A efectuat: Guțu Daniela, gr.

SP1602
Profesor: Donos Ala
Organizarea asistenţei medicale copiilor în Republica Moldova, cadrul legal
existent. Puericultura. Copilul sănătos. Supravegherea copilului sănătos.
Profilaxia primară, secundară, terţiară. Perioadele copilăriei - caracteristica
şi semnificaţia lor. Carnetul copilului sănătos. Grupele de sănătate. Grupele
de risc în pediatrie. Factori de risc. Prioadele critice. Creşterea şi dezvoltarea
copilului. Fazele creşterii. Legile creşterii. Mecanismele creşterii şi
dezvoltării. Factorii de creştere -exogeni, endogeni- caracteristici şi rolul lor.
Imunoprofilaxia. Clasificarea vaccinurilor. Calendarul. Indicaţii şi
contraindicaţii. Reacţii adverse.
Definiţia şi obiectul semiologiei. Simptomul şi semnul clinic, sindromul şi
boala. Foaia de observaţie clinică. Anamneza-principii metodologice, obiective
şi particularităţi în pediatrie. Simptomele generale. Examenul obiectiv.
Tehnică şi metode clasice de examen fizic: inspecţie, palpare, percuţie,
auscultaţie. Inspecţia generală a copilului

Organizarea asistenţei medicale copiilor în Republica Moldova, cadrul legal

existent. Puericultura. Copilul sănătos. Supravegherea copilului sănătos.
Profilaxia primară, secundară, terţiară. Perioadele copilăriei - caracteristica
şi semnificaţia lor.

Puericultura studiază creşterea şi dezvoltarea organismului uman de la

concepţie şi pînă la adolescenţă, inclisi etapele de dezvoltare, particularităţile
morfologice, funcţionale, psihologice şi de integrare socială, tehnicile de
alimentare de îngrijire.

Părţi componente:
Puericultură preconcepţională ( studiază ansamblul de procedee şi măsuri pentru
asigurarea dezvoltării adecvate a genitorilor;Puericultură prenatală (ocrotirea
sarcinii şi protejarea produsului de concepţie)
Puericultură postnatală (asigură măsurile de îngrijire, alimentaţie, facilitează
dezvoltarea psihoafectivă şi somatică a copiilor în familie şi societate, contribuie la
creşterea rezistenţei organismului prin mijloace specifice şi nespecifice) Pediatria
preventivă, operînd cu conceptul de profilaxie, are ca direcţii de activitate:
Profilaxia primară, adresată copilului sănătos (pentru a împiedica apariţia bolilor,
specifice vîrstei, dar şi a unor boli care vor afecta adultul – HTA, cardiopatie
ischemică, diabet zaharat, obezitate, şi a combate cauzele);
 Include 2 tipuri de masuri : - măsuri aplicate colectivităţii (se realizează printr-o
serie de programe de sănătate publică care diferă de la ţară la ţară in funcţie de
gradul de dezvoltare a acesteia. Masuri aplicate : - prevenirea accidentelor şi
prevenirea intoxicaţiilor (detergenţi, alcool, ciuperci etc.)– dificila şi se poate face
prin campanii de indormatizare şi instruire a populaţiei; - măsuri aplicate
individual (prevenirea sinuciderilor si omuciderilor profilaxia sarcinii la
adolescenţi prevenirea utilizării drogurilor Profilaxia secundară, adresată copilului
bolnav, avînd ca scop evitarea recidivelor, evitînd apariţia sechelelor şi a
agravărilor.
Pediatria socială studiază ecosistemul copilului, relaţie între copil, mediul natural
şi social în care el trăieşte. Pediatria preventivă şi cea socială sunt părţi
componente ale conceptului de medicină a copilului sănătos, care trebuie să
reprezinte 50% din activitatea medicului pediatru .
Asistenţa medicală acordată copilului în Republica Moldova: principii de
organizare, cadrul legal şi normativ existent. Sarcini: crearea abilităţilor necesare
pentru aprecierea stării sănătăţii fizice şi neuropsihice a copiilor şi adolescenţilor
• îngrijirea şi alimentaţia copilului sănătos şi bolnav
• organizarea şi îndeplinirea măsurilor profilactice, sanitaro-antiepidemice şi
medicale la domiciliu şi în instituţiile preşcolare şi şcolare
• diagnosticarea corectă a bolilor acute şi cronice pe baza anamnezei, examenului
clinic şi paraclinic, conform clasificării maladiilor OMS
• aprecierea volumului investigaţiilor şi tratamentului în corespundere cu
standardele naţionale ale RM • acordarea ajutorului de urgenţă copiilor la etapele
domiciliu - CMF - staţionar
• însuşirea elementelor de dispensarizare corectă a copiilor sănătoşi şi bolnavi.
Cadrul juridic internaţional privind protecţia drepturilor copilului, inclusiv a
dreptului la viaţă, supravieţuire şi asistenţă medicală În plan internaţional există un
cadru normativ şi juridic care protejază dreptul fiecărui copil la viață, prevede
asigurarea unui nivel de trai decent, accesul la serviciile medicale și sociale de
calitate, abordînd direct problematica drepturilor copilului şi măsurile de protecţie
specială pentru diverse categorii de copii aflaţi în diferite situații de dificultate.
Drepturile primordiale ale copilului Dreptul la supravieţuire Dreptul la servicii
sociale şi medicale Dreptul la educaţie Dreptul la alimentaţie raţională Declaratia
Universala a Drepturilor Omului (adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 de
septembrie 1948, în vigoare pentru Republica Moldova din 28.07.19901 ),
garantează fiecărei persoane dreptul la un nivel de trai care să asigure sănătatea şi
bunăstarea sa şi a familiei sale, incluzînd hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea
medicală, precum şi serviciile sociale (art.25). Convenţia ONU cu privire la
drepturile copilului (adoptată la 20 noiembrie 1989 de către Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite, în vigoare pentru Republica Moldova din 25.02.19932 ) -
reprezintă un document unic, cu caracter internaţional, care se referă exclusiv la
drepturile copilului, punînd accent deosebit pe responsabilitatea familiei privind
protecţia copilului şi stabileşte responsabilităţile statelor părţi privind respectarea
drepturilor enunţate în Convenţie. Pactul internaţional cu privire la drepturile
economice, sociale și culturale (adoptat la 16.12.1966, în vigoare pentru Republica
Moldova din 26.04.93), prevede ca statele părţi acordă ocrotire specială mamelor,
într-o perioadă de timp rezonabilă, înainte şi după naşterea copiilor. 3 Convenţia
OIM nr.103 cu privire la protecţia maternităţii (28.06.1987 în vigoare pentru
Republica Moldova din 14.02.1998), prevede asigurarea dreptului femeiei la un
concediu de maternitate, care va include și o perioadă de concediu obligatoriu
postnatal. În cazul, în care o femeie își alăptează copilul, ea va avea dreptul să-și
întrerupă munca în acest scop la ora sau perioadele de timp prevăzute. Politica
Naţională de Sănătate ( Hotărîrea Guvernului nr.886 din 6 august 2007) plasează
sănătatea printre valorile cele mai de preţ, fiind o componentă indispensabilă a
dezvoltării şi a prosperării socio-economice a Republicii Moldova. Acest
document-cadru pune bazele reorientării asistenţei medicale de la politica de
tratament spre politica de promovare a sănătăţii şi de prevenire a maladiilor și are o
importanță în dezvoltarea sistemului de sănătate în scopul abordării sistemice a
problemelor de sănătate şi de integrare a eforturilor intersectoriale, ameliorării
calităţii vieţii şi sănătăţii populaţiei. Politica națională de sănătate a luat în
considerație principiile Politicii OMS „Sănătate pentru Toți” în Regiunea
Europeană, prevederile ODM, adoptate în cadrul ONU, precum și ale Planului de
Acțiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană. Strategia naţională de
dezvoltare pe anii 2008-2011 (Legea nr. 295-XVI din 21 decembrie 2007)
angajează Republica Moldova, de rînd cu alte 191 de ţări ale lumii, să atingă pînă
în anul 2015 ODM, în special Obiectivul 4, care se referă la reducerea mortalităţii
copiilor și prevede5 : - reducerea ratei mortalităţii infantile de la 18,5 (la 1000
născuţi vii) în 2006 pînă la 16,3 în 2010 şi pînă la 13,2 în 2015; - diminuarea ratei
mortalităţii copiilor în vîrstă de pînă la 5 ani de la 20,7 (la 1000 născuţi vii) în 2006
pînă la 18,6 în 2010, şi pînă la 15,3 în 2015; - menţinerea ponderii copiilor în vîrstă
de pînă la 2 ani vaccinaţi împotriva rujeolei către anii 2010 şi 2015 la nivel de cel
puţin 96 Planul de acţiuni pentru implementarea Strategiei naţionale de dezvoltare
pe anii 2008-2011( Hotărîrea Guvernului nr.191 din 25 februarie 2008) prevede
fortificarea sănătăţii publice prin: reducerea poverii bolilor noncontagioase,
inclusiv prin dezvoltarea monitoringului socio-igienic cu monitorizarea şi
eficientizarea controlului factorilor de risc comportamentali şi cei din mediul de
trai; fortificarea serviciilor de sănătate pentru mamă şi copil prin crearea şi dotarea
a trei centre regionale de reanimare şi terapie intensivă pediatrică şi a sistemului de
referire cu asigurarea condiţiilor de transportare asistată pentru copiii de vîrstă
fragedă, ce necesită terapie intensivă şi reanimare; fortificarea a 10 centre
perinatologice de nivelul I, a 3 centre de nivelul II şi a centrului perinatologic de
nivelul III, reieşind din trecerea înregistrării naşterilor cu masa copilului de la 500
de grame şi termenul de gestaţie de 22 săptămîni,etc. Strategia de dezvoltare a
sistemului de sănătate în perioada anilor 2008-2017 ( Hotărîrea Guvernului nr.
1471 din 24 decembrie 2007), transpunînd scopurile şi priorităţile de bază, expuse
în Politica Naţională de Sănătate, stabileşte ca obiectiv general organizarea şi
prestarea serviciilor de sănătate adecvate cerinţelor şi ajustate la necesităţile
populaţiei, îmbunătăţirea serviciilor de sănătate publică în calitate de element de
importanţă strategică al domeniilor prioritare ale sistemului de sănătate.
Rezultatele planificate vor fi estimate în conformitate cu principalii indicatori de
progres ce caracterizează performanța unui sistem de sănătate și vor fi corelate cu
ODM, și anume: reducerea către anul 2017 a ratei MI pîna la 13 cazuri la 1000
nounăscuți vii și a mortalității copiilor mai mici de 5 ani pîna la 15 cazuri la 1000
nounăscuți vii, estimate în baza nașterii dupa 22 săptămîni și cu o greutate a
copilului de la 500 gr. Constituţia Republicii Moldova (29.07.1994) stabilește, că
statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică,
dreptul la ocrotirea sănătăţii și este obligat să ia măsuri pentru ca orice om să aibă
nivel de trai decent, care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi Articolul 24
Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică Articolul 36 familiei lui,
cuprinzînd hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile
sociale necesare8 . Legea privind drepturile copilului (nr. 338-XIII din 15.12.1994)
stabileşte statutul juridic al copilului ca subiect independent şi prevede asigurarea
vieții, sănătăţii lui fizice şi spirituale și stipulează următoarele (art. 4): dreptul
copilului la viaţă şi la inviolabilitatea fizică şi psihică este garantat; nici un copil nu
poate fi supus torturii, pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau
degradante; statul recunoaşte dreptul copilului la folosirea celor mai bune
tehnologii de tratament şi recuperare, profilaxie a bolilor; in cazul, în care părinţii
refuză asistenţa medicală pentru copilul bolnav, aceasta se acordă contrar voinţei
lor, la decizia consiliului de medici, luată în prezenţa reprezentantului puterii;
statul asigură mamei, în perioada pre- şi postnatală, condiţii necesare pentru
dezvoltarea sănătoasă a copilului, pentru alimentarea lui raţională şi inofensivă,
asistenţă medicală calificată şi gratuită, organizarea măsurilor de profilaxie a
bolilor, de promovare a unui mod de viaţă sănătos. Părinţii sînt obligaţi să respecte
recomandările medicilor privind asigurarea dezvoltării normale a copilului în
perioada pre- şi postnatală precum și pentru pentru lipsa de supraveghere
permanentă a copiilor de vîrstă fragedă şi preşcolară . Legea ocrotirii sănătăţii
(nr.411-XIII din 28 martie 1995) defineşte profilaxia în calitate de principiu
fundamental în asigurarea sănătăţii populaţiei şi obligă autorităţile administraţiei
publice, unităţile economice să ia măsuri sociale şi medicale orientate spre
profilaxia primară a maladiilor, în special, spre salubrizarea mediului înconjurător,
crearea şi menţinerea unor condiţii igienice favorabile de viaţă şi de muncă,
menţinerea şi ocrotirea sănătăţii populaţiei, a unor categorii vulnerabile, cum sînt
femeile, copiii şi bătrînii, spre educaţia sanitară a populaţiei promovarea
alimentaţiei raţionale, a odihnei active şi a culturii fizice de masă10 . Legea
stipulează, că copilul se bucură de o atenţie deosebită din partea statului şi a
societăţii şi beneficiază de ocrotirea socială. Statul apără interesele şi drepturile
copilului, inclusiv la condiţii de viaţă propice dezvoltării lui fizice şi spirituale11 ,
12 . Legea cu privire la asigurarea obligatorie de asistență medicală (nr. 1585-XIII
din 27 februarie 1998) reglamentează funcţionarea sistemului de asigurări
obligatorii de asistenţă medicală, stipulează printre categoriile de persoane, pentru
care Guvernul are calitatea de asigurat, copiii de vîrstă preşcolară, gravidele,
Articolul 47 Articolul 15 Legea privind drepturile copilului 10 Articolul 11
Articolul 48 Articolul 51. Ajutorul acordat de stat la îngrijirea copiilor
parturientele şi lăuzele, invalizii, șomerii înregistrați oficial, persoanele care
îngrijesc la domiciliu un copil invalid cu severitatea I sau un invalid din copilărie
de gradul I, ţintuit la pat cu vîrsta de pînă la 18 ani, mamele cu şapte şi mai mulţi
copii, persoanele din familiile defavorizate care beneficiază de ajutor social.13
Hotărîrea Guvernului “Cu privire la aprobarea Programului unic al asigurării
obligatorii de asistenţă medicală” (nr. 1387 din 10.12.2007) prevede: La nivel de
asistenţă medicală primară acordarea de către medicul de familie, în comun cu
echipa sa, a unui spectru de servicii şi activităţi profilacticesi curative, în cadrul
asigurării obligatorii de asistență medicală. În ultimii ani în asistenţa medicală a
mamei şi copilului au fost elaborate şi implementate un şir de programe naţionale
şi ramurale, care iau inclus diverse măsuri de ameliorare a calităţii asistenţei
medicale, implementarea de noi metode de profilaxie, tehnologiil cost-efective,
lucrul cu familia (Programul Național de ameliorare a asistenţei medicale
perinatale, Programul Național în sănătatea reproducerii și planificarea familială,
Programul Naţional de imunizări, Programul Național conduita integrată a
maladiilor la copii Programul de alimentaţie naturală a copiilor, Programul
Național privind dezvoltarea serviciului de asistenţă medicală urgentă). Copilul
Sănătos.
Noţiune de sănătate în viziunea OMS: ,, Sănătatea este o stare de bine –
fizică ,mintală şi de integrare socială dar nu numai absenţa bolii” (SĂNĂTATEA
ESTE NU NUMAI LIPSA DE MALADII SAU A DEFECTELOR FIZICE , DAR
ESTE ŞI O STARE DE BINE FIZIC, PSIHIC ŞI SOCIAL) FACTORII CE
CONDIŢIONEAZĂ SĂNĂTATEA COPILULUI - exogeni: de mediu , fizici,
chimici, biologi - endogeni: acţionează începând cu perioada prenatală - de familie:
relaţie ,, mamă-copil”, etc. - socio- economici: - nivelul de trai 13 Articolul 4 alin
(4) - cultura sanitară: - accesibilitatea ajutorului medical.

