la
mănăstire). Steluțele de la Optina se numără printre cei mai importanți părinți duhovnici ai
ortodoxiei ruse, în special Makarij Ivanov (1788-1860). De asemenea, este semnificativ
pentru contextul românesc faptul că la Optina a existat un atelier de traduceri, care a tradus în
limba rusă texte cheie ale misticii ortodoxe. Optina a servit, așadar, drept model pentru
misticii români și pentru teologii apropiați acestora în două sensuri: în practica mistică și în
importanța acordată traducerii textelor de mistică ortodoxă. Prin intermediul lui Kulygin,
această puternică tradiție mistică a ajuns la tinerii intelectuali români care căutau o orientare
spirituală în fața preluării puterii de către comuniști.72 Cu toate acestea, cercurile mistice din
România din jurul anului 1945 au fost influențate și de Muntele Athos, unde a stat, printre
alții, Sandu Tudor.73
Personajele cheie ale „Rugului Aprins“ au avut un trecut destul de zbuciumat. Ionuț Biliuță
îi enumeră printre protagoniștii isihasmului românesc pe următorii oameni cu trecut legionar:
Arsenie Boca, Ioan Iovan, Mihaela Iordache, Ilie Cleopa, Benedict Ghiuș și Arsenie
Papacioc.74: Benedict Ghiuș a devenit stareț/stareț al Mănăstirii Antim în 1948 și vicar
patriarhal (1948-1950); astfel, a fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai Patriarhului
Justinian Marina. Ghiuș a fost unul dintre acei teologi care și-au primit formarea în Europa de
Vest: a studiat la Strasbourg, a continuat pregătirea la mănăstirea benedictină Maria Laach din
Eifel (acum Renania-Palatinat) și și-a susținut teza de doctorat la Strasbourg în 1937. A fost

72
Leonard J. STANTON, The Optina Pustyn Monastery in the Russian literary imagination. New York 1995;
Caryl EMERSON/George PATTISON /Randall A. POOLE (coord.), The Oxford Handbook of Russian Religious
Thought. Oxford 2020, 138; despre episcopii ruși din România vezi Mykola MYKHAILUTSA, Alianță peste abis:
contacte ale misiunii românești din Transnistria și ale episcopilor refugiați din Don și Kuban (1943-1944).
Danubius 38 (2020) 417 - 424, despre Arhiepiscopul Nikolaj s. 419 n.5. El a fost deportat în Bașkiria în 1935 și
apoi la Alma Ata în Kazahstan. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a colaborat cu Germania nazistă și
a fugit din calea Armatei Roșii care înainta în 1943. La Odessa a fost primit de mitropolitul Visarion Puiu. La
invitația patriarhului Nicodim, a venit în România împreună cu Ivan Kulygin; Nikolaj a murit la 31.1945 la
mănăstirea Căldărușani.
73
Ioana-Zoia SANDU (URSU), Rugǎciune, rezistenţǎ, represiune: cazul „Rugului Aprins“ de la Mǎnǎstirea Antim.
Altarul Reîntregirii. Suppliment 2014, 455 – 468; Ioana URSU, „Rugul aprins“ de la Antim în fragmente de
istorie orală. Apulum 2018/2, 241 – 260 (243 -244 zu Metropolit Nikolaj und Kulygin in Cernica); Ioana URSU,
Biografii ale lui Benedict Ghiuş în dosarele Securităţii : naraţiuni din fişe biografice şi note informative. Apulum
2020/1, 114 – 129 ; Gabriel Stelian MANEA, Un intelectual al bisericii în anchetele Securitǎţii. Pǎrintele Daniil
de la Rarǎu în dsarul « Rugului aprins », : CITIRIGǍ/ȚǍRANU/HERŢA, Intelectualii politicii, 171 - 191.
74
BILIUŢǍ, Constructing Fascist Hagiographies, 7.
40

acuzat în repetate rânduri de simpatizare cu Biserica Catolică. În România a fost promovat de

Visarion Puiu; a lucrat apoi ca duhovnic la Academia Teologică din Arad. În 1940, împreună
cu Antim Nica și alți doi autori, a prezentat în BOR un document de reformă intitulat
„Înnoiește-te, noule Ierusalime“, care pleda pentru o Biserică cât mai independentă de stat,
dar în același timp polemiza dur cu democrația. Cariera sa în ierarhie - fusese ales episcop de
Hotin în Basarabia - a fost oprită, se pare, de regimul Antonescu din cauza trecutului său
legionar. Ghiuș a predat mistica la Universitatea din București în 1945/46 în catedra orfană a
lui Nichifor Crainic, care fusese înlăturat din funcție din motive politice. În 1947, a devenit
asistentul lui Dumitru Stăniloae, care fusese numit profesor de ascetică și mistică la București.
Ghiuș s-a mutat astfel în epicentrul ortodoxismului.
Sandur Tudor devenise cunoscut în anii '30 ca un jurnalist foarte controversat la ziarul
„Credința“, implicat în scandaluri de presă și cazuri de șantaj.75 În 1938 a fost condamnat la
doi ani de închisoare. Tudor polemizase în special împotriva grupului „Criterion“ din jurul lui
Petre Comărnescu, Cristian Tell și Mircea Vulcănescu, pe care îl numise „mafia
homosexuală“. Zvonurile despre ziarul lui Tudor nu erau atipice pentru Bucureștiul vremii:
era finanțat de patriarh și de cunoscuții industriași și membri ai camarilei lui Carol al II-lea
Max Auschnitt și Nicolae Malaxa, Tudor era de fapt fiul nelegitim al arhimandritului Tit
Simedrea (care, ce-i drept, era cu doar zece ani mai mare decât presupusul său fiu). Tudor a
propagat un nou patriotism, o Europă unită de state suverane și s-a opus modernității seculare.
După o criză personală, s-a implicat intens în misticismul ortodox și a devenit unul dintre cei
mai importanți protagoniști ai „Rugului Aprins“.76
Patronul Cercului a fost starețul Mănăstirii Antim, Vasile Vasilache, un vechi confident al
patriarhului Nicodim. În februarie 1946, Vasilache a cerut oficial binecuvântarea Patriarhului.
« Încă de anul trecut, în Sf. Mănăstire Antim s`a început o activitate cu caracter spiritual
pentru o cercetare și trăire mai adâncă a învățăturei și evlaviei ortodoxe, sub oblăduirea
starețului de atunci, Păr. Vasile Vasilache. În fiecare Duminică un grup de clerici și de
mireni au luat parte la Sf. Slujbe, iar după amiază s-a ținut câte o ședință cu caracter de
edificare și adâncire a vieții mistice ortodoxe. Astăzi facem un pas mai departe, constituindu-
ne într-o asociație recunoscută persoană juridică sub denumirea de Rugul aprins al Maicii
Domnului. Pentru bunul spor al activității noastre și bucuria de a fi legată de această Sf.
Mănăstire, unic locaș mănăstiresc în chiar inima Capitalei, venim, Înalt Prea Sfințite

75
George ENACHE, Sandu Tudor (Pǎrintele Daniil), ideologiile extremiste şi Poliţia politicǎ. Bucureşti 2018, 19
– 24.
76
Aceste explicații se bazează pe monografia realizată de ENACHE, Sandu Tudor (Pǎrintele Daniil).
41

Stăpâne, să Vă rugăm cu toată plecăciunea să ne dați învoirea și binecuvântarea

părintească.“77
În 1945, Rugul Aprins a prins contur, cu conferințe, întâlniri lunare ale membrilor de
frunte, ședințe în bibliotecă. Serviciile secrete au luat cunoștință de acest cerc încă de la
început. Chiar în mănăstirea Antim au avut loc mai multe schimbări în funcția de stareț:
Vasile Vasilache a fost înlocuit cu Benedict Ghiuș, care a fost înlocuit cu Valerian Zaharia,
care avea un dosar legionar. Acesta din urmă a dispus suspendarea activității cercului în 1948.
În 1949, Zaharia a fost înlocuit din nou cu Ghiuș, care i-a sfătuit pe membrii cercului să
părăsească Bucureștiul în fața amenințării Securității și să se retragă la mănăstiri. În spatele
schimbărilor de conducere s-au aflat intrigi politice: Ghiuș era un acolit al Patriarhului,
Zaharia era susținut de Ministerul Cultelor - conducerea BOR și cea a ministerului își duceau
astfel și ele lupta pentru putere în cel mai important cerc mistic al Ortodoxiei românești.78
Cercul mistic și-a încetat activitatea în primăvara anului 1948, sub presiunea serviciilor
secrete, iar Sandu Tudor a fost condamnat la doi ani de închisoare în 1950. S-a retras apoi la
Rarău, cu câțiva ani mai devreme centrul spiritual al lui Corneliu Zelea Codreanus. În cadrul
amplei represiuni împotriva potențialilor opozanți, principalii membri ai Rugului Aprins au
fost arestați și judecați în 1958, întregul grup fiind suspectat de „contrarevoluționar“ și
legionarism și condamnat la zece ani de închisoare la 8.11.1958. Sandu Tudor și
arhimandritul Haralambie Vasilache, fratele starețului, au murit în închisoare în 1962.
Procesul a fost îndreptat și împotriva politicii regretatului patriarh Nicodim Munteanu: „Rugul
Aprins“ a fost una dintre încercările clericilor și intelectualilor ortodocși de a contracara
amenințarea elementară a bolșevismului cu un contra-model intelectual și spiritual. Acesta a
fost alimentat de surse orientale, de misticismul rusesc din secolul al XIX-lea, dar și de
tradițiile athonite; cu toate acestea, modelul s-a bazat și pe un interes pentru misticism care
crescuse în România însăși în perioada interbelică. În jurul „Rugului Aprins“ au gravitat mulți
tineri intelectuali care aveau să modeleze BOR și teologia ortodoxă în deceniile următoare,
precum Andrei Scrima sau Leonida/Antonie Plămădeală.79 „Rugul Aprins“ nu a avut un
impact larg asupra societății. Într-o perioadă de restriște spirituală, însă, a oferit sprijin
spiritual unui grup de intelectuali importanți - și, după 1989, societății românești certitudinea
că există zone de retragere în care, potrivit lui Andrei Pleșu, se trăiește

77
BURGHULEA, Mănăstirea Antim, 203. Der Text ist auch deswegen bedeutsam, weil er belegt, dass der
„Brennende Dornbusch“ sich als Vereinigung offiziell registrieren ließ.
78
ENACHE, Sandu Tudor (Pǎrintele Daniil), 85 – 87.
79
VASILE, Biserica ortodoxă română, 179 – 190.
42

sobornost'(sobornicitate), un concept social împrumutat din filosofia religioasă rusă a

secolului al XIX-lea, care exprima totalitatea clerului și a laicilor ca o comunitate. 80

Actorii politici bisericești din BOR

Dintre ierarhi, mitropolitul demisionar al Bucovinei Tit Simedrea, care avea legături cu
Sandu Tudor, și sporadic Nicolae Popovici au vizitat „Rugul Aprins“. Faptul că BOR nu a
opus mai multă rezistență comuniștilor s-a datorat și și mai ales comportamentului ierarhilor.
Aceștia s-au angajat în lupte intense pentru putere, care nu sunt mai bine cercetate pentru
nicio perioadă din istoria recentă a BOR decât pentru perioada 1944-1948, când s-a stabilit
cursul pentru deceniile următoare. Prin urmare, merită să privim mai îndeaproape actorii, o
abordare care este greu de realizat pentru anii '70 și '80 din cauza stadiului actual al
cercetării.81 Actorii BOR s-au împărțit în mai multe tabere: Patriarhul Nicodim Munteanu,
care fusese numit de Carol al II-lea pentru că părea ușor de tracționat și ușor de șantajat din
cauza scandalului homosexualității de la seminarul din Huși (1923), s-a dovedit a fi mult mai
rezistent decât presupuseseră comuniștii și aliații lor. Slăbiciunea lui Nicodim a constat în
rivalitățile din cadrul Sfântului Sinod: nu s-a înțeles cu puternicul mitropolit al Transilvaniei,
Nicolae Bălan, și cu puternicul său urmaș, și nici cu mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu.
Patriarhul l-a manevrat pe acesta din urmă prin desființarea mitropoliei. Nicodim s-a sprijinit
în special pe colaboratorul său de lungă durată Vasile Vasilache (starețul Mănăstirii Antim,
dar anterior mâna dreaptă a lui Nicodim la Iași), pe profesorul I.D. Ștefănescu și pe episcopul
Iosif Gafton al Argeșului, a cărui numire a împins-o împotriva alegerii Consiliului Eparhial.
Gafton i-a rămas loial patriarhului până la sfârșit și a ocupat posturi dificile, cum ar fi cel de
șef al secției de religie a ARLUS. Al doilea pol de putere al BOR era în Transilvania:
mitropolitul Bălan, episcopii Magieru de Arad, Colan de Cluj și Popovici de Oradea; tot
transilvănenii au determinat gândirea politico-bisericească: ideile lui Crainic și Stăniloae se
răspândiseră de la Sibiu. Dar acest grup avea și un lobby propriu în Ministerul Cultelor,
format din vechii legionari Liviu Stan și Spiridon Cândea, precum și din secretarul general de

80
VASILE, Biserica ortodoxă română, 189.
81
VASILE, Biserica ortodoxă română, 142 – 155; LEUŞTEAN, Constructing Communism; George ENACHE,
Strategies of Infiltrating and Attracting the Churches into Collaboration Devised by the Romanian Pro-
Communist Authorities during the 1945-1947 Interval, with a Special Focus on the Case of the Romanian
Orthodox Church, in: ENACHE, Orthodoxy, Liberalism, 307 – 367; George ENACHE, „Lupta la centru“;
ENACHE/PETCU, Patriarhul Justinian, 24ff.; Veronica TURCUŞ /Şerban TURCUŞ, Biserica Ortodoxă Română la
începutul regimului de inspiraţie stalinistă: apostolatul social şi cursurile de îndrumare misionară de la Cluj.
Tabor 9 (2019) 22-38.
43

origine moldovenească Ion Vască (un informator al Siguranței)82. Transilvănenii s-au bucurat
de sprijinul politic al ardeleanului Petru Groza.
Mitropolitul Moldovei deținea o poziție specială ca succesor prezumtiv al Patriarhului.
Între timp, în Bucovina, Emilian Antal, care îi succedase ca „locotenent“ lui Tit Simedrea,
mitropolitul Bucovinei, care fusese forțat să demisioneze „voluntar“ din cauza scrierilor sale
antisovietice, a încercat, de asemenea, să câștige influență în politica bisericească cu un
politician de frunte - Emil Bodnăraș - pe baza originii lor regionale comune (în acest caz,
Bucovina).83 Însă, un nou centru de putere a apărut mai ales în jurul lui Justinian Marina: acest
preot din Râmnicu Vâlcea a fost influențat de creștinismul social al episcopului legionar
Vartolomeu Stănescu. Din punct de vedere politic, a fost cel mai apropiat de aripa stângă a
„Partidului Național Țărănesc“, dar în 1940 a reușit să-i prezinte uimitului mitropolit Nifon
Criveanu scrisori de recomandare de la politicieni din toate taberele - de la Ion Mihalache la
Constantin Argetoianu și Alexandru Vaida-Voevod. Marina avea un talent considerabil ca
organizator, era pricepută în relațiile cu politicienii și avea deja atât de multe relații sub
conducerea lui Ion Antonescu, încât liderul PNȚ, Ion Mihalache, îl dorea ca episcop de Argeș,
dar vicepremierul Mihai Antonescu îl dorea ca episcop de Bălți în Basarabia. În perioada 14-
26 august 1944, Marina l-a ascuns pe liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, care evadase
din închisoare și cu care a avut de atunci o strânsă prietenie politică. Marina a urmat acum o
politică pro-comunistă. S-a alăturat fracțiunii separatiste a PNȚ-ului, sponsorizată de
comuniști, sub conducerea lui Anton Alexandrescu, luptând astfel împotriva vechiului său
patron, Ion Mihalache. Regimul dorea să o instaleze pe Marina cât mai aproape de patriarh,
dar Nicodim Munteanu a împiedicat acest lucru, e drept că cu prețul ca Marina să devină
arhiereu vicar la Iași - întrucât mitropolitul Irineu Mihălcescu avea deja o vârstă înaintată,
acest post îi oferea lui Marina posibilitatea de a ajunge la funcția de mitropolit al Moldovei și,
ulterior, la cea de patriarh. Mitropolitul Irineu și Patriarhul Nicodim au făcut totul pentru a
opri favoritul comuniștilor. Cu toate acestea, disensiunile ierarhilor au împiedicat Sfântul
Sinod să rămână unit. Între timp, regele Mihai l-a decorat pe patriarh cu un ordin înalt în iulie
1945, semn că a înțeles și a sprijinit în secret tacticile de întârziere și rezistență ale
patriarhului. Cu toate acestea, deoarece ierarhii nu l-au susținut pe patriarhul lor, acesta din
urmă a fost nevoit să trimită scrisori de solidaritate noilor conducători:
„ca părintele vostru iubitor şi pentru binele tuturor de grijă purtător, vă îndemn deci să
daţi ascultare din inimă M.S. Regelui şi Guvernului cerut de voi şi ieşit din mijlocul vostru, al
tuturor. Faceţi să înceteze orice vrajbă şi neînţelegere între voi. Nu vă mai duşmăniţi pentru
82
ENACHE, „Lupta la centru“, 332.
83
VELICU, Biserica, vol. 2, 109.
44

deosebire de neam sau de credinţă. Lăsaţi la o parte orice interese învrăjbitoare şi orice
ambiţie deşartă. Porniţi cu nădejde şi hotărâre la lucru oriunde este nevoie, fiecare unde l-a
rânduit Dumnezeu. Împliniţi poruncile conducătorilor voştri fireşti, spre binele tuturor, spre
mulţumirea generoşilor noştri aliaţi şi spre a bine plăcea lui Dumnezeu, care ne-a poruncit
să ne iubim unii pe alţii şi să trăim ca fraţii. Cerând binecuvântarea lui Dumnezeu asupra
regelui nostru iubit, asupra guvernului şi asupra tuturor fiilor acestei ţări, rămân al tuturor
de tot binele voitor, Nicodim, Patriarhul României“.84
Când Sfântul Sinod s-a întrunit în iulie 1945, ambițiosul episcop Nicolae Popovici a fost
cel care - în vederea pregătirii propriei candidaturi la succesiunea Patriarhului Nicodim - a
editat adresa de respect față de comuniști:
„De aceea avem motive să ne bucurăm că aceste idei (democratice) au ajuns la biruinţă şi
în viaţa statului nostru şi se cuvine să le dăm tot sprijinul ca ele să rămână la conducere.
Guvernul de azi al ţării, ca şi oricare altul, este dator să-şi deie toate silinţele ca să pună
ţara la pas cu lumea de azi, s-o împrietenească cu naţiunile biruitoare şi să o încadreze în
societatea statelor în care voinţa poporului e respectată şi luată în seamă după învăţăturile
democraţiei. Pentru aceste motive, ca şi pentru acelea că «orice stăpânire este de la
Dumnezeu, şi tot sufletul este dator să se supună stăpânirilor celor mai înalte» (Romani XIII,
1) îndemnăm binecredinciosul nostru popor să fie cu ascultare faţă de conducerea ţării,
sprijinind-o în silinţa ei de a învinge greutăţile timpurilor de faţă, de a conduce corabia
statului nostru spre limanul libertăţii şi a independenţii şi spre binele tuturor cetăţenilor
lui“.85
Patriarhul Nicodim a sperat într-o schimbare politică în toamna anului 1945, când SUA au
sporit presiunea asupra comuniștilor români. A vrut să-l deporteze pe Justinian Marina, loial
regimului, în SUA ca episcop și a refuzat să participe la congresul planificat al „preoților
democrați“. Ministrul cultelor Constantin Burducea, un preot cu trecut legionar, l-a șantajat pe
patriarh să participe la congres. Nicodim, însă, a citit doar o adresă de salut. Mitropolitul
Bălan, împotriva căruia circula acuzația de homosexualitate, ca și împotriva patriarhului, a
fost supus unor presiuni cu referire la sprijinul său pentru mișcarea legionară. La Congres a
trebuit să mulțumească Armatei Roșii pentru eliberarea Transilvaniei de Nord, dar a adăugat
în discursul său:
„Biserica creştină este desigur supusă împrejurărilor vremii însă în substanţa ei divină ea
rămâne identică cu ea însăşi în toată lumea. Ştie să se păstreze ceea ce este, asimilându-şi
însă în decursul vremurilor curente care se ivesc în societatea omenească. Ştiţi ce face apa
84
ENACHE, Lupta la centru, 319.
85
ENACHE, Lupta la centru, 320.
45

mării: Ea primeşte apă din diferite râuri, dar toate aceste ape ea ştie să le asimileze în
cuprinsul ei“.86
Patriarhul Nicodim era din ce în ce mai izolat de cercurile pro-comuniste din cler, iar din
Transilvania nu a primit niciun sprijin. Se pare că așteptau moartea sa, iar candidații la
succesiune se puneau pe poziții: transilvănenii s-au întors brusc împotriva lui Justinian Marina
și l-au promovat pe Nicolae Popovici, care se prezentase la Moscova ca un om loial
regimului. Dacă Popovici nu era ales, se spunea că transilvănenii îl vor susține pe Iosif
Gafton, omul de încredere al patriarhului. Pe un alt concurent, Emilian Antal, transilvănenii
au vrut să-l facă să tacă, promițându-i arhiepiscopia Sucevei. Transilvănenii aveau și
susținerea lobby-ului lor din ministerul cultelor (Vască, Cândea, Stan) și deci o poziție
puternică în BOR. Între timp, Justinian Marina a făcut tot ce a putut pentru a se impune la Iași
împotriva mitropolitului Irineu Mihălcescu, care a fost în cele din urmă retras cu forța. Marina
a dus o campanie de presă împotriva unui alt concurent, Nicolae Popovici, punând în cârca
acestuia implicarea în Transnistria. În spatele transilvănenilor se afla Petru Groza, în timp ce
Justinian Marina avea sprijinul Anei Pauker, care se afla într-o poziție politică mai puternică
decât șeful „Frontului Plugarilor“. Bălan a fost nevoit să cedeze în fața presiunilor masive ale
regimului, știa că BOR era dependentă de bugetul de stat. Se presupune că el însuși nu dorea
să devină patriarh, așa cum o făcuse cu câțiva ani mai devreme - dar probabil că știa că
Uniunea Sovietică îl respinsese cu hotărâre; Petru Groza îi oferise această funcție în schimbul
aderării clerului transilvănean la „Frontul Plugarilor“. Între timp, Justinian Marina și noul
arhiepiscop de Craiova, Firmilian Marin, au militat pentru noua constituție a României
comuniste.
Nicodim Munteanu a murit la 27.2.1948. La 28.3.1948, comuniștii s-au declarat
învingători în alegerile falsificate și lipsite de libertate, iar la 13.4.1948 a fost promulgată o
nouă constituție. Justinian Marina a fost ales Patriarh la 24.5.1948. Nu mai primește cârja de
cioban de la rege la 6.6.1948 - despre care Marina vorbește disprețuitor în memoriile sale ca
despre un om slab și care nici măcar nu știa să vorbească corect românește. 87ci de
86
ENACHE, „Lupta la centru“, 323.
87
JUSTINIAN, Amintiri, 111 – 112 „el (regele OJS) a plecat, iar noi când am ieşit, pânǎ sǎ ne dezbrǎcǎm, am râs
puţin de el, de cele întâmplate, fiindcǎ ne-am dat seama cǎ, bietul rege era un om slab ; iar episcopul Rusan
care era mai aşa … mai din topor, a zis cam tare « acesta ne conduce ţara, oleo, auleo, vai de capul nostru ».
Sebastian Rusan a fost un ierarh deosebit de ascultător de regim; în autobiografia sa a scris, printre altele: „În 26
Februarie 1945, am plecat în misiune la Maramureş, unde am activat pentru democratizarea vieţii româneşti,
chiar în Sighet. În Iulie 1945, am fost instalat protopop la Satu-Mare. Am fost cel dintâi care am îînţeles şi
apreciat ritmul vieţii şi M-am încadrat în viaţa democratică a poporului, intrând ca luptător printre primii
exponenţi ai democraţiei. În August 1945, am fost ales preşedinte Activ al Apărării Patriotice din Satu-Mare, în
care calitate m-am bucurat şi mă bucur până în ziua de astăzi de cea mai frumoasă consideraţie şi apreciere din
partea tuturor cetăţenilor şi organizaţiilor politice din Satu-Mare, fără deosebire de rasă sau credinţă
religioasă. Această demnitate o deţin până în ziua de astăzi. În calitatea mea de preşedinte al Apărării
Patriotice, am activat cu mult tact şi cât se poate de serios pentru înfrăţirea şi buna înţelegere între popoarele
46

președintele „Marii Adunări Naționale“ Constantin Parhon, care combătuse cândva credința
lui Maglavit în miracole și care acum sublinia că statul și BOR se pot sprijini reciproc. În
discursul său, patriarhul nou ales s-a îndreptat împotriva Vaticanului și a dat de înțeles că
autonomia Bisericii Greco-Catolice nu va mai dura. A început ofensiva descrisă mai sus
împotriva a tot ceea ce reprezenta Occidentul în contextul românesc, dar în același timp s-a
instaurat o subordonare ostentativă față de Moscova. Justinian Marina a obținut funcția de
patriarh cu multe intrigi împotriva celor care respinseseră și combătuseră comunismul în BOR
- fără sprijinul partidului și al serviciilor secrete nu ar fi reușit niciodată. Intrigile sale au slăbit
în mod decisiv BOR într-un moment în care era nevoie urgentă de unitate. Opozanții
comuniștilor dețineau cele mai importante două funcții în BOR - Patriarh și Mitropolit al
Moldovei - dar fără sprijinul celorlalți ierarhi și al clerului erau într-o poziție pierdută. Cu
toate acestea, faptul că BOR a eșuat în lupta împotriva puterii crescânde a comuniștilor nu s-a
datorat doar presiunii externe cu care s-a confruntat. Lipsa de coeziune internă, fixarea pe cei
care dețin puterea politică, absența unei culturi a disidenței și a distanței față de politică, toate
acestea au crescut din 1918, din rădăcini care erau cu siguranță mai vechi. BOR nu a fost
singura instituție a statului român infiltrată de comuniști și divizată de intrigi - armata,
serviciile de securitate, justiția, viața culturală, partidele, peste tot au existat colaboratori
voluntari care au acționat de cele mai multe ori din oportunism și carierism. Până acum, doar
oportuniștii din viața culturală au fost studiați sistematic, de Lucian Boia în „Capcanele
istoriei“. Și în BOR au fost destui oameni, precum Liviu Stan sau Dumitru Stăniloae, care au
încercat să se adapteze la fiecare regim. Cu toate acestea, nu puțini au fost cei care au fost
răsplătiți pentru dorința lor de adaptare: Nicolae Popovici a devenit un critic al regimului
atunci când visul său de a ajunge la tronul patriarhal a fost spulberat. Astfel, CIA l-a
considerat pro-occidental (lucru remarcabil pentru un om care, cu puțin timp înainte,
promovase desființarea Bisericii Greco-Catolice și fusese deosebit de loial liniei Moscovei).
În 1950 a fost destituit. Grație intervențiilor mitropoliților Bǎlan și Rusan, a scăpat de o
condamnare la închisoare. Zece ani mai târziu, fosta speranţǎ al BOR a murit la mănăstirea
Cheia. Publiciști oportuniști ca Stăniloae sau informatori ca Dudu Velicu au fost loviți mai
dur și au fost închiși.88

conlocuitoare, am întemeiat şi susţinut mai multe cămine de zi, în cari se adăposteau şi se hrăneau cca. 350 copii,
în marea lor majoritate orfani de războiu.“, citat în https://gabrielcatalan.wordpress.com/2022/04/12/consideratii-
si-documente-privind-elitele-clericale-ortodoxe-din-romania-comunista-studiu-de-caz-ierarhul-sebastian-rusan/
#_ftnref50 (sursǎ: Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), Fond Ministerul Afacerilor Interne. Direcţia
Administraţiei de Stat (MAI/DAS), dos. 57/1947, f. 48).

88
LEUŞTEAN, Constructing Communism, 314, 326; Dragoş BOICU, The Romanian Orthodox Church in the late
1940s and 1950s according to the CIA archives. Studia universitatis Babes—Bolyai Theologia orthodoxa 66/2
(2021) 79 – 94, aici 135; JUSTINIAN, Amintiri, 16; BRUSANOWSKI, Rumänisch-orthodoxe Kirchenordnungen
47

Structurile și habitus-ul mental al ierarhilor ortodocși pot fi conturate în comparație cu

ierarhii Bisericii Greco-Catolice, care au ales în mod colectiv rezistența și adesea martiriul.
Nici un singur ierarh ortodox nu a fost închis în lagărele comuniste. Chiar și ierarhi epurați,
precum Popovici, au fost nevoiți să se retragă în mănăstiri. Lipsa de sacrificiu din partea
ierarhilor i-a preocupat pe mulți credincioși BOR după 1989. Astăzi, acest lucru este în mare
parte uitat, deoarece atitudinea ierarhilor greco-catolici este cunoscută doar de puțini români
și a prevalat interpretarea oficială a BOR, care nu amintește aproape deloc de rezistența lui
Nicodim Munteanu și îl glorifică pe Justinian Marina ca salvator al Bisericii. Calea lui Marina
este prezentată ca fiind singura viabilă. Acest lucru are rolul de a legitima actuala constituție a
BOR. Această interpretare nu face decât parțial dreptate realității istorice complexe a anilor
1944-1948. Ceea ce este adevărat, însă, este aprecierea că, în starea psihică și organizatorică
în care se afla BOR în 1944, și datorită politicii lui Carol al II-lea și a lui Ion Antonescu, cu
greu ar fi fost capabilă de o rezistență organizată, chiar dacă ar fi vrut. Bisericile greco-
catolică și romano-catolică, în afară de o mai mare unitate internă, aveau avantajul de a
aparține unei biserici universale al cărei centru nu putea fi controlat de Stalin și de
conducătorii de la București. BOR, pe de altă parte, s-a predat la o introspecție ideologică
între 1918 și 1944, la un ultranaționalism extrem - ceea ce a făcut-o cu greu capabilă să caute
aliați acolo unde se putea aștepta ajutor, în Occident. Dar și pe plan intern, nu avea aliați în
rândul celorlalte biserici - pentru că BOR se dedicase de ani de zile luptei împotriva uniților,
catolicilor și neoprotestanților, deci și reprimării părții neortodoxe a etnicilor români adică nu
doar a populației de etnie neaoșă, care reprezenta aproximativ 30% din totalul populației).
Prin urmare, autarhismul și izolaționismul ortodox nu aveau decât o singură opțiune, și anume
să se supună pe plan intern noilor conducători și pe plan extern „bisericii-mamă“ de la
Moscova și să ascundă această supunere cât mai bine posibil credincioșilor.
Oportuniști și cadre de partid: noul aparat al politicii bisericești de stat
Totuși, analiza ar trebui să se oprească puțin și asupra contrapartidei politice a BOR, adică
asupra acelor oameni din aparatul de stat și de partid care au urmărit subjugarea politică a
BOR. Trebuie făcută o distincție între politicienii care au influențat informal BOR, pe de o
parte, și politicienii cărora li s-a încredințat oficial conducerea Ministerului Cultelor, pe de
altă parte, care, însă, au avut o poziție subordonată față de conducătorii actuali. În aparatul
partidului comunist, cei care au determinat politica au fost în primul rând Ana Pauker și
Vasile Luca, pe care Biroul Politic al Comitetului Central al Partidul Muncitoresc Român l-a
numit comisar pentru „probleme bisericești“ în mai 1948, dar și Gheorghe Gheorghiu-Dej și

1786-2008, 385, 396 – 399; ENACHE, „Lupta la centru“, 322, 328, 332; GEORGESCU, Biserica, 50 – 51.
48

Emil Bodnăraș și-au promovat adepții în cadrul BOR. Ambele părți au avut de câștigat:
Ierarhii și-au găsit aliați în lupta pentru putere împotriva competitorilor, iar reprezentanții
regimului și-au construit o clientelă în BOR. Este adevărat că în primii ani comuniștii au
trebuit să acționeze cu prudență în ceea ce privește societatea românească; Ana Pauker, de
exemplu, a recomandat o abordare graduală a BOR, mai degrabă decât o lovitură decisivă.
Pauker, Luca și mai târziu Gheorghiu-Dej au fost considerați în cercurile bisericești drept
promotorii lui Justinian Marina. Petru Groza, după cum am menționat, el însuși fiu de preot și
membru al organelor bisericești, se vedea patronul actorilor BOR care îi susțineau politica,
mai ales după înființarea Ministerului Cultelor, la 24.3.1945. Până la 30.11.1946, ministerul a
fost condus de preotul Constantin Burducea, menționat deja de mai multe ori. A fost un
apropiat al comunistului Petre Constantinescu-Iași, care a fost ministru al Propagandei în
guvernul Groza (redenumit Ministru al Informațiilor din 5.3.1946). Burducea a fost unul
dintre acei foști legionari care au încercat să-și facă o carieră arătând o loialitate deosebită față
de comuniști. Fiind un simplu preot, a vrut să se impună în fața ierarhilor; felul său de a fi
stângaci și comportamentul său incompetent în funcție i-au atras unele disprețuri. Burducea a
fost destituit - viața sa ulterioară este destul de remarcabilă; în 1948, a fugit în Iugoslavia și
apoi la Roma, în Chile și Venezuela, unde a lucrat ca om de afaceri.89
Succesorul lui Burducea, Radu Roșculeț, a făcut parte din PNL-Tătărescu, adică o scindare
pro-regim din „Partidul Național Liberal“ (analog cu scindarea PNȚ sub Anton
Alexandrescu). Roșculeț a fost responsabil pentru îngustarea marjei de manevră a Patriarhului
Nicodim în 1947. A pus presiune asupra BOR cu cel mai eficient mijloc al statului,
amenințarea cu tăieri bugetare; sub egida sa a fost adoptată și legea privind pensionarea
forțată a ierarhilor. Ministrul a întâmpinat opoziție în acest sens nu doar din partea Sfântului
Sinod, ci și din partea Consiliului legislativ, dar a prevalat, deoarece pensionarea obligatorie
era în concordanță cu dorința comuniștilor de a îndepărta ierarhi precum mitropolitul Irineu.
Roșculeț trebuie numărat printre acei pionieri ai comuniștilor care nu au fost răsplătiți pentru
oportunismul lor: el și-a pierdut funcția puţin înainte ca regele Mihai sǎ abdice ţi să
părăsească țara și toată puterea a ajuns în mâinile comuniștilor. Roșculeț a fost arestat în mai
1950 și s-a sinucis în închisoarea din Sighet la 8 mai 1951.90
La 30.12.1947, Stanciu Stoian a preluat Ministerul Cultelor, pe care l-a condus până la
23.4.1951. În esență, a fost responsabil politic pentru noua lege a Cultelor, noul statut al BOR,
desființarea Bisericii Greco-Catolice, abolirea Concordatului - dar a dus și o luptă pentru
89
Lucian N. LEUŞTEAN, Orthodoxy and the Cold War. Religion and Political Power in Romania 1947-1965.
New York 2009, 218-219 n. 23.
90
VASILE, Biserica ortodoxă română, 129 – 134; https://www.memorialsighet.ro/radu-rosculet/ (gelesen am
29.7.2022).
49

putere cu noul patriarh, care nu tolera politica de personal a lui Stoian. Stoian a avut o carieră
de profesor, jurnalist și funcționar în Ministerul Educației; și-a scris teza de doctorat sub
conducerea celebrului sociolog Dimitrie Gusti. Din punct de vedere politic, drumul său l-a dus
de la PNL la PNȚ și apoi la comuniști. Cariera sa poate fi încadrată într-un fenomen
sociologic deja menționat de mai multe ori: adaptarea elitelor românești la structurile politice
dominante respective. În 1938, Stoian fusese director general în Ministerul Educației
Naționale, iar zece ani mai târziu era ministru într-un regim care tocmai abolise monarhia și îl
forțase pe rege să plece în exil. Cel puțin este documentat faptul că familia sa a criticat în mod
evident acest oportunism și că ministrul a fost expus la tensiuni familiale. Odată ajuns în
funcție, a trebuit să înțeleagă că, deși patriarhul, protejat de Petru Groza, susținea politica
guvernului, asta nu însemna că se supunea Ministerului Cultelor. Prin urmare, Stoian l-a
sprijinit împotriva lui Justinian Marina pe protejatul său Valerian Zaharia, pe care l-am
întâlnit deja ca stareț fidel regimului de la Mănăstirea Antim. Marina l-a acuzat că ar avea un
trecut legionar; în calitate de director al Seminarului Teologic din Iași, Zaharia ar fi distrus
sinagoga de pe Râpa galbenă. În 1949, Zaharia a candidat ca om al ministrului pentru funcția
de vicar patriarhal împotriva lui Antim Nica și a lui Teoctist Arăpașu; în 1951, a devenit în
cele din urmă episcop de Oradea, împotriva opoziției înverșunate a patriarhului. Ministrul
Cultelor, Stoian, l-a susținut și el pe Emilian Antal împotriva Patriarhiei.91
Ministerul Cultelor a fost astfel caracterizat de clerici cu trecut legionar (Burducea, Stan,
Cândea) și oportuniști politici în anii cruciali 1944-1948. Actorii BOR au fost, de asemenea,
compuși într-o măsură considerabilă din aceste grupuri. Politica de personal a BOR a fost
influențată masiv de Ministerul Cultelor și de partidul comunist. Totuși, în minister lucrau și
comuniști convinși, cum ar fi directorul de personal Ioan Dobocan, împotriva acțiunilor căruia
Patriarhul Justinian a intervenit personal pe lângă Gheorghe Gheoghiu-Dej în toamna anului
1950. Dobocan avea idei clare despre rolul agenților ministerului în sate:
„Cine conducea comuna în trecut? Primarul (chiaburul, bogătaşul satului, duşmanul
clasei muncitoare), apoi
preotul satului (aliat al conducerii), apoi şeful postului de jandarmi. Erau baza regimului
de exploatare. Preotul să nu se amestece în treburile gospodăriei. Preotul însă poate
arăta rostul democraţiilor populare şi a diferitelor acţiuni din satul său. […] Preocuparea
principală să fie de cadre. Să se caute trecutul şi prezentul vârfurilor, în special. Să se simtă

91
Daniela CIOBANU-IONIȚĂ a prezentat un studiu biografic asupra lui Stoian (Stanciu Stoian..); ar fi
important ca și alte figuri cheie să fie analizate în studii similare; în acest context, ar trebui să se facă referire la
studiul lui Ionuț BILIUȚĂ despre Liviu Stan, care a fost deja citat de mai multe ori.
50

din activitatea inspectorilor că sunt reprezentanţii Ministerului Cultelor, ca aliaţi ai clasei

muncitoare. În activitate să fie cu vigilenţa trează
şi crescândă. Să nu se lase atraşi şi compromişi de duşmanii regimului. Să procedeze fără
patimă, fără sentimentalism burghez, fără interese personale. Să fie o legătură strânsă cu
organele locale. Se vor cere în centrele respective ale inspectorilor birou şi locuinţă pentru ei
de la autorităţile în drept. Să fie cu atenţie la problema gospodăriilor agricole. Să se sesizeze
preoţii care trebuie schimbaţi pentru atitudine ostilă. Se va examina cauza neprezentării unor
preoţi la cursurile de îndrumări. Se vor verifica doi protopopi, unul
judeţean şi altul după alegere. În tot timpul să nu se uite de citirea zilnică a ziarelor, mai
ales «Scânteia» şi studiu individual pentru acumulare de cunoştinţe în domeniul marxism-
leninismului“.92
Patriarhul, pe de altă parte, a vorbit cu furie despre o „clică de teroriști“ care a aruncat în
aer întregul minister. Marina a făcut următorul tablou al adversarilor săi din minister, pe care
îl reproducem aici pentru că pune în lumină lupta de putere dintre minister și BOR, în care
dictatorul a fost chemat să arbitreze: un fost preot din eparhia lui Marina, care acum era ateu;
un fost susținător al antisemitului PNC și fost secretar al Facultății de Teologie din Chișinău,
pe care patriarhul refuzase să-l includă în administrația patriarhală; un fost legionar, spion
german, promovat de Liviu Stan și Spiridon Cândea. Marina s-a împotrivit intervenției lui
Dobocan în politica de personal a BOR, exercitând presiuni puternice pentru ca candidații săi
să fie preferați. Când patriarhul nu a cedat în privința a două posturi de protopopi, Dobocan a
blocat salariile și subvențiile a 200 de preoți și a circa 300 de călugări și călugărițe, ceea ce
demonstrează duritatea luptei pentru putere și arată că și în comunism cea mai bună
modalitate de a pune presiune asupra BOR era prin buget.93
De asemenea, patriarhul se baza pe colaboratori care, de asemenea, aveau adesea un trecut
legionar, nu ca o expresie a opoziției față de regim, ci mai degrabă pentru că acești oameni nu
reprezentau o amenințare pentru patriarh, deoarece depindeau în întregime de el. În plus,
acestea reprezentau tradiții antidemocratice și antioccidentale și, prin urmare, se potriveau
bine într-o politică care abolea monarhia și acționa împotriva bisericilor greco-catolică și
romano-catolică. Antim Nica și episcopul armatei Partenie Ciopron au fost compromiși din
cauza implicării lor în războiul împotriva Uniunii Sovietice; patriarhul i-a numit pe Ciopron și
Benedict Ghiuș vicari patriarhali. Când ministerul a criticat aceste decizii de personal, care nu
erau în acord cu el, patriarhul a cerut un vot de încredere. În 1950, a fost nevoit să se
descotorosească de cei mai apropiați doi colaboratori ai săi - Ciopron și Ghiuș - dar a reușit
92
PETCU, Împuternicitul, 18.
93
PETCU, Împuternicitul, 16 -17.
51

să-i instaleze în locul lor pe Teoctist Arăpașcuș și Antim Nica, amândoi compromiși și ei de
trecutul lor de dinainte de 1944. Marina și Stoian s-au angajat într-o luptă acerbă pentru
putere, în care ministrul, pe lângă protejații săi deja menționați, a mobilizat ierarhii
transilvăneni în favoarea episcopilor Popovici și Colan, în timp ce patriarhul, în schimb, a
blocat protopopii numiți de ministru; în consiliile eparhiale, episcopii au demis membrii loiali
guvernului. Când Patriarhul a făcut să fie întocmite liste cu numele preoților arestați,
Securitatea a reacționat cu indignare. Acțiunea împotriva membrilor „Rugul aprins“ și
arestarea unor apropiați, precum Bartolomeu Valeriu Anania, aveau menirea de a-i semnala
patriarhului unde se aflau limitele politicii sale.94
Fragmentat și cu greu capabil să acționeze ca un grup: clerul inferior
Dacă situația cercetării permite examinarea comportamentului membrilor elitei BOR în a
doua jumătate a anilor 1940, lipsesc studiile aprofundate asupra masei clerului, a preoților.95
Preoții, așa cum am menționat, au fost curtați de regim. În calitate de lideri de opinie în sate,
aceștia au fost esențiali în implementarea unor măsuri precum colectivizarea agriculturii.
Luându-i în serviciul public cu salarii bune (care nu exista în Uniunea Sovietică), regimul a
îndeplinit o veche dorință a preoților. Reprimarea altor confesiuni a fost salutată de mulți
preoți, la fel și desființarea unor asociații apropiate de biserică, precum „Oastea Domnului“,
„Patriarhul Miron“, „Frățiile lui Hristos“, care erau considerate „tudoriști“ (adică adepți ai
Cuibul cu barză/Cuibul cu barză). Regimul a încercat, în zadar, să mobilizeze clerul inferior în
„Uniunea preoților democrați“. Pentru a face acest lucru, a intimidat numeroșii preoți care
erau legionari sau simpatizau cu mișcarea legionară.96 Peste 1880 de clerici ortodocși au fost
afectați de măsurile coercitive luate de comuniști. 966 de preoți au fost „epurați“, precum și
614 cântăreți.97 Dar partidul și statul au răspândit și frica: câmpurile parohiale/sesii parohiale
au fost confiscate, numărul de posturi, limitat; în plus, a existat un conflict constant între
preoți și cantori, prin care resentimentele celor din urmă puteau fi ușor instrumentalizate într-
o mică „luptă de clasă“ în cadrul BOR. Fără organizații proprii puternice, fără o orientare
clară din partea ierarhilor, chiar și preoții care doreau să reziste nu puteau face mare lucru. Cu
toate acestea, BOR nu avea cultura instituțională adecvată pentru o astfel de rezistență;
ierarhiile erau prea puternice, dependența de bugetul de stat prea mare, imaginea de sine ca
94
Dorin DOBRINCU/Cristian VASILE, Comisia prezidenţialǎ, 274.
95
Cu toate acestea, existǎ repertorii disponibile, cum ar fi CARAVIA, Biserica încarceratǎ și, mai recent, Adrian
Nicolae PETCU, Dicționarul clericilor și mirenilor ortodocși români mǎrturisitori în detenția comunistǎ (1945-
1964). Aceste date pot servi ca bază pentru un studiu sociologic, dar este esențial să fie extins și la acei clerici
care nu sunt incluși în acest dicționar, și anume cei care nu au fost arestați, dar care, ca majoritatea ierarhilor, s-
au împăcat cu regimul. Vezi și George ENACHE, Arestările operate în rândul preoților ortodocși în primele
decenii ale regimului comunist. Ghid de lectură a dosarelor Securității. Tabor 2017/11, 28 - 41.
96
VELICU, Biserica, vol. 2, 87.
97
CARAVIA, Imprisoned Church, 12- 15.
52

beneficiar de ordine prea adânc înrădăcinată, iar izolarea și izolarea preoților din sate în
special prea mare. Dudu Velicu, un excelent cunoscător al BOR, relatează că preoții priveau
bolșevismul ca pe un dușman de moarte, pentru că pentru guvernanți preoții erau buturugi de
copac care trebuiau smulse („clerul este buturaga pe care reprezentanții lui o întălnesc
pretutindeni la sate, din a căror muncă trebuie eliminată“). Prin arestări și pensionări forțate,
regimul a intimidat preoții, reprezentanții statului și ai partidelor din sate, amenințând deschis
„vom termina și cu popii“. Țăranii, care se confruntau cu colectivizarea, au respins instinctiv
acest comportament al celor puternici, mulți preoți sperau într-o intervenție din partea
Occidentului, dar au rămas ei înșiși pasivi. Velicu se exprimă disprețuitor într-o psihogramă a
clerului sătesc: Sfântul Sinod și Patriarhul erau departe, eparhiile nu făceau decât să strângă
bani, episcopul local era un „personagiu mitologic, ale cărui trăsnite atribuții le răspândesc“98.
Enoriașii, a spus Velicu, „văd în preot un „hoţ de popă“, geambaş, mort pro bani, pe care
nu-l văd în curţile lor decât atunci când este nevoie de o slujbă grabnică sau când vine să
strângă ouă, găini etc, şi câte 100 de lei de persoană pentru pomenirea la Sfintele Daruri,
fiindcă omul nu se mai duce s-i plătească biserică decât foarte rar. Frecvenţa enoriaşilor la
biserică [este] inexistentă: câteva babe care-şi fac ultimele socoteli înainte de moarte şi
câţiva bătrâni vin „să moţăie“, după ce, în mod mecanic, au bătut cruci şi metanii. Câte o
cuconiţă îşi etalează rochiţa, iar câţiva copii privesc curioşi în dreapta şi în stânga,
reprezind[u-se] cu plăcere să strângă, rareori, câte un rest de lumânare, pentru ca să alunge
plicitiseală“.99 Această descriere a fost ascuțită și polemică. Dar probabil că a atins realitatea
cu mai multă acuratețe când a scris: „preotul este un izolat de societate şi izolarea o resimte
numai atunci când este în conflict cu autoritătile bisericeşti sau laice. El ştie că, din această
situaţie, nu-l poate salva nimeni, nici episcopul ci numai el singur, prin propriile sale puteri.
Şi totuşi, preotul pare că se complace în această izolare, din care nu face nici un efort ca să
rupă cercul pe care şi l-a create l singur“.100 Clerul inferior din mediul rural nu a fost în
măsură să ofere o rezistență coordonată. Principala preocupare era păstrarea parohiei
respective - statul și partidul au reușit astfel să țină preoții din mediul rural în mare parte sub
control. „Ce ne-om face? Că dacă nu mai primim frunză de la stat, dar am rămas la parohii, tot
ciupim, cât de cât, ca să trăim“, a sintetizat Velicu această stare de spirit. Preoții din orașe se
temeau să-și piardă parohiile și să fie trimiși în mediul rural; în plus, existau preoți care
fuseseră nevoiți să părăsească Basarabia, fie ca refugiați basarabeni, fie ca preoți care slujiseră
în Basarabia și Transnistria - se temeau de represaliile regimului, iar foștii legionari trebuiau

