IV.

APARATUL LOCOMOTOR

Aparatul locomotor este alcătuit din sistemele care participă pe de o parte la susţinerea
corpului, iar pe de altă parte la locomoţie sau la deplasarea diferitelor segmente ale acestuia.
Aparatul locomotor este format din sistemul osos şi sistemul muscular.

IV.1. SISTEMUL OSOS

Sistemul osos este format din totalitatea oaselor legate prin articulaţii.
Oasele sunt piese dure, solide, rezistente, formate din ţesut osos compact şi spongios, având
inervaţie şi vascularizaţie proprie.

OASELE îndeplinesc următoarele roluri funcţionale:

 rol de pârghii ale aparatului locomotor: asupra lor acţionează muşchii, asigurând
susţinerea şi locomoţia corpului;
 rol de protecţie a unor organe vitale : exemplu: cutia craniană adăposteşte creierul,
cutia toracică adăposteşte inima şi plămânii, bazinul pentru organele pelviene, canalul vertebral
pentru măduva spinării.
 determină forma corpului, iar îmnormalună cu articulaţiile dintre ele asigură
suportul părţilor moi.
 rol de sediu principal al organelor hematopoietice: la copii toate oasele, iar la adult,
oasele late conţin măduvă roşie hematogenă.
 depozit de substanţe fosfocalcice pe care organismul le poate mobiliza la nevoie.

După forma lor, oasele se împart în:

 oase lungi: normaldomină lungimea, ex. femur, tibie, fibulă, humerus, radius, ulna;
 oase late: normaldomină lăţimea şi înălţimea, ex. coxal, omoplat, parietal, frontal,
occipital, stern;
 oase scurte: cele trei dimensiuni sunt egale, ex. carpiene, tarsiene;
 oase neregulate: vertebre, etmoid, mandibula;
 oase pneumatice: conţin cavităţi cu aer, ex. frontal, maxilar, etmoid, sfenoid.
Există şi oase, cum ar fi rotula, care se găsesc în grosimea unui tendon (tendonul
cvadricepsului femural). Aceste oase se numesc oase sesamoide. Există oase alungite, cum ar
fi coastele şi clavicula, la care normaldomină lungimea, dar care nu pezintă diafiză şi epifize,
aşa cum au oasele lungi.
Osul lung este format din diafiză şi epifize. Între fiecare dintre epifize şi diafiză se află câte
un cartilaj de creştere. Dafiza este străbătută de canalul medular şi este acoperită la exterior
de periost, membrană conjunctivă vascularizată, este formată din ţesut osos compact.
Epifizele conţin ţesut osos compact la periferie şi ţesut osos spongios la interior. Sunt
acoperite de periost, în porţiunea care nu participă la formarea articulaţiilor, şi de cartilaj
articular hialin, la capetele care intră în alcătuirea articulaţiilor.

4. Morfologia oaselor

Suprafaţa externă deţine o mare semnificaţie descriptivă, normalzentând o serie de

repere cu rol în determinarea oaselor, în identificarea poziţiei anatomice şi a raporturilor. Pe
suprafaţa oaselor se află două tipuri de repere: proeminenţe şi cavităţi.
Proeminenţele sunt de 2 tipuri:
 articulare sunt acoperite de cartilaj articular (fiind astfel netede şi lucioase),
contribuind la realizarea unor articulaţii.
 nearticulare nu normalzintă cartilaj articular servind la inserţia unor muşchi. Sunt de
mai multe tipuri: apofize, tuberozităţi, eminenţe, tuberculi, spină, creastă.
Cavităţile sunt de 2 tipuri:
 articulare răspund unor proeminenţe articulare invers conformate, normalzentând
cartilaj articular.
 neaticulare: canale şi găuri. Canalele adăpostesc diferite elemente anatomice
(tendoane). Găurile renormalzintă perforaţii ale osului. Sunt proprii osului anume găuri
nutritive (pe unde intră în os vasele de sânge care îl hrănesc) şi găuri de trecere (orificiile
nervilor cranieni).