Perioadele copilăriei. Caracteristica lor.

Prima copilărie – este cuprinsă între naştere şi vârsta de 3 ani, când se încheie
erupţia dentiţiei temporare. Această perioadă este cea mai importantă în ceea ce
priveşte dezvoltarea, nutriţia şi patologia copilului. Existenţa unor caracteristici
morfo-funcţionale au determinat împărţirea primei copilării în următoarele
perioade: nou-născut; sugar;copil mic (antepreşcolar).
a) perioada de nou-născut – corespunde primele 28 zile de viaţă şi are câteva
particularităţi:
- creştere rapidă staturo-ponderală;
- existenţa unor fenomene caracteristice: scăderea fiziologică în
greutate, icterul fiziologic, criza genitală, febra de sete, infarctele uratice,
albuminuria fiziologică, meconiul;
- slaba dezvoltare a scoarţei cerebrale şi deci şi a funcţiilor de relaţie cu
predominanţa centrilor subcorticali;
- importanţa imunităţii transmisă transplacentar;
- deficienţa funcţiilor de barieră a pielii şi mucoaselor;
- tendinţa infecţiilor de a îmbrăca aspect septicemic;
- patologia dominată de malformaţii congenitale şi afecţiuni legate de actul naşterii
(traumatisme, infecţii);
- nevoile de ocrotire şi de asistenţă medicală în această perioadă sunt mari, ceea ce
impune o supraveghere atentă a nou-născutului de către medic şi asistenta medicală
imediat ce acesta ajunge la domiciliu de la maternitate.
b) perioada de sugar (28 zile – 1 an) cu următoarele particularităţi:
- creşterea staturo-ponderală continuă în ritm rapid;
- dezvoltarea treptată a funcţiilor de relaţie;
- dezvoltarea funcţiei locomotorii care lărgeşte sfera de cunoaştere a copilului;
- apariţia primului sistem de semnalizare;
- apariţia dentiţiei şi dezvoltarea funcţiei digestive care permit diversificarea
alimentaţiei;
- dezvoltarea imunităţii active proprii cu reducerea rolului imunităţii
transplacentare;
- patologia dominată de boli ale aparatului respirator, digestiv, ale urechii medii;
- în această perioadă familia are un rol deosebit de important în stimularea
dezvoltării motricităţii , limbajului şi a afectivităţii;
- se va continua o atentă supraveghere a copilului de către personalul medico-
sanitar, consultaţiile de puericultură fiind deosebit de necesare.
c) perioada de copil mic (antepreşcolar) 1-3 ani se caracterizează prin:
- încetinirea ritmului de creştere;
- modificarea proporţiilor dintre cap, trunchi şi membre;
- completarea primei dentiţii;
- alimentaţia va fi variată asemănătoare cu cea a adultului;
- desăvârşirea funcţiei motorii;
- formarea reflexelor condiţionate – cuvântul capătă valoarea unui nou sistem de
semnalizare;
- imunitatea prezintă o dezvoltare progresivă susţinută prin vaccinări;
- patologia este alcătuită de boli infecto-contagioase, intoxicaţii accidentale,
traumatisme;
- climatul psiho-afectiv al familiei este deosebit de important în dezvoltarea
copilului.
Copilăria a-II-a – reprezintă din punct de vedere cronologic perioada între vârsta
de 3 şi 7 ani, de aceea mai este denumită perioada preşcolară. Ea este limitată între
încheierea apariţiei dentiţiei de lapte şi începerea apariţiei primilor dinţi definitivi.
Această perioadă se caracterizează prin:
- dezvoltarea complexă a S.N.C. şi implicit a gândirii, vorbirii, locomoţiei, ceea ce
duce la creşterea independenţei copilului;
- ritm de creştere mai lent;
- alimentaţia este apropiată de cea a adultului;
- patologia dominată de boli contagioase, apar unele boli noi ca eumatismul
articular acut, cardiopatiile câştigate, tuberculoza osteoarticulară.
Copilăria a-III-a – durează de la vârsta de 6-7 ani până la sfârşitul pubertăţii.
Existenţa unor particularităţi morfo-funcţionale a determinat împărţirea acestei
perioade în două subdiviziuni: şcolarul mic şi şcolarul mare.
a) perioada de şcolar mic începe de la vârsta de 6-7 ani şi durează până la
pubertate (până la vârsta de 10-11 ani la fete şi 12-13 ani la băieţi). Această
perioadă prezintă următoarele caracteristici:
- maturizarea zonelor corticale ale creierului;
- încetinirea creşterii în prima parte a perioadei urmată de o accelerare în perioada
prepuberă;
- au loc modificări ale ritmului de creştere a segmentelor corpului, procesul fiind
mai accelerat la torace şi membrele superioare;
- dentiţia definitivă înlocuieşte progresiv dentiţia de lapte;
- alimentaţia este similară cu cea a adultului;
- patologia este redusă reprezentată prin apariţia de infecţii acute de căi respiratorii
superioare, afecţiuni cutanate, hepatita virală, tuberculoză, hemopatii maligne,
bolile contagioase sunt rare datorită imunizării spontane (îmbolnăvire) sau
provocate (vaccinări).
b) perioada de şcolar mare (pubertatea) – are o durată variabilă în raport cu sexul.
Ea corespunde apariţiei menarhei la fete şi este cuprinsă între 11 şi 14 ani şi
dezvoltării funcţiei sexuale la băieţi între 13 şi 16 ani. În această perioadă au loc
transformări de maturare fizică, cognitivă, psiho-socială. Caracteristicile acestei
perioade sunt:
- se încetineşte ritmul creşterii staturale;
- se accelerează creşterea în greutate;
- se modifică dimensiunile unor segmente – înfăţişarea este armonioasă apropiată
de cea a adultului;
- dezvoltarea intelectuală este intensă, dar prezintă o mare labilitate psihică şi
vegetativă;
- apărarea imunitară suferă o deprimare tranzitorie ce are ca rezultat o sensibilitate
şi rezistenţă mică la infecţiile curente;
- patologia acestei perioade cuprinde tulburările stării de nutriţie de la subnutriţie la
obezitate, deformări osoase apărute datorită creşterii rapide şi poziţiilor vicioase,
tulburări de comportament, boli maligne.
Trecerea de la pubertate la adolescenţă se făcea clasic pe aprecierea maturaţiei
osoase, a creşterii în greutate şi lungime, a modificărilor de dentiţie.
Toţi aceşti parametri s-au dovedit a fi destul de imprecişi şi s-a propus pentru
evaluare ca fiind un criteriu mai precis aprecierea maturizării sexuale care are o
corelaţie mai bună cu dezvoltarea taliei şi greutăţii.
Maturizarea sexuală este apreciată pe cronologia apariţiei caracterelor sexuale
secundare şi anume aprecierea dezvoltării organelor genitale externe, apariţia
pilozităţii pubiene, axilare, faciale pentru băieţi iar pentru fete dezvoltarea sânilor
şi pilozitatea pubiană (stadiile Tanner). Insidios apar modificări comportamentale
care vor defini temperamentul tânărului. Este perioada din dezvoltare când efortul
educaţional trebuie să fie maxim.