98
VELICU, Biserica, vol. 2, 90.
99
VELICU, Biserica, vol. 2, 91.
100
VELICU, Biserica, vol. 2, 91 – 92.
53

să fie și ei atenți. Din acest mediu, serviciile secrete recrutau informatori și din acest mediu
proveneau mulți dintre susținătorii noului regim, cum ar fi preoții cu funcții de conducere în
Ministerul Cultelor sau în Patriarhie, care au fost deja menționați de mai multe ori. Un
exemplu al acestor oportuniști este Mihai Petre Savin, care provenea dintr-o familie de preoți
din Covurlui. În 1940, a devenit consilier al Patriarhului Nicodim și redactor-șef al ziarului
„Apostolul“. Între 1942 și 1944 a lucrat ca inspector la Ministerul Cultelor și la Ministerul
Muncii. În 1944 a dezertat la comuniști și a devenit activist al „Uniunii preoților democrați“ și
al „Partidului Național Popular“; a participat la intrigile lui Vasile Luca împotriva Patriarhului
Justinian, dar a căzut în morișca Securității în 1952. 101
În ce măsură sociograma lui Velicu corespunde cu ceea ce au scos la iveală cercetările
despre rezistența clericală? În ciuda dificultăților structurale enorme, preoții au îndrăznit
individual acte de rezistență, așa cum este documentat în „Dicționar“ al lui Adrian Nicolae
Petcu. Câteva exemple sunt descrise aici pentru a da o imagine a acestei rezistențe, care nu a
devenit cunoscută publicului larg: preotul Nicolae Gheorghe Militaru din parohia Comana
(Vlașca) a scris în toamna anului 1949 scrisori anonime către primul ministru Groza, către
Gheorghiu-Dej și către Patriarhul Justinian, în care critica sau cerea protecție împotriva
represiunii comuniste. Lui Groza i-a scris:
„Niciodatǎ n-a fost ţara batjocoritǎ ca acum. Nu avem independenţǎ, nu avem patrie, ci
suntem slugile unui moşneag, ramolit ca dictatorul roşu, seminaristul renegat Stalin. Ne-aţi
intoxicat cu minciunule comuniste şi cu presa care a speriat lumea cu minciuni […]. Aţi
promis ţǎranilor cǎ nu faceţi colhoz şi acum forţaţi şi obligaţi sǎ se facǎ colhozi. Sunteţi nişte
demagogi fǎrǎ pereche“.102
Militaru a fost identificat de Securitate și a petrecut anii 1950 - 1952 în mai multe închisori
și lagăre penale.
Ion Drǎgoi, preot în Nucșoara (Muscel), membru PNȚ, a condus un grup de luptă armată
alături de Toma Arnăuțoiu împotriva rezistenței comuniste. În cele din urmă a fost descoperit
și executat de regim la 18 iulie 1959.103 Preotul Ioan Constantinescu a participat la rezistența
armată în grupul „Haiducii Muscelului“ și împreună cu preotul Nicolae Andreescu i-a ajutat
pe cunoscuții partizani anticomuniști Toma și Petre Arnăuțoiu.104 În Județul Arad, preoții Ioan
Crișan și Florian Rațiu au sprijinit micul grup de rezistență al lui Adrian Mihuț, care dorea să
instaureze o dictatură legionară în locul celei comuniste. Ei au acționat fără sprijinul

101
VELICU, Biserica, vol. 2, 94, 104, 110 despre abuzuri precum „taxa de cununie“ pe care preoții o percepeau
fără chitanță. PETCU, Dicționarul, 302 -303.
102
PETCU, Dicţionarul, 215 - 216
103
PETCU, Dicţionarul, 102 – 104
104
PETCU, Dicţionarul, 84 – 85.
54

ierarhilor, dimpotrivă, episcopul Andrei Magieru al Aradului a trimis o scrisoare pastorală

prin care îi îndemna pe credincioși să se supună legilor statului comunist - Mihuț a scris apoi
propria scrisoare pastorală împotriva episcopului fidel regimului. Când grupul a fost
descoperit prin trădare, în 1956, cei doi preoți au primit sentințe lungi de închisoare - au fost
eliberați în 1963 și, respectiv, 1964, lui Rațiu fiindu-i permis ulterior să revină la preoție105.
Gheorghe Ioan Constantinescu, care provenea dintr-o familie de preoți din Mihǎlǎșeni
(Botoșani), a slujit ca preot după 1945, mai întâi la Vâlca, apoi la Cluj, unde s-a ocupat în
mod deosebit de tineret. În 1948 a fost arestat ca „simpatizant legionar“ și încarcerat în
lagărele de la Sighet, Aiud și Ocnele Mari. În 1951 a venit la Canal, apoi la Vǎcǎrești și din
nou la Ocnele Mari. După eliberare, a venit la Vișeu de Jos, în Maramureș, ca preot paroh, și
în cele din urmă la Șieu, tot în Maramureș, în 1955. A criticat dictatura în mai multe rânduri.
În 1956, i-a spus președintelui sfatului popular al satului: „Ești un analfabet, ca became
conducǎtorii acestei țǎri!“ I-a interzis soției sale, care era învățătoare, să participe la ședințele
organizației de bază a Partidului Muncitoresc Român (PMR). S-a opus colectivizării
agriculturii. În 1959 a fost arestat din nou și condamnat la 20 de ani de muncă silnică. A fost
eliberat în 1964 și a preluat alte parohii până în 1977. Constantinescu reprezintă rezistența în
viața de zi cu zi: prin mici acte de disociere, prin refuzul de a se supune cerințelor cadrelor
locale de partid - de exemplu, scurtarea slujbelor la biserică pentru a permite participarea la
mitingurile comuniste - dar și, având în vedere experiența carcerală, prin manifestări
curajoase de respingere a regimului, și-a asumat un risc ridicat. Constantinescu a ajuns să
cunoască toate lagărele și temnițele importante ale regimului. În august 1948, preotul Ioan
Hurmuz din satul Bogata de lângă Baia (Suceava) îi îndemna pe credincioși să păstreze
tradițiile și prevestea căderea iminentă a dictaturii. Nicolae Matei a avertizat la Stolniceni-
Ghițescu (Iași) să nu voteze pentru „blocul partidelor democratice“: „sǎ nu voteze cu soarele,
cǎci le va lua ogoarele“. Ștefan Roșulescu, fost membru al PNȚ și preot în Strejnicu
(Prahova), a tras clopotele bisericii când comuniștii i-au chemat pe țărani la o adunare.106
Toate acestea au fost acte curajoase și izolate ale unor indivizi - nu au fost coordonate și nu s-
au bucurat de sprijinul ierarhilor. Acești preoți și-au asumat un mare risc; toți au fost arestați
și trimiși în lagăre și temnițe. Ei au dat semne curajoase de rezistență. Totuși, nu a fost
rezistența BOR, ci a clericilor individuali care s-au opus liniei bisericii lor.

105
Gabriel MOISA, Impactul stalinizǎrii asupra Bisericii Ortodoxe Române: cazul preoților Ioan Crișan și
Florian Rațiu (județul Arad), în: Cosmin BUDEANCǍ/ Florentin OLTEANU (coord.), Stalinizare și
destalinizare. Evoluții instituționale și pact social. Iași 2014, 237 - 245; concluzia că studiul de caz arată că
„mulți“ clerici din BOR s-au opus comuniștilor pare oarecum pripită.
106
PETCU, Dicţionarul, 83 – 84; 146, 206, 293 - 294.
55

Mulți dintre clericii înregistrați de Adrian Nicolae Petcu ca opozanți au aparținut fie
Legiunii, fie PNC-ului, fie au fost foarte apropiați de mișcarea legionară sau de cuzism, cel
puțin 67 din cele 202 persoane înregistrate, adică aproximativ o treime dintre victimele
represiunii comuniste. Un exemplu tipic este cel al lui Gheorghe Filip din Bǎlușeni
(Botoșani), care fusese promovat de mult timp de Marcel Adam din Dorohoi, un cuzist de
frunte și autor al Shoah-ului (pogromul de la Dorohoi), intrând astfel în partidul A.C. Cuza.
Filip a criticat regimul din 1948 și, ca mulți alți preoți, a trebuit să treacă de două ori prin mai
multe lagăre (1949-1953, 1960-1964).107
107
PETCU, Dicționarul, 118-119; alte exemple (atribuirea exactă nu este întotdeauna ușoară, deoarece lucrarea
tinde să aibă un caracter apologetic): 64-65 (Adrian Cǎrǎușu, condamnat în 1942 pentru implicare într-o
organizație politicǎ ilegalǎ); 67 - 68 (Sebastian Chilea, fost candidat al partidului Totul pentru Țarǎ); 32-33
(Grigore Bǎbuș, legionar și ulterior duhovnic al poetului legionar Radu Gyr și al soției acestuia); 37 - 38
(Dumitru Bârnovescu, internat alături de alți legionari în 1938); 56- 57 (Nițǎ Brașov, membru al „Frăției de
Cruce“ legionare); 58 -59 (Dionisie Bucur, adept al lui Octavian Gogaș); 69-70 (Petru Chiricǎ, membru PNC),
71-72 (Ioan Chirilǎ, prim PNȚ, legionar 1940); 72 - 73 (Constantin Ciocǎu, prim PNȚ-Lupu, legionar 1940); 77
- 78 (Teodor Codilǎ, legionar, internat în Germania cu alți legionari, parașutat în România în 1944 ca partizan, s-
a întors în localitatea natalǎ fǎrǎ a participa la operațiuni de luptǎ); 78 - 80 (Ioan Colițǎ, asociat al lui Vartolomeu
Stǎnescu); 92 - 93 (Petru Diaconu, PNL, apoi legionar în 1940), 93 - 94 (Vasile Didoacǎ, șef de garnizoanǎ
legionarǎ în 1940/41); , 98 - 100 (Gheorghe Dragomirescu, legionar în 1940; În 1959 a murit în urma torturilor
aplicate de Securitate); 101 - 102 (Valer Dragotǎ, șef de plasǎ în dictatura legionarǎ); 104 - 105 (Dumitru
Drǎguș,. Octavian Gogaș simpatizant); 105 - 107 (Ioan Druțu, simpatizant legionar), 108 - 111 (Constantin
Marcu Dumitru, legionar din 1937); 113 - 114 (Mihai Enescu, participant la rebeliunea legionară din 1941,
decedat în închisoarea Aiud în 1959), 115 - 117 (Ilarion Felea, legionar din 1940); 119 (Aurel Fleșariu,
legionar); 125 - 127 (Valeriu Gafencu, simpatizant legionar); 131 - 135(Nicolae Georgescu-Edineț, preot popular
studențesc și inspirator al studenților legionari în 1933, decedat la Jilava în 1952); 138 - 143 (Ioan Ghindea,
legionar); (140 - 142 (Benedict Ghiuș simpatizant legionar); 152 - 153 (Ioan Ianolide, legionar); 153 - 156
(Dumitru Iliescu-Palanca, simpatizant legionar); 157 -160 (Ilie I. Imbrescu, unul dintre principalii clerici
legionari); 164- 166 (Mihaela Iordache, membru marcant al femeilor legionare); 170 - 174 (Gherasim Iscu, stareț
al Mănăstirii Arnota, dominată de legionari, confident al lui Vartolomeu Stǎnescu, misionar în Transnistria); 174
- 175 (Gheorghe Leon Istrate, simpatizant legionar); 177 - 178 (Gheorghe Jimboiu, membru al Frăției Legionare
a Crucii); 185 - (Ilie Lǎcǎtușu, legionar, misionar în Transnistria „M-am încadrat cu cei mai mulți curate
intenționați în Mișcarea legionarǎ, cu gândul la jertfelnicie, pentru binele Neamului și Patriei, lucrând cu
înțelepciune și tact în rolul meu de educator în aceastǎ laturǎ de îndrumare civic-național-patrioticǎ“); 191 - 192
(Boris Lizo, PNC, legionar din 1940, se presupune că un instructor legionar din Târgu Frumos l-a forțat să se
alăture mișcării legionare; ulterior Lizo a fost misionar în Transnistria); 199 - 200 (Haralambie Manoilescu,
legionar), 200 -203 (Ștefan Marcu, l-a cununat pe Corneliu Zelea Codreanu în calitate de preot, decedat într-un
accident de mașină în 1989, nu este exclusă implicarea Securității); 207 - 208 (Alexandru Mazilu, legionar); 211
- 212 (Vasile Mihai, adept al lui Octavian Goga, vicepreședinte al Comitetului Județean al PNC Brǎila); 216 -
217 (Vasile Militaru, publicist în „Porunca vremii“ antisemitǎții); 220 - 221 (Ioan N, moldovean, cavaler de
onoare al căsătoriei sale a fost Corneliu Zelea Codreanu); 221 - (Dosoftei Moraru, misionar în Transnistria); 234
- 235 (Marin Naidim, membri ai Fraților de Cruce); 239 - 243 (Constantin D. Necșulescu, a susținut un lagăr de
muncă legionar în 1935, membru al senatului legionar în dictatură); 246 - 247 (Dumitru Nicolaescu, membru al
antisemitului „Frontul românesc“); 251 - 252 (Zosim Oancea, simpatizant legionar în cercul lui S. Cândea și L.
Stan); 255 - 259 (Constantin Oprișan, membru al Fraților de Cruce); 261 - 266 (Arsenie Papacioc, legionar); 267
- 268 (Iustin Pârvu, legionar); 280 - 281 (Sebastian Popescu, legionar); 283 - 284 (David Protase, misionar în
Transnistria, asociat al lui Antim Nica); 288 - 290 (Iosif Rațec, simpatizant legionar, cumnatul lui Ilie Imbrescu);
295 - 297 (Ioan Sabǎu, legionar, prieten al protopopului Ioan Moța); 297 - 298 (Dumitru Saghel, legionar); 298 -
302 (Ioan D. Sandu, președinte al Frǎțiunii Ortodoxǎ Românǎ din Sibiu, secretar de stat în guvernul Antonescu,
decedat în 1955 în închisoare); 309 - 310 (Dumitru Sârbu, simpatizant legionar); 310 - 312 (Ioan Gheorghe
Sârbu, simpatizant legionar); 313 - 314 (Vasile Serghie, legionar); 314 - 316 (Ioan Spânul, membru al „Frontului
românesc“); 318 - 321 (Dumitru Stǎniloae, simpatizant legionar); 324 - 325 (Constantin Stoicescu, legionar);
333 - 334 (Gheorghe Tarcea, legionar); 335 - 336 (Vasile Teleman, legionar); 343 -344 (Viorel Todea,,
Kreuzbrduer, a adăpostit partizani legionari); 347 - 348 (Octavian Tursa, misionar în Transnistria); 351 - 353
(Nicodema Vasilache, simpatizant legionar); 354 - 356 (Vasile Vasilache, legionar, internat în 1938); 365 - 369
(Iov Volǎnescu, legionar, condamnat în 1941 pentru participare la rebeliune).
56

Intimidat de represiune, curtat de regim, incapabil să acționeze ca grup, clerul inferior nu a

reușit să acționeze ca un grup de sprijin pentru o rezistență coordonată și cu o bază largă.
Valurile de arestări au lovit puternic preoțimea, iar mulți preoți au fost supuși la tortură și la
condiții inumane de detenție. Mai mulți clerici au murit în fața acestor condiții; există
numeroase mărturii că credința le-a permis celor întemnițați să persevereze. Cu toate acestea,
trebuie subliniat faptul că numeroși preoți au avut un trecut cuzist sau legionar sau au
participat la ocuparea Transnistriei - toți erau compromiși și susceptibili la șantaj. Rezistența
și afilierea la ortodoxismul antisemit nu sunt congruente, dar suprapunerea nu poate fi trecută
cu vederea.
La rândul său, regimul a trecut la ofensivă și i-a obligat pe preoți să participe la cursuri de
formare în care au fost îndoctrinați în spiritul dictaturii. La finalul cursurilor, preoții trebuiau
să susțină examene, tot pe teme ideologice. Aceste măsuri au dus la disciplinarea socială a
clerului inferior, care era degradat la nivelul unui elev și trebuia să se supună unui ritual
umilitor. Astfel, „reeducarea“ societății și crearea „Omului Nou“ viza în special acel grup care
era considerat lider de opinie în mari părți ale societății.108

Apogeul represiunii comuniste și lupta împotriva isihasmului

Acum trebuie să ne concentrăm asupra mănăstirilor, care aveau condiții mai bune decât
clerul secular - în ele clerul nu trăia izolat, ci în comunități. Mănăstirile fuseseră criticate de
Carol al II-lea și de Ion Antonescu, care nu prea cunoșteau cultura monahală ortodoxă și
isihasmul și care cereau călugărilor și călugărițelor o etică a muncii și o utilitate socială mai
apropiată de cea a ordinelor catolice. Patriarhul Justinian a inițiat o reformă monahală în 1948
pentru a îmbunătăți nivelul educațional al călugărilor și călugărițelor, încurajând în același
timp practicarea meseriilor în mănăstiri. În februarie 1950, Sfântul Sinod a hotărât reformarea
sistemului monahal în acest sens. Seminariile pentru călugări și călugărițe au fost înființate la
Agapia, Hurezu și Neamț. Tot sub impresia represiunii comuniste, numărul călugărilor și
călugărițelor, precum și al mănăstirilor a crescut semnificativ față de perioada interbelică. În
timp ce în 1938 existau 154 de mănăstiri cu 4100 de persoane, în 1958 erau 191 de mănăstiri
cu 6400 de persoane.
După cum s-a menționat deja, comuniștii considerau mănăstirile de pe dealuri și din munți
drept susținători ai partizanilor anticomuniști și un refugiu pentru membrii vechilor elite; în
plus, misticismul eșafodacilor părea suspect pentru guvernanți. Prin urmare, Securitatea a
supravegheat îndeaproape mănăstirile și, începând din 1955, a făcut presiuni pentru

108
VELICU, Biserica, vol. 2, 116 – 117, 127 -128.
57

desființarea majorității mănăstirilor și pentru concentrarea călugărilor și călugărițelor în

câteva mănăstiri mari, ușor de controlat. De asemenea, a fost luată în considerare dizolvarea
generală a mănăstirilor din cauza presupusului lor „rol antipopular și antisocial“. Călugării și
călugărițele cu un trecut politic neplăcut urmau să fie expulzați din mănăstiri. Presiunea
asupra mănăstirilor a crescut treptat. Seminariile mănăstirilor au fost închise, iar vârsta
minimă de intrare a fost stabilită la 50 de ani.
Apoi, în 1958, statul comunist a luat măsuri drastice împotriva mănăstirilor. În acel an,
Armata Roșie s-a retras din România, iar regimul a vrut să demonstreze că deținea ferm
frâiele. Numeroși călugări, dar și teologi ca Stăniloae, precum și confidenți ai patriarhului au
fost arestați. Dacă a existat o luptă bisericească comunistă în România, aceasta a fost în acești
ani. Au existat zvonuri privind destituirea patriarhului și înlocuirea sa cu Iustin Moisescu, mai
ascultător, care a sprijinit represiunea împotriva mănăstirilor. Așa cum se întâmplă adesea,
Sfântul Sinod nu a fost în măsură să ia măsuri unitare. Patriarhul s-a opus acțiunii
comuniștilor împotriva mănăstirilor, dar mulți ierarhi au rămas pasivi; cei mai predispuși să
reziste au fost mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului, mitropolitul Firmilian Marin al
Olteniei și episcopul Iosif Gafton al Râmnicului-Argeș. Din cei 6014 călugări și călugărițe
înregistrați la 1 ianuarie 1959, 2975 au fost expulzați din mănăstiri până la 31 martie 1960;
Moldova și regiunea București au fost afectate în mod special. În noiembrie 1963, în toată
România mai existau 78 de mănăstiri cu 2126 de viețuitori. Sistemul monahal avea să se
refacă treptat de la acest nivel scăzut; în 1989 existau în România 149 de mănăstiri și schituri
cu 740 de călugări și 1771 de călugărițe. Decretul 410 din 28 octombrie 1959, care a desființat
numeroase mănăstiri și a trimis călugării și călugărițele înapoi în lume, este una dintre
tăieturile profunde din istoria BOR de după 1944.109 Comuniștii au eliminat potențialele centre
ale unui alt mod de gândire, au combătut practicile religioase din isihie care erau contrare
viziunii lor pseudoștiințifice și pretins raționale asupra lumii. Dar, mai presus de toate, au
reușit să intimideze masiv societatea românească și să o facă conștientă de puterea Securității
și a organelor de securitate.
Comuniștii erau preocupați în special de mănăstirile care atrăgeau un număr mare de
pelerini. Acolo au mizat pe formarea unor opinii politice alternative. Cazul Mănăstirii
Vladimirești din Eparhia Buzăului, care a fost sărbătorită ca fiind „noul Maglavit“, este
deosebit de cunoscut. Mănăstirea era tânără: a luat ființă după ce tânăra Vasilica Barbu a avut
apariții și a întemeiat o nouă comunitate monahală sub numele de monahia Veronica.
109
TISMĂNEANU/DOBRINCU/VASILE, Comisia prezidenţială, 275 – 277; Adrian Nicolae PETCU,
„Contrarevoluţia“ spirituală. Monahismul orthodox românesc în anii ´50, in: Radu PREDA/Ion VICOVAN (coord.),
Martiriu şi memorie din România comunistǎ. Acta Simpoziumului Internaţional „Dumitru Stǎniloae“ 2017. Iaşi
2020, 215 – 286; BRUSANOWSKI, Kirchenordnungen 403 – 406.
58

Mănăstirea a atras în curând numeroși pelerini, nu în ultimul rând datorită propovăduirii lui
Ioan Iovan, ale cărui practici religioase, mǎrturisirea în public și împǎrtǎșania deasǎ, erau
apreciate de credincioși, dar privite cu suspiciune de BOR. Predicile lui Iovan, „cu dublu
inţeles“, conțineau remarci critice la adresa comunismului în ochii regimului. La Vladimirești
s-a stabilit și Mihaela Iordache, una dintre cele mai importante activiste ale mișcării feminine
din cadrul Mișcării Legionare.110 Regimul a considerat din ce în ce mai mult mănăstirea ca
fiind o amenințare și a luat măsuri împotriva unei filiale a mănăstirii din Sihastru/Adjud.
Patriarhul a respins, de asemenea, practicile religioase, misticismul și orientarea politică a
mănăstirii, care erau considerate eterodoxe. BOR și-a mobilizat cadrele împotriva mănăstirii,
precum Ilie Cleopa și Antonie Plămădeală. Patriarhul de mai târziu, Teoctist Arăpașu, a fost
deosebit de proeminent în reprimarea mănăstirii. În cele din urmă, statul a recurs la violență:
în ianuarie 1955, Iovan a fost caterisit, iar în martie 1955 au fost arestate măicuțele Veronica
și Mihalea. La 9 februarie 1956, Securitatea a luat cu asalt mănăstirea și a arestat celelalte
măicuțele. Acesta a fost preludiul represiunii pe scară largă împotriva sistemului monahal de
la sfârșitul anilor 1950, care l-a adus și pe patriarh în dificultate pentru o vreme.111
Represiunea extinsă a arătat că, în ciuda eforturilor comuniștilor, religiozitatea era foarte
vie. De asemenea, a devenit clar că cel mai puternic spirit de rezistență în sfera ecleziastică a
apărut dintr-o combinație de legionarism și isihasm. Nu ierarhii conformiști, ci legionarii și
simpatizanții lor au jucat un rol decisiv în formarea unei rezistențe spirituale în multe locuri.
Acest lucru a fost descris recent de Adrian Nicolae Petcu ca fiind o „contrarevoluție
spirituală“. Termenul este problematic din două puncte de vedere: grupul isihast nu a devenit
niciodată o mișcare de masă. Deși au atras mulți pelerini, nu au reușit să le transmită un mesaj
politic decât foarte indirect. Cei mai mulți pelerini nu vor fi înțeles dimensiunea politică a
isihasmului, ci s-au deplasat pe căile tradiționale ale evlaviei, chiar dacă unele practici, de
exemplu la mănăstirea Vladimirești, erau noi. Cu toate acestea, întrucât ortodoxia tolera de
obicei astfel de practici - Justinian Marina nu a făcut acest lucru din motive politice, întrucât
bănuia că în mănăstire se aflau dușmani ai regimului -, ele pot fi cu greu înțelese ca fiind un
act revoluționar. Cu toate acestea, un al doilea aspect trebuie subliniat, deoarece depășește cu
mult domeniul de aplicare al BOR. De fapt, viziunea comunistă din România avea cele mai
mari șanse de a fi contracarată de o viziune concurentă și coerentă în mediul isihasților.
Aceasta a fost alimentată de misticismul ortodox cultivat de Paisij Veličkovskij și de starcy

110
PETCU, Dicţionarul, 164 – 166.
111
Cristian VASILE, The Patriarchate, the Presidency and the secret police archives. Studying religions in post-
communist Romania, 275-288; PETCU, „Contrarevoluţia“ spirituală, 280 – 282; Cristina PLĂMĂDEALĂ, The
Vladimireşti Monastery in Securitate Files. Archiva Moldaviae 13 (2021) 201 – 217; BERINDEI/ DOBRINCU/
GOŞU, Istoria Comunismului din România vol. 1, no. 107, 468 – 485.
59

ruşi - dar în contextul românesc această tradiție a misticismului a fost transferată de bărbați și
femei care activau în mediul ortodoxist. Aceasta înseamnă că în contextul românesc,
isihasmul era mult mai politic decât fusese vreodată în Optina Pustyn sau în Athos. Prin
urmare, mișcarea spirituală de combatere a comunismului în România nu a fost una exclusiv
religioasă, ci a derivat parţial din cea mai puternică mișcare politico-religioasă de masă,
legionarismul. Dar nu trebuie să asimilăm pur și simplu grupul de mistici cu legionarii - era
format și din oameni care se aflau cu adevărat într-o căutare religioasă și care nu aveau nimic
de-a face cu extremismul ortodoxist.112
„Apostolatul social“ sau o „Biserică populară“ într-o „democrație populară“
Justinian Marina a fost patriarhul care s-a pronunțat clar pentru cooperarea cu regimul
comunist. El a subliniat acest lucru și în domeniul ideologiei: așa-numitul apostolat social
trebuia să ofere baza teoretică pentru adaptarea BOR la cerințele unei dictaturi comuniste.
Potrivit acesteia, biserica ar trebui să se pună în slujba poporului și a democrației populare
(parafrazarea eufemistică a dictaturilor comuniste). Biserica era o „biserică a poporului“,
proclama patriarhul, care susținea dictatura deghizată în „democrație populară“: „Biserica este
a lui Dumnezeu, dar și a poporului… este și a poporului fiindcă slujitorii ei sunt chemați să
lumineze ți să povățuiască“. Conform concepției lui Justinian, BOR avea sarcina de a da sens
noului regim și, astfel, legitimitate: „Misiunea Bisericii este să confere un sens divin
intereselor pământești, armonizând pe om în el însuși cu semenii săi prin întâlnirea în Iisus
Hristos“.113 Voința poporului și misiunea creștină a Bisericii ar fi astfel puse în armonie.
Biserica ar trebui să se implice activ în interesele oamenilor și să lucreze pentru binele lor -
contemplația pură nu își avea locul în acest concept. În această teorie se sublinia, de
asemenea, angajamentul social al bisericii, slujirea celorlalți. Justinian a propagat ideea că un
Om Nou va lua ființă prin fapte mai degrabă decât prin credință - conceptul de Om Nou a fost
susținut și de comuniști, bineînțeles fără o dimensiune spirituală. Patriarhul vedea Biserica ca
pe un slujitor, iar slujirea este, de asemenea, un concept-cheie: Biserica trebuia să slujească
societatea și națiunea, trebuia să se adapteze la societatea industrială emergentă. Acest lucru a
avut consecințe politice concrete: de exemplu, patriarhul a sprijinit colectivizarea agriculturii
și a fost decorat cu o medalie de către conducerea comunistă atunci când aceasta a fost
finalizată - dar colectivizarea agriculturii nu a fost altceva decât un jaf de stat, însoțit de
violențe în masă ale statului împotriva țăranilor care nu doreau să li se ia pământurile,
proprietățile și animalele de către comuniști. Comportamentul lui Justinian a însemnat, de
112
https://gabrielcatalan.wordpress.com/2022/07/05/unele-observatii-si-consideratii-despre-supravegherea-
informativa-si-combaterea-legionarilor-si-a-manastirilor-ortodoxe-de-catre-securitate-pe-marginea-unui-referat-
din-octombrie-1958-al-ministrului/ accesat pe 19.8.2022.
113
ENACHE/PETCU, Patriarhul Justinian, 50 – 52.
60

asemenea, că rezistența generalizată a țăranilor nu a fost susținută de BOR, iar preoții care au
trecut de partea țăranilor au fost abandonați de ierarhie. În concepția lui Justinian, statul și
BOR lucrau împreună „în chip armonios“. Astfel, BOR nu și-a schimbat în mod semnificativ
atitudinea față de stat, ci doar statul cu care a colaborat s-a schimbat în mod fundamental.
Justinian a căutat și a găsit un teren comun cu comuniștii: BOR a rămas „un izvor permanent
de înviorare a vieții“, nu s-a izolat de societate, ci a rămas cea mai înaltă instanță de
legitimitate. Era, de asemenea, angajată pentru o viață mai bună pe pământ - aceasta a fost
puntea care i-a permis lui Justinian să promoveze colectivizarea agriculturii și să afirme în
1962 că lăcomia și materialismul au dispărut ca urmare a politicilor comuniste. În opinia sa,
BOR și partidul luptau împotriva exploatării. „Pe noi είναι ne unește acum legea sfântă a
muncii înfrățite, spre binele și fericirea tuturor; între oameni este stăpâna acum unirea,
înțelegerea și întoarcerea reciprocă“. Patriarhul a combinat această viziune despre lume
proclamată în „limba de lemn“ a BOR cu o ironie la adresa Bisericii Romano-Catolice pentru
promovarea capitalismului. Apostolatul social a fost întotdeauna legat de „lupta pentru pace“,
adică de angajamentul BOR față de politica externă a regimului comunist, care, ca toate
statele din sfera de influență sovietică, se autointitula „tabără a păcii“. 114

„Lupta pentru pace“ - BOR în slujba politicii externe a regimului comunist

În politica sa externă, Justinian a urmat în totalitate și interesele partidului. De aceea, în
Moscova lui Stalin era foarte apreciat. Apărătorii actuali ai lui Marina subliniază că regimul
românesc a arestat clerici apropiați de patriarh pentru a-l disciplina pe întâistătătorul care
acționa prea independent - la Moscova, în schimb, Marina era percepută ca fiind cel mai loial
patriarh din lumea ortodoxă. Într-un raport privind politica religioasă în România, redactat la
începutul anului 1950, Justițian a fost evidențiat pentru că a fost singurul patriarh care a făcut
pași concreți pentru a pune în aplicare măsurile decise după Conferința de la Moscova din
1948. Guvernul sovietic l-a numit chiar un „model de urmat“ în susținerea „democrației
populare“ prin intermediul unei biserici ortodoxe.115 La Moscova, se aprecia că Justinian
disprețuia profund Vaticanul și că era entuziasmat de „politica de pace“ a lui Stalin. Patriarhul
a devenit un important susținător internațional al acestei doctrine a totalitarismului sovietic, o
noțiune orwelliană care nu includea pacea și dezarmarea, ci dominația mondială a
stalinismului. Prin urmare, guvernul sovietic l-a văzut pe Justinian ca pe un partener în
punerea în aplicare a strategiei sale de a face din Moscova centrul lumii ortodoxe împotriva

114
Cristian ROMOCEA, Church and state. Religious nationalism and state identification in post-communist
Romania. London/New York 2011, 156 – 159; ENACHE/PETCU, Patriarhul Justinian, 54.
115
VOLOKITINA et al., Vlast´i cerkov´v Vostočnoj Evrope 1944-1953, vol. 2, no. 119, 394 – 402.
61

Constantinopolului. Marina a vizitat Moscova în iunie 1950 - partea sovietică dorea ca BOR
să invite bisericile ortodoxe din Balcani la o conferință și să conducă lupta împotriva
Vaticanului, dar și împotriva patriarhatelor ortodoxe pro-occidentale din Constantinopol și
Alexandria. De asemenea, BOR urma să își folosească clerul din străinătate pentru a lupta
împotriva bisericilor ortodoxe anticomuniste din exil, împreună cu clerul Patriarhiei
Moscovei. În iunie 1950, Marina s-a bucurat de atenția gazdelor sale de la Moscova și și-a
exprimat entuziasmul față de Uniunea Sovietică. A făcut comentarii foarte negative despre
noul Patriarh de Constantinopol Athenagoras, care fusese anterior Mitropolit pentru întreaga
Americă - faptul că Marina a raportat partenerilor săi ruși că Athenagoras ar putea fi doborât
de un scandal matrimonial este unul dintre actele emblematice ale „patriarhului roșu“.116
Oficial, a semnat un acord de cooperare strânsă cu Biserica Ortodoxă Rusă și de „apărare a
păcii“. Patriarhul și-a schimbat atitudinea pronunțat ostilă față de Occident și comportamentul
supus față de Moscova atunci când conducerea comunistă a României s-a eliberat treptat de
sub influența Moscovei. El s-a dovedit a fi un prinț al bisericii care a recunoscut de timpuriu
schimbările politice fundamentale și a adaptat BOR la noile cerințe în consecință. Astfel,
BOR a luat parte la conferințele pan-ortodoxe de la Rodos (1961, 1963, 1964) și Chambésy
(1964), precum și la comisia pregătitoare interortodoxă din 1968, toate acestea având ca scop
pregătirea sinodului dorit de zeci de ani. În 1963, a călătorit la Muntele Athos pentru
celebrarea celor 1000 de ani și s-a întâlnit cu Patriarhul Constantinopolului, pe care îl
denunțase la Moscova cu mai bine de un deceniu înainte. Cu toate acestea, Departamentul de
Culte a continuat să îl considere pe Patriarhul Ecumenic drept un adversar ideologic. Prin
urmare, în timpul vizitei lui Athenagoras în România (octombrie 1967), Justinian a explicat că
Biserica Romano-Catolică trebuia să renunțe complet la conceptul de Uniune Bisericească și
să abroge toate enciclicile, decretele și constituțiile corespunzătoare. 117
Detașarea treptată a României de influența Moscovei de către Justinian s-a reflectat și în
politica sa bisericească față de cea mai importantă Biserică Ortodoxă din Balcani, care se afla
în țara care juca un rol de frunte în Mișcarea Nealiniaților, dar care se apropia din nou de
Uniunea Sovietică după moartea lui Stalin: în 1957, Patriarhul a vizitat Biserica Ortodoxă
Sârbă din Iugoslavia și a fost primit de șeful statului Tito și de ministrul de interne Aleksandar
Ranković, responsabil de represiunea brutală. În timp ce Justinian sărbătorise prietenia cu
Patriarhia Rusă în 1957, cinci ani mai târziu, primirea rece făcută Patriarhului rus Alexei la
București în 1962 a reflectat schimbările din relațiile româno-sovietice și dorința
Bucureștiului de a avea o mai mare autonomie. La fel de important din punct de vedere politic
116
VOLOKITINA et al., Vlast´i cerkov´v Vostočnoj Evrope 1944-1953, vol. 2, no. 141, p. 451 – 452; no. 147 .
117
LEUŞTEAN, Orthodoxy and the Cold War, 177.
62

a fost și faptul că Justinian a început să prezinte Ierusalimul (mai degrabă decât Moscova sau
Constantinopolul) ca fiind centrul lumii ortodoxe - ceea ce se potrivea perfect cu deschiderea
României către lumea a treia. Indirect, patriarhul a arătat că, pentru el, Constantinopolul era
mai degrabă un aliat al SUA în Războiul Rece decât centrul simbolic al Ortodoxiei, așa cum a
fost întotdeauna. Loialitatea lui Justinian față de linia regimului comunist a devenit evidentă
mai ales în 1962: a sărbătorit finalizarea colectivizării agriculturii și a adaptat politica externă
a Bisericii la noua strategie a stăpânilor săi comuniști.118
Deschiderea către lumea ortodoxă necomunistă nu a fost doar o consecință a „dezghețului“
de după moartea lui Stalin și a adaptării sistematice la politicile comuniștilor români, ci a
urmat unui interes principal al BOR în materie de politică bisericească: asigurarea
„întoarcerii“ Bisericii Greco-Catolice și prevenirea resurgenței bisericii reprimate.
Conducerea BOR și comuniștii români știau că dizolvarea oficială a bisericii și moartea în
închisoare a unor importanți ierarhi greco-catolici nu eliminau pericolul ca actul violent să fie
revizuit. Din rapoartele Departamentului Cultelor (care înlocuise Ministerul Cultelor în 1957)
reieșea o neliniște considerabilă: deși ierarhii bisericii clandestine fuseseră și ei reținuți pentru
perioade lungi de timp, zeci de mii de credincioși refuzau să se convertească la BOR;
arhitectura interioară supraviețuise în multe biserici unite, reflectând un sfert de mileniu de
cultură bisericească unită; practicile religioase greco-catolice persistau în multe locuri, ceea ce
făcea ca BOR și partidul să fie nervoși.119 Prin urmare, BOR a reacționat cu dispreț la toate
inițiativele Vaticanului și, spre deosebire de Biserica Ortodoxă Rusă, nu a trimis nici măcar
observatori la Conciliul Vatican II (1962-1965). Mai degrabă, la cea de-a III-a Conferință
Pan-Ortodoxă de la Rodos, cel care a fost ulterior Patriarhul Iustin Moisesc, care era și el
membru al Bisericii, s-a referit la Vatican. Patriarhul Iustin Moisescu a luat o poziție clară
împotriva ideii de unire bisericească, dar a trebuit să admită că bisericile naționale ortodoxe
puteau să-și stabilească propriile relații cu Roma. BOR a devenit o linie dură în tabăra
ortodoxă: Patriarhul Atenagora a cultivat „dialogul iubirii“ cu lumea romano-catolică, pe care
Marina și teologii săi (cum ar fi Stăniloae, eliberat din închisoare și reactivat) îl vedeau ca pe
o neclaritate dogmatică discutabilă. Dumitru Stăniloae a dezvoltat teoria „sobornicității
deschise“ (sobornicitate deschisă). O comunitate euharistică, potrivit teologului, care a fost
reabilitat de comuniști și desemnat ca actor principal în politica externă a Bisericii, trebuia să

118
https://fototecaortodoxiei.ro/relatii-interortodoxe-si-interconfesionale/relatii-interortodoxe/relatii-cu-
patriarhia-ecumenica-de-constantinopol/jubileul-athonit-din-1963/cei-doi-patriarhi-justinian-marina-si-
athenagoras-de-constantinopol-2419.html, accesat pe 12.8.2022; BERINDEI/DOBRINCU/GOŞU, Comunismul vol.
2, 218; MOGA, Orthodoxe Selbst- und Fremdbilder, 233 – 234; LEUŞTEAN, Between Moscow and London:, aici
502 – 503; Lucian N. LEUŞTEAN, Religious Diplomacy and Socialism. The Romanian Orthodox Church and the
Church of England, 1956-1959. East European politics and societies 22/1 (2008) 7 – 43, aici 20.
119
BERINDEI/DOBRINCU/GOSU, Istoria comunismului, Bd. 2, no. 34.
63

fie legată de credință; doar iubirea nu era suficientă pentru aceasta. Baza trebuia să fie
unitatea dogmatică - în ochii lui, aceasta nu era dată în cazul catolicilor - care era legată de
diversitatea tradițiilor tipice lumii ortodoxe. Spre deosebire de Roma, Bisericile Ortodoxe vor
păstra tradițiile apostolice. Această teorie a servit drept vehicul împotriva unei apropieri între
ortodoxie și catolicism, așa cum susținea patriarhul Atenagora, dar a deschis ușa mai ales
Bisericii Anglicane, căreia i s-a acordat o „spiritualitate locală“.120
Actul coercitiv din 1948 s-a dovedit a fi o ipotecă politico-bisericească pentru BOR într-o
lume pusă în mișcare de ideea ecumenică. La sfârșitul anilor '60, au apărut semnele unei
ușoare relaxări în relația cu Biserica Romano-Catolică, care s-a concretizat în întâlnirile cu
cardinalul Franz König din Viena (1967/68). Cu toate acestea, BOR a fost sceptică cu privire
la „dialogul iubirii“ inițiat sub Patriarhul Athenagoras și continuat de Patriarhul Demetrios I
împreună cu Papa Ioan Paul al II-lea, chiar dacă nu a mai boicotat invitațiile din principiu. În
anii '70, Antonie Plămădeală a apărut ca un actor important - despre presupusa sa colaborare a
fost discutată în public mai ales în 2007, după ce Mircea Dinescu l-a numit colaborator al
serviciilor secrete, moment în care BOR l-a dat în judecată. Potrivit lui Dinescu, Plămădeală
ar fi fost colonel în Securitate și ar fi cerut lui Nicolae Ceaușescu promovarea la gradul de
general. 121 Plămădeală l-a vizitat pe Papa Paul al VI-lea în 1972 și pe Papa Ioan Paul al II-lea
în 1979, iar în scrierile sale a exprimat o deschidere către ecumenism în sensul cooperării cu
Roma, ceea ce era neobișnuit pentru BOR.122
În politica externă, BOR a găsit în Biserica Anglicană, cu care existau deja contacte în
perioada interbelică, un partener potrivit.123 Principalul vehicul al politicii bisericilor
protestante în timpul Războiului Rece a fost Consiliul Mondial al Bisericilor, înființat în 1948.
La început, Patriarhul Justițian a luptat cu înverșunare împotriva ei în spiritul politicii lui
Stalin și a pus-o pe același plan cu Vaticanul, pe care îl ura. Totuși, acest lucru s-a schimbat

120
MOGA, Orthodoxe Selbst- und Fremdbilder, 213 – 217; Gabriel Stelian MANEA, A missed opportunity: the
Romanian Orthodox Church and the Second Vatican Council. Historical Yearbook 13 (2016) 125 – 140.
121
https://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1041778-mircea-dinescu-reclamat-biserica-cnsas.htm, accesat pe
3.10.2022; Cristina PLĂMĂDEALĂ, The use and misuse of information in Securitatea´s files: the case of
Plamadeala. Eurostudia 10/1 (2015) 125 – 139.
122
Ovidiu BOZGAN, Abordări frontale şi „gesturi de curtoazie“ în politica românovaticană din primii ani ai
regimului Ceauşescu. Studii şi materiale de istorie contemporană 2012/1, 143 – 159; MOGA, Orthodoxe Selbst-
und Fremdbilder, 234 – 274; Ioan Marin MĂLINAŞ, Omagiu cardinalului Dr. Franz König la 90 de ani. Crâmpeie
româno-austriece privind ecumenismul ortodoxo-catolic. Wien 1995.
123
LEUŞTEAN, Between Moscow and London; Lucian N. LEUŞTEAN, Religious Diplomacy and Socialism. The
Romanian Orthodox Church and the Church of England, 1956-1959. East European politics and societies 22/1
(2008) 7 – 43; Gabriel Stelian MANEA, A privileged relationship. The Romanian Orthodox Church and the
Anglican Church in the 1960s. Historical yearbook 15 (2018) 103 – 122. În 1954, Justinian Marina a exercitat
presiuni masive asupra Arhiepiscopului de Canterbury în legătură cu un raport critic al guvernului britanic
privind politica religioasă românească și a amenințat cu ruperea relațiilor (ibid.106). Iată ce se spune în raport:
„While the bishops live in comfortable conditions, not to say luxurious, the lower clergy suffer from poverty and
oppression, an unknown but consistent number of priests being in prisons“.
64

odată cu deschiderea politicii bisericești menționată mai sus. Deoarece problema Bisericii
Greco-Catolice excludea efectiv o apropiere de Biserica Romano-Catolică, bisericile
protestante au câștigat în importanță. BOR s-a apropiat mai puțin de bisericile protestante din
propria țară, adică de bisericile luterane, reformate, unitariene, precum și de cele
neoprotestante - pentru că în ochii BOR acestea reprezentau fie minorități naționale, a căror
asimilare sau reprimare era un obiectiv esențial al dictaturii comuniste (și, în mod discret, și al
BOR), fie etnici români care se îndepărtaseră de BOR. Biserica Anglicană avea mai multe
avantaje ca partener: nu avea puncte de contact politic cu România; se bucura de un prestigiu
ridicat; a manifestat un interes considerabil pentru cooperare; iar reprezentanții săi, spre
deosebire de luterani sau reformați, erau foarte puțin familiarizați cu circumstanțele actuale.
Era cu atât mai probabil ca ei să fie convinși de o alianță în care BOR își putea cultiva
resentimentele anticatolice și ambii parteneri puteau duce lupta pentru „pace“, chiar dacă o
înțelegeau diferit. Mai mult, a fost posibil să se facă legătura cu contactele dintre ortodocși și
protestanți încă din secolul al XVI-lea - chiar și atunci, protestanții au sperat să găsească în
ortodocși parteneri împotriva influenței catolice. Partea britanică a acceptat autopromovarea
lui Marina, care s-a prezentat ca socialist (dar nu comunist) și a promovat regimul comunist
pe scena politicii bisericii protestante. Teologii anglicani s-au opus, prin urmare, evaluării
mult mai critice a lui Marina de către personalul Ambasadei britanice la București. Regimul
comunist de la București a beneficiat, așadar, de contactele BOR cu Biserica Anglicană, care
s-au intensificat începând din 1958, dar Patriarhul Justinian, slăbit de campania regimului
împotriva monahismului, a reușit, de asemenea, să-și consolideze din nou poziția și, în
special, să-și îmbunătățească propria poziție în lume. În timpul vizitei sale la București, în
martie 1959, emisarul anglican Reverendul John R. Satterthwaite s-a întâlnit cu Patriarhul,
care s-a pronunțat în termeni fermi atât împotriva Vaticanului, cât și a Consiliului Mondial al
Bisericilor; dar Satterthwaite a aflat și unele aspecte ale atmosferei politice care părea
amenințătoare pentru BOR; circulau zvonuri despre arestarea Patriarhului. 124
În 1961, România a aderat la Consiliul Mondial al Bisericilor, într-un mediu ecleziastico-
politic în care Biserica Romano-Catolică pregătea Vatican II, care, așa cum s-a arătat, a fost

