North Europe Windmills Weird Dreams

- Prose and Poems – romanian – dutch –

english transalations –
- Popa Cosmin

Întunericul luminat de Dr. Killjoy

Lăsând deoparte psihozele creștinismului,
luând calea grea, uitându-se în cerneala
psihologiei curate, s-a văzut pe ea, suferind
de răul ei interior. Melancolia ei cronică și
halucinațiile auditive, vizuale și
tactile(olfactive), au aruncat-o într-un studiu
de medicină agnostică, dar personalitățile ei
disociate de bipolaritatea adevărurilor din
cărți, au lăsat-o depresivă și tulburată de
imaginile de pe reclame. Răul contra rău,
au anihilat-o psihologic, pe lângă iluziile și
așteptările oamenilor, au făcut-o să aibă
moartea Simbolică, și să renască
altundeva, din singurul gest de iubire al
doctorului Killjoy. Doctorul a vindecat-o de
frica de moarte și de paranoia ei, hrănită
din adâncirea ei într-un sistem de gândire,
care joacă feste unei minți sensibile. Abuzul
de lichide și substanțe, i-au decimat singura
avuție intuitivă –cititul-, printr-un efort de ură
contra ei. Fiind o floare autentică de specie
veche, a fost vindecată pentru totdeauna de
Killjoy, trimițându-i o carte poștală, în
Nevada City.
16 aprile 2023 ...
Pazuzu

Trecând pe lângă casa împrejmuită de

castani și trandafiri, m-am împiedicat de o
cutie de lemn, prăfuită, având un lacăt
minuscul. Priveam celălalt trotuar cu
indiferență, aducându-mi aminte de vechea
obligație din ultimul an de studiu. Am luat
cutia și m-am îndreptat spre cartierul
cenușiu, abandonat și solitar. Nimeni nu
trece pe acolo, din cauza disparițiilor din
ultimele opt luni de zile. Ajungând lângă o
bibliotecă abandonată, priveam prin
ferestrele crăpate, diafane și umede. Pe
podeaua de lemn, erau împrăștiate
nenumărate volume vechi, arse la margini
și pătate de vopsea. Un mănunchi de
crengi de brad erau puse într-o vază,
făcându-te înspăimântător de angoasat.
Deschizând dulapul de lemn, ce era încă
intact, o tavă căzuse pe jos. Când s-o ridic,
se modificase ca o reacție chimică, într-un
fel de idol, ce aducea cu demonul Pazuzu.
Privind mai atent figurina ciudată, am simțit
un fior rece din dreptul sălii imense, ce
dădea spre altă încăpere. Pe nesimțite, o
umbră mi-a atins cu bestialitate fața, iar
totul prinse alt contur. Nenumărate culori se
amestecau, încercând să șoptesc:
-Iubirea mea, sunt bolnav și bătrân, mai ții
minte când ne plimbam pe lângă clădirile
romantice?
Castanele cădeau cu furie și rapiditate,
făcând bulevardul insuportabil și hidos.

01-01-2023
00-15
Limburg

Sub razele de sub genele tale

Se istovesc anumite specimene
Din epoca paleolitica
Iar clopote din manastiri medievale
Bat in amurg
Să inlature duhurile
Si vechi legende diurne
Sub genele tale

Cuvintele sunt create de oameni,

Nu de zei,
Si la fel ele mor
Veac dupa veac
Prevestind oase pe-o pajiste dezolanta.

Lumânări, sărăcie și iubire.

Nu se simțea lucid. Privea cerul ce se
crăpa, cu săgeți mov-portocalii. –Istoria
statului, au incendiat muzeul, și iar trebuie
s-o caut pe Debra, să-i dau chitanțele din
biroul meu de la vechituri-. Soarele urca
greu, ca un raton, câțiva corbi croncăneau
bolnăvicios, ca vocea bibliotecarului din
Nevada City. Aerul era stătul, o pânză de
ceață acoperea iluzia optică, filtrată prin
pupulele bibliotecarului. Dimineața îl ustura,
îl necăjea, își simțea capul greu, și ca un
pocnet de bibelou pe parchet, ațipise un
răstimp. Se trezi, și clipea greu, șimțea
oboseala anului 1910, îș aer și aburi. Am
ieșit din casă, și am ajuns în fața librăriei
Nevada s Ink, unde Debra mă aștepta. N-
am dat socoteală familiilor ce treceau pe
lângă mine, și m-am împiedicat de o
femeie. M-a calomniat într-un fel ciudat,
cred că avea legătură cu noua modă din
Regatul Unit.
-Debra, îți las un buchet de flori și nite
nuvele de Wolfgang Goethe, și cercei și o
brățară din zodiacul vestic.
-Ce te-a apucat?
-Și chitanțele, am primit o ofertă în
Mississippi, și rudele au plecat în Mongolia,
pe viață. Doar pe tine te mai am, uite și
cheile mele și pălăria cu penele Herei. Te
iubesc, Debra.
-Dragostea mea, nu uita de roman...
Ne-am îmbrățișat, iar ea pleca lăcrimând.

Fantoma de pe Ceahlău

Uitându-mă la vechea fotografie din colțul

patului de lemn, punându-mi obrazul pe
salteaua de paie, m-a cuprins frigul.
Lăsându-mi pe scaun ceasul de mână, o
creangă bătea în fereastră, treptat, melodic,
făcând tavanul ca o rază dintr-o lupă din
manualul lui Darwin. Simțeam un miros
acru, de cărămidă arsă, iar un vuiet de
locomotivă cuprindea strada Overlook. Sub
bătăi de aripi de vulturi imenși, priveam
stâncile mari, sub forme bizare, înghețate și
himerice. O haită de lupi europeni, la prima
vedere, alerga în lungul pantei de brazi.
Urcând dealul înzăpezit, m-am oprit lângă
un râu, să beau apă proaspătă de munte.
Mă gândeam la profesia de bibliotecă, a
fostei femei de litere, de la Smith College.
Înaintând printre copacii otrăviți de clei
arsenic și zăpadă sfâșietoare, lupii se
învârteau într-un pătrat, părând că un om
cu barbă albă, având un toiag, dansa cu ei:
’’Germana din ducatul austriac și vechea
franceză poetică, ar izola-o și mai mult’’, îmi
spuneam de douăzecișișapte de zile. Ieșind
din potecă, am găsit o hartă ce se intitula
’’Vechea mină gotică din Purgatoriul Bej’’.
Îndreptându-mi fața spre cabana de pe
culme, m-am speriat de ființa imensă cu
ochi roșii și aripi de fluturi, ce aducea a
legendarei creaturi, ce a dărâmat podul din
New Hampshire.
După-amiază de martie
O luasem singur spre o fabrică dărăpănată.
Era o primăvară melancolică. Eram foarte
sărac și cam curios în privința anumitor
cărți școlare. Vedeam doar case vechi cu
cireși. Eram fascinat de coperțile cărților de
copilărie din literatura universală.
Pictogramele îmi țineau interesul viu. M-am
îndreptat spre librărie să-mi cumpăr pixuri
cu gel. Am ales doar colorate. Am plecat
spre casă să mă așez la birou. Am început
să scriu toată după-amiaza. Apoi am scos
vechiul ierbar să scot frunze vechi. Le-am
așezat în câteva volume îngălbenite. Sprea
seară priveam din pat TCM.

Diavolul, femeia cu copil și băiatul

O cameră dărăpănată, într-o clădire veche.

