1.

INTRODUCERE
Progresul psihiatriei infantile, necesitatea de a depista precoce tulburările de caracter
pentru a interveni mai rapid şi mai eficace, a determinat construirea de instrumente care să
permită evaluarea personalităţii copilului şi să cunoască viaţa sa afectivă altfel decât prin
informaţii furnizate de părinţi.
Testele proiective pentru copii, fie sub forma frazelor de completat, desenelor tematice
sau povestirilor inventate după desenele prezentate, caută să pună în evidenţă punctul de
vedere al copilului, reacţiile sale afective faţă de situaţiile familiale sau traumatizante fără a-i
pune întrebări deschise despre viaţa sa.

1.1. Modalităţi de proiecţie

Putem distinge în povestiri trei modalităţi de proiecţie:

1.1.1. Proiecţia stereotipurilor

Stimulul, prin compoziţia sa sau prin stereotipurile pe care le evocă, orientează
răspunsul, chiar dacă el e elaborat într-o manieră originală. Influenţa stimulului la C.A.T. se
poate rezuma în 3 factori:
1. Percepţia stimulului, care depinde de compoziţia lui dar şi de maturizarea
perceptivă a copilului. În CAT anumite animale sunt mai puţin vizibile sau mai
mici decât altele, de aceea sunt mai uşor de omis în povestiri decât alte
animale;
2. Temele sugerate de stimuli se regăsesc în cea mai mare parte a protocoalelor.
Sunt denumite activităţi „banale” cele care apar în cel puţin 50% din
protocoale. De exemplu, planşa I sugerează aproape întotdeauna activitatea de
mâncare.
3. Stereotipurile sociale, reprezentate prin personajele alese care orientează
povestirile spre anumite teme nesugerate de altfel, prin stimuli. De exemplu, în
planşa 3, leul reprezintă, începînd de la 5 ani, o figură în mod convenţional
agresivă, iar actul de a mînca o fiinţă este aproape obligatoriu atribuit, deşi
situaţia reprezentată nu implică un astfel de act, din contra, începînd deja de la
3 ani, activitatea agresivă e recunoscută de copil pe planşa 7, unde această
activitate este sugerată prin desen.
 Cele trei moduri de influenţă a stimulilor ne ajută să considerăm anumite răspunsuri
drept convenţionale; ele reflectă mai mult nivelul de maturizare perceptivă a subiectului sau
confirmarea gîndirii sale la cea a mediului său decît proiecţia conflictelor sale personale.

1.1.2. Proiecţia vieţii reale

O mare parte din povestiri reprezintă totuşi proiecţia vieţii reale a copilului. În
majoritatea protocoalelor se regăsesc un mare număr de activităţi care fac parte din rutina
cotidiană a copiilor: a mînca, a dormi, a se juca, a merge la plimbare etc. Anumite detalii pot
fi rezultatul unei particularităţi cunoscute din viaţa copilului: o fată din lotul de control, în
vîrstă de 7,7 ani, a cărei mamă este supraveghetoare de noapte la spital descrie astfel planşa 9
a C.A.T.-ului:
„Iepuraşul se scoală. El îşi aşteaptă mama care lucrează la spital”
Tot o atmosferă familială foarte reală e cea descrisă de fata în vîrstă de 7,8 ani,
abandonată, din cauza absenţei frecvente a tatălui său, militar şi a vieţii dezordonate a mamei
sale:
„…Puiul de iepure se trezeşte El îi zice Bună dimineaţa tatălui. Acesta nu intră; el se
întreba de ce. Tatăl nu a vrut să-l întîlnească; atunci micuţul a adormit înapoi. Tatăl s-a
culcat. S-a făcut ziuă. Mama iepure a venit de la treburile sale; ea nu a dormit. Dar tatăl a
zis: „aceasta nu te priveşte” (planşa 9).
Noi regăsim în cele mai multe protocoale această proiecţie a vieţii reale a copiilor,
modul în care înţeleg viaţa lor familială şi evaluează conduita părinţilor într-un mod mult mai
realist decît se crede.

1.1.3. Proiecţia vieţii imaginare

În povestiri se regăsesc de asemenea sentimente de frică, visuri, anxietăţi sau situaţii
ireale care ne furnizează informaţii asupra lumii imaginare a copiilor. De exemplu, acest băiat
de 7,6 ani ne arată că este preocupat de problema mariajului părinţilor şi de situaţia sa:
„…Ei se vor căsători, tata şi mama. Ei vor fi mulţumiţi şi micuţul va f de asemeneai
mulţumit pentru că va avea un tată. Înainte el nu avea tată pentru că nu erau căsătoriţi.”
(Planşa 2).
Dar foarte adesea copiii îşi plasează pe un plan mult mai fantastic povestirile lor
ireale. Aceasta ne informează despre importanţa şi calitatea vieţii lor imaginare. Pentru a
înţelege semnificaţia în raport cu viaţa lor reală, trebuie făcută o interpretare, atribuind
personajelor imaginare o semnificaţie de care copilul nu este conştient. De exemplu, un băiat
de 5,9 ani descrie astfel planşa 9:
„Micul iepuraş dormea în patul său, cu uşa deschisă, cu feretrele deschise. (De ce?).
Pentru a vedea clar, pentru a vedea cum o face pe hoţul. (Cine?) Priveşte, este lumină (Ce se
va întîmpla?) După aceea se va trezi, o va face pe hoţul cînd va închide uşa; apoi va lua o
prăjitură şi o va mînca repede (Ce se va întîmpla?) Leul îl va mînca, pentru că este casa leului.
Ultima frază a povestirii, singura care iese din viaţa obişnuită a copilului şi aduce un
element ireal, exprimă o frică care trebuie să fie interpretată pentru a-i înţelege semnificaţia.
Cele trei modele de proiecţie descrise trebuie să fie separate pe cît posibil pentru a
evalua povestirile. Confuzia lor este sursa multor erori. Am observat că copiii cei mai timizi
şi mai liniştiţi atribuie personajelor, în medie, mai multe activităţi agresive decît cei care au
realmente un comportament agresiv. O pondere importantă acordată imaginarului trădează
un stadiu mintal perturbat care are puţine contacte cu realitatea. Cele trei modele trebuie să
fie diferenţiate şi să ne conducă la a studia, nu doar conţinutul povestirilor, cum servesc de
obicei, ci şi structura lor formală, cum se procedează în acest studiu.
Într-adevăr, dacă conţinutul permite descoperirea vieţii afective a subiectului şi
eventual depistarea tulburărilor determinate de cauze conflictuale, structura formală, deja
utilizată în teste de personalitate ca Rorschach, ne dă indicaţii foarte utile pentru a clasifica
subiecţii în funcţie de diferite tipuri de caractere şi a diferenţia clar normalii de anormali.

1.2. Etalonare
Pentru a putea clasifica subiecţii, dar şi pentru a permite clinicienilor să evalueze
importanţa deviaţiilor individuale, este necesar să facem referiri la etaloane bazate pe cotarea
testului. Această cotare trebuie să fie stabilită pe o populaţie normală de copii, pentru a
cunoaşte procentajele şi limitele satisfăcătoare fiecărei variabile. Un studiu separat pe copii
anormali permite atribuirea unei semnificaţii diferenţelor şi indicarea semnelor patologice.
La majoritatea testelor proiective le lipseşte cotarea. Cînd ele au (TAT, CAT), este
dificil de folosit datorită numărului mare de variabile a căror evaluare este adesea prea
subiectivă.
Dificultatea de a cota testele proiective se explică prin complexitatea a ceea ce ele
cercetează: evaluarea „complexelor”, relaţiilor interfamiliale etc, care se exprimă dificil în
cifre. Se încearcă a se obţine o evaluare globală a personalităţii copilului, bazată pe o
interpretare care ţine cont de interacţiunea multiplilor factori.
 Pentru a fi utilizabilă de diferiţi psihologi, fără prea mari schimburi de variaţie, o
cotare trebuie să se limiteze la anumite puncte foarte precise, destul de obiective pentru a fi
recunoscute de clinicieni cu tendinţe teoretice diferite, şi destul de bine definite pentru a evita
cit mai posibil variaţiile interindividuale de cotare. Pe de altă parte, aceste variabile trebuie să
pună în evidenţă un nivel diferenţial al testului, adică trebuie să poată găsi între mai multe
grupe de subiecţi diferenţe semnificative în funcţie de ceea ce se studiază. Astfel, dacă testul
trebuie să servească la a studia diferenţele de caracter între copii, variabilele reţinute vor fi
cele care vor permite de a diferenţia între grupe de copii care au caracteristici net diferite.
Studiul care urmează este o încercare de cotare şi de comparare între diferite populaţii.
Nu poate fi vorba de o etalonare completă căci numărul de copii testaţi nu este suficient de
mare pentru a fi cu adevarat reprezentativ. Cele două sisteme de cotare prezentate arată cum
se pot situa cotarile la nivele foarte diferite, pentru a da o imagine mai completă a
personalităţii copilului.
 2. TEHNICI ŞI POPULAŢIE
2.1. Tehnici utilizate
Materialul utilizat este C.A.T.-ul (Testul de apercepţie pentru copii), publicat de
BELLAK în 1949. A fost creat pentru a înlocui T.A.T.-ul la copiii foarte mici (3-10 ani). Este
utilizat pentru a provoca reacţii individuale, sub formă de povestiri, la un material standard
(10 imagini). Dar, în loc de a reprezenta personaje umane ca la T.A.T., autorul a utilizat
animale, bazîndu-se pe ipoteza că copiii preferă desenele cu animale şi se proiectează mai
uşor în ele. Aceste figuri sunt plasate în situaţii mai mult sau mai puţin umanizate, ca să
sugereze anumite teme care sunt considerate importante de psihanalişti: probleme vizînd
mîncarea, conflictele între părinţi, a învăţa copilul să se menţină curat. Testul pune în evidenţă
dinamica relaţiilor inter-personale, mai ales familiale.

2.1.1. Descrierea planşelor

vezi Manualul testului

2.1.2. Consemnul
„Iată nişte imagini ce reprezintă animale. Tu îmi vei povesti istoria lor, ce fac ele, ce
au făcut înainte, ce se va întîmpla, şi cum se va termina istoria.”

2.1.3. Întrebări
Am fost obligat să pun întrebări copiilor, fie pentru a obţine o poveste, cînd ei nu
dădeau decît descrieri, fie pentru precizarea anumitor detalii din povestirile lor. Astfel, cînd au
numit animalele şi nu le-au atribuit activităţi, i-am întrebat: „Ce fac?”, apoi, pentru a-i
stimula, atunci cînd povestirea lor era prea săracă, le-am pus întrebările: „Ce se va întîmpla? –
Cum se va termina?”. La planşa 2, cînd mi-au zis că animalele „trag de funie”, i-am întrebat
întotdeauna „De ce?”; La planşa 5, dacă nu îmi descriu spontan cel puţin un personaj, i-am
întrebat: „Există cineva?”. Dacă îmi vorbesc despre personaje care gîndesc, care visează sau
care se joacă, îi întreb „La ce?”, dacă ei îşi vorbesc: „Ce zic?”. La sfîrşitul fiecărei povestiri îi
întreb: „Pe care-l preferi? (sau care-ţi place mai mult?)”, ca să-mi uşurez alegerea eroului.
Întrebarea „Care este cel mai amabil?”mi se pare mai puţin bună, pentru că ei ezite să arate un
animal care a fost descris ca agresiv, chiar dacă ei se proiectează în el.
Ca regulă generală, trebuie să pui întrebări care să te ajute să şti ce animal vorbeşte şi
să faciliteze înţelegerea povestirii aşa cum copilul a vrut să o exprime, fără a-i pune întrebări
sugestive. Trebuie deci să foloseşti cuvintele copilului atunci cînd îi pui întrebări ca să nu
introduci prin întrebare o descriere sau o interpretare nouă a stimulilor. Astfel identificarea
personajelor nu trebuie să fie sugerată prin întrebări: „Unde este tata, mama? Cine este
acesta?”, de asemenea întrebări ca: „Cine va cîştiga? La ce se gîndeşte? Îşi iubeşte tatăl?” etc,
trebuie să fie evitate pentru că pot sugera o acţiune sau un sentiment pe care copilul nu l-ar fi
atribuit personajelor. Chiar întrebări neutre: „De ce? Cum? Ce fac? Şi apoi?” nu trebuie să
servească decît să demareze povestirea dacă un copil nu ne furnizează decît descrieri, sau să
clarifice pentru ca examinatorul să ştie cui îi atribuie activitatea descrisă, dacă ea este sau nu
relaţională („Ce priveşte el? Cu cine se joacă?”); nu trebuie să servească la a prelungi
povestea dincolo de ceea ce copilul doreşte să zică.
Iată un exemplu de protocol în care activităţile descrise par să fie sugerate de
întrebările examinatorului. Această povestă este dată de un băiat de 6,4 ani, la planşa 2:
„Văd nişte urşii care trag o frînghie şi apoi unul mai mic. Ei sunt pe stînci. (Cine sunt
aceşti urşi?). Tatăl singur, mama cu cel mic. (Cine va cîştiga?). Tatăl. (De ce?) Pentru că el
este cel mai puternic.
Aici, identificarea umană a personajelor, conflictul între ei, ideea unui rezultat al
acestui conflict, par sugerate de întrebări.
Povestirile trebuie să fie notate cuvînt cu cuvînt, fără a fi rezumate sau tăiate. Dacă un
copil vorbeşte prea repede, i se poate cere să vorbească mai lent sau să se oprească din cînd în
cînd pentru a putea scrie ceea ce a spus.

2.1.4. Povestiri cunoscute

Se întîmplă uneori ca un copil să spună o poveste cunoscută; acesta se întîmplă
frecvent la planşa 2 care sugerează povestea celor trei urşi şi a fetiţei. În acest caz, aştept ca
acel copil să facă o pauză pentru a-i spune: „Cunosc această poveste, este cea cu cei trei urşi.
Dar aici nu este acelaşi lucru. Aş dori ca tu să inventezi o poveste despre aceşti urşi”. Nu voi
ţine cont în cotarea protocolului de povestea memorată. Chiar dacă această poveste poate să-l
fi impresionat pe copil, ceea ce explică reapariţia sa spontană, pare totuşi diferită de alte
răspunsuri şi denaturează ansamblul rezultatelor: povestea este în general prea lungă,
numeroase activităţi, adăugările şi fabulările cresc exagerat, banalităţile, din contra, sunt
adesea omise. Copilul schimbă stimulii, nu mai răspunde la imaginea arătată. Una din
condiţiile esenţiale ale testului: identitatea stimulilor nu este respectată; răspunsurile nu sunt
deci comparabile cu cele ale altor copii. Este interesant de notat această deviaţie – care poate
corespunde unui aspect al personalităţii subiectului (fugă de realitate etc) – dar nu poate fi
utilizată ca gen de răspuns, deoarece nu este omogenă cu cele cercetate aici.
 2.2. Descrierea populaţiei
2.2.1. Copiii normali
Copiii normali sunt reprezentaţi de 113 copii (între 3-8 ani) ce frecventează grădiniţa
şi cursurile primare. Au un IQ normal, între 80-145, cu o medie de 107 (s-a aplicat Binet,
revăzut de Zazzo, iar pentru cei mici Terman-Merril).
Au fost eliminaţi cei care nu au avut o istorie familială normală: copii naturali, avînd
părinţi divorţaţi, văduvi sau alte situaţii traumatizante (boli grave). Au fost eliminaţi cei care
au avut un IQ inferior lui 80 şi cei care prezentau dificultăţi speciale de adaptare la viaţa
şcolară. Locul în fratrie este variabil.

2.2.2. Copiii caracteriali

Copiii caracteriali sunt reprezentaţi de 126 copii, dintre care majoritatea au fost aduşi
la consultaţie neuro-psihiatrică pentru diferite tulburări de comportament. Grupul de 126 copii
se compune din 35 de fete şi 91 băieţi cu vîrste între 4-8 ani. Toţi copiii studiaţi au inteligenţă
normală. Mediul lor social nu este foarte diferit de mediul copiilor normali studiaţi. Totuşi
11% dintre cazuri nu au tată. De asemenea, în timp ce la copiii normalii pe care i-am studiat
34% dintre taţi au studii superioare sau exercitează o profesie liberală, acest procentaj nu este
decît de 18% la cei caracteriali.
Trebuie ţinut cont de faptul că nu au fost aduşi la consultaţie decît copiii a căror
tulburări sunt jenante pentru anturaj; astfel, copiii închişi, anxioşi, sunt aduşi mai puţin la
consultaţie pentru că sunt mai bine toleraţi de mediu, chiar dacă din punctul de vedere al
psihiatrului tulburările lor par adesea mai grave.Trebuie deci să se ţină cont de aceşti factori
care limitează generalitatea eşantionării caracterialilor.

2.3. Clasificarea caracterialilor

Această grupă de copii anormali cuprinde subiecţi avînd caracteristici foarte diferite.
Copiii au trebuit mai întîi să fie clasificaţi în grupe omogene, ca să putem găsi schimbările
aduse asupra rezultatelor testului de către variaţiile de caracter.

2.3.1. Clasificarea după simptom

La început am avutt tendinţa să clasificam aceşti copii în funcţie de tulburările pentru
care părinţii au cerut consultaţie. Dar s-a constatat că tulburări foarte diferite pot conduce la
acelaşi simptom: inadaptarea şcolară (de exemplu). Ele sunt deci prea variabile, între diferite
cazuri şi chiar în interiorul istoriei fiecărui caz, ca să servească la o clasificare.

2.3.2. Clasificarea psihiatrică

Nu a fost relevantă pentru subiecţii testaţi deoarece majoritatea diagnosticelor erau
„tulburări de comportament”.