124
LEUŞTEAN, Religious Diplomacy and Socialism, 34 zitiert aus dem Bericht Satterthwaites: „I explained that
Anglicans hoped for a much greater contribution from Orthodoxy as without the Eastern Churches, the WCC
would be hopelessly one-sided. This is turn brought forth from Justinian a torrent of abuse about the WCC and
how it had allowed itself to be caught with American imperialism. To my astonishment he then said, „I suppose
you did not expect to find me here, and thought that I had been arrested!“ I replied immediately that that was
impossible when I had applied for an audience on my arrival in Bucharest, and added that I had not come for
the purpose of ecclesiastical espionage, but to increase Anglo-Orthodox relations. This produced a great laugh
from Justinian but he went on to say some very strong words about Visser’t Hooft. He said that his former
admiration for him had waned and that he was allowing himself to be the „foolish centre“ of intrigues and was
passing on rumours which did nothing but discredit to the Orthodox“.
65

respins cu fermitate de BOR. Din punctul de vedere al Vaticanului, Consiliul Mondial al

Bisericilor a facilitat, la rândul său, propaganda comunistă, deoarece teologii protestanți nu au
reușit să își confrunte partenerii ortodocși cu întrebări cu adevărat critice. Astfel, vizita
Arhiepiscopului de Canterbury la București în 1965 și vizita de întoarcere a lui Justinian
Marina în 1966 au servit în principal la creșterea prestigiului „Patriarhului Roșu“ în Occident,
iar clerul anglican de bună credință a subminat diplomații britanici mult mai clarvăzători în
evaluarea BOR și a României comuniste. Un diplomat britanic de frunte a fost destul de exact
în evaluarea sa:
„inter-church contacts (…) appear to offer minimal opportunities for valuable conclusions
and maximum mistakes in misinterpretations. (…) the whole line of their propaganda is to
portray us as evil imperialists (…). I think the Anglican Church is wrong if it believes that the
current Romanian Orthodox Church is more than an empty form of what it was in 1935
(…)The church seems to be the most useful religious instrument of the regime.“125
Clerul în epoca Ceaușescu
Anul 1964 este considerat o cesură de către istoricii bisericești. Protectorul patriarhului,
Gheorghe Gheorghiu-Dej, a murit, iar la putere a venit Nicolae Ceaușescu. În 1964, au avut
loc eliberări pe scară largă din închisoare. Numeroși clerici încarcerați la sfârșitul anilor 1950
au fost eliberați, mulți dintre ei fiind luați în slujba regimului. Retragerea KGB-ului din
România a oferit conducerii comuniste mai multă libertate de acțiune. Întoarcerea naționalistă
a ideologiei a creat o nouă bază pentru reintegrarea clericilor de orientare ortodoxă.126 Câțiva
dintre ei au fost „reeducați“ în lagăre și au profitat de această ocazie pentru a-și recăpăta o
anumită poziție socială. Așa se face că, așa cum am menționat deja, numeroși oameni cu
trecut legionar, precum Nichifor Crainic, Radu Gyr sau Dumitrescu-Borșa (el însuși actor al
„reeducării“) au lucrat pentru ziarul „Glasul Patriei“. Teologi de marcă, precum Dumitru
Stăniloae, au colaborat la „Glasul Patriei“ și după eliberarea din închisoare, precum și pentru
dialogul ecumenic, care făcea parte din politica externă a regimului. Stăniloae a lăudat
libertatea religioasă din România comunistă până în diaspora: „Locășurile de cult care au
funcționat în trecut în România funcționează și acum. Toate slujbele bisericești se săvârsesc
fidel după textele de totdeauna. Copiii sunt botezați, tinerii se cună religios, morții sunt
îngropați după dătina strămoșească“.127 Acum, patriarhul trebuia să se asigure că clerul
încarcerat, dintre care unii suferiseră în așa-numitele „programe de reeducare“, își pot
125
Lucian N. LEUŞTEAN, Orthodoxy and the Cold War. Religion and political power in Romania, 1947 – 1965.
Basingstoke 2009, 143; Kaisamari HINTIKKA, The Romanian Orthodox Church and World Council of Churches,
1961-1977. Helsinki 2000, nu a fost accesibil pentru mine.
126
Dragoş URSU, Patriarhul Justinian (1948-1977) şi reintegrarea socioprofesionalǎ a clericilor, foşti deţinuţi
politici. Strategii, compromisuri şi adaptǎri. Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis 11 (2019) 487 – 505.
127
URSU, Patriarhul Justinian, 503.
66

recăpăta poziția în biserică și în societate. Mulți dintre cei arestați au fost șantajați și presați de
Securitate; ca urmare, Securitatea a recrutat mulți informatori. Până la sfârșitul dictaturii,
Securitatea a acordat o mare importanță colaborării preoților, care trebuiau să adune
informaţii despre populația. Blocarea de către BOR a dosarelor relevante împiedică în
continuare o examinare științifică completă a colaborării preoților cu Securitatea. Preoții
aveau mai multe opțiuni în ceea ce privește colaborarea cu Securitatea: puteau evita sau
sabota colaborarea prin prezentarea unor rapoarte fără sens pe care Securitatea nu le putea
exploata și prin evitarea întrebărilor. Această atitudine poate fi descrisă ca un refuz tăcut. Cu
toate acestea, preoții puteau deveni și ei informatori. Nu sunt disponibile aproape deloc date
fiabile despre acest grup, din motive bine cunoscute: blocarea de facto a arhivelor și o
atmosferă nefavorabilă pentru cercetarea critică.128 Un fost ofițer al Securității din Banat,
Roland Vasilievici, susținea că în Timișoara 80% dintre preoți erau informatori care furnizau
Securității rapoarte de stare de spirit de la populație. În cele din urmă, a existat și posibilitatea
de a refuza în mod clar cererile Securității. Acest lucru a implicat, de obicei, sancțiuni severe,
amenințând adesea existența acestora. De exemplu, preotul Stelică Popovici a fost închis timp
de 13 ani pentru că a sprijinit rezistența armată și a refuzat să rupă pecetea mărturisirii;
preotul Alexandru Capotă a refuzat să dea informații Securității.129 Preoții rezistenți nu prea
puteau conta pe sprijinul ierarhilor lor: Mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu, a destituit
cinci preoți la cererea Securității în 1981. Printre ei se numǎra preotul Gheorghe Calciu-
Dumitreasa, odinioară victimǎ a „reeducǎrii“ de la Pitești, ale cǎrui „Șapte cuvinte pentru
tineri“ au fost difuzate la Radio Europa Liberǎ. Preotul s-a opus demolării bisericilor de către
regim în predicile de la Mănăstirea Radu Vodǎ și a îndemnat tinerii să se opună ateismului și
să se întoarcă la credință. În 1979, a fost arestat și a suferit condiții de detenție deosebit de
dure. Calciu-Dumitreasa este un exemplu rar de rezistențǎ deschisǎ în epoca Ceaușescu; faptul
cǎ a fost trădat de ierarhii sǎi este dovedit în cazul lui - cazuri similare de preoți livrați la cuțit
de ierarhi loiali regimului trebuie investigate în cercetǎrile viitoare, întotdeauna cu condiția ca
arhivele sǎ devinǎ în sfârșit accesibile. Pentru Calciu-Dumitreasa nu va fi fost un caz izolat.130
În jurul anului 1960 au avut loc unele schimbări în rândul ierarhilor. În 1955, Nicolae
Bălan, unul dintre cei mai puternici lideri bisericești, murise. Bălan ar merita o biografie
științifică aprofundată. Pentru că el este emblematic pentru continuitatea instituțională și
personală a BOR în toate schimbările de regim. Bălan a deținut funcții în timpul monarhiei

128
VASILE, Coming to terms with the controversial past of the Orthodox Church, 235 – 236.
129
Lavinia STAN/Lucian TURCESCU, The Devil´s Confessors: Priests, Communists, Spies and Informers. East
European Politics and Societies 19/4 (2005) 655 – 685, hier 672 – 673.
130
STAN/ TURCESCU, The Devil´s Confessors, 668 – 674; Iuliana CONOVICI, Ortodoxia în România
postcomunistǎ. Reconstrucţia unei identitǎţi publice. 2 Bde. Bukarest 2009, 145; CIOBANU, Prisons Saints. 8.
67

constituționale, al dictaturii regale, al dictaturii „național-legionare“, al dictaturii militare și al

dictaturii comuniste. Întotdeauna a avut succes: a datorat acest lucru unei rețele extinse de
relații în politică și unei poziții puternice în Transilvania, dar mai ales dorinței sale de a
coopera cu toți conducătorii de orice culoare. Din punct de vedere ideologic, nu a trebuit să se
schimbe prea mult: atitudinea sa de bază antioccidentală și naționalistă a fost întotdeauna
oportună din punct de vedere politic în România.
Lui Bălan i-a succedat Iustin Moisescu, care s-a remarcat ca un susținător deosebit de loial
al regimului, tot în opoziție cu patriarhul. La scurt timp după moartea lui Bălan, a murit,
aparent în împrejurări suspecte, mitropolitul Moldovei și Sucevei, Sebastian Rusan, un
protejat al lui Petru Groza. În timpul unei vizite în Siria, în 1954, Rusan declarase cu lacrimi
în ochi că vrea să salveze din Biserică ceea ce poate fi salvat în aceste condiții. În România,
însă, Rusan primise în 1954 un înalt ordin, clasa I Steaua RPR, „pentru merite în activitatea
patriotică și pentru contribuția adusă cauzei păcii“, adică pentru cooperare în țară și în
străinătate. De asemenea, au fost recompensați cu înalte ordine de către regim patriarhul
Justinian, mitropolitul Nicolae Bălan, episcopul Valerian Zahara, mitropolitul Firmilian
Marin, mitropolitul Vasile Lăzărescu, episcopul Teofil Herineanu și episcopul vicar patriarhal
Teoctist Arăpașu. Rusan s-a angajat foarte mult în legitimarea internă a regimului comunist,
cum a fost cazul când a proclamat în 1954:
„Statul nostru, al regimului de democraţie populară garantează libertatea exercitării
cultelor religioase, dînd posibilitatea ca fiecare cult, în locaşurile lui de închinare, să-şi
exercite cultul respectiv, în deplină libertate. […] Preoţimea îşi cunoaşte rolul ei social şi
conlucrează armonios cu reprezentanţii puterii de stat la întărirea şi înfrumuseţarea Patriei
noastre, a RPR. Preoţii sînt purtători de har în faţa sfintelor Altare, dar şi cetăţeni loiali ai
Statului nostru. În lupta pentru apărarea păcii ei se află în primele rînduri, conduşi de
ierarhia superioară bisericească. Pilda dată de Î. P. S. Patriarh Justinian şi de toţi membrii
Sfîntului Sinod este grăitoare în această privinţă. Decoraţiile ce stau pe pieptul unora dintre
ierarhi, ca o răsplătire morală şi concretă din partea conducătorilor Patriei noastre,
ilustrează meritul preoţimei în lupta pentru apărarea păcii. Iar apărarea păcii cuprinde toate
manifestările de viaţă socială: pe tărâm cultural, administrativ şi economic. Asigurînd bună
starea, munca şi ordinea în ţara noastră, contribuim la cauza păcii în lume. […] toate
acestea dovedesc că în regimul de democraţie populară BOR are cele mai prielnice condiţii
de dezvoltare şi misionarism. […] Pentru toate aceste motive de ordin patriotic şi bisericesc,
68

Biserica Ortodoxă din Moldova, prin glasul smereniei mele, aduce cuvînt de slăvire zilei de
23 august 1954, cînd se împlineşte un deceniu de la eliberarea Patriei noastre…“131
Încă de la 10 ianuarie 1957, mitropolitul Iustin Moisescu a fost transferat de la Sibiu la Iași
și, prin urmare, era considerat acum succesorul prezumtiv al patriarhului Justinian. Pastorul
luteran Richard Wurmbrand, care fusese întemnițat de comuniști timp de mai mulți ani, l-a
acuzat pe Moisescu că a denunțat 400 de țărani din eparhie sa la Securitate. Secretarul general
al Consiliului Mondial al Bisericilor, Visser t'Hooft, i-a alertat pe liderii bisericești din
Occident în 1959 și i-a informat cu privire la intrigile lui Moisescu și la arestările la domiciliu
și detențiile din cercul cel mai apropiat al patriarhului.
Nicolae Colan, episcop de Cluj din 1936, a succedat la tronul mitropolitan la Sibiu. Biroul
lui Colan a fost preluat de Teofil Herineanu, cel mai important dezertor de la Biserica Greco-
Catolică la BOR. În timp ce Iustin Moisescu se ridica prin intrigi împotriva patriarhului său și
denunțuri, un alt ierarh își pierdea funcția: mitropolitul Banatului, Vasile Lăzărescu,
intervenise în favoarea familiei clericilor arestați și se făcuse nepopular în fața regimului.
Ierarhii din perioada Ceaușescu au colaborat adesea îndeaproape cu regimul. În cadrul
sistemului dictat de dictatură, aceștia aveau o marjă de manevră mai mare sau mai mică, dar
detaliile sunt greu de cunoscut. Retrospectiv, ierarhii au subliniat presiunea care a cântărit
asupra lor, necesitatea unui compromis pentru a asigura supraviețuirea BOR, suferința
interioară cauzată de situația în care se aflau.132 Cu toate acestea, niciunul dintre ei nu a
încercat să se opună regimului, nici măcar atunci când, la sfârșitul anilor '70, regimul a
început să demoleze biserici, mai ales în București, pentru a face loc proiectelor urbanistice
megalomane ale dictatorului. După 1989, în România a existat o dezbatere intensă cu privire
la ce ierarhi au colaborat cu serviciul secret comunist Securitatea și sub ce formă a avut loc
această colaborare. Nici un ierarh nu putea evita contactul cu serviciile secrete; o altă
întrebare era dacă se puneau la dispoziția regimului ca informatori. Această temă, extrem de
sensibilă în România, nu a fost abordată în mod sistematic de către cercetători. Motivele sunt
multiple: BOR împiedică în continuare accesul la dosarele ierarhilor; unele dintre dosare ar fi
fost distruse de Securitate încă din decembrie 1989, inclusiv dosarul actualului patriarh Daniel
Ciobotea.133 BOR a creat, de asemenea, un climat în care istoricii, care sunt de obicei plătiți de
stat, abia îndrăznesc să abordeze trecutul de Securitate al clericilor. CNSAS, care se ocupă de
gestionarea dosarelor Securității, nu a primit încă toate dosarele privind clerul din arhivele
131
https://gabrielcatalan.wordpress.com/2022/04/12/consideratii-si-documente-privind-elitele-clericale-ortodoxe-
din-romania-comunista-studiu-de-caz-ierarhul-sebastian-rusan/, accesat la 19.8.2022. Premiile au fost publicate
în „Biserica ortodoxă română“ 1953 nr. 5-6.; zitiert bei CATALAN, Consideraţii.
132
CONOVICI, Ortodoxia în România postcomunistǎ, vol. 1, 132.
133
https://adevarul.ro/stiri-locale/constanta/istoric-cnsas-este-posibil-ca-dosarul-de-2055595.html, accesat pe
1.9.2022
69

SRI. Deciziile emise de CNSAS cu privire la colaborarea clerului cu Securitatea au fost și

sunt extrem de controversate. Influența politică nu poate fi exclusă în unele dintre decizii.
Faptul că BOR, cu ajutorul politicului, în special al PSD și al partidului antisemit „România
mare“, a reușit să facă în așa fel încât dosarele ierarhilor să nu fie eliberate pentru cercetare
decât cu acordul acestora, iar Sfântul Sinod să aibă drepturi extinse și asupra dosarelor
arhivistice ale clericilor (și că acestea nu mai pot fi eliberate de către ierarhii înșiși), arată că
BOR însăși vede în dosare un pericol considerabil pentru reputația sa.134 De fapt, numărul
ierarhilor din perioada Ceaușescu care au fost presupuși colaboratori sau informatori ai
Securității este destul de mare. În plus, lista nu este probabil completă, deoarece cercetarea
independentă nu este posibilă din cauza blocadei BOR. În 2007/2008, CNSAS a emis
decizii/note de constatare) cu privire la următorii ierarhi:
- Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului, nume de cod Munteanu, Popa Vasile, Popescu,
Ion/Ioan, Munteanu, Ioan
- Pimen Zainea, arhiepiscop de Suceava și Rădăuți, nume de cod: Sidorovici, Petru
- Andrei Andreicuț, arhiepiscop de Alba Iulia, nume de cod Ionică, Vasile
- Visarion Rădăuțeanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, nume de cod Bobi
- Casian Crăciun, episcop al Dunării de Jos, nume de cod: Crin, Casius, Casio; după
căderea comunismului a susținut că trecutul nu mai este important pentru societatea
românească.
- Calinic Argatu, episcop de Argeș și Muscel, nume de cod: Zamfir; Calinic a obținut în
2008 o hotărâre judecătorească care a anulat decizia CNSAS.
Dosarele lui Epifanie Norocel, episcop de Buzău și Vrancea; Nifon Mihăiță, arhiepiscop de
Tîrgoviște și Daniel Ciobotea, patriarh, au fost probabil distruse în decembrie 1989.
Mitropolitul Antonie Plămădeală și Vornicescu apăraseră public politica de „sistematizare“ a
satelor. După 1989, și Mitropolitul Olteniei Nestor Vornicescu a fost considerat deosebit de
compromis. Un alt exemplu de ierarh loial regimului este Emilian Birdaș: La mijlocul anilor
'70, la sugestia Departamentului Cultelor, a fost înființată Episcopia de Alba Iulia și a fost
ocupată de Emilian Birdaș, pe care l-a atestat șeful adjunct al Departamentului Cultelor:
„colaborează bine cu organele de stat locale“; clericul a fost „cunoscut pentru atitudinea sa
loială față de orînduirea socialistă și politica de stat internă și externă a unor instituții de
stat de la noi“; în 1990, Birdaș a fost forțat să demisioneze, fiind unul dintre foarte puținii
clerici de rang înalt; dar și-a reluat imediat cariera ca episcop de Arad (1990-1994) și de
Caransebeș (1994-1996); acest susținător dovedit al regimului a fost ales membru de onoare al
134
VASILE, The Patriarchate, the Presidency and the secret police archives. Studying religions in post-communist
Romania; VASILE, Coming to terms with the controversial past of the Orthodox Church, 251 – 254.
70

Academiei Române în 1992. Teologi precum Dumitru Stăniloae au lucrat, de asemenea, ca

informatori ai Securității.135
Ierarhii au susținut public și permanent regimul. În memoria din interiorul bisericii, se face
referire la situația lor dificilă. Se subliniază faptul că aceștia au protejat Biserica prin
comportamentul lor și că rigorismul moral nu este potrivit pentru a descrie relația ierarhilor cu
dictatura. Arsenie Papacioc, fost legionar și apoi important duhovnic, a parafrazat astfel
evaluarea sa:
„Ei nu erau lepǎdaţi de Hristos pe nici o cât micǎ fibrǎ dogmaticǎ. Nu ne-am permis sǎ îi
judecǎm, ca de ce trǎiesc şi cǎ au fost cum au fost, liberi… Vladicii noştri nu s-au lepǎdat
nici formal, nici pe ascuns. Au procedat cu înţelepciune şi nu le-a fost uşor şi bisericile
aproape fǎrǎ excepţie au fost pline pânǎ la refuz, şi au cununat şi botezat pe ascuns mii si mii
de suflete“.136
În această interpretare, ierarhii au ridicat o umbrelă protectoare sub care a continuat viața
bisericească. Mai ales duhvonici și sistemul înfloritor de pelerinaje ar fi păstrat atașamentul
oamenilor față de credința ortodoxă. De asemenea, se face referire la „gândirea dublă“ a
ierarhilor, care ar fi trebuit să își ascundă adevăratele convingeri. Unul dintre puținele dosare
ale Securității despre ierarhi, din care au fost publicate părți, îl privește pe Antim Nica, pe
care l-am menționat deja ca protagonist al politicii lui Antonescu în Transnistria. Securitatea a
recrutat un informator în cercul cel mai apropiat de Nica, care l-a interogat sistematic pe
ierarh. Deși astfel de rapoarte ale informatorilor ar trebui folosite cu prudență, acest caz din
1962 arată cel puțin ceea ce serviciile secrete doreau să știe despre gândurile unui ierarh
considerat compromis. Nica a mărturisit strategia BOR: „biserica trece prin momente destul
de dificile și cǎ se cere multǎ abilitate și o diplomǎ extraordinarǎ pentru a face fațǎ toate
cerințele de ordin public (… ) lumea inteligentǎ și credincioasǎ joinedǎ dǎ seamǎ de sarcinǎ
actualǎ și înțelege toate restricțiile la care este supusǎ“. Dar a recunoscut, de asemenea, că
stabilizarea BOR a fost cumpărată cu prețul unei schimbări complete de direcție: „biserica a

135
Lavinia STAN/Lucian TURCESCU, The Devil´s Confessors: Priests, Communists, Spies and Informers. East
European Politics and Societies 19/4 (2005) 655 – 685 (zu Casian Crăciun 672); Liste der Bescheide des CNSAS
https://gabrielcatalan.wordpress.com/2022/04/12/consideratii-si-documente-privind-elitele-clericale-ortodoxe-
din-romania-comunista-studiu-de-caz-ierarhul-sebastian-rusan/#_ftn49, gelesen am 19.8.2022;
https://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/povestile-preotilor-ne-au-tradat-facut-pactul-securitate-lista-celor-mai-
cunoscuti-duhovnici-romani-l-au-vandut-dumnezeu-1_53451f860d133766a8a10002/index.html;
https://ro.wikipedia.org/wiki/Calinic_Argatu; https://jurnaluldearges.ro/fisa-personala-de-informator-la-
securitate-a-lui-calinic-8494/; acolo este publicat un dosar al Securității despre Calinic, care enumeră defectele
de caracter ale acestuia; citit la 16.8.2022; pe Birdaș BERINDEI/DOBRINCU/GOȘU, Istoria comunismului din
România. vol. 3, nr. 119, p. 682- 684; Birdaș a trăit în mănăstirea Cernica, dominată de legionari, între 1936 și
1940 și a urmat seminarii la Râmnicu Vâlcea și București; vezi și Anca ȘINCAN, De jos în sus și înapoi. On
How to Build a Church in Communist Romania, în: Bruce R. BERGLUND/Brian PORTER-SZÜCS (coord.),
Christianity and Modernity in Eastern Europe. Budapesta 2010, 191 - 216.
136
CONOVICI, Ortodoxia în România postcomunistǎ, vol. 1, 135,
71

trebuit sǎ cedeze complet pozițiile pe care le-a avut și sǎ se înregimenteze în opera de

sprijinire a unui regim ce luptǎ pentru distrugerea ei, cǎ clerul de astǎzi duce o dublǎ
existenţǎ, pe de o parte vorbește de Hristos și de evanghelie și pe de altǎ parte se roagǎ pentru
mântuirea mântuitorilor sǎi și ai lui Hristos“. Nica a precizat că Biserica trebuie să fie
„elastică“, trebuie să fie și tăcută. Dar el era optimist în ceea ce privește termenul lung: „un
sistem mondial religios cu o existență de 2000 de ani nu poate fi distrus cu bunăstarea“.
Comuniștii, a spus Nica, s-au resemnat, așadar, să coabiteze atâta timp cât BOR nu se opune
statului. El a comparat Biserica Ortodoxă cu Biserica Catolică, evaluând alegerea lui John F.
Kennedy ca președinte american ca fiind un semn al forței catolicismului, „în vreme ce
episcopii ortodocși sunt niște simple piese decorative la solemnitǎți și parǎzi“. În ultima
discuție cu informatorul care a relatat acest lucru, la 23.6.1962, Nica era sceptic în privința
viitorului BOR: presiunea ateistă a regimului era în creștere, BOR nu avea nici bani, nici
mijloace de propagandă pentru a riposta. El nu credea că pacea politică dintre stat și BOR va
dura; Biserica Catolică și neoprotestanții erau în mod clar mai puternici decât BOR. Nica, sau
ceea ce a relatat informatorul despre conversație, a sintetizat viziunea internă a BOR:
ipocrizia la care erau obligați ierarhii - dar la care erau și ei pregătiți; conștientizarea faptului
că o colaborare le-ar pune în pericol propria existență pe termen lung; fragilitatea coabitării;
în fine, teama permanentă față de celelalte confesiuni creștine, percepute mereu ca adversari și
concurenți.137

Emblematice pentru traseele de viațǎ și strategiile politice ale BOR sunt biografiile celor
doi patriarhi de la sfârșitul perioadei Ceaușescu, Iustin Moisescu și Teoctist Arǎpașu. Nu
există aproape nicio lucrare științifică despre niciuna dintre ele.138 Iustin Moisescu, succesorul
lui Iustin Marina, este probabil unul dintre cei mai puțin cunoscuți patriarhi ai BOR. În timp
ce BOR face în prezent eforturi considerabile pentru a-l reabilita pe Justinian ca un apărător
curajos al BOR și un anticomunist deghizat, se pare că astfel de încercări nu sunt foarte
promițătoare cu o figură precum Moisescu. În 2019, BOR i-a dedicat un an comemorativ
modest în comparație cu comemorarea oficială a lui Justinian Marina. Moisescu a fost
sărbătorit ca „un stâlp neclintit în vremuri potrivnice“ pentru că ar fi refuzat să mute sediul
patriarhiei de pe Dealul Patriarhiei la Vǎcǎrești.139 Moisescu s-a născut la Cândești (Argeș) în

137
George ENACHE, Episcopul Antim Nica şi poziţia sa faţǎ de relaţiile stat-bisericǎ în România comunistǎ.
Analele Universitǎţii Dunǎrea de Jos din Galaţi. Serie Istorie 2003/2, 159 – 172.
138
CONOVICI, Ortodoxia în România postcomunistǎ, vol. 1, 129.
139
Pentru un punct de vedere oficial al BOR https://basilica.ro/in-urma-cu-45-de-ani-era-intronizat-patriarhul-
iustin-moisescu/ accesat la 24.8.2022; https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/2019-anul-comemorativ-al-
patriarhilor-nicodim-munteanu-si-iustin-moisescu-si-al-traducatorilor-de-carti-bisericesti-in-patriarhia-romana-
149527.html, accesat la 24.8.2022: „Ca ierarh, Iustin Moisescu a demonstrat echilibru şi discernământ,
72

1910. Tatăl său, un profesor, fusese ucis în Primul Război Mondial. Cumnatul său fusese
deputat al „Partidului Național Țărănesc“ și un susținător al lui Iuliu Manius. Moisescu a
dobândit o educație teologică solidă în timpul mai multor șederi îndelungate în străinătate: din
1930 până în 1934 a studiat la Atena (împreună cu Spiridon Cândea și cu cel care mai târziu a
fost șeful lagărului de muncă legionar de la Arnota, Petre Andonescu), unde și-a luat
doctoratul în 1937 pe tema asceticului și misticului din antichitatea târzie Euagrios Pontikos.
Între 1934 și 1936 a rămas la Strasbourg, iar între 1938 și 1940 a predat ca profesor de Noul
Testament la Universitatea din Varșovia. Până în 1956, au urmat alte angajamente didactice în
România (Czernowitz, Suceava și București). Moisescu s-a adaptat de timpuriu la dictatura
comunistă, înscriindu-se în „Uniunea patrioților“ pro-comunistă și devenind apoi membru al
„Partidului Popular“ al lui Petre Constantinescu-Iași; Moisescu a fost chiar membru al
Comitetului Central, precum și vicepreședinte al partidului în Moldova și a participat de
partea regimului la campaniile electorale împotriva partidelor democratice istorice din
România din 1946 și 1948. În 1945, numele său a fost menționat pentru postul de ministru al
Cultelor. Din cauza trecutului său legionar, serviciile secrete îl șantajau, dar îi deschideau și
oportunități excelente de carieră. Moisescu, teolog nehirotonit până în 1956, a devenit preot în
mare viteză, călugăr și, la scurt timp, mitropolit al Transilvaniei (1956), iar puțin mai târziu
mitropolit al Moldovei și, deci, patriarh prezumtiv. În 1957 a devenit și deputat în „Marea
Adunare Națională“. A activat în organizații ale regimului, cum ar fi „Consiliul Național al
Frontului Unității Socialiste“ și în conducerea „Organizației Democrației și Unității
Socialiste“. Susținător de încredere al dictaturii, a reprezentat „politica de pace“ comunistă și
în străinătate, de exemplu în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor și în Prezidiul
Conferinței Europene a Bisericilor. Moisescu a apărat întotdeauna poziția oficială a regimului,
adică împotriva Bisericilor Greco-Catolică și Romano-Catolică, de exemplu la Conferința
Pan-Ortodoxă de la Rodos (1964). În 1959, el a susținut cu tărie măsurile regimului împotriva
mănăstirilor, lucrând împotriva Patriarhului Justinian. Ca și predecesorul și succesorul său, a
participat la glorificarea regimului comunist și, în special, a dictatorului. Telegrama de ziua sa
de naștere adresată lui Nicolae Ceaușescu în 1986, cu puțin timp înainte de propria moarte,
arată supunerea politică a conducerii BOR față de dictator:

clarviziune şi multă chibzuinţă, realism şi înţelepciune practică în raporturile cu un regim ateu, care impusese
Bisericii multe restricţii şi exercita mari presiuni asupra ierarhiei. Asemenea înaintaşului său în scaunul
patriarhal, vrednicul patriarh Justinian, Iustin Moisescu a manifestat prudenţă şi diplomaţie în relaţiile cu un
regim politic ostil, toate acţiunile sale fiind subordonate obiectivului supravieţuirii Bisericii în vremuri de
prigoană. A urmat, aşadar, aceeaşi „strategie de supravieţuire“ pe care patriarhul Justinian o aplicase cu
multă tenacitate şi dârzenie“ (…) „Deși a avut o arhipăstorire de numai nouă ani, patriarhul Iustin Moisescu
rămâne în istoria Bisericii noastre drept un mare cărturar, dascăl de vocație, teolog erudit, ierarh de mare
prestigiu şi păstor înţelept şi realist, unul dintre stâlpii Bisericii noastre în anii sumbri ai dictaturii comuniste.“
73

„Prin gândirea și clarviziunea cu care acționați permanent în toate domeniile de activitate

și prin munca de zi cu zi consacrată, fără preget, intereselor superioare ale patriei, ați dat
strălucire geniului creator al poporului român, ați inaugurat și ați înscris cu litere de aur în
istoria neamului o nouă epocă de mărețe înfăptuiri, care s-a înscris definitiv în conștiința
națiunii noastre ca ‹‹ Epoca Nicolae Ceaușescu ››. Politica neabătută de pace a României,
cunoscută și apreciată în întreaga lume, exprimând vocația pașnică a poporului nostru,
poartă amprenta gândirii și personalității proeminente a domniei voastre, a eforturilor
depuse pentru oprirea cursei înarmărilor, îndeosebi a celor nucleare, pentru oprirea cursei
înarmărilor, îndeosebi a celor nucleare, pentru instaurarea pe planeta noastră a unui climat
de încredere, securitate și colaborare, pentru asigurarea dreptului fundamental al tuturor
oamenilor și popoarelor la existență, la viață pașnică. La acest măreț popas aniversar din
viața și activitatea dumneavoastră, vă rugăm să primiți prinosul nostru de aleasă cinstire,
mulțumindu-vă în mod cu totul deosebit pentru larga înțelegere pe care o arătați cultelor
religioase din țară, asigurând tuturor credincioșilor deplină libertate. Vă făgăduim, mult
stimate domnule președinte, că întreaga Biserică Ortodoxă Română sprijină cu toate puterile
și strădaniile pe care poporul român, sub înțeleapta și clarvăzătoarea cârmuire a domniei
voastre, le depune pentru zidirea vieții celei noi în scumpa noastră patrie și pentru apărarea
păcii în lume. Cu asemenea gânduri și cu inimile pline de bucurie, în acest moment
sărbătoresc din viața domniei voastre, vă aducem omagiul nostru fierbinte, împreună cu cele
mai alese urări de ani mulți și fericiți, în deplină sănătate, de viață îndelungată și puteri
înoite, alături de tovarășa de viață și de muncă a domniei voastre, mult stimata doamnă
academician Elena Ceaușescu, pentru creșterea continuă a bunăstării întregului popor,
pentru propășirea patriei noastre dragi, Republica Socialistă România.Văzându-vă
identificat deplin cu idealurile înalte ale națiunii, întregul nostru popor român se asociază la
bucuria sărbătorii dumneavoastră, exprimându-vă calde urări de sănătate, viață îndelungată
și izbânzi mereu sporite în nobila activitate pe care o depuneți în slujba patriei. La mulți și
fericiți ani.“140

140
Cea mai bună biografie scurtă oferă https://gabrielcatalan.wordpress.com/2012/03/16/scurta-biografie-a-lui-
iustin-moisescu/; dort auch die Geburtstagswünsche an Ceauşescu; TISMǍNEANU/ DOBRINCU/ VASILE, Comisia
prezidenţialǎ , 262; 279 – 281; BILIUŢǍ, Fasiscm, Race, and Religion, 108; BRUSANOWSKI, Rumänisch-
orthodoxe Kirchenordnungen, 405, 411; Lavinia STAN/ TURCESCU, The Devil´s Confessors, 678; sunt în mare
parte necritice Sorin MARINESCU, Patriarhul Iustin Moisescu (1910-1986), un ierarh care şi-apus „toată osârdia,
priceperea şi râvna“ în slujba Bisericii Ortodoxe Române. Teologie şi educaţie la Dunărea de Jos (17 (2019) 138
– 149; Vasile BURLACU, Mitropolitul Iustin Moisescu – îndrumǎtor şi susţinǎtor al clerului şi credincioşilor
botoşǎneni.Teologie şi Viaţa 2018, 5-8, 41 – 51; https://adevarul.ro/cultura/istorie/portret-pacatele-patriarhului-
iustin-moisescu-epoca-marilor-demolari-nu-salvat-manastirea-vacaresti-1_5fb8fb0a5163ec42711a49d5/
index.html, von Alexandra Serban, gelesen am 29.12.2021.
74

În ultimii ani ai dictaturii lui Ceaușescu, Teoctist Arǎpașu a condus BOR. Nu există
aproape nicio lucrare academică serioasă despre el, al cărui mandat a durat până în 2007.141
Teoctist este patriarhul care a reușit să împiedice cu succes o discuție critică despre rolul BOR
în dictatura comunistă de după 1989 - el a calificat drept „șantaj“ cererea reprezentanților
societății civile, precum Gabriel Andreescu, de a deschide arhivele. S-a născut în 1915 în
Județul Botoșani. A intrat în starea monahală în 1935, a devenit diacon în 1937 și preot în
1945. A trăit în mănăstirile legionare de la Bistrița și Cernica. Între 1942 și 1945 a lucrat ca
diacon la Catedrala Patriarhală, iar între 1945 și 1948 ca preot la Catedrala Mitropolitană din
Iași. A participat activ la intrigile lui Justinian Marina împotriva mitropolitului anticomunist
Irineu Mihǎlcescu. În 1949/50 a fost vicar administrativ la Iași, iar între 1950 și 1954 a
condus Institutul Teologic din București. Din 1954 până în 1962 a fost unul dintre cei mai
apropiați colaboratori ai lui Justinian ca episcop-vicar patriarhal. A fost implicat în
represiunea împotriva mănăstirii Vladimirești. Din 1962 până în 1973 a fost episcop al
Aradului, din 1972 până în 1977 mitropolit al Olteniei, iar din 1977 mitropolit al Moldovei.
Ca și predecesorul său, Teoctist avea mari simpatii pentru mișcarea legionară. În 1941 a
participat la revolta legionară și la pogromurile din București. S-a mutat în anturajul lui Antim
Nica și Benedict Ghiuș. A jucat un rol important în distrugerea Bisericii Greco-Catolice.142
Din punct de vedere politic, Teoctist a fost strâns legat de Ion Iliescu, care a fost mult timp
lider de partid la Iași - Iliescu și Arǎpașu au continuat sǎ modeleze România dupǎ ideile lor
dupǎ 1989. Teoctist a fost un slujitor loial al regimului. Încă din 1962, Departamentul Cultelor
l-a evaluat după cum urmează:
„Activitatea episcopului Teoctist Arǎpaş Botoşǎneanu este apreciatǎ de toţi ca pozitiva,
iar în comparaţie cu alţi ierarhi sau clerici ea para mai amplǎ pe linia ataşamentului faţǎ de
regimul nostru de democraţie popularǎ“.143
De asemenea, 26 de ani mai târziu, Departamentul Cultelor l-a considerat foarte favorabil
din punctul de vedere al regimului:
« A sprijinit, în toate ocaziile, acţiunile iniţiate de organele locale de stat. A fost membru
al Comitetului de luptă pentru pace din Bucureşti, aducînd o contribuţie bine apreciată la
îndrumarea preoţilor în a sprijini această acţiune. A scris articole cu orientare progresistă în
141
Cristian VASILE, Patriarhul Teoctist şi istoria ecleziastică recentă. Un document din 1962. Studii şi materiale
de istorie contemporanǎ. Serie nouǎ 20 (2021) 75 – 87
142
BILIUŢǍ, „Christianizing“ Transnistria, 22; TISMǍNEANU/ DOBRINCU/ VASILE, Comisia prezidenţialǎ, 273;
STAN/ TURCESCU, The Devil´s Confessors, 659, 664, 680; Cristian VASILE, The Patriarchate, the Presidency and
the secret police archives. Studying religions in post-communist Romania, 277; CONOVICI, Ortodoxia în
România postcomunistǎ, vol. 1, 129 – 132; Cristian VASILE, The Orthodox Factor in the Foreign Policy of Post-
Communist Romania, in: Maria TOROPOVA (coord.), Rethinking the Religious Factor in Foreign Policy. Berlin
2021, 105-128.
143
VASILE, Patriarhul Teoctist, 87.
75

revistele teologice. Ca episcop-vicar patriarhal, episcop al Aradului, mitropolit al Olteniei şi

al Moldovei şi Sucevei, a primit diferite delegaţii străine care se interesau de situaţia cultelor
din România. Cu aceste ocazii a prezentat în mod corect realităţile din ţara noastră, atît pe
linie bisericească cît şi realizările poporului român pe plan economic, social şi cultural.În
predicile ţinute cu prilejul serviciilor religioase ce le oficiază şi a[l] vizitelor canonice din
parohii, îndeamnă preoţii şi credincioşii să participe la acţiunile iniţiate de organele de stat,
să aibă o comportare moral-cetăţenească corectă.“ „Ca patriah, Teoctist Arăpaşu este
apreciat prin [pentru] îndrumarea perseverentă pentru buna gospodărire a eparhiilor, prin
[pentru] grija faţă de monumentele istorice, prin [pentru] atitudinea de justă orientare a
clerului în activitatea social-obştească, pentru slujirea cu devotament a patriei, cerînd
permanent clerului şi credincioşilor să participe activ la dezvoltarea economică-socială a
ţării, la înfăptuirea politicii de pace, de prietenie şi largă colaborare cu toate popoarele.“144
Ca și Iustin, Teoctist era gata să se supună regimului și dictatorului fără rezerve.
Emblematică este vizita sa inaugurală ca patriarh la Nicolae Ceaușescu, în 1986, în timpul
căreia Teoctist s-a exprimat astfel:
„Sînt foarte emoţionat şi recunoscător pentru acest moment deosebit de însemnat din viaţa
mea, cînd mă prezint în faţă dumneavoastră pentru a vă mulţumi personal cu toată
recunoştinţă în numele Sinodului şi clerului Bisericii Ortodoxe Române pentru confirmarea
prin înakt Decret prezidenţial a alegerii mele ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
Sîntem cu toţi, cu toată suflarea noastră, admiratori ai domniei voastre. Preţuim la cea mai
înaltă valoare capacitatea geniului dvs. creator, adevărat făuritor al vieţii noi din ţara
noastră, gîndirea dumneavoastră, punînd pecetea păcii şi a iubiurii de patrie pe tot ceea ce
zidiţi şi creaţi în scumpa noastră patrie. Fiecare nouă zidire, fiecare lăcaş, fiecare izvor de
lumină şi viaţă poartă pecetea gîndirii dumneavoastră geniale, a dragostei faţă de popor şi
de ţară, poartă pecetea păcii a cărei vocaţie o transmiteţi cu toată dăruire şi atîta hărnicie în
această epocă pe care o trăim cu toţii şi pe care, pe bună dreptate, o numim „Epoca Nicolae
Ceauşescu“. Făcîn parte din această epocă, noi sprijinim înfaptuirea ei. Noi, clerul, Biserica
Ortodoxă Română vom depune eforturile noastre şi pe această nouă cale pe care pornim
acum prin putere înaltului Decret prezidenţial pe care l-am primit potrivit vechilor noastre
pravile româneşti. Vă încredinţăm în numele întregii noastre Biserici că prin eforturi sporite
vom sprijini munca avîntată a poporului nostru, minunatele dumneavoastră iniţiative
închinate zilnic ridicării scumpeu noastre patrii. Vom duce cu noi împreună peste tot şi cu
mijloacele noastre proprii ideile de pace, de apărare, ideile de mare valoare umană şi

144
https://gabrielcatalan.wordpress.com/2022/04/13/dosarul-de-cadre-de-la-cc-al-pcr-al-lui-teoctist-arapasu/
76

socială, pe care dumneavoastră le aduceţi necontenit în gîndirea actuală a ţării noastre, a

poporului nostru şi a lumii întregi. (…) Vă rog să-mi îngăduiţi cu tot respectul ca în aceste
clipe luminoase de adîncă responsabilitate şi în numele Sinodului permanent, al clerului şi
credincioşilor, să ne îndreptăm un gînd de aleasă cinstire şi preţuire pentru doamna Elena
Ceauşescu, om de ştiinţă de renume mondial, care prin iniţiativele şi măsurile pe care le
întreprinde pentru ştiinţa românească aduce un aport şi în ştiinţa universală.“145
Cercetările ulterioare vor aprofunda și clarifica imaginea celor doi patriarhi dincolo de
aceste elemente fragmentare. Cu toate acestea, sursele disponibile ne permit să concluzionăm
că BOR sub Iustin și Teoctist (până în 1989) ajunsese la un punct minim în relația sa cu
puterea de stat - pentru că, spre deosebire de dictatura regală, de exemplu, la care se supunea
și conducerea BOR, omologul din comunism era o clasă conducătoare care se baza pe ateism
ca ideologie fundamentală. Iustin și Teoctist participaseră amândoi la luptele pentru putere și
intrigile din BOR, fiecare recomandându-se pentru continuarea carierei prin loialitatea
deosebită față de regim. Amândoi erau susceptibili de șantaj datorită implicării lor în mișcarea
legionară, dar amândoi erau dispuși să participe la măsuri represive, fie împotriva partidelor
istorice, fie împotriva Bisericii Greco-Catolice sau a curentelor de opoziție din monahismul
ortodox; amândoi și-au trădat superiorii, Teoctist pe mitropolitul Irineu Mihălcescu, Iustin pe
patriarhul Justinian. Ambii au menținut cele mai strânse legături cu regimul și au sprijinit
politicile acestuia în țară și în străinătate. Evaluările regimului au fost în mod corespunzător
pozitive. Iustin și Teoctist nu erau altceva decât cadre înalte ale dictaturii comuniste.

Regimul și biserica: între disciplinare și ideologie ateistă

Comportamentul clerului și al ierarhilor nu poate fi înțeles decât dacă ne uităm la
partenerul mult mai puternic în relația dintre BOR și stat: regimul comunist, în care partidul
comunist și statul erau strâns legate între ele. După cum s-a arătat deja, partidul a delegat
comuniști proeminenți care erau responsabili de relațiile cu BOR. În prima fazǎ a dictaturii,
Vasile Luca și-a asumat aceastǎ sarcinǎ; din 1952 pânǎ în 1976, Emil Bodnǎraș a fost cadrul
de partid responsabil cu controlul BOR; a fost urmat de Emil Bobu, membru al Comitetului
Politic Executiv al CC al PCR (pânǎ în 1979), și în final de Ioan Totu și Ion Dincǎ.
Administrația de stat a fost organizată în cadrul Ministerului Cultelor, care a fost retrogradat
la Departamentul Cultelor în 1957. De asemenea, aceasta a fost condusă doar de cîțiva

145
Publicată în anexa la Lucian BOIA, Strania istorie a comunismului românesc. Bucureşti 2016.
77

bărbați, și anume Dumitru Dogaru (1957-1975), Ion Roșianu (1977-1984) și Ion D.