Un bărbat cam urât din profil, o femeie ce
ținea în fasă un prunc sănătos, și un școlar
cam naiv și rușinos în esență. Geamuri
sparte. Afară plouă și se aud bubuiturile
tunurilor. Noapte apăsătoare. Țipete din
depărtare și vâjâitul vântului de tornadă ce
amintea de câmpiile din Kansas. O icoană
și lumânări, pâine și apă, și două cărți.
-Mi-a murit bărbatul, sunt terminată. (Își
făcea cruce, și tremura). Războiul ăsta
sfărșește totul.
Bărbatul avea dureri de spate. Se uita în
jos, parcă era posedat. Se uitau la el ca la o
nălucă. Într-atât de ciudat era, încât tăcerea
lui te speria. Privit din spate, te
înspăimânta. Gândea. Cutele de pe față
erau adânci. Părea un gânditor.
-Istoria umanității e doar un spectacol
dezgustător. (S-a întors spre ei, dar chipul
lui te speria de-a binelea. Privirea lui te tăia
și te făcea într-un fel să nu te uiți la el. Avea
trăsături de om rău, într-un fel. Ochii ăia
erau rău prevestitori.)
-Ăștia sunt eroii voștri, pe care îi celebrați.
Oamenii ce se sacrifică pentru binele
umanității. Evident, oamenii sunt buni, cum
să nu, evident că da. Femeie, tu măcar ai
credință, chiar de ți-a murit bărbatul. Nu
cred că te vei apuca de dulcegării, se vede
că ai frică de ăl de sus.
(Luase cărțile și le răsfoia cu răceală).
Băiatul se scărpină pe creștet. Ezita. Apoi,
cu emoție, îl întrebă:
-Am citit istoria vechilor civilizații,
războaiele...barbarii...din cauza desfâului,
acum cred că e din cauză că, religia nu mai
folosește la nimic, eu cred...
-Și la ce bun? Dacă se ard cărți pe stradă,
cu ce poți să justifici empatia și filantropia?
Religia nu e doar un concept, făcut de
oameni?
Se uitau la el și nu le venea să creadă.
-Am să vă spun un lucru. Uite, e aproape
dimineață, și se așeză pe un scaun. Sunt
forțe, în acest cosmos, pe care noi,
oamenii, nu le putem înțelege absolut
deloc. Degeaba ești doctor la Leipzig sau
Sorbona, sau mai știu ce artist filozof,
intelectual. Omul este un animal violent,
iubitor de violență. Adevărata credință, dar
adevărată, nu afecțiunea maniaco-
depresivă, înțelegi?
-Mă rog să treacă bombardamentul, și să-
mi caut neamurile. Am rămas doar cu
copilul, cum o să-i explic că viața asta e
suferință?Ce-i spun peste 20 de ani? De ce
m-ai adus în infernul ăsta?
(Femeia plângea cu sughițuri. Pentru o
clipă, bărbatul bizar s-a aplecat, părea că
se roagă, dar medita, probabil, la toate
ororile umanității, și se îndreptă iar spre
fereastră, și privea în plină stradă, unde o
femeie mânca dintr-o oală, urlând cu
sughițuri, ce te făceau să ai, o oarecare
milă, față de Om, chiar dacă nu merită.
-Acum câteva sute de ani, erau anumite
societăți de oameni de litere, cu valori și
tradiții foarte vechi, esoterice într-un fel, dar
era un cult al prieteniei, nu exista vreun măr
al discordiei...a fost un momen în istoria
asta, efemeră. Acese chestiuni apar foarte
rar, puțini știu. (Privea în stradă. Tăcere.
Tăcere grea. Trecuse jumătate de ceas, iar
el tot privea, femeia se ruga, iar băiatul
citea.)
Se zărea soarele și se auzeau triluri de
rândunele.
-Haideți afară.
Zâmbeau și-l urmau jos. Coborau scările cu
entuziasm.
-Eu plec.
-Dar te vom mai vedea vreodată? (Îi
devenise ca un prieten pe viață, loial și
rece.)
-Universul e prea imens ca să ne pară rău...
-Dar...
-Nu pierdeți speranța, uite, răsare soarele...
Și plecă, ca și cum nimic nu s-a întâmplat.
Femeii îi curgea o lacrimă.
-M-a lăsat în viață.
Sub noaptea aia îngrozitoare de
bombardament și urlete afară, doar
conversația i-a ținut în viață.

17.01.2023 marți

Podul din Cehia

Falsificatorul de bani, din Slovacia, pe

nume Sallt Erik, devenise un comerciant de
animale de companie. Pe 22 decembrie,
lângă teatrul național, o pisică neagră, cu
pete mov-verzui, scoase o mătură de crengi
uscate. Mirosul de pădure și țărnă,
cuprindea zarea, lăsând spre bulevard, o
licoare ce te amețea. Sallt aduse o plasă,
luată pe datorie, de la magazinul latin,
Satyr. Sub bătaia crivățului, venit din estul
europei, Erik se strâmba și se chinuia, să
prindă pisica neagră. Căzând ca un
bolovan, un braț lung de lanțuri, se așeza,
tiptil, sub lumina ferestrei cizmăriei Praga.
Ridicându-se ca un soldat macedonean, se
scuturase de zăpadă agreabil. Podul ce i se
arăta, ducea spre o pajiște de grâu.
Călcând cu rușine și ezitare, pisica aștepta
să o urmeze. Era un raționalist convins,
făcuse public credința în acea filozofie. Dar
dintr-o nesăbuită fixație, făcuse o psihoză,
iar doctorița îl sfătuise, să-și distrugă
imaginarul, și să se apuce de studiul artelor
plastice. Într-un fel, era un om cu porniri
frivole, iar pisica cu pete mov, îl manipula,
speriindul. Când auzea vorbinduse de
vrăjitoare, își strângea pumnii. Ieșind din
lăstarii mari și piscurile de grâu, rafale de
bulbi ce arătau a nea, îl puneau la pământ.
Pisica se ridica în picioare, urlând în hohote
de ironie și comic. Lângă trotuarul Karazan,
leul din gravura artiștilor vienezi, scotea
dintr-o cingătoare două cartoane, ce se
terminau cu litere medievale: PASCAL.

Capricornul din mlaștina crengilor de cretă

cromatică
Privind tabla mâzgâlită, de mine, am luat
tabloul fostului prozator din 1930, din
insulele fantastice, de lângă orașul
industrial A.D. L-am așezat cu mândrie
lângă penarul meu plin de fițuici și pensule
subțiri. Colega mea, născută sub zodia
Mărțișorului, râdea de naivitatea și ridicolul
anumitor gesturi. Alergând spre colțul
clasei, ce se termina cu raftul de cărți de
sociologie, m-am împiedicat de copitele
unui pește, ce purta un coif din epoca
bizantină timpurie. Ființa ținea o baghetă de
jăratec, și o ridicase ca o spadă, spunând:
-După marea furtună din 1066, un grup de
vrăjitori s-au ascuns în beciul unui castel
abandonat și îngropat în măruntaiele
mlaștinii ființelor cu lasouri și scuturi de
cerber acvatic.
Din tavan curgeau cutii de galbeni și inele
de femur de pegasus-moroi cu zăbrele
uleioase. Colega cu coarne deșuete, a
deschis un atlas din romantismul timpuriu,
încercând să recite:
-Punând cărțile de magie, într-o vrajă a
preotesei Lchajrf’ee, poarta din Oracolul
Lumilor Purității, ne îndeamnă spre epoca
medievală, în biblioteca arhaică, pentru a
forma societatea Ființelor Gri de Litere.
Peștele a topit coiful, aruncând esența pe
orologiu, sorbind într-o pălărie albă, toți
colegii mei, hlizindu-se la mine, lăsându-mă
singur, ca un lup din pădurile de lângă
comuna Roman.