2.3.3. Clasificarea prin caracteristicile exterioare

În absenţa diagnosticului psihiatric, un singur mod de clasificare rămînea posibil:
reunirea informaţiilor furnizate de anamneză, convorbiri cu medicul şi psihologul, estimarea
modului de reacţie cel mai frecvent al copilului, modul cum se manifestă în comportamentul
său obişnuit. Astfel cunoaşterea stilului de viaţă al copiilor a permis clasarea în două grupe, ce
reprezintă două moduri opuse de reacţie la mediu: agresivii şi anxioşii. Clasificarea s-a făcut
în funcţie de manifestările exterioare ale copiilor şi nu prejudiciază nevoile sau tendinţele
ascunse care ar putea să fie relevate altfel decît prin comportament. De exemplu, un copil ar
putea fi agresiv prin anxietate în faţa anturajului său, din contra, un copil care se manifestă în
exterior foarte fricos şi pacifist poate nutri dorinţe agresive fără a îndrăzni să le exprime. Din
studierea protocoalelor am observat că adesea copilul exprimă în povestirile sale tendinţe care
se opun comportamentului său.
Această clasificare este mai mult o ipoteză de lucru. Ea se sprijină mai mult pe studiul
simptomelor de inadaptare ale copilului; dar tinde să fie depăşită, încercînd ca prin asociaţii
instabile de simptome să conducă la înţelegerea modului de reacţie general al copilului pentru
a explica conduita sa şi forma tulburărilor sale.
Cele două tipuri diferite (agresivii şi anxioşii) se regăsesc de asemenea şi în populaţia
normală. Diferenţa este că la normali, reacţiile de opoziţie la mediu, manifestările caracteriale
nu ating importanţa pe care o au la anormali. Descrierea unor aspecte ale comportamentului
normalilor coincide adesea cu cele ale anormalilor, dar reacţiile sunt mai puţin intense şi se
echilibrează mai uşor între ele.
Nu există deci o separere netă între normali şi anormali. Clasificările pe care am fost
obligaţi să le facem pentru a pune un diagnostic şi a orienta prognosticul nu sunt decît
decupaje artificiale într-o realitate continuă, dar ele pot să ne ajute să înţelegem natura
tulburărilor copiilor, aducînd indicaţii pentru un tratament eficace.
 2.4. Descrierea celor două tipuri de caractere anormale
2.4.1. Agresivii
Grupa de copii agresivi este formată din 24 băieţi şi 6 fete. Modul lor principal de
opoziţie este agresivitatea: ei îşi bat fraţii sau surorile, camarazii, uneori părinţii, ei pot fi cruzi
cu animalele, distrug obiecte care le aparţin lor sau altora; fac crize de mînie dacă îi
contrazici. În general, sunt agitaţi, turbulenţi, iubesc jocurile violente, în aer liber; sunt
impulsivi, atraşi subit de posibilităţile de acţiune care se deschid în ei imediat, dar le este frică
de a urmări un scop îndepărtat în timp sau spaţiu. Sunt în general copii foarte sociabili care,
chiar dacă se bat cu camarazii şi trezesc frica, caută compania lor, fie pentru a-i domina, fie
pentru a se opune lor. Faţă de părinţi şi educatori sunt neascultători, insolenţi, opozanţi,
afişîndu-şi independenţa faţă de ei; pedepsele, chiar corporale, par să aibă puţin efect asupra
lor, căci recidivează puţin după ce au fost pedepsiţi. În clasă sunt indisciplinaţi, gălăgioşi, fac
scandal, astfel încît rezultatele şcolare rămîn adesea mediocre, din cauza lipsei de exerciţiu şi
a perseverenţă.
Se pot rezuma astfel tendinţele agresive:

 lipsa autocontrolului, atît din punct de vedere motor (sunt adesea instabili,
enuretici) sau relaţional: agresivitatea lor se descarcă fără frîne, impulsurile lor
trebuie să se realizeze fără răgaz.

 independenţă materială şi afectivă faţă de adulţii care sunt responsabili de ei:

de mici ştiu să se descurce, ajung să-şi satisfacă nevoile, cel puţin parţial,
bineînţeles că adesea într-o manieră antisocială (furturi, minciuni); se ştiu
apăra pe ei înşişi. Au adesea o viaţă afectivă intensă, care se manifestă prin
sentimente de revoltă faţă de adulţi, dar şi prin nevoia de a se asocia cu alţi
copii (bande de tineri delincvenţi de exemplu).
Pentru a accentua diferenţa între acest grup şi următorul au fost eliminaţi cei care în
afara agresivităţii lor îşi manifestau deschis anxietatea (pe lîngă faptul că erau în mod clar
agresivi aveau şi frici, obsesii, anxietate).

2.4.2. Anxioşii
Grupul de copii anxioşi este compus din 11 băieţi şi 7 fete. Aceştia sunt copii care în loc
de agresivitate utilizează ca reacţie de opoziţie rezistenţa pasivă, inacţiunea, închiderea în
sine; sunt în general timizi, închişi, trebuie să fie siguri înainte de a se angaja într-o acţiune.
Plîng uşor. Dar ceea ce-i caracterizează în mod deosebit este anxietatea manifestată în
comportamentul lor; trăiesc sentimente de frică cu un caracter obsesional; o atitudine
generalizată de frică în faţa unei situaţii, în special dacă este nouă; evită contactele cu alţii,
jocurile violente care pot fi periculoase. Au în general puţini prieteni sau deloc. Au adesea o
viaţă imaginativă compensatorie: le place să citească, să-şi imagineze povestiri, jocuri. Faţă de
familie se arată foarte dependenţi, în special faţă de mamă, căci le este frică de separare şi se
arată foarte supuşi. Sunt deci copii calmi şi docili, dar trişti şi neliniştiţi. Comportamentul lor
este mai bine suportat de părinţi decît cel al copiilor agresivi; ei sunt mai puţin aduşi la
consultaţiile psihiatrice.
Se pot rezuma astfel tendinţele anxioase:

 autocontrol excesiv care se manifestă prin timiditate, închidere în sine,

încăpăţînare. Au un comportament infantil (plîng). Singurul lor mod de apărare
este căutarea protecţiei adulţilor.

 dependenţa de adulţi, în special de mamă. Rămîn în general supuşi, chiar dacă

testele arată că au dorinţe de independenţă nesatisfăcute. Singurele lor mijloace
de a evada sunt opoziţia pasivă la constrîngeri şi visurile, jocurile şi lecturile
compensatorii.

2.5. Compararea între agresivi şi anxioşi

2.5.1. Simptoamele
În tabelul următor sunt descrise simptomele ce relevă diferenţe mari între cele două
grupe
Tabel: Simptoamele asociate fiecărui caracter

Agresivii Anxioşii
Simptoame Tendinţe
N=30 N=18
Agresivitate 100% 0%
Crize de mînie 57% 0%
Masturbare 13% 0%
 tendinţe
Furturi 33% 6%
agresive
Minciuni 37% 6%
Instabilitate 80% 28%
Enurezis 23% 50%
Anorexie 7% 22%
Timiditate, izolare 13% 33%
Plîns frecvent 3% 28%  tendinţe
Infantilism 0% 17% anxioase
Ticuri, obsesii 0% 17%
Anxietate, frică 0% 67%
 1) Inteligenţă
În tabelul următor se arată media IQ-ului celor două grupe ca şi limitele de încredere în
această medie.

Tabel: Media IQ

Agresivii Anxioşii

99,3 108,2
Media 94-104 102-114
Limitele de
încredere

Toţi copiii au inteligenţă normală. Totuşi remarcăm că cei anxioşi au un nivel intelectual
mai crescut decît agresivii. E posibil ca această diferenţă să nu fie decît întîmplătoare.

2) Situaţia familială
a) În raport cu normalii, copiii caracteriali se disting prin:
- absenţa lungă din cămin (peste 6 luni), în special înainte de 3 ani
-situaţia de copil unic pare a fi un factor de inadaptare, fie că ea reflectă o
situaţie familială perturbată (copil natural, părinţi divorţaţi foarte timpuriu etc), fie că
ea indică o anumită atmosferă familială: mamă anxioasă care n-a putut suporta decît o
naştere şi care-l înconjoară pe acest copil unic cu griji şi exigenţe excesive. Faptul că
trăieşte cu alţi copii permite adesea suportarea cu o mai mare uşurinţă a caracterului
dificil a unor părinţi , a căror constrîngeri şi tratamente necorespunzătoare se
răspîndesc asupra mai multor copii. Procentajul de copii unici la normali (8% la băieţi
şi 6% la fete), iar la caracteriali (21% la băieţi şi 45% la fete) este semnificativ diferit
(P=.01 2)

b) Agresivii au o familie mai destrămată decît anxioşii:

- lipsa totală a tatălui, în 17% din cazuri, în timp ce anxioşii trăiesc aproape
întotdeauna cu doi părinţi (un singur tată lipsă)
 - trăiesc mai adesea cu alţi adulţi decît cu adevăraţii lor părinţi (bunici, mătuşi,
părinţi adoptivi etc); jumătate dintre ei nu trăiesc cu ambii părinţi naturali. În
comparaţie, doar 17% dintre copiii anxioşi au un părinte absent sau înlocuit.
- au cunoscut mai adesea divorţul sau separarea părinţilor (agresivii 17%, anxioşii
6%)
- mama are mai puţin timp de a-l consacra copilului, fie pentru că ea lucrează
(27%), fie pentru că ea este bolnavă (10%). În comparaţie, mamele anxioşilor nu
lucrează şi nu au boli grave
- lungi absenţe din cămin (peste 6 luni) sunt mai frecvente la agresivi decît la
anxioşi (56%, respectiv 22% în celălalt caz).
c) Ceea ce frapează la anxioşi este:
- caracterul dificil al părinţilor şi în special tendinţele anxioase şi depresive ale
mamei (agresivii 3%, anxioşii 44%)
- aceşti copii au părăsit căminul mai puţin decît alţii în special după 3 ani. Acest
detaliu ilustrează două atitudini diferite ale părinţilor: cei care au copii agresivi
sunt fericiţi să se debaraseze un timp destul de îndelungat de copilul lor; cei care
au copii anxioşi le este teamă să-şi lase copilul pe mîini străine.
Atmosfera din aceste familii este mai stabilă decît cea din familiile
agresivilor, dar este mai sufocantă prin exigenţele constante şi adesea exagerate ale
unei mame neliniştite, care are tendinţa de a izola copilul în familia sa.

Putem face o schiţă a celor două tipuri descrise, sprijinindu-ne pe aceste

diferenţe familiale:
- Agresivii se opun mediului pentru a atrage atenţia părinţilor, a căror grijă şi
dragoste sunt inconstante din cauza schimbărilor situaţiei lor materiale sau
probabil a caracterului lor. Aceasta s-ar datora lipsei imaginii parentale stabile şi
pozitive ce stă la baza caracterului lor agresiv, a modelelor de identificare. Putem
remarca că o educaţie variabilă, inconstantă nu ajunge să creeze la copil un control
interior.
- Anxioşii par din contra că se închid în ei înşişi, că devin pasivi şi fricoşi faţă de
mediul parental (mai ales mama), a cărei autoritate constrîngătoare şi dominatoare
nu lasă copilul să se dezvolte. Controlul lor prea rigid e ca un fel de carapace care
protejează viaţa lor personală interioară iar dependenţa lor este rezultatul presiunii
la care ei nu pot rezista.
 CAPITOLUL II

Structura formală

Structura formală serveşte la a preciza anumite caracteristici generale a gîndirii şi

imaginaţiei copilului. Ne aduce elemente importante pentru stabilirea diagnosticului
individual, departajînd cazurile după anumite aspecte generale de funcţionare a psihismului
mai mult decît după viaţa afectivă a subiectului. Putem încerca să aplicăm C.A.T.-ul
remarcînd importanţa mai mare sau mai mică, după individ, a anumitor maniere de răspuns,
relevînd structura imaginaţiei copilului şi modul său de a percepe realitatea.
Pentru a determina influenţa vîrstei şi a caracterului asupra acestor variabile, am urmărit
mediile date de fiecare grupă şi limitele satisfăcătoare (L.S.). Aceste limite sunt valori
extreme date de copiii normali; au fost totuşi eliminate valorile date de cazuri izolate, ce se
situează la extremităţile curbelor şi nu reprezintă niciodată mai mult de 10% din populaţia de
vîrsta respectivă.
Vom examina 7 variabile care încearcă să precizeze 4 puncte de vedere: omisiunile şi
falsele percepţii care sunt în funcţie de percepţia stimulilor, banalităţile care reprezintă
aspectul convenţional, adăugările şi fabulaţiile ce ne informează despre importanţa
imaginaţiei şi în sfîrşit perseverările şi detaliile crude care sunt în funcţie de calitatea acestei
imaginaţii.

A. Percepţia stimulilor
Maniera în care detaliile planşelor se regăsesc în povestiri ne va permite să inducem
modul în care copilul percepe stimulul şi ajunge să integreze detaliile într-un ansamblu
semnificativ. Această percepţie este considerată ca rezultatul global al mai multor factori
(vizuali, afectivi, etc) şi ne indică deja anumite caracteristici ale personalităţii copilului,
maniera în care percepe realitatea care-l înconjoară.

1.Omisiunile
Omisiunile reprezintă animale care nu sunt menţionate în povestirile copilului, dar
sunt desenate pe planşe. Pentru ca să fie vorba despre omisiune trebuie ca acel copil să nu
vorbească nici într-un fel despre animal, nici chiar într-un mod colectiv, grupînd animalele.
De exemplu, în planşa 1, dacă un copil spune: „Ei mănîncă” şi dacă nu specifică mai mult,
nici un pui nu este omis; dar dacă povestirea sa se limitează la atît, găina este socotită ca
omisie. La fel, la planşa 8, „Ei beau” e valabil pentru cele două maimuţe din stînga, dacă
copilul nu specifică mai bile situaţia. Animalele sunt socotite ca neonmise dacă copilul le-a
numit sau le-a subînţeles menţionînd activitatea lor; în caz de indecizie, i se poate cere
copilului să arate animalul de care vorbeşte, fără a-i sugera că există şi alte animale.
Numărul de omisiuni diminuază, de regulă, odată cu vîrsta; el este aproape egal pentru
cele două sexe. El variază brusc în jur de 5 ani: am obţinut diferenţe foarte importante între
copiii de 3, 4 ani şi cei de 6, 7 ani. Valorile pot fi considerate ca normale dacă se situează,
după vîrstă, între 1 şi 9, 0 şi 9, 0 şi 7, 0 şi 6, 0 şi 3.
De ce numărul de omisiuni involuează cu vîrsta? E vorba de un factor de percepţie a
imaginii: cu cît copilul creşte, cu atît percepţia detaliilor devine mai precisă şi mai bine
integrată în ansamblul imaginii. Această interpretare se bazează pe faptul că cea mai mare
parte din aceste omisii vizează doar 5 animale care sunt mai mici decît altele sau mai puţin
clar desenate. Aceste animale sunt: găina din planşa 1, şoarecele din planşa 3, cangurul cel
mai mic din planşa 4, un urs din planşa 5, unul din urşii mari din planşa 6.
Omiterea unui animal poate avea în unele cazuri mobiluri afective, cum se presupune
adesea interpretînd un protocol (de exemplu, omiterea ursului din planşa 5 va fi determinată
de un sentiment de gelozie al copilului faţă de un frate pe care acest animal îl evocă); poate fi
de asemenea cauzată de un defect de percepţie al animalului, sau de o dificultate de a integra
acest detaliu într-un ansamblu structurat. Este deci mai prudent să nu ţinem cont, mai ales
pentru cei mai mici, de omiterea celor 5 animale numite mai sus. Din contra, numărul total de
omiteri dat de un copil pare a fi mai mult un indicator al capacităţii sale de a distinge detaliile
şi de a le integra într-un ansamblu semnificativ. Dă o estimare destul de valabilă a nivelului de
dezvoltare intelectuală a subiectului. Această interpretare e confirmată prin faptul că
deficienţii mintali au un număr crescut de omisiuni, care se situează deasupra mediei copiilor
de aceeaşi vîrstă.
În afara acestei influenţe, numărul de omisiuni nu dă decît foarte puţine informaţii
despre diferenţele între copiii ce au trăsături de caracter foarte diferite dar nivel intelectual
normal; într-adevăr, numărul mediu de omisiuni apărute la normali, agresivi sau anxioşi este
practic acelaşi. Totuşi, copiii foarte perturbaţi, fără a fi deficienţi mintal (psihotici, avînd o
nevroză gravă), care au uneori un număr crescut de omisiuni în raport cu media vîrstei lor, nu
depăşesc anumite limite.

2.Falsele percepţii

Ele reprezintă o distorsiune patologică a percepţiei, şi nu depind de vîrsta subiectului.

Falsele percepţii sunt personajele numite în povestiri şi văzute pe planşe într-o parte unde nu
există nici un animal. De exemplu, un detaliu de mobilier sau de frunziş este văzut sub forma
unui animal care intră astfel în povestire. Nu trebuie să confundăm falsele percepţii cu
adăugările, care reprezintă de asemenea personaje descrise în povestiri şi nedesenate pe
imagini; dar acestea nu sunt văzute pe planşă, ele sunt doar imaginate. Pentru a face diferenţa
i se va cere copilului să arate pe imagine unde este personajul respectiv; dacă e vorba despre
un personaj imaginat, copilul va spune că este ascuns într-o altă cameră etc .
Numărul de false percepţii este întotdeauna scăzut la copiii normali. Nu variază cu vîrsta
sau cu sexul, astfel încît această variabilă pare destul de independentă de factorul de maturare
perceptivă.
Nici la copiii caracteriali numărul de false percepţii nu a fost crescut. Nu poate fi
considerat ca un indicator patologic decît peste 3 elemente, iar aceasta a apărut foarte rar. Din
contra, una sau două unităţi asociate altor semne patologice întăresc ipoteza unui protocol
grav perturbat şi confirmă distorsiunea posibilă a percepţiei realului.
Am constatat că agresivii au dat, în medie, mai puţine false percepţii decît normalii; din
contra, un număr mai mare de copii anxioşi decît normali comit această eroare. Totuşi nu
există o diferenţă semnificativă între cele trei grupe. Dacă anxietatea produce distorsiuni
perceptive la copii, importanţa acestei variabile pare mai mult determinată de gravitatea
tulburărilor decît de felul caracterului.

B. Sugestia de stimuli
Stimulul nu influenţează doar maniera în care detaliile sale sunt percepute. Compoziţia sa
sugerează anumite teme, fie prin activităţile pe care autorul a încercat să le prezinte pe planşe,
fie prin stereotipurile sociale pe care le reprezintă anumite animale; anumite tendinţe afective
comune copiilor îi incită la interpretarea stimulului în aceeaşi manieră (de exemplu, la planşa
10, diferenţa între un animal mare şi unul mic sugerează pentru copiii de 6, 7 ani un conflict
între aceste animale)
Banalităţile
Banalităţile sunt activităţile cele mai frecvente menţionate la fiecare planşă de către
copii, fără a ţine cont de animalele cărora le sunt atribuite aceste activităţi. Ele reprezintă
elementul cel mai comun al situaţiei sugerate de fiecare imagine, văzut într-un mod dinamic.