Cumpǎnașu (1984-1989).146
Departamentul Cultelor nu era deloc independent din punct de vedere politic; era în esență
o agenție executivă a Comitetului Central al Partidului Comunist. În iulie 1970, Consiliul de
Stat/consiliul de stat a emis Decretul 334, care prevedea că departamentul era „organ central
al administrației de stat, care înfǎptuiește politica statului cu privire la organizarea și
activitatea cultelor“. Competențele au fost revizuite și precizate în 1977 și 1984.147 Deoarece
în cadrul departamentului lucrau și persoane al căror trecut părea suspect pentru regim, ca și
în minister, departamentul era aproape în permanență supravegheat de Securitate. Granițele
dintre departament și Securitate erau fluide, deoarece în departament lucrau ofițeri sub
acoperire ai serviciilor secrete, cum ar fi Sorin Iulian, director-adjunct în cadrul Direcției
Relații culte; directorul acestui departament, Leon Toader, era și el angajat al serviciilor
secrete (DIE); succesorul lui Toader, Eugen Munteanu, ulterior șef al serviciului personal,
precum și succesorul lui Munteanu, Ion Popescu, aparțineau, de asemenea, serviciilor secrete.
Popescu fusese inițial strungar și studiase în același timp dreptul. A intrat în Ministerul de
Interne, apoi a preluat sarcini de spionaj la Consulatul României din Belgrad și, ulterior, la
Ambasada României din Paris, unde a fost demascat în 1977.148
Prin intermediul împuterniciților/reprezentanților autorizați menționați mai sus,
Departamentul a exercitat un control extins asupra BOR (și a celorlalte biserici și culte) și, în
special, a determinat politica de personal a BOR - nimeni nu putea ocupa funcții de conducere
în cadrul clerului care să nu fie convenabil regimului și aprobat de Departamentul Cultelor și,
ulterior, de Ministerul de Interne.149
Șefii de secție erau principalii interlocutori ai patriarhilor și ai BOR. Din acest motiv,
aceste cifre, care au primit puțină atenție din partea cercetătorilor, sunt cu siguranță
interesante: Dumitru Dogaru s-a născut în 1907 în Dobrotineț, Olt. A lucrat ca profesor și s-a
înscris în Partidul Comunist după 23 august 1944. Cariera sa a fost apoi abruptă, între 1944 și
1949 a fost inspector general și apoi director al Direcției de învățământ
profesional/învǎțǎmânt profesional. În 1949, s-a transferat la Ministerul Cultelor, unde a fost
inspector și, din 1957, secretar general. A colaborat cu „Laboratorul de materialism și ateism
stiincios“, care dorea să-l coopteze. Dogaru, pe care Bodnǎraș îl aprecia în mod evident, a fost
succedat interimar de Gheorghe Nenciu (nǎscut în 1922 la Bǎlteni, Ilfov), care intrase în

146
Adrian Nicolae PETCU, Activitatea departamentului cultelor în cadrul Securitǎții. Caietele CNSAS 2 (4)
(2009) 69 - 120, 73; acest text este singurul studiu mai lung despre politica bisericească în epoca Ceaușescu.
147
PETCU, Activitatea departamentului cultelor, 70 - 72.
148
PETCU, Activitatea departamentului cultelor, 77 – 78.
149
PETCU, Activitatea departamentului cultelor, 101; PETCU, Împuternicitul.
78

partid în 1945 și lucra ca profesor la școala profesională a unei fabrici de avioane. În 1952 a
fost exclus din partid, deoarece tatăl său fusese membru al „Partidului Național Țărănesc“. Cu
toate acestea, în 1953, a fost reactivat de partid și angajat ca „inspector principal“ în cadrul
Ministerului Cultelor. Ion Roșianu a fost forțat într-o luptă de putere împotriva lui Nenciu de
către secretarul CC al PCR Ștefan Andrei. Nenciu a fost acuzat că i-a acoperit pe vechii
legionari și că s-a îmbogățit prin corupție; într-o mișcare spectaculoasă, a fost exclus din
partid. Andrei, la rândul său, și-a construit o rețea de oameni din districtul natal Gorj, printre
care și Roșianu; tatăl lui Roșianu, de altfel, fusese prieten cu patriarhul Justinian. Ion D.
Cumpǎnașu, nǎscut în 1928, a fost fiul unui comunist ilegalist. A intrat în partid încă din 1947
și a făcut carieră mai întâi ca asistent de marxism la Institutul agronomic din Craiova, apoi în
presă, printre altele ca șef al agenției de știri Agerpress (1977-1983) și al ziarului de partid
„Scânteia“ (1983-1984). Istoricul bisericesc Adrian Nicolae Petcu interpretează transferul său
la Departamentul Cultelor ca pe un fel de transfer punitiv - departamentul era un „cimitir de
elefanți“ pentru funcționarii căzuți în dizgrație. 150
Relațiile dintre Departamentul Cultelor și Securitate nu au fost întotdeauna lipsite de
tensiuni. De exemplu, Ion Roșianu a sabotat efectiv Consiliul consultativ al cultelor înființat
în 1970; s-a angajat într-o luptă pentru putere cu ofițerul serviciilor secrete Ion Popescu și a
încercat să preia puterea în departament în întregime. În 1984, Roșianu a fost înlocuit cu Ion
D. Cumpǎnașu, care a lucrat îndeaproape cu serviciile secrete. Era vorba, în special, despre
politica de personal a BOR (și a celorlalte culte). Securitatea a cerut și a primit un control și
mai mare asupra numirilor și apoi asupra comportamentului clerului; de asemenea, BOR a
fost solicitată și mai mult să combată bisericile neoprotestante, să monitorizeze vizitatorii
străini, precum și clerul BOR cu misiuni în străinătate.
De asemenea, au apărut în mod repetat tensiuni între BOR și Ministerul Cultelor, dar
acestea nu trebuie înțelese ca o rezistență din partea BOR, ci mai degrabă ca un conflict în
cadrul sistemului dictatorial din România. Semnificativă în acest context este corupția aparent
endemică a angajaților de la Departamentul Cultelor. „Corupția a cuprins o arie mare în
cadrul Departamentului Cultelor, încurajată de factorii de conducere“, s-a plâns
Securitatea.151 Următorul incident arată cât de slabi erau chiar și mitropoliții în fața șefului
Departamentului de Culte. În august 1978, soția lui Ion Roșianu l-a scos pe mitropolitul
Transilvaniei, Nicolae Mladin, din camera de oaspeți de la mănăstirea Sâmbǎta de Sus, pe

150
PETCU, Activitatea departamentului cultelor, 73 - 76, nu sunt disponibile date mai precise despre Roșianu.
Poșta Română a dedicat un timbru instituției; printre conducători sunt evidențiați și Dumitru Dogaru și Gheorghe
Nenciu, e drept că doar în varianta în limba engleză a textului https://www.romfilatelia.ro/en/ministry-of-
religious-affairs-160-years/, citit pe 29.8.2022; amabila trimitere de la Cristian Vasile.
151
PETCU, Împuternicitul, 35.
79

care o revendica pentru ea. Mitropolitul, care se opusese cu tărie, a fost depus la scurt timp
după ce Roșianu i-a încurajat pe clerici să intrige împotriva mitropolitului lor.152 Patriarhul
Iustin Moisescu a fost iritat, dar când Roșianu a întârziat în mod demonstrativ la o ședință a
Sfântului Sinod și a refuzat brusc invitația la cină, patriarhul intimidat a dat înapoi. Celelalte
dispute se refereau la înființarea unei parohii în Suedia, la mărimea tirajului publicațiilor
bisericești, la controlul asupra diasporei ortodoxe din SUA și Franța și la lipsa de coordonare
între Departamentul de Culte și Patriarhie. Departamentul de Culte îi tratează adesea pe
ierarhi într-un mod umilitor.153 Patriarhul Iustin nu a îndrăznit să facă mai mult decât să se
plângă pe plan intern.
O altă zonă de conflict a apărut la nivel regional între împuterniciții Departamentului
Cultelor și reprezentanții BOR. Și în acest caz, devine clar că autoritatea de stat deținea o
mare putere față de BOR și că împuterniciți individuali acționau ca adevărați conducători în
Județul respectiv: Alecsandru Pruteanu (*1936), de pildă, absolvent al Institutului Teologic
din București, a controlat la începutul anilor '70 Județul Buzău, unde a acceptat mită și le-a
oferit funcții favoriților săi, până la cea de arhiereu vicar al episcopului - pe acesta din urmă îl
amenința că îl va pensiona dacă nu-i face voia. Pruteanu și-a promovat mai ales foștii colegi
de la seminar. Îi plăcea să ia parte la festivități fastuoase cu prilejul unor rânduieli (sfințenii),
evident din interese materiale. La Cluj, Țepeș Horia Hoinărescu era deosebit de arogant. Ca
fost securist, avea un puternic sentiment de încredere în sine și era capabil să ignore plângerile
împotriva sa pentru că acestea nu duceau la sancțiuni din partea Direcției Cultelor. Mai mulți
împuterniciți au luat mită de la preoți care doreau să li se atribuie anumite parohii, cum ar fi
Petre Oprițoiu în Gorj sau Dumitru Vâlcu în Galați (1983). Inspectorul șef de la Arad,
Gheorghe Avrămuți, avea depozitate în garajul său obiecte de valoare, produse străine precum
țigări, cafea, alcool, cosmetice și se pare că a vândut către RFG obiecte de artă bisericească.154
Pe lângă acești demnitari corupți, Securitatea a înregistrat un număr considerabil de agenți
care lucrau îndeaproape cu serviciile secrete și le țineau la curent. Astfel, în cadrul
Departamentului Cultelor au lucrat nu numai ofițeri de Securitate, ci și numeroși informatori -
cum ar fi Gheorghe Buriceanu din Ilfov. Alții au scăpat de sub controlul Securității și au fost
prezentați de aceasta în rapoartele interne ca fiind cazuri problematice, cum ar fi Gheorghe
Călărașu din Neamț. Astfel, „baronii“ regionali ai Departamentului Cultelor s-au dovedit a fi
un grup eterogen: susținători convinși ai regimului care au susținut agresiv ideologia acestuia;
informatori loiali ai Securității; conducători provinciali autoritari care și-au etalat influența în

152
PETCU, Activitatea departamentului cultelor, 104 – 105.
153
PETCU, Activitatea departamentului cultelor, 106 – 112.
154
PETCU, Împuternicitul, 38 – 39, 61 – 66, 75, 77 – 79.
80

public; în sfârșit, funcționari publici corupți. Departamentul Cultelor nu a fost o excepție în

structura statului comunist. Mai degrabă, era o autoritate subordonată la care erau direcționate
cadrele din zone mai importante.
Politica comunistă față de BOR a constat în controlul instituției, care a fost transformată în
inofensivă ca posibilă sursă de opoziție și care a fost pusă în slujba regimului. Pe plan intern,
preoții trebuiau să susțină și să propage politicile statului comunist; pe plan extern, BOR a
fost folosită în mod special, mai ales de la sfârșitul anilor '50, pentru a ridica prestigiul
României în lume, în special în Occident, și pentru a sprijini inițiativele de politică externă ale
regimului, dornic de contacte comerciale și împrumuturi din partea țărilor occidentale, care, la
rândul lor, monitorizau îndeaproape situația bisericilor din România. Mai mult, în străinătate,
BOR, ca instrument al serviciilor secrete, avea să obțină controlul asupra diasporei
anticomuniste: în SUA și Franța existau structuri ale ortodoxiei românești susținute de foști
preoți legionari. În SUA, această biserică a diasporei era condusă de Valerian Trifa (nepotul
fondatorului „Oastea Domnului“); la Paris, Vasile Boldeanu era unul dintre clericii de frunte;
Boldeanu participase la deshumarea lui Codreanu în 1940. Trifa însuși, împreună cu șeful
Legiunii, Horia Sima, luptase în 1939 împotriva dictaturii regale din Germania, apoi a condus
„Uniunea Studenților Creștini“ în „Statul Național Legionar“ și, în cele din urmă, a condus un
mare miting la începutul Rebeliunii Legionare din ianuarie 1941. Se pare că acesta a indus în
eroare în mod sistematic autoritățile americane de imigrare. Serviciile secrete au reușit să îl
discrediteze pe Trifa în SUA, astfel încât acesta și-a pierdut cetățenia americană și a trebuit să
emigreze în Portugalia în 1984. Un rol important în această operațiune l-a avut
Valeriu/Vartolomeu Anania, ulterior mitropolit al Clujului (nume de acoperire „Apostol“) ,
care, ca și Trifa, avea un trecut legionar.155

Dar acest control și instrumentalizare a BOR era acum un aspect al politicii comuniste.
Marxism-leninismul, ca viziune pseudo-științifică asupra lumii, a cerut o credință dogmatică
din partea adepților săi.156 Printre obiectivele sale se numărau combaterea și înfrângerea
religiei. Comuniștii români nu au făcut excepție. În contextul istoriei BOR, semnificația
ateismului propagat de comuniști nu a fost aproape deloc analizată până acum. În contextul
nostru, întrebarea este în ce măsură ideologia ateistă a influențat politica partidului comunist
155
PETCU, Activitatea departamentului cultelor, 108 – 109; PANǍ, Biserica Ortodoxǎ Românǎ şi mişcarea
legionarǎ, 140 – 150; VASILE, Coming to terms with the controversial past of the Orthodox Church, 250 – 251;
Lucian TURCESCU, Fascists, Communists, Bishops, and Spies. Romanian Orthodox Churches during the Cold
War, in: Paul MOJZES (coord.), North American Churches and the Cold War. Grand Rapids, Michigan 2018, 342
– 360.
156
Observațiile care urmează se bazează în mare parte pe disertația inedită a lui Zsuzsánna MAGDÓ, The
Socialist Sacred. Atheism, Religion, and Mass Culture in Romania, 1948 - 1989. Urbana, Illinois 2016;
mulțumiri lui Cristian Vasile pentru trimiterea la această lucrare.
81

față de BOR. În Uniunea Sovietică au avut loc mai multe valuri ateiste, inclusiv în timpul lui
Nikita Hrușciov, care au afectat masiv Biserica Ortodoxă Rusă - în anii 1920 și 1930 prin
uciderea a mii de clerici, iar în timpul lui Hrușciov prin represiune și hărțuire sistematică. Ca
„ateism științific“, ateismul propagat și ostilitatea față de Dumnezeu urmau să ia locul religiei
ca ideologie de sine stătătoare. Acest lucru a fost făcut mai ales de „Asociația celor fără
Dumnezeu“, fondată în 1924, care avea cinci milioane de membri în 1933.157 Astfel, se pune
întrebarea și pentru România dacă au existat astfel de încercări de a înlocui bisericile cu un
program ateu impus de stat, nu doar instituțional, ci și spiritual.
În timp ce într-o fază timpurie în România s-a aplicat și un ateism stalinist, care vedea
religia ca pe o relicvă regresivă a unui timp depășit și care echivala comunismul cu moartea
religiei, semnificația Ortodoxiei în special s-a schimbat odată cu trecerea la comunismul
național. Propaganda comunistă a integrat monumentele ortodoxe, cum ar fi bisericile și
mănăstirile, în imaginea oficială a țării, dar a încercat să obțină o interpretare secularizată ca
parte a culturii naționale, nu ca expresie a unei vieți bisericești vii. „Dezghețul“, care în 1964
a fost însoțit de eliberarea a numeroși clerici întemnițați, a teologilor și a altor persoane
asociate cu BOR, precum și de reabilitarea treptată a gânditorilor și publiciștilor ortodocși, a
dus, de asemenea, la confuzie în rândurile funcționarilor comuniști, care nu mai știau cum să
se comporte față de, de exemplu, invitațiile la ceremoniile bisericești și cererile venite din
partea demnitarilor bisericești. Cu toate acestea, național-comunismul lui Ceaușescu nu a
însemnat nicidecum o integrare deplină a BOR și a spiritualității ortodoxe în statul comunist.
Dimpotrivă, regimul lui Ceaușescu nu a renunțat niciodată la pretenția de a instaura o
societate atee, doar că ofensivele ateiste au continuat în valuri. De îndată ce a preluat funcția
în martie 1965, noul dictator a precizat că „socialismul său autohton“ însemna un accent pe
elementul național, dar era clar orientat spre o formă comunistă de societate. Religia a fost
considerată în continuare un inamic, dar regimul a renunțat la măsurile coercitive și la
violență, așa cum fusese folosit după 1948. Mai degrabă, pe de o parte, BOR trebuia
intimidată și slăbită prin măsuri administrative și ale serviciilor secrete; pe de altă parte,
oamenii trebuiau convinși ideologic de superioritatea viziunii ateiste asupra lumii.
În prima sa etapă, Ceaușescu a fost extrem de critic la adresa bisericilor din România. Un
raport al Securității din ianuarie 1966 afirma că, deși numărul credincioșilor și religiozitatea
ortodocșilor erau în scădere, Departamentul Cultelor a permis ca în România să existe mult
mai mulți clerici pe cap de locuitor decât în alte țări: în România exista un preot ortodox la
157
Vera AMMER, Gottmenschentum und Menschgottum. Zur Auseinandersetzung von Christentum und
Atheisumus im russischen Denken. München 1988; William B. HUSBAND, „Godless communists“. Atheism and
society in Soviet Russia 1917-1932. DeKalb, Ill. 2000; Daniel PERIS, Storming the heavens. The Soviet League
of the militant godless. Ithaca 1998.
82

1318 credincioși, dar în Polonia un preot catolic la 2374 de credincioși, iar în Italia la 1666 de
credincioși. Potrivit Securității, Patriarhul Justinian l-a depășit pe șeful Departamentului
Cultelor, Dumitru Dogaru, și a făcut în așa fel încât BOR să continue să formeze un număr
mare de preoți, ca institutele teologice să primească noi catedre și ca ideologia de stat să fie
tot mai mult împinsă înapoi în învățământul predat acolo. În plus, mulți profesori au avut un
trecut politic și social problematic. De asemenea, Departamentul Cultelor nu reușise să
limiteze circulația publicațiilor bisericești; dimpotrivă, a închis ochii la manipulările BOR,
care a tipărit mult mai multe broșuri și calendare decât era permis în realitate. De asemenea,
Securitatea s-a plâns și de salariile mari ale ierarhilor din BOR și de fondurile speciale, care
scăpau de sub controlul apropiat. Securitatea a constatat că aceste abuzuri au fost favorizate
de corupția generalizată din cadrul Departamentului Cultelor. Cel puțin scăderea numărului de
călugări și călugărițe ar putea fi considerată un succes al politicii comuniste împotriva
mănăstirilor: în 1966, 1814 din cei 6420 de bărbați și femei care erau inițial trăiau încă în
mănăstiri și schituri, cei mai mulți în Arhiepiscopia Bucureștilor (597) și în Arhiepiscopia
Iașilor (738, dintre care 279 la Agapia și 267 la Vǎratec, dar numai cinci la Putna).
Proprietățile funciare ale BOR s-au redus de aproape 8. Tot sub presiunea regimului, numărul
clericilor a scăzut: dacă în 1948, BOR, cu Biserica Greco-Catolică integrată cu forța, număra
15.928 de clerici, 14 ani mai târziu erau 9356.158
Partidul comunist a decis să ia măsuri drastice împotriva bisericilor în 1966, printr-o amplă
campanie ateistă. Acest lucru a afectat nu atât BOR, cât bisericile catolice și protestante din
Transilvania, care erau în același timp instituții centrale ale maghiarilor și germanilor. Într-o
atmosferă politică represivă și xenofobă, care includea reabilitarea gânditorilor ortodocși și
ideologia naționalistă din perioada interbelică, populația neromânească urma să fie lovită și în
aceste biserici; în plus, exista o teamă în rândul comuniștilor de consecințele Conciliului
Vatican II, în special de o întărire a Bisericii Greco-Catolice, care continua să existe în
clandestinitate. Ateismul în alianță cu național-comunismul românesc avea să fie purtat în
Transilvania de cadrele de partid, dar mai ales de organizațiile de tineret comunist, precum
Pionierii și „Uniunea Tineretului Comunist“ (UTC), precum și de „Uniunea Asociațiilor
Studențești din România“. 159
BOR și ortodocșii nu au fost ținta principală a acestei campanii, dar și în mediul ortodox s-
a dezvoltat o dinamică care a deranjat partidul: urmând exemplul bisericilor catolice și
protestante, preoții ortodocși au înființat coruri bisericești, au sporit predarea de conținuturi
religioase și au luat amploare nu doar practicile religioase, ci mai ales pelerinajul, de exemplu
158
BERINDEI/DOBRINCU/GOŞU, Istoria comunismului vol.2, no. 10, 75 – 79 sowie no. 15, 92 – 97.
159
MAGDÓ, The Socialist Sacred, 137 – 156.
83

în fosta mănăstire greco-catolică de la Nicula.160 În septembrie 1966, partidul a discutat

rezultatele campaniei ateiste. A fost esențial să se procedeze cu „tact și răbdare“, mai ales că
multe persoane au invocat exercitarea religiei garantată de Constituție. Ca și în perioada
Antonescu, bisericile neoprotestante au fost considerate un pericol deosebit. Conducerea
comunistă și-a dat seama, de asemenea, că nu va mai fi capabilă să ajungă în special la tineri
cu ideologia sa. Astfel, ei au eșuat în obiectivul lor de a crea Omul Nou în sens comunist.
Conform concepției partidului, acest Om Nou trebuia să fie „însuflețit de idealurile nobile ale
socialismului, de principiile moralei comuniste, cu un larg orizont cultural“.161 Departamentul
Cultelor a avertizat conducerea partidului să nu reacționeze din nou la acest eșec prin violență
- acest lucru ar fi dus la tulburări și ar fi periclitat masiv reputația României în Occident, care
începea să se îmbunătățească. Astfel, politica bisericească a fost o funcție a politicii externe.
Dumitru Dogaru a recomandat, așadar, luarea unor măsuri coercitive mai puțin vizibile și
respingerea bisericilor prin creșterea presiunii tăcute. Cu toate acestea, din moment ce multe
cadre locale nu susțineau ateismul strict al ateilor intelectuali și făceau compromisuri cu BOR
pe teren, partidul nu putea presupune că proprii săi membri vor susține un ateism radical.
Partidul, a cărui strategie ateistă fusese mult timp îndreptată împotriva minorităților religioase
și etnice, a fost surprins de revoltele de Crăciun din 1968 din București, când colindele
tradiționale s-au transformat în mitinguri spontane ale tinerilor asupra cărora regimul a pierdut
temporar controlul. Deoarece în 1968 Ceaușescu și-a asumat un risc ridicat de politică externă
față de Uniunea Sovietică prin criticile sale dure la adresa invaziei Cehoslovaciei, el nu putea
tolera neliniștea de acasă. Ion Iliescu, ministrul responsabil cu tineretul la acea vreme, a fost
deosebit de tranșant împotriva mitingurilor studenților bucureșteni inspirați de tradițiile
creștine: „studenții fugeau și se cǎsǎtoresc la bisericǎ si organizația nu are atitudine, iar aceștia
boteazǎ copilul la popa. Fațǎ de asemenea fenomene am slǎbit combativitatea. Este o slabǎ
înǎlbǎtǎtoare fațǎ de asemenea chestiuni. Nu este o astfel de clarǎ fațǎ de religie și fațǎ de
bisericǎ“.162 Partidul a reacționat, de asemenea, prin lansarea unei dezbateri privind cauzele
profunde, solicitând în special intensificarea studiului sociologic al religiei și al religiozității,
deoarece acesta fusese suprimat timp de decenii din motive ideologice (în contrast puternic cu
Bulgaria, unde sociologia a fost un marionetă importantă a activiștilor atei). Printre principalii
ideologi ai ateismului din România se numără Dumitru Popescu, Constantin I. Gulian sau
Tache Aurelian - ultimii doi au predat filosofia la București; Gulian a fost responsabil de
represiunea împotriva multor gânditori din perioada interbelică. Acești ideologi au cerut o

160
MAGDÓ, The Socialist Sacred, 157 – 158.
161
BERINDEI/DOBRINCU/GOŞU, Istoria comunismului vol.2, no. 30, 182.
162
BERINDEI/DOBRINCU/GOŞU, Istoria comunismului vol.2, no. 78; MAGDÓ, The Socialist Sacred, 165 – 170.
84

ofensivă ateistă cuprinzătoare: o credință separată cu „contra-preoți“ (medici și învățători la

sate) trebuia să înlocuiască religia creștină, cercetarea sociologică trebuia să facă religiozitatea
inteligibilă și, prin urmare, și combatibilă; modelele ateiste, în special cele din Uniunea
Sovietică, trebuiau să servească drept modele. Faptul că România nu avea un planetariu, de
exemplu, îi îngrijora pe acești ideologi: cerurile deschise de cosmonauți urmau să ia locul
cerurilor creștinilor, iar acest lucru era transmis în Uniunea Sovietică prin planetarii ca
sanctuare ale noii credințe.163
Atunci când, în 1970, ateii lui Ilie Rǎdulescu, redactor-șef al ziarului „Luptǎ de clasǎ“ și
membru al CC, au trecut la ofensivǎ în partid, au eșuat, însǎ, în fața cadrelor de conducere ale
partidului, în primul rând a lui Nicolae Ceaușescu. Ateii au vrut să creeze un nou instrument
de propagandă cu „Uniunea asociațiilor pentru răspîndirea ştiinţeiși culturii“. Însă mulți
membri ai CC au avertizat asupra nemulțumirilor din rândul populației. Ion Iliescu a fost cel
mai aproape de linia ateilor, plângându-se că propaganda ateistă a scăzut tot mai mult.
Vizitase un sat din Transilvania; când intrase în biserica luterană împreună cu polițistul
milițian, acesta din urmă se comportase respectuos, dar în căminul cultural murdar al
comunității, polițistul fumase - pentru Iliescu, acest lucru arăta cât de mult respectau
reprezentanții statului bisericile, inclusiv cele ale minorităților, dar nu și clădirile statului.
Chiar și în familia sa, spunea Iliescu, se făceau nunți cu preoți; rudele sale îi spuneau că atunci
când Ceaușescu se întâlnea cu demnitari religioși străini, puteau primi și preotul. Nicolae
Ceaușescu a încheiat dezbaterea făcând referire la caracterul disciplinar al religiei:
„Atitudinea huliganică, disprețul față de bunurile sînt fapte mai periculoase decît că se duce
capul cu copilul“ (… ) „eu prefer pe membru de partid care se duce la biserică, dar este
disciplinat în muncă, ordonat și îsi îndeplinește obligațiunile decît pe cel care nu se duce la
biserică dar introduce decordinea, indisciplina, haosul în societate. Așa trebuie privite
lucrurile lucrurile“. 164
Până la sfârșitul anilor '70 a predominat în acest sens o „educație atee cu tact“ (Zsuzsánna
Magdó). În cercurile ateiste, după modelele ungurești și cehoslovace, s-a discutat despre
tânărul Marx, care văzuse în religie o expresie a nevoilor umane; astfel, s-a încercat găsirea
unei justificări teoretice pentru o abordare mai puțin represivă față de biserici. Pentru partid,
era mai important să ajungă la tineret cu ideologia sa național-comunistă - cultura de masă
național-comunistă, precum „Cenaclul Flacăra“, propaga un misticism național care punea
cultul națiunii și propagarea unor sărbători secularizate în locul religiei creștine tradiționale;
același scop era urmărit și de festivalul „Cântarea României“.
163
MAGDÓ, The Socialist Sacred, 172 – 184.
164
BERINDEI/DOBRINCU/GOŞU, Istoria comunismului vol.2, no. 89, 574 – 582, citat 581 – 582.
85

Cu toate acestea, s-a intensificat și cercetarea sociologică a religiilor. (în special începând
cu 1976). Aceste sondaje extinse au produs date care arătau (sau ar fi trebuit să arate) că
decenii de reeducare comunistă au schimbat religiozitatea populației din 1948 încoace. De
fapt, însă, sociologii au constatat că majoritatea parohiilor aveau finanțe solide datorită
donațiilor credincioșilor, iar bisericile și casele parohiale erau în stare mai bună decât
căminele culturale (evidența anecdotică a lui Iliescu era astfel confirmată). Mulți preoți s-au
adaptat la modernitate și au organizat coruri, teatru, excursii și jocuri, concurând cu succes cu
activitatea comunistă de tineret. Bisericile neoprotestante au continuat să crească și să atragă
numeroși credincioși; în paralel, însă, a crescut și credința tinerilor în fenomene oculte și
paranormale. Pe de altă parte, activitatea de propagandă a „ateismului științific“ nu a avut
prea mult succes. Activiștii de pe teren au fost uneori bătuți cu simple argumente. Un
predicator baptist, de exemplu, spunea că ateismul nu este posibil fără Dumnezeu - numai
negarea lui Dumnezeu dovedea existența lui. Alți clerici au susținut că valorile creștinismului
nu erau departe de idealurile partidului, cum ar fi fraternitatea universală, pacea sau dreptatea.
Majoritatea tinerilor nu au văzut nicio contradicție între explicațiile științifice și religioase ale
existenței umane. Mulți comuniști au văzut lucrurile în mod similar: în Județul Caraș-Severin,
63% dintre membrii de partid credeau în existența lui Dumnezeu și 40% în viitorul religiei; în
mod îngrijorător pentru conducerea partidului, membrii de partid s-au alăturat bisericilor
neoprotestante. Conform studiilor sociologice, tinerii religioși s-au dovedit a fi mai stabili și
mai fericiți decât ateii declarați, care au suferit mai des de depresie. De asemenea, partidul a
trebuit să recunoască faptul că bisericile se îngrijeau de persoanele marginalizate și excluse
din punct de vedere social, de toți cei care nu trăiau pe o parte însorită a statului comunist.
Dar sociologii au observat, de asemenea, că doar participarea la slujbele bisericești și la
sărbătorile creștine nu poate fi echivalată cu o credință și o cunoaștere reală a creștinismului.
Tinerii, în special, au participat la viața bisericească din curiozitate sau pentru că mediul lor
social se aștepta ca ei să facă acest lucru. Cu toate acestea, referirea la tradiția ortodoxă a
rămas larg răspândită și trebuia să fie separată de criticile aduse BOR și preoților individuali.
Apartenența la BOR (sau la o altă biserică) nu trebuie confundată cu religiozitatea, potrivit
sociologilor. Acest lucru era valabil și pentru oamenii care se numeau credincioși, dar care nu
cunoșteau și nu urmau cu adevărat învățăturile și valorile creștine. Cu alte cuvinte, încă din
anii '70 și '80, sociologii români au observat un fenomen care este intens discutat și astăzi. Pe
de o parte, foarte mulți oameni mărturisesc credința ortodoxă; pe de altă parte, numărul
creștinilor ortodocși care o practică în mod real și conștient este semnificativ mai mic.
Mărturisirea și credința se despart astfel. Termenul de „credincioși indiferenți“ a fost introdus
86

pentru a descrie acest fenomen. Acești credincioși indiferenți, însă, cu greu ar putea fi atinși
de propaganda ateistă. Statul comunist nu a reușit să impună propria sa creație de sens în locul
religiei. Religia a rămas ancorată în familii, legată de sărbătorile și practicile creștine. Până în
1989, partidul și statul au reușit să transforme BOR și mai ales pe ierarhii săi într-o instituție
subordonată și supusă. Comuniștii români au luptat împotriva creștinismului ca atare, dar
niciodată cu radicalismul și brutalitatea care pot fi observate în alte state comuniste. Este
adevărat că știm prea puțin pentru o judecată finală asupra perioadei Ceaușescu, în special a
anilor 1980. În acest caz, cercetarea se află încă la început. Iar această carte nu poate face
altceva decât să se refere la necunoașterea noastră.
87

Partea 4 BOR după 1989

Este 1989 un punct de cotitură în istoria BOR? La prima vedere, s-ar putea crede că
răspunsul la această întrebare nu poate fi decât pozitiv. Căderea comunismului a pus capăt
marginalizării BOR; creștinismul și Biserica au putut să se dezvolte liber, să-și recâștige
poziția în societate și mai ales în instituțiile statului; BOR a fost revalorizată în Constituție,
chiar dacă nu la poziția de dinainte de 1944; a redobândit multe proprietăți și este unul dintre
factorii economici importanți ai țării; a crescut puternic instituțional prin înființarea de noi
eparhii, nu în ultimul rând în străinătate; se bucură de o mare influență și de o mare
vizibilitate în viața publică; aproape 90% dintre români profesează creștinismul; numeroase
biserici noi au fost construite în întreaga țară, mai ales monumentala „Catedrală a mântuirii
neamului“ (catedrala mântuirii neamului). Astăzi este mult mai puțin dependentă de stat decât
era în timpul comunismului și al dictaturii militare a lui Ion Antonescu. Se poate spune că
BOR nu a fost niciodată atât de încrezătoare în sine față de stat ca în perioada de după 1989.
După 1989, religia a revenit cu putere în societatea românească - cu putere în sensul că s-a
putut dezvolta liber. La începutul anului 1990, BOR avea 24 de ierarhi (cu episcopi auxiliari);
8465 de preoți, 46 de diaconi, 740 de călugări, 1771 de călugărițe, 8232 de parohii, 4004
filiale parohiale, 67 de mănăstiri, 33 de schituri, 17 catedrale, 8232 de biserici parohiale, 3588
de biserici filiale, 256 de biserici de cimitir și 293 de capele.165 Mulți oameni au căutat sens și
sprijin în credința lor. Pelerinajul s-a dezvoltat și mai mult decât în perioada comunistă, iar
luna octombrie s-a impus ca fiind luna pelerinajului. După decenii de dictatură, ortodoxia a
apărut pentru mulți oameni ca o sursă de reînnoire spirituală pentru țară. Cu toate acestea,
odată cu sfârșitul dictaturii, Biserica Greco-Catolică persecutată a reintrat în sfera publică într-
o formă legalizată, iar opresiunea Bisericii Romano-Catolice și a neoprotestanților a luat
sfârșit, cel puțin oficial, chiar dacă, de fapt, statul a favorizat BOR, iar neoprotestanții, în
special, au fost supuși în mod repetat hărțuirii. BOR s-a confruntat din nou cu Biserica Greco-
Catolică, care își cerea înapoi bunurile furate; bisericile neoprotestante au atras mulți oameni
care erau dezamăgiți de BOR și căutau o alternativă creștină. Dar BOR a trebuit să se
confrunte și cu noile forme de spiritualitate, cu individualizarea credinței dincolo de instituția
bisericii, așa cum se observă în multe societăți europene. De asemenea, a rămas tensiunea
dintre angajamentul față de BOR, așa cum a fost cercetat, și atașamentul scăzut față de dogma
bisericească, așa cum observaseră deja sociologii comuniști. În cele din urmă, comercializarea
religiei a afectat, de asemenea, BOR, care a devenit o întreprindere comercială cu proprietăți

165
BRUSANOWSKI, Kirchenordnungen, 415f.
88

funciare extinse și cu propria afacere hotelieră; afacerea înfloritoare a pelerinajelor nu putea fi

separată de comerțul în creștere.
BOR s-a confruntat cu schimbări fundamentale în stat și în societate: România s-a
transformat într-un stat de drept democratic, cu libertate de exprimare și diversitate de opinie;
a apărut o sferă publică care putea formula critici la adresa BOR; scandalurile din BOR nu
mai puteau fi ascunse cu greu; presiunea conformismului impusă de regimul comunist asupra
modului de viață până la chestiuni de sexualitate, modă și coafură a dispărut, iar societatea
românească a devenit mult mai diversă. Societatea românească a fost fundamental schimbată
de emigrarea a câteva milioane de cetățeni, cauzată de situația economică precară și de
condițiile de viață considerate inadecvate. BOR s-a confruntat cu o schimbare rapidă a
normelor sociale și a legăturilor sociale - emigrarea a distrus o mare parte din ceea ce mai
rămăsese din comunitatea sătească tradițională după colectivizarea agriculturii. Satul,
glorificat de tradiționaliști ca nucleu al identității românești, s-a dizolvat și a rămas în multe
cazuri un loc mitic al memoriei mai degrabă decât o realitate socială (în afară de faptul că
idealizarea satului a avut întotdeauna prea puțin de-a face cu viața reală din mediul rural și a
spus mai mult despre ideile intelectualilor, în mare parte urbani, despre popor și națiune).
România s-a deschis către lumea exterioară ca niciodată înainte în istoria sa: în perioada
interbelică, doar o mică elită a fost în contact cu Occidentul; acum, pentru milioane de
români, prin emigrație și, după 2000, prin social media și internet, Europa de Vest a devenit o
realitate experiențială cu care condițiile din România au fost comparate, uneori critic, alteori
nostalgic-patriotic. Niciodată România nu s-a mai apropiat atât de mult de Europa de Vest ca
la începutul secolului XXI. După ce încercarea (post)comuniștilor din jurul lui Ion Iliescu de a
menține România structurilor (post)comuniste din partidul comunist și din Securitate într-o
stare de limbo între UE și spațiul post-sovietic a eșuat, integrarea occidentală (admiterea în
NATO în 2004) și în UE (2007) nu a mai putut fi oprită. Ea corespundea voinței unei
majorități clare a populației. În 1999, Patriarhul Teoctist l-a invitat la București pe Papa Ioan
Paul al II-lea, care a contribuit semnificativ la căderea comunismului în Europa Centrală și de
Est. În 2002, tot în contextul deschiderii României către Occident, Teoctist a efectuat o nouă
vizită la Roma, dar nu s-a înregistrat niciun progres major în ceea ce privește problemele
fundamentale.166 Pe plan intern, BOR a promovat curentele naționaliste și a întâmpinat cu
rezerve integrarea occidentală. Procesul de aderare la UE a adus multe reforme în România,
inclusiv în domeniul religios. Adoptarea unei legi a cultelor în 2006 și reforma administrativă

166
Încă din 1989 a avut loc o întâlnire neoficială a celor doi Prinți ai Bisericii,
https://romanialibera.ro/sport/atletism/vizita-neoficiala-a-prelatului-ortodox-la-vatican-in-1989-a-pus-pe-jar-
autoritatile-comuniste-patriarhul-teoctist-injurat-si-amenintat-cu-inchisoarea-443860/, accesat pe 7.9.2022.
89

(dar nu și intelectuală sau spirituală) a BOR au avut loc cu puțin timp înainte de aderarea
oficială la UE. În general, BOR a fost aproape în întregime pasivă în ceea ce privește
integrarea în NATO și UE, predominând teama față de principiile occidentale ale drepturilor
omului și ale libertăților religioase. Menținerea unui model național-autarhist de identitate
părea importantă pentru mulți reprezentanți ai BOR în fața deschiderii către Occident.
În anul aderării la UE, s-a stins din viață Patriarhul Teoctist, un om a cărui biografie se
întindea până în vremea Mișcării Legionare și al cărui nume a fost inseparabil de istoria BOR
în perioada comunistă. Teoctist este emblematic pentru continuitatea BOR de la legionarism
la comunism și dincolo de 1989. Odată cu alegerea Mitropolitului Moldovei Dan Ciobotea, în
calitate de Patriarh Daniel, în 2007, tabăra reformatorilor din BOR s-a impus, arătându-se mai
deschisă la dialog cu Bisericile protestantă și catolică decât cea ortodoxă, și adoptând, de
asemenea, o poziție mai liberală pe termen lung în chestiunea drepturilor omului167 ;
candidatul opus, Bartolomeu Anania, s-a transformat tot mai mult într-un eurosceptic și
naționalist dur. Ulterior, Patriarhul Daniel a pus relația BOR cu statul pe o nouă bază, aceea a
unui parteneriat egal. Ulterior, însă, BOR a fost supusă unor presiuni din ce în ce mai mari:
relația cu președintele Traian Bǎsescu (2004-2014) a fost tensionată din cauza politicii sociale
a acestuia și a criticilor aduse privilegiilor, precum și a trecutului BOR. În 2014, mulți
reprezentanți ai BOR s-au mobilizat pentru candidatul post-comunist la președinție Victor
Ponta, care s-a prezentat ca român ortodox pentru a se distinge de adversarul său Klaus
Johannis, un german luteran. Johannis a câștigat, ceea ce a fost o înfrângere și pentru BOR și
pentru forțele ortodoxe, nu în ultimul rând pentru că marea diaspora s-a mobilizat împotriva
lui Ponta, care a personificat corupția și abuzul de putere al PSD-ului post-comunist. BOR a
fost lovită dur atunci când, după incendiul de la discoteca „Colectiv“, reprezentanții BOR au
acuzat victimele de abateri morale (2015). În 2018, încercarea BOR de a se alătura altor
biserici într-un referendum pentru a promova valorile familiei tradiționale în detrimentul
noilor forme de coabitare - și, astfel, de a se opune politicii de gen a UE - s-a încheiat cu o
înfrângere. Mobilizarea uriașă a societății civile și a diasporei în 2017 și 2018 a părut să aducă
un impuls decisiv pentru modernizare. În 2020, pandemia COVID, eșecul partidului
reformator pro-occidental USR-Plus, criza economică severă, nemulțumirea diasporei față de
politicile reformatoare inadecvate din România au adus o schimbare radicală - cu partidul
neolegionar AUR, susținut de numeroși clerici și forțe ortodoxe, a reapărut un curent profund
al istoriei românești: populismul antiliberal, antidemocratic, antioccidental, autoritarist,
antiminoritar, ortodoxist.
167
Marco GUGLIELMI, The Romanian Orthodox Church, the European Union and the Contention on Human
Rights. Religions 12/39 (2021)
90

Revoluția din 1989 și BOR

Acestea sunt, în linii mari, evoluțiile esențiale în triunghiul BOR, stat și societate după
1989. Revoluția din 1989 este una dintre cele mai grave crize ale BOR din toate timpurile.168
Izbucnirea rezistenței în masă împotriva regimului lui Nicolae Ceaușescu a lăsat BOR
literalmente fără cuvinte. Într-un moment decisiv al istoriei României, patriarhul și ierarhii au
tăcut. Erau atât de strâns legate de regim, încât au fost eliminate ca element de rezistență.
Timp de mulți ani, BOR, ca și celelalte biserici și toate segmentele societății românești, a adus
un omagiu dictatorului și cultului personalității din jurul cuplului Ceaușescu. La începutul
anului 1989, Patriarhul a adus un omagiu dictatorului cu următoarele cuvinte:
„Mult stimate Domnule Preşedinte,
împreună cu întregul nostru popor, ierarhii, clerul și credincioșii Bisericii Ortodoxe
Române omagiind aniversarea zilei de naștere a Domniei Voastre și împlinirea a peste 55 de
ani de activitate în slujba Patriei dau glas din adîncul inimilor sentimentelor lor de profundă
dragoste, aleasă recunoștință și înaltă ότι pe care le nutresc față de Dumneavoastră genialul
conducător și strălucitul ctitor al României de azi, a cărui gîndire și faptă leagă cu fir de aur
trecutul, prezentul și viitorul viitorul națiunilor noastre, însuflețiți de atmosfera patriotică în
care είναι fiii fiii fiii sărbătoritului marile evenimente istorice de la 1859 și Decembrie 1918,
care au pecetluit definitiv unirea tuturor românilor și constituirea statului unor structuri
unitar român, ne simțim părtași la lupta eroică și neîntreruptă a poporului pentru afirmarea
ființelor proprii, pentru libertate socială și măcar pentru libertate, pentru independență și
unitate la tot ceea ce ce Domnia Voastră a făcut pentru a se întreprindeți și întreprindeți
pentru binele, fericirea și înălțarea Patriei, și Vă încredințez că vom sprijini în continuare cu
devotament sporit și loialitate opera măreață de zidire spirituală și materială a unor
persoane, sub înțeleaptă Dumneavoastră ocîrmuire.
La acest popas aniversar din Zilele Domniei Voastre ne facem o datorie de dusmaniile de
sănătate și de onoare de a evoca rodnicele împliniri, unice în istoria și în cazul Patriei
noastre, purtînd amprenta eminentei Dumneavoastră personalități și pe care, cu legitimă
mîndrie patriotică, întreaga națiunilor românești o numește „Epoca Nicolae Ceaușescu“,
epocă de glorie dedicată progresului economic și social al activităților, afirmării României
socialiste libere și demne în rîndul națiunilor lumii.
Totodată, aducem un înalt omagiu de activități înflăcărate și permanente la Domniei
Voastre, de mare și strălucit erou al păcii pentru păsările de dezarmare, pentru rosca și
contribuțiile menite promovării și aplicării fermei, în activitățile popoarelor și în cele

168
BRUSANOWSKI, Kirchenordnungen, 416 - 419.
91

internaționale, a principiilor egalității în drepturi, respectării independenței și suveranității

naționale, neamestecul în treburile interne și avantajul reciproc, renunțării la forță și la
amenințarea cu forța, soluționării pe calea negocierilor a oricăror conflicte și litigii dintre
state. Mulțumindu-vă cu profundă recunoștință pentru climatul de deplină libertate religioasă
creat cultelor din dimineața noastră, ierarhii, clerul și credincioșii Bisericii Ortodoxe
Române, într-un glas și o unică simțire cu întreaga noastră cu toată lumea, cu propriile
noastre sentimente, cu nobile sentimente de dragoste șiuire. Vă adresăm din adîncul inimilor
noastre, mult stimate Domnule Apprentice, cele mai calde și mai alese urări de călătorie
îndelungată, multă sănătate și sporite puteri de muncă pentru a conduce είναι și destinele
poporului român pe noi și tot mai înalte culmi de progres și civilizație.“169
Aproximativ douăsprezece luni mai târziu, în zilele revoluției, mulți demonstranți l-au
invocat pe Dumnezeu - „Cu noi este Dumnezeu“. Doar câțiva preoți, precum Constantin
Galeriu, i-au susținut pe demonstranți care și-au riscat viața pe străzile orașelor din România.
Patriarhul Teoctist, însă, a rămas pasiv, la fel ca și ierarhii săi, a căror mare majoritate era
compromisă de colaborarea lor strânsă cu regimul. Timp de trei zile după izbucnirea
revoluției de la Timișoara, Teoctist și Sfântul Sinod i-au trimis dictatorului una dintre
obișnuitele telegrame de omagiu (19.12.1989); acest lucru s-a întâmplat în preajma celui de-al
XIV-lea Congres al partidului comuniștilor, planificat de Ceaușescu - retrospectiv, cercurile
loiale Bisericii au încercat totul pentru a minimaliza semnificația telegramei. Când dictatorul a
fost răsturnat și a fugit, patriarhul a încercat să transmită interpretarea sa asupra evenimentelor
prin intermediul televiziunii. Preoții indignați din provincie și studenții la teologie au
mărșăluit spre Dealul Patriarhiei/Dealul Patriarhiei și au scandat „Teoctist, antihrist“.
Patriarhul, compromis pentru loialitatea sa față de regim, a fost supus unor presiuni puternice,
la fel ca și suspecții colaboratori ai regimului, cum ar fi mitropolitul Antonie Plămădeală, care
căuta deja o mănăstire în care să se retragă. 170
La 18 ianuarie 1990, Patriarhul și-a anunțat intenția de a se retrage din funcție. În aceeași
zi, a fost înființat Grupul de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii, condus de viitorul patriarh
Dan Ilie Ciobotea; Au participat arhimandritul Bartolomeu Anania, directorul „Institutului
biblic“, preotul Constantin Galeriu, Dumitru Stǎniloae, preotul Constantin Voicescu,
ieromonahul Iustin Marchiș și laicii (mireni) Sorin Dumitrescu, Horia Bernea și Teodor
Baconsky.171 Cu toate acestea, acest comitet a funcționat doar pentru o perioadă scurtă de