Carnetul copilului sănătos

DATE GENERALE DESPRE COPIL
Nume:............................................ .........................................................
Prenume:................................................................................................. Data
naşterii: ...........................................................................................
Adresa: .................................................................................................... ...................
..............................................................................................
Telefon:.................................................................................................... Grupa
sangvină:............................. Rezus factor (Rh):.............................

Carnetul de dezvoltare a copilului (agendă pentru familie) este un document care

cuprinde toate evenimentele privind starea sănătăţii copilului Dumneavoastră, de la
naştere pînă la vîrsta de 18 ani.
Informaţiile din acest Carnet sunt adresate, în egală măsură, mamelor şi taţilor,
buneilor şi bunicilor care sunt responsabili de îngrijirea copilului. Carnetul
constituie o legătură între familia copilului şi specialiştii din domeniul sănătăţii.
Observaţiile Dumneavoastră vor fi utile pentru stabilirea dialogului cu aceştia.
Carnetul de dezvoltare a copilului este un document confidenţial, informaţiile
înregistrate aici constituie un secret medical. Informaţiile pot fi înscrise în Carnet
doar cu acordul Dumneavoastră.
Prima vizită
Are loc de obicei la varsta de 2 săptămăni și, în principiu, medicul vine chiar la
domiciliul copilului. Trebuie să rețineți ca bebelusul va fi vaccinat chiar în
maternitate pentru prima oară contra hepatitei B (AHB) și contra tuberculozei
(BCG).
Medicul va urmari numărul de kilograme acumulat, dacă a recuperat scăderea în
greutate specifică post-partum, circumferința craniana și înălțimea. De asemenea,
va verifica ochii, urechile, gura pentru posibile infecții, dar și capul (fontanela). Va
investiga organele genitale (în cazul băieților, va urmari cobararea testiculelor în
scrot), pielea, în cazul în care a existat sau există icter sau vreo iritatie (în special
de la scutec), va ausculta inima și plămînii cu stetoscopul pentru a identifica
posibile tulburări cardiace sau respiratorii.
În ceea ce privește corpul, va cauta eventuale semne din naștere, va verifica
reflexele și tonusul muscular, modul în care s-a vindecat buricul (in cazul in care s-
a vindecat si nu a aparut vreo infectie), dar și șoldurile și coapsele în cazul în care
există suspiciunea de displazie. După examenul medical, va recomanda doza
de vitamina D pe care trebuie să i-o administrați celui mic sub forma de picături
(Vigantol) pentru următorii 2 ani.
La vîrsta de 2 luni
Va avea loc vaccinarea antihepatita B (AHB) și antipoliomielitica (VPOT) și
antidifterica, antitetanica, antipertusis (DTP), de aceea veti merge in general chiar
la cabinetul de pediatrie unde aceasta poate fi administrata și de un asistent
medical. În afara de investigarea de rutină specifica și evoluția în greutate și
înălțime, se vor verifica abdomenul pentru existența unei hernii (zona buricului),
urechile pentru eventuale depuneri de ceară, ochii pentru afecțiuni congenitale,
gura pentru candida (o infecție cauzată de un microb). Se pot
administra suplimentar (sunt contracost) vaccinul pneumococic (împotriva infectiei
cu pneumococ care conduce la otita, pneumonie sau meningita) si rotavirus (contra
diareei).
Puteti adresa întrebari legate de regurgitări (în cazul în care considerați că există o
problema), iritații ale pielii sau orice alte probleme. Medicul vă va întreba și de
aceasta dat despre somnul celui mic, modul de hrănire și scaun, dar și despre plîns
(în cazul în care au aparut colici). Deși poate părea ciudat, va poate întreba dacă iși
poate împinge in față brațele, dacă răspunde cînd îi vorbiți, dacă aude, cum este
postura sa și chiar dacă rîde încercand să identifice astfel și eventuale întîrzieri în
dezvoltarea psihologică.
La vîrsta de 4 luni
În plus fata de examinarea care va decurge asemenea celor de la vizitele anterioare,
va urmari aparitia dinților, modul în care răspunde la sunete, va palpa abdomenul,
încercînd să identifice eventuale organe mărite și va urmari prezența reflexelor
așezîndu-l pe burtă (pentru a urmari dacă iși poate susține singur capul). Bebelușul
va fi vaccinat antipoliomielitic (VPOT) și antidifteric, antitetanic, antipertusis
(DTP) și, dacă ați optat pentru vaccinarile optionale, și contra rotavirus sau
pneumococ.
La vîrsta de 6 luni
În plus față de verificarea de rutină va avea loc vaccinarea antihepatita B (AHB) si
antipoliomielita (VPOT), dar și antidifterie, antitetanos și antipertusis (DTP).
Ultimele trei sunt din fericire combinate într-o singură doză, reducînd astfel
disconfortul cauzat de injecție. Dacă ați optat pentru rotavirus și pneumococic, vor
fi și acestea administrate sau chiar vaccinul gripal (de la 6 luni).
Intrebările medicului pot fi referitoare la constipație, răceli și chiar dacă se poate
rostogoli singur sau sta în fund fără sprijin (aptitudini care abia acum se dezvoltă).
De asemenea, întrebările vizează și modul de comunicare, sunetele pe care le
scoate (ba, da, ma) sau modul în care atinge sau apucă obiectele (abilități motrice).
La vîrsta de 12 luni
Are loc vaccinarea antipoliomielitica (VPOT) și cea antidifterică, antitetanică si
antipertusis (DTP). În plus, poate fi administrat acum vaccinul contra hepatita A
sau cel contra varicelei, contra cost.
În plus față de examinarea de bază, poate urmari semne ale anemiei (paloare a
pielii) și poate recomanda acum administrarea de vitamine (dacă este cazul). De
asemenea, va examina dantura (dacă există) și gingiile și va poate oferi sfaturi
legate de îngrijirea dinților. Vă va intreba daca poate sta în picioare sau merge,
dacă a folosit premergator, dacă indica spre obiecte (o modalitate nonverbala de a
comunica), ce fel de sunete produce și cum interacționeaza din punct de vedere
social (cu alți copii), dacă va imita sau daca se poate ingriji singur de igiena
proprie.
1. Grupele de sănătate, caracteristica lor.
Grupele de sanatate a copilului se determină prin evaluarea complexă cu bilanțul
stării de sănătate a copilului în baza celor 6 criterii de sănătate. Determinarea
grupelor de sănătate oferă o imagine mai ampla a statului fizic al copilului decît un
diagnostic și permite diferențierea asistentei medicale pentru copii cu probleme de
sănătate, cu stări premorbide sau fără perturbari de sănătate, cu stări premorbide
sau fără perturbări de sanatate.
I grupa de sanatate include copii absolut sanatosi la care:
- Perioada de ontogeneza a evoluat normal; se admit dismorfii unice (deformații
neinsemnate a unghiilor, pavilioanelor urechii, pete congenitale);
- Dezvoltarea fizică și neuropsihică se incadrează în indicii de vîrsta;
- Starea funcțională a sistemelor și organelor este satisfacatoare;
- Rezistența și reactivitatea este satisfacătoare , morbiditatea lipsește sau maladii
acute rare cu evolutie ușoară;
- Patologia cronică lipsește.
Grupa II A de sanatate:
- Anamnestic biologic agravat (familie incompleta), antecedente prenatale și
obstetricale (disgravidii, patologie a sarcinii, evoluție complicații a nașterii, sarcina
multipară), prematuritate fără semne se imaturitate, dificultăți în perioada
neonatală precoce (stării neonatale limitrofe cu expresii excesive și evoluție
prelungita);
- Dezvoltarea fizică și psihomotorie corespunzatoare vîrstei copilului;
- Statutul funcțional al sistemelor și organelor este satisfacător;
-Reactivitatea si rezistenta este buna, maladii acute episodice cu evolutie usoara
sau lipsa lor;
-Patologia cronica absenta.
Grupa II B de sanatate:
- Perioda ontogenezei a evoluat nefavorabil (antecedente prenatale si obstetricale:
fat macrosom, suprapurat, nastere rapida sau trenata, operatie cezariana,
prezentatie pelviana, infectii la gravide, sindrom febril prenatal, prematuritate,
maturitate) sau normal;
- Dezvoltarea fizica normala, deficit sau exces ponderal;
- Dezvoltarea neuropsihica normala sau retentie usoara;
- Devieri functionale (pilorospasm fara tulburari de nutritie, hernie ombilicala
incipienta, criptorhism incomplet, dimensiuni mici ale fontanelelor mari,
defecte de tinuta, sufluri cardiace functionale, tendinte spre hipo- sau
hipertensiune arteriala, aritmii cardiace, probe functionale de efort subnormale),
stari de fond (rahitism, malnutritie, paratrofie, diateze alergice, limfatice,
dismetabolice, anemie fierodeficitara usoara), stari patologice minimale
 (vegetatii adenoide si hipertrofia amigdalelor de grad I, II< devierea septului
nazal fara dereglari de respiratie, carie dentara subcompensata, reactii nevrotice,
disfunctii ale tractului digestiv, dureri abdominale periodice);
- Reactivitate si rezistenta alterata, infectii respiratorii frecvente, bronsite repetate,
pneumonii cu evolutie trenante si recuperare lenta, fatigabilitate,
hiperexcitabilitate, tulburari de somn si ale apetitului, subfebrilitate;
- Maladii cronice lipsesc.
Grupa III de sanatate:
- Prezenta maladiilor cronice, malformatii ale organelor si sistemelor de prgane in
