Sunteți pe pagina 1din 24

LUMÂNAREA, PICĂTURĂ DE SUFLET ROMÂNESC..

Lumânarea este simbolul Domnului Hristos, Care a zis: "Eu sunt


LUMINA lumii; cel ce vine la Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina
vieții" (Ioan 8;12). De aceea nu există slujbă a Bisericii care să se facă fără o lumânare aprinsă.
La Sfântul Botez, nașul ține lumânarea stinsă în mână până la întreita scufundare. După ce se
botează copilașul, preotul aprinde lumânarea: l-a primit pe Hristos, a primit Lumina Cea
nevăzută, noi arătăm asta prin lumina cea văzută a lumânării.
Flacăra blândă, galbenă a lumânării amintește slava lui Dumnezeu dinaintea Întrupării, după
cuvintele Psalmistului: "Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină" (psalmul 103), dar și
lumina care strălucea din fața Domnului Hristos, Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu, pe Muntele
Tabor: "..Și a strălucit fața Lui ca soarele.." (Matei 17;2).
Ne amintește lumina "banalei" lumânări sau a candelei și de lumina Duhului Sfânt, Care L-a
învăluit pe Domnul Hristos pe Tabor, după "schimbarea", adică transfigurara feței Sale: ".. Iată
un nor luminos i-a umbrit pe ei..". Fiind simbol și al Duhului Sfânt, la slujba Sfântului Maslu
lumânările se aprind cu puțin înaintea rugăciunii de sfințire a untdelemnului, ca să se înțeleagă că
harul Duhului Sfânt va coborî în scurtă vreme peste materia utilizată în slujbă (uleiul).
Dacă la Botez și la Sfântul Maslu lumânările nu se aprind de la început, aprinderea lor arătând
tocmai momentul precis al primirii lui Hristos și a Duhului Sfânt, la slujba Cununiei nașii intră în
biserică având lumânările deja aprinse. Acest lucru indică faptul că mirii sunt "fii ai luminii" care
și-au trăit viețile de până atunci în lumina credinței în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Din două
mlădițe sfinte, cu binecuvântarea lui Dumnezeu primită la Cununie, vor ieși mai apoi vlăstare
curate, copii bineplacuți Domnului. Pe de altă parte, cei care urmează să se cunune îndeplinesc
taina unirii bărbatului cu femeia stabilită neamului omenesc chiar de la crearea primilor oameni.
Iar prin venirea lui Dumnezeu-Hristos pe pământ, unirea aceasta este binecuvântată și sfințită.
De aceea, lumânările aprinse ne arată binecuvântarea nunții de către Hristos și prezența Sa
tainică alături de miri, la fel ca la nunta din Cana Galileei: "De aceea, va lăsa omul pe tatăl său și
pe mama sa și se va alipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu
zic, în Hristos și în Biserică" (Efeseni 5;31-32).
Putea oare să lipsească lumânarea la primirea Sfintei Împărtășanii?.. Nicidecum! Credinciosul
ține lumânarea în mână, vrând să zică: "Iată, Doamne, deja ești în mine prin credința și prin
faptele mele.. Intră acum și în trupul meu și vindecă-mă de neputințele mele".. Tocmai acesta
este rolul ținerii lumânării aprinse în mână de către credincios: de a arăta întregii comunități
parohiale aflate în biserică la Sfânta Liturghie că el este un împlinitor al poruncilor Domnului
Hristos, că el trăiește o viață în Lumina-Hristos!
Lumânarea se folosește din plin la Sfânta Liturghie: astfel, înaintea celor două "Vohoade", adică
ieșiri ale preotului în mijlocul bisericii, el este precedat de purtători de lumină. La Vohodul cu
Sfânta Evanghelie, preotul amintește de Domnul Hristos care iese la propovăduire, iar purtătorul
de lumină amintește de Înaintemergătorul Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul. La citirea Sfintei
Evanghelii de la amvon, se așează un sfeșnic cu lumânări aprinse înaintea acestuia din urmă:
lumina învățăturii Domnului, care a umplut tot pământul și a înțelepțit toate neamurile..
La Slujba Vecerniei, la Vohodul cel mic, iarăși avem un purtător de lumânare aprinsă. Astfel, în
timp ce privim simbolul Luminii - Hristos, ascultăm minunata cântare: "Lumină lină a sfintei
slave a Tatălui ceresc, a Celui fără de moarte, a Sfântului, fericitului, Iisuse Hristoase, văzând
lumina cea de seară, laudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu..". Ce înălțătoare

1
cântare!.. Devenim cu toții flăcări aprinse de harul Domnului Care este mereu în mijlocul a "doi
sau trei adunați în numele Său"!
Dar Sfânta Slujbă a Învierii? Oare unde este mai clar simbolismul luminii ca în această slujbă?
După ce biserica este cufundată în întuneric, arătând pe de o parte noaptea adâncă în care a înviat
Domnul, iar pe de alta, noaptea păcatului în care zăcea omenirea, deodată Sfântul Altar se
luminează: Hristos înviază, Lumina se arată în lume! Sfântul Altar, care de vineri seară
reprezenta prin depunerea Sfântului Epitaf pe Sfânta Masă Mormântul Domnului, se luminează
de slava lui Hristos: "Mai înfrumusețat decât toată cămara împărătească și mai luminat s-a arătat
Hristoase mormântul Tău, IZVORUL ÎNVIERII NOASTRE", așa zice preotul când depune
Cinstitele Daruri pe Sfânta Masă după Vohodul cel Mare al Liturghiei.
Ce ne mai rămâne? Aprinderea lumânărilor la biserică de către credincioși, "la morți și la vii".
Iată cum lumânarea umple și viața de pe pământ, și cea de după moarte.. Să aprinzi o lumânare
pentru cei răposați devine un gest de extremă dragoste față de ei! În sfânta biserică, lumânarea se
aprinde în colivă. Coliva simbolizează Sfânta Biserică, a celor care luptă și a celor care au biruit,
trecând deja "dincolo".. În mijlocul colivei-Biserică stă pe tron Lumina-Hristos! Iată cultul
ortodox! Iată credința cea mai minunată de pe pământ, nu numai prin puritatea învățăturii, ci și
prin bogăția formelor de exprimare a cultului..
Apusul vieții.. Omul bătrân sau bolnav se află pe patul de moarte. Cei dragi îi stau la căpătâi,
ținându-i lumânarea aprinsă.. Ca nu cumva să moară omul fără Hristos, după ce a trăit cu
Hristos.. Este atât de puternică această tradiție, încât credincioșii noștri însemnează pe pomelnic
cazurile în care rudele au murit fără lumină la căpătâi: "MORT FĂRĂ LUMÂNARE"!
Cum să distrugi un astfel de popor cu o astfel de tradiție? Ce poți să faci împotriva unei astfel de
credințe?.. Vom dăinui, pentru că noi românii SIMȚIM ȘI TRĂIM AȘA.. OTODOX..
Moare omul.. I se pune pe piept Sfânta Cruce, o icoană, iar alături i se arde o lumânare lungă,
lungă, răsucită, făcută din ceară naturală: este firul vieții omului, care tocmai s-a terminat! La
cimitir se aprind apoi lumânări la mormânt. Vin rudele din străinătate: "Mă duc să aprind o
lumânare la mămica"! Dragostea și dorul sunt concentrate în această palidă flacără de lumânare!
Iar părinții bătrâni, pe când mai erau încă în viață, prevăzându-și obștescul sfârșit, anticipând
dorul lor de copii și al copiilor față de ei, își rugau cu lacrimi în ochi copiii: "Să mai veniți,
maică, să-mi mai aprindeți câte o lumânare la mormânt, CÂND N-OI MAI FI"!..
Mă opresc aici, că m-am emoționat. Și eu am o mamă undeva, într-un cimitir..
Dar.. spuneți dumneavoastră: am dreptate că lumânarea face parte din sufletul românesc?..
Dumnezeu să vă binecuvânteze! Preotul Sorin Croitoru din Mantova (Italia)

