STUDIUL VÂSCOZITĂȚII SOLUȚIILOR MOLECULARE

Scopul lucrării
În această lucrare se studiază mișcarea unui corp sferic în interiorul unui lichid vâscos, aflat în
repaus, determinându-se valoarea coeficientului de vâscozitate a lichidului.

Noțiuni teoretice
Între moleculele corpurilor, în orice stare de agregare, acţionează forţele de coeziune moleculară.
Forţele de coeziune dintre moleculele fluidelor sunt relativ mici, de aceea diferite straturi dintr-un
fluid pot aluneca uşor unele pe altele.
Un lichid ideal ar fi acela care nu se comprimă şi în care deplasarea moleculelor are loc fără frecare.
În lichide şi gaze reale forţele de atracţie intermoleculare se opun deplasării relative a moleculelor
vecine, determinând apariţia unei frecări interne numită vâscozitate – o proprietate caracteristică
fluidelor în timpul curgerii.

Figura 1
Forța de frecare F dintre straturile subțiri și paralele ale fluidului în curgere este proporțională cu
dv
dv  v1  v2
suprafața de contact S dintre straturi și gradientul de viteză dx , unde reprezintă
diferența dintre vitezele de curgere a straturilor, iar dx distanța dintre straturi. Forța de frecare este
dată de legea lui Newton:
v
F S
x (1)

unde  este coeficientul de vâscozitate (dinamică). Dacă  nu depinde de gradientul de viteză,

spunem că fluidul este newtonian (ex. apa distilată). La un lichid nenewtonian, cum sunt soluțiile
macromoleculare și concret sângele,  depinde de gradientul de viteză. Coeficientul de vâscozitate
al sângelui scade pe măsura creșterii vitezei de curgere.
Unitățile de măsură în SI:
 SI  1Pa  s
 CGS  1P (Poise)
1Pa  s  10 P (2)
Se mai poate defini un coeficient de vâscozitate cinematică, numeric egal cu raportul dintre
coeficientul de vâscozitate dinamică a fluidului  și densitatea acestuia


c  (3)


precum și un coeficient de vâscozitate relativă


r  (4)
0

 0 fiind coeficientul de vâscozitate al unei soluții etalon (apă distilată la 200 C).

Curgerea unui fluid se numeşte laminară (Fig. 2a) dacă liniile de curent sunt paralele între ele.
Curgerea laminară este una în care fluidul curge în straturi paralele între ele, astfel încât particulele
de fluid aflate într-un strat nu trec în alte straturi. În cazul unei curgeri laminare un filament de
curent apare ca o singură linie, iar dacă filamentul este colorat cu ajutorul unui fluid trasor cu altă
culoare decât restul fluidului, nu se va observa niciun fel de dispersare a fluidului trasor în fluidul
de bază (cu excepţia unei uşoare dispersii datorate mişcării moleculare). Pe de altă parte, dacă
filamentul de fluid trasor se va dispersa rapid în fluidul de bază, spărgându-se în turbioane cu
dimensiuni aleatoare curgerea se numeşte turbulentă (Fig. 2b). Comportarea fluidului în curgere
turbulentă se datorează superpoziţiei unor mici fluctuaţii de viteză peste viteza medie de curgere,
dând naştere vârtejurilor. Amestecarea particulelor de fluid provenite din straturi de fluid diferite
dau naştere la dispersarea rapidă a particulelor de fluid trasor, conducând la formarea turbioanelor.

În cazul curgerii unui fluid printr-un tub cu diametrul d, natura curgerii, laminară sau turbulentă este
dată de o mărime adimensională, numită numărul lui Reynolds

 vd
NR  (5)


unde v este viteza de curgere.

N R  2000 curgerela min ara
N R  3000 curgereturbulenta
(6)
2000  N R  3000 regim detranzitie sau nestationar
(curgerea esteinstabila si poatetrece dela un regimla altul )

Curgerea sângelui este o curgere în regim nestaționar.