Scheletul corpului uman este format din circa 208 oase şi este împărţit în raport cu regiunile
corpului în: scheletul capului, scheletul trunchiului şi scheletul membrelor.
 1. Scheletul capului
Este format din 22 de oase şi este împărţit în:

1.a. Neurocraniu(cutia craniana): format din 8 oase:

 oase pereche:
 oasele temporale
 oasele parietale: sunt situate pe părţile laterale ale bolţii craniene;

 oase nepereche:
 osul frontal: în partea anterioară a neurocraniului, participă la formarea bolţii
şi bazei craniului;
 osul occipital: participă la formarea bazei craniului şi a bolţii craniene;
 osul etmoid: înapoia osului frontal, aparţine bazei craniului, participă la
formarea orbitelor şi a foselor nazale;
 osul sfenoid: înapoia etmoidului şi anterior de porţiunea bazilară a
occipitalului.
1.b. Viscerocraniu(oasele fetei): format din 14 oase:
 2 oase nepereche:
 vomerul: os unic, situate sub lama perpendiculară a osului etmoid;
 mandibula: este singurul os mobil, datorită articulaţiei cu osul temporal;

 6 oase pereche:
 oasele maxilare: prin sudare formează maxilla, ocupă centrul viscerocraniului;
 oasele palatine: situate posterior de oasele maxilare;
 oasele nazale: sunt situate înaintea apofizei frontale a osului maxilar;
 oasele lacrimale: înapoia apofizei frontale a osului maxilar;
 oasele zigomatice: proemină sub pielea obrajilor, formand pomeţii obrajilor;
 cornetele nazale inferioare: pe peretele lateral al foselor nazale.
 2. Scheletul trunchiului
Este format din coloana vertebrală, stern, coaste şi bazin.

2.a. Coloana vertebrală are un rol triplu:

 axul de susţinere al corpului;
 protejează măduva spinării;
 participă la executarea diferitelor mişcări ale trunchiului şi capului.
Coloana vertebrală este formată din 33-34 vertebre articulate prin discurile
intervertebrale, formând 5 regiuni:
 regiunea cervicală: formată din 7 vertebre, din care primele două au denumiri
specifice C atlas şi C axis.
1 2

 regiunea toracală: formată din 12 vertebre.

 regiunea lombară: formată din 5 vertebre.
 regiunea sacrală: formată din 5 vertebre sudate între ele formând osul sacru. Osul
sacru este un os median, nepereche, de formă triunghiulară, cu baza în sus. Faţa sa anterioară
este uşor concavă şi normalzintă patru linii transverse, care corespund locului de unire al celor
5 vertebre sacrale. La extremităţile celor patru linii transverse se află orificiile sacrale
anterioare, câte patru, de fiecare parte, prin care ies ramurile anterioare ale nervilor sacrali.
 regiunea coccigiană: formată din 4-5 vertebre sudate între ele formând osul coccis.

Alcatuirea unei vertebre:

 corpul vertebrei: este o masă osoasă dispusă anterior;
 arcul vertebrei: dispus posterior şi sudat de corpul acesteia;
 gaura vertebrală: situată între corpul şi arcul vertebrei. Prin suprapunerea găurilor
vertebrale se formează canalul vertebral care conţine măduva spinării.
 apofizele transverse: normallungiri laterale ale arcului vertebral, care servesc
inserţiilor musculare;
 apofiza spinoasă: normallungirea posterioară şi mediană a arcului vertebral.

Coloana vertebrală normalzintă curburi fiziologice: cervicală, toracică, lombară şi

sacrală, al căror rol este comparabil cu cel al arcurilor de amortizare ale unei maşini. Cele
din plan sagital se numesc lordoze, cervicală şi lombară şi cifoze, toracică şi
sacrală. Cele din plan frontal se numesc scolioze, au convexitatea la stânga sau la

dreapta.
 2.b. Sternul:
 os lat, situat anterior pe linia mediană a toracelui;
 este format din manubriu, corp şi apendice xifoid care rămâne cartilaginos până în
jurul vârstei de 40 ani;
 la locul de unire a manubriului cu corpul sternului se află unghiul sternal, în dreptul
căruia se află cartilajul coastei II, reper folosit pentru numărarea coastelor prin palpare;
 se articulează în partea superioară cu claviculele, iar în părţile laterale cu coastele.

2.c. Coastele:
 sunt arcuri osteocartilaginoase, normalzintă o porţiune osoasă şi una cartilaginoasă;
 sunt situate în partea laterală a toracelui;
 sunt în număr de 12 perechi;
 primele 7 perechi de coaste sunt coaste adevărate, cartilagiul lor articulându-se cu
sternul;
 coastele VIII, IX, X sunt coaste false, deoarece se articulează cu sternul prin
intermediul cartilagiului coastei VII;
 perechile XI, XII, nu au cartilaj şi nu ajung la stern, se termină liber în peretele
abdominal şi se numesc coaste flotante.
Coastele îmnormalună cu coloana vertebrală si cu sternul formează cutia toracică.