2
Erezia catolică. Care sunt diferențele dintre Catolicism și Ortodoxie
Anul 1054 este pentru Ortodoxie începutul celei mai mari apostazii din istoria
Bisericii. Ca și în timpul lui Arie, acum 950 de ani în Apus omul trufaș și
nesăbuit s-a proclamat pe sine Dumnezeu și împreună cu cei ce l-au crezut
au plăsmuit o nouă biserică cu vechea înfățișare, dar fundamental diferită de
cea întemeiată de Iisus Hristos Dumnezeu la Cinzecime.Așa a îngăduit
Hristos, ca din cauza schimbărilor dogmatice, profanărilor eclesiologice,
retâlcuirilor scripturistice și răstălmăcirilor istorice ce le-au făcut latinii, să se
aleagă grâul de neghină, oile de capre, minciuna de adevăr, ortodoxia de
catolicism.
Sfinții Părinți Ortodocsi de atunci nu i-au urmat pe apuseni în această
cădere, ba mai mult, soborniceste au lăsat urmasilor în credință, povățuiri de
nezdruncinat și anateme de nedezlegat, de a nu se face părtași sub nici un
chip înnoirilor mincinoase și uneltirilor politice, de a păstra neschimbată,
chiar cu prețul vieții, tradiția de veacuri a Bisericii, (II Corinteni 6:14-17). …
Din eres în eres, din cădere în mai mare cădere, credința apuseană si-a
arătat în timp adevăratul chip. Istoria încă sângerândă a României ne arată
lămurit cum la nevoie papistașii au lăsat deoparte vicleniile chemării la unire
și s-au apucat de a converti “cu tunul” pe români la “creștinismul” lor.
Oare toți Sfinții pomeniți mai jos au fost prea asprii când au negat latinilor
părtășia cu Duhul Sfânt? Nu, ci părinții limpede au voit a zice că hulirea
Treimii a adus papismuluui depărtarea harului, iar depărtarea harului le-a
exclus preoția, fără preoție nu au taine valide, iar fără taine… în veac nu au
mântuire!
Biserica este Una și Unul Sfânt este Capul ei, și nimeni niciodată nu va
putea alcătui o altă predanie lăsată de Hristos Sfinților Părinți. Tocmai
această provocare ne-o aruncă catolicismul – o nouă tradiție, o altă dogmă,
un alt dumnezeu – ce să ne dezrădăcineze din Ortodoxie, să ne dezbine
Neamul, să ne euro-înglobeze. (Evrei 13, 7-8)

Neam românesc, nu vă lăsați înselați în credința ortodoxă, iubiți pe catolici


dar feriți-vă de catolicism, iubiți Adevărul și fugiți de minciună, apărați
Biserica dar nu înlăturați hotarele puse de Sfinții Părinți, căci acestea ne
întăresc a-L mărturisi pe Hristos! (Monahul Conon Românul)
Care sunt punctele principale care ne despart de catolici?

Invataturile principale care ne despart dogmatic si canonic de catolici sunt :

3
1 – Intai este filioque. Ei zic ca Duhul Sfant purcede si de la Tatal si de la
Fiul. Aceasta greseala dogmatica este cea mai grea. Sfantul Evanghelist Ioan
spune ca Duhul Sfant purcede de la Tatal si este trimis in lume prin Fiul.
( Ioan )

2 – Al doilea este suprematia papala. Papa este considerat de ei capul


suprem al Bisericii crestine, adica loctiitorul lui Hristos pe pamant ! Mai mare
decat toti patriarhii ! Ceea ce n-a facut Biserica Universala. Mandrie
draceasca. Papa se numeste urmasul Sfantului Petru !

3 – Infaibilitatea papala. Ei zic ca Papa nu poate gresi ca om, in materie de


credinta, cand predica el, ceea ce este iarasi o dogma noua respinsa de
Biserica Ortodoxa.

4 – Al patrulea este purgatoriul. Ei zic ca intre Rai si iad ar fi un foc mare


unde sta sufletul cateva sute de ani si se curata, apoi se duce in rai. Nu scrie
in Sfanta Scriptura asa ceva; nu-i prevazuta nicaieri aceasta invatatura.

Noi avem Evanghelia Judecatii, pe care o au si ei, dar nu arata trei locuri, ci
numai doua – Raiul si iadul. Mantuitorul, cand va sta pe scaunul slavei Sale
si va aduna toate popoarele de la zidirea lumii sa le judece, ii va desparti pe
dansii, precum desparte pastorul oile de capre. Si va pune pe drepti de-a
dreapta Sa si pe pacatosi de-a stanga Sa … Si vor merge pacatosii in munca
vesnica, iar dreptii in viata vesnica. Deci nu putem zice ca sunt trei locuri, ci
numai doua : munca vesnica sau viata vesnica.

5 – Azimile. Ei nu slujesc cu paine dospita, ci cu azime, ca evreii.

6 – Catolicii mai au o dogma noua : imaculata conceptie. Ei zic ca Maica


Domnului ar fi nascuta de la Duhul Sfant. Nu-i adevarat. Este nascuta in chip
firesc din dumnezeiestii Parinti, Ioachim si Ana, ca rod al rugaciunii.

7 – Au substantialitatea. La sfintirea Sfintelor Daruri, catolicii nu fac


rugaciunea de invocare a Sfantului Duh, cum facem noi la Sfanta Epicleza. Ei

4
zic ca Darurile se sfintesc singure, cand se zice : Luati, mancati … si
celelalte. Nu au rugaciunea de pogorare a Duhului Sfant, peste Daruri.

8 – Celibatul preotilor; preotii catolici nu se casatoresc. Sunt celibatari,


impotriva Sinoadelor Ecumenice, care au hotarat ca preotii de mir sa aiba
familie.

9 – Ei au si indulgentele papale. Alta ratacire. Papei, daca ii dai parale multe,


poti sa faci oricate pacate, te iarta, te dezleaga. Sfintii lor au prea multe
fapte bune, n-au ce face cu ele, le da papei, iar el vinde aceste merite
prisositoare spre iertarea pacatelor oamenilor care nu au destule fapte bune.

10 – Si mai este un punct important : mirungerea. Catolicii nu miruiesc copiii


imediat dupa Botez, ci la sapte-opt ani si numai arhiereii ii miruiesc.

Noi avem liturghiile constantinopolitane ale Sfantului Vasile cel Mare,


Grigorie Teologul si Sfantul Ioan Gura de Aur, iar catolicii au liturghia
romana si cea ambroziana.

Iata acestea sunt punctele dogmatice si canonice principale care despart


Biserica Ortodoxa de cea Romano-catolica. Iar cu protestantii nu avem nimic
in comun. Ei au reformat total dogmele stabilite de Sfintii Parinti si au
renuntat la cele sapte Sfinte Taine. Ei nu au ierarhie si taine si nu se pot
mantui. Din cele sapte Taine mai au doar doua : Botezul si Euharistia, pe
care o fac cu paine nedospita ca si catolicii. Din protestanti s-au nascut toate
sectele neoprotestante care ataca tarile ortodoxe astazi.