Camera în amurg
Treceam în fiecare noapte pe strada B.P.
Hasdeu, și priveam, casa interbelică, unde
zăream, din depărtare, fereastra larg
luminată. Deschizând puzzel-ul medieval,
m-am simțit atras, într-o încăpere caldă,
unde candelabre de ceară cu miros de
căpșuni, atârnau ca în ogivalele gotice, din
regatul lui Clovis. Privind vechile cărți
prăfuite, privirea m-a săgetat spre patul de
lemn, minimalist, și plin de cuverturi, ce
datau din vechiul imperiu din Croația. O fată
de optsprezece ani, purta o fustă largă, de
culoarea scoicilor din Atlantida, și avea un
colier de pene și femuri canis lupus. Ținea
în brațe un tom imens, de-al unui sociolog
cu origini dubioase, și se intitula ’’Istoria
Panoniei, moștenirea lui Attila Hunul –
legende și istorisiri’’.
-Ești ca acel prieten loial, pe care aș putea
să-l sun, în miezul nopții, să-i cer sfaturi, și
nu m-ai judeca defel. De-ar trece un veac,
la fel ai fi. Trebuie să pleci în Alaska, să
cauți aurul ’’pur’’ , să-mi ridici, templu, când
’’anomalia istoriei nevrotice’’, va fi doar o
definiție, în ENCYCLOPEDIA
BRITANNICA.

2017-2019
Spleen

Pe străzile spurcate și roase,

pline de câini,
merg agale, căutând fosta bibliotecă,
ce a ars, închisă și redeschisă,
să mă adâncesc în vechile romane realiste.
nemâncat, nedormit, bolnav de nervi,
urât și dezgustător,
blestemând viața,
urlând și spârgând tablouri și icoane,
urlând la paroxism,
către tomurile filozofilor germani,
dorind moarte și descompunerea planetei.

Nopți cu miros de tei

Grăbindu-mă ca un nebun,
Să ajung la întâlnire,
Mă împiedic de poarta campusului,
Căzând pe jos, julindu-mi și zgâriindu-mi
Palmele, usturându-mă până pe creierul
Închis,
Bolnav de tristețe.
Domnișoara se ridică, râde și pleacă,
Lăsându-mă dezamăgit, punând floarea,
Cu regret, pe bancă,
Învăluit de mirosul de tei,
Acceptându-mi destinul,
În pesimism, nihilism,
Și ratare.
The sacrifice

All she knows

In order
To achieve glyphs
And wisdom
For a sense
Of art.
Her dark thoughts
Are stars
Of eviscerate
And sinister webs of
Intuitive-doctrine
Of beauty
And sadness
Elements.
Her ship is traveling
On aeons of oblivion,
Dazzling rebirth.

Sistem fantastic de narațiune

După cubismul din 1901, toate structurile

gândirii de basm, au fost reinterpretate de o
editoare dintr-o oarecare librărie, din
Liverpool. Singurele acuarele de
simbolistică și sofism, le-a pus pe o etajeră
cu tot felul de substanțe chimice, și le-a
turnat în creuzetul de folclor și religii,
credințe din Canada și Alaska. Rezultatul a
fost o curea cu scoici și o pereche de
ochelari, cum se găseau doar în moda
anilor 1880.

Capa evazivă

Pe o plajă de flori radiate de nave mov, se

plimbă, ca o pasăre Phoenix celebrând
cântecele vechi, Fantezia e hrănită din
credința ei terifiantă, ce sperie o minte
sensibilă. Creaturi de pe tărâmuri
întunecate, de angoasă și nihilism
coșmaresc, o lasă frapantă, de arta
dungeonului romanesc. Cântece și imnuri
din grote de eres și fabulos, o încântă, iar
Bogstrok-ul și cei din Fungal Giants
Fireflies, o protejează, dându-i coroana
Deathwing, pentru încă un eon.
Assassinatio Women
Sorrow and fragile
Shadowsteps in a coil
Room of poisoned flowers
Praying the red sun
As she mutilate
The land of frozen
Decayed-ruptured flowers
On a lost dusty
Continenent of sweet hymns
And ooze creatures
She is dancing like
A godess from unknown
Voids of sacred-terrifying
Creatures, who dares to CARE

Finding beauty in dark

I felt strange
And she is crying
I felt strange
Reading existential
Philosophers
I felt strange
Existential dread
Angst and solitude
I felt strange
I felt strange
And she is crying
There is no coming
Back
There is no home
For the freak
I felt strange
depression is my religion

Dureri ancestrale

Din dureri întunecate

Și razne ca de
Morminte isterice
Cu himere
Și vrăjitoare
De spini
Și miros de moarte
Răsar sus
Din cenușă și jar
Răsar sus
Din cenușă și jar
Ș-o împletesc
Pe singura
Valkirie
Din cărți
Și dureri ancestrale
Răsar sus
Din cenușă și jar

Life
There is no going back
There is an ice-age
Of poverty and apathy
I sink in pessimism
Hopelesness and angst
My self-loathing
In my tool to live
Nihilism and growing old
Are my frozen-axes
To live as an outcast
My sickness my ill
Depression is a book
Of mechanised life
In this post-industrial society
I am so tired, even to breath.

Under candles
I can hear
Bombardments
On the other
Hill-valley
Nothing will
Overcome nihilism
Nothing will
Overcome nihilism
I hear horrors
From
Barbaric deities
The screams
In night
The horros of civilization

Hidra pe-o făclie

 (16-6-2022)

Scara de brad s-a oprit în dreptul odăii.

Bezna albastră mă cuprinde, adormind în
poala ei de catifea. Treptat, o văpaie
turcoaz-mov se-mprăștie de-a lungul mai
multor cratere de proporții colosale, având
în interiorul lor mai multe stânci de forme
grotești. Un val cenușiu de frunze roase se
ivește treptat în fața mea. M-am oprit pe un
pod lung, fără orizont; încep să mă sperii de
ceea ce zăresc. Un fel de melodie,
cosmică; câteva glasuri de femei
melancolice se-aud la răstimpuri. Înaintez
fără să privesc în jur; sub mine, se scurge o
fâșie de lavă; fără să-mi dau seama, nu mai
văd nimic în fața ochilor; se luminează
orizontul castaniu; pe o bucată de lemn
imensă, observ, cu spaimă-n suflet, o
arătare verde, imensă, cu gheare negre și
brațe de șerpi galbeni; o forță mă împinge
spre acea creatură; fără să vreau, am întins
brațele spre ea; deodată, monstruozitatea
și-a înfipt colții, plini de sânge, în pieptul
meu; un urlet de animal rănit s-a extins
până-n abisul necunoscut al acelei
dimenisuni nepământene, fantasmagorice;
m-am trezit plin de groază, în brațele
prietenei mele; mă mângâia pe creștet,
uimită, curioasă, și totodată, mai
îndrăgostită ca niciodată.
-Ce-ai visat, dragul meu?
-Cred...cred că am pășit pe teritoriul Hidrei
Galbene...
M-a sărutat pe obraz.
-Este oglinda mea subiectivă, îmi spuse ea.
Atlasul de Foc este a patra lume, din
laguna arhaică; știai că este o treaptă, spre
imaginația pură; eu ți-am sădit în creier,
spaima...să-ți continui visul.
-Mi-e frică să te pierd; deși, conștient fiind
de separare, trebuie să mă lași să plec...
-Nu te vei detașa complet de mine, chiar
dacă, timp de-un veac, nu vei mai ști nimic
de mine; tot acolo mă vei găsi, în bezna
viselor noastre, lăsate să piară, măcar de-
ar fi fost toate ale noastre, dar tot în acel
ungher de flori, îmi vei găsi trupul
străveziu...
Se luminase de zori. Lumânarea era stinsă.
În odaie, totul era înghețat, ca-ntr-un cavou.
Iarna sufletului meu avea să continue,
până-n celălalt teritoriu. De când n-am mai
întâlnit-o pe C.?