169
Telegraful român, 15.1.1989, 1.
170
https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/1990-anul-0/1990-revolutia-rastoarna-patriarhul-395971, citit
pe 5.9.2022
171
Cristian G. ROMOCEA, Church-State Relations in Post-1989 Romania.. Journal of Church and State 53/2
(2011) 243 - 277, aici 256 - 257.
92

timp, dar a dat impresia că există un grup de reformă în cadrul BOR. Astfel, ierarhii
compromiși au câștigat timp. Membrii grupului au fost răsplătiți pentru eforturile lor: Anania
și Ciobotea au fost cooptați în ierarhia bisericească, iar altor bărbați din grup li s-au oferit alte
posturi. Presupusul plan de înlocuire a lui Teoctist cu Bartolomeu Anania a eșuat - motivele
exacte rămân neclare, dar Anania era susceptibil de șantaj și din cauza trecutului său - în plus,
a urcat rapid în rang și a devenit episcop de Vad, Feleac și Cluj (1993) și apoi mitropolit al
Transilvaniei, Maramureșului și Sǎlajului (2006); s-a distins din ce în ce mai mult ca purtător
de cuvânt al ortodocșilor conservatori din BOR și a fost învins în alegerile pentru Patriarh în
2007. . 172
Alte grupuri cu potențial reformator, cum ar fi „Conferințǎ consultativǎ a Clerului
Ortodox“ sau „Conferințǎ consultativǎ a Laicului Ortodox“ au fost, de asemenea, recunoscute
rapid de Sfântul Sinod și apoi demobilizate cu abilitate. Tensiunile dintre clerul inferior și
ierarhi au fost mușamalizate. Astfel, oportunitatea unei reînnoiri autentice a BOR a fost
pierdută de la bun început.173 Mai degrabă, Teoctist și Sfântul Sinod au arătat că sunt de partea
lui Ion Iliescu și a „Frontului Salvării Naționale“ (FSN). La scurt timp după înființarea FSN,
reprezentanții BOR au ieșit în public: au cerut slujbe bisericești pentru martirii revoluției,
adică pentru victimele comunismului, dar în același timp au cerut înființarea unor comitete
FSN în fiecare parohie; preoții trebuiau să sprijine „frontul“ și să înființeze și un fond de
solidaritate al BOR. Activiștilor FSN li s-a promis binecuvântarea BOR. Într-o scrisoare
pastorală a Patriarhului și a Sfântului Sinod, a fost apoi proclamat oficial apelul către
credincioși de a sprijini FSN și, în același timp, BOR a fost prezentată ca o victimă a
regimului:
„Biserica Ortodoxă Română, care de-a lungul secolelor a împărtășit soarta poporului
român, atît la dureri, cît și la bucurii, se află alături de el și în aceste momente cruciale și își
exprimă întregul ei atașament față de programul și： Frontului Salvării Națiunilor, menite să
asigure triumful libertății și demnității tuturor fiilor Patriei, în contextul de îngrădire a
libertăților impuse de dictatură și teroare întregului popor, Biserica noastră a fost supusă
unor presiuni șilimitări pe care, Encadrarea în categoria „în funcție de numărul de locuri de
muncă“ este un proces care se desfășoară în mod normal, ne-am străduit să păstrăm viața
trăită de neam și să promovăm pe măsura puterilor noastre valorile lui nemuritoare. Față de
trista 60335-2 din trecut, ne dăm seama ce dar dumnezeiesc s-a revărsat asupra înțelepciunii
și curajului eroicilor fii și fiice ai poporului român, care, cu excepția cazului în care, cu

172
ROMOCEA, Church-State Relations, 260 - 262.
173
Iuliana CONOVICI, Les pratiques identitaires de l'Eglise Orthodoxe Roumaine dans le postcommunisme:
carnet de route. Romanian Political Science Review 7/1 (2007) 185 - 202, aici 191.
93

excepția situației, pun temelii trainice adevăratei dezvoltări libere și democrate a națiunilor
noastre.
Suntem hotărîți să ne reconstruim sanctuarele istorice strămoșești, biserici și mănăstiri,
victime ale buldozerelor tiranului Ceaușescu, să zidim noi biserici în atîtea și atîtea cartiere,
de unde ele au dispărut și unde nu ni s-a dat voie să le construim. Ne vom serba în liniște și
bucurie sfintele sfintele noastre sărbători sfârșeștetinești și vom da clerului și credincioșilor
absența celei vie a Cuvîntului lui Dumnezeu, potrivit αποptărilor lor. Păstrînd pururea vie în
inimi imaginea și vrednicia tuturor celor ce au jertfit pentru cauza sfîntă a neamului nostru,
în aceste zile dramatice, membrii Sf. Sinod, pășind cu toată încrederea alături de întregul
popor, sînt hotărîți să sprijine cu toată vigoarea principiilor și păsările mărețului, cărora li
s-au dat expresie în Comunicatul către Țară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale :.
înălțîndu-ne cugetul către bunul Dumnezeu, îl rugăm cu căldură să întărească cu darul Sf.
Duh voința și simțământul tuturor celor ce acum luptă, cu ajutorul căreia se deplânge, pentru
deplina biruință a libertății și democrației pe pămîntul românesc. Așa să ne ajute
Dumnezeu!“174
Teoctist, o cunoștință a lui Ion Iliescu de pe vremea când erau împreună la Iași, a vrut să
sprijine cât mai mult drumul lui Ion Iliescu spre putere. Astfel, BOR a tăcut în primele zile ale
revoluției, dar apoi s-a poziționat clar în favoarea lui Ion Iliescu. Până în 2004, BOR a trebuit
să se declare neutră din punct de vedere politic, ceea ce, desigur, era valabil doar în teorie, dar
mai puțin în practica politică. Partizanatul patriarhului și al ierarhilor explică, de asemenea, de
ce BOR nu a sprijinit revenirea Regelui Mihai și restaurarea monarhiei175 și de ce BOR a
refuzat să sprijine acele forțe care luptau pentru o democratizare reală a țării prin demonstrații
pașnice la București în 1990. Contrarevoluția lui Ion Iliescu, care a recurs la violențe brutale
împotriva opoziției democratice în „Mineriade“, a fost tolerată de conducerea BOR. Nu este o
coincidență faptul că Patriarhul Teoctist și-a revizuit retragerea autoimpusă din funcție și a
revenit pe tronul patriarhal la 4 aprilie, într-un moment în care Ion Iliescu era tot mai ferm în
șaua politică în primăvara anului 1990. O campanie în favoarea Teoctistului a precedat acest

174
Telegraful român, 23.12.1989, 1. Radu PREDA, Das Jahr 1989 in der Geschichte und im Bewusstsein der
rumänischen Gesellschaft und Kirchen, în: Klaus KOSCHORKE (ed.), Falling Walls. Anul 1989/90 ca punct de
cotitură în istoria creștinismului mondial / Einstürzende Mauern. Das Jahr 1989/90 als Epochenjahr in der
Geschichte des Weltchristentums. Wiesbaden 2009, 57 - 75 , aici 67 - 68.
175
Pimen Zainea, arhiepiscop de Suceava și Rǎdǎuți și suspect de informator al Securitǎții, l-a invitat pe rege la
Putna în 1992, dând impresia cǎ vrea sǎ-l susțină pe monarh. Cu toate acestea, probabil că invitația făcea parte și
din planul său de a exercita presiuni politice pentru a recupera de la stat întinse proprietăți forestiere; CONOVICI,
Ortodoxia în România postcomunistǎ, vol. 1, 429 - 430https://www.dw.com/ro/polemic%C4%83-pe-tema-
propriet%C4%83%C5%A3ii/a-2633604, accesat pe 6.9.2022. În lupta sa pentru restituire, Pimen l-a atacat dur
pe președintele de atunci, Ion Iliescu, https://www.dw.com/ro/arhiepiscopul-sucevei-%C3%AEmpotriva-pre
%C5%9Fedintelui-iliescu/a-2633641, accesat pe 6.9.2022;
https://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/05/060504_padurile_bucovinei.shtml.
94

pas. În mod oficial, s-a spus că legea bisericească nu prevedea demisia patriarhului. Cu toate
acestea, Teodor Baconsky, membru al „Grupului de reflecție“, interpretează retrospectiv altfel
această evoluție:
„Iliescu și compania nu i-au cerut Patriarhului să plece și l-au ajutat să revină peste
câteva luni. Pentru că plecarea lui ar fi dat un semnal prost și în lumea politică multă vreme
când era ea reconstituită, ca CPUN, primul parlament pluralist. Dacă patriarhul pleca,
poate trebuia să plece toată lumea care avusese de-a face cu comunismul. Și tocmai că s-a
dorit ca prin răzbunarea patriarhului să se dea în întreaga societate semnalul continuității
discrete“. 176
În absența lui Teoctist, Dan Ilie Ciobotea, în calitate de purtător de cuvânt al „Grupului de
reflecție“, a condus efectiv destinele BOR. Ciobotea a studiat la Strasbourg și Freiburg im
Breisgau și a predat la Strasbourg în 1979 și la București cu Dumitru Stǎniloae în 1980. Între
1980 și 1988 a predat la Institutul Ecumenic din Bossey, Elveția - în condițiile în care
România lui Ceaușescu s-a închis în mare parte față de străinătate, Ciobotea a avut o carieră
impresionantă în țările occidentale. În 1987, a intrat în starea monahală, avându-l ca naș pe
renumitul duhovnic și stareț al Mănăstirii Sihǎstria de lângă Neamț Ilie Cleopa. Cum a reușit
Ciobotea să ajungă în scurt timp în centrul puterii nu este clar. În orice caz, a crescut foarte
repede. Deja la 12.2.1990 a fost ridicat la rangul de episcop-vicar al Timișoarei, la 4.3. a
devenit arhiereu, iar deja la 7 iunie 1990 a fost ales arhiepiscop de Iași și mitropolit al
Moldovei și Bucovinei, fiind astfel, conform tradiției BOR, succesorul prezumtiv al
patriarhului. În calitate de mitropolit, a realizat numeroase reforme administrative și
economice; cu ajutorul statului, și-a transformat arhiepiscopia într-o întreprindere economică
de succes. Când regimul lui Iliescu a fost zdruncinat de demonstrațiile anticomuniste din
1991, (post)comuniștii ar fi luat în considerare numirea lui Ciobotea în funcția de prim-
ministru pentru a folosi prestigiul BOR pentru a liniști populația. Ciobotea l-a invitat pe Ion
Iliescu la Iași în 1996, în timpul campaniei electorale pentru alegerile prezidențiale, împotriva
opoziției lui Teoctist, cu care Ciobotea avea o relație tensionată.177 Evenimentele politice și de
putere reale sunt greu de înțeles în prezent, nu în ultimul rând pentru că biografia lui Ciobotea
înainte de 1990 și legătura sa cu dictatura comunistă sunt neclare. Suspiciunile că ar fi lucrat
pentru Securitate circulă de ani de zile în presa românească. Se spune că dosarul său de la
serviciile secrete ar fi fost ars împreună cu dosarele altor angajați compromiși ai serviciilor

176
https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/1990-anul-0/1990-revolutia-rastoarna-patriarhul-395971, citit
5.9.2022; VASILE, Patriarhia, 279.
177
https://adevarul.ro/stiri-locale/iasi/secretele-patriarhului-daniel-cum-s-a-infiltrat-1610111.html, a se citi
5.9.2022; https://patriarhia.ro/biografia-142.html, a se citi 5.9.2022;
https://ziare.com/ion-iliescu/petre-roman/patriarhul-daniel-trebuia-sa-fie-premier-240720, a se citi 5.9.2022.
95

secrete la 21/22 decembrie 1989, dar nici acest lucru nu este sigur.178 Ciobotea a semnat și
declarația prin care Sfântul Sinod a justificat revenirea Patriarhului. Acesta este un text cheie
în istoria recentă a BOR, deoarece explică de ce BOR a preferat continuitatea și nu a îndrăznit
un nou început. Din acest motiv, textul este reprodus aici în întregime:
« Dincolo de modul -uneori ireverenţios în care este tratată, direct sau indirect, Biserica
Ortodoxă Română în unele publicaţii din presa laică, publicul are dreptul să fie informat
asupra motivelor care au determinat Sfîntul Sinod să recheme pe Prea Fericitul Părinte
Patriarh Teoctist.
Aşa după cum s-a anunţat deja în comunicatele de presă din 18 ianuarie şi 4 aprilie 1990,
Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist s-a retras din motive de sănătate şi vîrstă în data de
18 ianuarie a.c., într-o atmosferă foarte agitată ce a urmat revoluţiei. Sfîntul Sinod s-a opus
retragerii Prea Fericirii Sale, pentru că potrivit sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe
Universale, un păstor ales pe viaţă nu trebuie să părăsească din proprie iniţiativă turma
duhovnicească încredinţată lui, nici măcar în timp de prigoană. Cu alte cuvinte, un patriarh
poate să se retragă doar atuncicînd i se cere acest lucru de către SfîntulSinod, adică atunci
cînd sinodul constată că îndeplinirea misiunii sale devine imposibilă. Totuşi, Sfîntul Sinod a
înţeles oarecum că Prea Fericirea Sa are nevoie de tratament. Îndată după retragerea Prea
Fericitului Părinte Patriarh s-a constituit o locotenenţă colectivă formată din cinci membri ai
Sfîntului Sinod. Locotenenţă aceasta a fost confruntată cu o serie de probleme legate de
nevoile urgente ale Bisericii: Înfiinţări de eparhii noi, de institute de teologie noi, alegeri de
noi episcopi şi arhierei vicari. Imediatdupă revoluţie, procesul de înnoire a fost iniţiat de P.
F. Patriarh Teoctist, dar el trebuia acum continuat de această locotenenţă. În mare parte, ea
a reuşit să rezolve problemele majore imediate. Inconvenientul principal, însă, a fost
conducerea prin rotaţie, adică în fiecare săptămână locul patriarhului era ţinut de alt
membru al locotenenţei, ceea ce a produs un efect de fragmentare şi discontinuitate în
rezolvarea problemelor curente ale Patriarhiei. Desigur, atîta timp cît starea sănătăţii Prea
Fericitului Părinte Patriarh Teoctist era încă neclară, şi deci Prea Fericirea Sa încă nedecis
dacă mai poate sau nu reveni, s-a vorbit, cum era şi firesc, de necesitatea alegerii unui nou
patriarh. Aşa se explică, de pildă, faptul că în presa laică unii teologi, oameni de marcă ai
Bisericii noastre, ca părintele Profesor Dumitru Stăniloae şi Părintele Arhimandrit Valeriu
Anania au scris despre Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie ca posibil candidat la demnitatea
de patriarh.

178
https://adevarul.ro/stiri-locale/constanta/documentul-care-atesta-ca-patriarhul-daniel-a-avut-1902120.html,
accesat pe 28.9.2022; https://newsweek.ro/actualitate/video-e-posibil-ca-dosarul-de-securitatea-al-patriarhului-
daniel-sa-nu-fi-fost-ars-in-1989, accesat pe 28.9.2022.
96

Pe de altă parte, însă, majoritatea Bisericilor Ortodoxe surori din lume au privit cu
oarecare rezervă retragerea Prea Fericitului Patriarh Teoctist. Deşi ele au fost informate
oficial despre existenţa unei locotenente patriarhale colective, s-a constatat că ceilalţi
patriarhi ortodocşi au continuat să pomenească la liturghie pe Prea Fericitul Părinte
Patriarh Teoctist, ceea ce putea fi interpretat ca o dovadă că ei nu recunoşteau canonicitatea
(legalitatea) retragerii sale.
Totuşi, ceea ce a constituit ponderea cea mai mare în hotărîrea Sfîntului Sinod de a
rechema pe Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist a fost refacerea sănătăţii Prea Fericirii
Sale şi, legată de aceasta, dorinţa de a răspunde pozitiv numeroaselor cereri şi memorii
înregistrate la cancelaria Sfîntului Sinod, prin care mii de persoane: preoţi, călugări şi
credincioşi, din diferite părţi ale ţării, cereau revenirea Prea Fericirii Sale pe scaunul de
patriarh. Desigur, aşa cum s-a arătat şi în comunicatul Sfîntului Sinod din 4 aprilie. Au fost
şi unele sesizări, foarte puţine însă, prin care se considera inoportună revenirea Prea
Fericirii Sale. O astfel de opinie, de pildă, au exprimat-o majoritatea studenţilor de la
Institutul Teologic Universitar din Bucureşti şi o parte dintre profesorii aceluiaşi institut. °În
condiţiile date, Sfîntul Sinod, după o intensă dezbatere, a considerat că este mai înţelept şi
mai folositor pentru Biserică să se evite o eventuală polarizare sau dezbinare a clericilor şi
credincioşilor în jurul a doi patriarhi: unul retras, dar sănătos şi cerut de multă lume ca să
revină, şi altul ales de către o altă grupare a Bisericii, şi probabil care ar fi putut întîmpina
greutăţi de recunoaştere a canonicităţii sale, atît în ţară cît şi peste hotare. Astfel, Sfîntul
Sinod a optat pentru unitate şi canonicitate. Rechemând pe Prea Fericitul Părinte Patriarh
Teoctist, Sfîntul Sinod nu a rechemat un patriarh depus din treaptă, ci un patriarh căruia nu
i-a acceptat de fapt în mod canonic retragerea.
Toţi membrii Sfîntului Sinod, inclusiv cei mai fervenţi susţinători ai procesului de înnoire
din viaţa Bisericii în contextul social şi misionar nou din ţara noastră, au ajuns la un
consens, deoarece au înţeles că înnoirea trebuie să se facă în unitate, căci Biserica nu se
guvernează prin partide de opoziţie care se succed la putere, ci prin efortul anevoios şi
necesar al înţelegerii că binele comun al Bisericii trebuie căutat în comun şi că unitatea sau
frăţietatea cea mai profundă în Biserică nu este doar de ordin administrativ, ci de ordin
spiritual. De aceea, un mare duhovnic ca Părintele Cleopa Ilie de la Mănăstirea Sihăstria a
cerut mai multor mănăstiri să facă rugăciuni speciale pentru revenirea Prea Fericitului
Părinte Patriarh Teoctist. În condiţiile de faţă, ascultarea reciprocă dintre ierarhi, preoţi şi
credincioşi, dialogul constructiv şi exerciţiul iresponsabilităţii la toate nivelele în Biserică
sunt preferabile judecăţilor pripite şi acuzaţiilor reciproce. În acest sens, poate că noi toţi, cu
97

multă smerenie, avem multe de învăţat. Să ne ajute Dumnezeu să o putem face nu unii
împotriva altora, ci unii împreună cu alţii. Acest lucru este cu atît mai necesar acum cînd
conducerea Bisericii trebuie să fie ajutată în efortul de a răspunde nevoilor spirituale urgente
ale unei societăţi de răscruce de drum, timp în care Biserica este chemată să reafirme cu
tărie atît darul sacru al libertăţii şi al unităţii, precum şi valoarea veşnică şi unică a fiecărei
persoane umane, valoare pe care pretinsul umanism ateu marxist a batjocorit-o în toţi anii de
dictatură. Sîntem convinşi şi realitatea înconjurătoare o arată din ce în ce mai mult că fără
înnoirea vieţii Bisericii şi a credinţei în Patria noastră, libertatea civică nu are un fundament
spiritual solid şi trainic.
DANIEL CIOBOTEA LUGOJANUL Episcop-vicar Timişoara“.179
BOR în primii ani ai României postrevoluționare
Atitudinea BOR explică, de asemenea, de ce după 1989 nu a apărut în România niciun
partid creștin-democrat puternic cu caracter ortodox (nu greco-catolic). În ciuda activității
marelui său mentor, Corneliu Coposu, „ Partidul naţional ţǎrǎnesc creştin democrat „ a fost
preluat în scurt timp de politicieni cu legături suspecte cu vechile structuri și a eșuat
spectaculos în alegerile din 2000. De atunci, un partid creștin-democrat cu o influență
semnificativă a încetat să mai existe.180 BOR, cel puțin ierarhii săi, aparțineau vechii
nomenclaturiști și au arătat puțin interes pentru o schimbare reală - ei doreau extinderea
privilegiilor lor în cooperare cu un stat autoritar condus acum de FSN, dar nu și un partid
creștin-democrat care ar fi pus, eventual, în discuție în mod fundamental structurile de putere
- și, prin urmare, și pozițiile de putere ale multor ierarhi. Reformiștii ortodocși care nu
fuseseră neutralizați politic de către ierarhie prin cooptare aproape că nu existau, iar acei
intelectuali care încercau să reconcilieze tradiția ortodoxă cu o Românie occidentală și
orientată spre democrație, fără legături strânse cu BOR, nu aveau o voce puternică în politică
de partid. Politica lui Teoctist și a Sfântului Sinod, care a legat BOR de FSN și apoi de PSD,
cu greu putea fi criticată în mod deschis de adversarii democrați ai (post)comunismului,
pentru că atunci ar fi fost atacați ca fiind comuniști și dușmani ai BOR. Abia mulți ani mai
târziu, în secolul XXI, colaborarea dintre BOR și nomenclatura PSD a făcut rău Bisericii,
chiar și în ochii unei generații tinere care nu cunoscuse comunismul în sine.
În 1990, Sfântul Sinod a profitat de situația dificilă a lui Ion Iliescu, care avea nevoie să își
legitimeze regimul în curs de formare. Pentru a sprijini FSN, Sfântul Sinod a cerut, în esență,
o restaurare politico-politică a BOR. Acest program a fost sintetizat în „Doleanţele Sfântului
179
Telegraful român, 15.5.1990, 1-2.
180
Nicolae PǍUN/GEORGIANA CICEO/DORIN DOMUȚA, Interacțiunile religioase ale partidelor politice românești.
Studiu de caz: legătura creștin-democrată. Journal for the Study of Religions and Ideologies 8/24 (2009)104 -
132.
98

Sinod către Frontul Salvării Naționale“. Aceste „doleanţe“ cuprind un program prin care BOR
a încercat să combine sprijinul său pentru FSN cu o modernizare cuprinzătoare a BOR. BOR
a aspirat la poziția pe care o ocupase în perioada interbelică. A cerut o mai mare vizibilitate în
sfera publică, acces la armată, la spitale și orfelinate și, mai ales, la școlile publice.
Îndepărtarea reprezentanților Departamentului Cultelor de la ședințele Sfântului Sinod s-a
dovedit a fi un succes deosebit. Im September 1990 legte die BOR ihre Sicht auf das neue
Verhältnis zum Staat fest :
°În ziua de 26 septembrie a.c., Adunarea Naţională Bisericească a aprobat, în
unanimitate, proiectul Sfîntului Sinod. Prin această hotărîre Biserica Ortodoxă Română îşi
recâştigăautonomia ei plenară, punîndu-se astfel bazele unor relaţii noi între Biserică şi Stat,
de respect reciproc şi de slujire liberă a aceluiaşi popor. In continuare, Adunarea Naţională
Bisericească a luatact, cu deosebită bucurie, de marele eveniment al reintroducerii orei de
educaţie moral-religioasă în învăţămîntul de stat primar şi gimnazial, Biserica aducîndu-şi
astfel contribuţia la renaşterea moralspirituală a societăţii româneşti. » 181
Ceva mai târziu, Patriarhul Teoctist a venit cu cererea ca ierarhii să fie membri de drept ai
celei de-a doua camere a parlamentului, Senatul, ca în perioada interbelică. Cu toate acestea,
noua constituție din 1991 nu a îndeplinit cu greu dorințele BOR. Nu existau locuri în Senat
pentru ierarhi, BOR nu a redevenit „biserica dominantă“, iar constituția era în mod categoric
laicistă, adică fără o invocare a lui Dumnezeu în preambul.182 În practica politică, însă, a
devenit clar că coabitarea dintre post-comuniștii lui Iliescu și BOR a funcționat bine. La fel ca
alte biserici ortodoxe din state anterior comuniste, biserica a acordat legitimitate elitelor post-
comuniste și a umplut, de asemenea, vidul ideologic creat de implozia comunismului; pe de
altă parte, elitele post-comuniste au oferit BOR resurse de stat extinse și au tratat-o de facto ca
pe o biserică de stat. Astfel, există un decalaj între Constituția din 1991 și menținerea legii
comuniste din 1948 privind cultele (care a rămas în vigoare până în 2006), pe de o parte, și
practica politică trăită, pe de altă parte. Încă din 1990, s-a ajuns la un acord între stat și BOR
care a permis ca religia să fie din nou o materie opțională în școală. Apoi, în 1996/97, religia a
devenit materie obligatorie în școlile primare, materie opțională în școlile secundare și materie
opțională în licee. Profesorii de religie urmau să fie pregătiți la facultățile de teologie. Astfel,
după decenii lungi, educația religioasă a fost restabilită în școlile publice, iar în România, care
era de fapt multiconfesională, aceasta a însemnat în primul rând predarea credinței ortodoxe.
Icoanele îndepărtate de comuniști au revenit, de asemenea, în școli, adesea la inițiativa

181
CONOVICI, Les pratiques identitaires, 191 – 192 ; Telegraful român, 1.11.1990, 1.
182
Iuliana CONOVICI, Locul religiei în spațiul public românesc: (dis)continuități și incertitudini constituționale.
Sfera Politicii 6 (172) (2012) 35 - 44, aici 40 - 43.
99

părinților - acest lucru avea să ducă la dezbateri aprinse despre neutralitatea confesională a
școlii la începutul secolului XXI. Educația religioasă în școli s-a transformat într-un
instrument puternic prin care BOR și-a afirmat pretenția de a fi biserica națională a românilor
în fața celorlalte confesiuni. 183
În timp ce coabitarea cu politica a continuat cu succes de pe o poziție semnificativ mai
puternică decât înainte de 1989, conducerea BOR a trebuit să facă un efort pentru a-i liniști pe
numeroșii credincioși care erau supărați din cauza colaborării evidente a BOR cu dictatura
comunistă. Emilian Birdaș, deosebit de nepopular, episcop al eparhiei de Alba Iulia, înființată
abia în 1975, a fost singurul ierarh care a trebuit să demisioneze sub presiunea publică (dar și-
a putut continua cariera în curând fără obstacole). Doar mitropolitul Banatului, Nicolae
Corneanu, s-a arătat dispus și capabil să recunoască eșecul BOR în timpul dictaturii, ceea ce
avea să-l transforme într-o figură marginalizată în Sfântul Sinod. În 2001, Eugen Jurcǎ, lector
la Facultatea de Teologie din Timișoara, a recunoscut cǎ a fost informator al Securitǎții. Cu
toate acestea, astfel de acte de mărturisire publică au fost și sunt foarte rare.184
Însuși BOR a luat atitudine față de revoluție și rolul ei în dictatură într-un text intitulat
„Ceasul adevǎrului“, publicat la începutul anului 1990:
„Dupǎ decenii de sclavie sub dictatura comunistǎ ǎ ǎi dupǎ nenumǎrate suferințe
provocate de dictatura Ceaușescu, Dumnezeu întors iarǎși ochii cǎtre poporul nostru, a vǎzut
numeroasele numeroasele sale jertfe, mai ales cele ale copiilor și adolescenților nevinovați
uciși de mecanismul represiv al dictaturii, ne-a ridicat din umbra morții și ne-a fǎcut iarǎși
liberi. Ne bucurǎm de acest dar sfînt al libertǎții și dorim sǎ adresǎm tuturor lucrǎrilor
noastre cele mai sincere și expresia recunoașterii recunoașterii noastre Bisericilor bisericești
din lumea întreagǎ, organizațiilor neînțelegeri, precum și a celor mai importante organizații
internaționale și a tuturor fraților români, care doresc să fie în ţarǎ pǎmîntului lor natal,
pentru solidaritatea și iubirea frǎternǎ pe care le-au arǎtat în timpul suferinților poporului
român - mai întîi sub aceastǎ dicturǎ monstruoasǎ, apoi mai cu seamǎ în cursul recentei
revoluții. Eliberatǎ de terorarea provocatǎ de represiunea regimului, ca și de obligativitatea
de a-l slǎvi pe dictatorul megaloman, opresorul propriului lui popor şi distrugǎtorul de
biserici și sate, ierarhia Bisericii Ortodoxe Române dǎ slavǎ lui Dumnezeu și ȋntreaga
credincioșie a tuturor credincioșilor care prin devotamentul lor au ajutat-o - în condiții
extrem de grele - sǎ menținǎ viața creștinǎrii demersului său și să facă să rodească în
rodească în activităţile ei bisericeşti bisericești: în formarea teologică a preoților, în

183
CONOVICI, Les pratiques identitaires, 192 - 194.
184
Cristian G. ROMOCEA, Relațiile dintre Biserică și stat în România post-1989. Journal of Church and State
53/2 (2011) 243 - 277 , aici 248, 252.
100

restaurarea de biserici și mănăstiri. În publicarea unei bogate literaturi teologice și

dezvoltarea unei intense activități ecumenice. Cu ajutorul prilejurilor, într-un spirit de
pocăință (metanoia) evanghelică, regretăm faptul că sub dictatură unii dintre noi n-au avut
întotdeauna curajul de martiri și n-au recunoscut durerea publică ascunsă și suferinul
poporului român. În chip de criză, regretăm, de asemenea, și faptul că pentru numeroasele
realizări pozitive ale Bisericii a trebuit plătit tributul laudelor obligatorii și adrese artificiale
ale dictatorului. Acum, deci, că Dumnezeu ne-a izbăvit de frica și minciuna ridicate la rangul
de adevăr oficial, Sfîntul Sinod a elaborat un program de renașterii spirituale și înnoire a
Bisericii Ortodoxe Române care reprezintă majoritatea poporului român. Acest program
cuprinde: recunoașterii și comemorarea eroilor martiri căzuți pentru libertate, credință și
demnitate în timpul dictaturii comuniste (fie ei credincioși, preoți sau episcopi), reconstrucția
bisericilor demolate de dictator, zidirea de noi biserici acolo unde se face simțită nevoia lor,
cateheza copiilor, adolescenților și adulților, repunerea în funcțiunilor a organizațiilor
caritative ale Bisericii (spitale, orfelinate, case de retragere), a funcțiunilor de preoți ai unor
anumite tipuri de organizații (armată, școli, închisori), intensificarea activităților misionare
a Bisericii în interiorul noii societățide liber și pluraliste, reformaΓŽreprezentămîntului
teologic, înnoirea spirituală a parohiilor și mănăstirilor, ca și căutarea unui nou suflu pentru
a-i ajuta pe ecumeniștii Bisericii. Această mișcare de renașterii spirituale a poporului român
este în timpul nopții o mișcare de împăcare și înfrățire a românilor din lumea întreagă pe
care dictatura a căutat să-i divizeze. În acest spirit, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române a anulat sancțiunile și interdicțiile pe care dictatura i le impune să le aplice unor
deserveați ai ei sau unor Biserici din motive politice. Credem că această anulare a sanc¬
țiunilor aplicate pentru motive politice este un act de dreptate și împăcare, ca și un pas
înainte spre realizarea unităților românilor. Dumnezeu să ne ajute să folosim folosim darul
sfânt al libertății spre slava Sa și spre o apropiere pașnică între frați de sănătate, între
Biserici și bătrâni.“185
Elementul pocăinței ocupă puțin spațiu în text. Mai degrabă, tonul este dat pentru un rol de
victimă, pe care BOR l-a subliniat încă de atunci. BOR fusese suprimată de dictatură, meritele
sale fuseseră ascunse, dar acum BOR va prelua conducerea în reînnoirea spirituală a națiunii.
Nu s-a făcut o distanțare explicită de comunism, iar subordonarea BOR față de regim nu a fost
abordată în mod autocritic. BOR însăși a reușit o condamnare oficială a comunismului abia la
21 noiembrie 1990, într-un text care a rămas ciudat de vag și abia dacă a abordat rolul
bisericii în comunism:

185
Mitropolia Ardealului 35/1 (1990), 3 - 4.
101

« Deşi pluralismul democratic este condiţie primordială a progresului societăţii umane,

Biserica Ortodoxă Română este preocupată şi îngrijorată de apariţia sub diverse forme a
comunismului care încearcă să se reorganizeze, ameninţînd astfel cuceririle revoluţiei
româneşti din decembrie 1989 precum şi mersul României spre libertate autentică şi
renaştere moral spirituală.
Experienţa amară şi tragică a ţării noastre, a ţărilor Europei Răsăritene şi a altor ţări din
lume au cunoscut rănile adinei din suflete şi conştiinţe, precum şi dezastrul social şi
economic pe care le-a creat comunismul ateu, timp de mai multe decenii, au aratat în mod
clar că ideologia şi sistemul comunist au fost deodată împotriva credinţei în Dumnezeu şi
împotriva demnităţii umane.
Biserica lui Hristos, care prin însăşi raţiunea ca de a fi în istorie, are vocaţia şi
îndatorirea de a promova credinţa în Dumnezeu şi a apăra valoarea unică şi veşnică a
fiecărei fiinţe umane creată după chipul lui Dumnezeu, condamnă comunismul ateist ca fiind
străin şi duşman fiinţei neamului românesc încreştinat încăde la naşterea sa în istorie.“186
Astfel, BOR a vrut să facă uitată colaborarea largă a clericilor la începutul regimului
comunist. Declarațiile oficiale ale BOR arată că Patriarhul și Sfântul Sinod nu au avut niciun
interes în a se împăca cu trecutul, ci mai degrabă și-au formulat pretențiile de putere în
regimul post-ceaușist.187 Antonie Plǎmǎdealǎ, un susţinǎtor al regimului comunist, a rezumat
atitudinea ierarhilor în fraza: „am ales sǎ nu fim martiri“. În etape, a dezvoltat o interpretare
care avea să devină interpretarea oficială în anii următori:
„Biserica a trecut printr-o epocǎ de ateism guvernamental, de ateism de stat, a
supraviețuit cu bisericile întregi, afarǎ de cele dǎrâmate de Ceaușescu în București. A avut
suficient școli teologice ca sǎ-și educe viitoare generație de preoți și este, prin urmare, în
stare nu numai sǎ supraviețuiascǎ, ci sǎ existe cum trebuie. Dovada ca e așa e recensǎmântul
din ianuarie 1992 care aratǎ ca, în ciuda ateismului de stat și în ciuda tuturor opreliștilor…
în toatǎ România optzeci și sapte la sute sunt ortodocși. Acest fapt aratǎ cǎ Biserica fǎcut
datoria și sunt mari premise de dezvoltare“.
„Noi am cǎutat întotdeaunǎ…interesele Bisericii, adicǎ ale credincioșilor. Nu le-am
propovǎduit acestora decât adevǎrul despre Dumnezeu, despre existența Lui, despre
rǎspunderea moralǎ, despre speranțǎ cǎ Dumnezeu vegheazǎ asupra destinelor noastre…
Am fost aceia care, de-a lungul anilor, am spus în mod deschis o altǎ ideologie - ca sǎ

186
Telegraful român, 1.12.1990, 1.
187
ROMOCEA, Church-State Relations, 249.
102

vorbim în termeni pe întelesul tuturor - decât cea care era promovatǎ de dictatura
materialistǎ (sic) și ateistǎ“.188
Această interpretare a fost apoi adoptată de către istoriografii BOR și difuzată intensiv
până în prezent: Biserica trebuia să supraviețuiască, iar cooperarea cu regimul ar fi cruțat
BOR de soarta Bisericii Ortodoxe Albaneze (care a fost interzisă împreună cu toate celelalte
religii în 1967)189 și a Bisericii Ortodoxe Ruse. Patriarhul Teoctist a promovat viguros
reinterpretarea lui Iustinian Marina din „patriarh roșu“ în salvator al BOR - și astfel s-a
protejat pe sine însuși, pentru că, așa cum am explicat mai sus, Teoctist fusese unul dintre cei
mai apropiați colaboratori ai patriarhului.190 Abia în anul 2000, într-un interviu acordat BBC,
Teoctist a recunoscut că BOR nu a avut curajul de a face disidență în timpul comunismului.
Iar în 2006, cu puțin timp înainte de a muri, a descris relația sa cu statul și cu Securitatea în
felul următor:
„Păi, cum să nu existe, de vreme ce Biserica a străbătut perioada comunistă grație
geniului patriarhului Justinian, care împreună cu toată Biserica au ales rezistența din
interior? Eu, personal, nu văd Securitatea despărțită de stat. Așa gândesc eu. Ca să faci o
biserică aveai nevoie de materiale de construcție și de la cine să le iei? De la stat! Totul era
planificat, totul era al statului. Toate acestea sunt de analizat, dar de analizat de către cei
care le-au trăit, nu de cei care le teoretizează. Acesta era un stil de călătorie, un complex de
călătorie, dar dacă patriarhul a acceptat să se confrunte cu răul, s-a confruntat și s-a luptat
ca să biruiască regimul în numeroasele lui piedici spre a sluji Biserica bazată pe cuvântul
Mântuitorului Iisus Hristos că „nici o porțiune a iadului nu o vor birui“. Mântuitorul nostru
Hristos nu a intrat în iad la Înviere? A intrat în iad, întru cele mai de jos ale adâncului,
întunericului, pentru a mântui lumea, și, de aceea, și noi, slujitorii Bisericii Bisericii
îmbunătățește, trebuie să suferim, trebuie să luptăm cu forțele întunericului și, astfel,
Biserica să dăinuiască în veci.“ 191
Sub Teoctist, a fost definită atitudinea BOR față de trecutul său recent: un compromis
dureros și regretabil i-a garantat supraviețuirea; BOR era mai puternică decât alte biserici
ortodoxe; comparația cu bisericile de opoziție în rezistență, cum ar fi Biserica Catolică din
Polonia, a fost respinsă; transfigurarea lui Justinian Marina a fost menită să legitimeze
comportamentul întregului cler; acquis-ul BOR a fost apărat împotriva greco-catolicilor; prin
toate mijloacele și cu ajutorul activ al politicii, a fost împiedicată o lustrație a clerului; mai

188
CONOVICI, Ortodoxia în România postcomunistǎ, vol. 125.
189
Artan HOXHA, Comunismul, ateismul și Biserica Ortodoxă din Albania. Londra 2022.
190
CONOVICI, Ortodoxia în România postcomunistǎ vol., 1, 126.
191
https://adevarul.ro/stil-de-viata/cultura/patriarhul-teoctist-si-culisele-singurei-demisii-2062019.html, citit la
5.9.2022.
103

presus de toate, BOR a reușit să-și țină sub cheie propriile arhive și dosarele serviciilor secrete
privind clerul. După 1989, dosarele Departamentului Cultelor au fost puse la dispoziția doar a
unor istorici selectați. Legea Arhivelor din 1996 permite BOR, cu acordul Arhivelor
Naționale, să păstreze fonduri arhivistice pe care ar fi trebuit să le predea Arhivelor Naționale.
Atunci când istoricii Dorin Dobrincu și Gabriel Catalan au descoperit indicii despre trecutul
legionar al Patriarhului Teoctist, guvernul (post)comunistului Adrian Nǎstase s-a grăbit sǎ
promulge o lege pentru protejarea datelor personale. Cu toate acestea, încercarea de a paraliza
cercetarea istorică sub pretextul protecției datelor a eșuat. În schimb, Sfântul Sinod s-a
asigurat că documentele personale despre clerici pot fi publicate doar cu permisiunea
prealabilă a Sfântului Sinod (și nu doar a persoanei în cauză). De asemenea, BOR a exercitat
presiuni neoficiale asupra CNSAS, care a încercat să investigheze trecutul clericilor de frunte,
în special în jurul alegerilor patriarhale din 2007.192
Angajamentul față de BOR s-a transformat din ce în ce mai mult într-o resursă politică. În
campania electorală pentru alegerile prezidențiale, candidatul liberal-conservator Emil
Constantinescu l-a întrebat pe actualul președinte Ion Iliescu despre credința sa. Iliescu, care
în calitate de cadru de partid se luptase cu BOR cu zeci de ani înainte, nu a dat un răspuns
clar, iar acest lucru a contribuit probabil la victoria electorală a lui Constantinescu (1996).
Începând cu 1996, vizibilitatea BOR în viața politică a continuat să crească: patriarhul a fost
prezent la deschiderea sesiunii parlamentare, de asemenea la învestirea președintelui, iar în
general s-a răspândit din nou și obiceiul ca reprezentanți ai BOR să fie prezenți la ceremoniile
de stat sau la inaugurarea unor clădiri. Pentru BOR, a apărut rapid o problemă cunoscută din
perioada interbelică: ar trebui clericii să participe la viața politică, să candideze pentru partide
politice și să dețină funcții politice?193 Poziția BOR era departe de a fi clară: la scurt timp după
revoluție, în ianuarie 1990, Sfântul Sinod a interzis activitatea politică a clericilor; cei cu
funcții politice trebuiau să-și suspende funcția ecleziastică. Dar, zece ani mai târziu, Sfântul
Sinod a permis preoților să candideze ca independenți la nivel local. Cu toate acestea,
preoților nu li s-a permis să facă campanie pentru anumite partide politice. Patru ani mai
târziu (2004), a avut loc o nouă schimbare de direcție și clerului i s-a interzis chiar să participe
la alegeri - această decizie a venit într-un moment de mare tensiune internă în jurul alegerilor
prezidențiale. În 2008, Sfântul Sinod a hotărât că clericii pot candida la consilii locale doar în
calitate de candidați fără opoziție și doar cu permisiunea episcopului lor.
Stabilizarea politică a BOR: apărarea acquis-ului

192
VASILE, Patriarhia, 283; VASILE, Coming to Terms, 250 - 254.
193
CONOVICI, Ortodoxia în România postcomunistǎ, vol. 1, 415 - 428
104

Practica politică, ca și la nivelul constituției, a fost uneori în mod evident diferită de

orientările teoretice. Preoții sunt și astăzi lideri de opinie importanți în comunitățile lor.
Deoarece BOR, împreună cu armata, continuă să se bucure de un nivel ridicat de încredere în
rândul multor oameni din România, majoritatea politicienilor sunt convinși că alegerile pot fi
cu greu câștigate împotriva BOR (chiar dacă acest lucru nu este susținut de dovezi empirice).
Ca și înainte de 1938, mulți clerici sunt tentați să se folosească de notorietatea lor pentru a
face carieră politică. Poziția de facto de biserică de stat îi face pe clerici și ierarhi ai BOR
figuri de autoritate cvasi-statală, iar mulți se simt chemați să își folosească influența asupra
credincioșilor și să participe la viața politică. Imediat după revoluție, chiar și mitropoliți
precum mitropolitul - loial lui Ceaușescu - al Olteniei Nestor Vornicescu sau episcopul
Calinic Argatu al Argeșului au activat în FSN-ul lui Ion Iliescu; implicarea a fost mai rară în
rândul forțelor reformiste: mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu, a susținut „Alianțǎ
civicǎ“. În scurt timp, Vornicescu a trecut la un partid care a fost punctul de raliere al forțelor
antisemite, ultranaționaliste, neolegionare și ortodoxe, partidul „România mare“ al poetului de
curte al lui Ceaușescu, Corneliu Vadim Tudor; Antonie Plǎmǎdealǎ, cunoscut în strǎinǎtate ca
un susținător al ecumenismului, a aderat și el la acest partid, în care activau și foști securiști,
din care se presupune cǎ a făcut parte și Plǎmǎdealǎ. Când Vadim Tudor, care a polarizat
climatul politic intern al țării timp de ani de zile, a murit în 2015, Patriarhul Daniel l-a descris
ca fiind „un om credincios, erudit și patriot“, lăudându-l astfel pe unul dintre naționaliștii
extremiști ai României post-comuniste. 194
Astfel, la scurt timp după revoluție, în cadrul BOR a apărut o tabără care se vedea în
tradiția ortodoxismului, dar și a moștenirii din perioada comunistă: era vorba de clerici care
susținuseră, aparent din convingere, național-stalinismului lui Gheorghiu-Dej și al lui
Ceaușescu. Această facțiune a respins integrarea României în NATO și în UE și a susținut
194
CONOVICI, Ortodoxia în România postcomunistǎ, vol. 1, 431 - 432; Lavinia STAN/LUCIAN TURCESCU,
Pulpits, ballots and party cards: Religion and elections in Romania. Religion, State & Society 33/4 (2005) 347 -
366, 350 - 352; Gabriel ANDREESCU, Apariția unei noi puteri radicale de dreapta. Biserica Ortodoxă Română, în:
Michael MINKENBERG (coord.), Transforming the Transformation? Dreapta radicală est-europeană în procesul
politic. London 2015, 251 - 277 ; Radu CINPOEș, Nationalism and Identity in Romania. O istorie a politicii
extreme de la nașterea statului până la aderarea la UE. London 2010 ; Mihnea-Simion STOICA, The Turning
Fortunes of Romania's Far Right, în: Maik FILIETZ/LAURA Lotte LALOIRE (eds.), Trouble on the Far Right.
Strategii și practici contemporane de dreapta în Europa. Bielefeld 2018, 49 - 54; formularea expresiei de
condoleanțe a Patriarhului: „Am primit cu tristețe vestea trecerii neașteptate din această călătorie a domnului
Corneliu Vadim Tudor, scriitor, jurnalist și om politic, implicat activ în activitățile publice românești, mai ales
după anul 1990. Om credincios și erudit, patriot și bun orator, domnul Corneliu Vadim Tudor va rămâne în
memoria românilor pentru pasiunea și spiritul său dinamic, dovedite în propriile lor vânzări convingeri. (...) Ne
rugăm Mântuitorului Iisus Hristos, Biruitorul morții și Domnul mântuirii, Care ne spune: „Cel ce crede în
Mine, chiar dacă va muri, va trăi!“ (Ioan 11, 25), să așeze sufletul domnului Corneliu Vadim Tudor împreună
cu drepții, în lumina și iubirea Preasfintei Treimi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci trăiesc fără
de sfârsit! Veșnica lui pomenire din neam în neam! Cu părintești condoleanțe și binecuvântări pentru familia
îndurerată, † DANIEL , Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române“.; https://adevarul.ro/stiri-locale/galati/de-ce-
crede-patriarhul-daniel-ca-vadim-tudor-un-1652473.html, citit 5.9.2022.
105

autarhismul național, așa cum a eșuat de două ori în secolul al XX-lea sub Carol al II-lea și
Ceaușescu. Faptul că ierarhii au colaborat cu Vadim Tudor arată că, probabil, în cadrul
colaboratorilor cu regimul comunist a existat o fracțiune ideologică și una pragmatică. Și arată
cât de puternic a fost naționalismul anti-occidental care a format de mult timp cimentul dintre
secțiuni importante ale BOR și regimul comunist. Acești ierarhi au luat, de asemenea, măsuri
energice împotriva restituirii proprietăților care fuseseră jefuite de la Biserica Greco-Catolică
în 1948 și transferate către BOR.
Aceștia au alimentat tensiuni sectare împotriva uniților, care au încercat să își recâștige
poziția în stat și în societate după 1989. Până în prezent, BOR a reușit să păstreze cea mai
mare parte a bunurilor Bisericii Greco-Catolice, pe care le-a preluat în 1948. Uniții nu și-au
revenit după dictatură și după pierderea multor credincioși. BOR folosește acest lucru ca
argument împotriva restituirii: are mult mai mulți credincioși decât Biserica Greco-Catolică;
și această necesitate este mai semnificativă decât corectarea unei nedreptăți istorice cerute de
uniți - pe care, de altfel, BOR nu o recunoaște ca atare; mai degrabă, ea consideră că statul
este principalul responsabil pentru actul coercitiv din 1948. În 1997, când guvernul liberal-
conservator a încercat să acomodeze Biserica Greco-Catolică prin retrocedarea bisericilor în
localitățile unde existau greco-catolici și cel puțin două foste biserici greco-catolice, BOR s-a
mobilizat, potrivit lui Antonie Plǎmǎdealǎ și Dan Ilie Ciobotea, amenințând că pacea
confesională este în pericol; tânărul teolog Radu Preda a acuzat Biserica Greco-Catolică de
acest lucru ca având o mentalitate de răzbunare. Acolo unde a avut loc o restituire, Nicolae
Corneanu a pledat deseori pentru aceasta195
BOR, cu ajutorul statului, a învins Biserica Greco-Catolică de două ori, o dată în 1948 și
după 1989, când a împiedicat efectiv revenirea ei egală în viața socială a României. Doar
puțini români cunosc Biserica Greco-Catolică și rolul său istoric, deoarece suprimarea
sistematică a Bisericii Uniate nu a fost niciodată depășită în imaginea istoriei predate la
școală. 196 Nu a existat nicio reconciliere între cele două biserici românești. Dintre ierarhii
BOR, Nicolae Corneanu a fost singurul care, după căderea comunismului, a exprimat vina pe
care BOR și-a atras-o asupra sa:
„Ca ortodox, fără să vorbească în numele tuturor ortodocșilor, vreau să mărturisesc
cățiunile, și 60335-2 cei care au trăit momentele acelea cum s-a procedat atunci… Nós prea