O altă rătăcire catolica mai recentă, foarte gravă, este acceptarea celorlalte
“credințe” ca fiind revelate. Despre aceste tendințe moderne de globalizare,
unificare a tuturor rătăcirilor, așa numite “religii” într-una singură, și diluare
a adevărului de credință, fenomen ce face parte din mișcarea ‘new age’ veți
putea citi cu o altă ocazie.

Alte diferențe:

5
1) Adormirea Maicii Domnului: catolicii zic că Maica Domnului nu a murit ci
că a fost ridicată cu trupul la cer fără a cunoaște moartea

2) Contracepția naturală: catolicii acceptă metoda de contracepție a


calendarului.

3) Evoluția: Papa Ioan Paul al II-lea acceptă evoluția

4) Statuile: catolicii cinstesc și statuile, se închină și le sărută ca pe icoane.

5) Căsătoria: la catolici taina căsătoriei este administrată de miri, preotul


este doar un martor.

6) O serie întreagă de rătăciri moderne, de pătrunderi ale lumescului în


Biserică, de modernizare, ce nu sunt conforme cu învătăturile Sfinților
Părinți. Despre acestea veți putea citi în articole ulterioare.

Sfintii Parinti au spus clar: ” CATOLICII SUNT ERETICI “


PARINTELE CLEOPA !

– Exista purgatoriu, precum zic catolicii ?


– Purgatoriu nu este. catolicii zic ca intre Rai si iad ar fi un foc mare, unde
merge sufletul cateva sute de ani si se curata acolo, apoi trece in Rai. Nu
exista asa ceva. Noi avem Evanghelia Judecatii, pe care o au si ei, dar nu
arata trei locuri, ci numai doua – raiul si iadul. Mantuitorul, cand va sta pe
scaunul slavei Sale si va aduna toate popoarele de la zidirea lumii sa le
judece, ii va desparti pe dansii, precum desparte pastorul oile de capre. Si
va pune pe drepti de-a dreapta Sa si pe pacatosi de-a stanga Sa … Si vor
merge pacatosii in munca vesnica, iar dreptii in viata vesnica.
Deci nu putem zice ca sunt trei locuri, ci numai doua : munca vesnica sau
viata vesnica.
Cei mai mari dusmani ai catolicilor sunt protestantii si calvinii. Ei s-au rupt
de Biserica Catolica la anul 1517, prin Martin Luther, fiind urmat de Zwingli,
Calvin si Hus.

6
Care sunt punctele principale care ne despart de catolici ?
Invataturile principale care ne despart dogmatic si canonic de catolici sunt :
1 – Intai este filioque. Ei zic ca Duhul Sfant purcede si de la Tatal si de la
Fiul. Aceasta greseala dogmatica este cea mai grea. Sfantul Evanghelist Ioan
spune ca Duhul Sfant purcede de la Tatal si este trimis in lume prin Fiul.
( Ioan )
2 – Al doilea este suprematia papala. Papa este considerat de ei capul
suprem al Bisericii crestine, adica loctiitorul lui Hristos pe pamant ! Mai mare
decat toti patriarhii ! Ceea ce n-a facut Biserica Universala. Mandrie
draceasca. Papa se numeste urmasul Sfantului Petru !
3 - Infaibilitatea papala. Ei zic ca Papa nu poate gresi ca om, in materie
de credinta, cand predica el, ceea ce este iarasi o dogma noua respinsa de
Biserica Ortodoxa.
4 – Al patrulea este purgatoriul. Ei zic ca intre Rai si iad ar fi un foc mare
unde sta sufletul cateva sute de ani si se curata, apoi se duce in rai. Nu scrie
in Sfanta Scriptura asa ceva; nu-i prevazuta nicaieri aceasta invatatura.
5 - Azimile. Ei nu slujesc cu paine dospita, ci cu azime, ca evreii.
6 – Catolicii mai au o dogma noua : imaculata conceptie. Ei zic ca Maica
Domnului ar nascuta de la Duhul Sfant. Nu-i adevarat. Este nascuta in chip
firesc din dumnezeiestii Parinti, Ioachim si Ana, ca rod al rugaciunii.
7 – Au substantialitatea. La sfintirea Sfintelor Daruri, catolicii nu fac
rugaciunea de invocare a Sfantului Duh, cum facem noi la Sfanta Epicleza. Ei
zic ca Darurile se sfintesc singure, cand se zice : Luati, mancati … si
celelalte. Nu au rugaciunea de pogorare a Duhului Sfant, peste Daruri.
8 – Celibatul preotilor; preotii catolici nu se casatoresc. Sunt celibatari,
impotriva Sinoadelor Ecumenice, care au hotarat ca preotii de mir sa
aiba familie.
9 – Ei au si indulgentele papale. Alta ratacire. Papei, daca ii dai parale
multe, poti sa faci oricate pacate, te iarta, te dezleaga. Sfintii lor au prea
multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le da papei, iar el vinde aceste merite

7
prisositoare spre iertarea pacatelor oamenilor care nu au destule fapte bune.
10 – Si mai este un punct important : mirungerea. Catolicii nu miruiesc
copiii imediat dupa Botez, ci la sapte-opt ani si numai arhiereii ii miruiesc.
Noi avem liturghiile constantinopolitane ale Sfantului Vasile cel Mare, Grigore
Dialogul si Sfantul Ioan Gura de Aur, iar catolicii au liturghia romana si cea
ambroziana.
Iata acestea sunt punctele dogmatice si canopnice principale care despart
Biserica Ortodoxa de cea Romano-catolica.
Iar cu protestantii nu avem nimic in comun. Ei au reformat total dogmele
stabilite de Sfintii Parinti si au renuntat la cele sapte Sfinte Taine. Ei nu au
ierarhie si taine si nu se pot mantui. Din cele sapte Taine mai au doar doua :
Botezul si Euharistia, pe care o fac cu paine nedospita ca si catolicii. Din
protestanti s-au nascut toate sectele neoprotestante care ataca tarile
ortodoxe astazi.

Teolog Mihai-Silviu Chirilă: Întreruperea


pomenirii, singura măsură eficientă
contra ereziei. Considerații de
ordin canonic

Studiu susținut în cadrul Sinaxei anti-ecumeniste de la Botoșani

Depărtarea de eretic în Sfânta Scriptură

8
Îndepărtarea de omul eretic este poruncită de Sfânta Scriptură, prin cuvintele Sfântului
Apostol Pavel şi ale Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan. Sfântul Apostol Pavel îl
sfătuieşte pe Tit: “De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare depărtează-te. Ştiind
că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur pe sine osândit” (Tit
3,10-11; s.n.).

În Epistola către Romani, Sfântul Apostol Pavel avertizează: “Şi vă îndemn, fraţilor, să
vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-
o.Depărtaţi-vă de ei” (Rom. 16,17; s.n.).

În Epistola către Galateni, Sfântul Apostol Pavel spune: “Dar chiar dacă noi sau un înger
din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!
Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva
altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Galateni 1,8-9).

La rândul său, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan învaţă: “Dacă cineva vine la voi şi nu
aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu îi ziceţi: Bun venit! Căcicel ce-i
zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele” (2In. 1,10-11; s.n.).

Temeiuri canonice ale întreruperii pomenirii

Pomenirea ierarhului la slujbe are două semnificaţii: arată supunerea preotului faţă de
ierarhul respectiv şi faptul că preotul propovăduieşte învăţăturile pe care le învaţă
ierarhul pe care îl pomeneşte. Din acestmotiv, oprirea pomenirii ierarhului pe orice
motiv în afară de erezie a acestuia este considerată schismă şi se sancţionează cu
caterisirea preotului respectiv. În condiţiile în care ierarhul propovăduieşte în mod
deschis o erezie continuarea pomenirii sale înseamnă că preotul pomenitor este
părtaş la erezia pe care episcopul o propovăduieşte în mod public, urmând ca la
judecata lui Hristos el să aibă aceeaşi soartă cu episcopul eretic cu care rămâne în
comuniune.

