Poezie autobiografică

De mic am fost necăjit, ca toți băieții sărmani

Chinuit și pus la treburi de când n-aveam șase ani…
Desculț cu-n băț ciobănesc pășteam cârlanii pe luncă,
Pe dealuri și prin hârtoape, pe sub ștreșină de stâncă;
Pe Chicerea și Alghean, prin Scapăt și Smeuruș,
Acasă venind spre seară pe la Râpa lui Panțuș.

Îmi erau dragi milușeii, când se lăsau pe pripor

Spre otava și ghizdeiul de la Groapa Cornilor,
Săltând ca cristeii-n iarbă în jocul lor drăgălaș,
Zburdalnici și bucuroși ca un roi de fluturiași.

Când vara era ploioasă, se-mbolnăveau de răsug,

Dar, descântându-i moș Luca, îi scăpa de beteșug;
Iar pe furtuni și puhoaie la tufă se strâng țoșcă
Ca albinele la matcă și puișorii sub cloșcă.

Cu vitele la deal iarna, la chiscul cobzarului,

La șesul Negri, Hăgucea, la dosul Comanului.
Am învățat slova cărții scriind pe coji de mesteacăn
La lumina și căldura tăciunilor de carpăn.

Pe o carte soldățească, cu îngrijire păstrată,

Pe care-nvățase slova când el a făcut armată,
Fratele meu cel mai mare, Ștefan, ierte-l Cel de Sus,
Mi-a pus întâi cartea-n mână și m-a învățat la scris.

Când m-am dus toamna la școală, doamna m-a pus monitor

Să le arăt și la ceilalți cunoașterea slovelor;
Mă trudeam cu anevoie, grei la cap fiind sărmanii,
Luptând cu învățătura ca purcelul cu bostanii,
Doamna îi bătea la palme și îi trăgea de urechi,
Și cu varga pe spinare scutura sumane vechi;
Ieșea colbul ca la arii din sumanele cârpite; 1
La vatra sobei era un vraf de nuiele rupte.
 Ștefan Danciu se ruga umilit și plângător:
„Nu mai da, doamnă, degeaba în bostanul ista gol
În care nu intră cartea-arătând sfios la cap
Și se pitula sub bancă cum se-ascunde broasca-n lac.
Cu opinci de porc nearse, pentru ca să ție mult,
Cu ițari rupți în genunchi, sumane până-n pământ,
Căciuli de la frați mai mari și cămășoaie de câlți
Ședeam ciotcă lângă garduri înfricoșați și smeriți.

În sân bulzul de mămăligă, abecedaru-n ghiozdan

Care atârna la șolduri ca teleanca la cârlan,
Ne uităm înfricoșați așteptând să vină doamna
Cu primarul și moș popa să aghesmuiască școala,
Fiind mare sărbătoare, când a venit și la noi
Învățătoare la școală în anul nouă sute doi.

Școala era-n primărie, în islazul de pe Crac,

Unde ședeam ghemuiți cum stau cârlanii în țarc;
În patru bănci din topor stăteam fete și băieți,
Pedepsiții și cei leneși în genunchi lângă pereți.

La peretele din fund era un cotlon cu hoarnă,

O masă cu trei picioare și un scaun pentru doamnă;
O scândură înnegrită atârnată de perete
Cu-n burete cât căciula legat cu-n capăt de bete.

O iconiță cât palma atârnată sub tavan

Și-un tablou mare cât masa cu lupta de la Smârdan,
O cofă cu flori la toartă și o lespede deasupra,
Șoareci tropăind la streșini unde ronțăiau arhiva.
La doi pași de la fereastră era-ngrădit în ocol
În care se-nchideau vite găsite de capul lor.
Când noi cântam rugăciunea cu glas moale, plângător,
Vițâau porcii de foame, zberau vacile-n ocol.
2
 Iar când suna telefonul în camer-alăturată
Credeam că se-aude vorbă de pe lumea cealaltă
Un diavol aducând veste ca fulgerul pe sârmă
Ca lumea să se ferească de trăsnet și de ciumă.

De atunci și pân-acum sunt peste șaizeci de ani

S-a ivit viață mai bună și la oamenii sărmani;
O viață civilizată, cu mai puține nevoi
Și mult mai îmbelșugată decât am trăit-o noi.

Viața noastră a fost grea, ca un sac plin cu pământ

Și frământată ca frunza când e bătută de vânt
Încrețită de nevoi ca o mare de furtună
Petrecând zilele noastre din zece doar una bună.

Noi am mers pe jos, călare, în carul cu boi, pe drug,

Azi mergem cu-automobile și avioane prin văzduh.
Veștile din lumea toată le ascultăm stând la masă
Pe undele nevăzute, pătrund și la noi în casă.

Școala și învățătura la-ndemnul tuturor

Cum n-a mai fost niciodată răspândită în popor,
Iar harnicii cărturari, cu munca lor devotată
Răspândesc lumina cărții în bezna de altă dată.

Osebirea între viața de acum și-odinioară

E ca-ntr-o noapte de iarnă și o zi de primăvară,
Amintindu-ne povața unui înțelept bătrân:
„Toate câte-au fost sunt bune, dacă sfârșitul e bun…”