 Figura 2

Principiul fizic al metodei

Vâscozitatea unui fluid se manifestă nu numai la curgerea lui prin ţevi, ci şi la mişcarea unui corp
prin acest fluid. Pentru viteze relativ mici, conform legii lui Newton, forţa de rezistenţă opusă
mişcării corpului este proporţională cu vâscozitatea fluidului, viteza corpului, evident, depinde de
dimensiunile şi forma lui. Din acest motiv este imposibil de a găsi o formulă generală, pentru forţa
de rezistenţă, valabilă pentru corpuri de orice formă. Cea mai simplă formă a corpurilor şi frecvent
întâlnită în practică este forma sferică.
Numai pentru corpuri sau particule de formă sferică, care se mişcă cu viteză constantă printr-un
fluid, este valabilă legea lui Stokes, care are următorul enunţ: forţa de rezistenţă R opusă mişcării
corpului este proporţională cu coeficientul de vâscozitate al fluidului, raza corpului şi viteza
mişcării.
Asupra unei bile care este lăsată să cadă într-un lichid vâscos acţionează simultan trei forţe:
greutatea G, forţa arhimedică FA şi forţa de rezistenţă R; aceste ultime două forţe se opun mişcării
(Figura 3). Prin deplasarea bilei, lichidul din vecinătatea sa este pus în mişcare: stratul din imediata
vecinătate a bilei se mişcă cu viteza acesteia, iar cele mai îndepărtate - cu viteze din ce în ce mai
mici. Între straturile vecine ia naştere, astfel, o forţă de frecare internă sau de vâscozitate. În cazul
deplasării cu viteze mici, în condiţiile unei curgeri laminare (în absenţa formării vârtejurilor în
lichid în urma corpului mobil), forţa de rezistenţă la înaintare este dată de formula lui Stokes:
R  6vr (7)
în care v – este viteza bilei, r – raza acesteia,  - coeficientul de frecare internă (sau de vâscozitate
al lichidului).
 Figura 3
Toate cele trei forţe care acţionează asupra bilei au direcţie verticală. Greutatea bilei şi forţa
arhimedică sunt constante, însă forţa de rezistenţă creşte odată cu creşterea vitezei; este posibil ca,
la un moment dat, rezultanta celor trei forţe să devină nulă. Dacă această echilibrare a forţelor a
avut loc, din acel moment bila se va mişca, datorită inerţiei, rectiliniu şi uniform cu o viteză
constantă v0 (se spune că bila se află în echilibru dinamic). În această situaţie putem scrie:
G  FA  R  0 (8)
Dacă în această ultimă relaţie înlocuim:
4 r 3
G  mg  g
3
(9)
4 r 3
FA  l  g
3
iar pe R cu relația (7) obținem:
4 r 3 4 r 3
g  l  g  6 rv0  0 (10)
3 3
unde  este densitatea materialului bilei,  l este densitatea lichidului, iar g este accelerația
gravitațională. Din relaţia (10) se obţine expresia coeficientului de vâscozitate dinamică:
1   l
  g d2 (11)
18 v0
unde d=2r reprezintă diametrul bilei. Formula (11) este valabilă în cazul în care bila cade într-un
lichid care se întinde până la distanţe foarte mari în jurul ei. La creșterea temperaturii, valoarea
coeficientului de vâscozitate crește la gaze și scade puternic la lichide.

Descrierea dispozitivului experimental. Modul de lucru

Din cauza forțelor de frecare dintre particule, lichidele și gazele au coeficienți de vâscozitate
diferiți. Vâscozitatea, ca funcție de natura substanței și temperatură, poate fi determinată
experimental prin măsurarea vitezei cu care cade o bilă într-un tub umplut cu lichidul de studiat
(Figura 4).

Figura 4

Aparatul, prezentat în Figura 5, este format dintr-un tub de sticlă (1) prevăzut cu o cămaşă de
termostatare (2) susţinută de stativul (3). Tubul vâscozimetrului are o înclinare de 10 faţă de
verticală. El poate fi fixat în poziţia de lucru cu ajutorul opritorului (4) şi răsturnat după deşurubarea
acestuia.