Lista de banalităţi pe grupe de vîrstă

Planşa 3 ani 4-5 ani 6-7 ani

I 1:a mînca , a bea a mînca , a bea a mînca , a bea
II 2: a trage o coardă 2: a trage o coardă 2: a trage o coardă
3: a cădea sau a rupe 3: a cădea sau a rupe
sfoara sfoara
4: conflict 4: conflict
III 5: a fuma
6: conflict
IV 3: a merge cu bicicleta 5: a merge cu bicicleta 7: a merge cu bicicleta
6: a se plimba sau a face 8: a se plimba sau a face
curse curse

V 4: a dormi, a se culca 7: : a dormi, a se culca 9: : a dormi, a se culca

VI 5: : a dormi, a se culca 8: : a dormi, a se culca 10: : a dormi, a se culca
9: a mînca
VII 6: conflict 10: conflict 11: conflict
11: a mînca pe cineva 12: a mînca pe cineva
12: eşecul unei maimuţe 13: eşecul unei maimuţe
VIII 7: a bea, a mînca 13: a bea, a mînca 14: a bea, a mînca
14: a vorbi 15: a vorbi
IX 8: a dormi, a se culca 15: a dormi, a se culca 16: a dormi, a se culca
X 17: conflict

Am constatat că copiii caracteriali au tendinţa de a da un număr inferior de banalităţi

în raport cu normalii. Aceasta este în mod deosebit mai evident pentru fete. Un număr mic de
banalităţi ar putea deci reprezenta o personalitate socialmente rău adaptată, indiferent dacă ea
se manifestă prin simptome antisociale sau nu.
Banalităţile reprezintă aspectul convenţional al gîndirii copilului, partea cea mai puţin
originală şi personală a povestirilor sale; ele reprezintă de asemenea capacitatea sa de adaptare
la mediu, socializarea gîndirii. Nu este deci de mirare că am găsit o puternică legătură cu IQ
(corelaţie +.74). Numărul de banalităţi reprezintă permeabilitatea copilului la influenţele
exterioare comune, permeabilitatea care condiţionează la rîndul ei înţelegerea adaptată
situaţiilor care-l înconjură.
Acest fenomen de convergenţă a interpretării situaţiilor, rezultat al socializării
determinate de educaţie, este foarte important de a fi evaluat pentru fiecare caz în parte. Un
număr prea scăzut de banalităţi, sub limitele satisfăcătoare, poate fi semnul unei gîndiri
autiste, puţin adaptată anturajului, care va fi de altfel mai îngrjorătoare dacă e însoţită de alte
semne patologice. De altfel, un foarte mare număr de banalităţi într-un protocol sărac poate fi
semnul unei personalităţi socialmente bine adaptată, deşi închisă. Din contra, copiii care au o
imaginaţie originală şi creatoare dau un număr normal sau mare de banalităţi; ei percep
situaţia ca şi alţii şi o îmbogăţesc cu aporturi personale; ei au de asemenea multe adăugări şi
fabulaţii.
 C. Importanţa imaginaţiei
Pentru a studia proiectarea realului în raport cu a irealului în povestiri trebuie să avem
informaţii din viaţa copilului. Imaginaţia nu este niciodată o pură invenţie, ea se construieşte
plecînd de la elemente extrase din real, rearanjate apoi după nevoi personale. Nu putem
distinge între proiecţia realului şi cea a imaginarului decît pentru cîteva detalii care se găsesc
în anamneză sau care sunt în mod vădit inventate de copil.
Din contra, putem încerca să estimăm partea din proiecţia subiectului – reală sau ireală –în
măsura în care el depăşeşte stimulul care-i este propus şi ajunge să creeze personaje sau
situaţii nesugerate de planşe.

1.Adăugările
Adăugările reprezintă animale sau persoane descrise, care nu corespund unui animal
desenat pe planşă; de exemplu, dacă copilul vorbeşte de părinţi la planşa 5, ei sunt adăugaţi,
chiar dacă sunt în mod just numiţi. Adăugările pot reprezenta diferite feluri de personaje
(cineva, animal, om).
Numărul de adăugări tinde mai mult să crească cu vîrsta, mai ales începînd de la 6 ani,
miminul se situează la 4 ani. Nu se constată nici o legătură între numărul mare de adăugări şi
nivelul intelectual crescut.
Pe măsură ce cresc, copiii au tendinţa de a da protocoale mai bogate, care conţin din
ce în ce mai multe personaje imaginate care intervin în istorioara animalului reprezentat pe
planşă. Acestei tendinţe se opune cea de a nu merge mai departe de stimulul propus, de a nu
fabula fără legătură cu imaginea, cum fac adesea cei mici care asociază animalului pe care-l
descriu doar numele altor animale.
Numărul de adăugări este un semn caracteristic copiilor anxioşi. Un copil închis,
fricos, liniştit va avea mai mult tendinţa de a crea personaje imaginare, va avea deci o viaţă
imaginativă mai intensă, se va proiecta mai bine în istoriile sale personajele care sunt
importante pentru el.

2.Fabulaţiile
Sunt toate activităţile care implică personajele sau obiectele nereprezentate pe planşe,
excluzînd banalităţile. De exemplu, la planşa 6, dacă un copil de 4 sau 5 ani spune că
animalele mănîncă, este o banalitate; din contra, această activitate va fi socotită ca fabulaţie
pentru copii de alte vîrste. Totuşi, dacă activitatea descrisă este în raport cu un obiect desenat,
nu va fi socotită ca fabulaţie. În majoritatea cazurilor, a dormi, a mînca etc sunt fabulaţii (cînd
ele nu sunt banalităţi) deoarece aceste activităţi implică obiecte (pat, hrană) ce nu sunt
reprezentate pe planşe.
Mult mai mult decît la adăugări, numărul de fabulaţii este foarte variabil de la un copil
la altul; nu depinde de sex şi creşte regulat odată cu vîrsta.
Anxioşii dau mai multe fabulaţii decît normalii iar agresivii mai puţine (la fel ca şi la
adăugări). Există o corelaţie foarte crescută între numărul de adăugări şi cel de fabulări, ceea
ce este normal deoarece dacă una măsoară numărul de personaje imaginare, cealaltă măsoară
numărul activităţilor lor.
Adăugările şi fabulaţiile par a exprima bogăţia imaginaţiei, reflectarea vieţii interioare,
care ţine de compensarea copiilor anxioşi. Totuşi aceste variabile nu sunt foarte precise, din
cauza marilor fluctuaţii individuale. Pe de altă parte, lipsa de adăugări şi de fabulaţii într-un
protocol poate fi determinată mai mult de dificultatea de a exprima această viaţă interioară
(copii blocaţi). Dacă rezultatele slabe nu pot fi întotdeauna interpretate ca semnul unei lipse
de imaginaţie, din contra, rezultatele crescute dau indicaţii mai pozitive; ele ne permit să
apreciem originalitatea gîndirii copilului care îşi creează o lume personală.
Totuşi numărul de fabulaţii trebuie să fie confruntat cu cel al perseverărilor pentru a şti
dacă aportul personal al copilului este semnul unei imaginaţii bogate sau dacă aceasta nu este
acaparată de una sau cîteva teme care invadează povestirile, fără legătură directă cu stimulii.

D. Calitatea imaginaţiei
Nu este suficient să ştim dacă copilul posedă o imaginaţie ce-i permite să creeze o lume
interioară şi să compenseze astfel situaţii puţin satisfăcătoare; trebuie de asemenea să
cunoaştem aspectele cele mai evidente ale acestei imaginaţii, aspecte care ne pot evidenţia
cîteva deviaţii patologice.

1. Perseverările
Sunt activităţi care se regăsesc de la o povestire la alta, exprimate în aceeaşi termeni,
excluzînd întotdeauna banalităţile; numărul de perseverări va fi deci numărul de povestiri în
care se regăseşte această activitate, mai puţin unu (prima dată nu se socoteşte).
Numărul mediu de perseverări nu diminuează cu vîrsta decît puţin. Nu există diferenţe
semnificative între băieţi şi fete.
Toţi copiii caracteriali (agresivi şi anxioşi) dau în medie puţin mai multe perseverări
decît normalii. Totuşi această variabilă pare a depinde mai mult de nivelul intelectual al
copilului. Unii copii anormali – cei care depăşesc limita satisfăcătoare superioară a vîrstei lor
– manifestă mai puţină libertate de imaginaţie decît normalii. Din punct de vedere clinic, cu
cît gîndirea lor e astfel centrată în jurul anumitor teme stereotipe, cu atît ea pare socialmente
rău adaptată. Aceste teme se învîrt, fie în jurul activităţilor de rutină cotidiană (a dormi, a
mînca, a spăla vasele, a se juca etc), date mai ales de normali şi defeicienţi mintali, fie în jurul
temelor conflictuale sau morbide, la copiii mai perturbaţi.
Indiferent de conţinutul lor, numărul mare de perseverări dovedeşte cercul strîmt şi
uneori obsedant al gîndirii copilului, chiar dacă protocolul său e bogat pe de altă parte. Există
o corelaţie deloc neglijabilă între numărul de perseverări şi numărul de fabulaţii: anumite
activităţi, care experimentează preocupări foarte personale şi au puţine rapoarte cu stimulii,
sunt socotite în acelaşi timp ca fabulaţii şi ca perseverări.
Totuşi, această variabilă nu exprimă în ea însăşi un proces patologic: aproape toţi
copiii dau cel puţin o perseverare. Într-adevăr, perseverările, luate izolat, manifestă mai mult
infantilismul unei gîndiri care rămîne închisă într-un cerc strîns de preocupări şi care are grija
de a se adapta la aspecte variabile ale realităţii.

2.Detaliile crude
Acest proces pare mai patologic decît precedentul şi se găseşte, chiar izolat, la puţini
copii. Reflectă o imaginaţie morbidă, care exprimă tendinţe agresive cu un realism exagerat
pentru un copil.
Se înţelege prin detaliu crud descrierea detaliată a manierei în care s-a întîmplat un
lucru rău, cineva a fost omorît sau alte cataclisme. E vorba de activităţi (a omorî, a face rău
etc) care sunt date de majoritatea copiilor, dar pentru a le socoti ca detalii crude, trebuie să fie
elaborate cu un realism foarte crud. O anumită amestecare de plăcere şi eroare apare în aceste
descrieri.
Detalii crude ar putea fi:
- a face rău fără a ucide: a distruge lucruri, a mînca părţi umane, a tăia lucrurile cuiva,
a pune lucruri în gură sau în ochi (pipi, noroi etc), a lovi în cap, a întoarce violent laba;
a sacrifica, a se arde.
 - a omorî sau muri: a strivi, a îneca, a ucide în bătaie, a arde, a face să-l usture pe
cineva, a sugruma, a muri de sete, de foame, a otrăvi, a omorî cu o puşcă, a sfîşia pe
cineva, a se electrocuta, a înăbuşi, a se arunca pe o fereastră; şi, prin asociaţii de idei, a
înmormînta
- a pedepsi într-un mod exagerat: a vărsa un vas cu apă rece pe cap, a face pe cineva să
se culce pe gheaţă
- a distruge obiecte: a pune foc, a sparge , case care se prăbuşesc, bombe care distrug
totul.

Aceste activităţi pot fi active sau pasive. Activităţile care fac parte din viaţa curentă a
copilului (a-i trage o palmă la fund, a-l pune la colţ etc) şi cele care sunt sugerate de
animalele din desen (a mînca pe cineva, o omorî etc) nu sunt detalii crude.
Detaliile crude sunt în general rare la copiii normali; numărul lor creşte puţin la 7 ani;
aceasta reflectă preocuparea asupra morţii la această vîrstă. Fetele au tendinţa de a da mai
puţine detalii crude decît băieţii.
Contrar a ceea ce se crede, nu agresivii sunt cei care dau cele mai multe detalii crude,
chiar dacă ei au în realitate un limbaj destul de crud, le place scandalul şi caută chiar
uneori să tortureze animale sau copii. Din contră, anxioşii dau un număr mai mare de
detalii crude. În acest caz, această variabilă pare a reflecta mai mult preocupările unui
copil anxios, frica de gîndurile morbide; revanşa pe plan imaginar a incapacităţii sale de a
acţiona el-însuşi într-un mod agresiv.
Acest proces e net patologic, mai ales la copiii mai mici de 7 ani, cînd el se repetă.
Peste 2 elemente, pare a fi semnul unei anxietăţi deja neliniştitoare.

E. Corelaţiile
Dintre cele 7 variabile ale structurii formale pe care noi le-am studiat doar două: falsele
percepţii şi detaliile crude pot reprezenta elemente patologice. Valorile lor nu sunt niciodată
crescute şi sunt chiar nule pentru majoritatea copiilor normali.
Cercetînd corelaţiile celor 5 variabile între ele şi cu IQ-ul s-au obţinut:
- 4 legături pozitive importante:
IO- Banalităţi (+.74)
Adăugări – Fabulaţii (+.72)
IQ – Fabulaţii (+.31)
Fabulaţii – Perseverări (+.31)
- 2 legături negative importante:
IQ – Omisii (-.76)
Adăugări – Omisii (-.32)

Am remarcat că sunt în mod deosebit trei variabile: Adăugări – Fabulaţii – Detalii

crude a căror valori crescute sunt caracteristice protocoalelor copiilor anxioşi care au
tendinţa de a-şi proiecta propriile creaţii imaginare descriindu-le în termenii unui
realism adesea morbid. Cele trei variabile pot deci servi ca semne ale unei anxietăţi
manifeste.
Gradul de gravitate al tulburărilor
1) Copiii psihotici sau cu o structură psihopatică dau protocoale în care ansamblul
structurii formale este sensibil perturbat. Am găsit la copii de 6-7 ani: o falsă
percepţie, puţine banalităţi (8-10), un număr mare de omisiuni (1-3), un număr
mare de detalii crude (4-7 ) şi de nefericiri şi morţi. Aceste deviaţii, în special
 ultimele trei, îl fac pe copil dificil de integrat într-un grup şi incapabil de adaptare
chiar superficială.
2) Copiii care au o nevroză obsesională nu au dat niciodată detalii crude, numărul lor
de nefericiri şi de morţi este normal. Numărul de banalităţi este de asemenea
normal şi poate chiar puţin crescut, ca şi numărul de adăugări, fără a depăşi totuşi
10. Numărul de omisiuni şi de false percepţii este neglijabil. Structura formală a
protocoalelor acestor copii este deci sensibil aceeaşi ca cea a normalilor, excepţie
face faptul că cei mai mulţi dintre ei au fost complet blocaţi. Au fost totuşi puţini
subiecţi examinaţi şi nu se pot trage concluzii.
3) Copiii debili mintali se recunosc după:
- un număr mare de omisiuni, ce depăşeşte net media vîrstei lor
- o perseverare puternică a aceloraşi teme; această tendinţă depăşeşte adesea limitele şi
poate merge pînă la maxim (9)
- un număr mare de personaje care nu primesc nici o calificare, nici chiar numele unui
animal sau o descriere ca „cel mic”; este ceea ce se numeşte „el”; aceşti copii au
tendinţa de a lăsa astfel nedeterminată o mare parte din personajele lor
- un număr de banalităţi destul de variabil, deoarece nivelul intelectual scăzut este
asociat cu diferite tulburări de caracter.
Dacă studiul structurii formale ne informează despre funcţiunea mentală a copilului, ea
nu ne permite să cunoaştem mobilurile afective care l-au determinat să reacţioneze într-o
manieră mai mult sau mai puţin anormală în faţa unui mediu pe care-l poate resimţi foarte
diferit. Pentru a pătrunde mai mult în viaţa afectivă a copilului trebuie să examinăm
conţinutul povestirilor.
 Capitolul III

Analiza conţinutului povestirilor la copiii normali

Vom analiza conţinutul povestirilor studiind personaje întîlnite şi modul cum

ele reacţionează faţă de mediul înconjurător. Vom lua în atenţie structura formală, pentru a
şti măsura în care copilul depăşeşte cadrul propus, se adaptează mai mult sau mai puţin la
realitate sau chiar arată semne de distorsiune.
Vom folosi schema clasică de cotare a protocoalelor a lui Murray. În fiecare
povestire vom separa eroul de personajele secundare, vom distinge activităţile şi
influenţele atribuite fiecăruia, conflictele care se nasc între ele şi efectele date.

A. Eroul
1) Definiţie
La fiecare planşă eroul este personajul în care subiectul se proiectează. Pentru
a determina eroul folosim criteriile:
- e considerat ca erou personajul al cărui punct de vedere copilul îl adoptă în
povestire, a căror acţiuni şi influenţe sunt cel mai mult descrise
- dacă mai multe personaje sunt în mod egal descrise, se va lua ca erou cel a cărui
descriere se aseamănă cea mai mult cu cea a copilului; de exemplu, dacă un
subiect băiat vorbeşte în mod egal de un băiat şi de o fata, eroul va fi băiatul. Faţă
de părinţi sau de adulţi, va fi ales de preferinţă un copil ca erou.
- Îl întrebăm pe copil care este personajul pe care îl preferă. În absenţa unui alt
criteriu acesta va fi luat ca erou, afară de cazul cînd subiectul indică un părinte; în
acest caz copilul ne arată mai mult obiectul exterior al preferinţei sale. Atunci cînd
copilul descrie două animale dintre care unul este foarte activ, altul pasiv şi mai
puţin bine descris; dacă copilul zice că îl preferă pe acesta din urmă, îl consider
eroul, căci estimez că indică o atitudine pasivă a subiectului în faţă forţelor de
influenţă din exterior.
 2)Descriere
Am identificat 8 descrieri ale eroilor:
- el, cînd acţiunea eroului este descrisă, dar el ca personaj nu este denumit
- animal, cînd copilul dă numele unui animal, şi prin extensie spune „cel mic” sau
„cel mare ” pentru a desemna eroul.
- fiinţă umană
- copil, cînd eroul este astfel desemnat dar sexul său nu este precizat
- băiat
- fată
- domn
- doamnă.
Am constatat că:
- denumirea el diminuează cu vîrsta şi devine rară începînd de la 6 ani (diferenţă
semnificativă la pragul de P=.01 prin 2 între copiii de 3, 4 ani şi cei de 6 –7 ani).
Probabil că exprimă un mod foarte elementar de identificare: subiectul nu încearcă
să explice examinatorului modul său de a vedea animalul, căci lui îi pare evident şi
se interesează mai mult de acţiunilor acestuia. De asemenea mai exprimă şi lipsa
distanţei copilului mic faţă de imagine, care este aproape vie pentru el
- animalele sunt aproape întotdeauna mai numeroase, în medie; se regăsesc puţin
mai mult la băieţi decît la fete.
- Mai multe fete decît băieţi au eroi figuri umane (diferenţă semnificativă la pragul
de P=.05 prin 2); ele au în mod clar tendinţa de a umaniza povestirile

- Fetele au mai mulţi eroi copii decît băieţii

- La băieţi numărul de eroi fete diminuează cu vîrsta, ajungînd la 0 la 6 ani.
Identificarea cu persoanele de sex masculin este un lucru normal. Dar ceea ce este
surprinzător este că la fete se întîlneşte aceeaşi tendinţă, chiar şi mai accentuată. În
timp ce ele dau mult mai mulţi eroi de sex feminin decît băieţii pînă la 3-4 ani, ele
nu mai dau nici unul la 7 ani. La 7 ani toţi copiii nu au decît o singură categorie de
eroi umani de sex definit: băiatul. Aceasta concordă cu un fenomen în general
 admis de valorizare a sexului masculin în opoziţie cu o devalorizare a sexului
feminin.

1) Activităţi
Pentru a determina activităţile, ne-am servit de indicaţiile date de MURRAY şi de lista
foarte completă şi detaliată făcută de B. ARON. Nu trebuie făcută o interpretare a intenţiilor şi
dorinţelor mai mult sau mai puţin ascunse ale copilului, ci de a recenza, grupînd în categorii
mari, activităţile pe care copilul le atribuie personajelor după semnificaţia individuală a
fiecărei fraze. Se ia deci rînd pe rînd punctul de vedere al fiecărui personaj pentru a recenza
care sunt activităţile şi influenţele care-i sunt atribuite; astfel un verb poate fi cotat ca
activitate pentru erou şi ca influenţă pentru un alt personaj.
Trebuie socotite ca activităţi nu doar cele care sunt executate de erou şi ci cele
pe care ar vrea să le facă sau de care el vorbeşte.Trebuie de asemenea să ţinem cont de
context; în exemplul următor: eroul plînge pentru că mama sa este plecată, avem de-a face în
acelaşi timp cu activitatea de plîns şi activitatea relaţională de dependenţă. Am împărţit
activităţile în activităţi relaţionale (A.R.) şi activităţi nonrelaţionale (A.) şi am obţinut lista
următoare. Această listă nu este exhaustivă şi poate fi completată la nevoie. Trebuie adăugat
faptul că în acestă listă multe activităţi pot exista atît într-o formă pozitivă, cît şi negativă; de
exemplu „a nu mînca” este o activitate negativ-orală.