195
ROMOCEA, Church-State Relations, 251.
196
Stéphanie MATHIEU, Recunoașterea juridică și recuperarea proprietății: restituirea contestată a patrimoniului
Bisericii Greco-Catolice Române. Halle 2004; Stéphanie MATHIEU, Restituirea proprietății, concurență
religioasă și simțul justiției: revendicări asupra patrimoniului Bisericii Greco-Catolice din România. Studia
Universitatis Babes-Bolyai. Sociologia 54 (2009) 99 - 122.
106

bine, Nós mai bine decît noi cei care au înfruntat atunci închisorile, Nós cum a fost „unirea“
de atunci.“197
Dar aceasta a rămas o voce izolată. Pentru BOR, moștenirea perioadei comuniste include și
rolul pe care l-a jucat în 1948. Tratamentul aplicat Bisericii Greco-Catolice a rămas un punct
sensibil până în prezent și este un indiciu al forței continue a resentimentelor antioccidentale
și mai ales anticatolice în anumite cercuri din BOR.
Nu doar comportamentul față de Biserica Greco-Catolică și față de bisericile
neoprotestante, insistența asupra funcției de biserică de stat și apropierea de cei puternici
formează linii de continuitate după 1989. Conducerea BOR și a Sfântului Sinod s-a schimbat
doar treptat - chiar și ierarhii masiv împovărați de colaborarea cu regimul au rămas în funcție;
potențialii opozanți au fost rapid cooptați. De asemenea, ierarhii au abordat și revenirea
Patriarhului Teoctist, simbolul continuității personalului din perioada Ceaușescu la epoca
postrevoluționară. Astfel, BOR nu se deosebea prea mult de alte instituții ale statului. Ca și în
epocile anterioare, BOR nu trebuie privită în mod izolat; într-un anumit sens, ea a reflectat
întotdeauna nu toate, dar importantele evoluții din societatea românească. Iar acest lucru
include și faptul că, după 1989, statul a fost controlat în mare parte de rețele din Securitate și
din partidul comunist, care au propagat un naționalism autarhist care a găsit susținere în
rândul multor reprezentanți ai BOR. Cu toate acestea, se poate spune că BOR s-a dovedit a fi
mai conservatoare decât alte segmente ale sistemului de stat în care se puteau observa tendințe
clare de reformă la începutul secolului XXI, de exemplu în sistemul judiciar sau în știință.
Restructurarea administrativă și umflarea aparatului bisericesc
Deoarece nu a existat o reînnoire în ceea ce privește conținutul și spiritualitatea după 1989,
schimbările din BOR s-au limitat la o reorganizare administrativă: pe de o parte, numărul
eparhiilor din țară a crescut masiv; pe de altă parte, BOR și-a reorganizat structurile în afara
granițelor sale. BOR se vedea acum oficial ca fiind Biserica tuturor românilor ortodocși, nu
doar a celor de pe teritoriul României. Reactivarea Mitropoliei Basarabiei a avut o mare
valoare simbolică. Înainte de 1989, BOR a abordat această problemă prin intermediul
canalelor diplomatice bisericești, dar abia după prăbușirea Uniunii Sovietice și independența
Republicii Moldova, BOR a putut lua în considerare serios reluarea competiției cu Biserica
Ortodoxă Rusă pentru provincia dintre Prut și Nistru. De bisericile BOR din SUA și din
Europa de Vest și Centrală au fost ridicate în grad. În România însăși, un episcopat misionar a
fost înființat în Harghita și Covasna pentru a relua vechea convertire a secuii presupus
maghiarizați. Între 1990 și 2005, numărul ierarhilor BOR a crescut de la 23 la 48, iar numărul

197
VASILE, Istoria, 30.
107

eparhiilor de la 13 la 30. Acest lucru a fost însoțit și de o schimbare treptată a Sfântului

Sinod.198 În special structura metropolelor a fost discutată în detaliu. De ani de zile,
arhiepiscopul ortodox și pro-rus al Tomisului, Teodosie, un apropiat al PSD-ului post-
comunist (în persoana lui Adrian Nǎstase și a fostului primar de Constanțǎ, Radu Mazǎre, plin
de scandaluri) cere ridicarea arhiepiscopiei sale la rangul de mitropolie.199 O reorganizare
majoră în vestul țării a avut loc atunci când, în 2005, alegerea unui nou mitropolit al
Transilvaniei a dus la un conflict între două tabere din BOR, pe de o parte candidatul celui
care a fost ulterior Patriarhul Daniel Ciobotea, Laurențiu Streza, pe de altă parte acoliatul lui
Bartolomeu Anania, Andrei Andreicuț. Învinsa Anania a cerut și a obținut împărțirea
metropolei bogate în tradiție.200 În 2008, conform noului statut al BOR, organigrama arăta
astfel:
1. Mitropolia Munteniei și Dobrogei cu Arhiepiscopia Bucureștilor, Tomisului,
Târgoviștei, Argeșului-Muscelului, Buzǎu-Vrancei, Dunǎre de Jos și Episcopia Sloboziei-
Cǎlǎrași, Alexandriei-Teleormanului, Giurgiu și Tulcea
2. Mitropolia Moldovei și Bucovinei cu Arhiepiscopia Iașilor, Eb Suceava-Rǎdǎuți și
Episcopiile de Roman și Huși
3. Mitropolia Transilvaniei cu Arhiepiscopia Sibiului și Episcopia de Covasna-Harghita
4. Mitropolia de Cluj, Alba, Crișana, Maramureș, cu Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și
Clujului; Arhiepiscopia de Alba Iulia și Eparhiile de Oradea, Maramureș-Satmar și Sǎlaj.
5. Mitropolia Olteniei, cu Arhiepiscopia Craiovei și Eparhiile Râmnicului, Severinului-
Streihaia și Slătinei
6. Mitropolia Banatului, cu Arhiepiscopia Timișoarei și Eparhiile de Arad-Ienopole-
Hǎlmagiu, Hunedoara şi Caransebeș
7. Mitropolia Basarabiei, cu Arhiepiscopia Chișinǎului şi Eparhiile Bǎlţi und Basarabia
de Sud
8. Dacia felix (Serbia)
9. Eparhia Ungaria
10. Mitropolia Europei Occidentale şi Meridionale cu Arhiepiscopie la Paris şi Eparhiile
Italia, Spania şi Portugalia

198
CONOVICI, Les pratiques identitaires de l'Eglise Orthodoxe Roumaine, 189 - 190.
199
CONOVICI, Ortodoxia în România postcomunistǎ, vol. 1, 222 - 224
200
CONOVICI, Ortodoxia în România postcomunistǎ, vol. 1, 225 - 228 ; Lavinia STAN/ Lucian TURCESCU,
Religion and Politics in Post-Communist Romania. Oxford 2007, 204-208; Andreicuț clasificat de CNSAS ca
informator al Securității https://moldova.europalibera.org/a/1447491.html., accesat pe 6.9.2022, împotriva căruia
a făcut recurs cu succes la Gerict http://www.ziaristionline.ro/2011/03/18/proaspatul-mitropolit-andrei-andreicut-
in-dosarele-securitatiii/ accesat pe 6.9.2022.
108

11. Mitropolia a Germaniei, Europei Centrale și de Nord cu Arhiepiscopia a Germaniei,

Austriei şi Luxemburgului şi Eparhia Europei de Nord
12. Arhiepiscopia celor Două Americi cu Arhiepiscopia a Statelor Unite ale Americii şi
Eparhia Canada201
13. Eparhie de Australia-Noua Zeelandă
În ceea ce privește statul, a fost nevoie de 2006 pentru a revizui Legea privind afacerile
religioase, care datează din 1948. Durata procesului legislativ poate fi explicată prin lupta
pentru putere în ceea ce privește forma relației dintre stat și biserică și, în special, poziția
BOR față de stat și față de celelalte confesiuni. În 2002, BOR și-a revendicat din nou în mod
oficial poziția de „biserică dominantă“, adică de biserică de stat a României. BOR a cerut, de
asemenea, ca „proselitismul agresiv“ - adică trecerea credincioșilor BOR în special la
bisericile neoprotestante - să fie oprit; BOR a susținut, de asemenea, un control strict al
statului asupra confesiunilor, care era îndreptat în special împotriva înființării de noi biserici
neoprotestante. Chiar și după 1989, neoprotestanții (împreună cu greco-catolicii) au rămas
temători ai BOR, deși din motive diferite: neoprotestanții au reușit să racoleze cu succes chiar
și în localitățile de simbrie ale BOR, cum ar fi satele din jurul Mănăstirii Putna; Biserica
Greco-Catolică a reamintit BOR de greșelile pe care le-a comis în 1948. În perioada
premergătoare legii din 2006, a devenit clar că BOR se lupta cu diversitatea confesională din
România. Aceasta a inclus în noul său statut din 1994 expresia că este „biserica națională a
majorității populației“ (biserica națională a majorității populației). În timpul comunismului, a
susținut politica de omogenizare a societății românești, iar în noul stat de drept de după 1989,
a trebuit să realizeze că democrația înseamnă că vechii concurenți ai BOR se pot dezvolta mai
liber decât înainte. Cercetătorii au vorbit, prin urmare, despre un dublu standard al BOR, care
oficial salută pluralismul confesional și dialogul ecumenic, dar în practica politică dorește să
marginalizeze alte confesiuni împreună cu statul. 202
Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasǎ și regimul general al cultelor din 2006 nu
definește BOR ca fiind o „biserică dominantă“, dar subliniază „rolul important“ al acesteia și
o menționează cu numele ca fiind singura biserică (art.1). 7,2) „Statul român recunoaștea
roluri importante ale Bisericii Ortodoxe Române și al celorlalte biserici și culte recunoscute
în istoria tradițiilor din România și în activitățile societăților românești“.203 Deși statul se
consideră neutru din punct de vedere religios (art. 9,1 „În România nu există religie de stat;
statul este neutru față de orice credință religioasă sau ideologie atee“), acesta se angajează să

201
BRUSANOWSKI, Kirchenordnungen, 480.
202
ROMOCEA, Church-State Relations, 273.
203
https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/78355.
109

plătească salariile clerului și să promoveze construirea și întreținerea clădirilor ecleziastice.

Statul nu mai confirmă alegerea ierarhilor și nici clericii nu mai trebuie să depună un jurământ
de credință față de stat. Noile culte necesită recunoașterea de către guvern (prin Ministerul
Cultelor). Deosebit de importantă este posibilitatea de a încheia parteneriate între stat și
biserică, de exemplu în sectorul social. Prin această lege, statul și-a abolit puterile de control
asupra BOR (și a celorlalte biserici), iar politica de personal a BOR a devenit, de asemenea,
independentă de stat204 Contactul BOR din partea statului a fost Ministerul Cultelor, care a
fost înființat la 18.1.1990 și a fost retrogradat la secretariat de stat pentru culte la 14.5.1990.
BOR a răspuns la cererea de recunoaștere a statului prin secretariatul de stat pentru culte.205
BOR a răspuns la legea de stat privind cultura prin noul său statut (noiembrie 2007), în care
Biserica se definește ca o instituție a națiunii române (neam); printre altele, a fost eliminată
regula conform căreia mitropolitul Moldovei era succesorul prezumtiv al patriarhului, criticată
de zeci de ani, mai ales în vestul României.
Interacțiunea dintre BOR și Secretariatul de Stat a fost caracterizată de continuitate
aproape până în prezent. Victor Opaschi, fost angajat al ''Institutul de Științe Politice și de
Studiere a Problemei Naționale al Academiiei de Partid Ștefan Gheorghiu'' (și deci
subordonat Secțiunii de Agitație și propagandǎ a Comitetului Central al Partidului Comunist
(1971-1982), a fost un colaborator apropiat al lui Ion Iliescu dupǎ 1989 și a preluat
Secretariatul de Stat pentru Culturǎ în 2013, în timpul guvernului PSD al lui Victor Ponta. De
asemenea, Opaschi a devenit cunoscut și pentru sprijinul său pentru președintele turc Recep
Tayyib Erdoğan. A semnat un acord controversat pentru construirea unei moschei în
București (2015). În schimb, a menținut o relație categoric rece cu reprezentanții SUA.
Dimpotrivă, Opaschi l-a promovat pe Bogdan Duca, autor al site-ului de propagandă rusă
sputnik.md. Opaschi, care scrisese o carte despre mentorul său Ion Iliescu, a fost înlocuit
interimar de Florinel-Irinel Frunzǎ în august 2022. Bugetarea netransparentă a Secretariatului
de Stat i-a conferit acestuia o putere enormă asupra BOR (a se vedea mai jos secțiunea privind
comercializarea BOR).206

204
CONOVICI, Ortodoxia în România postcomunistǎ, vol. 1, 390 - 402.
205
BRUSANOWSKI, Kirchenordnungen, 420.
206
Pensionarul Opaschi, fost consilier al lui Iliescu, uitat la conducerea Secretariatului pentru Culte | Newsweek
Romania, accesat pe 4.10.2022; https://newsweek.ro/politica/culisele-mazilirii-lui-opaschi-de-la-culte-ciuca-si-
ciolacu-au-cedat-presiunii-patriarhului, accesat pe 8.9.2022; https://newsweek.ro/politica/umbra-lui-ion-iliescu-
este-de-neclintit-din-guvernul-orban, accesat pe 8.9.2022; https://www.hotnews.ro/stiri-esential-25752789-dupa-
32-ani-victor-opaschi-pune-cruce-cultelor.htm, accesat pe 8.9.2022 ; https://newsweek.ro/cultura/secretarul-de-
stat-opaschi-dat-afara-de-la-culte-e-autorul-cartii-ion-iliescu-om-si-lider, accesat pe 8.9.2022. Se pare cǎ existǎ
puține informații publice disponibile despre F.I. Frunzǎ. https://www.lege-online.ro/lr-DECIZIE-443%20-2022-
(258622)-(1).html, accesat pe 28.9.2022.
110

În primii ani de după revoluție, coabitarea cu PSD-ul postcomunist, care avea un număr
semnificativ de adepți și în rândul preoților, a fost avantajoasă pentru BOR. Candidații PSD
au apărut adesea la ceremonii bisericești și au făcut campanie electorală în biserici și
mănăstiri; în 2002, de exemplu, activiștii PSD au distribuit mici icoane de hârtie la Mănăstirea
Nicola de lângă Cluj, în ziua unei mari sărbători (15 august). De asemenea, politicienii au
acționat din ce în ce mai mult în calitate de binefăcători ai bisericilor și au participat la sfințiri.
Se pare că biserica oferă respectabilitate și legitimitate politicienilor (dar și oamenilor de
afaceri), potrivit aproape tuturor partidelor. La împlinirea a 500 de ani de la moartea lui Ștefan
cel Mare, în 2004, politicieni (post)comuniști de frunte, în frunte cu Ion Iliescu, Adrian
Nǎstase și Rǎzvan Theodorescu, s-au înscenat la Mănăstirea Putna. Principele, care a fost
ridicat în rândul sfinților în 1992, și mănăstirea au fost menite să-i facă pe politicienii PSD să
apară în ochii credincioșilor ca buni români ortodocși și să-i facă să uite că partidul lor a
apărut din partidul comunist, care a suprimat mănăstirile. PSD și BOR s-au întâlnit în
încercarea de a valorifica naționalismul românesc ca resursă politică. BOR a dat legitimitate
partidului post-comunist și a așteptat în schimb o reciprocitate materială, care nu a fost
întotdeauna în măsura dorită. Arhiepiscopul Pimen, de exemplu, a încercat să se folosească de
sărbătorile în onoarea lui Ștefan cel Mare pentru a obține restituirea unor vaste proprietăți
forestiere. Acest exemplu arată interesele pe care reprezentanții politicului și ai BOR le
urmăresc în cadrul unor întâlniri publice în locuri cu o mare putere simbolică pentru
identitatea ortodoxă românească. Arhiepiscopul Pimen a sprijinit public politicieni PSD
precum Victor Ponta, dar întotdeauna în funcție de planurile de restituire ale acestuia, care în
cele din urmă nu au avut un succes deplin.207
Astfel, BOR a dobândit o putere politică considerabilă. Deși statul se definește ca fiind
neutru din punct de vedere confesional, de fapt, BOR este tratată ca o biserică de stat de către
elita politică și, în consecință, este implicată în ceremoniile de stat, dar și în activitățile
politice de partid. Interacțiunea dintre BOR și stat sfidează o categorisire simplă: este supusă
unui proces constant de negociere care implică puterea, capitolul simbolic și resursele
financiare. Teoria și practica constituțională nu coincid; BOR este de fapt biserica de stat într-
un stat oficial interconfesional, dar este mult mai puțin controlată de stat decât în toate
sistemele dinainte de 1989.
Modernizarea mediatică, comercializarea și desecularizarea proprietății de stat
207
STAN/LUCIN TURCESCU, Pulpits, ballots and party cards, 360; Daniel URSPRUNG, Umdeutung eines Helden.
Tradition von Erfindung und nationale Identität in der Republik Moldau, in: Edda BINDER IIJIMA/Vasile
DUMBRAVA (coord.), Stefan der Große – Fürst der Moldau. Symbolfunktion und Bedeutungswandel eines
mittelalterlichen Herrschers. Leipzig 2005, 15 – 60; Teodora ARTIMON, The Proto-Myth of Stephen the Great of
Moldavia. Dissertation CEU Budapest 2015; https://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1264390-transferul-anului-
stefan-cel-mare-psd.htm, accesat pe 7.9.2022.
111

După 1989, BOR a reușit să se modernizeze, în special în domeniul comunicării. Ca

Mitropolit al Moldovei, Patriarhul Daniel a pus bazele unor fundații importante, de exemplu
prin înființarea Radio Trinitas (1998). Între 1999 și 2001, au urmat alte posturi de radio
bisericești în Cluj, Alba Iulia, Dobrogea și Oltenia. În 2002, a fost creat un post de televiziune
al bisericii, Pax TV; Trinitas a fost extins într-un post de televiziune ale cărui contribuții pot fi
accesate și pe rețelele de socializare și în medii precum youtube. La începutul secolului XXI,
BOR și-a îmbunătățit și ea prezența pe internet, mai întâi ca bor.ro, apoi ca patriarhia.ro;
eparhiile au urmat acest exemplu. De asemenea, BOR are o serie de edituri care publică
literatură religioasă, precum Anastasia, Bizantina, Deisis, Sophia sau Eikon. Presa importantă
precum „Revista 22“, „România liberǎ“ sau „Adevǎrul“ a preluat și ea subiecte religioase și
ecleziastice. Forțele conservatoare, cum ar fi patriarhul Teoctist, au recunoscut că se simțeau
inconfortabil în fața noii și neobișnuitei diversități mediatice și a libertății presei, întrucât
exista acum posibilitatea de a critica public BOR. Episcopul Dunǎrii de Jos, Casian Crǎciun, a
organizat chiar un marș tăcut împotriva mediatizării critice în 1997. De fapt, numeroase ziare
de pe vremea lui Teoctist (până în 2007) s-au ocupat intens și critic de BOR. Odată cu
preluarea patriarhiei de către Daniel Ciobotea, activitatea mediatică bisericească s-a
profesionalizat și mai mult, dar și centralizat; din ce în ce mai mult, patriarhia vorbea în
numele întregii biserici. Daniel a profesionalizat și sistemul de ziare conservatoare din BOR;
din 2005, Mitropolia Moldovei și Bucovinei a editat cotidianul „Lumina“. Odată cu Basilica,
BOR are și propria agenție de știri. În timp ce aceste mijloace de comunicare se află sub
controlul patriarhului, actorii bisericești de pe rețelele de socializare și de pe internet scapă de
sub controlul direct al BOR. Astfel, a apărut o zonă gri mediatică în care clericii au luat
poziție nu numai în probleme spirituale, ci și în probleme sociale și politice. Astfel, a apărut o
tensiune între utilizarea de către BOR a mijloacelor de comunicare moderne și controlul
asupra conținutului. Cu toate acestea, BOR a căpătat o putere mediatică impresionantă. Pe de
altă parte, jurnalismul de investigație care critică BOR nu are parte de o perioadă ușoară.
Merită menționate medii precum „safielumina.ro“ sau reporter, în timp ce presa mainstream,
în special marile posturi de televiziune, prezintă BOR în mod foarte pozitiv. 208
Influența politică a BOR este exprimată în creșterea constantă a averii bisericii, care a
apărut în principal din transferul resurselor economice de la stat la BOR, prin transferul
terenurilor de construcții din proprietatea statului, restituirea proprietăților imobiliare,
subvenționarea permanentă a proiectelor de construcții și a altor programe ale BOR și
remunerarea de către stat a personalului BOR. Deși Legea Cultelor din 2006 stipulează la art.

208
CONOVICI, Ortodoxia în România postcomunistǎ, vol. 1,260 - 299.
112

10,1: „Cheltuielile pentru întreținerea cultelor și desfășurarea activităților lor se vor acoperi,
în primul rând, din veniturile proprii ale cultelor, create și administrate în conformitate cu
statutele lor“, art. 10,4 deschide posibilitatea ca BOR să fie o instituție de stat. („Statul
sprijină, la cerere, prin contribuții, în raport cu numărul credincioșilor cetățeni români și cu
nevoile reale de subzistență și activitate, salarizarea personalului clerical și neclerical
aparținând cultelor recunoscute. Statul sprijină cu contribuții în cuantum mai mare
salarizarea personalului de cult al unităților de cult cu venituri reduse, în condiții stabilite
prin lege“), precum și Art.10,6-7 („Cultele recunoscute pot beneficia, la cerere, de sprijin
material din partea statului, pentru cheltuielile privind funcționarea unităților de cult, pentru
reparații și construcții noi, în raport cu numărul credincioșilor, conform ultimului
recensământ, și cu nevoile reale. (7) Statul sprijină activitatea cultelor recunoscute și în
calitate de furnizori de servicii sociale. „) statul, adică guvernul la nivel național, precum și
factorii de decizie politică la nivel județean și municipal, posibilitatea de a promova BOR (și
alte culte). Deoarece subvențiile guvernamentale sunt distribuite proporțional cu numărul de
credincioși, BOR primește cea mai mare parte a acestor fonduri. În ultimele două decenii,
politicienii au interpretat art. 10,4, precum și 6-7 în așa fel încât au cumpărat efectiv sprijinul
BOR, dându-i bani din impozite. Un exemplu printre multe altele este cel al Gabrielei Firea
(PSD), al cărei soț a pus să se construiască o catedrală (sic) în orășelul Voluntari, spre care s-
au organizat apoi pelerinaje. Firea, cu sprijinul discret al BOR, a devenit în scurt timp primar
al Bucureștiului. În această funcție a continuat să sprijine proiectele de construcție a bisericii,
în special a Catedralei mântuirii neamului 209
În toată România, după 1989, BOR a pus în funcțiune aproximativ 4000 de clădiri noi,
majoritatea finanțate de stat. Ca și în alte țări post-comuniste, România a cunoscut o creștere
enormă a construcțiilor de biserici, atât de către BOR, cât și de către celelalte culte. BOR a
arătat că în București, de exemplu, dar și în alte orașe din timpul comunismului, au fost
construite cartiere întregi fără biserică și că, prin urmare, BOR a trebuit să răspundă nevoilor
credincioșilor prin construirea de noi biserici. Este adevărat, dar situația este mult mai
complexă: pentru că era vorba și de a marca o prezență, de a readuce BOR în centrul societății
prin intermediul unor clădiri monumentale, de a da o formă arhitecturală puterii sale. Nu în
ultimul rând, numeroasele biserici exprimă modul în care BOR și statul, sau mai exact
partidele politice, în primul rând PSD și PNL, își imaginează interacțiunea.
209
Giuseppe TATEO, Under the sign of the cross. The People´s Salvation Cathedral and the church-building
industry in postsocialist Bucharest. New York/Oxford 2020, 76, 151; https://www.hotnews.ro/stiri-
administratie_locala-22587199-gabriela-firea-dou-milioane-euro-pentru-catedral-nu-mult-consolid-10-
milioane.htm, accesat pe 8.9.2022 ; https://www.youtube.com/watch?v=PU0ETymAecs, accesat pe 9.9.2022;
https://www.youtube.com/watch?v=P2ZVbxcNS8c, accesat pe 9.9.2022; https://www.youtube.com/watch?v=-
Tnc2VnUw_k; accesat pe 9.9.2022.
113

Astfel, acordul dintre politică și BOR s-a reflectat în proiecte de anvergură care au permis
politicienilor să se prezinte ca promotori ai credinței, bisericii și națiunii; aceasta a inclus și
finanțarea pelerinajelor din bugetele municipale.210 Toate orașele mari, dar și câteva mai mici
(pe lângă Voluntari, de exemplu, și Fǎlticeni) au primit adesea catedrale de dimensiuni
generoase, iar biserici au fost construite în toată țara. Într-un studiu publicat în 2007, Liviu
Andreescu a estimat că numai între 1990 și 2004 au fost construite aproximativ 2200 de
biserici ortodoxe, ceea ce înseamnă că în fiecare an au fost demarate în jur de 150 de proiecte,
pentru care statul și companiile de stat, precum Banca Națională sau Petrom, au pus la
dispoziție terenuri și/sau fonduri, iar armata a sprijinit și ea lucrările de construcție. 211
Din 2007, sprijinul statului pentru BOR a crescut masiv. Cel mai vizibil exemplu este
controversata „Catedrala mântuirii neamului“, biserica națională inaugurată la 1.12.2018 (dar
încă nefinalizată), una dintre cele mai mari clădiri bisericești din lume. Deși BOR a pretins
inițial că va finanța ea însăși construcția, fondurile (transferul unui teren în centrul
Bucureștiului în valoare de aproximativ 180 de milioane de euro), precum și subvenția de 130
de milioane de euro au provenit de la bugetul de stat. Este de fapt un cadou din partea statului
către BOR, deoarece este proprietarul catedralei. Antropologul Giuseppe Tateo a vorbit astfel
despre o „de-secularizare“ a proprietății statului - ceea ce prințul A.I. Cuza începuse odată cu
naționalizarea proprietății bisericești a fost de facto revizuit ca proces de către BOR sub
conducerea Patriarhului Daniel cu sprijinul elitelor politice din România: statul cedează
continuu terenuri și sume mari de bani către BOR.
Proiectul unei biserici naționale datează încă din anii 1920. Catedrala se află în imediata
vecinătate a „Casei Poporului“, proiectul megalomanic al lui Ceaușescu și actualul sediu al
parlamentului. În centrul capitalei, aceasta simbolizează apropierea dintre stat și BOR: deși
BOR nu este menționată în Constituție ca biserică de stat, catedrala simbolizează practica
trăită în România, în care BOR este în mare măsură „biserica dominantă“.212 Numele
catedralei a fost, de asemenea, subiect de dezbatere: „mântuirea neamului“ este un concept
susținut de mișcarea legionară și de cercurile ortodoxe, care este în fond eretic în sensul de

210
Un documentar despre „Sfinții primari“ realizat de „recorder“ pe https://www.youtube.com/watch?
v=bm4g2WjzSKg, accesat pe 9.9.2022; despre conflictele cu localnicii care refuză clădirile bisericii, dar sunt
supuși unor presiuni masive https://epochtimes-romania.com/news/mantuire-cu-forta-la-piatra-neamt---210049,
accesat pe 9.9.2022.
211
În afară de Tateo s. Liviu ANDREESCU, The construction of Orthodox churches in post-communist Romania.
Europe-Asia Studies 59/3 (2007) 451 - 480 .
212
Monografia lui TATEO acoperă în mod cuprinzător toate aspectele esențiale, de la finanțare până la amplele
controverse sociale și înlocuiește studii mai vechi precum Lavinia STAN/LUCIAN TURCESCU, Politics, national
symbols and the Romanian Orthodox Cathedral. Europe-Asia studies 58/7 (2006) 1119 - 1139 ; Hans-Christian
MANER, Die Rolle der Rumänisch-orthodoxen Kirche nach 1989, in: Alojz IVANIŠEVIĆ (coord.), Re-
Sakralisierung des öffentlichen Raumes in Südosteuropa nach der Wende 1989? Frankfurt am Main 2012, 85 –
98.
114

etnofiletism. Creștinismul nu prevede mântuirea unor colectivități definite la nivel național

(mulți ortodocși nu știu că ambii termeni, neam și mântuire, provin din limba maghiară, de la
nem și menteni).
În toamna anului 2021, jurnaliștii de investigație au publicat un raport care a analizat
politica financiară a BOR, utilizarea netransparentă a fondurilor de stat, cooperarea BOR cu
partidele politice și companiile apropiate acestora. Raportul a fost publicat și sub formă de
film și a fost vizionat de 3,6 milioane de persoane până în septembrie 2022. Titlul filmului,
„Marele alb“ (Marele alb), se referă la Patriarhul Daniel - și la un limbaj aparent împrumutat
din uzul criminal al unor părți ale clerului; de altfel, în film, clerici recunosc afilierea
patriarhului la fosta Securitate. BOR a reacționat prin înlăturarea unui cleric compromis de
rang inferior. Raportul a provocat o agitație considerabilă, dar nu a avut consecințe profunde
pentru moment.213 Cu toate acestea, confirmă cercetătorii care observă o comercializare și o
economisire cuprinzătoare a BOR ca fiind o caracteristică esențială a mandatului Patriarhului
Daniel, pe lângă profesionalizarea activității mediatice și extinderea imperiului mediatic. Iar
acest lucru merge mână în mână cu un nou fenomen în relația dintre BOR și stat: trecerea
extinsă a proprietății de stat în posesia BOR, prin care statul aparent are doar cunoștințe
limitate despre utilizarea fondurilor, în timp ce BOR refuză să ofere informații despre
afacerile sale financiare.
BOR sub presiune
La începutul secolului XXI, perioada de tranziție a României a luat sfârșit (temporar) odată
cu aderarea la NATO și la UE. BOR sub Patriarhul Teoctist nu a jucat un rol formativ în
integrarea țării în Occident, iar întâlnirile cu Papa Ioan Paul al II-lea nu au avut consecințe
profunde. Pentru a doua oară după 1989, a ratat o oportunitate istorică: din 2007, BOR este
cea mai mare Biserică Ortodoxă din UE. Ar fi putut arăta cum se pot împăca integrarea
europeană și tradiția ortodoxă, mai ales că milioane de români ortodocși migrau în Occident.
Ca și în 1989/90, a fost în mare parte suprasolicitat mental și intelectual. Mai degrabă,
Biserica din România însăși a fost supusă la presiuni.214 Acest lucru a început în conflictul cu
Traian Bǎsescu, care, în calitate de candidat la președinție, spre deosebire de Emil
Constantinescu, nu vedea în Ortodoxie o resursǎ politicǎ. În calitate de primar al
Bucureștiului, s-a opus construirii „Catedralei mântuirii neamului“, ceea ce a stârnit furia

213
https://romania.europalibera.org/a/marele-alb/31506608.html; https://spotmedia.ro/stiri/eveniment/bor-
anunta-demisii-dupa-ancheta-recorder-cu-marele-alb-niciun-act-de-coruptie-nu-trebuie-tolerat;
https://www.aktual24.ro/marele-alb-a-devenit-negru-investigatia-recorder-pe-primul-loc-in-romania-pe-youtube-
se-apropie-de-un-milion-de-vizionari/
214
Lavinia STAN/Lucian TURCESCU, The Orthodox Church and the Government, in: Ronald F. KING/Paul E. SUN
(coord.), Romanian under Bǎsescu. Aspirations, Achievements, and Frustrations during His First Presidential
Term. London/New York/Toronto/Plymouth 2011, 203 – 219..
115

BOR. Împreunǎ cu noul Patriarh Daniel, președintele a semnat o serie de acorduri de

parteneriat, așa cum prevedea Legea Cultelor din 2006, cum ar fi „Protocolul de cooperare în
domeniul incluziunii sociale“, în octombrie 2007, și „Protocolul de colaborare privind
parteneriatul asistenților medicali și spirituali“, în 2008, care trebuiau sǎ coordoneze resursele
respective ale statului și ale BOR.
Curând, însă, au apărut tensiuni serioase: Președintele Bǎsescu a însărcinat o comisie de
istorici sub conducerea lui Vladimir Tismǎneanu sǎ întocmeascǎ un raport despre comunismul
din România, pe baza cǎruia dictatura ar putea fi condamnatǎ oficial. Un capitol a descris
relația dintre BOR și regim.215 Acest text contravenea interpretării oficiale a BOR, care a
criticat puternic comisia și a încercat să influențeze redactarea textului prin presiuni asupra
administraţiei prezidenţiale. În cele din urmă, BOR și-a înființat propria comisie pentru a
redacta un contra-raport. Acesta a fost prezentat în 2009, dar a apărut la distanță în „Studii
teologice“ și a fost foarte puțin observat de public.216 Doi dintre autorii acestui raport, George
Enache și Adrian Nicolae Petcu, s-au impus ca specialiști de marcă care au conturat imaginea
istorică oficială a BOR, așa cum am abordat de mai multe ori mai sus, până în prezent.
Realizarea Raportului Tismǎneanu este punctul culminant al examinǎrii savante a istoriei
recente a BOR. Istoricii au avut posibilitatea de a vedea documente care sunt greu accesibile
astăzi. Cu toate acestea, controversele din jurul raportului și reacțiile vehemente ale BOR,
închiderea de facto a multor fonduri de arhivă, au descurajat, se pare, istoricii care nu sunt în
slujba BOR. Astfel, raportul Tismǎneanu a avut ca o consecințǎ neintenționatǎ și
demobilizarea cercetǎrii critice.
De asemenea, BOR a reacționat cu furie la un alt raport, de data aceasta al „Comisiei
prezidențialǎ pentru analiza riscurilor sociale și demografice din România“, deoarece acesta
critica privilegiile sociale ale clerului, educația religioasă obligatorie în școli și subvențiile de
stat extinse pentru construcția și întreținerea clădirilor bisericești. De asemenea, președintele a
pledat pentru liberalizarea prostituției și recunoașterea căsătoriilor între persoane de același
sex. Când, înainte de alegerea patriarhului în 2007, CNSAS a început să investigheze trecutul
unor ierarhi importanți, acest lucru a provocat o reacție deosebit de puternică din partea BOR.
Anii 2006/07 marchează o cesură: de atunci, cercetarea critică, dar și activitatea mediatică
critică asupra istoriei BOR înainte de 1989 a scăzut semnificativ, iar BOR, prin intermediul
istoricilor apropiați și al propriilor media, a recăpătat aproape complet controlul asupra
trecutului său în comunism și în perioada anterioară și își propagă intensiv interpretarea. Pe de
altă parte, același Traian Băsescu s-a apropiat în primăvara anului 2007 din nou de BOR.
215
TISMǍNEANU/ DOBRINCU/ VASILE, Comisia prezidențialǎ.
216
ENACHE/ PETCU/ TUDORIE/ BRUSANOWSKI, Biserica Ortodoxǎ Românǎ în anii regimului comunist.
116

Acest lucru trebuie privit în contextul suspendării președintelui (aprilie/mai 2007), când la
referendumul care a urmat, favorabil președintelui, Băsescu a încercat să se sprijine și pe
BOR. În iunie 2007, s-a încercat influențarea textului raportului final al Comisiei Tismǎneanu
prin intermediul teologului Teodor Baconski, care era consilierul președintelui la acea
vreme.217
Cu toate acestea, în cel de-al doilea deceniu al secolului XXI, BOR s-a străduit din ce în ce
mai mult să țină pasul cu schimbările sociale, care s-au manifestat prin schimbarea valorilor și
o mai mare deschidere către noi moduri de viață. O clasă urbană în ascensiune și bine educată
s-a arătat interesată de religie, dar nu a mai permis ca BOR să o oblige să urmeze formele
tradiționale de religiozitate. Individualizarea credinței a progresat rapid. Antropologul Mirel
Bǎnicǎ a însoțit, descris și analizat acest proces în numeroase studii și texte de tip reportaj. El
a observat schimbări semnificative:
- dizolvarea congregațiilor tradiționale de la sate și apariția unor noi solidarități
microlocale în orașe, unde congregația s-a deteritorializat: oamenii nu participau neapărat la
slujbele din parohia lor, ci la preoții care li se păreau deosebit de convingători;
- uriașa recrudescență a pelerinajului, pe care Bǎnicǎ o descrie cu sensibilitate în cartea
sa „Nevoia de miracol“ (una dintre cele mai frumoase cărți despre religiozitatea ortodoxă din
România de dupǎ 1989) - cum ar fi pelerinajul la Sfânta Paraschiva din Iași, la Sfântul
Dimitrie cel Nou, patronul Bucureștiului, sau la Prislop, la Mănăstirea lui Arsenie Boca -,
folclorizarea religiosului în scop de muzealizare și marketing;
Cu toate acestea, Bǎnicǎ semnaleazǎ și faptul cǎ ideile despre sacru se dezvoltǎ și dincolo
de BOR, ceea ce se exprimǎ în special în metoda de autodescoperire a tinerei generații. Ca și
în alte țări, tinerii își compun religiozitatea din elemente auto-selectate care provin din tradiția
creștină, dar care nu mai au nicio legătură cu BOR ca instituție. Cu toate acestea, BOR a
trebuit să facă față unor critici tot mai mari privind coabitarea sa cu cei puternici, în special cu
PSD. Autoritatea BOR a fost percepută din ce în ce mai mult ca fiind paternalistă. A existat,
de asemenea, o critică masivă a sectorului caritativ-social al BOR, care a fost considerat
deficitar. Când BOR a promovat masiv proiectul „Catedralei mântuirii neamului“, s-a folosit
sloganul „spitale în loc de catedrale“ pentru a protesta împotriva acestuia. 218
217
VASILE, Patriarhul Teoctist, 81.
218
Mirel BǍNICǍ, Religia în fapt. Cluj-Napoca 2011; Mirel BǍNICǍ, Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor
în România contemporană. Iaşi 2014; Mirel BǍNICǍ/ Vintilǎ MIHǍILESCU, Säkularisierung – ein
Entwicklungsrückstand im religiösen Leben der rumänischen Gesellschaft? Das Fallbeispiel der Rumänisch-
orthodoxen Kirche, in: Vintilǎ MIHǍILESCU (coord.), Warum Rumänien so ist. Die Avatare des rumänischen
Exzeptionalismus. Wien/ Hamburg 2019, 134 – 173; Mirel BǍNICǍ, L´Orthodoxie rurale et la modernité. Un
essai monographqie. Studia Politica. Romanian Political Science Review 2009/4, 647 – 672, una dintre puținele
analize ale dimensiunii rurale a BOR care abordează și problemele metodologice considerabile ale cercetării.
Studiul analizează comuna Ianca din Bǎrǎgan. Printre altele, arată distanța dintre generații, creată de experiența
117

O ruptură periculoasă pentru BOR cu mari părți ale societății s-a produs după incendiul de
la discoteca „colectiv“ din București (2015). Deși simpatia generală a fost mare, BOR nu a
ținut o slujbă de pomenire, ceea ce a fost luat ca un semn de lipsă de respect. Clericii au
susținut că valorile ortodoxe i-ar fi putut împiedica pe tineri să viziteze discoteca și să omită
moartea lor (potrivit Mitropoliei Banatului) - sau că în cluburile rock se adora Satana. Astfel,
vina pentru catastrofă a fost atribuită de clerici importanți victimelor incendiului. Patriarhul
Daniel a justificat absența unei slujbe publice spunând că în BOR se roagă în biserică, nu pe
stradă; mai mult, BOR interzice învățăturile din partea laicilor, criticii ar trebui să învețe mai
bine despre Ortodoxie și să participe la slujbe, nu la cluburi de noapte. De asemenea,
patriarhul a refuzat accesul presei la slujba de comemorare, care a avut loc în cele din urmă.
Comportamentul BOR a provocat reacții puternice. Mii de demonstranți au mărșăluit spre
Dealul Patriarhiei. De asemenea, ei au criticat luxul patriarhului: „Coboară din Mercedesul
tău, Daniel!“, au strigat manifestanții. Din decembrie 1989, un patriarh nu a mai fost atât de
direct vizat de marile manifestații de protest. Furia împotriva BOR și a ierarhilor săi, care se
pare că se acumulase de ceva vreme, a izbucnit. Critica anticlericală la adresa BOR nu fusese
niciodată articulată atât de puternic (dincolo de cercurile intelectuale restrânse) din 1989
încoace. Construcția excesivă de biserici și lipsa de interes a BOR pentru implicarea socială
au fost din nou denunțate - condensate în sloganul „18.000 de biserici versus 425 de spitale“.
Manifestanții au declarat că Hristos este în sufletele lor, dar nu și în BOR. S-a cerut oprirea
subvențiilor de stat către BOR.219 BOR a fost considerată de mulți manifestanți ca făcând
parte din establishmentul politic, în special din PSD. De asemenea, a devenit evident cǎ
activitatea de relații publice a BOR era slabǎ. BOR a reacționat prin profesionalizare și
centralizare suplimentarǎ și prin numirea lui Vasile Bǎnescu ca nou purtǎtor de cuvânt al
Patriarhiei.
Neplăcute pentru BOR și pentru lupta sa pentru valorile tradiționale au fost scandalurile de
devianțe sexuale clericale; cel mai notabil a fost abuzul asupra seminariștilor de către
episcopul de Huși Corneliu Onilǎ și șantajele aferente în care au fost implicați clerici din

tinerilor în emigrație (665 - 666), pe care bătrânii îi acuză de lipsă de cunoaștere și de respect față de tradiția
religioasă. De asemenea, este examinată diferența de gen dintre femei și bărbați în ceea ce privește respectarea
ritualurilor și participarea la slujbe în general (667). Interlocutorii studiului au văzut consumul de media
moderne, internetul, ca pe o amenințare la adresa Ortodoxiei; dar au criticat și motivația de profit a preoților care
dețineau mașini germane scumpe (668).
219
Rodica Melinda SUTU, Religion and political system. Representation of the Romanian Orthodox Church in
the media coverage of the „Colectiv“ incident. Journal for the Study of Religions and Ideologies 17/51 (2018)
100 – 114; Roxana PATRAŞ/Camelia GRǍDINARU/Sorina POSTOLEA, Power to the people: Mythical thought and
figural language in online comments about the „colectiv“ case. Journal for the Study of Religions and Ideologies
16/48 (2017) 46 – 64.
118

eparhie.220 Tot pe tema normelor sociale, BOR a suferit o nouă înfrângere. În multe societăți
ortodoxe și catolice din Europa Centrală, de Est și de Sud-Est, s-a format o rezistență
împotriva politicilor de gen urmărite de UE și de importante țări occidentale, mai precis de
partidele de centru-stânga (faptul că aceste politici sunt criticate și în Europa de Vest este
adesea trecut cu vederea în statele membre estice ale UE; victoria electorală a post-fasciștilor
italieni în septembrie 2022 se explică, cel puțin parțial, prin rezistența la politicile de gen ale
UE). De asemenea, disensiunile în materie de politică de gen au fost mult timp folosite de
propaganda rusă în Europa pentru a crea o prăpastie între vechile și noile state membre. BOR
și bisericile aliate cu ea - chiar și neoprotestanții au colaborat cu BOR pentru o dată - au
încercat să treacă la ofensivă cu un referendum pentru familia tradițională și să câștige astfel
teren politic. În condițiile în care partidele politice au fost reținute, BOR a trebuit să se
mobilizeze singură. Deoarece la referendum au participat doar 21,1% din electorat, cauza nu a
întrunit cvorumul necesar pentru ca inițiativa să fie adoptată; abținerea majorității alegătorilor
cu drept de vot a însemnat o înfrângere politică serioasă pentru BOR, a cărei putere de
mobilizare fusese aparent mult supraestimată. Boicotarea referendumului se explică și prin
faptul că mulți cetățeni au făcut o legătură între BOR și nepopularul lider al PSD Liviu
Dragnea, iar votul a fost îndreptat împotriva preferinței politice a partidului BOR pentru post-
comuniști.221 În 2018, alianța tăcută dintre BOR și PSD, care exista din 1989, a suferit o
lovitură, dar nu a fost decisivă. Ulterior, BOR însăși s-a arătat mai prudentă în ceea ce
privește aspectele legate de politica de gen. În 2022, de exemplu, purtătorul de cuvânt al
bisericii a declarat că BOR nu este împotriva avortului în principiu, dar că acesta este o
infracțiune dacă nu este efectuat din motive medicale necesare.222
Dacă BOR a eșuat cu referendumul, din „Coaliția pentru familie“ și alte grupuri de
susținători ai referendumului s-a dezvoltat un curent politic care, în anul următor, 2019, a
devenit cel mai puternic partid ortodoxist de extremă dreapta din România de la dispariția
„României mari“ a lui Vadim Tudor, AUR (Alianța pentru unirea Românilor). Mobilizarea
societății civile din 2018/19, cu mitinguri de masă împotriva PSD și pentru statul de drept, a
presat și forțele naționaliste și anti-occidentale din societatea românească. Cu toate acestea,