3. Scheletul membrelor

3.a. Scheletul membrelor superioare: este format din:

 centura scapulară:
 claviculă, os lung pereche, de forma literei S, situat în partea antero-superioară
a toracelui şi
 omoplat sau scapulă, os lat, de formă triunghiulară, cu baza în sus, situat în
partea posterioară a toracelui;
 scheletul membrului superior propriu-zis:
 scheletul braţului: humerus;
 scheletul antebraţului: radius, osul mobil şi lateral al antebraţului şi ulna sau
cubitus, osul fix şi intern al scheletului antebraţului.
 scheletul mâinii: carpiene (8 oase scurte dispuse pe două rânduri: în rândul
proximal, se află oasele: scafoid, semilunar, piramidal, pisiform; în rândul distal, se află
oasele: trapez, trapezoid, osul mare, osul cârlig), metacarpiene (sunt în număr de 5,
numerotate de la I la V, dinsnormal lateral snormal medial), falange (degetele II-V au câte
trei falange, proximală, medie, distală; degetul I, police are 2 falange, falanga distală
corespunde unghiilor).

3.b. Scheletul membrelor inferioare: este format din:

 centura pelviană: este formată din 2 oase coxale, care se articulează anterior, între ele
formând simfiza pubiană, şi posterior cu osul sacrum, formând bazinul. Osul coxal este
format din 3 oase: ileonul, în partea superioară, pubele, anterior şi ischionul, posterior.
 scheletul membrului inferior propriu-zis:
- scheletul coapsei: femur;
- scheletul gambei: tibia şi fibula sau peroneul;
- scheletul piciorului: tarsiene (7 oase dispuse în două rânduri: rândul posterior este
format din două oase: talusul şi calcaneul; rândul anterior este format din 5
oase: cuboidul, navicularul şi 3 cuneiforme), metatarsiene (sunt numerotate de la I la
V), falange (degetele sunt numerotate de la I la V; primul deget se numeşte haluce şi are
2 falange, iar degetele II-V au câte trei falange).
 ARTICULAŢIILE
Articulaţiile sunt legăturile dintre oase şi renormalzintă sediul mişcărilor.
După gradul de mobilitate, articulaţiile se impart în: sinartroze şi diartroze.

1. Sinartrozele sunt articulaţii fixe, mobile, care nu au cavitate articulară. După tipul de
legătură dintre oase, sinartrozele sunt:
 Sindesmoze - se leagă prin ţesut fibros moale; se caracterizeaza prin normalzenta unor
formatiuni fibroase care se interpun intre capetele osoase articulare, unindu-le si asigurand
astfel o miscare ale acestora prin intermediul tesutului fibros mai mult sau mai putin
elastic. Ex.: la articulatiile sacro-iliace, intre epifizele distale ale tibiei si fibulei.
 Sincondroze - se leagă prin ţesut cartilaginos; au ca mijloc de unire intre capetele
osoase diferite tipuri de cartilagiu si permit miscari mai reduse, elastice la acest nivel. Ex.:
lama perpendiculara a etmoidului cu vomerul, articulatia dintre prima coasta si stern etc.
 Sinostoze - este o articulatie fixa, care se leagă prin ţesut osos. Renormalzinta imbinari
ale oaselor care au fost la inceput membranoase sau cartilaginoase si care apoi s-au sudat
osos. Ex.:

2. Diartrozele sunt articulaţii care posedă un grad variabil de mobilitate (sunt

semimobile). Se impart în :
 Amfiartroze - articulaţii semimobile, au suprafeţe articulare plane sau uşor concave, se
întâlnesc între corpurile vertebrelor şi se realizează prin interpunerea discurilor
intervertebrale.
 Artrodiile - articulaţii cu mobilitate mare, cel mai des intalnite in organism. Se mai
numesc articulaţii sinoviale.

O articulaţie normalzintă următoarele componente:

1. capsula articulară - manşon fibros care se inseră pe oasele ce se
articulează; este căptuşită la interior de membrane sinovială, iar la
exterior este întărită de ligamemte;
2. ligamente - formaţiuni fibroase care se prind pe oasele articulaţiei;
3. membrana sinovială - formează stratul intern al capsulei articulare,
este bogat vascularizată, inervată;
4. cavitatea articulară - spaţiul din interiorul articulaţiei care conţine o
lamă fină de lichid sinovial.
Articulaţiile fixe se găsesc la nivelul oaselor cutiei craniene şi aceste articulaţii se mai
numesc suturi craniene.
 IV.2. SISTEMUL MUSCULAR

