Curs de hidroterapie - Lecţia 1

Istoric, definiţii şi principii de bază

1. Titlu

2. Ce este hidroterapia? Prin hidroterapie se înţelege tratarea

anumitor boli cu ajutorul apei în diferitele sale forme de
agregare. Hidroterapia este o ramură a fizioterapiei care
foloseşte aplicaţii cu apă la diferite temperaturi pe suprafaţa
corpului. Balneoterapia este o altă ramură a fizioterapiei strâng
legată de hidroterapie, care constă în tratarea bolilor cu ajutorul
apelor termale sau minerale precum şi cu ajutorul nămolului.

3. Metode neconvenţionale. În cadrul medicinii complementare

şi alternative se foloseşte uneori aşa-numita „hidroterapie
colonică”. Aceasta este o procedură prin care se urmăreşte
spălarea conţinutului intestinului gros prin clisme efectuate cu
ajutorul unui irigator şi al unor lichide de spălătură. Hidroterapia
colonică nu este considerată o metodă ştiinţifică şi nu trebuie
confundată cu hidroterapia propriu-zisă.

4. Un remediu milenar. Ruinele unei băi descoperite de arheologi

în Pakistan datează din anul 4500 î.Hr. Hidroterapia empirică
a fost practicată de către egipteni, evrei, greci şi de romani.
Grecii din Sparta au introdus o lege care obliga toţi cetăţenii
să facă frecvent băi reci. Aproape fiecare cetate romană avea
una sau mai multe „thermae” [terme], adică băi publice, intens
frecventate. Romanii au contribuit la răspândirea acestui mijloc
de vindecare în regiunile colonizate, după cum o dovedesc
numeroase băi termale cum sunt şi cele de la Herculane în ţara
noastră.
5. Hidroterapia modernă. În Europa, hidroterapia a câştigat
popularitate în secolele XVIII şi XIX prin activitatea lui John
Floyer, medic britanic, a lui Vincenz Priessnitz, un simplu ţăran
din Austria care a inventat numeroase proceduri de hidroterapie,
precum şi prin eforturile călugărului Sebastian Kneipp.

Curs de hidroterapie - Lecţia 1 • Istoric, definiţii şi principii de bază • pag. 1

 6. Hidroterapia modernă. Hidroterapia empirică a început să aibă
un caracter ştiinţific datorită unor medici ca dr. Winternitz în
Europa şi dr. Kellogg în America. Manualele publicate de acesta
la începutul secolului XX sunt folosite până în zilele noastre.
Primul stabiliment hidroterapic a fost deschis în România la
Braşov în 1895 de către Gheorghe Baiulescu.

7. Popularitatea hidroterapiei. Deşi entuziasmul faţă de procedurile

hidroterapice a fost semnificativ temperat odată cu apariţia
antalgicelor şi antiinflamatoarelor farmacologice, hidroterapia
nu a ieşit niciodată din uz. De fapt, folosirea remediilor
naturale este în creştere. Potrivit unor sondaje efectuate în ţările
europene, 24% dintre femeile intervievate şi 17% dintre bărbaţii
chestionaţi au beneficiat de hidroterapie în ultimul an.

8. Proprietăţile apei. Efectul procedurilor hidroterapice este strâns

legat de proprietăţile fizico-chimice şi termice remarcabile ale
apei. Toată lumea ştie că apa este formată dintr-o moleculă
de oxigen şi două molecule de hidrogen dar prea puţini sunt
conştienţi de particularităţile neobişnuite pe care această
structură i le conferă. Una dintre „anomaliile” mai cunoscute
este aceea că densitatea apei începe să scadă la temperaturi sub
4°C, ceea ce face ca gheaţa să plutească pe apă, fiind mai uşoară
decât apa lichidă.

9. Căldura specifică. Căldura specifică reprezintă cantitatea de

căldură pe care o absoarbe un litru de substanţă pentru a-şi
ridica temperatura cu 1°C. Apa are o căldură specifică foarte
mare, mai exact, o kilocalorie. Dintre toate lichide, cu excepţia
amoniacului, apa are cea mai mare căldură specifică. Această
căldură specifică ridicată îi permite apei să absoarbă o cantitate
uriaşă de căldură, făcând-o mediul ideal pentru transferul
căldurii în procedurile terapeutice cu apă.