Lacul mistic

După marea furtună din 1992, Normandia

era pustie ca o mlaștină din pădurile sudice.
Nu-mi căutasem, încă, geamantanul de
voiaj, primit ca moștenire, de la străbunicii
mei. Măcar atât au putut face, pentru
tinerețea ce avea să vină. Luasem primul
tren, cărând după mine ’’misteriosul’’
geamantan, aruncându-i priviri, în timp ce
înaintam spre insulă. Renunțasem, la
absolut tot, doar ca să ajung în Normandia.
Picurii molcomi, loveau geamul de lângă
scaunul meu, făcându-mi după-amiaza,
visătoare ca în basmele alchimice și, mai
ales, cele ce țin de viața eternă. Timp de
șapte ani am tot încercat să fac cumva, să
opresc timpul, și să trăiesc altundeva. Dar
unde, mai exact? Normandia mă fascinase,
încă din prima tinerețe. În cele ale istoriei,
eram un diletant. Ultima conflagrație
secerase planeta, iar cultura franceză, se
schimbase totalmente, în Războiul Rece.
Clipind ca printr-un joc infantil, m-am lovit
de geam. Am adormit instantaneu, lăsând
loc soarelui bolnav de cenușă, să
reverbereze imagistica trupului schilodit de
imaginație și sterilitate. Ridicându-mă de pe
geamantan, mi-am lăsat scaunul să
pălească podeaua de mușama, speriind
fata, ce citea, un roman oarecare.
Îndreptându-mi privirea pe geam, din nou,
eram speriat și fascinat de câmpia densă,
verde, pârjolită de dragonul negru, ce
spărgea rândurile trupelor de arcași.
-Unde suntem?
Fata și-a lăsat romanul pe fustă, și m-a luat
de brat.
-Am intrat, din nou în Eluné
fleur, toți ne-au abandonat.
-Ce vrei să spui?
-Trebuia să ne întâlnim aici, să fim fericiți
din nou.
Priveam amândoi câmpia haotică, ce
colcăia de cadavre, urlete, lupi, minotauri,
centauri și hidre.
Spre ultimul stejar imens, erau agățate
săgeți, ce aveau în capăt, prinse ca printr-o
pânză, brațe de lupi. Fata privea
spectacolul imaginar, ca și cum știa, precis,
că ăsta va fi punctul culminant, al destinului
ei. Într-un fel, parcă îmi era un ghid, spre o
altă lume, un fel de trecătoare, între lumi.
-Cum ajungem acolo?, i-am spus.
-Suntem doar spectatori, atât.
Soarele se sparse, aruncând fulgere de
lavă-înghețată, radiind câmpia, în ochii
fetei, făcând-o să-și aducă romanul.
-Aici, lângă Domrémy-la-Pucelle, vei găsi
’’apa de vanilie’’ , sporindu-ți vitalitatea,
pentru încă douăzecișipatru de universuri,
făcându-te fericit. Răsfoind cartea, s-a oprit,
zâmbind, scoțând un semn de carte, și, cu
ezitare, mi l-a înmânat.
-Pune-l în “geamantan”, și vei ști, vei “ști să
gândești limpede”.
-Limpede? Nu înțeleg? Cum rămâne cu
minotaurii?
M-am trezit cu o migrenă barbară.
Ridicându-mi privirea, o femeie de vreo
patruzeci de ani, mi-a înmânat
“geamantanul”, sărutându-mă, șoptindu-mi:
-Visul adolescentin, de a ne iubi, pe nisipul
Normandiei.

Adâncit în păienjenișul de vanilie

Singur, supărat și decepționat,

mă cuprind frisoanele,
mă îmbolnăvesc forțat,
fără trecut, fără viitor,
privind de pe stâncă,
lumea.

scrisori de dragoste,
cearșafuri reci și boțite,
flămânzire și ceață,
corpul te așteaptă,
să facem dragoste,
zi și noapte.

Citind vechile tomuri egiptene, mă-ngrop în

catrene.

Mormânt

Indiferent la toate gesturile pretențioase,

Îmi sap singur catacomba, pe drugi de
lemn,
Făcându-mi din tomuri, pat de odihnă,
Privind o ființă cu dispreț, lăsând-o pradă,
La capcanele cotidiene, neinteresante.
Nu văd niciun sens, totul e spectacol,
Pervers și dezgustător, aceeași poveste.

Iubirea asta e hedonistă, dar frica de

moarte,
Topor viking, latinismul călcat în picioare,
De demonismul arhaic, joc de bâlci.

Hedonismul, căci nu e nimic după moarte.

Frica de moarte, câte ființe ar vrea să
scape,
Aceeași poveste.

De duisternis verlicht door Dr. Killjoy

Terwijl hij de psychosen van het
christendom buiten beschouwing liet, de
moeilijke weg bewandelde en in de inkt van
de pure psychologie keek, zag hij zichzelf
lijden onder zijn innerlijke kwaad. Haar
chronische melancholie en auditieve,
visuele en tactiele (reuk) hallucinaties
brachten haar in een studie van de
agnostische geneeskunde, maar haar
persoonlijkheden distantieerden zich van de
bipolariteit van de waarheden in de boeken,
waardoor ze depressief en gestoord werd
door de beelden in de advertenties. Kwaad
tegen kwaad, ze vernietigden haar
psychologisch, naast de illusies en
verwachtingen van mensen, lieten ze haar
een symbolische dood ondergaan en elders
herboren worden, vanuit het enige gebaar
van liefde van Dr. Killjoy. De dokter genas
haar van haar angst voor de dood en haar
paranoia, aangewakkerd door haar
onderdompeling in een denksysteem dat
een gevoelige geest voor de gek houdt. Het
misbruik van vloeistoffen en substanties
decimeerde zijn enige intuïtieve bezit, het
lezen, door een poging tot haat ertegen.
Omdat ze een echte bloem van een oude
soort was, werd ze voor altijd genezen door
Killjoy door hem een ansichtkaart te sturen
in Nevada City.
Pazuzu

Toen ik het huis passeerde, omringd door

kastanjes en rozen, struikelde ik over een
stoffige houten kist met een klein slotje.
Onverschillig keek ik naar de andere stoep,
denkend aan de oude verplichting uit het
laatste studiejaar. Ik pakte de doos en liep
richting de grijze, verlaten en eenzame
buurt. Niemand komt voorbij vanwege de
verdwijningen van de afgelopen acht
maanden. Toen ik bij een verlaten
bibliotheek aankwam, keek ik door de
gebarsten ramen, doorschijnend en vochtig.
Op de houten vloer lagen talloze oude
volumes verspreid, aan de randen verbrand
en besmeurd met verf. Er werd een bosje
dennentakken in een vaas gezet, waar je
vreselijk ongerust van werd. Bij het openen
van de houten kast, die nog intact was, was
een dienblad op de grond gevallen. Toen ik
het oppakte, was het als een chemische
reactie veranderd in een soort idool, dat de
demon Pazuzu met zich meebracht. Toen
ik de vreemde figuur beter bekeek, voelde
ik een koude rilling aan de zijkant van de
enorme hal, die naar een andere kamer
leidde. Plots raakte een schaduw brutaal
mijn gezicht aan en alles nam een andere
vorm aan. Talloze kleuren vermengden zich
en probeerden te fluisteren:
-Mijn liefste, ik ben ziek en oud, weet je nog
dat we langs de romantische gebouwen
liepen?
De kastanjes vielen woest en snel,
waardoor de boulevard ondraaglijk en
afschuwelijk werd.