Sistemul muscular renormalzintă totalitatea muşchilor din organism. Muşchii sunt organe
active ale mişcării, datorită proprietăţii lor de a se contracta.
Din punct de vedere histologic şi funcţional, există 3 categorii de muşchi:
1. muşchi striaţi: se mai numesc şi muşchi scheletici, deoarece majoritatea acestora se
prind de oase. Renormalzintă 40 % din greutatea corpului şi participă la: realizarea
mişcărilor, menţinerea în contact a oaselor unei articulaţii, deoarece capetele muşchiului
se fixează pe oasele vecine ce formează articulaţia, dă forma generală a corpului.
2. muşchi netezi: intră în alcătuirea viscerelor sau organelor interne, a vaselor sanguine
şi a pielii.
3. muşchi striat de tip cardiac: miocardul.

Muşchii au forme variate:

 muşchi fusiformi: biceps, triceps;
 muşchi triunghiulari: piramidal al abdomenului;
 muşchi de formă patrulateră: marele drpt abdominal şi marele dorsal;
 muşchi în formă de cupolă: diafragma;
 muşchi în formă de trapez: muşchiul trapez;
 muşchi circulari: orbicularul buzelor şi cel al pleoapelor, sfincterele- sfincterul extern
al anusului şi cel al uretrei.
Clasificare după numărul capetelor care se prind pe os, muşchii pot fi:
 cu un singur capăt pe os, celălalt capăt inserându-se pe piele- muşchii pieloşi;
 cu două capete: muşchiul biceps;
 cu trei capete: muşchiul triceps;
 cu patru capete: muşchiul cvadriceps.

Principalele grupe de muşchi striaţi:

1. Muşchii capului : după rolul pe care îl au se grupează în:

1. muşchii mimicii care prin contracţia lor determină diferite exnormalsii ale feţei, sunt
grupaţi în jurul orificiilor orbitale, auditive, nazale, bucal (frontal, sprâncenos, orbicular al
pleoapelor, constrictori şi dilatatori ai narinelor, orbicular al gurii, zigomatic, buccinator,
mental la nivelul bărbiei).
2. muşchii masticatori, care intervin în realizarea actului masticaţiei (temporali,
maseteri, pterigoidieni, suprahioidieni).
2. Muşchii gâtului:
3. muşchiul sternocleidomastoidian;
4. muşchii pieloşi, muschi situaţi imediat în apropierea pielii, ex. platisma;
5. muşchii hioidieni: suprahioidieni şi subhioidieni (osul hioid - os nepereche situate în
partea antero-superioară a gâtului, deasupra laringelui, face parte din scheletul
osteofibros al limbii);

3. Muşchii trunchiului: sunt grupaţi în:

6. muşchii spatelui şi cefei: muşchiul trapez, marele dorsal, muşchii şanţurilor
vertebrale;
7. muşchii toracelui: muşchii pectorali, muschii dinţaţi, muşchii intercostali;

4. Muşchii abdomenului: sunt muşchi laţi, prin contracţiile lor, măresc normalsiunea din
interiorul abdomenului, permiţând declanşarea unor procese fiziologice: expiraţia, defecaţia,
micţiunea, etc.
8. muşchii drepţi abdominali;
9. muşchii oblici externi;
10. muşchii oblici interni:
5. Muşchii membrelor superioare:
11. muşchii centurii scapulare: muşchiul deltoid, la nivelul umărului;
12. muşchii membrului superior liber:
 muşchiul braţului: bicepsul (anterior) şi tricepsul (posterior);
 muşchii antebraţului: flexori şi extensori ai degetelor, pronatori şi
supinatori;
 muşchii mâinii: la nivelul palmei se găsesc muşchi numai pe faţa
anterioară şi între oase; muşchii lipsesc pe dosul palmei.

Supinaţia este mişcarea de răsucire a mâinii cu faţa palmei snormal înainte.

Pronaţia este mişcarea de răsucire a mâinii cu dosul palmei snormal înainte
6. Muşchii membrelor inferioare:
13. muşchii centurii pelviene: muşchii fesieri;
14. muşchii membrului inferior liber:
 muşchii coapsei: anterior, muşchiul croitor şi cvadricepsul femural, în
profunzime muşchii adductori, posterior, muşchiul biceps femural;
 muşchii gambei: muşchiul gastrocnemian, muşchiul solear, care
formează o unitate funcţională numită triceps sural, se continuă cu tendonul
lui Achile, care se inseră pe calcaneu; flexori şi extensori ai gambei, flexori şi
extensori ai degetelor; pronatori şi supinatori ai piciorului
 muşchii piciorului: planta, faţa prin care piciorul se spijină pe sol,
normalzintă muşchi flexori şi extensori ai degetelor