stare de compensare; starea de compensare se refera la devierilor functionale
ale organelor patologic modificate si lipsa manifestarilor clinice si functionale
din partea altor organe si siteme; carie dentara decompensata;
- Dezvolatarea fizica corespunde varstei, deficit sau exces ponderal grad I, II,
statura mica;
- Dezvoltarea psihica normala sau retentie in dezvolatre;
- Starea functionala alterata a sistemului sau organului afectat, dereglari
functionale ale altor siseme si organe;
- Rezistenta si reactivitate usor alterata, acutizari rare cu evolutie usoara a
maladiilor cronice fara dereglari pronuntate ale starii generale, maladii
intercurente episodice;
- Perioada ontogenezei a evoluat favorabil sau mai des defavorabil, problemele
fiind in corelatie cu patologia cronica a copilului.
Grupa IV de sanatate:
- Prezenta maladiilor cronice sau defectelor congenitale in dezvoltarea sistemelor
si organelor, care se afla in starea de subcompensare; starea de subcompensare
se determina prin dereglarile functionale ale organelor afectate si altor sisteme
si organe;
- Dezvoltarea fizica este normala sau nu corespunde varstei; deficit sau exces
ponderal, retard statural;
- Dezvoltarea psihomotorie corespunde normativelor de varsta sau denota
retentie in dezvoltarea neuropsihica;
- Disfunctiuni ale sistemelor afectat si ale altor organe si sisteme;
- Rezistenta si reactivitatea deteriorate- morbiditate inalta prin recurenta
frecvente ale maladiei de baza cu alterari importante ale starii generale, boli
intercurente cu perioada de reconvalescenta trenanta, complicatii;
- Ontogeneza a evoluat defavorabil cu adversitati prenatale, obstetricale, mai rar-
normal.
Grupa V de sanatate:
- Copii cu malformatii de dezvoltare grave si maladii cronice severe, starea de
decompensare fiind determinata de modificari morfopatologice si functionale
severe atat in organul afectat, cat si in alte organe si sisteme cu starea
decompensata, care determina invaliditatea copilului;
- Dezvoltarea fizica: deficit sau exces ponderal, deficit statural; rar-normala;
- Dezvoltarea neuropsihica normala sau intarziata (depinde de geneza maladiei
de baza- in afectiuni neurologice, metabolice, endocrine- retardul psihomotor
 este pronuntat);
- Dereglari congenitale in starea functionala a sistemului afectat, devieri
functionale ale altor organe si sisteme;
- Perturbari pronuntate in reactivitatea si rezistenta organismului, acutizari
frecvente si severe ale suferintelor cronice, dezvoltarea complicatiilor, maladii
intercurente frecvente cu evolutii trenante si perioada de reconvalescenta
alterata;
Evolutia ontogenetica patologica, antecedente prenatale, obstetricale. Referirea
copilului la grupa III-V de sanatate se efectueaza prin prezenta obligatorie a unui
criteriu al sanatatii- maladie cronica de baza in stare de compensare, prezenta
devierilor in toate criteriile de sanatate poate sa fie absenta
Creşterea şi dezvoltarea copilului. Fazele creşterii. Legile creşterii.
Mecanismele creşterii şi dezvoltării. Factorii de creştere -exogeni, endogeni-
caracteristici şi rolul lor
Creşterea şi dezvoltarea reprezintă un şir de procese dinamice de ordin molecular
ce interesează toate ţesuturile şi care se petrec într-o anumită succesiune din
momentul concepţiei şi până la maturitate, cu participarea lor în mod diferenţiat
după specificul tisular şi al organelor respective. Creşterea şi dezvoltarea reprezintă
un proces biologic complex, specific a tot ce este viaţă, caracteristic fiecărei rase şi
particular fiecărui individ. Dezvoltarea fizică în concepţia clinicii pediatrice se
subînţelege ca un proces dinamic de creştere (majorarea taliei, masei corpului,
dezvoltarea fiecărui segment aparte a corpului etc.) şi maturizarea biologică a
copilului în anumite perioade ale copilăriei. De regulă, tot aici se referă unii
parametri fiziometrici, iar la copiii de vârstă fragedă în special până la un an -
formarea funcţiei statice, motorii ce determină în general capacitatea de muncă sau
rezerva potenţialului fizic. Deşi creşterea şi dezvoltarea interesează în mod
continuu întregul organism pe întreaga copilărie ritmul şi intensitatea creşterii în
diferite perioade este diferă. Dezvoltarea organismului uman interesează, din punct
de vedere funcţional, toate procesele, mecanismele 4 de adaptare şi perfecţionare la
care este supus continuu, în limitele unor parametri biologici impuşi de mediu şi
activităţile umane (fizice, psihice, intelectuale). Dezvoltarea corespunde, astfel,
acelor fenomene prin care se maturizează organele, sistemele, precum funcţiile şi
activităţile lor. Ritmul, intensitatea şi succesiunea fenomenelor creşterii şi
dezvoltării se diferenţiază de la o perioadă la alta de viaţă variind de la sistem,
aparat şi organ. Aceste schimbări sunt determinate onto- şi filogenetic şi impuse de
factorii de influenţă ai creşterii şi ai proceselor de adaptare. Factorii de influentă a
creşterii copilului. Creşterea copilului este subordonată unor factori complecşi care
intervin şi condiţionează diferenţiat aceste procese.
Aceşti factori sunt:
1. Factori genetici-ereditari. Factorii genetici sunt responsabili de diferenţierile
constituţionale individuale imprimate în procesul de concepţie, precum şi
fenomenului însăşi al creşterii şi dinamicii sale până la maturitate după genotipul
dominant, după tipul morfologic familiar. Creşterea este modelată în decursul
evoluţiei sale de către ceilalţi factori de influenţă interni şi externi.
2. Factori endocrini. Rolul acestor factori este deosebit de important. Acţiunea lor
se exercită din perioada vieţii intrauterine, chiar dacă la om nu sunt încă destule
argumente convingătoare. In favoarea celor de mai sus: la naştere este prezentă 5
concentraţia crescută a hormonului somatotrop; sunt prezente tulburările de
creştere întâlnite la atiroizii congenitali, căt şi rolul cunoscut al estrogenilor în
sinteza osteoidă la făt. După naştere rolul glandelor endocrine este mai
demonstrativă. Activitatea lor este coordonată de sistemul hipotalamohipofizar,
adevărat centru coordonator al creşterii. Hipofiza prin diverse stimulante este
indispensabilă creşterii armonioase. Hormonul somatotrop acţionează asupra
cartilajelor de creştere prin intermediul somatomedinei. El are un rol fundamental
asupra condrogenezei. Alături de hipofiza, tiroida şi epiflza acţionează în toate
perioadele copilăriei. Hormonii tiroidieni predomină asupra osteogenezei şi asupra
condrocitului. Este cunoscut rolul lor în metabolismul proteic şi mineral, de
mineralizare a scheletului,în procesele de osteoliză şi de rezorbţie osteoclastă. Din
primele luni de viaţă se apreciază că timusul participă în procesele de creştere şi
dezvoltare prin importanţa în sistemele de apărare şi imunocompetenţă sau în
imprimarea unor caracteristici de ordin constituţional. Suprarenalele şi gonadele
acţionează asupra creşterii sub controlul hormonului somatotrop prin intermediul
cortizonului, testosteronului, estradiolului, interesând, procesele de proliferare sau
liză a cartilajelor în creştere. La pubertate sub controlul hormonilor
hipotalamohipofizari, tiroidieni, corticosuprarenalelor şi gonadelor îşi exercită
acţiunea lor asupra proceselor de diferenţiere şi maturizare osoasă şi sexuală.
3. Factorii interni ai patologiei. Ca urmare de acţiune a stărilor patologice creşterea
copilului suferă. de exemplu: deficitul statural întâlnit în mai toate anomaliile
cromozomiale, precum şi în cadrul unor sindroame malformative.
toate afecţiunile viscerale cronice sau cu evoluţie prelungită pot opri sau încetini
creşterea (cardiopatiile, hepatopatiile, nefropatiile, hemopatiile etc.).
diferite afecţiuni cronice digestive, expresie a unor: insuficienţe, tulburări de
digestie sau de absorbţie (mucoviscidoza, steatoreea, sindrom de malabsorbţie,
diaree prin intoleranţă) sunt cauze de frânare ale creşterii si dezvoltării.
afecţiunile metabolice consecutive tulburărilor metabolismului glucidic (diabetul
zaharat, glicogenoza), proteic (cistinoza, fenilcetonuria) sau lipidic. Un număr
mare de tulburări al creşterii sunt întâlnite în cadrul
patologiei endocrine (hipotiroidism, insuficienţa hipofizară, hipercorticism spontan
sau terapeutic) precum şi în cazul unor tumori renale, craniene, ovariene etc.
4. Factorii exogeni. rolul factorului alimentar este esenţial - atât calitativ cât şi
cantitativ (lipide şi glucide în principal au rol 7 energetic; proteinele sunt
predominant substanţe plastice).
 lipsa din raţia alimentară a unor factori esenţiali nesintetizaţi (aminoacizi
esenţiali, acidul linoleic, vitamine) au consecinţe grave asupra creşterii.
4.a. Factorii de mediu. deţin de asemenea un rol important, fiind recunoscută
influenţa exercitată în timp asupra creşterii şi pubertăţii:
geografici, dar mai ales de climă caldă şi temperată
factorii mecanici ( presiunea atmospherică,gravitaţia) cei fizico-electrici precum
şi
factorii naturali (aerul, soarele, lumina, apa) ,
activitatea fizică şi gimnastica, sportul influenţează favorabil asupra dezvoltării
armonioase a copilului. microclimatul familial, îngrijirile igienice
mediul social, regimul instructiv-educativ au acelaşi rol pozitiv.
cei emotivi şi psihologici au influenţă favorabilă sau defavorabilă.