Onder de stralen onder je wimpers

Bepaalde exemplaren zijn uitgeput
Uit het Paleolithicum
En klokken uit middeleeuwse kloosters
Klop in de schemering
Om de geesten te verwijderen
En oude dagelijkse legendes
Onder je wimpers

Woorden zijn gemaakt door mensen,

niet door goden
En dus sterven ze
Eeuw na leeftijd
Een voorafschaduwing van botten op een
verlaten weide.

Kaarsen, armoede en liefde.

Hij voelde zich niet helder. Hij zag de lucht

barsten, met paars-oranje pijlen. -De
geschiedenis van de staat, ze hebben het
museum platgebrand, en ik moet Debra
opnieuw zoeken, haar de bonnen van mijn
rommelkantoor geven-. De zon kwam hard
op, als een wasbeer, en een paar kraaien
kwaakten ziekelijk, als de stem van de
bibliothecaris van Nevada City. De lucht
was de staat, een sluier van mist bedekte
de optische illusie, gefilterd door de pupillen
van de bibliothecaris. 's Morgens prikte het
hem, hinderde het hem, zijn hoofd voelde
zwaar aan en als een kleinigheidje dat op
de grond viel, was hij een tijdje in slaap
gevallen. Hij werd wakker en knipperde
hard, hij voelde de vermoeidheid van 1910,
lucht en stoom. Ik verliet het huis en kwam
aan voor Nevada's Ink-boekwinkel, waar
Debra op me wachtte. Ik lette niet op de
passerende gezinnen en struikelde over
een vrouw. Hij belasterde mij op een
vreemde manier, ik denk dat het te maken
had met de nieuwe mode in Groot-
Brittannië.
-Debra, ik laat je een boeket bloemen en
enkele korte verhalen van Wolfgang
Goethe achter, en oorbellen en een
westerse dierenriemarmband.
-Wat bezielde jou?
-En de bonnen, ik kreeg een aanbod in
Mississippi, en de familieleden gingen voor
het leven naar Mongolië. Ik heb alleen jou,
kijk en mijn sleutels en de hoed met Hera's
veren. Ik hou van je, Debra.
- Mijn liefste, vergeet de roman niet...
We omhelsden elkaar en ze vertrok in
tranen.

De geest van Ceahlău

Toen ik naar de oude foto in de hoek van

het houten bed keek, terwijl ik mijn wang op
het stromatras legde, kreeg ik het koud.
Terwijl ik mijn horloge op de stoel liet
liggen, tikte een tak op het raam, geleidelijk
en melodieus, waardoor het plafond leek op
een straal van een vergrootglas in Darwins
leerboek. Er hing een scherpe geur van
verbrande baksteen en het gebrul van een
locomotief vulde Overlook Street. Onder het
slaan van de vleugels van enorme adelaars
keek ik naar de grote rotsen, in bizarre,
bevroren en hersenschimmen. Op het
eerste gezicht rende een roedel Europese
wolven langs de dennenhelling. Terwijl ik
de besneeuwde heuvel beklom, stopte ik bij
een rivier om vers bergwater te drinken. Ik
dacht aan het beroep van bibliothecaris,
aan de voormalige lettervrouw aan het
Smith College. Terwijl ze zich
voortbewogen tussen bomen die vergiftigd
waren met arseenlijm en scheurende
sneeuw, cirkelden de wolven op een
vierkant, alsof een man met een witte baard
en een staf met hen danste: ‘De Duitser
van het Oostenrijkse hertogdom en de oude
poëtische Fransen zouden haar isoleren en
meer ', zei ik al zevenentwintig dagen tegen
mezelf. Toen ik het pad verliet, vond ik een
kaart met de titel "De oude gotische mijn
van het beige vagevuur". Toen ik mijn
gezicht naar de hut op de heuvel draaide,
schrok ik door het enorme wezen met rode
ogen en vlindervleugels van het
legendarische wezen dat de brug in New
Hampshire naar beneden bracht.

Maart middag
Ik had haar alleen meegenomen naar een
vervallen fabriek. Het was een
melancholisch voorjaar. Ik was heel arm en
een beetje nieuwsgierig naar bepaalde
schoolboeken. Ik kon alleen oude huizen
met kersenbomen zien. Ik was
gefascineerd door de covers van
kinderboeken in de universele literatuur. De
iconen hielden mijn interesse levend. Ik
ging naar de boekwinkel om wat gelpennen
te kopen. Ik heb alleen gekleurde gekozen.
Ik ging naar huis en ging aan mijn bureau
zitten. Ik ben de hele middag begonnen met
schrijven. Toen trok ik het oude kruid eruit
om oude bladeren te verwijderen. Ik heb ze
in een paar vergeelde volumes geplaatst. 's
Avonds keek ik vanuit bed naar TCM.
De duivel, de vrouw met kind en de jongen

Een vervallen kamer in een oud gebouw.

Opzich een nogal lelijke man, een vrouw
die een gezonde baby vasthoudt, en in
wezen een nogal naïeve en beschamende
schooljongen. Gebroken ramen. Buiten
regent het en de kanonnen dreunen.
Beklemmende nacht. Verre kreten en het
gehuil van tornadowinden die doen denken
aan de vlakten van Kansas. Een icoon en
kaarsen, brood en water, en twee boeken.
- Mijn man is overleden, ik ben klaar. (Hij
sloeg een kruis en beefde). Deze oorlog
maakt een einde aan alles.
De man had rugpijn. Hij keek naar beneden
alsof hij bezeten was. Ze keken naar hem
als een geest. Hij was zo vreemd dat zijn
zwijgen je bang maakte. Van achteren
gezien maakte het je bang. Hij dacht na. De
rimpels in zijn gezicht waren diep. Hij leek
een denker.
- De geschiedenis van de mensheid is
slechts een walgelijke show. (Hij draaide
zich naar hen toe, maar zijn gezicht joeg je
de stuipen op het lijf. Zijn blik sneed je en
zorgde ervoor dat je op een bepaalde
manier niet naar hem keek. In zekere zin
had hij de trekken van een slechte man. Die
ogen waren onheilspellend.)
-Dit zijn je helden, die je viert. Mensen die
zichzelf opofferen voor het welzijn van de
mensheid. Het is duidelijk dat mensen goed
zijn, hoe kun je dat ook niet, uiteraard wel.
Vrouw, je hebt tenminste vertrouwen, ook al
is je man overleden. Ik denk niet dat je de
snoepjes oppakt, het is duidelijk dat je van
bovenaf bang voor hem bent.
(Hij had de boeken gepakt en bladerde er
koeltjes doorheen).
De jongen krabt op zijn hoofd. Huiveren.
Toen vroeg ze hem emotioneel:
-Ik lees de geschiedenis van oude
beschavingen, de
oorlogen...barbaren...vanwege desillusie,
nu denk ik dat het komt omdat religie niet
langer nuttig is, denk ik...
-En met welk doel? Als er boeken op straat
worden verbrand, hoe kun je dan empathie
en filantropie rechtvaardigen? Is religie niet
gewoon een door de mens gemaakt
concept?
Ze keken naar hem en konden het niet
geloven.
-Ik ga je iets vertellen. Kijk, het is bijna
ochtend en hij ging op een stoel zitten. Er
zijn krachten in deze kosmos die wij
mensen helemaal niet kunnen begrijpen.
Het is voor niets dat je dokter bent in
Leipzig of aan de Sorbonne, of ik weet niet
welke kunstenaar, filosoof, intellectueel. De
mens is een gewelddadig dier, dat van
geweld houdt. Waar geloof, maar waar,