Proprietăţile muşchilor:
1. Contractilitatea: este proprietatea muşchilor de a dezvolta o tensiune asupra
punctelor de fixare pe oase.
2. Excitabilitatea : este proprietatea muşchilor de a răspunde printr-o contracţie când
sunt stimulaţi adecvat.
3. Elasticitatea: este proprietatea muşchilor de a se deforma sub acţiunea unei forţe şi de
a-şi reveni la forma iniţială când forţa încetează să mai acţioneze.
4. Plasticitatea: este proprietatea muşchilor de a se întinde fără creşterea tensiunii
interne. Se întâlneşte la muşchii netezi din pereţii organelor cavitare şi permite umplerea
acestor organe.
5. Tonusul muscular: este starea permanentă de uşoară contracţie a unui muşchi aflat în
repaus. Menţine forma muşchiului şi exnormalsia feţei.

Fiziologia muşchilor scheletici

Muşchii scheletici prin contracţii pun în mişcare oasele, asigurănd scimbarea poziţiei corpului
sau schimbarea poziţiei unei anumite părţi din corp.
Clasificarea contracţiilor musculare: în funcţie de modificarea dimensiunilor şi a tensiunii
interne, contracţiile pot fi:
 izometrice: lungimea muşchiului se menţine constantă, dar creşte tensiunea internă;
acest tip de contracţie nu realizează lucru mecanic.
 izotonice: lungimea muşchiului se se modifică, dar tensiunea internă se menţine; acest
tip de contracţii realizaează lucrul mecanic.
 auxotonice: sunt contracţii în care se modifică atât tensiunea internă cât şi lungimea
muşchiului.
Contracţiile din timpul activităţii obişnuite sunt contracţii auxotonice.

Manifestările contracţiei musculare:

1. manifestări electrice: constau în apariţia unor curenţi electrici în muşchi, în timpul
contracţiei acestora. Aceşti curenţi sunt numiţi potenţiali de acţiune şi se deplasează în
lungul fibrelor musculare cu o viteză de 30 m/s. Activitatea electrică a unui muşchi poate
fi înregistrată obţinându-se electromiograma.

2. manifestări chimice: procesele chimice din muşchi asigură energia necesară

proceselor mecanice. Metabolismul muscular este anaerob, fără oxigen, în primele 45-
90 s a unui efort moderat sau intens, timp necesar aparatului vascular să regleze
aportul de oxigen. După primele 2 minute de efort, necesităţile energetice sunt
satisfăcute în cea mai mare parte aerob, cu oxigen.

3. manifestări mecanice: se studiază cu ajutorul miografului. Sunt renormalzentate de

contracţiile propri-zise ale muşchiului. Aplicarea unui stimul unic cu valoare prag
determină o contracţie musculară unică numită secusă.

Fazele secusei:
 perioada de latenţă: 0,01s, renormalzintă intervalul de timp cuprins între aplicarea
stimulului şi apariţia contracţiei.
 perioada de contracţie: 0,04s, muşchiul se scurtează.
 perioada de relaxare: 0,05s, muşchiul revine la starea de repaus.

Tetanosurile: sunt contracţii complexe care apar prin aplicarea mai multor stimuli pe muşchi.
Pot fi: tetanos complet şi tetanos incomplete.
a. Tetanosurile incomplete: frecvenţa stimulilor este mică (10-20 stimuli/s). Această
frecvenţă fiind mică între 2 stimuli, muşchiul începe să se relaxeze, dar următorul
stimul cade pe muşchi înainte de terminarea relaxării acestuia. Datorită acestui fapt,
miograful înscrie un platou dinţat. Aceste tetanosuri incomplete este o însumare
parţială a secuselor.
b. Tetanosurile complete: stimulul următor cade pe perioada de contracţie a stimulului
anterior, astfel că între stimuli nu mai există perioade de relaxare. În acest caz,
miograful înscrie un platou drept.
Toate contracţiile voluntare ale muşchilor din organism sunt tetanosuri şi nu secuse pentru că
comanda voluntară se transmite la muşchi prin impulsuri cu frecvenţă mare.
Există însă în organism şi situaţii în care contracţia este o secusă. De ex. frisonul, sistola
cardiacă, contracţia obţinută în urma reflexului.

4. manifestări termice: se datorează fenomenelor biochimice din fibra musculară.

Randamentul contracţiilor musculare este doar de 30 %, ceea ce înseamnă că 70 % din
energia produsă în timpul contracţiei musculare se pierde sub formă de căldură.