Legile creşterii (după Andronescu)

I.Legea alternanţei: a) osul lung se îngroaşă şi se alungeşte alternativ, pauza dintre
procesele de creştere în lungime fiind folosite pentru creşterea în grosime şi invers.
b) legea basculei - perioadele de activitate şi repaos ale unui os lung dintr-un
segment sunt contrare pentru celelalte două oase lungi ale aceluiaşi membru, pe
când primul creşte în lungime, celelalte în grosime şi invers.
II.Legile proporţiei:
a) există 3 faze în evoluţia variaţiilor de proporţie dintre lungimea corpului şi
lăţimea lui faţă de adult, respectiv între: 4-6 ani; 6-15 ani şi după 15 ani.
b) de la naştere şi până în perioada de adult fiecare segment al corpului are modul
său propriu de comportament faţă de înălţime. Creşterea în lungime este urmată de
creşterea în grosime, c) dacă un segment al corpului are o creştere proporţional
superioară celei staturale, segmentele imediat superioare sau inferioare celui
considerat vor avea o creştere proporţional inferioară celei staturale.
III.Legile pubertăţii.
a) înainte de pubertate talia creşte în special pe seama membrelor inferioare, iar
după ea pe seama trunchiului.
b) înainte de pubertate este mai viu procesul de alungire, în timpul ei, şi după ea,
procesul de îngroşare osoasă;
c) înainte de pubertate procesele de creştere interesează în special oasele iar la
pubertate şi după ea masa musculară.
IV.Legile asimetriei, cu aplicabilitate la vârsta adultă.
Criteriile de apreciere a dezvoltării fizice la copii:
Talia (culcat, pe şezute, în picioare)
Masa corpului Perimetrul cutiei toracice
Perimetrul craniului
spirometria
dinamometria
suprafaţa corpului
puterea de întindere
particularităţile dezvoltării osoase
gradul de manifestare a ţesutului adipos subcutanat
dezvoltarea psihomotorie.
Determinarea dezvoltării osoase. Pentru determinarea maturităţii biologice a
organismului la copil şi adolescenţi se determină gradul de dezvoltare a
scheletului. Deoarece termenele de osificare la diferite segmente a scheletului sunt
diferite, dar osificarea particulară a osului deviază în anumite limite. Intre
dezvoltarea sistemului osos, a proceselor de creştere şi a maturizării organismului
la copil există o sistemă strânsă de corelare. Corespunderea gradului de osificare a
anumitor oase unei vârste este o interacţiune strânsă dintre procesele osificării şi
activitatea funcţională a glandelor endocrine şi ne permite să vorbim despre aşa
numita vârstă osoasă ce exprimă vârsta biologică. Corespunderea dintre vârsta
biologică şi cea de calendar se determină după radiologia palmei.
Gradul dezvoltării fizice şi de sănătate la copii se mai determină şi după timpul de
erupţie dentară. Erupţia dentară. Cele două dentiţii. Un alt criteriu de apreciere a
dezvoltării normale a copilului îl constituie şi apariţia dentifiilor temporară şi
permanentă.
1. Dentiţia de „lapte" este formată din 20 de dinţi şi apariţia lor în timp are
următoarea ordine:
incisivii medii inferiori (în număr de 2) apar între 6-8 luni
incisivii medii superiori (2) între 8-10 luni;
incisivii laterali (4) între 10-12 luni;
primii molari de lapte (4) între 18-24 luni;
caninii (4) între 8-24 luni;
al doilea rând de molari de lapte (4) între 24-30 luni. La 1 an - 8 dinţi incisivi.
Schimbarea ordinii apariţiei lor ca şi unele întârzieri de 1-2 luni au un caracter
patologic. Dentiţia de lapte se încheie la ~ 30 luni. Discomfortul de erupţie
subfebrilitate, nelinişte, agitaţie, anorexie, unele tulburări dispeptice care trebuiesc
diferenciate de patologie.
Dentiţia permanentă se anunţă cu apariţia primilor molari 6 ani - ~ 20-25 ani;
cuprinzând 16 dinţi pentru fiecare arcadă dentară, respectiv 32 dinţi în total.
Succesiunea aprecierii dezvoltării fizice Cu ajutorul tabelelor se apreciază
corespunderea vârstei biologice cu cea calendaristică. Nivelul dezvoltării biologice
echivalenta cu cea de calendar, dacă majoritatea indicilor dezvoltării biologici se
menţin în intervalul M ± 1δ. Dacă maturizarea biologică rămâne de cea de calendar
ori depăşeşte vârsta de calendar se vorbeşte despre reţinere (retardare) sau despre
grăbirea (accelerarea) tempoului de creştere biologică. Pentru aprecierea indicilor
antropometrici ne folosim de scara regresiei după talie; indicii funcţionali – după
standardul de vârstă,indicile ponderal, nutriţional, statural. 12 După scara regresiei
deosebim dezvoltare fizică mijlocie, mai mare sau mai mică decât cea mijlocie, de
asemenea armonioasă, disarmonioasă sau grav disarmonioasă. Copiii din grupa
disarmonioasă de obicei au dereglări de activitate cardiovasculară, endocrină,
neurologică etc. şi necesită un studiu special. La aceşti copii se întocmesc planuri
individuale de supraveghere, consultaţii ale specialiştilor (endocrinolog , ortoped
etc.), tratament şi proflaxie.Situaţiile marginale în apreciere de obicei o deţin copiii
cu tip patologic al constituţiei. SUPRAFAŢA CORPORALĂ se exprimă în m2 .
O metodă de stabilire a suprafeţei corporale (m2 ) raportată la greutatea corporală
(kg)
1 -5 kg greutate corporală / m 2 = 0,05 • kg + 0,05; 6-10 kg greutate corporală /
m 2 = 0,04 • kg + 0,10; 11-20 kg greutate corporală / m 2 = 0,03 • kg + 0,30;
21-40 kg greutate corporală / m 2 = 0,02 • kg + 0,40; SUPRAFAŢA
CUTANATĂ se apreciază comform tabelelor special întocmite sau impiric S = T 2
• 0,92 (cm2 ); unde T- talia; 0,92 - un coeficient.

Imunoprofilaxia copiilor în Republica Moldova. Calendarul Naţional de

vaccinări.
Formele imunizării artificiale: -Imunizare activă– prin administrarea în organism a
unor Ag microbiene (vaccinuri)
-Imunizare pasivă–bazată pe întroducerea în organism a unor preparate ce conţin
Ac specifici
Imunoprofilaxia–o metodă specifică de prevenire colectivă sau individuală a
maladiilor infecţioase, ce are la bază crearea imunităţii.artificiale specifice.
Imunoterapia–metode specifice de tratament prin intermediul vaccinurilor,
serurilor imune.
Vaccinurile sunt produse biologice cu proprietăţi de imunogen, constituite din
microorganisme vii sau omorâte, din componentele lor sau din toxine modificate.
Fiind administrate la om sau animale induc o imunitate artificială activă –IAA-
(umorală, celulară, mixtă) fără să provoace efecte nocive. Imunitatea
postvaccinală (IAA) se instaurează relativ lent, la 15-20 zile de la ultima inoculare,
şi durează timp variabil (luni-ani-toată viaţa).
Vaccinarea BCG
Profilaxia primară a tuberculozei (TBC) se face prin vaccinare cu bacilul Calmette
Guerin (BCG), Mycobacterium bovis viu, atenuat. Vaccinul BCG se administrează
în doză unică, intradermic, în regiunea deltoidiană, nou născuţilor cu greutatea la
naştere mai mare de 2500 grame, între vârsta de 2-7 zile şi 2 luni. În clasa a VIII-a
(la vârsta de 13-14 ani) se administrează o nouă doză de vaccin BCG, numai dacă
rezultatul testării IDR la tuberculină este negativ (sub 9 mm).
Vaccinarea DiTePer (împotriva difteriei, tetanosului şi tusei convulsive)
Este obligatorie la vârsta de 2, 4, 6 luni, cu rapelul 1 la vârsta de 12 luni şi rapelul
2 între 30-36 de luni. Este un trivaccin ce conţine anatoxină difterică purificată,
anatoxină tetanică purificată şi Bordetella pertusis inactivată (vaccin pertusis
celular).
Vaccinarea DT (împotriva difteriei şi tetanosului)
Se efectuează cu vaccin bivalent ce contine anatoxină difterică purificată şi
anatoxină tetanică purificată. Vaccinul DT se administrează fie ca doză de rapel la
copilul mare, după primovaccinarea DiTePer din primii ani de viaţă, fie ca
primovaccinare la copiii mari şi adulţii nevaccinaţi sau cu antecedente incerte de
vaccinare. Pentru rapelurile la adulţii corect vaccinaţi anterior se folosesc
vaccinurile dT, care conţin o cantitate de anatoxină difterică mai mică decât
vaccinul DT, suficientă pentru a menţine imnitatea dobândită prin vaccinările
anterioare. La copilul mare corect imunizat anterior, se administrează o doză de
DT în clasa I (la vârsta de 6-7 ani) şi în clasa a VIII-a (la 13-14 ani). La adulţii
corect imunizaţi anterior, se administrează doze de rapel la interval de 10 ani cu
vaccin dT.
Vaccinarea antipolio Primovaccinarea se face la vârsta de 2, 4, 6 luni, urmată de
rapelul 1 la vârsta de 12 luni şi rapelul 2 la vârsta de 9 ani (clasa a 3-a).Pentru
programul naţional de imunizări se foloseşte VPO (vaccin polio oral, cu virusuri
polio vii atenuate), preparatul VPOT. Trei doze vaccinale de VPO oferă o protecţie
de 95-100% împotriva celor 3 tipuri de virus polio. Deoarece vaccinarea se face pe
cale orală, nu se administrează copiilor cu tulburări digestive importante (diaree),
decât după remisiunea acestora.
Vaccinarea antihepatită B
Eficacitatea vaccinului se păstrează pe o perioadă ce variază între 3 şi 11-12 ani, în
ciuda scăderii nivelului anticorpilor
Vaccinarea ROR (împotriva rujeolei, oreionului şi rubeolei)
Se administrază o primă doză la vârsta de 12-15 luni, urmată de un rapel la vârsta
de 6-7 ani (în clasa I). Se folosesc trivaccinuri cu virusuri vii atenuate. O singură
doză de vaccin este foarte eficientă împotriva rujeolei, oreionului şi rubeolei,
folosirea sa ducând la scăderea semnificativă a incidenţei celor 3 boli.
Vaccinare împotriva Haemophilus influenzae tip b (Hib)
Vaccinurile conjugate cu Haemophilus Influenzae tip B se pot administra începând
de la vârsta de 2 luni. Ideal este ca primo-vaccinarea să se efectueze la vârsta de 2,
4 şi 6 luni, cu un rapel la 12 luni. La cei nevaccinaţi anterior cu vârste între 6-11
luni, primovaccinarea se efectuează cu 2 doze de vaccin, administrate la interval de
4-8 săptămâni.
Programul National de Imunizari al este urmatorul:
In maternitate:
• vaccinarea antihepatita B (AHB)
• vaccinarea antituberculoasa (BCG)
La 2 luni:
• vaccinare antihepatita B (AHB)
• vaccinare antipoliomielitica (VPOT)
• vaccinare antidifterica, antitetanica, antipertusis (DTP)
La 4 luni:
• vaccinare antipoliomielitica (VPOT)
• vaccinare antidifterica, antitetanica, antipertusis (DTP)
La 6 luni:
• vaccinarea antihepatita B (AHB)
• vaccinare antipoliomielitica (VPOT)
• vaccinare antidifterica, antitetanica, antipertusis (DTP)
La 12 luni:
• vaccinare antipoliomielitica (VPOT)
• vaccinare antidifterica, antitetanica, antipertusis (DTP)
La 12-15 luni:
• vaccinarea antirujeolica (AR)
La 30-35 luni:
• vaccinare antidifterica, antitetanica, antipertusis (DTP)

2. Criteriile de apreciere a stării sănătăţii copilului.

I. - se refera la particularitatile ontogenezei copilului de prezenta sau lipsa
incidentelor in anamneza biologica;
II.- dezvoltarea fizica a copilului care se apreciaza in baza parametrilor
antropometrici (talia,masa,per craniului,toracelui) si permite evidentierea
tulburarilor de crestere (malnutritie, hipostatura, paratrofie, dezvoltarea
disarmonioasa);
III. – dezv neuropsihica a copilului, care se efectueaza in corespundere cu liniile
principale de dezvoltare la diferite perioade de varste. Perturbajele dezv
neuropsihice sugereaza o patologie a SNC, maladii somatice istovitoare sau o
insuficienta a masurilor educationale cu copilul;
IV. –starea functionala a organelor si sistemelor care ste apreciata prin examenul
clinic al copilului si permite depistarea unor stari premorbide, prenozologice,
adica a starilor de fond;
V. –rezistenta si reactivitatea copilului, care se apreciaza conform
particularitatilor de ontogeneza, dupa nr de imbolnaviri acute suportate de copil
in perioada preliminara examinarii; copilul cu rezistenta protectiva normala face
pe parcursul anului sau suporta 1-2 episoade maladive cu evolutie usoara;
rezistenta subnormala determina imbolnavirii frecvente (>2 cazyri de boala) sau
maladii severe ale copilului;
VI. –prezenta maladiilor cronice si a focarelor cronice de infectie;