De brug uit Tsjechië

De geldvervalser uit Slowakije, genaamd

Sallt Erik, was een dierenhandelaar
geworden. Op 22 december haalde een
zwarte kat met paarsgroene vlekken vlakbij
het nationale theater een bezem met droge
takken tevoorschijn. De geur van bos en
mest bedekte de karnemelk en liet richting
de boulevard een drank achter waar je
duizelig van werd. Sallt bracht een net mee,
geleend van de Latijnse winkel Satyr.
Onder het slaan van de Oost-Europeaan
trok Erik een grimas en had moeite om de
zwarte kat te vangen. Vallend als een
rotsblok, een lange arm van kettingen, lag
het op zijn tenen onder het licht van de
etalage van de Praagse schoenenwinkel.
Hij stond op als een Macedonische soldaat
en schudde aangenaam de sneeuw van
zich af. De brug die hem werd getoond
leidde naar een tarweveld. De kat stapte
verlegen en aarzelend en wachtte om te
volgen. Hij was een fervent rationalist, hij
had publiekelijk zijn geloof in die filosofie
beleden. Maar door een roekeloze fixatie
had hij een psychose ontwikkeld, en de
dokter had hem geadviseerd zijn
verbeelding te vernietigen en beeldende
kunst te gaan studeren. In zekere zin was
hij een man met een frivole oorsprong, en
de kat met paarse vlekken manipuleerde
hem en maakte hem bang. Toen hij over
heksen hoorde praten, balde hij zijn
vuisten. Uit de grote scheuten en tarwearen
kwamen bollen van bollen die op sneeuw
leken, hem tegen de grond drukken. De kat
stond op en brulde van ironie en komedie.
Bij het Karazan-stoep haalde de leeuw uit
de gravure van de Weense kunstenaars
twee kaarten uit een riem, die eindigde met
middeleeuwse letters: PASCAL.

Steenbok uit het moeras van chromatische

krijttakken

Kijkend naar het gekrabbelde bord nam ik

het schilderij van de voormalige
prozaschrijver uit 1930 mee van de
fantastische eilanden, vlakbij de industriële
stad A.D. Trots plaatste ik hem naast mijn
etui vol fijne haarspelden en fijne penselen.
Mijn collega, geboren onder het teken
Maart, lachte om de naïviteit en
belachelijkheid van bepaalde gebaren.
Terwijl ik naar de hoek van het klaslokaal
rende die eindigde met de
sociologieboekenplank, struikelde ik over
de hoeven van een vis met een vroege
Byzantijnse helm op. Het wezen hield een
drakenstaf vast en hief deze op als een
zwaard en zei:
-Na de grote storm van 1066 verstopte een
groep tovenaars zich in de kelder van een
verlaten kasteel en begroeven ze in de
ingewanden van het moeras voor wezens
met lasso's en schilden van watercerberus.
Van het plafond vielen dozen met gele
kleuren en pegasus-moroi-dijbeenringen
van olieroosters. De slordige kerel opende
een vroege romantiekatlas en probeerde te
reciteren:
-Het plaatsen van de magische boeken, in
de ban van de priesteres Lchajrf'ee, de
poort van het Orakel van de Werelden van
Zuiverheid, brengt ons naar het
middeleeuwse tijdperk, in de archaïsche
bibliotheek, om de samenleving van de
Grijze Wezens van Letteren te vormen. De
vis smolt de helm, gooide de essentie op de
klok, nipte aan een witte hoed, al mijn
collega's lachten me uit en lieten me met
rust, als een wolf in het bos bij de
Romeinse gemeente.

De kamer in de schemering
Ik passeerde elke avond in BP Street.
Hasdeu en ik keken naar het huis uit het
interbellum, waar ik in de verte het
wijdverlichte raam kon zien. Toen ik de
middeleeuwse puzzel openmaakte, voelde
ik me naar een warme kamer getrokken,
waar kandelaars van naar aardbeien
geurende was hingen als gotische spitsen
uit het koninkrijk Clovis. Terwijl ik naar de
stoffige oude boeken keek, schoot mijn blik
naar het minimalistische houten bed vol
dekbedden, daterend uit het oude imperium
van Kroatië. Ze was een achttienjarig
meisje en droeg een wijde rok in de kleur
van Atlantische schelpen, een halsketting
van veren en canis lupus-dijbenen. Hij had
een enorm boekwerk in zijn hand,
geschreven door een socioloog van
twijfelachtige afkomst, met de titel
'Geschiedenis van Pannonië, de erfenis van
Attila de Hun - legendes en verhalen'.
-Je bent als die trouwe vriend, die ik
midden in de nacht zou kunnen bellen om
advies te vragen, en je zou me toch niet
veroordelen. Als er een eeuw zou
verstrijken, zou jij hetzelfde zijn. Je moet
naar Alaska gaan, op zoek gaan naar het
‘pure’ goud, mijn slaap verheffen, terwijl de
‘anomalie van de neurotische geschiedenis’
slechts een definitie zal zijn, in
ENCYCLOPEDIA BRITANNICA.
2017-2019
Milt

Op de vuile en verrotte straten,

vol honden
langzaam lopend, op zoek naar de
voormalige bibliotheek,
wat brandde, sloot en weer openging,
om zich te verdiepen in de oude realistische
romans.
niet opgegeten, slapeloos, zenuwachtig,
lelijk en walgelijk
het leven vervloeken
schreeuwende en brekende schilderijen en
iconen,
schreeuwen om paroxysme
naar de boeken van de Duitse filosofen,
wensend voor de dood en het verval van de
planeet.

Nachten met limoengeur

Haasten als een gek
om naar de vergadering te komen
Ik strompel bij de campuspoort,
Op de grond vallen, mij gutsen en krabben
Palmen, prikkend in mijn hersenen
Gesloten,
Ziek van verdriet.
De jongedame staat op, lacht en vertrekt,
Mij teleurgesteld achterlatend, de bloem
neerleggend,
Met spijt op de bank,
Verpakt in de geur van linde,
Mijn lot aanvaarden
In pessimisme, nihilisme,
En mevrouw.

Het offer

Alles wat ze weet

In volgorde
Om symbolen te bereiken
En wijsheid
Voor een gevoel
Van kunst.
Haar donkere gedachten
Het heeft sterren
Van ingewanden
En sinistere webben van
Intuïtieve doctrines
Van schoonheid
En verdriet
Elementen.
Haar schip is op reis
Op eeuwen van vergetelheid,
Oogverblindende wedergeboorte.

Fantastisch vertelsysteem

Na het kubisme van 1901 werden alle

structuren van het sprookjesdenken
opnieuw geïnterpreteerd door een uitgever
uit een bepaalde boekhandel in Liverpool.
De enige aquarellen van symboliek en
sofisterij, hij plaatste ze op een plank met
allerlei chemicaliën en goot ze in de
smeltkroes van folklore, religies,
overtuigingen van Canada en Alaska. Het
resultaat was een geschulpte riem en een
bril, zoals die alleen in de jaren 1880 te
vinden waren.

