Psalm – « Te dramuiesc in zgomot si-n tacere » -de Tudor Arghezi

referat

(autor canonic)

poezie interbelica

poezie religioasa

poezie lirica

lirism subiectiv

Definitie: Psalmul este o specie lirica, prin care poetul inalta un imn

religios divinitatii, exprimandu-si sentimentele de smerenie si lauda

" pentru maretia si atotputernicia, lui Dumnezeu. Cuvantul psalm vine de la

grecescul "psalmos", care inseamna compunere poetica biblica, avand

caracter de rugaciune, oda, elegie sacra.

Tudor Arghezi (1880 - 1967), pe numele sau adevarat Ion N.Theodorescu, si-a luat pseudonimul, dupa
cum marturiseste insusi poetul, de la numele vechi al Argesului, Argesis.

Ca poet, publica la varsta de 16 ani in revista lui Al. Macedonski, "Liga ortodoxa", poezia "Tatalui meu",
sub pseudonimul Ion Theo. Primul lum de poezii apare foarte tarziu, in 1927, la varsta de 47 de ani,
avand un titlu sugestiv - "Cuvinte potrivite"-, care-l impune definitiv in literatura romana.

Lirica existentiala a lui Arghezi este ilustrata de "Psalmi". Definit ca poet: aflat intre "credinta" si
"tagada", Tudor Arghezi a creat, intre anii 1927-1967,16 psalmi, publicati in mai multe lume de poezii: 9
psalmi fac parte din lumul de debut, "Cuvinte potrivite", iar ceilalti din lumele "Frunze", "Poeme noi",
"Silabe", "Noapte". Acest fapt argumenteaza preocuparea permanenta a lui Arghezi pentru problematica
filozofica a relatiei omului cu Dumnezeu, fiind definita ca lirica existentiala, o poezie "monumentala si
grea a zborului sufletesc catre lumina". (G.Calinescu)

Raportul spiritual dintre om si Divinitate, definirea omului si a Divinitatii, precum si relatia dintre acestia
sunt exprimate de Arghezi intr-o viziune complexa asupra, legaturii sufletesti dintre om si Dumnezeu. in
Psalmi, poetul are atitudini foarte variate privind atat omul, cat si Divinitatea. Dumnezeu este vazut ca
spirit justitiar, necrutator, care se manie pentru nelegiuirile oamenilor, dar si darnic si milostiv, care-i iarta
pe pacatosi. Dumnezeu nu poate fi cunoscut de catre om, acesta fiind facut anume limitat in simtire si
inteligenta ca nu poata ajunge la El. De la credinta la tagada, de la resemnare la cutezanta, Arghezi
strabate o cale lunga a indoielii, a cautarii lui Dumnezeu, cerand un semn al existentei Sale.
Psalmul "Te dramuiesc in zgomot si-n tacere" a fost publicat in primul volum de poezii al lui Tudor
Arghezi, intitulat sugestiv "Cuvinte potrivite", din 1927.In spirit modern, imaginarul poetic transureaza
atitudinea religioasa a eului liric intr-o viziune artistica specific argheziana "intre credinta si tagada" prin
functia expresiva si estetica a revalorificarii limbajului artistic.

(Structura si compozitia textului poetic)

Psalmul este structurat in patru catrene si este reprezentativ pentru atitudinea filozofica a lui Arghezi,
intre credinta si tagada, ilustrand lirismul subiectiv.

Tema psalmului o constituie tocmai aceasta pendulare a poetului intre a crede neconditionat in
Dumnezeu si a tagadui existenta Divinitatii, atitudine izrata din neia de certitudine a poetului, care cauta
dovezi palpabile, contactul direct cu El.

Strofa intai exprima indoiala poetului privind existenta lui Dumnezeu, pe care il cauta si il pandeste
demult:

"Te dramuiesc in zgomot si-n tacere

Si te pandesc in timp, ca pe vanat,

Sa vad: esti soimul meu cel cautat?

Sa te ucid? Sau sa-ngenunchi a cere."

Comparatia din versul "Si te pandesc in timp, ca pe vanat", ilustreaza dorinta arzatoare a poetului de a
avea o dovada concreta, reala a existentei lui Dumnezeu. De altfel, motivul cinegetic a semnificat
dintotdeauna dorinta descoperirii, initierea ca stare spirituala. Neia de certitudine a eului liric este
reliefata in continuare prin intrebari filozofice, ceea ce inseamna ca a meditat indelung la atotputernicia
divinitatii, maretie sugerata de metafora "soimul" ("Sa vad: esti soimul meu cel cautat?"). Incertitudinea
eului liric exprima o cutezanta impresionanta, deoarece el se intreaba, printr-o interogatie retorica de
natura filozofica - "Sa te ucid? Sau sa-ngenunchi a cere." -, in sensul ca, in sufletul sau ar putea muri
credinta sau, dimpotriva, ar putea deveni smerit, cerand indurare in genunchi.