220
https://safielumina.ro/radacina-raului/ accesat pe 7.9.2022 cu documentație detaliată și a procedurilor
judiciare. Recent, a izbucnit un scandal când un preot a hărțuit sexual o femeie în timpul spovedaniei
https://www.dw.com/ro/ceremoniile-realit%C4%83%C8%9Bii-bor-%C8%99i-antecedentele-scandalului-iscat-
de-preotul-visarion-alexa/a-63216265, accesat pe 28.9.2022.
221
Ov Cristian NOROCEL/Ionela BǍLUŢǍ, Retrogressive Mobilization in the 2018 „Referendum for Family“ in
Romania. Problems of Post-Communism 2021, 1 – 10; Iulian STǍNESCU, The curious story of the 2018
Romanian traditional family referendum: buck-passing and the failure to mobilise voters. Sociologie
româneascǎ 18/2 (2020) 74 – 111.
222
https://www.dw.com/ro/c%C3%A2t-de-imposibil-e-avortul-%C3%AEn-rom%C3%A2nia/a-62522438,
accesat pe 28.9.2022.
119

pandemia COVID, criza economică, socială și psihică asociată, dar și dezamăgirea față de
eșecul partidului reformator USR-Plus, care ar fi trebuit să preia revendicările mișcării
democratice de masă, precum și comportamentul președintelui statului Klaus Johannis, reales
în 2019 ca politician pro-european și care, la scurt timp, a subminat guvernul reformator și i-a
ajutat pe post-comuniști să participe din nou la putere, au provocat o răsturnare de situație în
societatea românească.
În criza COVID, ca și în alte țări europene, au apărut forțe pro-ruse, în primul rând
Arhiepiscopul de Constanța, care s-au opus măsurilor autorităților și au lansat teorii ale
conspirației. Arhiepiscopul Pimen de Suceava, care a refuzat măsurile de precauție, a murit
din cauza virusului. BOR însăși a fost supusă la presiuni din partea tradiționaliștilor, pe de o
parte, și a politicii de sănătate a statului, pe de altă parte. Majoritatea actorilor bisericești au
sprijinit deciziile de politică de sănătate ale guvernului, cum ar fi la Paștele 2020, când BOR a
co-sponsorizat măsuri pentru a preveni răspândirea virusului; la Paștele 2021, BOR a emis
propriile orientări în coordonare cu guvernul. De asemenea, BOR s-a pronunțat oficial în
favoarea campaniei de vaccinare a guvernului. Cu toate acestea, biserica nu a putut împiedica
mii de oameni să se prezinte la pelerinajele tradiționale, cum a fost cel de la Iași din
octombrie 2020, unde credincioșii au ignorat normele sanitare. Au existat dezbateri aprinse cu
privire la administrarea Cinei Domnului cu o linguriţă - a fost respinsă folosirea linguriţelor
de plastic de unică folosință.223 Opoziția față de măsurile guvernului, care au fost susținute de
conducerea BOR, a provocat o mobilizare susținută de actori influenți ai BOR
(comportamentul arhiepiscopului Teodosie a fost condamnat de BOR) și combinată cu
mobilizarea referendumului eșuat din 2018 și cu grupurile ortodoxe subterane: forțele
naționalist-ortodoxe, care tocmai păreau marginalizate, au ieșit la iveală cu o forță reînnoită.224
BOR și împărțirea geopolitică a lumii ortodoxe
Situația nu a fost ușoară nici pe plan internațional: după vizitele reciproce ale Papei și
Patriarhului (1999, 2002), a avut loc o calmare exterioară a relațiilor cu Biserica Catolică, în
timp ce conflictul cu Biserica Greco-Catolică nu a putut fi rezolvat, nu în ultimul rând din
cauza refuzului BOR de a restitui proprietățile bisericești uniate predate BOR în 1948. Cu
toate acestea, BOR s-a mișcat și ea într-o lume a Ortodoxiei care era supusă unor schimbări
considerabile. După sfârșitul comunismului, Biserica Ortodoxă Rusă s-a mutat din nou în
centrul puterii. Aceasta a sprijinit masiv politica externă expansivă a statului rus și a reînnoit
223
Flavius-Cristian MǍRCǍU/Sorin PUREC/George NICULESCU, Study on the Refusal of Vaccination against
COVI-19 in Romania. Vaccines 10 (2022); Stefan DASCALU et al., Engaging Religious Institutions and Faith-
Based Communities in Public Health Initiatives: A Case Study of the Romanian Orthodox Church During the
COVI-19 Pandemic. Frontiers in Public Health 9 (2021).
224
Claudia DOICIAR/Remus CREŢAN, Pandemic Populism : COVID-19 and the Rise of the Nationalist AUR
Party in Romania. Geographica Pannonica 25/4 (2021) 243 – 259.
120

pretențiile de hegemonie în lumea ortodoxă, deja formulate sub Stalin, și din nou această
politică a fost îndreptată împotriva Patriarhului Ecumenic de Constantinopol. Independența
Ucrainei a creat o situație politico-bisericească foarte dificilă la porțile BOR: Patriarhul
Moscovei a insistat asupra jurisdicției sale asupra fostelor republici sovietice. Astfel,
Bucureștiul și Moscova erau din nou în dezacord în privința Basarabiei.
Cu toate acestea, conflictul a căpătat dimensiuni mult mai mari în Ucraina, unde, la fel ca
în Moldova, Moscova a avut proprii susținători sub forma Bisericii ucrainene a Patriarhiei
Moscovei, în timp ce în Ucraina s-a format o Biserică Ortodoxă Ucraineană separată a
Patriarhiei de la Kiev.225 În timp ce poziția BOR cu privire la Basarabia a fost clară, s-a luptat
să ia o poziție în legătură cu conflictul bisericesc din Ucraina. Rusia a făcut curte actorilor
BOR și a exploatat resentimentele acestora, printre altele din cauza situației minorității
românești din Bucovina de Nord; propaganda rusă, potrivit căreia ucrainenii nu sunt o națiune
proprie, a prins și în mediile românești ortodoxe. În al doilea deceniu al secolului XX,
divizarea lumii ortodoxe s-a adâncit. Consiliul panortodox din Creta (2016) a fost boicotat de
Biserica Ortodoxă Rusă și de succesoarea acesteia, Biserica Ortodoxă Bulgară. În 2018,
Patriarhul Ecumenic a recunoscut autocefalia Bisericii Ortodoxe Ucrainene a Patriarhiei de la
Kiev. BOR, în contact cu Biserica Ortodoxă Ucraineană, era îngrijorată și de faptul că în
Ucraina ar fi fost înființat un vicariat pentru ortodocșii români, lucru care s-a întâmplat în
2019. În același an, BOR a declarat că dorește să rămână neutră și a recomandat Patriarhilor
de Constantinopol și Moscova un dialog și restabilirea comuniunii euharistice, care fusese
întreruptă de Moscova. În 2020, Sfântul Sinod a precizat că o soluție la problema ucraineană
trebuie să fie găsită între Patriarhul Ecumenic, Patriarhul Moscovei și printr-un consens al
tuturor Bisericilor Ortodoxe. Neutralitatea BOR a slăbit autoritatea Patriarhului Ecumenic de
Constantinopol și a slăbit, de asemenea, eforturile Ucrainei de a se rupe de influența Rusiei.
Indirect, BOR a contribuit astfel la expansiunea rusă în Europa de Est. 226
Invazia rusă în Ucraina la 24 februarie 2022 a evidențiat relația complexă a BOR cu
vecinul său estic. Ierarhi pro-ruşi, precum Arhiepiscopul Tomisului, nu și-au ascuns simpatiile
pentru dictatorul de la Moscova: „domnul Putin, care este atât de vehiculat în zilele acestea și
văzut atât de negru, nu e negru așa cum îl prezintă toată lumea. Am spus și o spun, fără frică,
este cel mai mare ctitor la Sfântul Munte și la Ierusalim și în țara sa, și Putin și Medvedev
sunt ctitori și am fost pe urmele lor în excursie și m-am minunat câte jertfe au făcut și noi îi
225
Analize în revista Osteuropa 68/8-9 (2018); Radu BORDEIANU, The autocephaly of the Orthodox Church of
Ukraine: its impact outside of Ukraine. Canadian Slavonic Papers 62/3-4 (2020) 452 – 462.
226
https://evz.ro/decizie-istorica-a-bor-refuza-recunoasterea.html, accesat pe 8.9.2022 ; http://www.cuvantul-
ortodox.ro/recomandari/sinodul-bor-isi-reafirma-categoric-neutralitatea-in-chestiunea-autocefaliei-ucrainei-
aceasta-se-poate-realiza-numai-prin-intelegerea-dintre-patriarhia-ecumenica-si-patriarhia-moscovei-si-pri/,
accesat pe 8.9.2022.
121

judecăm ca pe niște răufăcători“227 . Patriarhul Daniel a comentat atacul rusesc cu cuvinte

prudente:
„Biserica Ortodoxă Română, ca și celelalte instituții importante din România și Uniunea
Europeană, a luat act cu maximă îngrijorare de începerea războiului din Ucraina, război
declanșat de Rusia împotriva unui stat suveran și independent. Ne exprimăm pe această cale
speranța că forțele politice euro-atlantice mai pot găsi calea unui dialog pacificator spre
binele Ucrainei și al întregii Europe. Totodată, ne exprimăm deplina solidaritate cu creștinii
români ortodocși care trăiesc în Ucraina, precum și disponibilitatea de a-i ajuta după
propriile noastre puteri. Ne rugăm Milostivului Dumnezeu, Domnul păcii, al dreptății și al
iubirii, să dăruiască ocrotire poporului ucrainean și înțelepciune făcătoare de pace tuturor
conducătorilor politici responsabili.“. 228
În schimb, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bǎnescu, a fost mai explicit în
criticile sale la adresa Patriarhului rus Kiril, care susține fără rezerve politica de război a
Rusiei.229 BOR, în special bisericile și mănăstirile din estul României au depus eforturi
considerabile pentru a se ocupa de refugiații ucraineni. Invazia rusă în Ucraina ridică însă
problema poziționării BOR în schisma interortodoxă dintre Constantinopol și Moscova într-o
formă intensificată.
Neoortodoxism, neolegionarism și populism
Apropierea de biserică și de practicile religioase a fost căutată în special de politicienii din
spectrul de extremă dreapta. Dupǎ cum am amintit, Corneliu Vadim Tudor a cultivat
apropierea de ierarhi (pe lângǎ Plǎmǎdealǎ și Laurențiu Streza230 ) Omul de afaceri și
reprezentantul ideilor neolegionare Gigi Becali s-a pus în scenǎ cu deosebitǎ abilitate ca un
ctitor tradițional; El însuși s-a înfățișat ca atare într-o biserică pe care o construise la Maglavit;
reactivarea Maglavitului ca lăcaș de cult a eșuat, ce-i drept (deși figuri centrale ale
ultranaționalismului ceaușist, precum Adrian Pǎunescu, și-au făcut scenografia acolo). Becali
a candidat la alegerile prezidențiale din 2004 cu un partid numit „Noua Generație - Partidul
Creștin Democrat“. El a răspândit sloganuri antisemite, homofobe, antimaghiare și
antiromânești comune în spectrul de extremă dreapta. În același timp, el însuși și-a dat
imaginea unui campion al Ortodoxiei, ca un autodeclarat „luptător al luminii“, inclusiv ca
227
https://www.dw.com/ro/fragilitatea-crucii-%C8%99i-atrocit%C4%83%C8%9Bile-din-ucraina/a-61404942,
accesat pe 8.9.2022.
228
https://www.g4media.ro/bor-mesaj-dupa-invazia-masiva-a-ucrainei-un-razboi-declansat-de-rusia-impotriva-
unui-stat-suveran-si-independent-speram-ca-fortele-euro-atlantice-sa-mai-poata-gasi-un-dialog-pacificator.html,
accesat pe 8.9.2022.
229
https://revista22.ro/actualitate-interna/vasile-banescu-despre-patriarhul-kiril-un-opulent-patriarh-demisionar-
din-punct-de-vedere-moral, accesat pe 8.9.2022.
230
https://rasunetul.ro/doliu-si-la-bistrita-bargaului-acasa-la-sotia-lui-corneliu-vadim-tudor-vezi-ce-spune-
parintele-ioan, accesat pe 6.9.2022.
122

autor de cărți despre Sfântul Munte Athos. Becali s-a făcut înfățișat în biserici, precum și în
imagini asemănătoare unor icoane pictate după icoanele Sfântului Gheorghe.231 Mult mai
puțin vizibile (și, de asemenea, mai puțin cercetate) sunt forțele ortodoxe care s-au reformat în
propria lor organizație după 1989. După revoluție, mulți oameni au devenit interesați nu
numai de religia marginalizată, ci și de mișcarea legionară tabu. Neolegionarismul s-a
dezvoltat din ceaușism, care la rândul său a cultivat importante elemente nereligioase ale
legionarismului, și din tendința ortodoxistă a legionarismului, care a reapărut. Noul
ortodoxism s-a manifestat sub mai multe forme: au apărut pe internet site-uri ortodoxiste care
propagau ideile legionare, cum ar fi fgmanu.ro, rostonline, editurile au început să reediteze
literatura legionară.232 De asemenea, în mediul studențesc au reapărut grupuri ortodoxe, cum
ar fi „Asociația studenților români-ortodocși români“, care și-a început activitatea în iunie
1990 cu binecuvântarea Sfântului Sinod. Așa cum am menționat, ierarhii influenți reprezentau
idei conservatoare și puternic naționaliste (de exemplu, Plǎmǎdealǎ, Vornicescu, Anania);
puține cercetǎri științifice au fost efectuate cu privire la influența duhovnicilor, care dupǎ
1989, mai mult decât înainte, au oferit instrucție și orientare spiritualǎ multor persoane.233
Unii dintre duhovnici proveneau din mediul legionar (Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc), erau
apropiați de legionarism (Dumitru Stǎniloae, Benedict Ghiuș) sau erau strâns legați de oameni
din mediul legionar (Arsenie Boca). Duhovnicii dau în principal sfaturi despre viața practică;
în secolul XXI, învățăturile lor au fost din ce în ce mai mult difuzate pe casete, CD-uri și
DVD-uri, precum și prin intermediul unor site-uri de internet precum ortodoxia.ro. Mai ales în
mănăstirea Petru vodǎ, ctitorită de Iustin Pârvu, legionarismul a ieșit la suprafață, ca atunci
când maicile au cântat imnul Mișcării Legionare la duhovnic de ziua lui. 234
Un rol important în reabilitarea legionarismului în mediul ecleziastic îl joacă cultul
„sfinților închisorilor“, care a fost deja menționat. Această tendință a fost promovată de mari
mijloace de informare în masă, precum Antena 3 și TVR1, dar mai ales de o serie întreagă de

231
Maria Alina ASAVEI, Radical right populist entrepreneurs and the use of religious representations through
popular culture: George Becali as the „Saviour of Romania“. European Journal of Cultural Studies 25/1 (2022)
43 – 60; https://historia.ro/sectiune/general/petrache-lupu-si-gigi-becali-ctitorii-manastirii-579580.html; Adrian
Păunescu și G.Vieru la Petrache Lupu, omul care l-a văzut pe Dumnezeu - Minune la Maglavit
https://www.youtube.com/watch?v=oFsB01POa34, accesat pe 6.9.2022.
232
Cecilie ENDRESEN, „The Legionaries rise!“. The Neo-Legionary Movement in Post-Communist Romania.
Südost-Forschungen 69/70 (2010) 284 – 317.
233
Giuseppe TATEO, The Orthodox Charismatic Gift. The Cambridge Journal of Anthropology 40/1 (2022) 68 –
83.
234
https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/calugar-de-la-quot-petru-vodaquot-quot-sa-ducem-mai-departe-sfanta-
miscare-legionaraquot-video--60266.html, accesat pe 6.9.2022; https://www.hotnews.ro/stiri-esential-17558596-
video-discursul-unui-calugar-manastirea-petru-voda-aniversarea-miscarii-legionare-miscarea-legionara-fost-
lucrare-duhului-sfant-suntem-datori-mai-salvam-poate-salva-ajutam-cei-din-jurul-nostru-ducem-m.htm; accesat
pe 6.9.2022; https://evz.ro/aniversari-cu-versuri-legionare-pentru-duvohnicul-neamului-la-manastirea-petru-
voda-921864.html, accesat pe 6.9.2022.
123

asociații ortodoxiste și deseori neoligarhice, precum „Fundația Sfinții Închisorilor“, „Fundația

Creștinătății Arsenie Boca“, „Fundația Profesor George Manu“ sau „Fundația Rost“. Aceste
grupuri desfășoară, de asemenea, propaganda xenofobă și homofobă tipică acestui mediu,
precum și propaganda sceptică față de vaccinuri; actori de extremă dreapta precum filosoful
Sorin Lavric și actorul Dan Puric s-au angajat în cultul sfinților închisorilor, dar în mediul
academic au apărut și teologul Radu Preda, care a activat ca pastor la Munchen, și istoricii
George Enache și Adrian Nicolae Petcu, apropiați ai cercurilor BOR235 , care se mișcau într-o
zonă gri de ultranaționalism, antisemitism, (neo)legionarism și ortodoxism, cum ar fi la Iași în
jurul lui Gheorghe Buzatu, decedat în 2013, și al său „Centru de Istorie și Civilizație
Europeană“, un institut al Academiei Române- , care a reprezentat partidul lui Vadim Tudor
în Senat.236 Frățiile ortodoxe reînviate au devenit și ele purtătoare ale acestei școli de gândire;
în ultimii ani, „Frǎțirea ortodoxǎ Sf. Mare Mucenic Gheorghe purtǎtorul de Biruințe“ a fost
deosebit de proeminentǎ, desfășurând tabere de lucru de tip legionar (tabǎre de muncǎ), cum a
fost cea din mai 2022 de la mănăstirea cu influențe legionare Petru vodǎ. Membrii acestei
„frății“ au provocat incidente cu minoritatea maghiară din Valea Uzului în vara anului 2019;
se presupune că au fost implicați și angajați ai Serviciului Român de Informații Interne;
preoții au participat, de asemenea, la marșul naționaliștilor români. 237
Deși nu există studii cuprinzătoare, relatările din mass-media indică faptul că o parte a
preoților participă la ceremonii neolegionare sau la evenimente ale căror practici și limbaj
politic aparțin spectrului legionar; ideile ortodoxiste s-au răspândit și în mediul mănăstirilor
și, probabil, în facultățile de teologie și istorie. Nici mediul academic, nici mass-media nu au
abordat aceste probleme în profunzime până în prezent.238 Statul român a luat în repetate
rânduri măsuri legislative, dar acestea sunt insuficient implementate. Legea 217/2015, care
incriminează simbolurile și acțiunile legionare, a fost puternic criticată de cercurile

235
CIOBANU, Prisons Saints; zu Radu Preda s. William TOTOK, Radu Preda, dubioser rumänischer
Institutsleiter, wird abgesetzt https://taz.de/!5653976/, accesat pe 28.9.2022;
https://adevarul.ro/stiri-locale/constanta/preotul-radu-preda-are-interdictie-sa-mai-intre-in-2128190.html, accesat
pe 28.9.2022.
236
Michael SHAFIR, Rotten apples, bitter pears: an updated motivational typology of Romania's radical right's
anti-semitic postures in Post-Communism. Journal for the Study od Religions and Ideologies 7/21 (2008) 149 -
187, aici 157. 167 - 168; Michael SHAFIR, Ideology, Memory and Religion in Post-Communist East Central
Europe. Un studiu comparativ axat pe post-Holocaust. Journal for the Study of Religions and Ideologies 15/44
(2016) 52 - 110, aici 63 - 64.
237
https://fratiaortodoxa.org/, accesat pe 6.9.2022.
238
Deosebit de vizibile sunt slujbele de pomenire/parastasul de la Tâncǎbești,unde au fost uciși Corneliu
Codreanu și 14 asasini legionari la 29/30/11/1938; https://www.rfi.ro/reportaj-rfi-107654-zelea-codreanu-
subiect-de-pelerinaj-la-80-de-ani-dupa-moartea-sa, accesat pe 6.9.2022; vezi situl neolegionar
http://www.miscarea.net/tancab2007.htm, accesat pe 6.9.2022;
https://www.buciumul.ro/2021/11/29/comemorarea-de-la-tancabesti/, accesat pe 6.9.2022
124

ortodoxe.239 Pentru o lungă perioadă de timp, elitele politice și mediatice din România au
acordat puțină atenție acestor tendințe. BOR însăși le-a tolerat, ca și în perioada interbelică,
dar nu le-a condamnat niciodată. Astfel, în rândul clerului s-a dezvoltat și o grupare influentă
care reprezenta ideile ortodoxiste. Politicienii din PSD, în special, au împrumutat în mod
repetat aceste idei. După cum am menționat, acest lucru a devenit deosebit de clar în alegerile
prezidențiale din 2014. Poziționarea lui Victor Ponta ca „român ortodox“ a găsit aprobare și
susținere în cercuri largi din BOR, mai ales în turul doi de scrutin, când victoria lui Ponta
părea sigură. Ponta însuși a încercat să-și exprime în cuvinte xenofobia în felul următor, într-o
combinație de mit al victimei și melodramă:
„Și mai e un lucru: nu cred că un candidat la funcția de președinte al României are vreo
problemă dacă nu este ortodox sau dacă nu este de etnie română. Cred că sunt exacte
aceleași drepturi cu mine, cu dumneavoastră, cu toată lumea, dar vreau un lucru și îl spun de
fiecare dată, nu vreau să mă acuze nimeni sau să îmi spună de un defect, faptul că sunt
român sau ortodox în țara mea! Așa m-am născut, așa o să mor, sunt mândru de asta și cred
că trebuie să fiu respectat pentru acest lucru.“ 240
Când a devenit clar în ziua alegerilor că Klaus Johannis va câștiga în mod surprinzător,
BOR a publicat o declarație în care spunea că Dumnezeu a arătat beneficii poporului român și
prin străini precum Regele Ferdinand și Regina Maria; se pare că liderii bisericii aveau
cunoștință de rezultatul alegerilor. Sprijinul abia ascuns pentru Victor Ponta a afectat reputația
BOR. Legătura sa cu PSD era prea evidentă, iar diaspora, în special, nu împărtășea poziția
BOR. Este adevărat că declarația lui Ponta nu iese din cadrul curentului politic majoritar din
România. Politicieni din alte partide au folosit și ei piese de retorică prestabilite care au
echivalat românismul cu ortodoxia. Mai mult, numeroși intelectuali din spectrul conservator
au ieșit în mod repetat în apărarea BOR și au încercat să justifice pozițiile acesteia. Pe cât de
bine sunt cercetați intelectualii ortodocși din perioada interbelică, pe atât de puțin cercetați
sunt gânditorii din perioada post-1989, ale căror poziții astăzi sunt uneori foarte divergente, de
la susținerea tendințelor neolegionare până la apărarea fermă a statului de drept democratic.
Radicalizarea gânditorilor ortodocși în direcția unui ortodoxism neolegionar poate fi urmărită,
de pildă, în exemplul filosofului Sorin Lavric, care fusese mult timp promovat de gânditori cu

239
https://www.fericiticeiprigoniti.net/sinteze/2269-legea-217-2015-cronica-unui-atentat-la-memoria-nationala,
accesat pe 6.9.2022; https://www.buciumul.ro/2015/09/10/legea-antilegionara-o-lege-impotriva-lui-hristos/,
accesat pe 6.9.2022.
240
Sabin DRǍGULIN/SILVIA ROTARU, Prezidențialele din 2014: Victor Ponta și surpriza eșecului. Sfera Politicii
3/185 (2015) 115 - 134 , aici 121; Lucian CÎRLAN „Proud to be Orthodox“. Religion and politics during the 2014
presidental elections in Romania, in: Tobias KÖLLNER (coord.), Orthodox Religions and Politics in
Contemporary Eastern Europe. London 2019, 37 – 54.
125

vederi democratice, precum Gabriel Liiceanu care a analizat poziția de autor a lui Lavric la
editura Humanitas și alunecarea sa în legionarism într-un eseu detaliat.241
Pe termen mediu, însă, ar trebui să devină clar că campania lui Ponta a consolidat modelele
identitare ortodoxe. La aceasta a contribuit și mobilizarea grupurilor ortodoxe pentru
referendumul din 2018. În cadrul BOR însăși, aripa tradiționalistă și ortodoxistă a fost întărită:
cel mai vizibil și mai vocal reprezentant este arhiepiscopul de Constanța Teodosie, care, așa
cum am menționat, a colaborat îndeaproape cu politicienii parțial penali ai PSD și se
poziționează deschis de partea lui Vladimir Putin.242 Alți ierarhi naționaliști și tradiționaliști
sunt, de asemenea, activi în fundal, dar sunt mai puțin vizibili pentru public, cum ar fi
Mitropolitul Teofan Savu al Moldovei, care a fost promovat de Patriarhul Teoctist și care a
criticat măsurile guvernamentale în timpul crizei COVID. În calitate de șef al relațiilor
externe ale BOR, Teofan a menținut contacte bune cu Rusia: în 2014, l-a primit pe puternicul
șef al biroului de externe al Bisericii Ortodoxe Ruse, Hilarion Alfeev. De asemenea, a trecut
de partea forțelor loiale lui Putin în conflictul bisericesc intraucrainean dintre Biserica
Ortodoxă a Patriarhiei de la Kiev și cea a Patriarhiei de la Moscova. În metropola sa, Rusia a
reușit să obțină succese simbolice importante, de exemplu, Mănăstirea Putna a primit din
Rusia clopote noi, pe care propaganda rusă în România le-a exploatat.243 Succesorul lui
Teofan în funcția de responsabil cu relațiile externe, mitropolitul Nifon al Târgoviștei, este de
asemenea considerat pro-rus; Nifon se pare că l-a spionat pe regele Mihai și pe politicianul
național-liberal Ion Rațiu la Londra înainte de 1989. . 244
Pozițiile neolegionare și ortodoxe au devenit din ce în ce mai puțin sancționate în discursul
public. La aceasta a contribuit și propaganda rusă în creștere, care a propagat idei
antioccidentale și național-ortodoxe prin intermediul portalurilor de internet precum
sputnik.md. Ierarhi precum Arhiepiscopul Constanței, dar și președintele Academiei Române,

241
https://www.contributors.ro/indracirea-lui-sorin-lavric/, accesat pe 4.10.2022.
242
https://www.dw.com/ro/ce-ne-spune-al%C4%83turarea-filorusului-teodosie-cu-pre%C8%99edintele-
iohannis/a-62809830, accesat pe 7.9.2022; https://www.dw.com/ro/%C3%AEps-teodosie-un-ctitor-al-celor-lume
%C8%99ti-%C8%99i-un-admirator-al-lui-putin/a-62137337, accesat pe 7.9.2022.
243
https://www.stareapresei.ro/teofan-mitropolitul-moldovei-omul-rusiei-sfideaza-starea-de-urgenta/, accesat pe
7.9.2022; https://saccsiv.wordpress.com/2019/11/30/neoficial-mitropolitul-teofan-savu-a-spus-ca-nu-recunoaste-
schismaticii-ucrainieni-eu-cred-ca-oficial-ii-va-recunoaste/, accesat pe 7.9.2022; despre presupusa colaborare a
lui Teofan cu Securitatea și rivalitatea sa cu Daniel Ciobotea (2007) https://evz.ro/teofan-fiu-al-satului-de-
maicute-455953.html, accesat pe 7.9.2022; Teofan a fost printre principalii susținători ai referendumului din
2018 https://moldova.europalibera.org/a/rom%C3%A2nia-interesele-mitropolitului-%C8%99i-chestiunea-
familiei-sabina-fati/29189844.html, accesat pe 7.9.2022; https://www.digi24.ro/regional/digi24-iasi/mitropolitul-
rus-ilarion-alfeyev-vine-astazi-in-vizita-la-iasi-in-week-end-a-vizitat-manastirea-humorului-alaturi-de-teofan-
savu-arhiepiscopul-iasilor-291010, accesat pe 7.9.2022. Despre instrumentalizarea clopotelor rusești de la Putna
de către propaganda pro-rusă https://www.revistaromaniamare.ro/seara-clopotelor-rusesti-f6, accesat pe
7.9.2022.
244
https://www.dw.com/ro/cine-c%C3%A2%C8%99tig%C4%83-lupta-din-bor-radicalii-sau-reformi
%C8%99tii/a-57653144, accesat pe 7.9.2022.
126

care a fost menționat în repetate rânduri ca posibil candidat la președinția AUR, s-au bucurat
de un sprijin deosebit din partea acestui mediu.245 Patriarhul Daniel și președintele Academiei
și-au exprimat deschis susținerea pentru discursul unui activist studențesc neolegionar din
Iași, la un eveniment de la Mănăstirea Putna, în vara anului 2021.246 Rețelele ortodoxe, care au
crescut în secret de-a lungul anilor, au ieșit la lumină în 2019, odată cu înființarea partidului
AUR, care a obținut rezultate electorale spectaculoase în 2020. În cadrul AUR, membri
precum Sorin Lavric reprezintă ideile neolegionare. Politicianul pro-rus și susținut de Sputnik,
Cǎlin Georgescu, a făcut o propagandă care era în mod clar îndatorată ideilor legionare. Odată
cu invazia rusă în Ucraina, Georgescu a dispărut temporar din atenția publică; la sfârșitul lunii
septembrie 2022, se pare că a fost reactivat și apare din nou ca posibil candidat la președinție.
247

Succesul electoral al AUR nu ar fi fost posibil fără sprijinul masiv din rândurile BOR;
primele cercetări academice arată că numeroși preoți, dezamăgiți și înfuriați de secularizarea
progresivă și de eșecurile politice ale BOR, au promovat candidații AUR, nu în ultimul rând
în diaspora, ceea ce a contribuit semnificativ la succesul partidului.248 Pentru prima dată după
perioada interbelică, ortodoxismul are din nou o puternică componentă politică de partid.
AUR face parte dintr-un lung lanț de partide și organizații ultranaționaliste ortodoxe. Trecând
neobservată de presa concentrată pe capitală, a apărut o rețea largă: frății ortodoxe, asociații
studențești, site-uri, rețele de socializare, tabere de vară, preoți binevoitori, ierarhi extremiști
precum Arhiepiscopul Constanței fac parte din ea. Fundamentul, însă, este format din vechile
stereotipuri anti-occidentale care sunt larg răspândite în BOR. Acestea sunt bazele
propagandei rusești, care are un succes uimitor în aceste cercuri - ei nu văd nicio contradicție
între cererea lor de reunificare cu Republica Moldova și amenințarea reprezentată de Rusia, la
care este expusă și Republica Moldova în prezent. Pentru prima dată de la sfârșitul
comunismului, în România există un puternic mediu pro-rusesc, cu AUR și grupurile și
indivizii care gravitează în jurul său, chiar dacă protagoniștii săi neagă acest lucru. Iar acest
mediu este strâns împletit cu facțiunea ortodoxă din BOR.

245
https://www.g4media.ro/propaganda-rusa-si-a-ales-favoritii-in-2021-sosoaca-teodosie-si-aur-capete-de-afis-
in-topul-sputnik-au-intrat-si-presedintele-academiei-romane-ioan-aurel-pop-terhes-sau-liviu-dragnea.html,
accesat pe 6.9.2022.
246
https://adevarul.ro/stiri-locale/suceava/discursul-nationalist-al-unui-tanar-aplaudat-de-2114517.html, accesat
pe 6.9.2022.
247
https://romania.europalibera.org/a/aur-si-propaganda-rusa/31498813.html, accesat pe 6.9.2022 ;
https://www.bzi.ro/calin-georgescu-potential-candidat-la-presedintia-romaniei-prezent-la-iasi-a-transmis-
proiectul-sau-de-tara-galerie-foto-video-4551138, accesat pe 28.9.2022.
248
SERGIU GHERGHINA/SERGIU MIȘCOIU, Faith in a New Party: The Involvement of the Romanian Orthodox
Church in the 2020 Election Campaign. Politics, Religion & Ideology 23/2 (2022) 226 - 242 .
127

În 2022, BOR, prin vocea purtătorului său de cuvânt Vasile Bǎnescu, s-a distanțat pentru
prima dată de ortodoxismul politic sub forma AUR, care, e drept, nu a fost menționat
nominal, precum și de ultranaționalism și de amestecul dintre credință și politică. În special,
Bǎnescu a respins ideile filetiste, adică noțiunea eretică a unei poziții colective speciale a
națiunii în raport cu Dumnezeu, întâlnită în bisericile ortodoxe și noțiunea de răscumpărare
colectivă a națiunii susținută de legionari, printre altele. Cu toate acestea, aceste poziții nu au
fost până acum susținute în mod explicit de membrii Sfântului Sinod.249 Invazia rusă în
Ucraina amenință Republica Moldova (cu Mitropolia Chișinǎu din BOR), dar și România.
Creierul expansionismului rusesc, Aleksandr Dugin, le face curte românilor cu ideea unirii
României cu Republica Moldova.250 Dar acest lucru ar avea loc, dacă ar avea loc, într-o
Europă dominată de Rusia.
Aparent, patriarhia este îngrijorată că rusofilismul ortodox și puterea AUR ar putea pune în
pericol securitatea statului. În cea mai mare țară ortodoxă din UE, se pune, nu pentru prima
dată, problema modului în care Biserica Ortodoxă și societatea românească în general ar
trebui să se poziționeze între Vest și Est, și asta în condițiile în care patriarhul Rusiei declară
că soldații ruși căzuți la datorie ca fiind martiri ai Ortodoxiei, iar Rusia se străduiește să aibă
sub conducerea sa un mare imperiu ortodox, așa cum a făcut-o după 1945. Și, din nou,
întrebarea pentru BOR este cum se raportează la democrația și statul de drept de tip vest-
european, sistem spre care România s-a îndreptat după 1989 și împotriva căruia Rusia duce un
război cu referire la tradiția ortodoxă. Multe dintre marile întrebări cu care BOR a trebuit să se
confrunte începând cu 1918 rămân astfel deschise.

249
https://www.dw.com/ro/vasile-b%C4%83nescu-ortodoxia-nu-se-confund%C4%83-cu-ortodoxismul/a-
60727427, accesat pe 6.9.2022; https://www.g4media.ro/biserica-ortodoxa-critici-la-adresa-partidului-extremist-
aur-temele-crestin-conservatoare-sunt-rupte-xenofob-de-spiritul-europei-ultranationalismul-exacerbat-este-
confundat-cu-patriotismul.html, accesat pe 6.9.2022; https://putereaacincea.ro/author/vasile-banescu/, accesat pe
6.9.2022.
250
https://www.dw.com/ro/p%C3%A2n%C4%83-unde-merg-teoriile-lui-dughin-despre-rom%C3%A2nia/a-
62966703, accesat pe 6.9.2022.
128

Bibliographie
Viorel ACHIM, Politica regimului Antonescu faţǎ de cultele neoprotestante. Iaşi 2013
Vera AMMER, Gottmenschentum und Menschgottum. Zur Auseinandersetzung von
Christentum und Atheisumus im russischen Denken. München 1988
Valeriu ANANIA, Memorii. Iaşi 2011
Gabriel ANDREESCU, Anti-Semitic issues in Orthodox publications, years 1920-1944.
Civitas Europica Centralis, XXX 149 – 173
Gabriel ANDREESCU/ Liviu ANDREESCU, Church and state in post-Communist Romania.
Priorities on the research agenda. Journal for the Study of Religions and Ideologies 8/24
(2009) 19 – 45
Liviu ANDREESCU, The construction of Orthodox churches in post-communist Romania.
Europe-Asia Studies 59/3 (2007) 451 – 480
Ştefan ANDREESCU, Revistele bisericeşti – loc de refugiu al istoricilor români în perioada
stalinistǎ. Memoria. Revista gândirii arestate 31/2 (2000) 28-30
Teodora ARTIMON, The Proto-Myth of Stephen the Great of Moldavia. Dissertation CEU
Budapest 2015
Maria Alina ASAVEI, Radical right populist entrepreneurs and the use of religious
representations through popular culture: George Becali as the „Saviour of Romania“.
European Journal of Cultural Studies 25/1 (2022) 43 – 60
Cristina AURESCU et al. (coord.), Cultura de masǎ în « Epoca de Aur » : Cîntarea României
& Cenaclul Flacǎrǎ. Bucureşti 2019
Mirel BǍNICǍ, Biserica ortodoxǎ românǎ, stat şi societate în anii ´30. Iaşi 2007
Mirel BǍNICǍ, L´Orthodoxie rurale et la modernité. Un essai monographqie. Studia
Politica. Romanian Political Science Review 2009/4, 647 – 672
Mirel BǍNICǍ, Religia în fapt. Cluj-Napoca 2011
Mirel BǍNICǍ, Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană. Iaşi
2014
Mirel BǍNICǍ / Vintilǎ MIHǍILESCU, Säkularisierung – ein Entwicklungsrückstand im
religiösen Leben der rumänischen Gesellschaft? Das Fallbeispiel der Rumänisch-orthodoxen
Kirche, in: Vintilǎ MIHǍILESCU (ed.), Warum Rumänien so ist. Die Avatare des rumänischen
Exzeptionalismus. Wien/ Hamburg 2019, 134 – 173
Ana BĂRBULESCU, Crainic’s Imagined Community: Framing Romanianhood and its
Enemy(ies). Holocaust. Studii şi cercetări 10 (2017) 69 – 90
129

Ana BĂRBULESCU, Nae Ionescu’s Impenetrable Boundaries: Romanianness, Otherness,

Jewishness. Holocaust. Studii şi cercetări 11 (2018) 277 – 310
Mihnea BERINDEI/Dorin DOBRINCU/Armand GOŞU (ed.), Istoria comunismului din
România. Vol. II. Documente Nicolae Ceauşescu (1965-1971). Iaşi 2012
Ionuţ BILIUŢǍ, Arianizarea studiilor biblice în perioada interbelicǎ. O polemicǎ în studiile
biblice româneşti, in: Alexandru Ioniţǎ (ed.) Interpretarea Biblicǎ între Bisericǎ şi
Universitate: perspective interconfesionale. Sibiu 2016, xxxx
Ionuţ BILIUŢǍ, „Sowing the Seeds of Hate: The Antisemitism of the Romanian Orthodox
Church in the Interwar Period. S.I.M.O.N.. Shoah. Intervention, Methods, Documentation 3/1
(2016) 20 – 34
Ionuţ BILIUTA,, „Politics and dogma“. The case of Father Ilie Imbrescu (1909-1949), in:
Daniel Citirigă/Georgiana Ţăranu/Adrian-Alexandru Herţa (coord.), Intelectuali politicii şi
politica intelectualilor. Târgovişte 2016, 281 - 308
Ionuţ BILIUTA, Rejuvenating Orthodox Missionarism among Laymen: the Romanian
Orthodox Fellowship in Interwar Transylvania. Studia Universitatis Babes-Bolyai. Theologia
orthodoxa 62/2 (2017) 21 – 38
Ionuţ BILIUTA, „Agenţii schimbǎrii“: Clerl orthodox din Principatele Române de la regimul
feudal la statul naţional, in: Cristian VASILE (coord.), „Ne trebuie oameni“. Elite intelectuale
şi transformǎri istorice în România modern şi contemporanǎ. Târgovişte 2017, 27 – 64
Ionuţ BILIUTA, Antisemitism in Orthodox Guise: Accomodating Fascist Antisemitism with
Newspaper Rhetoric in Interwar Romania. Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane
„Gheorghe Şincai“ 22 (2019) 180 - 205
Ionuţ BILIUŢǍ, „Christianizing“ Transnistria: Romanian Orthodox Clergy as Beneficiaries,
Perpetrators, and Rescuers during the Holocaust. Holocaust and Genocide Studies 34/1 (2020)
18 – 44
Ionuţ BILIUŢǍ, Fasiscm, Race, and Religion in Interwar Transylvania: The Case of Father
Liviu Stan (1910-1973). Church History 89 (2020) 101 – 124
Ionuţ BILIUŢǍ, Constructing Fascist Hagiographies: The Genealogy of the Prison Saints
Movement in Contemporary Romania. Contemporary European History 2021, 1-21
Sorin BOCANCEA, Dincolo de actuale mituri. Biserica Ortodoxǎ în primi ani ai regiumului
communist din România. Sfera Politicii 6/160 (2011) 104-111
Denisa BODEANU/Valetin VASILE, Afacerea „evanghelistul“. Vizita lui Billy Graham în
România (1985). Cluj-Napoca 2010
130

Lucian BOIA, „Germanofili“. Elita intelectuală românească în anii primului război mondial.
Bucureşti 2009
Lucian BOIA, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950. 2.
Auflage Bucureşti 2012
Dragoş BOICU, The Romanian Orthodox Church in the late 1940s and 1950s according to
the CIA archives. Studia universitatis Babes—Bolyai Theologia orthodoxa 66/2 (2021) 79 -
94
Radu BORDEIANU, Dumitru Stǎniloae. An Ecumenical Ecclesiology. London 2011
Radu BORDEIANU, The autocephaly of the Orthodox Church of Ukraine: its impact outside
of Ukraine. Canadian Slavonic Papers 62/3-4 (2020) 452 – 462
Stefano BOTTONI, Reassessing the Communist Takeover in Romania: Violence,
Institutional Continuity, and Ethnic Conflict Management. East European Politics and
Societies 24/1 (2010) 59–89
Horia BOZDOGHINĂ, Antisemitismul lui A.C. Cuza în politica românească. Bucureşti 2012
Ovidiu BOZGAN, Abordări frontale şi „gesturi de curtoazie“ în politica româno-vaticană
din primii ani ai regimului Ceauşescu. Studii şi materiale de istorie contemporană 2012/1,
143 – 159
Radu Florian BRUJA, Carol al II-lea şi partidul unic: Frontul renaşterii naţionale. Iaşi 2006
Paul BRUSANOWSKI, Autonomia şi constituţionalismul în dezbaterile privind unificarea
Bisericii Ortodoxe Române (1919-1925). Cluj 2007
Paul BRUSANOWSKI, Reforma constituţionalǎ din Biserica Ortodoxǎ a Transilvaniei între
1850-1925. Cluj 2007
Paul BRUSANOWSKI, Rumänisch-orthodoxe Kirchenordnungen 1786-2008. Siebenbürgen-
Bukowina-Rumänien. ed. Ulrich A. WIEN/ Karl W. SCHWARZ. Wien 2008
Paul BRUSANOWSKI, Stat şi Bisericǎ în Vechea Românie între 1821-1925. Cluj 2010
Paul BRUSANOWSKI, Der rumänisch-orthodoxe Klerus vor den Herausforderungen des
Antisemitismus und der Legionären Bewegung. Zeitschrift für Balkanologie 56/1 (2020) 7 -
39
Paul BRUSANOWSKI, Inter-orthodox controversies between Romania and Yugoslavia in the
interwar period. Hervormde Teologiese Studies/Theological Studies 77(4 (2021) 1 - 6
Maria BUCUR, Gender and Religiosity among the Orthodox Christians in Romania.
Continuity and change, 1945-1989. Aspasia 5 (2011) 28 – 45
Marius BUCUR, Din istoria Bisericii Greco-Catolice (1918-1953). Cluj-Napoca 2003
131

Antipa (Alexandru) BURGHULEA, Mănăstirea Antim din Bucureşti în vremea stareţului

Vasile Vasilache, în lumina unor documente de arhivă (1944-1948). Glasul Bisericii 2020/4-
6, 173- 215
Armand CĂLINESCU, Însemnări politice. Bucureşti 1990
Paul CARAVIA/Virgiliu CONSTANTINESCU/Flori STǍNESCU, The Imprisoned Church.
Romania 1944-1989. Bukarest 1998
Radu CARP et al., În cǎutarea binelui comun. Pentru o viziune creştinǎ a democraţiei
româneşti. Cluj-Napoca 2008
Carmen CHIVU-DUŢǍ, Cultele din România între prigonire şi colaborare. Iaşi 2007
; Radu CINPOEŞ, Nationalism and Identity in Romania. A History of Extreme Politics from
the Birth of the State to EU Accession. London 2010
Daniela CIOBANU-IONIŢǍ, Ministrul Cultelor Stanciu Stoian şi activitatea sa în relaţia cu
Biserica Ortodoxǎ Românǎ (1947-1951). Archiva Moldaviae 9 (2017) 399 - 426
Monica CIOBANU, Prisons Saints. Memorialization, Sacralization, and Collective
Catharsis, in: Lucian TURCESCU/Lavinia STAN, Church Reckoning with Communism in Post-
1989 Romania. Lanham u.a. 2021, 3 -27
Monica CIOBANU, Criminals, Martyrs or Saints? Romania’s Prison Saints Debate
Revisited. Cultures of History Forum (19.02.2018), DOI: 10.25626/0081
Monica CIOBANU, Repression, Resistance and Collaboration in Stalinist Romania 1944-
1964. Post-Communist Remembering. Milton 2020
Lucian CÎRLAN „Proud to be Orthodox“. Religion and politics during the 2014 presidental
elections in Romania, in: Tobias KÖLLNER (coord.), Orthodox Religions and Politics in
Contemporary Eastern Europe. London 2019, 37 – 54
Daniel CITIRIGǍ, Ultima sǎrbǎtoare a restauraţiei: intelectualii români şi cultul
personalitǎţii regelui Carol al II-lea, in: CITIRIGǍ/ȚǍRANU/HERŢA, Intelectualii politicii, 230 –
246
Radu CIUCEANU, Istoria ca un balast, XLVIII. Justinian Marina, un Thomas Beckett al
României. Arhivele Totalitarismului 2017, 3-4, 5 -11
Roland CLARK, Nationalism, Ethnotheology, and Mysticism in Interwar Romania. Carl
Beck Papers in Russian and East European Studies 2002. Pittsburgh 2009
Roland CLARK, Nationalism and orthodoxy. Nichifor Crainic and political culture of the
extreme right in 1930s Romania. Nationalities papers 40/1 (2012) 107 - 126
Roland CLARK, Orthodoxy and nation-building. Nichifor Crainic and religious nationalism
in 1920s Romania. Nationalities papers 40/4 (2012) 525 – 543
132