10. Căldura latentă de îngheţare/topire. Căldura latentă reprezintă

cantitatea de căldură necesară pentru a schimba starea fizică
a unui corp, fără modificarea temperaturii sale. Gheaţa are
o căldură latentă de topire de 80 de kcal. Aşa se explică de
ce, atunci când se topeşte, ea absoarbe o cantitate imensă de
căldură. Această proprietate este extrem de utilă în hidroterapie
când se folosesc aplicaţiile reci cu gheaţă, sau apă cu gheaţă.

Curs de hidroterapie - Lecţia 1 • Istoric, definiţii şi principii de bază • pag. 2

 11. Căldura latentă de vaporizare/condensare. Şi mai impresionantă
este căldura latentă de vaporizare, respectiv de condensare,
care atinge nu mai puţin de 536 de kilocalorii. Atunci când
apa se evaporă, apa absoarbe o cantitate extrem de mare de
căldură, ceea ce face ca transpiraţia să fie un mecanism foarte
eficient de termoreglare. Pe de altă parte, atunci când vaporii
se condensează, aceştia cedează o cantitate impresionantă de
energie calorică. Aceste proprietăţi sunt din plin exploatate în
hidroterapie, în special în cazul compreselor fierbinţi şi băilor
de aburi.
12. Conductibilitatea. Apa are o conductibilitate termică mult mai
mare decât materialele izolatoare cum ar fi lemnul sau aerul,
şi superioară celorlalte lichide ceea ce permite uniformizarea
temperaturii în organism şi disiparea căldurii excesive. În acelaşi
timp, conductibilitatea ei este moderată faţă de cea a metalelor
care cedează căldură extrem de rapid. Această proprietate face
ca apa să fie mediul ideal pentru transferarea rapidă dar sigură a
unei cantităţi mari de căldură. Graţie conductibilităţii specifice
apei, procedurile hidroterapice pot fi efectuate cu reducerea la
minim a riscurilor de arsuri.
13. Mecanismul de acţiune. Efectele apei ca agent al hidroterapiei
se datorează, în primul rând acţiunii termice a apei iar în
al doilea rând acţiunii mecanice. Acţiunea termică este
determinată de diferenţa de temperatură dintre apă şi organism.
Acţiunea mecanică este determinată de efectul curentului sau
jetului de apă, cel mai evident manifestat în cazul duşurilor. În
al treilea rând, în cazul apelor cu conţinut mineral folosite în
balneoterapie, se mai poate vorbi de o acţiune chimică.

14. Mecanismul de acţiune. La baza efectelor hidroterapiei, fie

termice, fie mecanice, stau mecanismele reflexe nervoase. La
nivelul pielii se situează numeroşi receptori pentru sensibilitatea
termică, mecanică şi dureroasă. De aici, prin intermediul
structurilor bine cunoscute ale sistemului nervos, stimulii
sunt preluaţi şi transmişi către centri nervoşi. În funcţie de
informaţiile primite, aceştia reacţionează prin stimuli care sunt
transmişi pe căile nervoase la organele efectoare determinând
vasodilataţie, vasoconstricţie, relaxare musculară etc.

15. Proceduri şi tehnici. Există foarte multe tipuri de proceduri şi

tehnici hidroterapice. Ele diferă în funcţie de modul de aplicare
ale apei, de durata menţinerii apei, de temperatura la care se
aplică apa etc. În funcţie de temperatura la care este aplicată
apa, vorbim despre: crioterapie - în care apa se aplică sub formă
de gheaţă, hidroterapie propriu-zisă - în care apa se aplică la
temperaturi între 0-42°C şi termoterapie - când apa se aplică
sub formă de vapori.

Curs de hidroterapie - Lecţia 1 • Istoric, definiţii şi principii de bază • pag. 3

 16. Compresele. Compresele sunt probabil cele mai uzuale şi
mai simple tratamente cu apă. Acestea constau în învelirea
unei părţi sau a întregii suprafeţe a corpului cu o ţesătură
umedă acoperită la rândul ei cu un strat de material izolator.
În funcţie de temperatura apei folosite, compresele sunt reci
sau calde. Compresele reci induc vasoconstricţie şi au efecte
antiinflamatorii, hemostatice. Compresele calde calmează
durerea locală şi atenuează spasmele musculare.

17. Comprese speciale. Există şi câteva tipuri speciale de comprese

dintre care mai folosite sunt [1] compresele alternante
– constând din aplicarea alternativă a unor comprese calde şi
reci, [2] compresa cu aburi şi [3] compresele stimulante. [Notă:
Cifrele din paranteze nu se înregistrează.]