Lista de activităţi:
Activităţi relaţionale (A.R.)

1. A.R. agresive:
- competiţie: a face o cursă, a se măsura cu cineva (a vedea cine e mai puternic)
- ag. fizică: a bate, a zgîria, a trage de păr, a omorî
- ag. orală: a muşca, a mînca pe cineva (cuprinsă şi în A. orală)
- ag. verbală: a dojeni, a se certa, a spune cuiva lucruri dezagreabile
- ag. indirectă: a face un rău intenţionat cuiva (a lăsa coarda pentru ca celălalt să
cadă), a sparge, a strica, a arde, a distruge un lucru, a fura, a lua lucruri care aparţin
altora, a îngropa pe cineva
 - opoziţie: a nu asculta, a rezista cuiva, a refuza să facă un anumit lucru

2. A.R. pozitive:
- joc: cu cineva (de-a v-aţi ascunselea etc) a participa la un joc cu cineva (a sări
coarda ca să te amuzi, de exemplu la planşa 2)...(intră şi în categoria de activităţi
nonrelaţionale).
- afecţiune: a îmbrăţişa, a iubi, a veni aproape de cineva, pe genunchii săi, a fi
prieten cu cineva.
- a îngriji: a spăla pe cineva, a-i da de mîncare, a-i da medicamente; a te ocupa de
el; a da naştere,
- a ajuta pe cineva, a-i da unele lucruri;
- a vorbi amabil, a povesti o istorie.

3. A.R. de dependenţă:
- a plînge după cineva care pleacă, a-l chema, a avea nevoie de atenţie, a dori
venirea cuiva, a merge să-l caute; a merge la spital.
- supunere: a asculta, a face ceea ce i se cere, a asculta pe cineva.

4. A.R. de dominare:
a da un ordin, a-şi impune voinţa, a domina, a face legea, a lua pe cineva, a
privi de sus, a obliga pe cineva să facă sau să nu facă unele lucruri, a închide pe
cineva.

5. A.R. de cunoaştere:
a privi pe cineva, a-l asculta, a-l înţelege, a-l simţi, a-l atinge.

6. A.R. de autonomie:
a se izola, a dori să fie singur, a pleca pentru a scăpa de cineva, a face un
anumit lucru singur
7. A.R. de disimulare:
-a minţi, a face să creadă că ..., a face să pară ...
- a se salva: de cineva, a se căţăra pentru a nu fi păcălit
- a se ascundede cineva, a se închide de frica cuiva

8. A.R. orală:
a bea, a mînca, a fuma

9. A. de exerciţiu şi de joc:
- a se ridica, a trage, a împinge, a purta anumite lucruri, a merge, a alerga, a se
plimba, a merge cu bicicleta
- a se amuza: cu jucării, fără relaţii cu alte persoane

10. A. de repaus:
a dormi, a se culca, a se aşeza

11. A. anală:
a avea poftă, a merge la WC, a se murdări sau a murdări pe cineva (socotită atît
activitate anală cît şi agresivă)

12. A. de ordine şi de curăţenie

a aşeza, a pune lucrurile la locul lor; a se spăla, a se şterge, a-şi face toaleta; a
spăla, a mătura, a spăla vasele, rufele

13. A. de plîns
a plînge, a striga, a răgni

14. A. de bucurie: a rîde, a cînta

15. A. de muncă şi de construcţie:

 a munci, a merge la muncă, a învăţa, a-şi face lecţiile, a merge la şcoală; a face
o casă, a desena, a modela

16. A. de achiziţie:
a lua unele lucruri, a cumpăra, a dori unele lucruri, a le reţine

17. A. de îmbrăcare şi de cochetărie

a se îmbrăca, a se dezbrăca; a se ruja

18. A. de securitate:
a intra în casă, a merge acasă, a merge la adăpost, o vizuină, o peşteră; a
aprinde lumina, a avea nevoie de a vedea clar; a se încălzi (în pat, făcînd focul etc)

19. A. de fugă:
- a pleca, a se salva
- a evita de a face rău, de a vorbi pe cineva de rău, de a cădea, a se scula după
cădere

20. A. de cunoaştere: a privi anumite lucruri, a asculta

21. A. de creştere: a creşte, a îmbătrîni

22. A. de auto-agresivitate: a-şi roade unghiile, a se muşca, a-şi provoca un accident (a

intra într-un copac, a pune pietre în roata bicicletei ...), a-şi face rău.

Numărul mediu al acestor activităţi pe protocol este de 30 pentru 10 planşe, dar unele
revin mult mai adesea decît altele; ierarhia acestor activităţi nu exprimă importanţa pe care
o au pentru copil. Am observat că stimulii determină în mare parte apariţia anumitor
 activităţi în povestiri. Dar stimulii fiind aceeaşi pentru toţi, putem compara procentajele
obţinute de diferite grupe de subiecţi.
Media numărului total de activităţi este aproape independentă de vîrsta şi sexul copilului.
Din contră, procentajul de activităţi relaţionale creşte rapid cu vîrsta, în special începînd de la
6 ani (diferenţă semnificativă la pragul de P=.01 ‚între mediile A.R. la 3 ani şi la 6,7 ani).
Aceasta deoarece activităţile nonrelaţionale care descriu rutina cotidiană (a mînca, a se juca, a
se plimba etc) diminuează cu vîrsta, fiind înlocuite prin relaţii care unesc eroii cu alte
personaje. Centrul de interes al copilului pare deci a se deplasa puţin cîte puţin, de la
preocupările mai mult materiale la nuanţele mai subtile ale vieţii relaţionale.
Dintre aceste relaţii, am remarcat că cele care exprimă o tendinţă agresivă sunt
cele mai numeroase. Această importanţă care le este acordată reiese şi din faptul că stimulii,
prin compoziţie sau prin stereotipurile pe care le conţin, sugerează de multe ori conflicte între
personaje.
Am constatat că băieţii dau întotdeauna mai multe activităţi agresive decît
fetele. Această agresivitate atribuită eroilor urmează în linii mari o curbă în formă de U,
identică pentru cele două sexe: ea trece printr-un minim la 5 ani, între două maxime care se
situează la 3 şi la 7 ani. Băieţii dau mai multă agresivitate fizică şi de opoziţie şi mai puţină
agresivitate orală; fetele dau, odată cu vîrsta, mai multă agresiune indirectă şi de opoziţie şi
mai puţină agresiune fizică. Observăm că, probabil sub influenţa mediului, fata este
îndemnată să-şi disimuleze agresivitatea, pe care ea nu şi-o poate exprima, începînd de la 6
ani, decît într-o manieră indirectă; băiatul pare a avea două metode (directă şi indirectă) la
dispoziţie. Agresivitatea verbală nu este încă utilizată ca metodă de apărare de către erou, deşi
e folosită de unele personaje secundare (părinţii ceartă eroul).
Activităţile relaţionale pozitive şi cele care implică dependenţă şi supunere faţă
de adulţi sunt puţin numeroase. Acestea din urmă cresc foarte clar odată cu vîrsta.
În ceea ce priveşte activităţile nonrelaţionale, activităţile orale şi activităţile de
exerciţiu şi joc tind să aibă un loc destul de important în ansamblul protocoalelor; numărul lor
are tendinţa de a dimunua cu vîrsta. Activităţile de repaus, care sunt de asemenea frecvente,
sunt mai numeroase la fete decît la băieţi.
Activităţile anale sunt puţin frecvente. Activităţile de ordine şi curăţenie sunt
folosite mai frecvent de fete decît de băieţi; ele descriu adesea eroi care mătură, spală vasele,
le şterg şi le aranjează. Probabil că ele proiectează astfel o bună identificare feminină,
deoarece ele atribuie eroilor o conduită care este mai mult cea a mamei lor. Mai multe fete
descriu eroi care plîng, dar cifrele ce reprezintă aceste variabile sunt mici şi majoritatea
copiilor nu vorbesc de aceste activităţi, astfel încît noi nu putem găsi diferenţe semnificative
între aceste grupe.

2) Influenţe primite
Sunt influenţele pe care le primeşte eroul de la lumea exterioară. S-a întocmit
următoarea listă:
Listă de influenţe:

Influenţe relaţionale (I.R.)

1. I.R. agresive
- competiţie: se joacă cu eroul pentru a vedea cine e mai puternic, cine cîştigă
- ag. fizică: eroul e bătut, omorît, zgîriat etc;
- ag. orală: este mîncat, muşcat;
- ag. verbală: e dojenit, certat, i se spun lucruri dezagreabile, se vorbeşte de rău
despre el;
- ag. indirectă: i se face un rău indirect (i se lăsă coarda ca să cadă etc), i se face rău,
e împins în prăpastie, i se fură ceva, e îngropat
- opoziţie: cineva îi refuză un anumit lucru eroului, nu vrea să-l asculte

2. I.R. pozitive:
- joc: cineva participă la un joc cu eroul
- afecţiune: cineva îl îmbrăţişează pe erou, îl mîngîie, îl ia pe genunchii săi, îl
iubeşte, este prietenul său, vine să-l vadă, doarme lîngă el;
- a îngriji: îl spăla, îi da de mîncare, îi dă medicamente; se ocupa de el; îi da naştere;
- a ajuta: îi dă unele lucruri, îl ajută, îl împiedică să cadă, îi dă bani etc.

3. I.R. de dependenţă: cineva are nevoie de erou, îl caută, se pune sub protecţia sa
supunere: ascultă de erou, face ceea ce el cere
 4. I.R. dominatoare: îl ia, îl închide, îi dă ordine, îi interzice sau îi permite anumite
lucruri; eroul ştie că el trebuie să facă sau să nu facă anumite lucruri.

5. I.R. de cunoaştere: cineva priveşte eroul, îl ascultă, îl atinge

6. I.R. de absenţă: un personaj secundar este absent

7. I.R. de prezenţă: cineva este descris ca fiind eroul, dar fără să participe la acţiune.

Toate aceste influenţe pot exista de asemenea într-un mod negativ

Influenţe nonrelaţionale (I.)

8. Nefericire:
- situaţii materiale dezagreabile: coarda se rupe, casa arde, se prăbuşeşte, patul se
rupe; eroul cade, alunecă etc.
- rău fizic: eroul e bolnav, i se face rău, îi curge sînge
-
9. Moarte: eroul a murit, e omorît, strivit, înecat etc;

Numărul de influenţe relaţionale pe care le primeşte eroul creşte cu vîrsta, ca şi activităţile

relaţionale. Cu cît copiii cresc, cu atît eroii acţionează asupra altora.
Influenţele agresive sunt predominante şi constituie 50% din total; ele sunt puţin mai
numeroase la băieţi decît la fete.
După ele urmează influenţele pozitive care trec printr-un minim la 4 ani. Proporţia mare
de influenţe pozitive la 3 ani corespunde unui număr mare de activităţi de joc între personaje;
este una din activităţile care revine într-un mod stereotip în protocoalele copiilor mici; mai
tîrziu, cînd povestirile devin mai puţin stereotipe, influenţele pozitive diminuează în număr
dar se diversifică adesea caracterul personajelor, şi ele ca urmare tendinţa de a se multiplica
progresiv.
Dar evoluţia cea mai netă e cea a influenţelor dominatoare care, prezente foarte puţin în
protocoalele de la 3 ani, cresc mult odată cu vîrsta, la început între 3 şi 4 ani (diferenţă
semnificativă la P=.05 pentru 2), apoi între grupul de 4 şi 5 ani şi cel de 6 şi 7 ani (diferenţă
semnificativă la P=.01 pentru 2). Pe măsură ce cresc copiii devin din ce în ce mai capabili de
a se exprima, făcînd diferenţă între conduitele agresive şi cele autoritare din anturajul
constituit în special din părinţi. Totuşi cele două moduri de influenţă sunt (agresivă şi
dominatoare) sunt adesea dificil de delimitat, mai ales în cazul animalelor; în unele cazuri se
poate cota dublu o influenţă.
În ceea ce priveşte influenţele nonrelaţionale (nefericirea şi moartea), acestea se regăsesc
la unii copii care dau o turnură înfricoşătoare, morbidă povestirilor lor, insistînd pe acestea ca
şi cum eroul şi anturajul său ar fi victime ale unor forţe periculoase.
Eroul suferă, în medie, aproape tot atîtea nenorociri cît toate celelalte personaje la un loc;
tendinţa de a atribui nenorociri creşte cu vîrsta, atingînd maximul la 6 ani.
Problema morţii preocupă mult mai adesea copiii de 7 ani decît cei mai mici. Pe de altă
parte există mai mulţi băieţi decît fete care vorbesc de moarte în povestirile lor (P=.05)

3) Compararea între activităţi şi influenţele relaţionale ale eroilor (A.R./I.R.)

Acest raport calculat pentru fiecare copil ne indică măsura în care în povestiri punctul de
vedere al eroului e predominant faţă de cel al anturajului
Am constatat că, pe măsură ce copilul normal creşte, devine din ce în ce mai
puţin egocentric, anturajul luînd din ce în ce mai multă importanţă în viaţa sa relaţională.
Acest raport poate deci servi ca indice de maturitate afectivă, deoarece ne informează asupra
modului în care subiectul îşi înţelege importanţa sa faţă de mediul său.
Examinînd activităţile şi influenţele care revin cel mai adesea constatăm că
două mari tendinţe: agresive şi pozitive au aceeaşi importanţă raportate la ansamblul de relaţii
pe care le emană eroul sau anturajul său. În general, activităţile şi influenţele agresive
reprezintă jumătate din toate aceste relaţii iar cele care sunt pozitive aproape un sfert.
 Se pare că există un echilibru între activităţile relaţionale agresive sau pozitive
atribuite eroului sau primite de el. În acelaşi sens am observat că numărul de întîmplări
nefericite sau de decese suferite de erou sau de personajele secundare corespund. Într-o
anumită măsură se poate zice că anturajul şi eroul se aseamănă şi exprimă aceleaşi tendinţe.
Se poate deci formula ipoteza că importanţa influenţelor exterioare nu reflectă doar acţiunea
celorlalţi asupra subiectului, ci şi faptul că acel copil proiectează tendinţele sale asupra
anturajului. Povestirile reprezintă deci punctul de vedere subiectiv al relaţiilor subiectului cu
mediul, punct de vedere puternic influenţat prin tendinţele subiectului, dar probabil resimţit
astfel de copil.

B. Personajele secundare
Pentru a analiza compoziţia anturajului eroului, am împărţit personajele în diferite grupe,
după descrierea dată de subiect.

Lista de personaje secundare:

- Mama: animal sau om calificat drept mamă; animal avînd un raport maternal
asupra eroului (găină în raport cu un pui etc)
- Tata: animal sau om calificat drept tată; animal avînd un raport paternal faţă
de erou (cocoşul în raport cu puiul etc)
- Domnul: un personaj altul decît tatăl a cărui sex masculin este precizat: bărbat,
domn; unchi, bunic; doctor, poliţist, soldat, rege etc; chinez, indian; Moş Crăciun etc
- Doamna: un personaj, altul decît mama, a cărui sex femenin este precizat:
femeie, mătuşă, bunică; vănzătoare, infirmieră; zînă etc
- Copilul: animal sau om a cărui calitate de ne-adult este precizată: cel mic, bebeluşul,
copilul, băiatul , fats, fratele, sora, verişorul, prietenul, colegul (aceste ultime două
personaje depind de cele cu care sunt în relaţie)
- Alţii: toate personajele a căror sex sau vîrstă nu este precizată: el, cineva; animalele
care sunt descrise prin numele lor sau prin calificări: cel mare etc
 Pentru a evalua importanţa fiecărui personaj în povestire nu am relevat numai numărul de
apariţii în povestire, ci numărul de activităţi care le-au fost atribuite, putînd astfel vedea
caracteristicile pe care copilul le atribuie.
Lista de activităţi a personajelor secundare este aceeaşi cu cea a eroului

1)Alţii
Acest grup reprezintă pe de o parte influenţa directă a stimulilor (copilul dă doar numele
animalului desenat) şi pe de altă parte imprecizia gîndirii copilului căci el nu caută să
determine natura şi caracterul personajelor sale (ceea ce corespunde lui „el” adresat eroului)
O altă categorie o reprezintă toate personajele care nu reprezintă o proiecţie directă a
anturajului copilului.
Am constatat că procentajul de activităţi pozitive şi dominatoare a acestor personaje este
acelaşi cu al altor personaje (tatăl, copiii). Ceea ce-i caracterizează sunt activităţile agresive,
care sunt mult mai numeroase în acest grup decît la alte personaje secundare. De asemenea,
relaţiile agresive cresc net odată cu vîrsta subiectului. Pe măsură ce copiii normali cresc, au
tendinţa de a atribui o mare parte din agresivitate în exterior, personajelor care reprezintă un
mediu mai puţin apropiat şi mai ireal, descărcînd astfel figurile care reprezintă mediul lor real
(părinţi, fraţi, surori etc).
Rita VUYK, în analiza sa a CAT-ului, a remarcat că această funcţie de canalizare a
influenţelor agresive ale eroului este o trăsătură caracteristică a grupului de „figuri introduse”.
Acest grup este compus din toate personajele care nu fac parte din mediul apropiat al
subiectului; aceste personaje vor reprezenta influenţele imaginare sau impersonale, care
acţionează puţin sau aproape deloc în viaţa reală a subiectului. Ea a acordat o funcţie
particulară mai generală: pentru ea tendinţele nonacceptabile de eul subiectului, cele care-i
sunt proprii lui (tendinţe agresive refulate) sau aparţinînd părinţilor (tendinţe agresive
neacceptate de copil) vor fi atribuite „figurilor introduse”, ca poliţie, lup etc.

2) Mama
Majoritatea celorlalte personaje secundare reprezintă proiecţia directă a mediului familial
al copilului şi putem obţine astfel informaţii despre imaginea pe care el şi-o face despre
anturajul său. Dintre acestea, mama este personajul care este descris cel mai adesea.
 Această preponderenţă a mamei semnifică importanţa pe care o are în realitate în viaţa
afectivă a copilului sau este determinată doar de compoziţia testului? Dacă noi comparăm
procentajul relaţiilor atribuite personajelor la numărul total de activităţi, constatăm că dintre
figurile umane, mama are cele mai multe relaţii cu anturajul. Pare deci că această importanţă a
mamei corespunde locului pe care ea o are în realitate în viaţa cotidiană a copilului. Această
importanţă creşte cu vîrsta în povestiri: un număr mare de copii vorbesc de mamă, pe care o
adaugă sau o regăsesc la animalele din desene
Mama are mai multe relaţii pozitive şi dominatoare decît celelalte personaje. Copiii îi
atribuie un rol caracterizat prin activităţi cu tendinţă educativă şi afectivitate. Activităţile sale
agresive nu sunt mai importante decît cele ale celorlalte personaje; numărul lor absolut destul
de crescut se explică prin locul pe care copiii îl dau acestor activităţi şi prin faptul că toate
relaţiile sunt la mamă cele mai dezvoltate.

3)Tatăl
Tatăl are în medie mai puţine activităţi decît mama, tot atît cît şi copiii, alţii decît eroul.
Fetele dau mai multă importanţă (număr de activităţi mai mare) celor doi părinţi decît băieţii,
dar diferenţa este mai puţin netă pentru tată decît pentru mamă.
Dintre activităţile relaţionale ale tatălui, cele care reprezintă relaţii agresive sunt destul de
puternice. Din contră, relaţiile pozitive şi dominatoare sunt mai puţin numeroase, comparativ
cu cele ale mamei.