Figura 5
Cămaşa de termostatare este pusă în legătură prin ştuţurile (5) şi (6) cu un termostat. Pornirea
termostatului se realizează cu ajutorul butonului de pornire al încălzitorului şi butonului de pornire
al motorului. Cămaşa de termostatare este prevăzută cu termometrul (7), iar stativul (3) posedă o
nivelă cu bulă de aer. Pe tubul vâscozimetrului sunt trasate trei cercuri A, B, C distanţate între ele
cu 5 cm.
Se reglează verticalitatea aparatului cu ajutorul şuruburilor stativului privind nivela cu bula de aer.
Se porneşte termostatul prin intermediul butoanelor, după care se aşteaptă ca temperatura să se
stabilească la temperatura camerei (200C). Se deşurubează apoi opritorul (4) şi se răstoarnă tubul
aparatului, cronometrând timpul de cădere al sferei între reperele A şi C (distanța parcursă de către
o bilă este l=10 cm). Cronometrul se declanşează în momentul când privind reperul A dintr-o
poziţie în care inelul de pe cilindru se vede ca o singură linie, partea inferioară a sferei atinge
reperul A şi se opreşte atunci când partea inferioară a sferei atinge reperul C. După ce sfera ajunge
pe fundul vasului se readuce tubul în poziţia iniţială şi se repetă operaţia de 3-5 ori, pentru fiecare
temperatură, un singur tip de bilă scufundată într-un lichid de densitate cunoscută. Se reglează apoi
termometrul pentru temperaturile de 250C, 300C, 350C, 400C, 450C şi 500C. La fiecare temperatură
se aşteaptă câteva minute pentru a obţine egalizarea temperaturii.
- cu un cronometru se măsoară timpul de cădere, t, al bilei între două repere marcate pe scala
gradată. Reperul superior este la o anumită distanță de suprafața lichidului, de la care viteza bilei
devine constantă;
- viteza de cădere a bilei se determină măsurând timpul în care bila cade între cele două repere
(distanța dintre cele două repere fiind l),
l
v0  . (12)
t
- experiența se repetă de 3-5 ori;
- se cunosc densitatea bilei folosite (există mai multe bile, din materiale diferite),
dimensiunile bilei folosite (avem bile mai mici și mai mari), densitatea lichidului folosit,
temperatura de lucru
- se completează tabelul de mai jos, de exemplu, pentru o bilă, de a anumită dimensiune, la o
anumită temperatură de lucru și densitate a fluidului căruia dorim sa-i determinăm
vâscozitatea.
Tabelul 1.
Nr. l t v0 
crt. (m) (s) (m/s) (Ns/m2)

  ...kg / m3 , l  ...kg / m3 , g  9,81 m / s 2 , T  ...0 C , d  ..., m 

1. 0,10
…
5. 0,10

Tabelul 2. Densitatea amestecului de apă-metanol, pentru diferite rapoarte, la temperatura de 250C.

Tabelul 3. Densitatea apei și a metanolului la diferite temperaturi.

Cunoaşterea vâscozităţii lichidelor este extrem de importantă în multe domenii. De exemplu, în
industria constructoare de maşini, vâscozitatea lichidului de frână, a uleiului pentru motor,
antigelului, etc. trebuie să respecte parametri necesari.
În medicină, modificarea vâscozităţii sângelui este un simptom definitoriu pentru foarte multe
maladii. Cunoaşterea vâscozităţii soluţiilor coloidale este importantă în special în cazul substanţelor
macromoleculare, cum ar fi albuminele, proteinele etc., deoarece permite uneori stabilirea naturii
sistemului coloidal, respectiv al gradului de dispersie. Determinarea valorilor coeficientului de
vâscozitate este utilă pentru definirea diagnosticului la diverse maladii, care afectează starea unor
lichide biologice (sânge, ser, suc gastric etc.). Vâscozitatea sângelui depinde atât de vâscozitatea
serului, cât şi de numărul elementelor figurate în unitatea de volum, precum şi de volumul lor
propriu.
Creşterea vâscozităţii sângelui total apare în: poliglobulii, leucemii, insuficienţe cardiace în special
drepte, hiperglicemii, hiperlipidemii, etc. Scăderea vâscozităţii sângelui total apare în: anemii,
hipoproteinemii, după transfuzii de ser fiziologic sau plasmă. Se descriu variaţii fiziologice ale
vâscozităţii sângelui total: mai scăzută la femeie decât la bărbat, la copil decât la adult, în sângele
arterial decât în sângele venos.
Vâscozitatea urinei normale este cu puţin mai mare decât vâscozitatea apei distilate, însă prezenţa
proteinelor duce la creşterea vâscozităţii. Determinarea vâscozităţii lichidului pleural, alături de alte
investigaţii, permite aprecierea naturii lui.