9
Există două sfinte canoane care prevăd ca, în cazul în care ierarhul locului este vădit a
învăţa o erezie, preotul să aibă dreptul de a se îngrădi de această erezie prin întreruperea
pomenirii la sfintele slujbe a ierarhului: canonul 31 apostolic şi canonul 15 I-II
Constantinopol.

Canonul 31 apostolic: “Dacă vreun prezbiter, defăimând pe episcopul său, va face


adunare osebită și alt jertfelnic ar înființa, nicio vină știind asupra episcopului întru buna
credință și întru dreptate, caterisească-se ca iubitor de începătorie, așijderea și ceilalți
clerici, care se vor uni cu el, că sunt tirani și uzurpatori. Iar cei lumești să se afurisească.
Aceasta însă facă-se după una, și a doua, și a treia rugăminte a episcopului”1., se referă la
osândirea preotului care s-ar despărţi de episcopul săupentru orice alt motiv decât
erezia, după cum rezultă din tâlcuirea sa din Pidalion: “oricare prezbiter ar defăima pe
episcopul său şi, fără să cunoască că greşeşte el arătat sau întru bună credinţă, sau
întru dreptate, adică fără să-l cunoască pe el că arătat este sau eretic, sau
nedrept”2 (s.n.). Tâlcuirea introduce conjuncția “sau”, arătând că pentru a se opri
pomenirea episcopului nu este necesar să se întrunească ambele condiții, să fie și eretic, și
nedrept, fiind suficient să se îndeplinească una dintre cele două condiții.
Când preotul întrerupe pomenirea pe motiv de părtăşie la erezie a ierarhului, tâlcuirea
canonului 31 apostolic spune că el nu poate fi supus niciunei sancțiuni: “iar câţi se
despart de episcopul lor mai înainte de sinodiceasca cercetare pentru că el propovăduieşte
în auzul tuturor vreo rea socoteală şi eres, unii ca aceia nu numai că cercetării celor de
mai sus nu se supun, ci şi cuviincioasei cinstei celor dreptslăvitori se învrednicesc, după
Canonul 15 al celui 1 şi 2 sobor”3 (s.n.). Tâlcuirea introduce condiția menționată de
canonul 15 I-II de despărțire de episcopul eretic înainte de sinodiceasca cercetare, însă
vorbește despre propovăduirea de către episcop a vreunui eres în general, fără a reține
precizarea din canonul 15 I-II că eresul să fie condamnat de Sfintele Sinoade sau Sfinții
Părinți.
Aceeași înțelegere a canonului o are și profesorul de Drept canonic Ioan N. Floca, al
cărui manual de Drept canonic este normativ pentru școlile teologice contemporane
românești, în scrierea sa Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii: “Se apreciază

10
că și complicii clericilor schismatici cad sub aceeași pedeapsă, bineînțeles dacă aceștia nu
se despart de episcopul lor din motive întemeiate, cum ar fi abaterea episcopului de la
dreapta credință și de la comportarea după dreptate. Din textul canonului rezultă că în
asemenea cazuri clericii sunt liberi să se despartă de episcopul lor, adică să iasă de
sub ascultarea lui”4.
Canonul 15 I-II are două părţi, prima, care vorbeşte despre obligativitatea pomenirii
superiorului ierarhic şi despre relaţia dintre mitropolit şi patriarh din acest punct de
vedere, fiind o continuare a canoanelor 13 şi 14, în care se reglementează relaţia dintre
preot şi episcop, respectiv dintre episcop şi mitropolit din perspectiva pomenirii lor la
slujbe; a doua parte a canonului, formulată astfel: “căci cei ce se despart pe sine de
împărtășirea cea către întâiul șezător al lor pentru oarecare eres al lor osândit de Sfintele
Sinoade sau de Sfinții Părinți, de acela adică care eresul în public îl propovăduiește și cu
capul descoperit îl învață, unii ca aceștia nu numai canoniceștii certări nu sunt supuși,
îngrădindu-se pe sine despre împărtășirea numitului episcop, mai înainte de sinodiceasca
cercetare, ci și de cinstea cuvenită celor drept slăvitori se vor învrednici. Că nu au osândit
episcopi, ci minciuno-episcopi și minciuno-învățători. Și nu cu schismă au rupt unirea
Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme și de împărțiri”, permite preotului să
înceteze pomenirea ierarhului său în situaţia în care acesta din urmă ar propovădui
o erezie în mod public.

Cea de-a doua parte a canonului introduce excepţia situaţiei de erezie la canoanele 13,
14 şi prima parte a canonului 15, deoarece aceste canoane se referă la situaţia în care
preotul, episcopul sau mitropolitul întrerup pomenirea “cu pricinuire de oarecare
vinovăţie”, adică pentru orice altă faptă pe care ierarhul nepomenit ar fi săvârşit-o
(tâlcuirea canonului ne dă şi două exemple de astfel de fapte: curvii sau ierosilii5), cu
excepţia ereziei, pentru care canonul permite, în partea a doua, ca preotul, episcopul sau
mitropolitul să se despartă de întâi-şezătorul lor înainte de sinodala cercetare. Faptul că şi
preotul are dreptul să facă acest lucru rezultă din formularea “cei ce se despart pe sine
de împărtăşirea cea către întâiul şezător”, care îi include şi pe preoţi, şi din legătura pe

11
care o face tâlcuirea canonului 31 apostolic (care vorbeşte strict despre întreruperea
pomenirii ierarhului de către preot) cu partea a doua a canonului 15 I-II.
Comentând canonul 15 I-II, profesorul Ioan Floca afirmă că: “având în vedere prevederile
canoanelor 13 și 15, se menționează că acestea prevăd numai situația când cei vizați
provoacă schisma față de superiorul lor invocând anumite delicte săvârșite de acesta, dar
nedovedite. În cazul în care superiorul propovăduiește în public în biserică vreo
învățătură eretică, atunci respectivii [preoții – n.n.] au dreptul și datoria de a se
despărți imediat de acel superior. În acest caz, nu numai că nu vor fi sancționați,
dar vor fi lăudați, pentru că au osândit legal pe cel vinovat și nu s-au răsculat
împotriva acestuia”6.
Comentariul părintelui Ioan Floca introduce câteva elemente foarte importante în
înțelegerea acestui canon:

1. Nu condiționează strict propovăduirea publică a unei erezii osândite de Sfintele


Sinoade sau Sfinții Părinți, subînțelegându-se că e vorba despre erezie în general, care
este osândită și de sinoade, și de Părinți, prin faptul că este contrară învățăturii
acestora, nu doar de o anumită erezie condamnată deja de aceștia.

2. Întreruperea pomenirii este percepută ca un drept și ca o obligație a preotului.

3. Întreruperea pomenirii trebuie să se facă imediat ce s-a luat la cunoștință de existența


unei erezii în predicarea episcopului.