Descrierea părinţilor, după vîrsta şi sexul copilului

Odată cu vîrsta, descrierile părinţilor devin mai numeroase şi relaţiile care-i unesc de
anturaj se multiplică. Astfel, activităţile dominatoare, aproape inexistente la 3 ani, apar
frecvent începînd de la 6 ani, mai ales la mamă.
Această tendinţă generală, comună băieţilor şi fetelor, poate fi totuşi exagerată sau
contrariată de tendinţe afective diferite în funcţie de sex. Un număr mai mare de băieţi
atribuie o dată cu creşterea vîrstei activităţi agresive mamei. Din contră, fetele, odată cu
vîrsta, atribuie activităţi de relaţie pozitivă mamei. Pentru tată, băieţii mai mari le atribuie
activităţi de relaţie pozitivă.
Cu excepţia activităţilor agresive ale tatălui, care nu variază practic, aceste diferenţe
indică toate aceeaşi tendinţă: pe măsură ce cresc, copiii îşi descriu părinţii de sex opus mai
agresivi decît părintele de acelaşi sex. Se pare că, odată cu vîrsta, copilul judecă mai puţin
favorabil părintele de sex opus, care pare a fi preferatul la 3, 4 ani, şi valorizează mai mult
părintele de acelaşi sex, începînd de la 6 ani.

3) Domnul, doamna
Sunt în număr destul de scăzut; există, în general, de trei ori mai mulţi bărbaţi decît
femei care nu sunt părinţi. Se pare că copiilor le este frică să-şi imagineze un personaj
feminin altfel decît în rolul matern; din contra, bărbaţii sunt adesea descrişi după rolul lor
mai mult sau mai puţin profesional (doctor, şofer etc).Activităţile nu apar decît periodic şi
depind mai mult de funcţia personajului: astfel un şofer va fi agresiv, un doctor va îngriji
eroul etc. În general, bărbaţii sunt mai agresivi, femeile mai afectuoase.

4) Copiii
Numărul de activităţi atribuite personajelor-copii, alţii decît eroii, creşte odată cu vîrsta,
atît pentru băieţi, cît şi pentru fete. De altfel, pe măsură ce înaintează în vîrstă mai mulţi
subiecţi vorbesc de cei mici sau de alţi copii. Începînd de la 6 ani, aproape toţi copiii numesc
această categorie de personaje (odată cu începerea şcolarităţii).
O trăsătură caracteristică este faptul că activităţile dominatoare la copii sunt
întotdeauna practic nule. Acest lucru este valabil şi pentru erou, deci se poate spune că aceste
activităţi sunt atribuite adulţilor; ele exprimă autoritatea care emană din poziţia lor. Cele două
activităţi relaţionale importante (agresive şi pozitive) cresc odată cu înaintarea în vîrstă; totuşi,
relaţiile pozitive cresc mult mai mult decît relaţiile agresive, mai ales la 7 ani. Relaţiile între
copii sunt deci văzute într-un mod mult mai favorabil odată cu înaintarea în vîrstă, şi mai ales
începînd de la 7 ani.
În general, s-a observat că importanţa diverselor activităţi atribuite
personajelor secundare, luate global, corespund ierarhiei atribuită eroului. Putem fi deci
tentaţi să afirmăm că toate personajele descrise nu reprezintă decît proiecţia subiectului, şi nu
cea a relaţiilor reale cu celălalt. Dar, după cum am văzut, descrierea fiecărui personaj
secundar variază după rolul pe care copilul i-l atribuie.

C. Conflictele
 Am văzut importanţa relaţiilor agresive în protocoale. Pentru a preciza mai mult aceste
relaţii, vom examina separat conflictele care survin între erou şi personajele secundare.
Prin conflict am înţeles o relaţie agresivă a unui personaj asupra altuia, care provoacă sau
nu o reacţie din partea celui de-al doilea.
Se observă că numărul mediu de conflicte creşte odată cu vîrsta copiilor, crescînd de la 2
la 5. Mai ales băieţii descriu mai multe conflicte pe măsură ce cresc. Tendinţa este inversă
pentru fete: ele descriu mai multe conflicte decît băieţii la 3 ani, aproape tot atîtea la 4, 5 şi 6
ani, şi mai puţine la 7 ani. Această dublă evoluţie este probabil rezultatul educaţiei care
pretinde ca fetele să controleze mai mult decît băieţii manifestările agresive. Această diferenţă
reflectă în toate cazurile destul de fidel diferenţa de comportament între cele două sexe în
perioada de latenţă. De la vîrsta de 5 ani la băieţi şi 6 ani la fete, absenţa conflictelor indică o
gravă perturbare de imaginaţie care poate reflecta un blocaj al subiectului în faţa tuturor
situaţiilor care sugerează agresivitate.
Pentru fiecare conflict am căutat să determin învingătorul după criteriile următoare. Un
personaj care reuşeşte de fiecare dată ca să omoare un alt personaj, îl mănîncă, îi face rău,
reuşeşte să-l atragă, să-l închidă, îi impune dorinţa sa. De asemenea are succes cînd reuşeşte
să evite pericolul, să se salveze să se pună la loc sigur. Între părinţi şi copii, cîştigătorul este
cel care are ultimul cuvînt de spus sau care face ceea ce vrea în ciuda opoziţiei celuilalt.
Mai multe pesonaje pot reuşi împreună, ele formează fie un grup nediferenţiat, sau unul
din personaje îl ajută pe celălalt să cîştige; în acest caz reuşita este socotită a fiecăruia dintre
personaje. Pentru fiecare conflict, fiecare categorie de personaje poate avea deci o reuşită.
Totalul reuşitelor poate deci depăşi 100% pentru că se socoteşte pentru fiecare personaj
numărul de povestiri în care este învingător pe numărul de conflicte. Nu toate conflictele se
termină prin reuşita unui personaj. Se poate pune întrebarea: „Cum se va termina?” atunci
cînd copilul a evocat un conflict dar nu l-a terminat; dar dacă el nu răspunde la întrebare,
vorbeşte de altceva, răspunde evaziv, trebuie să-i respecţi intenţiile şi să laşi conflictul fără
rezolvare. Numărul de conflicte „fără rezolvare” poate fi de altfel semnificativ.
Cu cît un personaj apare mai adesea într-un protocol şi cu cît este el văzut într-un mod mai
agresiv, cu atît are şanse de a cîştiga în conflicte. „Alţii”, care reprezintă pentru copii
influenţele exterioare cele mai agresive, sunt de asemenea cei care cîştigă cei mai adesea în
conflicte; apoi urmează mama, şi pe urmă tata; reuşitele altor personaje secundare (copii,
domni, doamne) sunt puţin numeroase şi nu au fost relevante. Din contra, numărul de reuşite
ale eroului ne permite să comparăm agresivitatea sa în raport cu cea a anturajului său şi de a
estima sentimentul de strivire sau de dominare pe care subiectul îl poate încerca faţă de
mediul său.
Am constatat că, pe măsură ce copiii cresc, „alţii” sunt cei care cîştigă în conflicte. Acest
rezultat confirmă deci interpretarea rolului dat „altora”, care serveşte la a canaliza influenţele
agresive care se impun eroului şi în faţa cărora el este din ce în ce mai constrîns. Reuşitele
sunt de asemenea atribuite din ce în ce mai adesea părinţilor, şi în special mamei: mai mulţi
copii mai mari o fac să cîştige decît copiii mai mici. Acest lucru nu este chiar o regulă.
Din contra, în mod regulat, la toate vîrstele, noi constatăm două diferenţe între băieţi şi
fete. Băieţii atribuie întotdeauna mai multe reuşite eroului; aceasta corespunde numărului
mare de activităţi agresive pe care băieţii i le atribuie. Astfel, eroul cîştigă mai adesea decît
părinţii şi la 3 ani, la fel de adesea ca şi „alţii”; cu vîrsta, totuşi, reuşita eroului diminuează în
favoarea „altora” şi părinţilor. Pe măsură ce cresc, băieţii descriu într-o manieră mai realistă
echilibrul forţelor care se opun în anturajul lor. De ce fetele fac să cîştige mai puţin eroul, care
este personajul care îl înlocuieşte în aceste victorii? Este mama; cu excepţia vîrstei de 5 ani,
fata îi atribuie mai multe reuşite decît băieţii. Eroul fetelor cîştigă adesea mai puţin decît cei
doi părinţi. Pare deci că fata, mai puţin sigură de cîştigarea conflictelor, în special cu mama,
se pliază mai uşor exigenţelor, frînîndu-şi astfel manifestările agresivităţii sale.
Pe măsură ce cresc, copiii îl fac să cîştige pe erou, mai curînd cu altul decît singur; Soluţia
conflictelor devine cu vîrsta mai nuanţată, reuşita o poate constitui întrajutorarea personajelor.
Analiza conflictelor şi a rezultatelor lor ne permite să apreciem într-un mod mai amănunţit
relaţiile care există între personaje şi climatul tensional care rezultă.
 CAPITOLUL IV

ANALIZA CONŢINUTULUI POVESTIRILOR LA COPIII CARACTERIALI

1) Descrierea eroulu

Umanizarea personajelor pare a exprima mai mult sau mai puţin proiecţia subiectului,
pentru că el atribuie animalelor roluri umane şi recrează astfel propria sa ambianţă familială.
În general, agresivii nu se proiectează prea mult în această manieră; ei descriu eroi care
răspund direct la sugestia desenului: ei dau numele unui animal şi umanizează puţin
personajele povestirilor lor. La cei anxioşi, diferenţa este mai netă: un număr mai mare de
copii anxioşi decît agresivi descriu eroi umani. (P=.05, pentru 2)În loc de a descrie animalele
desenate, anxioşi au tendinţa de a proiecta în povestirile lor mediul uman în care ei trăiesc,
adică familia lor. Această tendinţă de a umaniza personajele pare deci a releva anxietatea
subiectului. Aceasta este probabil explicaţia faptului că, la copiii normali, fetele umanizează
mai mult personajele decît băieţii.
Foarte puţini copii agresivi descriu eroii lor ca fiind copii mici. Această diferenţă se
poate explica prin faptul că noi avem mai mulţi băieţi decît fete în grupul agresivilor, în timp
ce cele două sexe se echilibrează la normali.
În ceea ce priveşte eroii băieţi şi fete, am observat că anxioşii aleg aceste personaje de
două ori mai mult decît cei normali. Se poate interpreta adesea această alegere ca fiind
proiecţia directă de identificare a copilului. Astfel eroii băieţi aleşi de un băiat vor fi
consideraţi ca semnul unei bune identificări masculine. Dar cum am văzut deja, studiind
rezultatele normalilor, nu pare anormal ca o fată să aleagă cîţiva eroi băieţi. Faptul că sunt mai
mulţi copii anxioşi care descriu eroi băieţi sau fete decît copiii agresivi şi chiar decît normalii
ne determină să ne gîndim că descrierea eroului ca avînd acelaşi sex cu subiectul trebuie să fie
interpretată, nu ca semnul unei bune identificări, ci mai mult ca afirmaţie anxioasă a unei
proaste identificări care are nevoie să fie confirmată în imaginaţie.
Această serie de variabile permite deci distingerea destul de netă a anxioşilor de agresivi,
normalii aflîndu-se în general între cele două grupe. Un copil care descrie mai mult de doi
eroi „el” sau peste cinci eroi umani va avea puţine şanse de a avea un comportament exterior
foarte agresiv.
 2) Activităţile eroului
În general, anxioşii dau mult mai multe activităţi relaţionale de toate felurile decît
normalii; aceasta este în mod deosebit determinată de numărul mai crescut de activităţi
agresive şi de dependenţă. Noi am văzut că numărul crescut de activităţi relaţionale este un
semn de maturitate. Dar această importanţă, prea mare pentru vîrsta lor, acordată relaţiilor cu
celălalt, pare a fi un handicap pentru aceşti copii: ei resimt cu mai multă intensitate
dificultăţile din partea mediului, ei sunt mai vulnerabili la aceste tensiuni.
Dintre aceste activităţi relaţionale, numărul cel mai mare este întotdeauna
constituit de activităţile agresive; cele două tipuri de copii caracteriali le dau o importanţă
crescută în protocoalele lor, fără totuşi ca diferenţele să fie semnificative. Opinia după care
numărul acestor activităţi permite de a departaja copiii realmente agresivi de ceilalţi nu s-a
confirmat. Din contra, anxioşii care se exteriorizează pacific şi timid, le dau într-un număr
mai mare. Este periculos de a interpreta o variabilă fără a avea un studiu aprofundat. Este uşor
de a recunoaşte în agresivitatea atribuită eroului proiecţia tendinţelor agresive ale subiectului;
dar în ce măsură sunt ele o apărare victorioasă contra mediului, o reacţie exterioară
generalizată care permite subiectului de a se afirma opunînd dorinţelor sale de independenţă şi
autonomie faţă de constrîngerile familiale; sau din contra sunt ele proiecţia dorinţelor refulate,
aspiraţiilor la libertate care nu pot fi exprimate în realitate din cauza unui mediu în care toate
tendinţele de revoltă au fost înăbuşite în mica copilărie? În acest caz, dorinţele de revanşă pot
să nu fie mai puţin violente, dar nu găsesc mijloc de a scăpa decît în compensaţiile imaginare
sau în simptomele nevrotice. Pentru a şti dacă copilul poate exprima aceste tendinţe în
realitate, trebuie să ţinem la fel cont de alte variabile pentru a nu confunda dorinţa, tendinţa şi
posibilitatea de a le exprima deschis.
Alte activităţi relaţionale care diferenţiază caracterialii şi mai ales anxioşii de
normali sunt activităţile de dependenţă. La agresivi, eroii sunt relativ puţini supuşi la activităţi
de dependenţă şi supunere; cifrele sunt din nefericire scăzute şi nu ne permit de a găsi o
diferenţă semnificativă. La anxioşi acestea sunt într-o proporţie mai mare decît normali şi mai
ales decît la agresivi. Eroii anxioşilor manifestă deci o atitudine mai supusă şi mai
ascultătoare care relevă lipsa de autonomie a subiectului. Această variabilă reflectă în acest
caz caracterul exterior al acestor copii, pe care noi i-am găsit foarte dependenţi, material şi
afectiv, de anturajul lor.
 La activităţile nonrelaţionale nu am găsit nici o diferenţă netă între grupele
noatre. Anxioşii ne dau mai multe activităţi orale şi anale. Importanţa prea mare acordată
acestor activităţi subliniază caracterul infantil al preocupărilor lor. Dar importanţa activităţilor
anale poate fi legată de un alt factor: enurezia.
Normalii sunt cei care dau puţin mai multe activităţi de ordine şi curăţenie.
Aceasta s-ar explica prin faptul că grupele de caracteriali dau multe activităţi anale acordă
puţină importanţă ordinei şi curăţeniei; pe de altă parte, anumite fete normale insistă pe aceste
activităţi care le permit de a se apropia cu imaginaţia de rolul de mamă.

3) Influenţele relaţionale primite de erou

Aceste influenţe ne permit compararea descrierii caracterului eroului cu cea a mediului
său, pentru a avea o idee despre maniera în care subiectul resimte global anturajul.
Am putut vedea că influenţele relaţionale sintetizează activităţile tuturor personajelor
secundare dirijate către erou. S-a observat că cei agresivi nu dau mai multe influenţe agresive
decît normalii; ci, din contra, un număr mare dintre ei dau influenţe dominatoare; influenţele
pozitive sunt în număr satisfăcător. Agresivii nu par deci a resimţi reacţiile anturajului într-un
mod excesiv de ostil, ci mediului lor le lipseşte net autoritatea. Normalii se disting printr-un
număr mare de influenţe dominatoare determinate mai mult de mamă care are un loc
preponderent în povestirile lor şi care este descrisă ca ocupîndu-se mult de erou;
comportamentul său autoritar pare a fi acceptat de copil ca un aspect normal al personalităţii
adultului însărcinat de a ordona detaliile din viaţa sa.
În sfîrşit anxioşii, apropiindu-se de rezultatele normalilor dau mai multe influenţe
agresive, mai puţine influenţe pozitive şi dominatoare. Mediu relaţional pare deci la ei mai
mult ostil eroului. Dacă numărul de influenţe dominatoare este relativ puţin crescut,
constrîngerile impuse de anturaj par resimţite mai mult într-o manieră agresivă, stabilite într-o
intenţie rău-voitoare spre subiectul anxios care nu se simte nici înţeles, nici susţinut în
aspiraţiile sale.

4) Nefericirile şi moartea eroului şi a tuturor personajelor

Toţi caracterialii dau un număr mai crescut de nenorociri şi morţi decît normalii. Dar
numărul de copii este foarte scăzut şi nu ne permite de a găsi diferenţe semnificative.
Numărul acestora este mai mult în funcţie de gravitatea tulburărilor: copiii cei mai perturbaţi,
dintre care cei care au fost diagnosticaţi ca psihotici, dau adesea un număr impresionant de
nenorociri sau morţi, care revine într-un mod stereotip şi crud. În acest caz, agresivii au
tendinţa de a da mai multe nenorociri, anxioşii insistînd pe moartea personajelor lor. Întîlnim
aici deja o tendinţă depresivă, care o poate reflecta pe cea a mamei, pe care am găsit-o foarte
adesea deprimată.
Valorile crescute la această variabilă (pentru un singur erou: 6 nenorociri sau 4 morţi) pot
indica o tendinţă anormală de a resimţi lumea într-un mod periculos şi chiar morbid.

5) Raportul între activităţi şi influenţele relaţionale ale eroului

Dacă noi studiem acest raport (A.R./I.R.) obţinem că cele două grupe de caracteriali au o
medie mai crescută decît normalii. În special agresivii au tendinţa de a da un raport crescut;
totuşi se poate admite că toţi copiii caracteriali sunt, în medie, mai egocentrici decît normalii
şi că această trăsătură de caracter este extremă la agresivi. Se manifestă în povestiri prin
preponderenţa punctului de vedere al subiectului, chiar dacă e vorba de relaţiile cu altu. Noi
am văzut că această relaţie variază cu vîrsta, în aşa fel încît acest egocentrism ne poate părea
aici legat de imaturitatea afectivă.

