MĂSURAREA DENSITĂȚII LICHIDELOR

Oricărui sistem material i se poate asocia o mărime de stare, numită masă care poate fi
exprimată printr-un număr real și pozitiv m. Densitatea  , numită și masă volumică sau masă
specifică, este o funcție numerică pozitivă:

dm
 (1)
dV

unde dm reprezintă elementul de masă dintr-un element de volum dV. Pentru fluide omogene,

m
 (2)
V

mediile incompresibile având densitatea constantă. Unitatea de măsură în SI este

 m  1 kg
  (3)
V  m3
Densitatea fluidelor variază cu presiunea și temperatura, în cazul lichidelor această variație
fiind mică. Apa are densitatea maximă de 1000 kg/m3, la temperatura de 40C și presiunea de
760 mmHg. O proprietate a fluidelor este compresibilitatea, coeficientul de compresibilitate
izotermă (transformare la temperatură constantă) fiind

1 dV 1 d 
   (4)
V dp  dp

Compresibilitatea este proprietatea fluidelor care constă în reducerea volumului acestora

determinat de creșterea presiunii. Datorită structurii moleculare diferite, la aceeași variație a
presiunii, reducerea de volum suferită de un gaz este mult mai importantă decât cea suferită
de un lichid. Semnul minus arată că la temperatură constantă, unei creșteri de presiune îi
corespunde o scădere a volumului; valorile coeficientului sunt pozitive, iar pentru apă
valoarea este de 5,1 10 10 m 2  N 1 . Compresibilitatea fluidelor este mică în raport cu gazele,
dar foarte mare în raport cu solidele. Apa este de 100 de ori mai compresibilă decât oțelul.
Compresibilitatea lichidelor se manifestă sub acțiunea forțelor de suprafață/contact (presiuni).
Dacă presiunea care determină comprimarea unui lichid dispare, acesta revine exact la
volumul inițial, fără a avea deformații remanente. Lipsa deformațiilor remanente arată că
lichidele sunt perfect elastice.

Pentru apele slab mineralizate coeficientul de compresibilitate variază de la 4, 6 1010 m 2  N 1

la 5, 0 1010 m 2  N 1 .

La 00C apa se solidifică, mărindu-și volumul cu 9%. Densitatea gheții fiind mai mică decât a
apei, aceasta plutește la suprafața lichidului. În mod normal, densitatea unei substanțe scade
cu creșterea temperaturii (corpul se dilată, îi crește volumul, scade densitatea). Apa are un
comportament diferit între 0 – 40C (numită anomalia apei). În acest interval, volumul ei scade,
densitatea crește (la 40C având densitatea maximă).

Deoarece volumul oricărui corp variază în funcție de temperatură, la determinarea densității

se va ține seama întotdeauna de temperatura mediului. Densitatea absolută se determină mai
greu deoarece nu poate fi măsurată direct, ci numai prin intermediul greutăţii cu care este
proporţională. Greutatea corpului însă depinde de latitudinea geografică, unde se face
determinarea (valoarea lui g variază de la ecuator la pol),

KM P
g (5)
RP2

unde K reprezintă constanta gravitațională, Mp masa Pământului, iar Rp raza Pământului.

g E  9, 7805 m / s 2 ; g P  9,8322 m / s 2 ; g 450  9,8061 m / s 2 (6)

Accelerația gravitațională este accelerația pe care o capătă un corp în cădere liberă.

Accelerația gravitațională reprezintă de fapt intensitatea câmpului gravitațional.

Din aceste motive se poate introduce noţiunea de densitate relativă d. Prin definiţie, ea este
raportul dintre masa ms a unui volum V dintr-o substanţă la temperatura t şi masa ma a
aceluiaşi volum V a unui lichid de referinţă, care de obicei este apa la +4°C,

ms
d (7)
ma

Densitatea absolută a substanţei se poate determina din relaţia:

ms
s  a (8)
ma

O metodă de determinare a densității absolute este cu ajutorul picnometrului (un balonaș de

sticlă cu gât larg și dop) și a balanței analitice.

În cadrul acestui laborator vom determina densitatea apei și a glicerolului utilizând balanța
Mohr-Westphal. Glicerolul, denumit și glicerină, este un lichid siropos, incolor, dulce, solubil
în apă și alcool. Cu cât puritatea este mai mare, cu atât se evaporă și îngheață mai greu. De
exemplu, soluția de 80% îngheață la -20,30C. Glicerina este un foarte bun umectant, conservă
umiditatea în epidermă și oferă o hidratare profundă a pielii.

Balanța Mohr-Westphal este o balanță de înaltă precizie, brațul balanței având nouă poziții
pentru fixarea greutăților, în cea de-a zecea atârnându-se corpul (împreună cu un sistem
aferent) ce va fi scufundat în lichidul a cărei densitate dorim să o aflăm. Din punct de vedere
constructiv este compus dintr-o pârghie care are la o extremitate suspendat un plutitor asupra
căruia acționează forța de împingere a lichidului (forța arhimedică). Această forță produce un
moment care tinde să rotească pârghia. Echilibrarea pârghiei se face printr-o serie de greutăți,
numite călăreți care se așează pe pârghia balanței și care produc un moment invers, care
echilibrează balanța.
În primă fază se realizează echilibrarea balanței, în aer. Plutitorul, realizat din sticlă, are un
volum de 10 cm3.
G   b  G  b10 (9)

unde G’ și G reprezintă greutățile corpurilor de la capetele balanței, iar b și b10 sunt brațele
corespunzătoare celor două forțe (Figura 1).