4. Preotul care a întrerupt pomenirea a osândit legal pe cel vinovat și nu s-a răsculat
împotriva acestuia.
Datoria întreruperii pomenirii de către preot derivă în primul rând din statutul său de
păstor al turmei lui Hristos. În această calitate, el are obligația să asculte de Hristos, de
Cuvântul Evangheliei acestuia, de învățăturile Sfinților Părinți și ale Sfintelor Canoane,
așa cum promite în Mărturisirea pe care o depune la hirotonire, când zice: “În toată viaţa
mea mă voi călăuzi după învăţăturile Sfintei Evanghelii, ale Sfinţilor Apostoli,după
Sfintele Canoane şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe”7. Supunerea și
fidelitatea față de episcop, așa cum le concepe chiar și mărturisirea de la hirotonire,

12
invocată insistent în consistoriile care îi judecă pe preoții mărturisitori, sunt asumate
pentru situația în care episcopul își îndeplinește, la rândul său, făgăduința dată la propria
hirotonire întru arhiereu, de a ține toate sfintele învățături dogmatice și canonice ale
Bisericii, învățăturile Sfinților Părinți și Sfânta Tradiție ortodoxă. În momentul în care
episcopul nu se mai călăuzește după acestea, preotul trebuie rămână ascultător lui Hristos
și Bisericii Sale, așa cum remarca și părintele Iustin Pârvu: “Ierarhii noștri, când sunt
învestiți în episcopie depun un jurământ cum că se obligă să păzească dreapta credință și
cele șapte sinoade ecumenice. Dacă încalcă jurământul, atunci nu mai sunt episcopi, nu se
mai supun mai marilor lor, păstorii lor. Dacă ei nu se supun mai-marilor lor, adică
Sfinților Părinți, cum să ne pretindă nouă ascultare? Noi nu ascultăm de furi, ci de glasul
Bisericii, care vorbește prin Sfinții Părinți, nu prin minți îmbătate de mitre aurite din
capul lor”8.
Rămânând ascultător lui Hristos și Bisericii, Sfinților Apostoli, Sfinților Părinți și
Sfintelor Sinoade ecumenice, preotului nu i se pot imputa abaterea dogmatică de
nerespectare a Mărtusirisii de fidelitate eclesială (art. 14 RACDIJBOR) sau abaterile
disciplinare administrative de neascultare față de autoritatea bisericească (art. 34
RACDIJBOR) sau contrazicere publică a poziției oficiale a Bisericii (art. 39
RACDIJBOR), în baza cărora au fost deja caterisiți în mod necanonic preoți mărturisitori.

Faptul că cele două canoane, 31 Apostolic și 15 I-II, nu au o dispoziție imperativă, prin


care preotului să i se impună pur și simplu să întrerupă pomenirea nu înseamnă că ele
sunt facultative, ci că implică conștiința preoțească vie a slujitorului altarului, chemat să
ia măsura ce se impune și care îi este permisă de către canoanele respective. Caracterul
obligatoriu este dat și de consecințele grave pe care le implică rămânerea în comuniune
cu ereticii, subliniate de alte canoane ale Sfintei Biserici.

În favoarea obligativității acestui canon pledează și cea de-a doua teză a canonului 3 al
sinodului al III-lea ecumenic, care poruncește preoților să nu rămână în comuniune și
ascultare față de ereticii condamnați la sinodul respectiv: “În genere, poruncim ca acei
clerici care cugetă deopotrivă (învață de acord) cu sinodul ortodox și ecumenic să nu se

13
supună nicidecum și în niciun chip episcopilor care s-au dezbinat sau celor care se
despart (de Biserică)”9. Canonul se referă la rămânerea în comuniune cu Nestorie după
condamnarea acestuia ca eretic de către sinodul ecumenic, reabilitându-i pe cei ce au avut
curajul și conștiința preoțească ortodoxă de a-l înfrunta pe același Nestorie înainte de a fi
condamnat. De aici rezultă că neascultarea față de episcopul eretic încă necondamnat de
sinodul ecumenic este cel puțin un imperativ moral, dacă nu unul judiciar.
Dispozițiile sfintelor canoane sunt obligatorii pentru credincioșii ortodocși, fie laici, fie
clerici, chiar dacă, ținând seama de diferite contexte și realități, formularea lor nu este
întotdeauna imperativă. Indiferent că acceptăm caracterul obligatoriu sau nu al canonului
15 I-II, aspectul important în demersul de oprire a pomenirii este că acest canon permite
preotului care dorește să se despartă de erezia propovăduită de episcopul său să o
facă.

În strânsă legătură cu obligația morală de a se despărți de episcopul propovăduitor de


erezii stă și caracterul imediat al întreruperii pomenirii. Preotul care constată că episcopul
său este eretic are de ales între a rămâne în comuniune cu acel episcop și a urma
îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur, care zice: “Dacă episcopul tău este eretic, fugi,
fugi, fugi ca de la foc şi ca de la un şarpe” și pe cel al Sfântului Ignatie Teoforul:„Dacă
episcopul tău ar învăţa orice în afara orânduielii date, chiar de trăieşte în curăţie, sau de
săvârşeşte semne, sau de prooroceşte, să îţi fie ţie ca un lup în blană de oaie, căci lucrează
nimicirea sufletelor”10.
Consistoriile eparhiale care îi judecă pe preoții mărturisitori din Biserica noastră
săvârșesc o confuzie voită între osândirea legală a minciuno-episcopului pentru
erezie și introducerea unei acțiuni judecătorești contra episcopului. Pentru aîntreține
această confuzie și a încerca să acrediteze faptul că preotul nu are voie să aducă pâră
episcopului său, consistorialii invocă prevederile canonului 6 de la sinodul al II-lea
ecumenic, care “reglementează felul în care se poate introduce pâră sau acțiune
judecătorească împotriva episcopilor”11.
Întreruperea pomenirii pentru părtășia episcopului la o învățătură eretică nu este acțiune
judecătorească împotriva episcopului, nici un act de defăimare a acestuia, prin acuzarea

14
sa pe nedrept, ci o măsură de neparticipare la erezia la care acesta se face părtaș. Canonul
31 apostolic face distincția între defăimarea episcopului, în situațiile în care acesta este
acuzat de fapte nedemonstrate, și întreruperea pomenirii pentru situație de părtășie la
erezie, despre care dă de înțeles că nu se constituie în defăimare a ierarhului. La rândul
său, canonul 6 al sinodului al II-lea ecumenic ne arată o procedură diferită de cea a
procedurii înteruperii pomenirii, tocmai pentru că reglementează situații diferite: acțiunea
juridică bisericească împotriva episcopului se face printr-o sesizare în care episcopul este
acuzat de delicte civile sau bisericești, pe când procedura de întrerupere a pomenirii
osândește pe cel ce propovăduiește erezia prin simpla vădire a acestei erezii și prin
poziționarea preotului de partea Ortodoxiei, fără a se cere unei instanțe bisericești o
reparație de vreun fel pentru preotul care întrerupe pomenirea sau vreo condamnare a
episcopului pentru aceasta, lăsând în seama sinodului local sau a celui ecumenic
judecarea episcopului pentru erezia respectivă. Din acest motiv, acuzația adusă preoților
că s-au substituit sinodului în a-l judeca pe episcop este lipsită de substanță.

Întreruperea pomenirii pentru erezia episcopului nu este schismă

Prin oprirea pomenirii episcopului eretic sau părtaş la erezie nu se produce nicio schismă,
nici nu se produce căderea din starea de har a preotului sau nevalabilitatea Sfintei
Liturghii şi a tainelor săvârşite de către acesta. Dacă ar fi aşa, atunci Sfinţii Părinţi nu ar fi
permis prin cele două canoane practica încetării pomenirii ierarhului de către preotul care
doreşte să se îngrădească de erezia propovăduită de acesta.