6) Activităţile personajelor secundare

În general agresivii atribuie tuturor personajelor din anturajul lor mai multe activităţi
pozitive, foarte puţine activităţi dominatoare şi un număr ceva mai crescut decît normalii de
activităţi agresive. Totuşi, diferenţele importante în descrierea mediului copilului vizează în
special mama: ea nu are un loc aşa de mare în povestirile lor şi mult mai puţini copii o descriu
într-un mod dominator. Imaginea mamei este în aceste cazuri vazută ca cea a unui personaj
mai mult afectuos, care lasă subiectului libertatea de a se manifesta; dar funcţiile sale
educative par grav deteriorate: ea nu cedează suficient eroului în faţa constrîngerilor normale
pe care trebuie să le accepte fiecare copil, îl lasă să facă ce vrea, are un loc în viaţa lui prea
redus, nu se ocupă destul de educaţie prin socializarea tendinţelor.
Anxioşii dau mult mai multă importanţă mamei, tatălui şi copiilor, pentru că ei
umanizează mai mult povestirile lor. Dar aceste personaje familiare sunt întotdeauna văzute
ca avînd un comportament mai agresiv; există în plus mai mulţi copii anxioşi decît cei normali
care atribuie mamei activităţi agresive. Părinţii se impun afirmînd autoritatea lor, dar într-o
manieră care pare foarte ostilă eroului. Ca şi la agresivi, dar într-un mod mai puţin acuzator,
există o lipsă de activităţi dominatoare ale mamei, ceea ce pare a indica faptul că neglijează
rolul său educativ; cînd ea se ocupă de copil o face într-o manieră încărcată de ostilitate faţă
de el. Autoritatea părinţilor pare deci resimţită de anxioşi, nu ca o manieră de a se interesa de
copii creînd în jurul lor un cămin ordonat şi stabil în care ei să se simtă în securitate, ci ca o
ameninţare care apasă permanent asupra lor pentru a-i forţa să-i asculte fără să opună
rezistenţă de voinţele imperative ale adulţilor.
Normalii o găsesc pe mamă în general mai puţin agresivă, dar mai dominantă decît o
descriu caracterialii; autoritatea sa produce mai puţine conflicte şi pare mai bine acceptată de
copiii şcolari.

7) Conflictele cu anturajul
Agresivii descriu mediul care-i înconjură într-un mod mai mult favorabil. Datorită acest
mediu puţin constrîngător, numărul lor de conflicte nu depăşesc normalul, chiar dacă eroii
sunt ei înşişi destul de răzbunători. Anxioşii, care atribuie un număr mare de activităţi
agresive eroului ca şi personajelor secundare, sunt cei care au cel mai mare număr de
conflicte.
„Alţii” cîştigă mai adesea conflictele la subiecţii normali; caracterialii le acordă mult mai
puţine reuşite. Distribuirea procentajului de reuşite a „altora” la caracteriali pare mai mult cea
a copiilor de 3, 4, 5 ani decît cea a copiilor de 6 şi 7 ani. Noi le-am acordat acestor figuri un
rol particular, care creşte odată cu vîrsta: cel de a le canaliza influenţele agresive resimţite în
exterior. Sau, din acest punct de vedere, toţi caracterialii par în retard faţă de normali:
ostilitatea exterioară care se impune eroului este mult mai puţin atribuită „altora”. E posibil ca
rolul constrîngător exercitat de părinţi pentru a determina ascultarea copiilor să nu fie în
acelaşi mod interiorizat de caracteriali ca şi de normali, creînd în interiorul personalităţii
subiectului insistenţa ameninţătoare care-l dirijează spre un comportament socialmente
acceptabil: conştiinţa. Copiii normali raportează mai adesea acest rol punitiv asupra
personajelor imaginare (lup etc) care acţionează mai mult prin ideea pe care copilul o are decît
prin intervenţia sa reală în viaţa sa.
Să examinăm acum pentru fiecare personaj raportul între reuşita eroului şi cea a mediului
său apropiat (mamă şi tată). La agresivi, ceea ce frapează este numărul mare de reuşite ale
eroilor faţă de foarte puţinele reuşite ale mamei. Subiectul se simte deci mai sigur de el, are
mai puţine motive de a-şi supune dorinţele sale în faţa unei autorităţi care îl poate pune uşor în
eşec. Diferenţa poate proveni din excesul de băieţi în grupa de copii agresivi, deoarece fetele
acordă mai multe reuşite mamei şi mai puţine eroului. Am găsit la agresivi un număr mare de
conflicte fără ieşire. Noi le putem interpreta ca semnificînd lipsa de echilibru a forţelor în faţa
cărora se găsesc aceşti copii: dorinţa lor de a se impune agresiv în faţa întregului lor anturaj
întîlneşte o anumită rezistenţă de acelaşi ordin, resimţită mai ales din partea părinţilor; dar ea
nu este suficient de fermă, ea emană mai mult impulsuri momentane decît o autoritate
indiscutabilă care va impune reguli de conduită coerente; în această atmosferă echilibrul
voinţelor pare a depinde de intensitatea cu care fiecare personaj se opune agresiv dorinţelor
sale.
La anxioşi, ca şi la agresivi am constatat un număr mare de reuşite ale eroului, dar egal de
această dată cu numărul de reuşite ale mamei şi tatălui. Pentru aceşti copii, părinţii au rolul cel
mai punitiv, şi nu „alţii”, ca la norm ali. Numărul mare de conflicte şi de succese ale eroului
corespund, pe de o parte,importanţei pe care aceşti copii o atribuie relaţiilor între personaje,
şi, pe de altă parte, calităţii mai mult agresive a acestor relaţii, eroul fiind el însuşi foarte
agresiv. Aceste rezultate par surprinzătoare cînd se cunoaşte comportamentul real al copilului,
mai mult supus, timid, închis, evitînd scandalurile. Aceste fapte lasă să se presupună că el
trăieşte într-un stadiu tensional foarte crescut care-l preocupă puternic, chiar dacă nu se
exteriorizează decît foarte puţin; frustraţiile pe care le îndură, dorinţele de revanşă şi de
opoziţie pe care le nutreşte, fără a putea să se exprime direct, găsesc probabil un refugiu în
viaţa sa imaginară unde conflictele care-l opun de lumea exterioară sunt retrăite cu intensitate,
provocînd astfel coşmaruri şi spaime care-l terorizează. Această viaţă imaginară pare a fi o
tentativă pentru a stăpîni tensiunile nerezolvate care apar între copil şi anturajul său, liberînd o
parte din tendinţele sale agresive şi dîndu-i astfel satisfacţii compensatorii (victorii ale
eroului).
 CONCLUZII

1) Studiu genetic

Între 3-7 ani, am constatat diferenţe importante la rezultatele testului, atît în ceea ce
priveşte structura gîndirii şi imaginaţiei copilului, cît şi în analiza tendinţelor afective
exprimate în aceste povesrtiri.
Odată cu vîrsta, gîndirea copilului devine mai precisă, în acelaşi timp ţine mai mult cont
de stimuli pentru a-şi construi istoria şi descrie într-o manieră mai nuaţată personajele şi
activităţile lor.
Am constatat că şi copiii mai mici (de la 3 ani) sunt capabili să se proiecteze în povestiri;
această proiecţie creşte cu vîrsta, povestirile se încarcă cu elemente adăugate din desene, şi
devine mai uşor de interpretat, căci descrierea eroului şi personajelor secundare se apropie de
cea a copilului şi anturajului său.
În această descriere a atmosferei familiale a copilului constatăm mai multe tendinţe
evolutive:
- copilul devine din ce în ce mai conştient de relaţiile care-l unesc cu altul, învaţă să
cunoască nuanţele, să diferenţieze dominarea de agresivitate. Exprimă mult mai adesea, pe
măsură ce creşte, relaţii numeroase care-l unesc de mama sa şi de alţi copii, realizînd astfel
locul pe care-l au în viaţă.
- odată cu vîrsta, funcţia dominatoare a mamei se afirmă net şi devine caracteristica care
diferenţiază mama de alte personaje. Copilul îşi asumă în mod conştient rolul educativ al
mamei. Se pare că acest rol este un element indispensabil pentru a asigura o dezvoltare
normală a copilului.
- personajele asupra cărora mediul familial nu este proiectat, deţin cu vîrsta, o funcţie bine
definită: cea de a canaliza influenţele agresive resimţite în exterior. Proiecţia acestei
agresivităţi asupra „altora” poate reprezenta, fie respingerea lor de eul subiectului, fie debutul
formării conştiinţei, în funcţia sa punitivă.
Evoluţia acestor tendinţe se face adesea în salturi, variaţia cea mai importantă se situează
în majoritatea timpului între 5-6 ani.
 2) Studiu diferenţial
Cele două tipuri de caractere –agresiv şi anxios- conţin multe aspecte care aparţin
introversiei şi extraversiei a lui Jung, tipurilor de rezonanţă intimă a lui Rorschach sau
elemente din tipologia lui Eysenck. La copii, putem adăuga cele două reacţii de opoziţie
descrise de HEUYER: fie sub forma revoltei şi malignităţii, fie sub forma depresiei şi
reveriei. Mai mulţi autori, care au studiat personalitatea tinerilor delincvenţi, au descris
caractere excesiv de agresive, care se opun la ceea ce ei numesc copii nevrozaţi: unii sunt
impulsivi, explozivi, trăiesc în momentul prezent, sunt incapabili de a se controla; sunt foarte
sociabili, adică foarte influenţabili de fenomenul de grup, dar sunt constant în război contra
adulţilor, şi aceasta într-un mod foarte deschis şi cu tendinţe antisociale (minciuni, furturi,
fugi); ceilalţi sunt închişi şi solitari şi interiorizează conflictele lor.
În studiul nostru ceea ce-i diferenţiază pe aceşti copii sunt următoarele:
a) Normalii.
În general, grupa de normali a dat, în raport cu caracterialii, rezultate medii, în jurul cărora
cei anxioşi şi cei agresivi formează doi poli opuşi.
Povestea unui copil normal reflectă o mai bună percepţie a stimulilor decît cea a unui
caracterial (mai puţine percepţii false, mai multe banalităţi). Gîndirea sa pare a fi mai mult în
armonie cu cea a adulţilor. Punctele de vedere comune sunt mai numeroase. Aceasta permite
o mai bună înţelegere a situaţiilor şi să reacţioneze într-o manieră socialmente mai adaptată
anturajului.
Conţinutul povestirilor este mai puţin încărcat de elemente înfricoşătoare şi morbide (mai
puţine detalii crude şi morţi). Imaginaţia pare mult mai aproape de realitatea cotidiană care nu
conţine nenorociri atît de exagerate.
Cei mai mulţi copii normali de 6, 7 ani acordă importanţă şi un rolul dominator mamei; ea
este descrisă ca ocupîndu-se mult de erou, dar ea este în acelaşi timp puţin agresivă. Aceşti
copii ştiu să distingă comportamentul său autoritar de ostilitatea pe care o pot mărturisi către
anturaj; ei acceptă dominarea sa ca aspect normal al personalităţii adultului însărcinat să
ordoneze detaliile vieţii. Acest mediu familial este deci descărcat de o mare parte din
agresivitatea resimţită din exterior, care este readusă asupra „altora”.
 Prin modul în care descriu relaţiile lor cu anturajul, copiii normali par mai puţin
egocentrici decît caracterialii. Cu vîrsta, se interesează mai mult de schimbările interpersonale
şi sunt capabili să observe punctul altuia de vedere.

b) Agresivii
Povestirile agresivilor insistă mai puţin pe partea umană, relaţională. Ei se proiectează în
general mai puţin decît normalii şi mai mult decît anxioşii. Povestirile lor rămîn destul de
obiective faţă de realitatea propusă. Viaţa lor imaginară, comparată cu cea a altor copii, nu
pare nici foarte bogată nici foarte compensatorie prin distorsiunea pe care o impune realului
(puţine fabulaţii, percepţii false, uşoara umanizare a personajelor). După comportamentul lor
exterior, putem crede că ei preferă satisfacţiile de ordin real decît cele trăite într-o lume
imaginară.
Suntem miraţi de faptul că am găsit puţine diferenţe importante între tendinţele personale
ale agresivilor, aşa cum ele sunt proiectate asupra eroului faţă de cele ale copiilor normali.
Agresivitatea pe care o exprimă în povestirile lor nu este semnificativ superioară faţă de cea a
normalilor; această variabilă nu poate deci servi pentru a-i distinge. Am remarcat doar că
agresivii au descris foarte puţini eroi copii mici. E posibil ca aceşti copii să nu dorească să
rămînă sau să revină în acest stadiu. Ei sunt puţin dependenţi de părinţii lorşi prea maturi şi
„descurcăreţi” pentru vîrsta lor; ceea ce ei doresc este să ajungă prematur la stadiul de
independenţă a adultului.
Totuşi, aceşti copii dau, ca şi anxioşii, semne de imaturitate afectivă. Pe de o parte par mai
egocentrici decît copiii normalii de vîrsta lor, fiind mai puţin capabili decît ei să observe
punctul altora de vedere. De altfel, formarea conştiinţei lor pare mai puţin avansată decît la
normali: părinţii sunt cei care se opun voinţei copilului şi nu personajele ireale care constrîng
imaginar dorinţele copilului normal.
Această lipsă de frînă interioară, împreună cu lipsa de dominare a părinţilor, ne explică
caracterul lor agresiv şi incontrolabil. Subiectul nu pare a găsi autoritatea fermă care poate să
se opună cu constanţă actelor sale agresive. Mediul pe care-l descrie este mai mult binevoitor,
fără accese de ostilitate dar pare lipsit de calităţi educative capabile să-l facă să se supună.
După povestirile lor, aceşti subiecţi nu par a fi copii martiri, constant maltrataţi şi respinşi de
anturaj. Par mai mult neglijaţi afectiv de către părinţi neglijenţi care nu se îngrijesc suficient
ca să dea copiilor lor un cadru de viaţă stabil şi reguli de conduită coerente. În absenţa acestei
stabilităţi afective, copilul simte viitorul nesigur, se abandonează pe mîna celui care se va
impune agresiv, ceea ce produce de multe ori un climat de tensiune şi catastrofă.
Anamneza şi comportamentul subiectului confirmă de altfel această interprertare.
Instabilitatea materială şi morală a vieţii lor se proiectează în descrierea caracterului
neautoritar al mediului şi în special al mamei. Aceasta este cauza independenţei lor afective
pe care şi-o pot impune prin propriile forţe, chiar dacă aceasta trebuie să fie într-un mod
antisocial. Ei nu au asimilat constrîngerile sociale impuse în general prin educaţie, pentru a
învăţa să-şi controleze instinctele după dorinţa şi sentimentele altuia.
Dacă agresivii sunt descrişi ca inintimidabili şi incorijibili, dacă metodele de tratament
utilizate pînă acum au puţin efect asupra lor, este pentru că ei refuză contactul cu adulţii, nu
au trăit pînă în acel moment o relaţie suficient de stabilă şi pozitivă pentru a dori să devină ca
ei şi să facă parte din societatea lor, căutînd independenţa care le pare asociată cu o vîrstă
matură. Dificultatea este deci de a stabili cu aceşti copii o legătură afectivă solidă care să le
permită de a fi supuşi influenţei unui educator, deci de a fi într-o anumită măsură dependent
de acesta, pentru a asimila idealul şi valorile morale. Această muncă de identificare şi de
interiorizare a exigenţelor adulţilor pare a fi perturbată la ei.

c) Anxioşii
În opoziţie cu agresivii şi normalii, anxioşii se bazează în protocoalele lor mai puţin pe
stimuli şi mai mult pe imaginaţia lor, care serveşte la a exprima tendinţele adesea refulate ale
subiectului (multe adăugări, umanizări importante ale personajelor).
Ei nu se mulţumesc să completeze stimulii după nevoile lor; interpretarea lor subiectivă
falsifică percepţia; proiecţia propriei viziuni asupra lumii, pare mai adesea centrată în jurul
temelor morbide şi angoasante care îi preocupă (puţine banalităţi, număr mare de detalii crude
şi morţi). Stimulii nu le servesc decît ca punct de plecare pentru a revărsa conţinutul
imaginaţiei lor bogate, încărcată de conflicte, în realitate neexprimate, interne sau cu
anturajul.
Eroul este, ca şi la agresivi, preponderent în relaţii depreciate cu altul, ceea ce subliniază
egocentrismul subiectului. Anxioşii acordă totuşi o importanţă specială acestor relaţii, care
sunt proiectate într-un mod foarte agresiv. Eroul, ca şi personajele secundare şi în special
mama, par să se impună brutal unii altora şi aceasta creează un climat foarte conflictual în
care părinţii sfîrşesc cel mai adesea prin a cîştiga; normalii raportează această agresivitate
asupra personajelor imaginare şi pot resimţi comportamentul părinţilor lor într-un mod mai
satisfăcător; interiorizarea exigenţelor adulţilor permite deci idealizarea rolului părinţilor, ceea
ce nu pot face anxioşii. Tendinţele agresive pe care subiectul le proiectează aici nu corespund
cu ceea ce noi ştim despre comportamentul său care este mai pacific, docil. Dar noi înţelegem
că, dacă subiectul trăieşte astfel atmosfera familială, subiectul se simte înăbuşit de ostilitatea
mediului său, nu poate să se opună în realitate, reacţionează prin angoasă şi caută compensaţii
imaginare. În raport cu descrierea anturajului trebuie să evaluăm posibilitatea de a exprima
deschis aceste tendinţe.
Dacă acest tip de copii ne pare deci a fi prea dependent de mediul lor, incapabil de a se
„descurca” singuri, este pentru că sistemul lor de apărare exterioară nu s-a putut dezvolta.
Menţinut într-un stadiu de supunere şi ascultare exagerată faţă de adult (în special faţă de
mamă), el nu ştie să se apere el însuşi decît mergînd să caute protecţia acestui adult; deci,
printr-o atitudine foarte dependentă el speră să atragă asupra lui grijile şi securitatea de care
are nevoie, neştiind să şi-o procure el singur. Pentru a se supune la exigenţele mediului, el a
învăţat un control prea rigid asupra lui însuşi, o inhibiţie generalizată, care-i serveşte să se
apere împotriva pericolelor exterioare, dar care-l împiedică să se deschidă şi să utilizeze din
plin capacităţile sale.
Se pare că ceea ce este responsabil de atitudinea prea infantilă a acestor copii şi a „inerţiei
lor docile ” este caracterul protector al unei mame „cloşcă”. Pe de altă parte, acestă protecţie
acoperă foarte adesea o ostilitate latentă a mamei, la care copilul este foarte sensibil şi care
poate fi responsabilă de anxietatea exagerată a acestor subiecţi care, nu numai că se găsesc
fără apărare în faţa pericolelor exterioare, care încă sunt ameninţaţi în singura relaţie profundă
pe care o cunosc: simbioza cu mama. Dar dacă influenţa mamei poate fi nefastă asupra
anumitor puncte, acesşti copii au întotdeauna cu ea o relaţie afectivă profundă, care-i
protejează de altfel în atitudinea lor generală de timiditate şi dependenţă faţă de adulţi.
Aceasta se face plecînd de la proiecţia acestei relaţii pe care psihoterapeutul sau educatorul o
poate acţiona, modificînd progresiv şi lăsîndu-i subiectului posibilitatea de a-şi exprima
dorinţele sale şi de a-şi asuma lui însuşi responsabilitatea acţiunilor sale. Astfel poate fi ajutat
să se dezvolte găsindu-şi încrederea în el însuşi. Atunci cînd tulburările nu sunt prea grave,
acest gen de copii pare a fi mult mai uşor de readaptat decît alţii.
 Anexa I

Exemple de protocoale

1) Băiat agresiv, 6 ani şi 9 luni, IQ: 100

Familie
Tatăl: divorţat, separat de cînd copilul avea cîteva luni, recăsătorit, vede adesea copilul
Mama: lucrează, mai mult îngăduitoare, nonşalantă, alintă copilul, dar e nervoasă, ţipă
la el, îi trage adesea palme.
Bunica, 2 mătuşi, 1 unchi trăiesc cu copilul; atmosferă tensionată, nervoasă, nu se ştie
foarte bine cine comandă.
1 frate: posibil gelos, se ceartă şi se bate cu subiectul.
Verişor şi verişoară
Toţi stau în trei camere!