18. Împachetările. Împachetările constau în învelirea unei părţi a

corpului sau a întregului corp într-un cearşaf umed, peste care se
aplică o pătură. Împachetarea durează de regulă 1-1,5 ore şi are
un efect general calmant şi de reducere a proceselor inflamatorii.
Ele mai sunt indicate în unele stări febrile.

19. Băile. Băile sunt cele mai vechi şi mai cunoscute proceduri
hidroterapice. Băile se pot efectua cu apă simplă sau cu apă la
care se adaugă săruri sau plante medicinale. Băile pot fi parţiale
sau generale, băi reci, neutre, calde sau fierbinţi.

20. Baia de aburi. O formă specială a băilor comportă utilizarea

vaporilor de apă pentru transferul căldurii. Vaporii de apă
sau aburii, pot înmagazina o cantitate imensă de căldură.
Proprietăţile termice ale vaporilor de apă sunt exploatate prin
proceduri specifice cum este şi baia de aburi.

Curs de hidroterapie - Lecţia 1 • Istoric, definiţii şi principii de bază • pag. 4

 21. Duşurile. Duşurile constau în aplicarea apei sub formă de jet,
la diferite temperaturi şi presiuni. Duşurile pot fi reci, călduţe
sau fierbinţi. O variantă specială de duş este cel alternativ care
combină efectele de scurtă durată ale duşurilor calde şi reci. O
formă specială şi renumită de duş este cel scoţian, caracterizat
prin forţa şi debitul mare al jetului de apă, exercitând un efect
mecanic foarte pronunţat.

22. Fricţiunile. Fricţiunile sunt una dintre procedurile frecvent

folosite. Ele constau în frecarea unor regiuni a corpului cu un
prosop înmuiat în apă caldă sau rece. După suprafaţa pe care se
acţionează, fricţiunile pot fi parţiale sau complete. Fricţiunile au
în general efecte stimulante şi sunt folosite în astenie, surmenaj
sau în stările febrile.

23. Masajul cu gheaţă. Masajul cu gheaţă este considerată şi el o

procedură hidroterapică în care acţiunea termică extremă a apei
sub formă îngheţată se combină cu acţiunea mecanică pe care o
exercită gheaţa asupra pielii şi ţesuturilor.

24. Alte proceduri speciale. Băile numite „jacuzzi” realizează un

hidromasaj cu ajutorul jeturilor de apă produse sub nivelul apei
de instalaţia specială. Băile kineto-terapeutice combină efectele
apei şi ale exerciţiul fizic în mediul subacvatic. Aceste proceduri
au aplicaţii numeroase în balneofizioterapia de recuperare.

25. Prudenţă. Multe dintre procedurile hidroterapice sunt simple şi

pot fi efectuate acasă, fără avizul medicului. Trebuie să fiţi însă
conştienţi că necunoaşterea sau nerespectarea unor reguli poate
duce la accidente. Pentru evitarea riscurilor şi accidentelor este
necesară o însuşire temeinică şi respectarea cu stricteţe atât a
regulilor generale ale hidroterapiei cât şi a celor proprii fiecărei
proceduri în parte.

Curs de hidroterapie - Lecţia 1 • Istoric, definiţii şi principii de bază • pag. 5

 Autor: dr. Valentin Nădăşan
Data redactării: 16.07.2006.

Bibliografie:
C. Dail, Ch. Thomas, Hidroterapie, Tratamente simple pentru afecţiuni
obişnuite. Casa de editură Viaţă şi Sănătate, Bucureşti.
Agatha Thrash, C. Thrash, Home Remedies: Hydrotherapy, Massage,
Charcoal, and Other Simple Treatments, Thrash Publications, Seale,
Alabama, 1981.
G. Knapp Abbott, Efectele fiziologice ale apei şi tehnica hidroterapiei,
Tipografia Institutului Biblic, Braşov, 1937.
Rakosvalfi Z., Curs de fizioterapie, UMF Târgu Mureş, 1987.
I. Baciu, Fiziologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1977.

Copyright 2006, Asociaţia Sănătate şi Temperanţă, Toate drepturile

rezervate. Material realizat de Editura Prisma, Tg. Mureş. Imagini:
Editura Prisma,Tg. Mureş; Hemera Technologies Inc. Canada.
Înregistrări: Radio Vocea Speranţei, Bucureşti. Pentru a procura în
mod legal acest material contactaţi-ne la vnadasan@sanatateplus.net
sau telefon 0744-276 383.

Curs de hidroterapie - Lecţia 1 • Istoric, definiţii şi principii de bază • pag. 6