Noţiune despre copilul sănătos conform OMS. Factorii ce influenţează

sănătatea copiilor.
Hipocrate: „Sănătatea prezintă o stare de echilibru între corp, minte şi mediu”.
OMS: „Sănătatea este o stare de prosperitate completă fizică, mintală şi socială, ci
nu doar lipsa bolii sau a infirmităţii” (Constituţia Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii, adoptată la Conferinţa Internaţională a Sănătăţii, 19 iunie – 22 iulie
1946).
Mai târziu în această definiţie a fost inclusă şi „capacitatea de a duce o viaţă
productivă social şi economic”.
Noţiunea de sănătate a copilului a fost aplicată de către Voronţov caracterizând-o
ca pe „un proces de adaptare la mediu înconjurător în realizarea funcţiilor
biologice şi sociale”. Dinamica proceselor fizice şi psihice ale organismului
reprezintă baza de formare a sănătăţii pe fondul schimbărilor continue morfologice
şi funcţionale din perioada copilăriei.
În anul 1994, Veltişcev Iu.E. a definit sănătatea copilului ca „stare de activitate
vitală, ce corespunde cu vârsta lui biologică, unităţi armonioase ale caracteristicilor
fizice şi intelectuale, formarea reacţiilor de adaptare şi compensare în procesul de
creştere”.
Sănătatea este determinată de mai mulţi factori. Sinergia dintre aceşti factori
determină cât de susceptibili suntem faţă de maladii sau cât de sănătoşi suntem.
Există mai multe clasificări ale factorilor determinanţi de sănătate, dar pentru
prima dată au fost analizate domeniile care determină sănătatea umană din
perspectiva sănătăţii publice de către ministrul canadian al sănătăţii Lalonde M., în
raportul „Viziuni noi asupra sănătăţii canadienilor”
Conform conceptului „spaţiului sănătăţii” propus în acest raport, domeniile care
determină sănătatea sunt descrise în Modelul epidemiologic ce determină starea
sănătăţii al lui Denver:
1. factori biologici (ereditate, caracteristici demografice ale populaţiei);
2. factori ambientali (factorii mediului fizic şi celui social: factori fizici, chimici,
socioculturali, educaţionali);
3. factori comportamentali, atitudinile, obiceiurile. Stilul de viaţă depinde de
comportamente care, la rândul lor, sunt condiţionate de factorii sociali, deşi stilul
de viaţă este rezultatul factorilor sociali şi al comportamentelor;
4. servicii de sănătate (preventive, curative, recuperatorii)

Definiţia şi obiectul semiologiei. Simptomul şi semnul clinic, sindromul şi

boala. Foaia de observaţie clinică. Anamneza-principii metodologice, obiective
şi particularităţi în pediatrie. Simptomele generale. Examenul obiectiv.
Tehnică şi metode clasice de examen fizic: inspecţie, palpare, percuţie,
auscultaţie. Inspecţia generală a copilului
Obiectul semiologiei medicale

Semiologia medicală este o disciplină al cărei domeniu de activitate îl

constituie evidenţierea şi interpretarea diferitelor forme de manifestare a bolilor cu
scopul de a stabili diagnosticul.
Prin diagnostic se înţelege determinarea naturii sau indentităţii unei boli –
diagnostic pozitiv – şi diferenţierea în acest scop a manifestărilor morbide similare
pe care le posedă boli diferite – diagnostic diferenţial.
Un diagnostic precoce, corect şi complet este cheia succesului şi punctul de
la care porneşte aprecierea medicului cu privire la perspectivele de viitor ale
bolnavului – prognosticul.
Prognostic = judecată referitoare la evoluţia şi terminarea unei boli, bazată
pe cunoaşterea şi înţelegerea faptelor legate de cazul dat, în raport cu impactul
acesteia asupra vieţii, capacităţii de muncă şi reinserţii sociale a pacientului.
Semiologia medicală operează cu noţiuni caracteristice care sunt, de fapt,
informaţii în legătură cu boala. După modul în care acestea devin accesibile
observatorului, acestea se împart în:
 simptome;
 semne;
 date de investigaţie complementară.
Prin simptom se înţelege o manifestare a bolii care se exprimă exclusiv sau în
primul rând în sfera de percepţie a bolnavului. Ex: durerea, ameţela, dispneea etc.
Simptomele sunt experienţe personale, care ajung să fie cunoscute de către medic
din relatările pacientului. Având caracter subiectiv, posedă un grad de variabilitate,
de la un caz la altul sau de la acelaşi subiect, în ocazii diferite. Acestea ţin de
pragul de percepţie al bolnavului şi/sau de evoluţia bolii.
Prin semn se înţelege orice manifestare morbidă care este pusă în evidenţă de
medic (sau de alt observator care poate fi însuşi bolnavul sau o persoană din
anturajul acestuia) utilizând unul dintre simţurile proprii. Ex: paloarea, modificarea
conturului anatomic sau a consistenţei unei regiuni, zgomote cardiace sau
respiratorii anormale, mirosul aerului expirat. Caracterul obiectiv al semnelor nu
exclude complet componenta subiectivă în evaluarea lor, legată de această dată de
diferenţe în ceea ce priveşte „antrenamentul”, atenţia sau calitatea perceptivă a
observatorului şi, nu în ultimul rând, în condiţiile în care a fost făcută examinarea.
De îndată ce un simptom este demonstrabil prin observaţia făcută de
examinator, acesta devine simptom obiectiv, adică semn. De exemplu: durerea
spontană într-o anumită regiune este simptom, dar se încadrează în rândul
semnelor atunci când medicul o poate provoca sau intensifica prin apăsare sau
printr-o manevră indirectă = durere provocată, sensibilitate.
Pe parcursul dezvoltării medicinei s-a făcut simţită nevoia de a îmbunătăţi
calitatea observaţiei în legătură cu modificările induse de proceul patologic în
organismul bolnavului. Rezultatul a fost promovarea unui complex de metode,
servite de utilaje tehnice din ce în ce mai perfecţionte. Ex: examenul radiologic,
endoscopia, dozările de substanţe în lichidele biologice. Aplicarea acestor metode,
considerate „complementare” examenului clinic furnizează date, care alături de
simptome şi semne ajută la stabilirea diagnosticului.
Există tendinţa de a supraevalua aportul datelor de investigaţie complementară
în stabilirea unui diagnostic. Dar, oricât de sofisticate ar fi metodele paraclinice de
explorare, examenul clinic prin metode tradiţionale nu pote fi înlocuit şi nici pus pe
planul secund; deoarece s-ar rupe legătura dintre medic şi omu în suferinţă.
Procesul de stabilire a diagnosticului este o activitate de cunoaştere bazată pe
principiul incertitudinii, care presupune o operaţiune mintală extrem de complexă,
pentru care nu se pot da „reţete”.
Stabilirea diagnosticului necesită cunoştinţe profesionale şi se desfăşoară în
două etape: analiza şi sinteza informaţiei. Cele două procese sunt arbitrar
despărţite, deoarece în realitate ele se întrepătrund.
În etapa analitică, semiologia are ca obiectiv principal educarea observatorului
pentru a putea recolta toate informaţiile de ordin subiectiv sau obiectiv (simptome
şi semne) în legătură cu boala, printr-o examinare clinică corectă şi completă.
Această etapă se realizează prin anamneză şi examen obiectiv.
Etapa de sinteză începe practic cu obţinerea primelor informaţii despre boală. O
condiţie esenţială este, în această etapă, înţelegerea bazelor morfopatologice şi
fiziopatologice ale manifestărilor bolii.
Activitatea de analiză şi sinteză a simptomelor şi semnelor de boală se încheie
cu o concluzie, care este de fapt diagnosticul clinic. Acesta poate fi uneori complet
şi corect, dar de cele mai multe ori trebuie confruntat cu datele de investigaţie
complementară. Acestea sunt solicitate „ţintit” pentru a confirma sau completa
diagnosticul clinic.
Rezultatul sintezei diagnosticului clinic şi a datelor complementare este
diagnosticul definitiv, pe care se bazează atitudinea terapeutică şi prognosticul. În
procesul de stabilire a diagnosticului, practicianul beneficiază uneori ca reper în
etapa de sinteză de un reper care corespunde noţunii de sindrom.
Sindromul este un ansamblu coerent şi sistematizat de manifestări care
corespunde unei unităţi clinice, morfologice şi funcţionale cu caracter de
generalizare, sintetizând trăsăturile mai multor boli, dintre care fiecare are o
etiologie distinctă.
Gruparea simptomelor şi semnelor în sindroame permite orientarea spre acele
metode de explorare complementară care ar uşura diagnosticul de boală.
În medicină, denumirea de sindrom are şi alte semnificaţii:
 se identifică sindromul cu boala presupusă sau dovedită a fi plurietiologică –
ex: sindromul Reiter: artropatii inflamatoare, conjunctivită, uretrită,
enterocolită.
 denumeşte un grup de manifestări care apar împreună – ex: sindromul
Kartagener: dextrocardie, bronşiectazie, sinusită.
Anamneza

Prin anamneză se înţelege ansamblul informţiilor obţinute de la bolnav în

legătură cu persoana sa şi cu ambianţa în care evoluează, raportat la starea de
boală.
Obiectivul principal al anamnezei este culegerea informaţiilor de ordin
subiectiv în legătură cu boala – simptomele şi analiza acestora sub aspectul
particularităţilor asocierii şi evoluţiei cronologice a suferinţei. Dar, anamneza mai
furnizează şi alte date: statusul biologic, personalitatea afectivă, atitudinea
emoţională a pcientului, ereditatea, diferitele stări premorbide, condiţii de mediu.

Principii şi metodologie

Baza metodologică a anamnezei este conversaţia între examinator şi bolnav,

având ca subiect suferinţa şi factorii legaţi de aceasta.

Abordarea pacientului

Pentru ca pacientul să aibă încredere în examinator, acesta trebuie să aibă

anumite calităţi:
 interes; bolnavul trebuie să simtă nu numai simpla curiozitate profesională,
ci şi dorinţa de a fi înţeles şi ajutat;
 îngăduinţă; examinatorul trebuie să se abţină să sancţioneze diferite aspecte
ale conduitei de viaţă a bolnavului în conformitate cu propriile sale principii;
 căldură şi simpatie; fără a aluneca însă pe panta sentimentalismului;
 politeţe şi flexibilitate; nu trebuie fixat un cadru rigid conversaţiei, aceasta
fiind ghidată cu abilitate spre zonele de interes, mai ales atunci când
bolnavul manifestă tendinţa da a se abate de la subiect.
 optimism; dar fără a oferi bolnavului asigurări excesive cu privire la
perspectivele de viitor, care s-ar putea dovedi nefondate.

Relatarea.
 După stabilirea unui contact adecvat cu bolnavul, acesta va fi încurajat să
relateze aspecte ale suferinţei sale într-o manieră personală. Rar o persoană
bolnavă poate să ofere o realitate obiectivă despre suferinţa sa. În funcţie de
personalitatea bolnavului, în practică, pot fi cunoscute câteva tipuri particulare de
relatare.

 Bolnavul inteligent relatează datele clar, concis, pedant şi aproape fără

emoţie, dovedind un perfect autocontrol şi capacitate de autoobservaţie.

 Bolnavul confuz, cu tulburări de memorie, de exprimare şi/sau un grad de

cultură redus, oferă o relatare adesea neinteligibilă, încât necesită ajutorul
examinatorului care va interveni cu întrebări simple pretinzând un răspuns
clar.