Istoric: a trăit întotdeauna la bunica sa, cu sau fără mamă (care a fost într-un
sanatoriu).
Meningită la 3 ani.

Comportament:
Familial: afectuos cu adulţii, cînd afectuos, cînd în conflict cu fratele şi
verişorii;
sîcîitor geloas, instabil, coleric, încăpăţînat; mici furturi din magazine.
Şcolar: nici un interes, nu munceşte; foarte instabil, împrăştiat, încăpăţînat,
bătăuş cu
colegii, aruncă cu pietre, crize de nervi; minte şi îi este teamă de învăţător.

C.A.T.
1. Sunt trei păsări care mănîncă (A.: orală, ban.). (Ce se va întîmpla?) Un cocoş care
va mînca tot (A.: orală). (Ce vor face?) El va mînca (A.: orală) păsărilor supa. (Cum
se va termina?) Nu ştiu (Pe care o preferi?) Pasărea cea mică.

Erou: animal; A.: orală: 2

2 personaje copii: A.: orală : 2
Tata: A: orală: 1

2. Este un urs care este singur şi trage sfoara (A.: exerciţiu, ban.), apoi un alt urs şi
unul mai mic care trag (A. exerciţiu) coarda. (De ce?) Ca să se distreze (A.R.:
pozitivă, A. joc). (Ce se va întîmpla?) Vor aluneca (nenorocire) (Atunci?) Le va fi
frig (nenorocire) (De ce?) Pentru că au căzut (nenorocire, ban.) (De ce le va fi frig?)
Pentru că au căzut.
Erou: animal; A. exerciţiu: 1, joc: 1, A.R. pozitivă:1, I.: nenorocire: 3
Alte personaje: 2; A. exerciţiu: 2, joc: 2, A.R.: pozitive: 2, I.: nenorociri: 6

3. Un leu care-şi fumează pipa (A.: orală, ban.) (Ce se va întîmpla?) Nu ştiu. (Ce va
face după aceea?) Nu ştiu. (Este singur?) Cine? A, este un şoricel acolo. (Ce face
el?) Face o gaură (A.: construcţie) De ce? Ca să se ascundă (A.: disimulare) (De
ce?) Pentru că îi este frică (de cine?) de leu (de ce?) pentru că îi este frică că leul îl
va mînca (A.R.: agresivă, A.: orală, ban.) (Cum se va termina?) Nu ştiu (Îl va mînca
sau nu?) Nu, pentru că se va ascunde în gaură (A.R.: disimulare) (Pe care-l preferi?)
Pe leu.

Erou: animal; A.: construcţie: 1, A.R.: disimulare: 2, I.R.: agresive: 1

Alte personaje.: A.: orală: 2; A.R.: agresivă: 1
Conflict: celălalt personaj contra eroul; cîştigă: eroul

4. (linişte îndelungată) Nu ştiu (Ce vezi?) Nu ştiu (Ce este aceasta?) Este un animal
(Ce face el?) El trage (A.R. pozitivă) un băiat pe bicicletă (ban.) (De ce?) Pentru
că ... nu ştiu. (Ce vor face?) Vor intra în brad (A.: autoagresiune). (De ce?) Pentru
 că mama nu va vedea bradul (A.: neg.- cunoscută). (Ce se va întîmpla?) Îi va durea
(A.: autoagresiune, nenorocire). (Cum se va termina?) Ei ... nu ştiu. (Pe care-l
preferi?) Mama.
Eroul: băiat: A. autoagresiune: 2, I.: nenorocire: 1; I.R.: pozitive: 1
Mama: A. autoagresiune: 2, neg. –cunoscută: 1, A.R.: pozitive: 1

5. (linişte îndelungată) Nu ştiu (Ce este acolo?) Doi urşi în pat. (Ce fac ei?) Dorm (A.:
repaus, ban.) (Şi după aceea?) Vor servi micul dejun (A.: orală, fabulaţie) (Şi după
aceea?) Se vor distra (A.R.: pozitivă, A.: joc, perseverenţă) (cu ce) Nu ştiu ... vor
arunca cu bulgări de zăpadă (A.R.: agresivă, fabulaţie).

Erou: animal; A.: repaus: 1, orală: 1, joc:1, A.R.: pozitivă: 1, I.R.:pozitivă:

1, agresivă: 1
Alte personaje.: A.: repaus: 1, orală: 1, joc: 1; A.R.: pozitivă: 1, agresivă: 1
Conflict: eroul contra celuilalt personaj; fără finalitate

6. Sunt urşi care se distrează (A.: joc, perseverenţă). (Cu ce?) fug (A.: exerciţiu) (Şi
după aceea?) Nu ştiu. (Ce se va întîmpla?) ei vor mînca (A.: orală, fabulaţie). (Pe
care-l preferi?) Pe cel mai mare. (Ce face el?) Se odihneşte (A.: repaus, banalitate).
(Cum se va termina?) Nu ştiu.

Erou: animal; A.: joc:1, exerciţiu: 1, orală: 1, repaus:1

Alte personaje.: A.: joc: 1exerciţiu:1, orală: 1, repaus: 1,
Omisiuni: un urs

7. Este un tigru care aleargă după o maimuţă (A:R.: agresivă, banalitate). Maimuţa se
va sui într-un copac (A.R.: disimulare) ca să nu fie mîncată (A.R.: agresivă, A.:
orală, banalitate). (Ce se va întîmpla?) Tigrul va ... el deja a scuturat arborele (A.R.:
agresivă) pentru că maimuţa a căzut (nenorocire); da, dar ea a mers într-un alt copac
(A.R.: disimulare), pe acela nu-l poate scutura (A.R.: non-agresivă), atunci ea nu
cade, nu o va prinde (A.R.: negativă-dominare). (Pe care-l preferi?) Pe maimuţă.
 Erou: animal;, A.R.: disimulare: 2, I.: nenorocire:1; I.R.: agresivă: 2, non-
agresivă: 1, neg.-dominatoare:1
Alte personaje.: A.R.: agresivă: 2, non-agresivă: 1, non-dominatoare: 1; A.:
orală: 1
Conflict: celuilalt personaj contra eroului; cîştigă eroul

8. Maimuţe care iau masa (A.: orală, banalitate), mănîncă cafea cu lapte (Ce se va
întîmpla?) Nu ştiu (Pe cine preferi?) Pe maimuţa cea mică (Ce face ea?) Îl ascultă
pe tată (A.R.: dependenţă) (Ce îi zice el?) Nu ştiu (Ce ar putea el să-i zică?) Nu ştiu
(Ce vor face?) Se vor distra (A.: joc, perseverenţă) (cu ce?) nu ştiu.

Erou: animal; A.R.: dependenţă: 1; A. : joc: 1

Tata: A: joc: 1
2 alte personaje: A.: orală : 2

9. Un iepure care este culcat (A.: repaus, banalitate) în patul lui, care ... el a uitat să
închidă uşa (A.: non-securitate) (Ce se va întîmpla?) Nu ştiu (De ce el nu a închis-
o?) Pentru că a uitat să o închidă. (Ce va face?) Va închide uşa (A.: securitate) (Şi
apoi?) Apoi va dormi (A.: repaus)

Erou: animal; A.: repaus:2, non-securitate:1, securitate:

10. Sunt doi cîini care...(tăcere îndelungată) care merg ... (unde?) nu ştiu. (Ce vor face?)
Nu ştiu (cine merge unde?) Nu ştiu, merg la bufet (A.: anală) (Şi apoi?) Vor mînca
(A.: orală, fabulaţie).Pe care-l preferi? Pe cel mic (Ce face el?) Se va distra (A.: joc,
perseverare) (cu ce?) nu ştiu.
 Erou: animal; A. :anală: 1, orală:1, joc: 1
Alte personaje: A.: anală:1, orală: 2

Rezultatele testului:

Structură normală, cu excepţia unui număr prea mare de perseverări pe tema: a se distra.
Totuşi numărul mare de nenorociri şi cazurile foarte scăzute de umanizări ale personajelor ne
fac să ne gîndim la un copil foarte agresiv.
Rezistenţa faţă de test şi dificultatea de a se proiecta (fără adăugări, puţine fabulaţii, puţine
umanizări)

Eroul: singurul interes predominant: a se amuza. Lipsa agresivităţii care, cînd ea există, se
întoarce contra subiectului. Iese din situaţiile grele prin disimulare; reuşita prea frecventă a
eroului.

Mediul: părinţii puţin importanţi, puţine relaţii descrise cu ei; mama atrage copilul cu ea în
nefericire, fără să vrea. Lipsă generală de dominare; chiar celelalte personaje sunt descrise
într-un mod destul de pozitiv şi de puţin agresiv. Retard în formarea conştiinţei („ceilalţi”
puţin agresivi).

Concluzie: copilul se proiectează puţin. Protocolul unui caracterial, arată cum copilul
poate reuşi şi face ce vrea fără a avea nevoie să fie foarte agresiv (cel puţin în imaginaţie), din
cauza lipsei de dominare a anturajului şi în special a părinţilor.

2) Băiat anxios, 7 ani şi 2 luni, IQ: 101

Familie
Tatăl: calm, răsfaţă copiii, nu-i corectează mult, dar bate subiectul cînd devine agitat.
Deprimat
Mama: nu lucrează, nervoasă, deprimată, întotdeauna agasată de copii.
 1 frate, 5 ani, echilibrat

Istoric: a trăit întotdeauna cu părinţii; dezvoltare normală, dar întotdeauna a fost slab,
obosit, îmbolnăviri frecvente; de 6 luni: tic cu un picior, acum tuşeşte. A fost întotdeauna un
enuretic.

Comportament:

Familial: destul de răsfăţat; capricios; tachinează fratele mai mic, îl necăjeşte;

sentimente
exagerate de frică: îi este frică să urce scările. În exterior: foarte timid, priviri
terorizate, pare a fi foarte neliniştit, tremură cînd urcă scările
Şcolar: învaţă bine, dar este obosit după un an. Copiii îl bat, se joacă închizîndu-l; este
adesea
batjocorit

Diagnostic psihiatric: stadiu psihotic şi nevrotic grav. Stare generală proastă.

C.A.T.
1. Sunt lei care vor să mănînce (A.: orală, ban.) compot. (Ce se va întîmpla?) Se vor
lua la bătaie (A.R. : agresivă) pentru farfuria cea mare (A.: achiziţie) (Cum se va termina?)
unul dintre ei va fi omorît (A.R. agresivă, moarte) (Care? arată că cel mic din dreapta îl va
omorî pe cel mic din stînga) (Pe care-l preferi?) Acesta (cel mic din stînga)

Erou: animal; A.: orală: 1, achiziţie: 1; A.R.: agresivă:1, I.R. agresivă: 2; I.

Moarte: 1
2 alte personaje: A.: orală : 2, achiziţie: 2; A.R.: agresivă: 3
Conflict: ceilalţi contra eroului şi reciproc; cîştigă: ceilalţi
Omisie: puiul cel mare.
 2. Ei vor să tragă (A.: exerciţiu, banalitate); cel mai mare este acela (în stînga); este
urs. (De ce vor să tragă?) Ca să-l aibă pe acela (A.: achiziţie). (Ce se va întîmpla?) Cel mare
(din stînga) îl va mînca (A.R.: agresivă, A.: orală) pe cel mic (din dreapta). (Pe care-l
preferi?). Pe cel mic.

Erou: animal; A.: exerciţiu: 1, achiziţie: 1; I.R. agresivă: 2

2 alte personaje: A.: exerciţiu 2, achiziţie: 2 orală : 1; A.R.: agresivă: 1
Conflict (banalitate): celălalt contra eroului; cîştigă: celălalt

3. Este un leu care s-a ars (A.: auto-agresivitate, cruzime) cu pipa; apoi el va lua foc
(nenorocire, cruzime).După ce va arde (moarte) va fi înmormîntat (I.R.: agresivitate, cruzime,
fabulaţie).

Erou: animal; A.:auto-agresivă:1, I.: nenorocire:1, moarte:1, I.R. agresivă: 1

Omisie: şoarecele.

4. Aceştia sunt lupi. Un lup vrea să aducă sticle (A.: exerciţiu). Acela merge cu
bicicleta. (A.: exerciţiu, banalitate). Sunt 3 lupi; acesta este cel mai mic. El are o sacoşă, el a
ucis ceva (A.R.: agresivitate, fabulaţie), a fost la vînătoare (fabulaţie). (Ce se va întîmpla?).
Cel care este pe bicicletă îl va ucide pe cel mic (A.R.: agresivitate, moarte). (Cum se va
termina?) nu ştiu (De care-ţi place cel mai mult?). De cel mic de acolo (în buzunar) (Ce face
el?) Vrea să plece (A.: fugă) (De ce să facă acest lucru?) Pentru a prinde balonul (A.:
achiziţie)

Erou: animal; A.: fugă: 1, achiziţie: 1; I.: moarte:1; I.R. agresivă: 1

2 alte personaje: A.: exerciţiu 2; A.R.: agresivă: 2
Conflict: celălalt contra eroului; cîştigă: celălalt

5. Este o pisicuţă care merge în patul său (A.: repaus, banalitate), se culcă. Are două
paturi pisicuţa. (Ce se va petrece?) ...Se va întîmpla faptul că pisicuţa, este în pat cu un
bebeluş, pisicuţa va înţepa ochii bebeluşului (A.R.: agresivitate, cruzime), îl va gîtui (A.R.:
agresivitate, cruzime, moarte), ea este deasupra bebeluşului, acolo. (Cum se va termina?) prin
faptul că ...apoi bebeluşului, pisica îi va înţepa un ochi, apoi el va vedea mai clar. (nefericire).
Pisica îi va înţepa un ochi bebeluşului. (Pe care-l preferi tu?) pe bebeluş.

Erou: bebeluş; A.: orală: 1; A.R.: dependenţă: 2; I.R.: agresivă:2

Cel mic: A:R.: agresivă: 2; A.: repaus:1
Conflict: cel mic contra eroului; cîştigă: cel mic

6. Sunt lei care vor să intre în cuşca lor (A.: securitate) este tatăl şi mama; ei au făcut
un pui (A.R.:pozitivă). (Şi apoi?) Cel mic cere (A.R.: dependenţă) să mănînce (A.: orală);
mama se scoală (A.: exerciţiu), şi vine să-i aducă (A.R.: pozitivă, fabulaţie); apoi el o cheamă
(A.R. dependenţă) ca să vină să-i caute paharul (A.R.: pozitivă, fabulaţie). (Pe care-l preferi
tu?) Pe cel mic.

Eroul: animal: A. orală: 1, A.R..: dependenţă: 2; I.R.: pozitive: 4

Tata: A.: securitate: 1, repaus:1; A.R.: pozitivă:1
Mama: A.: securitate 1, repaus:1, exerciţiu:1; A.R.: pozitive: 3

7. Aici este ...o maimuţă cu o mamă leu, apoi mama leu vrea să prindă (A.R.:
dominare) maimuţa; maimuţa se caţără în copaci (A.R.: disimulare) (Şi atunci?) ... (Ce se va
întîmpla?) Mama leu îl va prinde (A.R.: dominare). (Cum se va sfîrşi?) Mama leu îi va înţepa
un ochi (A.R.: agresivitate, cruzime, perseverenţă) maimuţei. (Pe care-l preferi?) Maimuţa.

Erou: animal; A.R.: disimulare: 1; I.R.: dominare:2, agresivă:1

Mama: A:R.: dominare: 2; agresivă: 1
Conflict (banalitate): mama contra eroului; cîştigă: mama
 8. Sunt maimuţe. O maimuţă este oarbă (nefericire), ea nu ştie unde este, îşi îndinde
degetele şi înţeapă în ochi pe alta (A.R.: agresivă, cruzime, perseverenţă). O maimuţă de
acolo, avea o ceaşcă şi apoi s-a fript (A.: autoagresivitate, cruzime); apoi se aşează (A.:
repaus) pe fotolii (Ce se va întîmpla?) Acela care s-a fript tare (A.: autoagresivitate) îl va
omorî (A.R.: agresivă, A.: orală) pe cel mare (din dreapta). (De care îţi place mai mult?) De
cel mic (Ce face el?) Vrea să atingă (A.R.: cunoaştere) labele maimuţei. (Şi atunci?) Apoi şi
acele (cel din stînga) se va arde şi ei vor muri amîndoi (A.: orală, A.R.: agresivă)

Erou: animal; A.: autoagresivă: 2; repaus: 1, orală: 2; A.R.: agresivă: 2; I.R.:

agresivă: 1
Alte 2 personaje: A.: repaus: 2; orală: 1; A.R.: agresivă:2; I.: nefericire: 1
Cel mic: A:R.: cunoaştere: 1
Conflict: eroul contra celorlate personaje şi reciprac; fără final.

1. Acesta este patul. Are urechi de măgar acela; apoi celălalt (percepţie falsă) se dezbracă
(A.: îmbrăcare). (Şi apoi?) Acela care se dezbracă priveşte (A.: cunoaştere) lampa. El
(iepurele) îşi pune o bonetă de măgar (A.: îmbrăcare, fabulaţie) ca să nu i se vadă
urechile (A.R. disimulare). (Cum se va termina?) Lampa va fi stinsă (nefericire)...El
va fi pregătit să citească (A.: joc) şi lampa se va stinge dintr-o dată. (Cine citea?) Cel
mic care are urechi de măgar; el nu mai putea să citească (nefericire) (De care-ţi place
cel mai mult?) Îmi place cel mai mult de cel care se dezbracă (unde este el?) lîngă
lampă; el e negru (în umbră). (De ce s-a stins lampa?) Pentru că a sărit un glonţ.

Erou: animal; A.: îmbrăcare: 1; joc: 1; A.R.: disimulare: 1; I.: nefericire: 3

Alte personaje: A.: îmbrăcare: 1; cunoaştere: 1.

2. Sunt nişte căţeluşi; cel mai mare; aceasta este mama şi aceea fiica cea mică; apoi ea va
merge să facă un duş (A.R.: pozitivă, A.: curăţenie). Mama va merge să-i facă duş
celei mici; ea a deschis capacul de la duş (arată WC-ul), va lăsa să curgă şi va merge
fără haine (A.R.: dependenţă). (Pe care-l preferi?) Pe cel mic.
 Erou: fată; A.R.: dependenţă: 1; I.R.: pozitivă: 1
Mama: A.R.: pozitivă: 1;curăţenie: 1

Rezultatele testului

Structura vizibil perturbată în ansamblu: puţin prea multe omisiuni, false

percepţii, destul de puţine banalităţi. Imaginaţie săracă (fără adăugări, puţine fabulaţii),
centrată pe teme morbide (perseverarea cea mai frecventă: înţeparea unui ochi). Semne
frecvent psihotice: cruzime, prea multe morţi.
Toate indiciile de mare anxietate sunt prezente: cruzime, morţi, identificări
umane importante.

Eroul: Identificare mai mult feminină (bebeluş, fată) cu caracteristica

corespunzătoare: nevoia de a se supune, de a disimula în faţa presiunilor exterioare. Tendinţă
agresivă puternică, dar în special îndreptată contra lui însuşi (autoagresiune).