Roland CLARK, Nationalist and trinitarian visions of the Church in the theology of Dumitru
Stǎniloae. Studii Teologice seria III-a 9/2 (2013) 207 - 225
Roland CLARK, Holy Legionary Youth. Ithaca 2015
Roland CLARK, Sectarianism and renewal in 1920s Romania. The limits of Orthodoxy and
nation building. London 2021
Roland CLARK, Religious Reform and Sectarianism in Interwar Romania. The Limits of
Orthodox and Nation-Building. London 2021
Angela COLIN/Alexandr STYKALIN, Basarabia la începutul secolului XX vǎzutǎ de
misionarii şi slujitorii Bisericii Ortodoxe Ruse (dupǎ corespondenţa Mitropolitului Arsenie,
aflatǎ în fondurile Arhivelor de Stat ale Federaţiei Ruse). Archiva Moldaviae 8 (2016) 83 – 94
Iuliana CONOVICI, L´Orthodoxie roumaine et la modernité. Le discours officiel de l´Eglise
Orthodoxe Roumaine après 1989. Studia Politica. Romanian Political Science Review 4/2
(2004) 389 – 420
Iuliana CONOVICI, Les pratiques identitaires de l´Eglise Orthodoxe Roumaine dans le
postcommunisme: carnet de route. Romanian Political Science Review 7/1 (2007) 185 – 202
Iuliana CONOVICI, Ortodoxia în România postcomunistǎ. Reconstrucţia unei identitǎţi
publice. 2 Bde. Bucureşti 2009
Iuliana CONOVICI, The place of religion in the Romanian public space: Constitutional
(dis)continuities and uncertainties. Sfera Politicii 6 (172) (2012) 35 – 44
Iuliana CONOVICI, Ambivalence and Change in the Public Status of Religion in Romania
during the 2004-2012 Legislative Term. Romanian Political Science Review 13/1 (2013) 143
– 157
Stefan DASCALU et al., Engaging Religious Institutions and Faith-Based Communities in
Piblic Health Initiatives: A Case Study of the Romanian Orthodox Church During the COVI-
19 Pandemic. Frontiers in Public Health 9 (2021).
Alexandru DǍRǍBAN, Discursul pro-dinastic şi loialist al unor ierarhi şi politicieni ardeleni
în momentul intrǎrii României în primul rǎzboi mondial. Astra salvensis 3 (2014) 82 – 87
Lucian DINDIRICǍ, Miron Cristea: patriarh, regent şi prim-ministru. Iaşi 2011
Dorin DOBRINCU, Religie şi putere în România. Politica statului faţă de confesiunile
(neo)protestante: 1919-1944. Romanian Political Science Review 7/3 (2007) 583 – 602
Dorin DOBRINCU/Dănuţ MĂNĂSTIREANU (ed.), Omul evanghelic. O explorare a
comunităţilor protestante româneşti. Iaşi 2018
Dorin DOBRINCU, Sub puterea Cezarului. O istorie politicǎ a evanghelicilor din România (a
doua jumǎtate a secolului al XIX-lea-1989) in: Dorin DOBRINCU/Dǎnuţ MǍNǍSTIREANU
133

(coord.), Omul evanghelic. O explorare a comunitǎţilor protestante româneşti. Iaşi 2018, 37 –

243
Dorin DOBRINCU, Rǎzboiul care a urmat rǎzboiului. Rezistenţa armatǎ anticomunistǎ din
România, in: Liliana COROBCA (coord.), Panorama comunismului în România. Iaşi 2020, 97 –
120
Claudia DOICIAR/Remus CREŢAN, Pandemic Populism : COVID-19 and the Rise of the
Nationalist AUR Party in Romania. Geographica Pannonica 25/4 (2021) 243 – 259
Macarie Dan DRǍGOI, Pǎrinţi duhovnici români contemporani. Studia Universitatis Babeş-
Bolyai. Theologia Orthodoxa 2007/2, 185 – 195
Sabin DRǍGULIN/Silvia ROTARU, Prezidenţialele din 2014: Victor Ponta şi surpriza
eşecului. Sfera Politicii 3/185 (2015) 115 - 134
Nicolae DRǍGUŞIN, A Battle of Words: Petre Chiricuţǎ´s Reply (1926) to A.C. Cuza´s
Religious Antisemitism (1925). Review of Ecumenical Studies 13/2 (2021) 317 – 339
Nicolae DRǍGUŞIN, Orthodox Clergymen in Porunca vremii (1940-1944). A Case Study on
the Perception of Jeewes and the Assessment of the Jewish Question. Holocaust. Studii şi
cercetări 14 (2021) 209 - 257
Diana DUMITRU, The State, Antisemitism, and Collaboration in the Holocaust. The
Borderlands of Romania and the Soviet Union. Cambridge 2016
Adrian DUŢUC, Iulius Scriban in the German Occupied Bucharest (1917-1918) and the
Accusations that Followed. Acta Universitatis Danubius 10/1 (2016) 96 – 108
Caryl EMERSON/George PATTISON/Randall A. POOLE (coord.), The Oxford Handbook of
Russian Religious Thought. Oxford 2020
George ENACHE, Din istoria relaţiilor Biserică-stat în perioada guvernării Antonescu.
Cazul liderilor AGCOR. Romanian Political Science Review 7/3 (2007) 603 – 623
Gheorghe ENACHE, Episcopul Vartolomeu Stănescu, promotor al „creştinismului social“ în
România interbelică (I), Anuarul Institutului de istorie „A.D. Xenopol“ 50 (2013) 355-370
George ENACHE, „Lupta la centru“. Alianţe şi confruntǎri pentru putere în interiorul
ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române în perioada august 1944-februarie 1948. Danubius 32
(2014) 307 – 343
George ENACHE, Orthodoxy, Liberalism and Totalitarianism in Modern and Contemporary
Romania. Târgovişte 2016
George ENACHE, Eglise, société, état (sic) en Roumanie pendant l´entre-deux-guerres, in
ENACHE, Orthodoxy, Liberalism and totalitarianism, 252 – 286
134

George ENACHE, Strategies of Infiltrating and Attracting the Churches into Collaboration
Devised by the Romanian Pro-Communist Authorities during the 1945-1947 Interval, with a
Special Focus on the Case of the Romanian Orthodox Church, in: ENACHE, Orthodoxy,
Liberalism, 307 – 367
George ENACHE, Sfinţi şi eroi, rǎzboi şi pace în orizontul ortodoxiei româneşti. O
perspectivǎ istoricǎ. Danubius 34 (2016) 451 – 492
George ENACHE, L’évêque Vartolomeu Stănescu, promoteur du „christianisme social“
dans la Roumanie de l’entre-deux-guerres, in: George ENACHE, Orthodoxy, Liberalism and
Totalitarianism in Modern and Contemporary Romania. Târgovişte 2016, 132 – 193
George ENACHE, Arestările operate în rândul preoţilor ortodocşi în primele decenii ale
regimului comunist. Ghid de lectură a dosarelor Securităţii. Tabor 2017/11, 28 – 41
George ENACHE, Strategii de supravieţuire ale Bisericii Ortodoxe Române în perioada
comunistă, între rezistenţă şi compromis. Perspective istoriografice şi metodologice, in:
PREDA/ VICOVAN (coord.), Martiriu şi memorie din România comunistǎ, 78 – 104
George ENACHE, Sandu Tudor (Pǎrintele Daniil), ideologiile extremiste şi Poliţia politicǎ.
Bucureşti 2018
George ENACHE, Rival narratives, competing memoirs and the issue of canonization of the
martyrs of the Romanian Orthodox Church from the communist period. Danubius 38 (2020)
425 – 444
George ENACHE/Adrian-Nicolae PETCU, Patriarhul Justinian şi Biserica ortodoxă română
în anii 1948-1964. Bucureşti 2009
George ENACHE/Adrian-Nicolae PETCU/Ionuţ-Alexandru TUDORIE/Paul BRUSANOWSKI,
Biserica Ortodoxǎ Românǎ în anii regimului comunist. Observaţii pe marginea capitolului
dedicat cultelor din Raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii
comuniste din România. Studii teologice 5/2 (2009) 7 – 103
Cecilie ENDRESEN, „The Legionaries rise!“. The Neo-Legionary Movement in Post-
Communist Romania. Südost-Forschungen 69/70 (2010) 284 – 317
Marius EPPEL, Un mitropolit şi epoca sa. Vasile Mangra (1850-1918). Cluj 2006
Anca FILIPOVICI, „Faith and work for King and Country!“ Nationalization and covert
Romanianization through the youth organization Straja Ţării (1934-1940). National Identities
23/4 (2021) 349 – 367
Tuvia FRILING/Radu IOANID/Mihail E. IONESCU, International Comission on the Holocaust
in Romania. Final Report. Iaşi 2005, 252, 286, 301
135

Bogdan GEORGESCU, Biserica ortodoxǎ românǎ şi puterea comunistǎ (1945-1964).

Bucureşti 2018
Sergiu GHERGHINA/Sergiu MIŞCOIU, Faith in a New Party: The Involvement of the
Romanian Orthodox Church in the 2020 Election Campaign. Politics, Religion & Ideology
23/2 (2022) 226 – 242
Ciprian GHIŞA, The Greek-Catholic discourse of identity in the inter-war period: the
relation between the nation and people’s religious confession. Studia Universitatis Babeş-
Bolyai. Historia 57/2 (2012) 54 – 82
Maria GHITTA, Un preot la „Acţiunea românească“. Dr. Titus Mălaiu, in: Iosif Marin
BALOG/ Ioan LUMPERDEAN/ Loránd MÁDLY/Dumitru ŢEICU (ed.), Multiculturalism, identitate
şi diversitate. Cluj-Napoca 2015, 599 – 611
Olivier GILLET, Religion et nationalisme. L´idéologie de l´Eglise orthodoxe roumaine sous
le régime communiste. Bruxelles 1997
Maria GHITTA, Transylvanian echoes of e European phenomenon: The Vatican and the
National-Christian Movements in the Mid-1920s. Transylvanian Review 26/ 4 (2017) 84 – 95
Hildrun GLASS, Minderheit zwischen zwei Diktaturen. Zur Geschichte der Juden in
Rumänien 1944-1949. München 2002
Octavian GOGA, Opere. Vol. 1, ed. Ion DODU BǍLAN. Bucureşti 2001
Gabriela GRIGORE, Bisericǎ şi putere politicǎ în România. Cronica unor relaţii
controversate reflectate în presa religioasǎ. Târgovişte 2020
Monica GRIGORE-DOVLETE, À la recherche de miracles : pèlerines, religion vécue et la
Roumanie postcommuniste. Ottawa 2020
Oleg GROM, Confesiune şi etnicitate în Basarabia la începutul secolului al XX-lea. Archiva
Moldaviae xxxxx 183 – 198
Silvia GROSSU (ed.), Mitropolitul Gurie. Misiunea de credinţǎ şi culturǎ. Culegere de
articole şi studii despre Mitropolitul Gurie (Grosu) al Basarbiei (1877-1943). Chişinǎu 2007
Marco GUGLIELMI, The Romanian Orthodox Church, the European Union and the
Contention on Human Rights. Religions 12/39 (2021)
Ion GUMENÂI, Molocani din Basarabia. Originile şi component etnicǎ. Archiva Moldaviae
1 (2009) 46 – 53
Vadim GUZUN, Comandantul Sablin. Liderul monarhiştilor ruşi urmărit de Siguranţă şi
Securitate. Cluj-Napoca 2014
Rebecca HAYNES, Work Camps, Commerce, and the Education of the „New Man“ in the
Romanian Legionary Movement. The Historical Journal 51 (2008) 943–67
136

Mariana HAUSLEITNER, Die Rumänisierung der Bukowina. Die Durchsetzung des

nationalstaatlichen Anspruchs Großrumäniens 1918-1944. München 2001
Armin HEINEN, Rumänien, der Holocaust und die Logik der Gewalt. München 2007
Armin HEINEN/Oliver Jens SCHMITT (ed.), Inszenierte Gegenmacht von rechts. Die
„Legion Erzenegl Michael“ in Rumänien 1918-1938. München 2013
Klaus HEITMANN, Das „rumänische Phänomen“. Die Frage des nationalen Spezifikums in
der Selbstbesinnung der rumänischen Kultur seit 1900. Südost-Forschungen 29 (1970) 171-
236
Kaisamari HINTIKKA, The Romanian Orthodox Church and World Council of Churches,
1961-1977. Helsinki 2000
Keith HITCHINS, Orthodoxy and nationality: Andreiu Șaguna and the Rumanianas of
Transylvania, 1846-1873. Cambridge/Mass. 1977
Keith HITCHINS, Orthodoxism. Polemics over Ethnicity and Religion in Interwar Romania,
in: Ivo BANAC/Katherine VERDERY (ed.), National Characters and National Ideology in
Interwar Eastern Europe. New Haven 1995, 135 – 136
Artan HOXHA, Communism, Atheism and the Orthodox Church of Albania. London 2022.
William B. HUSBAND, „Godless communists“. Atheism and society in Soviet Russia 1917-
1932. DeKalb, Ill. 2000
Barbara HUTZELMANN/Mariana HAUSLEITNER/Souzana HAZAN, Die Verfolgung und
Ermordung der europäischen Juden durch das nationalsozialistische Deutschland. Slowakei,
Rumänien und Bulgarien. Berlin 2018
Ștefan Cristian IONESCU, Jewish Resistance to „Romanianization“, 1940-1944.
Houndsmills, Basingstoke 2015
Constantin IORDACHI, Politics and Inter-Confessional Strife in Post-1989 Romania: From
Competition for Resources to the Redefinition of National Ideology. Balkanologie 3/1 (1999)
1-19
Constantin IORDACHI, Charisma, Politics and Violence: The Legion of the „Archangel
Michael“ in Inter-war Romania. Trondheim 2004
Nicolae IORGA, Jurnalul ultimilor ani 1938-1940. Ed. Andrei PIPPIDI. Bucureşti 2019
Bogdan IVANOV, Arhiepiscopul Teofil Herineanu, un om deasupra timpului său. Tabor 9/5
(2011) 27 – 34
JUSTINIAN, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Amintiri. Ed. Remus RUS/Dorin-
Demostene IANCU. 2. Auflage. Bucureşti 2015
137

Daniela KALKANDJIEVA, The Russian Orthodox Church, 1917-1948. From Decline to

Resurrection. London 2015
Andreea KALTENBRUNNER, Die Bekämpfung der religiös Andersdenkenden. Die
rumänischen Altkalendaristen aus Cucova-Putna, 1934-1935. Südost-Forschungen 77 (2018)
216 - 235
Andreea KALTENBRUNNER, Modernization Struggles in Interwar Romania: Old
Calendarists, Church and Government in Bessarabia in the 1930s. Slavonic and East
European Review 99/3 (2021) 520 - 543
Andreea KALTENBRUNNER, Bauernbewegung gegen den modernn Staat. Der Stilismus in
Rumänien, 1924-1936. München 2022
Andreea KALTENBRUNNER, Anti-Semitic Violence in Eastern Romania. The National
Christian Party’s Congress in Bucharest, 8 November 1936. Contemporary European History,
2022, 1 - 20
James A. KAPALÓ, Inochentism and Orthodox Christianity. Religious Dissent in the
Russian and Romanian Borderland. London/New York 2019
Lupu C. KOSTAKI, Memoriile unui trǎdǎtor. Un înalt funcţionar român sub guvernǎmântul
militar german (1916-1918), ed. Alexandru ISTRATE/Claudiu-Lucian TOPOR. Bucureşti 2020
Florian KÜHRER-WIELACH, Siebenbürgen ohne Siebenbürger? Zentralstaatliche Integration
und politischer Regionalismus nach dem Ersten Weltkrieg. München 2014
Lucian N. LEUŞTEAN, Ethno-Symbolic Nationalism, Orthodoxy and the Installation of
Communism in Romania, 23 August 1944 to 30 December 1947. Nationalities Papers 33/
(2005) 439 - 458
Lucian N. LEUŞTEAN, Between Moscow and London: Romanian Orthodoxy and National
Communism, 1960-1965. The Slavonic and East European Review 85/3 (2007) 491 – 521
Lucian LEUŞTEAN, The Political Control of Orthodoxy in the Construction of the
Romanian State, 1859-1918. European History Quarterly 37 (2007) 61 – 80
Lucian LEUŞTEAN, Constructing communism in the Romanian People’s Republic.
Orthodoxy and state, 1948-1949. Europe-Asian studies 59/2 (2007) 303 – 329
Lucian N. LEUŞTEAN, „There is no longer spring in Romania, it is all propaganda“:
Orthodoxy and sovietisation, 1950-52. Religion, State & Society 35/1 (2007) 43 – 68
Lucian N. LEUŞTEAN, Religious Diplomacy and Socialism. The Romanian Orthodox
Church and the Church of England, 1956-1959. East European politics and societies 22/1
(2008) 7 – 43
138

Lucian N. LEUŞTEAN, Orthodoxy and the Cold War. Religion and Political Power in
Romania 1947-1965. New York 2009
Lucian LEUŞTEAN (coord.), Eastern Christianity and the Cold War, 1945 – 1991. London
2010
Lucian N. LEUŞTEAN, The concept of symphonia in contemporary European Orthodoxy.
International Journal for the Study of the Christian Church 11/2-3 (2011) 188 – 202
Lucian LEUŞTEAN (coord.), Eastern Christianity and politics in the twenty-first century.
London 2014
Lucian N. LEUŞTEAN, The Romanian Orthodox Church, in: Lucian LEUŞTEAN (Hg.),
Orthodox Christianity and Nationalism in Nineteenth-Century Southeastern Europe. New
York 2014, 101 – 163
Lucian N. LEUŞTEAN, Eastern Orthodoxy, Geopolitics and the 2016 „Holy and Great
Synod of the Orthodox Church“. Geopolitics 23/1 (2018) 201 – 216
Lucian N. LEUŞTEAN, Besprechung von Ion Popa, The Romanian Orthodox Church and
the Holocaust, in Journal of Orthodox Christian Studies 1 (2018) 227 – 228
Zsuzsánna MAGDÓ, The Socialist Sacred. Atheism, Religion, and Mass Culture in
Romania, 1948 – 1989. Unpublizierte Dissertation, Urbana, Illinois 2016
Gabriel Stelian MANEA, A missed opportunity: the Romanian Orthodox Church and the
Second Vatican Council. Historical Yearbook 13 (2016) 125 – 140
Gabriel Stelian MANEA, A privileged relationship. The Romanian Orthodox Church and
the Anglican Church in the 1960s. Historical yearbook 15 (2018) 103 – 122
Gabriel Stelian MANEA, Un intelectual al bisericii în anchetele Securitǎţii. Pǎrintele Daniil
de la Rarǎu în dsarul « Rugului aprins », :în: CITIRIGǍ/ȚǍRANU/HERŢA, Intelectualii politicii,
171 - 191
Hans-Christian MANER, Parlamentarismus in Rumänien (1930-1940). München 1996
Hans-Christian MANER, Zwischen Staat und Nation. Die orthodoxen Kirchen in
Südosteuropa im 20. Jahrhundert. Jahrbücher für Geschichte und Kultur Südosteuropas 3
(2001) 27 – 62
Hans-Christian MANER, Multikonfessionalität und neue Staatlichkeit : orthodoxe,
griechisch-katholische und römisch-katholische Kirche in Siebenbürgen und Altrumänien
zwischen den Weltkriegen (1918 - 1940). Stuttgart 2007
Hans-Christian MANER, Die Rolle der Rumänisch-Orthodoxen Kirche nach der Wende
1989/90. In: Re-Sakralisierung des öffentlichen Raums in Südosteuropa nach der Wende
1989? Hg. Alojz Ivanišević. Frankfurt/Main 2012, 85-98.
139

Hans-Christian MANER, Rumänische intellektuelle Laien und die orthodoxe Kirche in der
Zwischenkriegszeit: Politische und religiöse Facetten einer Außensicht. Zeitschrift für
Balkanologie 56/1 (2020), 40–50
Flavius-Cristian MǍRCǍU/Sorin PUREC/George NICULESCU, Study on the Refusal of
Vaccination against COVI-19 in Romania. Vaccines 10 (2022)
Sorin MARINESCU, Patriarhul Iustin Moisescu (1910-1986), un ierarh care şi-apus „toată
osârdia, priceperea şi râvna“ în slujba Bisericii Ortodoxe Române. Teologie şi educaţie la
Dunărea de Jos (17 (2019) 138 – 149
Monica MARŢINCU, Biserica Ortodoxǎ Românǎ din Vechiul Regat la începeutul secolului
XX. Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol“ 43/44 (206) 123 – 138
Stéphanie MATHIEU, Legal recognition and recovery of property: contested restitution of
the Romanian Greek Catholic Church patrimony. Halle 2004
Stéphanie MATHIEU, Restitution of property, religious competitionand sense of justice:
claims over the Romanian Greek Catholic Church patrimony. Studia Universitatis Babes-
Bolyai. Sociologia 54 (2009) 99 – 122
Valeriu MEDIAN, Misiune în vremuri furtunoase. Nunţiul Apostolic Andrea Cassulo,
diplomat la Bucureşti. Caiete CNSAS 11/2 (2018) 85 – 115
Momčil METODIEV, Meždu vjarata i kompromisa. Bălgarskata pravoslavna cărkva i
komunističeskijata dăržava (1994-1989 g.). Sofia 2010
Constantin MIHAI, Biserica şi elitele intelectuale interbelice. 2. Auflage. Iaşi 2014
Gabriel MOISA, Impactul stalinizǎrii asupra Bisericii Ortodoxe Române: cazul preoţilor
Ioan Crişan şi Florian Raţiu (judeţul Arad), in: Cosmin BUDEANCǍ/ Florentin OLTEANU
(coord.), Stalinizare şi destalinizare. Evoluţii instituţionale şi pact social. Iaşi 2014, 237 – 245
Ioan MOGA, Orthodoxe Selbst- und Fremdbilder. Identitätsdiskurse der rumänischen
orthodoxen Theologie im Verhältnis zur Römisch-Katholischen Kirche in der Zeit von 1875
bis 1989. Göttingen 2020
Florin MÜLLER, Ortodoxismul, religiozitatea şi Mişcarea legionară, in: Florin MÜLLER,
Metamorfozele politicului românesc. Bucureşti 2006, 117 – 131
Mykola MYKHAILUTSA, Alliance over the abyss: contacts of the Romanian mission in
Transnistria and the bishops refugees from the Don and Kuban (1943-1944). Danubius 38
(2020) 417 – 424
Andreea NANU, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae şi Nae Ionescu: un ecumenism
interbelic. Romanian Political Science Review 3 (2007) 625 - 638
140

Tatiana NICULESCU, Ei mă consideră făcător de minuni : viața lui Arsenie Boca. Bucureşti
2018
Ov Cristian NOROCEL/Ionela BǍLUŢǍ, Retrogressive Mobilization in the 2018
„Referendum for Family“ in Romania. Problems of Post-Communism 2021, 1 – 10
Sorin OANE, Episcopul Râmnicului, Vartolomeu Stănescu, Buridava 6 (2008) 164-172 ;
Kurt ONASCH, Die orthodoxe Alternative. Utopie und Wirklichkeit im russischen
Laienchristentum des 19. und 20. Jahrhunderts. Paderborn u.a. 1993
Gina PANǍ, Biserica Ortodoxǎ Românǎ şi mişcarea legionarǎ: clarificǎri şi ambiguitǎţi.
Holocaust. Studii şi cercetǎri 2011/4, 142 – 161
Valeriu PASAT, Biserica ortodoxă şi puterea sovietică în RSS Moldovenească (1940-1991).
Chişinău 2019
Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Manul pentru seminariile
teologice. Sibiu 1978
Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. 3 vol. Iaşi 2006
Roxana PATRAŞ/Camelia GRǍDINARU/Sorina POSTOLEA, Power to the people: Mythical
thought and figural language in online comments about the „colectiv“ case. Journal for the
Study of Religions and Ideologies 16/48 (2017) 46 – 64
Marian PǍTRU, „Restaurarea Românismului în Destinul său Istoric“. Imaginea Legiunii
„Arhanghelul Mihail“ în Presa Bisericii Ortodoxe Române între 1936-1941. Studiu de Caz:
Ziarele Oficiale ale Mitropoliei Ardealului. Studia Universitatis Cibiniensis. Series Historica
17 (2020) 243 – 258
Marian PǍTRU, Das ordnungsdenken im christlich-orthodoxen Raum. Nation, Religion und
Politik im öffentlichen Diskurs der Rumänisch-Orthodoxen Kirche Siebenbürgens in der
Zwischenkriegszeit (1918-1940). Berlin 2022
Marian PǍTRU, „Ortodocşii sunt naţiunea care alcǎtuieşte statul roman naţional şi unitar“.
Elita intelectualǎ a Bisericii Ortodoxe din Transilvania în perioada interbelicǎ şi interpretarea
etnoteologicǎ a modernitǎţii politice, in: Oliver Jens SCHMITT/Sorin RADU, România în
perioada interbelicǎ, sub tipar
Nicolae PǍUN/Georgiana CICEO/Dorin DOMUŢA, Religious interactions of the Romanian
political parties. Case study: the Christian-Democratic connection. Journal for the Study of
Religions and Ideologies 8/24 (2009)104 – 132
William David PEARCE, The Romanian Orthodox Church During World War II..
University of California Riverside 2014
141

Aurel PENTELESCU/Gabriil PREDA, Mitropolitul Pimen Georgescu (1853-1934) şi Marea

Unire din anul 1918. Bucureşti 2019
Aurel PENTELESCU/Ionuţ-Constantin PETCU, Episcopii armatei române. Biografii.
Documente (1921-1948). Bucureşti 2019
Daniel PERIS, Storming the heavens. The Soviet League of the militant godless. Ithaca
1998
Adrian PETCU, Pǎrintele Arsenie Boca în percepţia poliţiei politice din România, in :
Arhivele Securitǎţii. Bucureşti 2004, 194 – 275
Adrian Nicolae PETCU (coord.), Partidul, Securitatea şi cultele 1945-1989. Bucureşti 2005
Adrian Nicolae PETCU, Slujitorii altaralui şi Mişcarea legionară. Studiu de caz: Preotul Ilie
Imbrescu, in: PETCU, Partidul, Securitatea şi cultele 1945-1989, 17 – 117
Adrian Nicolae PETCU, Bibliografia postdecembristǎ referitoare la Biserica Ortodoxǎ
Românǎ în perioada regimului comunist (1945-1989), in: PETCU, Partidul, Securitatea şi
cultele 1945 – 1989, 395 – 427
Adrian Nicolae PETCU, Părintele Arsenie Papacioc în documentele Securităţii (1939-1958).
Caiete CNSAS 5/1-2 (2012) 247 – 280
Adrian Nicolae PETCU, Împuternicitul de culte între conformism şi asigurarea libertăţii
religioase. Caietele CNSAS 6/1-2 (2013) 7 - 82
Adrian Nicolae PETCU, Dicţionarul clericilor şi mirenilor ortodocşi români mǎrturisitori în
detenţia comunistǎ (1945-1964). Bucureşti 2017
Adrian Nicolae PETCU, On the Patrimony of the Romanian Orthodox Church during the
Communist Regime. Some Aspects. Acta Universitatis Sapientiae. Legal Studies 2020/1, 167
– 178
Adrian Nicolae PETCU, „Contrarevoluţia“ spiritual. Monahismul orthodox românesc în anii
´50, in: Radu PREDA/Ion VICOVAN (Hgg.), Martiriu şi memorie din România comunistǎa.
Acta Simpoziumului Internaţional „Dumitru Stǎniloae“ 2017. Iaşi 2020, 215 – 286
Adrian Nicolae PETCU, Biserica Ortodoxă Română, in: Liliana COROBCA (coord.),
Panorama comunismului în România. Iaşi 2020, 496 - 518
Adrian Nicolae PETCU/ Pr. Nicolae Cǎtǎlin LUCHIAN, Clerici şi mireni mǎrturisitori din
Arhiepiscopia Iaşilor în închisorile comuniste (1945-1964). Iaşi 2017
Adrian Nicolae PETCU/ Pr. Nicolae Cǎtǎlin LUCHIAN, Episcopul Grigore Leu în vâltoarea
istoriei. Documente (1924-1949). Iaşi 2019
Cristian Vasile PETCU, Guvernarea Miron Cristea. Bucureşti 2009
142

Andreea PETRUESCU, Memoriul țăranilor stiliști către Regele Carol al II-lea. Basarabia
1936. Revista istorică 26/5–6 (2016) 573–591
Andreea PETRUESCU, Mișcarea stilistă în Basarabia, 1935-1936. Cauze și soluții.
Perspective locale. Caietele CNSAS 9/1-2 (17-18) (2017) 61-77
Cristina PLĂMĂDEALĂ, The Vladimireşti Monastery in Securitate Files. Archiva
Moldaviae 13 (2021) 201 – 217
Ion POPA, The Romanian Orthodox Church and the Holocaust. Bloomington 2017
Ion POPA, Visarion Puiu, the Former Romanian Orthodox Metropolitan (Archbishop of
Transnistria). A Historical Study of His Life and Activity Before, During and After the
Holocaust (1935-1964). Holocaust. Studii şi cercetǎri 5/1 (2013) 182 – 203
Ion POPA, Miron Cristea, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române: inluenţa sa politicǎ şi
religioasǎ cu privire la soarta evreilor din România (februarie 1938 – martie 1939). Revista de
istorie a evreilor din România 4 – 5 (2020) 228 – 246

Radu PREDA, Das Jahr 1989 in der Geschichte und im Bewusstsein der rumänischen
Gesellschaft und Kirchen, in: Klaus KOSCHORKE (coord.), Falling Walls. The Year 1989/90 as
a Turning Point in the History of World Christianity / Einstürzende Mauern. Das Jahr 1989/90
als Epochenjahr in der Geschichte des Weltchristentums. Wiesbaden 2009, 57 - 75
Radu PREDA/Ion VICOVAN (Hgg.), Martiriu şi memorie din România comunistǎa. Acta
Simpoziumului Internaţional „Dumitru Stǎniloae“ 2017. Iaşi 2020
Radu PREDA, Biserica în comunism. Adaptare, rezistenţǎ, sfinţenie, in: PREDA/VICOVAN
(coord,), Mǎrturii şi memorie, 62 – 77
Cristian ROMOCEA, Church and state. Religious nationalism and state identification in
post-communist Romania. London/New York 2011
Cristian G. ROMOCEA, Church-State Relations in Post-1989 Romania. Journal of Church
and State 53/2 (2011) 243 – 277
Paul-Ersilian ROŞCA, Patriarhul Nicodim Munteanu şi Regele Carol al II-lea. Alegerea şi
învestirea unui patriarch în anii regimului carlist. Tabor 9 (2019) 77 – 87
Paul-Ersilian ROŞCA, Patriarhul Nicodim Munteanu şi Regele Mihai I al României –
« Dacǎ a plecat el, eu nu mai am nici un rost »- Arhiva Someşanǎ 2020, 209 - 221
Ioana-Zoia SANDU (URSU), Rugǎciune, rezistenţǎ, represiune: cazul „Rugului Aprins“ de la
Mǎnǎstirea Antim. Altar Reîntregirii. Suppliment 2014, 455 – 468
Traian SANDU, Der Ertrag der Militanz, in HEINEN/SCHMITT, Inszenierte Gegenmacht, 155
– 190
143

Tamás SÁRÁNDI, Nemzetiségpolitikai gyakorlat Észak-Erdélyben 1940–1944 között. A

román kisebbség helyzete. Unveröffentlichte Dissertation Eötvös-Loránd-Universität
Budapest 2022
Kurt SCHARR, „Die Landschaft Bukowina“. Das Werden einer Region an der Peripherie
1774-1918. Wien 2010
Kurt SCHARR, Der griechisch-orientalische Religionsfonds der Bukowina 1783-1949.
Kontinuitäten und Brüche einer prägenden Institution des Josephinismus. Wien u.a. 2020
Oliver Jens SCHMITT, „Eine mächtige Bewegung auf den Dörfern“: Mechanismen der
politischen Mobilisierung der rumänischen Legionärsbewegung im ländlichen Raum (1933 –
1937) – Vorskizze zu einer Sozialgeschichte der „Eisernen Garde“, in: Marija WAKOUNIG –
W. Mueller – M. Portmann (coord.), Nation, Nationalitäten und Nationalismus im östlichen
Europa. Festschrift für Arnold Suppan zum 65. Geburtstag. Wien 2010, 389-418, hier 417-
418 (rumänische Übersetzung: „Un puternic curent“ la sate: mecanismele mobilizării politice
ale mişcării legionare în lumea rurală 1933-1937. Revista arhivelor 88 (2011) 153 -178)
sowie SANDU, Der Ertrag der Militanz, 158 - 159.
Oliver Jens SCHMITT, Der orthodoxe Klerus in Rumänien und die extreme Rechte in der
Zwischenkriegszeit, in: Aleksandar JAKIR – Marko TROGRLIC (ed.), Klerus und Nation in
Südosteuropa vom 19. bis zum 21. Jahrhundert. Frankfurt/M. u.a. 2014, 187-213 =
rumänische Übersetzung: Clerul ortodox extrema dreaptǎ în România interbelicǎ. Archiva
Moldaviae 8 (2016) 95 - 155
Oliver Jens SCHMITT, Approaching the Social History of Romanian Fascism. The
Legionaries of Vâlcea County in the Interwar Period. Fascism 3 (2014) 117 – 151
Oliver Jens SCHMITT, Wer waren die rumänischen Legionäre?. Vierteljahreshefte für
Zeitgeschichte 64/3 (2016) 419 – 448
Oliver Jens SCHMITT, Das „rumänische Lourdes“. Der gute Hirte von Maglavit zwischen
Medialisierung und Politisierung, in: Martina THOMSEN (ed.), Religionsgeschichtliche
Studien zum östlichen Europa. Stuttgart 2017, 263-279
Oliver Jens SCHMITT, Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea şi cǎderea „Cǎpitanului“.
Bucureşti 2017
Johann SCHNEIDER, Der Hermannstädter Metropolit Andrei von Șaguna. Reform und
Erneuerung der orthodoxen Kirche in Siebenbürgen und Ungarn. Wien u.a. 2005
Karl W. SCHWARZ, Zwischen kulturpolitischem Kalkül und theologischem Interesse: Die
Ehrenpromotion von Nichifor Crainic an der Universität Wien. Zeitschrift für Balkanologie
56/1 (2020) 69 – 85
144

Ioan SCURTU, Criza dinastică din România. Bucureşti 1996

Ioan SCURTU u.a., Ideologie şi formaţiuni de dreapta în România. Bd. 4, 1934-1938.
Bucureşti 2003
Michael SHAFIR, Rotten apples, bitter pears: an updated motivational typology of Romania
´s radical right´s anti-semitic postures in Post-Communism. Journal for the Study of Religions
and Ideologies 7/21 (2008) 149 – 187
Michael SHAFIR, Ideology, Memory and Religion in Post-Communist East Central Europe.
A Comparative Study focused on Post- Holocaust. Journal for the Study of Religions and
Ideologies 15/44 (2016) 52 – 110
Paul SHAPIRO, Faith, Murder, Resurrection. The Iron Guard and the Romanian Orthodox
Church, in: Kevin P. SPICER (ed.), Antisemitism, Christian Ambivalence and the Holocaust.
Bloomington/Indiana 2007, 136 - 170
Anca Maria ȘINCAN, Debating the truth, history of the Church in the hand of the lay
historian?, Studia Universitatis Petru Maior. Historia 6 (2006) 233 – 242
Anca ŞINCAN, Writing Their History: Trends in the Romanian Orthodox Church
Historiography on the History of the Greek Catholic Church after 1948. Studia Universitatis
Petru Maior. Historia 7 (2007) 217-229
Anca ȘINCAN, Stuck in the Middle: The Inspector for Religious Denominations as
Mediator between the Religious Community and the Early Communist Romania State. East
Central Europe 44 (2017) 128 – 147
Anca ȘINCAN, Portretul lui N. Despărţirea de ortodoxia comunistă; despre politica
religioasă după 1938, in: Cristian VASILE (coord.), „Ne trebuie oameni“. Elite intelectuale şi
transformǎri istorice în România modern şi contemporanǎ. Târgovişte 2017, 317 - 336
Michail V. ŠKAROVSKIJ, Pravoslavnye Cerkvi Jugo-Vostočnoj Evropy meždu dvumja
mirovymi vojnami (1918-1939g.). Moskva 2019
Michail V. ŠKAROVSKIJ, Pravoslavnye Cerkvi Jugo-Vostočnoj Evropy (1945-1950e
gody.). Moskva 2019
Igor SMOLITSCH, Geschichte der russischen Kirche (ed. Gregory L. FREEZE). Bd. 2.
Wiesbaden 1991, 202 – 204, 212 - 231
Vladimir SOLONARI, Purifying the Nation. Population Exchange and Ethnic Cleansing in
Nazi-Allied Romania. Baltimore 2010
Vladimir SOLONARI, A Satellite Empire. Romanian Rule in Southwestern Ukraine, 1941-
1944. Ithaca, NY 2019
145

Cristian Sebastian SONEA, Patriarhul Justinian Marina şi apostolatul social în contextual

societǎţii socialiste. Studia Universitatis Babeş-Bolyai – Theologia Orthodoxa 2009/1, 141 –
156
Valeria SOROŞTINEANU, Orthodox priests on the necessity of building a political culture in
interwar Transylvania, in: Sorin RADU/Oliver Jens SCHMITT (coord.), Politics and Peasants in
Interwar Romania. Perceptions, Mentalities, Propaganda. Newcastel upon Tyne 2017, 251 –
269
Nicolai STAAB, Rumänische Kultur, Orthodoxie und der Westen. Der Diskurs um die
nationale Identität in Rumänien aus der Zwischenkriegszeit Frankfurt am Main u.a. 2011
Nicolai STAAB, Anti-Modern without being Non-Modern? Attitudes to Modernity in the
Writings of Nichifor Crainic and Dumitru Stǎniloae in the Interwar Period. Religion, State
and Society 40/3-4 (2012) 316 – 335
Irina STAHL, Thee Communist Impact on Religion in Romania, in: Klaus ROTH/Milena
BENOVSKA (coord.), Balkan Life Courses. Part 2: Kinship, Religion and Memory
Constantin I. STAN, Miron Cristea. O viaţǎ – un destin. Bucureşti 2009
Lavinia STAN/Lucian TURCESCU, The Devil´s Confessors: Priests, Communists, Spies and
Informers. East European Politics and Societies 19/4 (2005) 655 – 685
Lavinia STAN/Lucian TURCESCU, Pulpits, ballots and party cards: Religion and elections in
Romania. Religion, State & Society 33/4 (2005) 347 – 366
Lavinia STAN/Lucian TURCESCU, Politics, national symbols and the Romanian Orthodox
Cathedral. Europe-Asia studies 58/7 (2006) 1119 – 1139
Lavinia STAN/Lucian TURCESCU, Religion and Politics in Post-Communist Romania
Oxford 2007
Lavinia STAN/Lucian TURCESCU, The Orthodox Church and the Government, in: Ronald F.
KING/Paul E. SUN (coord.), Romanian under Bǎsescu. Aspirations, Achievements, and
Frustrations during His First Presidential Term. London/New York/Toronto/Plymouth 2011,
203 – 219
Lavinia STAN/Lucian TURCESCU (Hgg.), Justice, Memory and Redress in Romania. New
Insights. Newcastle upon Tyne 2017, 235 – 256
Iulian STǍNESCU, The curious story of the 2018 Romanian traditional family referendum:
buck-passing and the failure to mobilise voters. Sociologie româneascǎ 18/2 (2020) 74 – 111
Dumitru STǍNILOAE, Culturǎ şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful român, ed.
Ion-Dragoş VLǍDESCU. 3 Bde. Bucureşti 2012
146

Leonard J. STANTON, The Optina Pustyn Monastery in the Russian literary imagination.
New York 1995
Codruţa Maria ŞTIRBAN /Marcel ŞTIRBAN, Changes in the relations between the Romanian
state and Vatican (1945-1948) – as mirrored in the reports of the intelligence services of the
Romanian state. Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia 45/1-2 (2000), 175 – 193
Mihnea-Simion STOICA, The Turning Fortunes of Romania´s Far Right, in: Maik
FILIETZ/Laura Lotte LALOIRE (Hgg.), Trouble on the Far Right. Contemporary Right-Wing
Strategies and Practices in Europe. Bielefeld 2018, 49 – 54
Rodica Melinda SUTU, Religion and political system. Representation of the Romanian
Orthodox Church in the media coverage of the „Colectiv“ incident. Journal for the Study of
Religions and Ideologies 17/51 (2018) 100 – 114
Giuseppe TATEO, Under the sign of the cross. The People´s Salvation Cathedral and the
church-building industry in postsocialist Bucharest. New York/Oxford 2020
Giuseppe TATEO, The Orthodox Charismatic Gift. The Cambridge Journal of
Anthropology 40/1 (2022) 68 – 83
Vladimir TISMǍNEANU/Dorin DOBRINCU/Cristian VASILE, Comisia prezidenţialǎ pentru
analiza dictaturii comuniste din România. Bucureşti 2007, 258 – 288
Lucian TURCESCU/Lavinia STAN, The Romanian Orthodox Church and democratisation:
twenty years later. International Journal for the Study of the Christian Church 10/2-3 (2010)
144 – 159
Lucian TURCESCU/Lavinia STAN, Church Collaboration and Resistance under Communism
Revisited: The Case of Patriarch Justinian Marina (1948-1977). Eurostudia 10/1 (2015) 75 –
103
Lucian TURCESCU/Lavinia STAN, Collaboration and resistance: some definitional
difficulties, in: Lucian TURCESCU/Lavinia STAN (coord.), Justice, Memory and Redress in
Romania. Newcastle upon Tyne 2017, 24 – 44.
Lucian TURCESCU, Fascists, Communists, Bishops, and Spies. Romanian Orthodox
Churches during the Cold War, in: Paul MOJZES (Hg.), North American Churches and the
Cold War. Grand Rapids, Michigan 2018, 342 – 360
Lucian TURCESCU, The Romanian Orthodox Church Rewriting Its History, in: Lucian
STAN/Lucian TURCESCU (ed.), Churches, Memory and Justice in Post-Communism. London
2021
147

Lucian TURCESCU, Between freethought, atheism and religion, in: Tomaš BUBÍK/Atko
REMMEL/David VÁCLAVÍK (coord.), Freethought and atheism in Central and Eastern Europe.
London 2020, 207 - 232
Emanuel TURCZYNSKI, Konfession und Nation. Zur Frühgeschichte der serbischen und
rumänischen Nationsbildung. Düsseldorf 1976
Emanuel TURCZYNSKI, Geschichte der Bukowina in der Neuzeit. Wiesbaden 1993
Emanuel TURCZYNSKI, Orthodoxe und Unierte, in: Die Habsburgermonarchie 1848-1918.
Bd. 4. Die Konfessionen. 2. Auflage Wien 1995, 399 – 478
Petre ŢURLEA, Carol al II-lea şi Iuliu Maniu, Bucureşti 2013
Daniel URSPRUNG, Umdeutung eines Helden. Tradition von Erfindung und nationale
Identität in der Republik Moldau, in: Edda BINDER IIJIMA/Vasile DUMBRAVA (coord.), Stefan
der Große – Fürst der Moldau. Symbolfunktion und Bedeutungswandel eines mittelalterlichen
Herrschers. Leipzig 2005, 15 – 60
Dragoş URSU, Misticism şi reeducare. Avataruri ale confruntǎrii dintre deţinuţi şi regim în
cadrul reeducǎrii de la Aiud. Caietele CNSAS 8/2 (2017) 217 – 240
Dragoş URSU, Patriarhul Justinian (1948-1977) şi reintregarea socioprofesionalǎ a
clericilor, foşti deţinuţi politici. Strategii, compromisuri şi adaptǎri. Terra Sebus. Acta Musei
Sabesiensis 11 (2019) 487 – 505
Ioana URSU, „Rugul aprins“ de la Antim în fragmente de istorie orală. Apulum 2018/2, 241
– 260
Ioana URSU, Biografii ale lui Benedict Ghiuş în dosarele Securităţii : naraţiuni din fişe
biografice şi note informative. Apulum 2020/1, 114 – 129
Alexandru VAIDA-VOEVOD, Memorii. Bd. 3. Cluj 2006
Cristian VASILE, Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolicǎ în timpul regimului
communist. Bucureşti 2003
Cristian VASILE, Biserica Ortodoxǎ Românǎ în primul deceniu communist. Bucureşti 2005
Cristian VASILE, The Patriarchate, the Presidency and the secret police archives. Studying
religions in post-communist Romania, in: James A. Kapaló/Kinga Povedák (coord.).), The
Secret Police and the Religious Underground in Communist and Post-Communist Eastern
Europe. London 2021, 275-288
Cristian VASILE, Biserica ortodoxă română în postcomunism. De la căderea dictaturii la
aderarea la Uniunea europeană. Câteva consideraţii istorice. Revista istorică 27/5-6 (2016)
579 - 602
148

Cristian VASILE, Coming to terms with the controversial past of the Orthodox Church, in:
Lavinia STAN/Lucian TURCESCU (Hgg.), Justice, Memory and Redress in Romania. New
Insights. Newcastle upon Tyne 2017, 235 – 256
Cristian VASILE (coord.), „Ne trebuie oameni“. Elite intelectuale şi transformǎri istorice în
România modern şi contemporanǎ. Târgovişte 2017
Cristian VASILE, The Orthodox Factor in the Foreign Policy of Post-Communist Romania,
in: Maria TOROPOVA (Hg.), Rethinking the Religious Factor in Foreign Policy. Berlin 2021,
105-128
Cristian VASILE, Patriarhul Teoctist şi istoria ecleziastică recentă. Un document din 1962.
Studii şi materiale de istorie contemporanǎ. Serie nouǎ 20 (2021) 75 – 87
Dudu VELICU, Biserica Ortodoxǎ Românǎ în anii regimului comunist, ed Alina TUDOR-
PAVELESCU/Șerban MARIN. 2 vols. Bucureşti 2005
Katherine VERDERY, National Ideology and National Character in Interwar Romania in:
Ivo BANAC/Katherine VERDERY (ed.), National Characters and National Ideology in Interwar
Eastern Europe. New Haven 1995
Ion VICOVAN, Patriarhul Justinian Marina: „Fost-a om trimis de la Dumnezeu la „vreme
potrivitǎ“, in: Radu PREDA/Ion VICOVAN (coord.), Martiriu şi memorie din România
comunistǎa. Acta Simpoziumului Internaţional „Dumitru Stǎniloae“ 2017. Iaşi 2020, 105 –
116
T.V. VOLOKITINA et al., Vlast´i cerkov´v Vostočnoj Evrope 1944-1953. Dokumenty
rossijskih arhivov, 1944-1953. 2 Vol. Moscova 2009, vol. 2, no. 46, p. 151 – 155; no. 175, p.
544-48
Michael WEBER, Der geistig-geistliche Mensch im Konzept der Gnade bei Dumitru
Stǎniloae. Eine theologische Untersuchung unter der Berücksichtigung des soziokulturellen
Hintergrundes. Wien u.a. 2012
Ioannis ZELEPOS, Orthodoxe Eiferer im osmanischen Südosteuropa. Die
Kollyvadenbewegung (1750-1820) und ihr Beitrag zu den Auseinandersetzungen um
Tradition, Aufklärung und Identität. Wiesbaden 2012