De ongrijpbare pet

Op een strand van bloemen, bezaaid met

paarse schepen, loopt Zij, als een
feniksvogel die de oude liederen viert,
Fantasie wordt gevoed door haar
angstaanjagende geloof, dat een gevoelige
geest beangstigt. Wezens uit donkere
landen, vol nachtmerrieachtige angst en
nihilisme, een opvallende afwijking van de
Roemeense kerkerkunst. Liederen en
hymnen uit de grotten van ketterij en fabels
betoveren haar, en de Bogstrok- en de
Fungal Giants-vuurvliegjes beschermen
haar en bekronen haar Deathwing nog een
eeuwigheid.
Assassinatio Vrouwen
Verdriet en kwetsbaar
Schaduwstappen in een spiraal
Kamer met vergiftigde bloemen
Biddend voor de rode zon
Ik zou haar verminken
Het land van bevroren
Vergane-gescheurde bloemen
Op een verloren stoffige plek
Continent van zoete hymnen
En sijpelende wezens
Ze danst als
Een godin van onbekend
Leegte van heilig-angstaanjagend
Wezens, die durven te ZORGEN

Schoonheid vinden in het donker

Ik voelde me vreemd
En ze huilt
Ik voelde me vreemd
Existentiële lezing
Filosofen
Ik voelde me vreemd
Existentiële angst
Angst en eenzaamheid
Ik voelde me vreemd
Ik voelde me vreemd
En ze huilt
Er is geen komst
Terug
Er is geen thuis
Voor de gek
Ik voelde me vreemd
depressie is mijn religie

Voorouderlijke pijnen

Van donkere pijnen

En diverse vanaf
Hysterische graven
Met hersenschimmen
En heksen
Van doornen
En ik ruik de dood
Hoog stijgen
Van as en sintels
Hoog stijgen
Van as en sintels
Ik vlecht het
Alleen
Valkyrie
Uit de boeken
En voorouderlijke pijnen
Hoog stijgen
Van as en sintels

Leven
Er is geen weg meer terug
Er is een ijstijd
Van armoede en apathie
Ik verzink in pessimisme
Hopeloosheid en angst
Mijn zelfhaat
In mijn hulpmiddel om te leven
Nihilisme en oud worden
Heeft mijn bevroren bijlen
Om als een outcast te leven
Mijn ziekte, mijn ziekte
Depressie is een boek
Van het gemechaniseerde leven
In deze postindustriële samenleving
Ik ben zo moe, zelfs om te ademen.

Onder kaarsen
ik kan horen
Bombardementen
Op de andere
Heuvel Vallei
Niks zal
Overwin het nihilisme
Niks zal
Overwin het nihilisme
Ik hoor verschrikkingen
Van
Barbaarse goden
Het geschreeuw
In de nacht
De verschrikkingen van de beschaving

Hydra op een fakkel

(16-6-2022)

De dennenladder stopte aan de zijkant van

de kamer. De blauwe duisternis omhelst me
en valt in slaap in zijn fluwelen schoot.
Geleidelijk verspreidt een turkoois-paarse
vlam zich langs verschillende kraters van
kolossale proporties, met daarin
verschillende rotsen met groteske vormen.
Een grijze golf van rottende bladeren stijgt
geleidelijk voor me op. Ik stopte op een
lange brug zonder horizon; Ik begin bang te
worden van wat ik zie. Een soort melodie,
kosmisch; af en toe klinken er enkele
melancholische vrouwenstemmen. Ik ga
vooruit zonder om me heen te kijken; onder
mij stroomt een strook lava; zonder het te
beseffen zie ik niets meer voor mijn ogen;
de kastanjebruine horizon licht op; op een
enorm stuk hout observeer ik met afgrijzen
in mijn ziel een groene, enorme
verschijning, met zwarte klauwen en gele
slangenarmen; een kracht duwt mij in de
richting van dat wezen; zonder het te willen
strekte ik mijn armen naar haar uit;
plotseling stak het gedrocht zijn bloedige
tanden in mijn borst; een gehuil van een
gewond dier dat zich uitstrekte tot in de
onbekende afgrond van die onaardse,
fantasmagorische dimensie; Vol afgrijzen
werd ik wakker in de armen van mijn vriend;
ze streelde mijn voorhoofd, verbaasd,
nieuwsgierig en tegelijkertijd verliefder dan
ooit.
- Wat heb je gedroomd, mijn liefste?
-Ik denk... ik denk dat ik in het gebied van
de Gele Hydra ben gestapt...
Hij kuste mijn wang.
- Het is mijn subjectieve spiegel, vertelde ze
me. De Atlas van Vuur is de vierde wereld,
afkomstig uit de archaïsche lagune; je wist
dat het een stap was, naar pure
verbeelding; Ik plantte de angst in je
hersenen... om je droom voort te zetten.
-Ik ben bang je te verliezen; maar je moet
me, bewust van de scheiding, laten gaan...
- Je zult je niet volledig van mij losmaken,
ook al zul je een eeuw lang niets over mij
weten; je zult me daar nog steeds vinden,
in de duisternis van onze dromen,
achtergelaten om te vergaan, als ze maar
allemaal van ons waren, maar nog steeds
in die hoek van bloemen, zul je mijn
transparante lichaam vinden...
Het was dageraad. De kaars was uit. Alles
in de kamer was bevroren, net als in een
grot. De winter van mijn ziel zou doorgaan,
naar het andere gebied. Sinds wanneer heb
ik C. niet meer ontmoet?

Het mystieke meer

Na de grote storm van 1992 was

Normandië zo verlaten als een moeras in
het achterland. Ik had nog niet gezocht
naar mijn reiskoffer, geërfd van mijn
overgrootouders. Zoveel konden ze
tenminste doen, voor de jeugd die zou
komen. Ik had de eerste trein genomen,
met de ‘mysterieuze’ koffer achter me aan,
terwijl ik naar hem keek terwijl we richting
het eiland reden. Ik had werkelijk alles
opgegeven om in Normandië te komen. De
zachte druppels raken het raam naast mijn
stoel en maken mijn middag dromerig,
zoals in alchemistische sprookjes en vooral
die over het eeuwige leven. Zeven jaar lang
probeerde ik iets te doen, de tijd stil te
zetten en ergens anders te gaan wonen.
Maar waar precies? Normandië had mij al
sinds mijn vroege jeugd gefascineerd. In
die van de geschiedenis was ik een
dilettant. De laatste brand had de planeet
verwoest en de Franse cultuur was tijdens
de Koude Oorlog volledig veranderd.
Knipperend als een kinderspel sloeg ik
tegen het raam. Ik viel onmiddellijk in slaap,
waardoor de aszieke zon het beeld
weerkaatste van het lichaam dat kreupel
was door verbeeldingskracht en
onvruchtbaarheid. Ik stond op uit de koffer
en liet mijn stoel op de zeildoekvloer vallen,
waardoor het meisje dat een roman aan het
lezen was, bang werd. Toen ik weer uit het
raam keek, werd ik bang en gefascineerd
door de dichte, groene vlakte, verschroeid
door de zwarte draak, die door de
gelederen van de boogschutters heen brak.
-Waar we zijn?
Het meisje liet haar roman op haar rok
liggen en pakte mijn arm.
-Ik kwam Eluné weer binnen
fleur, ze hebben ons allemaal in de steek
gelaten.
-Wat wil je zeggen?
-We zouden elkaar hier ontmoeten, om
weer gelukkig te zijn.
We keken allebei naar de chaotische
vlakte, bezaaid met lijken, gehuil, wolven,
minotaurussen, centauren en hydra's.
Aan de laatste enorme eik werden pijlen
gehangen, die aan het einde, als door een
doek gevangen, armen van wolven hadden.
Het meisje keek naar het denkbeeldige
schouwspel, alsof ze precies wist dat dit het
hoogtepunt van haar lot zou zijn. In zekere
zin was het alsof hij een gids was naar een
andere wereld, een soort poort tussen
werelden.