Harul preoţiei este dat de către Hristos prin săvârşirea Sfintei Taine a Hirotoniei de
către episcop, care este săvârşitorul tainei, iar nu sursa harului. În cazul în care preotul
întrerupe pomenirea ierarhului pe orice alt motiv decât erezia, atunci el se face vinovat de
schismă, conform canoanelor 31 apostolic şi 13 I-II Constantinopol, iar pentru acest
motiv poate suporta pedeapsa caterisirii, prin care i se ridică dreptul de a sluji cele ale
Preoţiei. Cum pomenirea ierarhului pentru motiv de erezie nu este schismă, aşa cum
arată clar canonul 15 I-II Constantinopol, ci apărare a Bisericii de erezie şi schismă,

15
lucrarea harului Preoţiei nu se poate pierde de către cel ce s-a îngrădit de erezia
propovăduită de către ierarh, iar Tainele săvârşite de acest preot sunt întrutotul valide,
după cum arată și canonul 3 al sinodului al III-lea ecumenic, chiar și în condițiile în care
asupra preotului s-a pronunțat oficial o caterisire. Mai mult, cei ce opresc pomenirea unui
episcop eretic, “nu sunt supuşi certării celor mai de sus, ci şi cuviincioasei cinstei celor
dreptslăvitori se învrednicesc, după Canonul 15 al celui 1 şi 2 sobor”12.
Locul central în Biserică al episcopului este consemnat atât de către doctrina ortodoxă,
cât şi de practica sfintelor canoane. Există însă o condiţie a acestui rol important al
ierarhului: propovăduirea adevărului de credinţă și păstrarea dreptei credințe.
Lucrarea Sfintelor Taine în Biserică se face în deplină comuniune cu mărturisirea
credinţei celei adevărate, Tainele în sine nefiind mântuitoare fără dreapta credință. În
momentul în care episcopul nu mai propovăduieşte adevărul de credinţă, el devine, cum
spune canonul 15 I-II “minciuno-episcop şi minciuno-învăţător” și nu i se mai datorează
nicio ascultare cât timp persistă în erezie.

Condițiile întreruperii pomenirii

Este greșită argumentarea că dacă episcopul eretic, nejudecat încă de un sinod și


necondamnat, săvârșește o caterisire a unui preot ortodox, care a oprit pomenirea sa
pentru erezia pe care episcopul o propovăduiește, caterisirea ar putea fi validă, deoarece
episcopul are încă har, în virtutea faptului că nu a fost încă supus judecății și
condamnării. Chiar dacă până la depunerea sa în treaptă de către un sinod episcopul eretic
mai are har sfințitor, caterisirea nu este o Sfântă Taină, ca să aibă legătură cu harul
săvârșitorului, ci o măsură disciplinară, care are legătură exclusiv cu vinovăția celui
asupra căruia se ia măsura. În cazul caterisirii pentru oprirea pomenirii unui episcop
eretic, vinovăția preotului nu poate fi invocată, deoarece gestul său este acoperit de
prevederile canoanelor 31 apostolic și 15 I-II. Ceea ce trebuie stabilit este dacă s-au
respectat condițiile propovăduirii de către episcop a ereziei în mod public și în biserică cu
capul descoperit. Din acest motiv, sinodul al III-lea ecumenic a recunoscut preoțiile
făcute de Nestorie, în care harul sfințitor lucra, deși el era eretic, pentru că nu fusese încă

16
depus din treaptă de către un sinod, dar a anulat toate caterisirile săvârșite de el, pentru că
cei caterisiți erau nevinovați și în loc să fie caterisiți, ar fi trebuit cinstiți ca apărători ai
Bisericii.

Prima condiție care trebuie îndeplinită este ca episcopul să propovăduiască o


erezie. Definiția de manual dogmatic a ereziei este că aceasta reprezintă o opinie sau o
doctrină contrară Revelației divine. Prin urmare, oprirea pomenirii se poate face din
momentul în care episcopul propovăduiește o doctrină contrară învățăturii Bisericii,
pe care aceasta a ținut-o dintotdeauna, de către toți și peste tot. Această interpretare
exclude ideea că pomenirea se poate întrerupe doar când se ajunge la“potirul comun”,
deoarece intercomuniunea este stadiul final al căderii în erezie, momentul în care
întreruperea pomenirii ar fi deja tardivă. “Potirul comun” nu este decât un efect al ereziei,
pe când cauza este doctrina greșită acceptată de episcopul eretic, care trebuie să fie un
străjer al Ortodoxiei cugetării și predicării Cuvântului lui Dumnezeu.

Canonul 15 I-II impune drept condiție a canonicității opririi pomenirii ca episcopul să


propovăduiască “oarecare eres osândit de Sfintele Sinoade, sau de Sfinții Părinți”13.Există
interpretarea restrictivă, pe care o folosesc ca scuză pentru neîntreruperea pomenirii unii
preoți școliți în argumentarea teologică și a încercat să o acrediteze și decizia Sfântului
Sinod din 16 decembrie 2016, în care se făcea caz de faptul că ecumenismul nu a fost
încă osândit de către un sinod ortodox canonic sau de către canoanele emise de un Sfânt
Părinte, că oprirea pomenirii se poate face numai dacă episcopul propovăduiește o erezie
care a fost deja condamnată de către Sfintele Sinoade ale Bisericii sau de către Sfinții
Părinți. Interpretarea este contrazisă însă de prevederea canonului 3 de la sinodul al III-
lea ecumenic, care a invalidat toate caterisirile săvârșite de Nestorie împotriva unor preoți
care au refuzat să îl urmeze în erezia sa cât timp a fost patriarh. În momentul în care a
săvârșit respectivele caterisiri Nestorie și erezia sa nu fuseseră încă condamnați de către
un sinod ecumenic, condamnarea petrecându-se la sinodul al III-lea, care a și anulat
caterisirile respective.

17
Înțelegerea corectă a raportului dintre erezia propovăduită de episcop și condamnarea ei
de către legislația canonică și gândirea patristică au avut-o și sfinți precum Sfântul
Maxim Mărturisitorul, a cărui luptă contra monotelismului s-a dus înainte de
condamnarea oficială a acestei erezii, Sfântul Grigore Palama, care a întrerupt pomenirea
ierarhului Ioan Calecas pentru cugetarea sa latină, înainte de condamnarea acestuia, sau,
mai aproape de zilele noastre, Sfântul Paisie Aghioritul, care a întrerupt pomenirea pentru
afirmațiile și faptele eretice ale patriarhului ecumenic din epoca sa.

Prin urmare, pentru ca preotul să oprească pomenirea, este suficient ca eresul pe care
episcopul îl propovăduiește să fie osândit de Sfintele Canoane sau Sfinții Părinți în sensul
că este contrar a tot ce au statornicit până acum acestea și cugetarea Bisericii în general.
La această concluzie ne duce și folosirea conjuncției “sau” din expresia “Sfintele Sinoade
sau Sfinții Părinți”, arătând că nu este necesar să existe o hotărâre sinodală definitivă care
să condamne erezia pe care o propovăduiește un episcop, pentru ca preoții săi să întrerupă
pomenirea, ci este suficient ca această erezie să fie condamnată de gândirea Sfinților
Părinți, și nu neapărat de canoanele Sfinților Părinți. Dacă oprirea pomenirii ar opera
numai pentru erezii din trecut, ea nu ar mai putea fi o metodă de apărare a Bisericii pentru
ereziile din prezent.