Figura 1

Lichidul de studiat se află într-un vas de sticlă, la temperatura camerei. Se introduce corpul
suspendat (plutitorul din sticlă) în lichidul (apă / glicerol) a cărei densitate dorim să o
determinăm, observându-se că balanța nu va mai fi în echilibru. Corpul (plutitorul) introdus în
lichid este supus acțiunii a două forțe: greutatea sa G și forța arhimedică F A . Se observă că
brațul din stânga coboară, ceea ce înseamnă că asupra corpului acționează greutatea aparentă
Ga  G  FA , unde Ga  G .

Figura 2
Pentru a readuce balanța la echilibru, pe brațul balanței, se atașează greutăți în punctele
marcate (1÷9). Masa corpurilor care se atașează este determinată.

Folosindu-ne de faptul că la echilibru momentul rezultant este nul, putem scrie

9
G  b10   Gi  bi  Ga  b10 (10)
i 1

unde

bi  i  b1 (11)

rezultând
9
FA  b10   Gi  bi (12)
i 1

Se determină F A și având în vedere că FA  l  Vc  g se găsește  l .

Densitatea apei și a glicerolului poate fi determinată și în funcție de temperatură. Vasul cu

lichidul de studiat, în care este scufundat plutitorul, se poate introduce într-o baie
termostatată, crescându-se temperatura din 2 în 20C pe intervalul 0-200C și apoi pe o plajă mai
largă până la 500C.
Temperatura din paharul de sticlă se măsoară cu ajutorul unui termometru. Experimentul
începe cu apă înghețată.
T(0C) ρ (kg/m3) T(0C) ρ (kg/m3)
0 0
2 2
4 4
6 6
8 8
10 10
12 12
14 14
16 16
18 18
20 20
22 22
26 26
30 30
34 34
38 38
42 42
46 46
50 50
Tabelul 1 (apă) Tabelul 2 (glicerol)
În stare lichidă moleculele de apă nu sunt independente. Fiecare moleculă de apă este capabilă
să se asocieze prin legături de hidrogen cu alte patru molecule de apă vecine fapt ce explică
marea coeziune a apei lichide. Starea lichidă a apei se menţine pe un interval mare de
temperatură, 00C – 1000C. La topirea gheţii legăturile de hidrogen ale reţelei nu se rup în
totalitate şi ca urmare apa în stare lichidă conţine fragmente cu structură tetraedrică şi
asociaţii cu structuri mai compacte care explică creşterea densităţii în intervalul de
temperatură de 0 - 4°C.

Forțele de interacțiune dintre moleculele unui lichid scad rapid odată cu creșterea distanței
dintre ele. Există, așadar, numai regiuni cu structură asemănătoare cristalului, pe distanțe
scurte. În gheață, fiecare atom de oxigen este înconjurat de patru atomi de hidrogen într-o
structură tetraedrică (Figura 2).

Figura 3

La tranziția în stare lichidă o parte dintre legăturile de hidrogen se rup și moleculele se

apropie mai mult unele de celelalte, fapt ce explică creșterea densității apei pe măsură ce
temperatura crește. Glicerolul se aseamănă cu sticla, se înmoaie treptat la încălzire. În general,
densitatea lichidelor scade pe măsură ce temperatura crește. Apa încălzită de la 00C până la
1000C își crește volumul cu aproximativ 4,5%.

Coeficientul de dilatare termică  se poate determina folosind

1 V 1 
  (13)
V T  T

neluându-se în considerare procesul de evaporare (1000C pentru apă și 290,50C pentru

glicerol). Pentru glicerol,  , pentru intervalul de temperaturi măsurate este independent de
temperatură,

  0, 49 103 K 1

iar pentru apă la 200C,

   0,19 103 K 1 .

Se trasează grafic densitatea apei în funcție de temperatură (Figura 4), precum și densitatea
glicerolului în funcție de temperatură (Figura 5).

Figura 4. Densitatea apei în funcție de temperatură

Figura 5. Densitatea glicerolului în funcție de temperatură

Densitometria în practica medicală

Determinarea densităţii diverselor lichide biologice (urină, sânge, plasmă, ser etc.) este utilă
în activitatea clinică. Valorile normale pentru unele medii biologice sunt prezentate mai jos.

Denumirea lichidului biologic Limitele valorilor normale ale

densităţii exprimate în g/cm3
Urină 1,015-1,022
Sânge integral la femei 1,052-1,060
Sânge integral la bărbaţi 1,055-1,064
Ser sanguin (plasmă sanguină) 1,024-1,028
Hematie 1,10
Țesut adipos 0,92-0,94
Os 1,7-2