Mediu: Înăbuşitor, părinţii se ocupă prea mult de erou, care ştie de altfel să
atragă atenţia lor printr-un comportament infantil. Agresivitatea mediului este atribuită mai
mult celor mici (proiecţia directă a realităţii) şi personajelor nonfamiliare; o mare parte din
conflicte par deci interiorizate şi retrăite în imaginaţie (de unde anxietatea subiectului); din
acest punct, copilul pare destul de avansat pentru vîrsta sa (succesul celorlalte personaje
crescut). Neputinţa eroului de a cîştiga conflictele, care sunt numeroase.

Concluzie: Copilul se găseşte într-un mediu prea protector şi destul de agresiv.

Reacţionează prin tendinţe de supunere, disimulare şi autoagresivitate (ticuri?). Structură
psihotică, tendinţe anxioase şi depresive (autoagresiune, morţi)
3) Fată normală, vîrsta 6 ani şi 8 luni, IQ: 96

Familia
Tata: caracter moale, timid, emotiv; se bîlbîie. Se ocupă mult de copii, îi
îngrijeşte, se joacă cu ei; nu este sever, dar susţine autoritatea mamei
Mama: munceşte parţial. Se ocupă mult de copii (îi îngrijeşte, se joacă); principii
destul de rigide, autoritate fermă, pedepseşte uşor. Caracter dominant în menaj.
Sora: mai mică cu 2 ani şi jumătate, destul de colerică şi impulsivă, dar şi expansivă.
Primeşte cea mai mare parte din pedepse (palme la spate). Încearcă să reziste dominării
surorii mai mari, de unde conflicte frecvente în jocurile lor.

Istoricul: a stat deseori la bunică în timpul primilor trei ani. De atunci, stă cu
familia sa.

Comportamentul: copil docil, calm, sociabil. Se joacă mult cu sora sa, pe care o
comandă. Îşi joacă rolul de soră mai mare într-un mod rezonabil, ceea ce mama apreciază
mult, în opoziţie cu sora mai mică care e insuportabilă. Dar e mai puţin deschisă decît ea,
mai disimulantă. La şcoală, copil docil, preocupat, dar uneori destul de instabil şi vorbăreţ.
Are reuşite puţine, a fost nevoită să repete cursul preparator; rezultate mediocre.

C.A.T.

1. Trei copii mici care vor să mănînce cu mama lor. (A. orală, A. dependenţă, banalitate).
Vor mînca cremă. (Şi apoi?) După aceea vor merge la culcare (A. repaus, fabulaţie).
(Pe care-l preferi? Îl arată pe cel mic din stînga). El rîde şi cîntă (A. bucurie)

Erou: copil; A.: orală: 1, dependenţă:1, repaus:1, joc:1

Mama: A.: orală: 1
 Copil: A.: orală: 2, repaus:2; A.R.: dependenţă:2
Banalitate:1 – Fabulaţie: 1

2. Tata, mama, băiatul sunt pregătiţi să tragă de coardă (A. exerciţiu, banalitate). Cel mic
este cu tata, iar mama este singură în spate. Ei sunt gata să se joace un joc (A.R.
pozitivă). (Ce se va întîmpla?) Ei se vor certa (A.R. agresivă, conflict, banalitate) (De
ce?) Privind cine a cîştigat . (De ce se ceartă?) Pentru că băiatul vrea ca mama (A.R.
pozitivă) să fie cîştigătorul şi este tata. (De ce trag de coardă?) Pentru a juca un joc, pe
care-l cîştigă tata (Pe care-l preferi?) Pe băiat.

Erou: copil; A.: exerciţiu: 1; A.R.: pozitivă:2, agresivă:1; I.R. pozitivă: 2,

agresivă: 2
Mama: A.: exerciţiu:1, A.R.: pozitivă:1, agresivă: 1
Tată: A.: exerciţiu: 1; A.R.: pozitivă: 1, agresivă: 1
Conflict: eroul cu mama contra tatălui; reuşita: tatăl
Banalitate: 2

3. Este un rege care vede (A.R.: cunoaştere) un şoricel. El fumează pipă (A. orală,
banalitate). Stă pe un fotoliu (A. repaus) şi are un baston. Nu este mîndru (A.R.
opoziţie). (De ce?) Pentru că aşteaptă regina (A.R. dependenţă)şi ea nu vine (A.R.
opoziţie, fabulaţie). Ei se vor certa (A.R. agresivă, fabulaţie). (De ce?) Pentru că ea a
sosit prea tîrziu (Cum se va termina?) Vor fi mulţumiţi pentru că îşi vor spune lucruri
urîte (A.R.: agresivă, fabulaţie) (Cine a spus lucruri urîte?) Regele (Pe care-l preferi?)
Pe regină (Ce face şoricelul?) Priveşte regele (A.R. cunoaştere)

Erou: animal; A.R.: cunoaştere: 1; I.R.: cunoaştere: 1

Doamnă: A.R.: opoziţie: 1, agresivă: 1
Domn: A.: orală: 2, repaus:1; A.R.: cunoaştere: 1, dependenţă:1, opoziţie: 1,
agresivă: 2
Conflictul nu implică eroul
Banalitate:1; Adăugare: 1; Fabulaţie: 3
4. O fetiţă, mama şi un bebeluş care ţine un balon (A. achiziţie). Mama îşi ţine pălăria.
(A. achiziţie). Fetiţa se pregăteşte să se tragă cu bicicleta. (A. exerciţiu, banalitate). Ea
se va strădui să facă mici curse foarte departe pînă la piaţă (A. achiziţie, banalitate) (Pe
care-l preferi? Ea arată bebeluşul) (Ce face el?) El rîde (A. bucurie) (De ce?) Se
distrează pentru că ea fuge repede la mama. El are un balon. După aceea, ei vor intra
în casă. (A. securitate)

Erou: bebeluş; A.: achiziţie: 1, bucurie: 1, securitate: 1

Mama: A.: achiziţie: 1, exerciţiu: 1, securitate: 1
Copil: A.: exerciţiu: 1, achiziţie: 1, securitate: 1
Banalitate: 2

5. Sunt doi bebeluşi care se culcă (A. repaus, banalitate) şi apoi ei nu vor să doarmă. (A.
neg.-repaus), atunci mama e gata să doarmă (A. repaus, fabulaţie), ca şi tata (A.
repaus, fabulaţie), este noapte, atunci ei se trezesc (A.R. opoziţie, fabulaţie), atunci ei
dorm sub cearceaf pentru că ei fac prea mult zgomot (A. securitate, fabulaţie). Celălalt
vrea să facă pipi (A. anală), apoi tata nu vrea să se scoale (A.R. opoziţie, fabulaţie) şi
nici mama (A.R. opoziţie, fabulaţie) şi apoi celălalt vrea să facă caca (A. anală) (Ce se
va întîmpla?) După aceea ei se vor certa (A.R. agresivă, fabulaţie), ei vor lua o bătaie
bună (A.R. agresivă, fabulaţie). Nu era adevărat că ei vroiau să facă caca şi pipi (A.
neg.-anală). (Cine i-a bătut?) Mama (Pe care- preferi? Îl arată pe cel mic)

Erou: bebeluş; A.:repaus: 1; neg.-repaus: 1, anală: 1, neg.-anală: 1; A.R.:

opoziţie: 1, I.R. opoziţie: 2, agresivă: 2
Mama: A.: repaus:1, securitate: 1, A.R.: opoziţie: 1, agresivă: 2
Tata: A.: repaus 1, securitate: 1; A.R.: opoziţie: 1, agresivă: 1
Copil: A.:repaus: 1; neg.-repaus: 1, anală: 1, neg.-anală: 1; A.R.: opoziţie: 1
Conflict: mama şi tatăl contra eroului şi copilului; reuşita: mama şi tata
Banalitate: 1, Adăugări:2, Fabulări: 8
6. Sunt doi urşi, tata, mama şi bebeluşul. Ei sunt pregătiţi să doarmă (A. repaus,
banalitate). Cel mic visează că o vrea pe mama (A.R. dependenţă). După aceea,
dimineaţă, vrea să doarmă (A.R. opoziţie). Este dimineaţă, este ora de plimbare,
întotdeauna dimineaţa trebuie să se plimbe (I.R. dominare) (Ce se va întîmpla?)
Atunci tata îl va trezi (A.R. dominare), îi va trage o palmă (A.R. agresivă) (Pe care-l
preferi? Îl arată pe cel mic)

Erou: bebeluş; A.:repaus: 1; A.R.: dependenţă: 1, opoziţie : 1; I.R.: dominare:

2, agresivă: 2
Mama: A.: repaus:1
Tata: A.: repaus 1; A.R.: dominare: 1, agresivă: 1
Copil: A.:repaus: 1; neg.-repaus: 1, anală: 1, neg.-anală: 1; A.R.: opoziţie: 1
Conflict: tatăl contra eroului; reuşita: tatăl
Banalitate: 1

7. (ezitare). Este o vulpe cu ...o maimuţă. Maimuţei îi e frică de vulpe, atunci vrea să
urce (A.R. disimulare), apoi e prea tîrziu, a mîncat-o toată (A.R. agresivă, 3 banalităţi)
(Pe care-o preferi?) Pe maimuţă.

Erou: animal; A.R.: disimulare 1; I.R.: agresivă: 1

Alţii: A.R.: agresivă: 1
Conflict: celălalt contra eroului; reuşita: celălalt
Banalitate: 3

8. Tata (în stînga), mama (la mijloc), bunicul (cel mare din dreapta) şi apoi băiatul cel
mic care dă ...bunicul zice: „trebuie să mergi la culcare, pentru că este ora de culcare”
(A.R. dominare, banalitate). După aceea, tata şi mama se vor certa (A.R. agresivă)
pentru că el vrea cafea (A. orală) şi după ce o fac, nu este zahăr (nefericire), ei o beau
chiar aşa (A. orală, banalitate). Apoi bunicul spune: „Trebuie să mergi în pat (A.
 dominare, fabulaţie) şi să faci pipi (A. dominare, fabulaţie), şi apoi nu mai ieşi afară”
(A. dominare, fabulaţie), dar băiatul era afară (A.R. opoziţie, fabulaţie) (Cum se va
termina?) El va lua o bătaie bună de la tată (A. agresivă) (Pe care-l preferi? Îl arată pe
cel mic)

Erou: băiat; A.R.: opoziţie : 1; I.R.: dominare: 4, agresivă: 1

Mama: A.: orală:2; A.R.: agresivă:1; Nefericire:1
Tata: A.: orală:2; A.R.: agresivă: 1; Nefericire:1
Domn: A.R.: dominare: 4
Conflict: domnul şi tatăl contra eroului; reuşita: tatăl
Banalitate: 2; Fabulaţii: 4

9. Este un bebeluş, mama (adăugare), ea a lăsat uşa deschisă, pentru tată (adăugare) care
se uită la televizor (A. cunoaştere, fabulaţie) şi mama (A. cunoaştere, fabulaţie).
Atunci el vrea să facă pipi (A. anală). Nu era adevărat (A. neg.-anală), atunci el a ieşit
pe fereastră pentru a merge afară (A.R. autonomie, fabulaţie). Atunci mama a spus:
„unde a dispărut?” (A.R. dominare). „Am văzut: el a plecat pe fereastră pentru că l-am
văzut (A.R. cunoaştere)” Atunci mama a plecat şi a luat un băţ şi i-a tras cîteva (A.R.
agresivă, fabulaţie). (Ce a făcut el?) După aceea a adormit imediat (A.R. supunere,
banalitate) şi după aceea, dimineaţa, nu mai dorea să se scoale (A.R. opoziţie) ca să
meargă afară (Unde este mama?) Mama priveşte la televizor (A. cunoaştere, fabulaţie)

Erou: bebeluş; A.: anală: 1, neg.-anală: 1; A.R.: autonomie : 1, supunere: 1,

opoziţie:1; I.R.: dominare: 2, agresivă: 1
Mama: A.R.: cunoaştere: 2, dominare: 1, agresivă: 1
Tata: A.: cunoaştere:1
Conflict: mama şi tata contra eroului; reuşita: mama
Banalitate: 1; Adăugări: 2; Fabulaţii: 5
 10. Mama şi bebeluşul .Bebeluşul plînge pentru că vrea să plece de la toaletă (A.R:
opoziţie, banalitate) şi apoi nu vrea să meargă în pat (A.R. opoziţie, fabulaţie) iar
mama îi dă o bătaie (A.R. agresivă). Apoi el plînge (A.R. opoziţie), după aceea el este
în pat (A.R. supunere, fabulaţie), după aceea el pleacă (A. R. autonomie) (Unde?) să
se plimbe la piaţă (A.exerciţiu, fabulaţie) (Pe care-l preferi? Ea îl arată pe cel mic)

Erou: bebeluş; A.: exerciţiu: 1; A.R.: opoziţie: 3, supunere: 1, autonomie : 1;

I.R.: agresivă: 1
Mama: A.R.: agresivă: 1
Conflict: mama contra eroului; reuşita: mama
Banalitate: 1;Fabulaţii: 3

Rezultatele testului:

Elemente de diagnostic:

Structura formală normală, fără nici un semn patologic. Numărul mare de

banalităţi sugerează o personalitate destul de conformistă. Inteligenţa pare normală (Număr
mediu de fabulări, de activităţi), în ciuda numărului crescut de perseverări; conţinutul
conflictelor arată mai mult faptul că o problemă relaţională preocupă mult copilul. Toate
semnele unui caracter anxios sunt prezente (număr mare de umanizări ale personajelor,
procentajul crescut de activităţi relaţionale, agresivitatea crescută a părinţilor, tema
conflictuală a perseverărilor), dar fără indici cu adevărat nevrotici (fără distorsiuni perceptive,
absenţa unor numeroase nefericiri, morţi şi detalii crude). Copilul se proiectează foarte uşor
(număr mare de personaje umane) şi ne permite astfel să înţelegem maniera în care ea resimte
aeastă lume relaţională care-i acaparează energiile.

Comprehensiune dinamică:
 Subiectul se proiectează adesea ca un băiat, dar mai mult ca un bebeluş;
identificarea femininină nu pare deci a fi stabilă. Acţiunile eroului exprimă o dorinţă mare de
opoziţie (agresivitatea este crescută, dar constă aproape în întregime în opoziţie), dar de
asemenea o puternică tendinţă de dependenţă; subiectul pare a fi deci încă foarte infantil.
Acest lucru este confirmat prin interesul exprimat pentru curăţenie (A. anală), această
activitate pare de altfel a fi utilizată ca o modalitate de opoziţie faţă de constrîngerile
importante resimţite din exterior. În mod global, mediul este resimţit ca puţin afectuos şi mai
ales foarte dominator.
Mama este un personaj important (multe activităţi), dar îi lipseşte căldura
afectivă (puţine activităţi pozitive şi dominatoare), în schimb e resimţită ca foarte agresivă.
Portretul său nu este deci idealizat, cum este normal la această vîrstă şi agresivitatea mediului
nu este proiectată asupra altor personaje. Această lipsă de idealizare explică absenţa
identificării feminine; este probabil determinată de agresivitatea maternă care determină un
blocaj al subiectului asupra poziţiilor infantile şi opozante (identificare inversă). Tatăl pare a
fi un personaj extrem de important pentru copil (numărul mare de activităţi, mai ales dacă se
adaugă cele ale domnului, care sunt proiecţii deghizate ale tatălui). Portretul său este
semnificativ: dependenţa sa faţă de soţie (istoria 3) corespunde realităţii, la fel ca şi armonia
între atitudinea părinţilor faţă de copii; dar este resimţit ca excesiv de dominator şi puternic.
Această severitate extremă a părinţilor explică de ce, în ciuda dorinţei de opoziţie proiectată
de subiect, acesta se simte totuşi întotdeauna în eşec, şi nu poate exprima în mod deschis
agresivitatea sa.
Este foarte frapant să constatăm că alte personaje sunt practic inexistente în
acest protocol. Conflictul între părinţi şi copil nu este deci interiorizat şi culpabilizat.
Conştiinţa morală este retardată prin faptul că exigenţele parentale sunt încă necesare pentru
ca copilul să aibă o conduită socializată.
Relaţiile cu sora par din contra numeroase şi relativ bune pentru că eroul şi
celălalt copil acţionează în general împreună.

Interpretare
Copil normal, dar care arată un retard afectiv şi o tendinţă de interiorizare care
poate evolua spre o nevroză. Comportamentul său docil arată că dorinţele de opoziţie nu pot
să se exprime; această tendinţă spre inhibare se regăseşte în mediul şcolar (de asemenea foarte
rigid şi sever) şi poate să explice performanţele insuficiente din punct de vedere intelectual
(blocajul la planşa 7 arată căderea randamentului intelectual în faţa poziţiei agresive a unei
persoane din afara familiei)
Relaţiile cu tatăl arată o importantă distorsiune proiectivă: dacă el este într-
adevăr foarte prezent în viaţa copilului, el este, din contra, departe de a fi la fel de sever
precum testul o arată. Pe de altă parte, conflictele între părinţi, care ies la iveală din acest
protocol, par a avea o importanţă exagerată în raport cu realitatea. Se pare că copilul este atras
de tatăl său (i se dă o mare importanţă în povestiri), ceea ce este normal la vîrsta sa (fază
oedipiană); dar ostilitatea mamei îl obligă la a abandona această preferinţă (ambiguitatea din
planşa 2 unde eroul, la început cu tatăl susţine în final mama) şi la menţinerea unei atitudini
de dependenţă infantilă, în ciuda dorinţelor de autonomie care provoacă opoziţia (faza anală)

Indicaţii
Copilul va profita cu siguranţă dintr-o psihoterapie. Dar mama nu acceptă
probabil eliberarea afectelor fiicei sale, astfel că tratamentul va fi refuzat sau întrerupt. Este de
preferat o psihoterapie a mamei pentru ca ea să fie mai maleabilă în relaţia ei cu copiii. O
ameliorare a acestei relaţii este suficientă pentru a permite copilului să progreseze.
 FOAIE DE COTARE A C.A.T.

I. STRUCTURA FORMALĂ
Omisii:
False percepţii:
Banalităţi:
Adăugări:
Fabulaţii:
Perseverări: Teme:
Detalii crude:
Procentajul de figuri umane:

II. ANALIZA DE CONŢINUT

Descrierea celor 10 eroi:

El: ... Animal: ... Bebeluş: ... Copil: ... Băiat: ... Fată: ... Domn: ... Doamnă: ...

Personaje Eroi Tata Mama Copii

Nr % Nr % Nr % Nr

Activităţi
(total)
 A.relaţionale
(total)
A.R.
agresive, opoziţie
A.R.
pozitive
A.R.
dependenţă,
supunere
A.R.
dominare
A.R. de
cunoaştere
A.R. de
autonomie
A.R. de
disimulare
 A.orală
A.de
exerciţiu şi de joc
A.de repaus,
neg.-repaus
A.anală,
neg.-anală
A.de ordine
şi curăţenie
A.de plîns
A.de bucurie
A.de muncă
şi construcţie
A.de
achiziţie
A.de
îmbrăcare
A.de
securitate
A.de fugă
A.de
cunoaştere
A.de
creştere
A. auto-
agresivă
 Influenţe
relaţionale (total)

I.R.
agresive, de
opoziţie
I.R. pozitive
I.R. de
dependenţă
I.R.
dominatoare
I.R. de
cunoaştere
I.R. de
absenţă
I.R. de
prezenţă

A.R./I.R.
Nefericiri
Morţi

Conflicte
Succese
Fără rezultat