O altă condiție pentru întreruperea pomenirii este propovăduirea ereziei cu capul


descoperit, adică în mod public și fără niciun fel de restricție. Participarea la un sinod cu
caracter pretins panortodox și semnarea documentelor eretice emise de acesta sau
acceptarea lor tacită complinesc condiția de propovăduire a ereziei în mod public.
Transmiterea mesajelor de pace și liniște în biserică, prin care ierarhii îi asigură pe
credincioși că oficializarea ecumenismului la nivel panortodox nu a produs nicio
schimbare la nivelul eclesiologiei ortodoxe și că Ortodoxia este în siguranță, sau
condamnarea celor ce luptă împotriva sinodului din Creta ca schismatici, care, așa cum s-
a exprimat Pastorala pascală trimisă în toate bisericile din Arhiepiscopia Iașilor, „pe
motive neîntemeiate acuză de erori doctrinare Sinodul din Creta”14 acoperă din plin
condiția de propovăduire cu capul descoperit a ereziei în biserică.

18
Raportându-ne la situația creată de pseudosinodul din Creta, se poate spune că se
întrunesc ambele condiții cerute de către canonul 15 I-II, întrucât episcopii participanți la
acest sinod au semnat documente cu caracter eretic, pe care le-au prezentat lumii întregi
ca fiind ortodoxe, iar aceste documente conțin idei eretice condamnate atât de sinoadele
ecumenice din vechime (ideea că ereziile sunt “biserici”, că unitatea Bisericii s-a pierdut,
că există Biserici depline și biserici nedepline, ideea cooperării religioase dintre ortodocși
și eretic etc.), cât și de unele sinoade locale din epoca noastră (sinodul ROCOR, sinodul
Bisericii georgiene) sau de cugetarea Sfinților Părinți ai secolului XX (Sfântul Iustin
Popovici, Sfântul Nicolae Velimirovici, Sfântul Ioan Maximovici, Sfântul Paisie
Aghioritul, Sfântul Ioan Iacov de la Neamț, Sfântul Serafim Sobolev).

Întreruperea pomenirii de către Sfinţii Părinţi

Există Sfinţi Părinţi care au întrerupt pomenirea ierarhilor eretici sau participarea la
slujbele unde erau episcopii eretici pomeniţi. Dintre aceştia, cele mai cunoscute exemple
sunt cele ale sfântului Ioan Damaschinul, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Teodor
Studitul, Părinţii Aghioriţi din timpul lui Ioannes Vekkos, patriarhul latinocugetător,
Sfântul Grigorie Palama, cuviosul Iosif Vrienios, Sfântul Marcu Eugenicul15.
Când a fost întemniţat pentru opoziţia sa faţă de monotelism şi de ierarhii care
împărtăşeau erezia monotelită, Sfântul Maxim Mărturisitorul a spus: “Chiar dacă tot
Universul va fi în comuniune cu Patriarhul, eu nu voi fi în comuniune cu el. Precum
ştiu că Sfântul Duh prin Apostolul Pavel spune că îngerii înşişi vor fi anatema dacă ar
propovădui într-alt chip, aducând ceva nou în credinţă (Galateni 1,8)”16.
Sfântul Munte Athos are o tradiţie a practicii întreruperii pomenirii ierarhului eretic. În
secolul al XIII-lea, mănăstirile atonite au întrerupt pomenirea episcopului eretic Ioannes
Vekkos şi au suportat persecuţia armată a acestuia, dând o seamă de martiri cu acel prilej.

Sfântul Grigore Palama a întrerupt pomenirea ierarhului Ioannes Calecas, pe când era
ieromonah în Sfântul Munte, iar Calecas nu fusese condamnat de un Sinod. Patriarhul a

19
emis o anatemă contra sfântului, dar sfântul a continuat să slujească, neluând în seamă
anatema patriarhului eretic.

De asemenea, Sfântul Munte Athos a practicat întreruperea pomenirii în momentul în


care Patriarhul Ecumenic Athenagora a ridicat, cu de la sine putere, anatemele asupra
papistaşilor, în 1965. În anul 1971, Cuviosul Paisie Aghioritul a trimis o scrisoare prin
care a anunţat încetarea pomenirii Patriarhului Ecumenic de către Mănăstirea
Stavronikita: “În particular la mănăstirea noastră, necăutând la reacția tuturor mănăstirilor
de pe Athos, era pomenit numele Patriarhului de dragul unității bisericești. Însă, după
declarația Patriarhului despre faptul că Filioque și primatul papei de la Roma sunt
numai niște simple tradiții, noi am întrerupt pomenirea lui, simțind că paharul
răbdării noastre s-a umplut și că nu mai este cu putință să aşteptăm. Astfel de
declaraţii reprezintă nu doar destituirea tradiției date de Dumnezeu și de viață făcătoare a
Sfintei noastre Biserici — ci și o bătaie de joc față de mult-pătimita lume din Apus… În
acest fel, urmarea Patriarhului în acrobațiile lui ecumeniste, nu doar că intră în
contradicţie cu evlavia Ortodoxă, darși în general este neserios”17 (s.n.).
Comuniune bisericească

Întreruperea pomenirii ierarhului de către preot are o corespondență în rândul


credincioșilor prin întreruperea comuniunii bisericești cu preoții care pomenesc la slujbe
pe ierarhii părtași la erezie. Scopul întreruperii pomenirii ierarhului este de a trage un
semnal de alarmă că în Biserică se propovăduiește o erezie, iar acest lucru nu se poate
întâmpla decât în momentul în care poporul credincios se alătură preoților care întrerup
pomenirea și nu mai frecventează bisericile unde ierarhul este pomenit.

Întreruperea pomenirii înainte de sinodala cercetare a episcopului părtaș la


erezie se face pentru că bisericile unde se pomenește numele acestuia există erezie,
nu pentru că nu ar mai exista har. Poporul care se separă de preotul pomenitor al
ierarhului părtaș la erezie nu o face pentru că în biserica aceluia nu s-ar mai săvârși Sfinte

20
Taine valide, ci pentru că împărtășirea sa din acele Sfinte Taine i-ar fi spre osândă, de
vreme ce știe că le ia din mâna unui preot părtaș la erezie.

Argumentarea patristică a urmării preoților nepomenitori și a întreruperii comuniunii


bisericești cu cei ce pomenesc ierarhi părtași la erezie se bazează pe îndemnurile Sfinților
Părinți, adresate credincioșilor, de a nu fi în comuniune cu aceștia. Cel mai clar dintre
acestea este cel al Sfântului Gherman al II-lea, patriarh al Constantinopolului (1222-
1240): “Îi conjur pe toți mirenii, toți câți sunteți fii adevărați ai Bisericii Sobornicești
Ortodoxe, să plecați cât se poate de grabnic de la preoții care s-au supus latinilor, și nici
la biserică să nu vă adunați cu ei, nici să luați vreo binecuvântare din mâinile lor. Este
mai bine să vă rugați lui Dumnezeu în casele voastre singuri, decât să vă adunați în
biserică dimpreună cu cei ce au cuget latin. Altfel, veți suferi aceeași osândă ca și ei”18.
Același sfat îl dă și sfântul Teodor Studitul lui Navcratie, așa cum vom vedea în cele ce
urmează.
Limitele iconomiei