Strofa a doua incepe cu crezul filozofic al lui Arghezi - "Pentru credinta satl pentru tagada" - sugerand
pendularea eului liric intre a crede neconditionat in Dumnezeu si a tagadui existenta Divinitatii. "Pentru
credinta sau pentru tagada, Te caut darz si fara de folos. Esti visul meu, din toate, cel frumos Si nu-
=ndraznesc sa te dobor din cer gramada." Poetul cauta cu infrigurare do palpabile pentru gasirea
Atotputernicului - "Te caut darz si fara de folos" - dar esecul il face neincrezator, credinta ramane pentru
el numai un vis frumos, pe care nu cuteaza sa-l alunge: "Esti visul meu, din toate, cel frumos/ Si nu-
ndraznesc sa te dobor din cer gramada".

Strofa a treia evidentiaza iluzia descoperirii lui Dumnezeu, idee sugerata prin atia "Ca-n oglindirea unui
drum de apa", care exprima totodata si preocuparea meditativa, de reflectare profunda a eului poetic
privind relatia omului cu Divinitatea:

"Ca-h oglindirea unui drum de apa, Pari cand a fi, pari cand ca nu mai esti; Te-ntrezarii in stele, printre
pesti, Ca taurul salbatec cand se-adapa."
Indoiala despre existenta lui Dumnezeu este accentuata in versul "Pari cand a. fi, pari cand ca nu mai
esti", printr-o adresare explicita, psalmistul folosind repetitia verbului "a parea", care exprima
incertitudinea, nesiguranta. Credinta ca Dumnezeu a facut lumea este exprimata metaforic, prin simbolul
cosmic "stele" si elementele terestre "pestii", "taurul salbatec", psalmistul folosind tot un verb al
incertitudinii "te-ntrezarii", sugerand ca omul este apt pentru a crede ca El se gaseste pretutindeni in
univers.

Ultima strofa este ilustrativa pentru esenta credintei religioase, raspandite prin povestea biblica a
crestinismului. Psalmistul nu renunta la setea de cunoastere, la cautarea certitudinilor care sa ateste, in
conceptia sa, existenta lui Dumnezeu. Cutezanta lui nu este manata de orgoliu, nu din ambitie umana
doreste sa se masoare cu Dumnezeu - "Raman cu tine sa ma mal masor / Fara sa vreau sa ies biruitor" -,
ci din aspiratie filozofica.

Finalul poeziei ilustreaza cautarea de certitudini, de do palpabile care sa ateste existenta Divinitatii si
este formulata explicit in ultimul vers al psalmului: "Vreau sa te pipai si sa urlu: Este!". Disperarea si
nadejdea totodata, care-l framanta pe poet toata viata si care strabate ca o axa intreaga creatie lirica,
sunt aici accentuate de verbul auditiv "urlu", iar izbanda credintei este evidentiata prin cel mai
definitoriu verb care ar putea exprima "existenta''divina: "Este!"'.'

"Singuri, acum, in marea ta poveste,

Raman cu tine sa ma mai masor,

Fara sa vreau sa ies biruitor,

Vreau sa te pipai si sa urlu: «Este!»"In concluzie, relatia omului Arghezi cu Dumnezeu este o permanenta
pendulare intre a crede si a tagadui existenta Lui, o continua cautare de certitudini si do palpabile, cee'a
ce denota framantarea interioara si nelinistea fara sfarsit, de care poetul a fost tulburat intreaga viata.

(Limbajul si expresivitatea textului poetic)

Expresivitatea psalmilor arghezieni este inspirata atat din literatura religioasa crestina, cat si din limbajul
popular si din mitologia autohtona, in acest psalm predomina limbajul popular, ilustrat prin cuvinte
populare, exprimate mai ales prin verbe - "te dramuiesc", "sa te dobor", "sa ma mai masor", "sa te
pipai", "sa urlu", pentru a da oralitate stilului, sugerand capacitatea poetului de a comunica in mod firesc
si direct cu Dumnezeu.

Sugestia textului poetic este reprezentata de urile de stil: epitete -"te caut darz", "visul meu [] cel
frumos", "taurul salbatec", "marea ta poveste", "sa ies biruitor", atii - "Si te pandesc in timp, ca pe
vanat", "Ca-n oglindirea unui drum de apa", "Ca taurul salbatec cand s-adapa", care accentueaza indoiala
filozofica, precum si metafora de factura populara "soimul meu cel cautat", care sugereaza Divinitatea,In
raportul omului cu Dumnezeu, in viziunea lui Tudor Arghezi, se pot sintetiza, in Psalmi, urmatoarele
atitudini esentiale: nelinistea, lauda, ironia, relta, acuza, nadejdea credintei.In "Vantule, pamantule",
Tudor Arghezi marturisea cu o sinceritate totala: "Ma rog Tie pentru ca Ti-s stelele frumoase, pentru ca ai
urzit azurul, pentru ca ai facut caprele si copacii si Ti-ai raspandit fiinta Ta in toate semintele si in toate
fapturile, cu care, fara ia mea, ma simt legat, fie ca Tu stii sau nu stii. Ma rog Tie, Doamne, sa nu mai fiu
eu insumi".