 Bolnavul logoreic se abate de la subiect şi are tendinţa să furnizeze

numeroase informaţii nerelevante. În acest caz, examinatorul va dirija cu
tact relatarea spre aspectele esenţiale.

 Bolnavul reţinut expune cu rezervă date puţine şi tinde să minimalizeze

intensitatea simptomelor.

 Bolnavul „informat” utilizează cu uşurinţă şi, nu întotdeauna cu

semnificaţie corectă, termeni medicali. Aceste informaţii vor fi preluate cu
discernământ. Se iau în considerare cazurile în care pacientul relateză exact
diagnosticuri stabilite de către alţi medici.

 Bolnavul nesincer îşi adaptează relatarea în conformitate cu un scop

exterior: uneori ascund boli pe care le consideră degradante sau
incompatibile cu angajarea într-un anumit serviciu, alteori inventează sau
exagerează simptome cu scopul de a obţine unele avantaje: (internarea sau
prelungirea acesteia, pensionarea). Situaţia se tranşează la examenul
obiectiv.

 Bătrânii cu tulburări psihice sau hipoacuzici nu înţeleg adesea întrebările

adresate, iar uneori, suprimă unele informaţii din timiditate sau din
 sentiment de vinovăţie. Alteori, exagerează manifestările bolii pentru a
atrage atenţie şi a stârni compasiune.

Interogtoriul este metoda prin care examinatorul intervine în cazul anamezei

pentru a realiza: menţinerea discuţiei în cadrul specific al subiectului şi dirijarea
acesteia spre aspecte de interes particular, scoaterea în evidenţă a unor date care ar
fi putut fi omise de către bolnav, analiza până în cele mai mici detalii a unor
simptome.

Înregistrarea datelor se va face în scris pentru a fi reţinute pentru uzul

exminatorului sau a altor persoane interesate şi autorizate să le cunoască mai
târziu.

Etapele anamnezei

În timpul anamnezei se culeg informaţii legate de: vârstă, sex, locul naşterii şi
domiciliul, motivele internării, istoricul bolii actuale, antecedentele familiale,
antecedentele personale patologice, antecedentele personale fiziologice, condiţii
ambientale, locuinţa, alimentaţia, consumul de toxine, condiţii de muncă
manifestări generale.

Vârsta.
Particularităţile morfologice şi funcţionale legate de diferite etape în
dezvoltare a organismului pot să se reflecte în starea sănătăţii subiectului, fie în
sensul prevalenţei crescute a unor boli la anumite grupuri de vârstă, fie în moduri
particulare de evoluţie pe care vârsta le poate imprima anumitor subiecţi.
La sugari se întâlnesc boli diareice acute şi stări dispeptice. Prima copilărie
este dominată de boli eruptive febrile (rubeolă, rujeolă, varicelă, scarlatină) şi tuse
convulsivă.
În adolescenţă sunt frecvente anginele, glomerulonefrita acută şi
reumatismul articular acut.
Adulţii fac mai frecvent hipertensiune arterială, ulcer duodenal, tuberculoză,
astm bronşic, pneumonii şi boli profesionale.
La vârstnici se întâlnesc mai frecvent bolile degenerative (ateroscleroză,
boală artrozică, emfizem pulmonar), boli neoplazice, boli cardiovasculare cronice,
fenomene nervoase de involuţie senilă.
Factorul vârstă intervine şi în nuanţarea evoluţiei unei boli. De ex:
reumatismul articular acut apărut înaintea vârstei de 22-24 de ani se va solda
probabil cu determinări cardiace. Complicaţiile testiculare ale parotiditei epidemice
survin după vârsta pubertăţii şi se pot solda cu sterilitate.
Sexul pacientului poate reprezenta până la un punct un criteriu de orientare
în legătură cu diagnosticul. Baza acestei interpretări o reprezintă prevalenţa sexuală
a unor boli, care se datorează, în primul rând, particularităţilor morfologice şi
funcţionale diferite ale organismului femeii şi bărbatului, dar şi gradului diferit de
angajare în viaţa economică şi socială.
Se disting boli care se întâlnesc exclusiv la unul dintre sexe şi boli care care
au frecvenţă mai mare la femei sau la bărbaţi. În primul grup se încadrează bolile
organelor genitale feminine (tulburări ale ciclului menstrual, metroanexită,
patologia obstetricală) sau ale organelor genitale masculine (arhiepididimită,
adenomul de prostată).
Câteva exemple din al doilea grup:
 boli cardiovasculare: bărbaţii: insuficienţă aortică, infarct miocardic, cord
pulmonar cronic, trombangeita obliterantă. La femei: stenoză mitrală,
tromboflebită.
 boli respiratorii: bărbaţii: bronşiectazie, bronhopneumpatie obstructivă
cronică. Femeile: astm bronşic.
 boli digestive: bărbaţii: ulcer duodenal; femeile: ulcer gastric, colecistite,
litiază biliară.
 boli reumatice: bărbaţii: gută, spondilită anchilopoietică; femeile: poliartrită
reumatoidă, sclerodermie, lupus eritematos diseminat.

Locul naşterii şi domiciliul

Mediul geoclimatic în care o persoană şi-a desfăşurat mai mult timp viaţa
poate contribui la determinismul unor boli. De exemplu:
  guşa endemică apare în regiunile în care solul şi apa freatică au un conţinut
scăzut de iod. (Munţii Apuseni, Maramureş, podişul Transilvaniei).
 malaria este răspândită în zonele cu lacuri şi bălţi în care se dezvoltă
ţânţarul anofel.
 fluoroza (boala dinţilor pătaţi) apare în regiunile cu apă potabilă excesiv de
bogată în floruri.

Motivele internării

La acest capitol al anamnezei se înregistrează toate simptomele şi semnele

de boală pe care le are bolnavul. Acestea trebuie menţionate concis şi grupate pe
categorii de aparate în suferinţă şi ierarhizate după criteriul dominanţei şi al
ipoteticei lor valori semnificative în relaţie cu diagnosticul.
Istoricul bolii actuale este un punct important al anamnezei. Bolnavul îşi
povesteşte simptomele de la debutul bolii până în momentul internării.
Examinatorul încearcă să atingă succesiv următoarele puncte:
 Debutul bolii:
1. data;
2. felul debutului: brusc sau insidios;
3. circumstanţele în care boala a debutat;
4. simptomele cu care s-a manifestat iniţial.
 Atitudinea bolnavului faţă de boala care tocmai a debutat: prezentarea la
medic, ignorarea suferinţei, recurgerea la automedicaţie sau la procedee
terapeutice empirice etc. În cazul în care bolnavul a urmat un tratament
indicat de medic, se va menţiona şi ce rezultat a avut asupra primelor
manifestări: ameliorare, stare nemodificată, agravare.
 Cum au evoluat manifestările de la debut şi până la momentul examinării:
periodic, progresiv, asociat.
 Ce anume l-a determinat nemijlocit pe bolnav să se prezinte la consultaţie
sau pentru internare?

Antecedentele familiale
Această parte a anamnezei urmăreşte să cunoască starea de sănătate a membrilor
familiei bolnavului; există boli care se întâlnesc la mai mulţi membrii ai aceleiaşi
familii, adică poseda agregare familială. Există două cauze de agregare familială a
bolilor: transmiterea ereditară şi coabitarea.
În cazul transmiterii ereditare, boala se găseşte numai printre rudele de sânge
ale subiectului. Este vorba de anomalii genetice sau cromozomiale, transmiterea
putându-se face după modul dominant sau recesiv, legat sau nu de sex.
Coabitarea este un alt factor care poate explica agregarea familială a unor
boli. Fenomenul se întâlneşte şi la rudele prin alianţă. Apariţia bolii la mai mulţi
membrii ai familiei este cauzată de acţiunea aceloraşi condiţii nefavorabile din
mediul familial.
Antecedentele personale patologice

Se referă la principalele afecţiuni de care a suferit pacientul, din copilărie

până în momentul internării. Se va acorda atenţie următoarelor categorii de boli sau
împrejurări patologice.
 Bolile infecţioase acute care pot determina complicaţii organice sau pot
deschide calea predispoziţiei pentru alte suferinţe. Ex:
scarlatină→glomerulonefrită; hepatita acută virală→hepatita cronică; angine
streptococice→reumatism articular acut , cardită reumatoidă.
 Bolile infecţioase cronice (tuberculoză, sifilis, infecţii de focar etc.) pot
afecta orice structură a organismului prin însămânţare directă sau prin
consecinţele imunologice pe care le antrenează.
 Bolile venerice, altele decât luesul, interesează şi din raţiuni epidemiologice
legate de lichidarea sursei de infecţie, întreruperea cantagiunii şi tratamentul
cazurilor rămase necunoscute.
 Boli organice: respiratorii, cardiovasculare, renale etc.
 Împrejurări morbide semnificative: intervenţii chirurgicale, traumatisme,
hemoragii, transfuzii, intoxicaţii etc. Pe lângă bolile care se manifestă sau
sunt consecinţa factorilor enumeraţi, cu ocazia unei transfuzii se pot
transmite: hepatita virală B, sindromul imunodeficienţei dobândite (SIDA)
 Tratamentele medicamentoase pot afecta ficatul (hepatite toxice
medicamentoase), stomacul (ulcer - antiinflamatoare), măduva
hematoformatoare, pielea, gonadele (citostatice) etc.

Antecedentele personale fiziologice

Această parte a anamnezei se adresează în special femeilor, urmărind să

evidenţieze aspecte legate de activitatea genitală.
 Debutul menstruaţiei = menarha, marchează începutul pubertăţii (în jurul
vârstei de 13 ani). Pubertatea întârziată (după 14 ani) poate fi constituţională
sau determinată de boli ereditare endocrine sau organice. Pubertatea precoce
(înainte de 8 ani) este o boală endocrină de sine stătătoare.
  Succesiunea ciclurilor menstruale are loc la intervale regulate de 28 de zile
la 65% dintre femei, cu limite extreme între 18-40 zile.
Întreruperea succesiunii menstrelor = amenoree; apare în sarcină, alăptare,
menopauză, unele boli psihice sau endocrine.
Creşterea frecvenţei ciclurilor = tahimenoree,
Rărirea fecvenţei ciclurilor = bradimenoree.
 Durata fluxului menstrual este normal de 5 zile.
Polimenoree = creşterea duratei,
Oligomenoree = scăderea duratei,
Durata peste10 zile = menoragie.
Sângererea genitală în afara ciclului menstrual = metroragie → sângele este
coagulabil.
 Cantitatea toală de sânge eliminată prin fluxul menstrual este de 150 ml cu
maximum în ziua a doua.
Hipermenoree = creşterea cantităţii,
Hipomenoree = scăderea cantităţii,
Dismenoree = dureri care preced sau însoţesc menstruaţia localizate în micul bazin
cu iradiere în lombe şi în rădăcina coapselor.
 Împrejurări legate de sarcină şi de naştere: numărul sarcinilor, numărul
naşterilor (la termen, premature, cu feţi morţi), numărul avorturilor
(spontane şi luna de sarcină, provocate), greutatea copiilor la naştere (normal
3000-3500 gr).
Cauzele avorturilor repetate: incompatibilitatea de Rh, lues, diabet zaharat matern.
Gigantismul fetal – peste 4000 gr. – mama diabet.
 Climacteriul sau premenopauza se situează în jurul vârstei de 42-45 de ani
şi se manifestă prin modificarea ritmurilor ciclurilor menstruale, tulburări
generale.
 Menopauza normală, 45-50 de ani, marchează sfârşitul activităţii biologice
genitale. Se caracterizeză prin suspendarea menstrelor. Poate fi însoţită de
bufeuri de căldură, crize sudorale, tulburări psihice, modificări
 cardiovasculare, simptome dispeptice etc. Încep să se manifeste HTA
esenţială, cardiopatia ischemică, obezitatea, artrozele, osteoporoza etc.