Vorbind despre aplicarea iconomiei, Sfântul Teodor Studitul explică faptul că există
“iconomie pentru totdeauna” și dă exemplul Sfântului Atanasie care a folosit pentru
credincioșii din Italia termenul de “persoană” în loc de “ipostas”, și “iconomie până la o
vreme”, pe care o definește astfel: “acestea se fac până la o vreme, neavând nimic vrednic
de învinuire, nici nu sunt cu ceva în afara legii, ci coboară ștacheta mai jos și nu țin de
acrivia cea peste măsură. Aceasta este iconomia «pentru o vreme»”19. Această definiție a
sfântului Teodor este un răspuns la întrebarea lui Navcratie “de ce dumnezeiescul Chiril a
făcut iconomie ca să nu se despartă de cei din Răsărit, care pomeneau în diptice pe
Teodor al Mopsuestiei, acesta fiind eretic, dacă aceștia țineau dogmele cele mai drepte și
cele mai importante ale dreptei credințe?”20. Răspunsul sfântului Teodor a fost: “de aceea,
a răbdat el încetineala răsăritenilor, decât neprimindu-l [ei] pe cel cu adevărat eretic, să
primească aplecarea spre ce este eretic”21. Iar argumentarea acestei iconomii temporare se
bazează pe faptul că “odată ce credința este propovăduită în chip ortodox, prin aceasta

21
dădeau anatemei chiar pe cel pomenit de ei. Fiindcă tot cel ce este ortodox întru toate,
dă potențial [en dunamei] anatemei pe orice eretic, chiar dacă nu și prin cuvânt”22.
Aplicarea acestei iconomii temporare la nivelul relațiilor dintre episcopii, mitropolii și
patriarhii, este completată de răspunsul la altă întrebare a lui Navcratie: “Dacă episcopul
nu s-a aflat în sinodul adulter și îl numește adunare mincinoasă, dar îl pomenește pe
mitropolitul său care s-a aflat la acel sinod, dacă trebuie să ne împărtășim de la un preot
al acelui episcop ortodox?”. Răspunsul este “pentru iconomie, trebuie [să ne împărtășim],
numai el [preotul] să nu liturghisească împreună cu ereticii. Căci nu e nimic, de vreme ce
îl pomenește pe episcopul ortodox, chiar dacă acela, de frică, îl pomenește pe mitropolitul
său eretic”23. Răspunsul continuă: “dacă preotul unui astfel de episcop este chemat la
priveghere, trebuie să mergem, iar biserica dată lui trebuie acceptată și trebuie îngăduit ca
el [preotul] să vină să liturghisească în ea sau să pomenească vreun mort, desigur
ortodox, și este iertat și nimic nu-l oprește pe [preotul] care a primit [biserica de la acel
episcop] să liturghisească în ea”24.
Iconomia temporară care se face episcopului cu credință ortodoxă nu i se aplică și
preotului cu credință ortodoxă, care pomenește pe episcopul eretic, deoarece acesta, prin
pomenire mărturisește credința episcopului său: “dar dacă preotul pomenește vreun
episcop eretic, chiar dacă preotul are viețuire fericită, chiar dacă este ortodox, trebuie să
ne depărtăm de dumnezeiasca împărtășanie; dar când e vorba de masa de obște – de
vreme ce doar acolo [la liturghie] de frică îl pomenește [pe episcopul eretic] – ar putea fi
acceptat [acel preot] să binecuvânteze și să cânte cu noi, dar numai dacă nu a slujit, nici
nu a avut conștient părtășie nici cu eretic, nici cu episcopul său, nici cu vreun altul de
acest fel”25.
Această limită a iconomiei o impune în relația dintre preoți și dintre preoți și credincioși
într-un răspuns la altă întrebare adresată de Navcratie. Întrebarea era legată de
preotul ortodox, dar care pomeneşte, din frica de prigoană, pe episcopul eretic, iar
răspunsul: “dacă nu va liturghisi împreună cu un eretic şi nu se va împărtăşi cu unii ca
aceştia, trebuie primit unul ca acesta când e vorba de mâncat împreună şi de psalmodiere
şi de binecuvântarea bucatelor (şi aceasta prin iconomie), dar nu la dumnezeiasca

22
împărtăşanie. Şi, cât timp ţine erezia, trebuie să se cerceteze neapărat, iar că pentru cei
primiți ar ajunge mărturisirea, nu știu decât că aceasta este în chip limpede un mare
vicleșug… numai în vremea în care nu este erezia dezlănțuită și[numai] în legătură cu cei
ce nu sunt osândiți în chip limpede suntem învățați de Părinți să nu cercetăm. Dar un
asemenea preot care să nu fie amestecat și să nu aibă părtășie cu eretiii, rar se găsește
acum”26.
Episcopul nu are voie să judece propria cauză

Ultimul aspect pe care îl analizăm în acest referat se referă la contradicțiile canonice


grave ce apar în momentul în care Chiriarhii părtași la erezie ignoră canoanele 31
apostolic, 15 I-II și 3 sin. III și decid să îi trimită în judecată pe preoții mărturisitori.
Pentru că în Regulamentul autorităților canonice disciplinare și al instanțelor de
judecată ale Bisericii Ortodoxe Române (RACDIJBOR) nu există procedura judecării
preotului care întrerupe pomenirea episcopului său pentru participarea acestuia la
erezie, deoarece pentru această întrerupere a pomenirii nu ar trebui să existe o
procedură, nefiind abatere disciplinară de niciun fel, consistoriile îi trimit în judecată
pe preoți după procedurile prevăzute pentru abaterile ordinare.

Prima incompatibilitate ce se ivește în această situație este încălcarea de către episcopii


care îi trimit în judecată pe preoții mărturisitori a canonului Canonul 118, 112
dinPidalion: “A plăcut ca un episcop să nu judece judecata sa”, a cărui tâlcuire este:
“Acest canon rânduieşte ca un episcop nici pe un alt episcop poate să judece, care ar avea
cu dânsul oarece pricină, nici pe presbiterul care ar avea vreo pricină cu dânsul. Nici pe
vreun alt cleric, după canonul 9 al sinodului 4. Ci nici prezbiter pârât de altul, nici diacon
poate un singur episcop a caterisi, după al 12-lea al acestuia. Vezi şi pe al 74-lea
apostolesc”. Acest canon este o transpunere în viața bisericească a principiului de drept
roman nemo in rem suam auctor esse potest, “nimeni nu poate judeca propria cauză”27.
Din această incompatibilitate derivă altele: consistoriile sunt incompatibile, deoarece sunt
numite de ierarh și judecă în numele său, preoții nu pot beneficia de avocați bisericești,
deoarece și aceștia sunt angajați ai aceluiași episcop, recursul nu se poate face la șase

23
episcopi, plus sufraganul, așa cum cere canonul 12 Cartagina, deoarece consistoriile
mitropolitane și consistoriul național bisericesc nu sunt compuse din episcopi, iar
episcopii care dau aprobările sinodale pentru recursuri sunt în aceeași stare de
incompatibilitate, fiind părtași aceleiași erezii, în unele cazuri pronunțând ei înșiși astfel
de caterisiri necanonice, în unele situații ierarhii care aprobă recursul sunt aceiași care au
pronunțat caterisirea în instanța inferioară.

Toate aceste grave incompatibilități, care pe de o parte, încalcă principiul canonic


fundamental al respectării prevederilor canonice ale Bisericii Ortodoxe, consemnat la art.
3, lit. g), iar pe de altă parte, principiul aflării adevărului și garantării dreptului la apărare,
prevăzut de art. 3, lit. i) RACDIJBOR, fac ca aceste caterisiri să fie necanonice și
invalide și din punct de vedere al regulamentelor de judecată.

Ele au fost aduse la cunoștința Sfântului Sinod în procesele intentate părinților Pamvo
Jugănaru și Ioan Ungureanu, așteptându-se ca cea mai înaltă autoritate bisericească a
BOR să dea soluția corectă pentru ieșirea din acest grav impas canonico-juridic.

24

S-ar putea să vă placă și