Locuinţa

 Salubră
 Insalubră
Unii factori ambientali locativi pot determina boli: plantele de aprtament, acarieni,
animalele domestice.

Alimentaţia trebuie privită sub două aspecte; compoziţia regimului alimentar şi

igiena alimentaţiei.

Consumul de toxice
Alcool
 Ritmul (ocazional, sistematic);
 Cantitatea ingerată;
 Preferinţa pentru băuturi slabe sau tari.
Fumatul
 Numărul de ţigarete pe zi;
 Ritualul fumatului;
 Fumătorul pasiv.
Abuzul de cafea provoacă manifestări neuropsihice şi cardiovasculare (favorizează
depozitarea lipidelor în pereţii arterelor).

Condiţiile de muncă

Se menţionează profesia, tipul efortului depus (fizic sau intelectual), orarul de

muncă, condiţiile de microclimat, aspectele concrete ale prestaţiei profesionale
(şezând, aplecat, în picioare, ridicare de greutăţi etc.), materialele vehiculate,
comportarea la locul de muncă, relaţiile cu superiorii şi cu colegii.

Manifestări generale

 Pofta de mâncare;
  Evoluţia ponderală;
 Somnul;
 Scaunul;
 Micţiunile;
 Modificările volumului urinar.
Examenul obiectiv

Este partea explorării clinice în care medicul face apel la simţurile sale şi
eventual la un instrumentar simplu, pentru a evidenţia semnele de boală, adică
modificările produse de boală în organismul omului suferind. Corelarea acestora cu
simptomele, analizate detaliat în cadrul anamezei, furnizează materialul
informaţional pentru ca logica medicală să pemită stabilirea primei etape a
diagnosticului – diagnosticul clinic.
Examenul obiectiv beneficiază de patru metode: inspecţia, palparea, percuţia
şi ascultaţia.

Inspecţia

Prin inspecţie se înţelege observarea vizuală, directă sau indirectă (ajutată de

instrumente care să uşureze accesul, mărirea sau iluminarea) a semnelor de boală
care se manifestă la suprafaţa corpului, în cavităţi accesibile sau care constă în
modificarea mobilităţii unor segmente. Aceste semne se numesc optice.
Pentru ca inspecţia să îşi atingă scopul, bolanavul va trebui să fie complet
dezbrăcat, în aşa fel încât nici o regiune să nu scape examenului obiectiv.
În condiţiile examinării bolanvului în salon, se va face concesie
considerentelor de pudoare; dacă din anamneză, medicul posedă date asupra
localizării unor semne în regiunea anală sau genitală, observaţia se va continua
într-o cameră de consultaţie.
Una dintre condiţiile inspecţiei corecte este luminarea corespunzătoare.
Aceasta trebuie să fie suficient de puternică, să nu cadă asupra bolnavului numai
dintr-o parte şi să fie de preferinţă de sursă naturală.
 Lumina artificială poate falsifica mici modificări ale culorii tegumentului;
cianoza pare mai intensă la lumina lămpilor de neon.
Inspecţia începe cu bolnavul aflat într-o poziţie statică (culcat pe pat sau pe
canapeaua de consultaţie), respectând două principii esenţaiale: observaţia
topografică şi comparativă.
Se începe cu extremitatea cefalică – părul, ochii, mucoasa conjunctivală,
nasul, buzele, cavitatea bucală, apreciind eventuale modificări prin comparerea
regiunilor simetrice, apoi se încearcă şi aprecierea globală a expresiei feţei.
Inspecţia va fi continuată metodic cu următoarele regiuni: gâtul, toracele, sânii,
membrele superioare, abdomenul, membrele inferioare.
Bolavul va fi apoi ridicat pentru a examina partea posterioară a corpului.
Inspecţia statică se completează cu cea dinamică pentru a descifra „limbajul
corpului”: dezbrăcarea, ridicarea din pat, mersul, comportamentul raportat la
situaţie. Observaţia este completată prin mobilizarea la comandă a unor segmente
sau solicitarea de a executa mici gesturi cotidiene.
Observaţia începe, de fapt, odată cu primul contact cu bolnavul, continuă pe
toată durata anamnezei şi a întregului examen clinic.

Palparea

Palparea face apel la simţurile tactil şi kinestezic ale mâinilor examinatorului

pentru a aprecia modificările superficiale sau profunde produse de boală = semne
palpatorii. Tehnica palpării presupune utilizarea pulpei degetelor ( cea mai
sensibilă la pulsaţii), a întregii suprafeţe palmare a degetelor, uneori a palmei în
întregime (zona palmară de la baza degetelor, cea mai sensibilă la vibraţii), cu o
anumită presiune şi mobilizarea corespunzătoare a mâinii pe zona de explorat.
Variantele tehnicii sunt adaptate regiunii şi scopului urmărit.
a) Presiunea simplă cu pulpa degetelor este utilizată la cercetarea pulsaţiilor
vasculare, aprecierea consistenţei şi a sensibilităţii ţesuturilor, palparea
proeminenţelor osoase, a liniei articulare şi, în general, pentru localizarea unei
anumite modificări.
b) Aplicarea palmei în întregime serveşte la palparea freamătului (cardiac sau
vocal), a unor formaţiuni cu pulsaţie expansivă, iar combinată cu deplasarea
orizontală reprezintă o bună metodă de a aprecia starea tegumentelor.
c) Pensarea între două degete sau între degetele reunite ale celor două mâini
serveşte la aprecierea volumului stratului adipos, precizarea consistenţei unei
formaţiuni şi fixarea acesteia în scopul mobilizării în raport cu planurile învecinate.
d) „Masarea” uşoară cu suprfaţa palmară a degetelor, prin mişcări de rotaţie în
planul suprafeţei corpului este o metodă de explorare a zonelor superficiale (piele,
ţesut celular subcutanat şi muscular)
e) Palparea organelor profunde utilizează suprafaţa palmară a degetelor şi mişcări
de frământare care caută să surprindă organul sau sa-l facă să gliseze contra unei
rezistenţe.
f) Pentru determinarea sensului în care circulă sângele într-o venă superficială, se
fixează între degete două puncte apropiate de pe traiectul acesteia şi se goleşte
vena de sânge prin deplasarea laterală a degetelor. Ridicând succesiv când un
deget, când pe celălalt se vede din care direcţie se face umplerea venei.
În timpul manevrelor de palpare examinatorul trebuie să-şi găsească o
poziţie adecvată, iar pacientul va fi solicitat să contribuie la reuşita examinării prin
posturi corespunzătoare sau acţiuni adoptate în funcţie de caz (ex: relaxare
musculară, respiraţii profunde etc.)

Percuţia

Este metoda de a provoca în mod artificial vibraţii în organe şi ţesuturi prin

lovirea repetată a suprafeţei corpului, cu scopul de a aprecia, în primul rând, pe
bază acustică starea fizică a teritoriului subjacent = semne palpatorice.
În percuţia digitodigitală, degetul mijlociu de la mâna stângă funcţionează ca
pleximetru, iar degetul mijlociu de la mâna dreaptă ca ciocănel. Degetul
pleximetru, depărtat de celălalte, se aplică cu toată suprafaţa palmară pe regiunea
de explorat, adaptându-se reliefului anatomic şi exercitând o uşoară presiune;
degetul ciocănel, deasemenea îndepărtat de celălalte şi flectat în articulaţia
interfalangiană proximală este pregătit pentru a lovi perpendicular falanga a doua a
degetului pleximetru; mişcarea de lovire se execută din articulaţia radiocarpiană,
scurt, ritmic, şi cu o forţă egală, suficientă pentru a obţine un sunet perceptibil.
Percuţia superficială urmăreşte să exploreze starea zonelor situate în
apropierea suprafeţei corpului, până la 3-5 cm adâncime şi se execută cu o forţă de
lovire redusă.
Percuţia profundă explorează zone până la adâncimea maximă de 7 cm.
Forţa de lovire este maximă.
Calitatea sunetului de percuţie este dată de particularităţile acustice ale
vibraţiilor produse, care depind de câteva calităţi ale zonei explorate: prezenţa sau
absenţa aerului, volumul său raportat la cel al ţesutului dens, distribuţia aerului,
tensiunea sub care e ţinut de forţele elastice. Se pot distinge mai multe tipuri de
sunet:
a) Sunetul mat sau matitatea are intensitate redusă, durată scurtă şi
tonalitate ridicată. Acesta se obţine asupra ţesuturilor sau a
organelor lipsite, în mod normal, de conţinut aerian (masă
musculară, ficat, splină, inimă) sau a acelora în care procesul
patologic (infiltraţie, colecţie de lichid, tumoră) a înlocuit aerul cu
o masă densă.
b) Sunetul timpanic sau timpanismul este un sunet sonor intens şi cu
timbru muzical asemănător celui obţinut prin lovirea unui timpan
într-o orchestră. Este caracteristic organelor cu conţinut aerian în
spaţii bine circumscrise şi cu pereţi regulaţi: stomac, intestine, iar
în cazuri patologice cavernele pulmonare etc.
c) Sunetul sonor netimpanic sau sonoritatea pulmonară se obţine
asupra plămânului normal, unde aerul se găseşte distribuit în
cavităţi mici, separate de pereţi denşi. Spre deosebire de sunetul
timpanic, are o intensitate mai redusă şi îi lipseşte timbrul muzical.
d) Hipersonoritatea este un sunet intermediar între sonoritate şi
timpanism.
 e) Sunetul submat sau submatitatea este un amestec de sunet mat şi
sonor, care se întâlneşte atunci când prin percuţie se pun
concomitent în vibraţii teritorii mixte, cu şi fără conţinut aerian.

Auscultaţia

Este metoda de percepere a zgomotelor care iau naştere în mod spontan, în

condiţii normale sau patologice, prin activitatea organelor interne = semne
stetacustice (respiraţia, contracţia cardiacă, circulaţia sângelui, activitatea
peristaltică a intestinului).
Se poate realiza direct, prin aplicarea urechii pe suprafaţa corpului sau
indirect cu stetoscopul.
Metode instrumentale
Se utilizează o serie de instrumente în diferite scopuri.
 Pentru accesul în cavităţile de la suprafaţa corpului: spatule, specul nazal,
oglindă, artoscop, oftalmoscop,
 Pentru perimetru: benzi metrice,
 Pentru grosimea ţesuturilor: adipocentimetru,
 Pentru amplitudinea de mişcare: goniometre,
 Pentru forţa musculară: dinamometru,
 Ciocan de reflexe, ace, pensulă, diapazon (examinare neurologică).
 Cântar, altometru,
 Termometru.