Diep in het vanille-spinneweb

Alleen, boos en teleurgesteld,

Ik krijg koude rillingen,
Ik ben gedwongen ziek te worden
geen verleden geen toekomst
kijken vanaf de klif
de wereld.

liefdesbrieven,
koude en doorweekte lakens,
honger en mist,
het lichaam wacht op je
de liefde bedrijven,
dag en nacht.
Terwijl ik oude Egyptische boeken lees,
begraaf ik mezelf in kwatrijnen.

graf

Ondanks alle pretentieuze gebaren,

Ik graaf mijn eigen catacombe, op houten
stokken,
Mijn boeken tot een bed van rust maken,
Neerkijkend op een wezen, hem als prooi
achterlatend,
Op de alledaagse, oninteressante valkuilen.
Ik heb er geen zin in, het is allemaal een
show
Pervers en walgelijk, hetzelfde verhaal.

Deze liefde is hedonistisch, maar de angst

voor de dood,
Vikingbijl, vertrapt Latinisme,
Van archaïsch demonisme, dwaas spel.
Hedonisme, omdat er niets is na de dood.
De angst voor de dood, hoeveel wezens
zouden graag willen ontsnappen,
Zelfde verhaal.

The Darkness Illuminated by Dr. Killjoy

Leaving aside the psychoses of Christianity,
taking the hard way, looking into the ink of
pure psychology, he saw himself, suffering
from his inner evil. Her chronic melancholia
and auditory, visual and tactile (olfactory)
hallucinations threw her into a study of
agnostic medicine, but her personalities
dissociated from the bipolarity of the truths
in the books, left her depressed and
disturbed by the images on the
advertisements. Evil against evil, they
annihilated her psychologically, in addition
to people's illusions and expectations, they
made her have a Symbolic death, and be
reborn elsewhere, from the only gesture of
love of Dr. Killjoy. The Doctor cured her of
her fear of death and her paranoia, fueled
by her immersion in a thought system that
plays tricks on a sensitive mind. The abuse
of liquids and substances decimated his
only intuitive asset -reading-, through an
effort of hatred against them. Being a
genuine old species flower, she was cured
forever by Killjoy by sending him a postcard
in Nevada City.
April 16, 2023 ...
Pazuzu

Passing the house surrounded by chestnuts

and roses, I tripped over a dusty wooden
box with a tiny lock. I was looking at the
other sidewalk with indifference,
remembering the old obligation from the
last year of study. I took the box and
headed towards the gray, abandoned and
lonely neighborhood. No one passes by
because of the disappearances for the last
eight months. Arriving near an abandoned
library, I looked through the cracked
windows, diaphanous and damp. On the
wooden floor were scattered countless old
volumes, burnt at the edges and stained
with paint. A bunch of fir branches were
placed in a vase, making you terribly
anxious. Opening the wooden cabinet,
which was still intact, a tray had fallen to the
floor. When I picked it up, it had changed
like a chemical reaction, into some kind of
idol, bringing with it the demon Pazuzu.
Looking more closely at the strange figure, I
felt a cold shiver from the side of the huge
hall, which led to another room. Suddenly, a
shadow brutally touched my face, and
everything took a different shape.
Countless colors mingled, trying to whisper:
-My love, I'm sick and old, do you
remember when we used to walk past the
romantic buildings?
The chestnuts were falling furiously and
rapidly, making the boulevard unbearable
and hideous.
01-01-2023

Under the rays under your lashes

Certain specimens are exhausted
From the Paleolithic era
And bells from medieval monasteries
Knock at dusk
To remove the spirits
And old diurnal legends
Under your lashes

Words are created by people,

not by gods
And so they die
Age after age
Foreshadowing bones on a desolate
meadow.

Candles, poverty and love.

He didn't feel lucid. He watched the sky

crack, with purple-orange arrows. -The
history of the state, they burned down the
museum, and I have to look for Debra
again, give her the receipts from my junk
office-. The sun was rising hard, like a
raccoon, a few crows were croaking sickly,
like the voice of the Nevada City librarian.
The air was the state, a veil of mist covered
the optical illusion, filtered through the
librarian's pupils. In the morning it stung
him, bothered him, his head felt heavy, and
like a trinket hitting the floor, he had dozed
off for a while. He woke up and blinked
hard, he felt the fatigue of 1910, air and
steam. I left the house, and arrived in front
of Nevada's Ink bookstore, where Debra
was waiting for me. I didn't pay attention to
the families passing by, and I tripped over a
woman. He slandered me in a strange way,
I think it had to do with the new fashion in
the United Kingdom.
-Debra, I leave you a bouquet of flowers
and some short stories by Wolfgang
Goethe, and earrings and a western zodiac
bracelet.
-What got into you?
-And the receipts, I got an offer in
Mississippi, and the relatives went to
Mongolia, for life. I only have you, look and
my keys and the hat with Hera's feathers. I
love you, Debra.
- My love, don't forget the novel...
We hugged and she was leaving in tears.

The ghost from Ceahlău

Looking at the old photo in the corner of the

wooden bed, placing my cheek on the straw
mattress, I felt cold. Leaving my watch on
the chair, a branch tapped on the window,
gradually, melodically, making the ceiling
like a beam from a magnifying glass in
Darwin's textbook. There was an acrid
smell of burnt brick, and the roar of a
locomotive filled Overlook Street. Under the
beating of the wings of huge eagles, I
looked at the big rocks, in bizarre, frozen
and chimerical forms. A pack of European
wolves, at first sight, was running along the
fir slope. Climbing the snowy hill, I stopped
by a river to drink fresh mountain water. I
was thinking of the librarian profession, of
the former woman of letters at Smith
College. Advancing among trees poisoned
with arsenic glue and tearing snow, the
wolves circled in a square, as if a white-
bearded man with a staff danced with them:
"The German of the Austrian duchy and the
old poetical French, would isolate her and
more'', I had been telling myself for twenty-
seven days. Leaving the path, I found a
map titled "The Old Gothic Mine of Beige
Purgatory". Turning my face toward the
hilltop cabin, I was startled by the huge red-
eyed, butterfly-winged being of the
legendary creature that brought down the
bridge in New Hampshire.
March afternoon
I had taken her alone to a dilapidated
factory. It was a melancholy spring. I was
very poor and a bit curious about certain
school books. I could only see old houses
with cherry trees. I was fascinated by the
covers of childhood books in universal
literature. The icons kept my interest alive. I
headed to the bookstore to buy some gel
pens. I chose only colored ones. I went
home to sit down at my desk. I started
writing all afternoon. Then I pulled out the
old herb to remove old leaves. I placed
them in a few yellowed volumes. In the
evening I was watching TCM from bed.

The devil, the woman with child and the boy

A dilapidated room in an old building. A

rather ugly man in profile, a woman holding
a healthy baby, and a rather naive and
shameful schoolboy in essence. Broken
windows. It's raining outside and the
cannons are booming. Oppressive night.
Distant screams and the howl of tornado
winds reminiscent of the plains of Kansas.
An icon and candles, bread and water, and
two books.
- My husband died, I'm done. (He crossed
himself, and trembled). This war ends
everything.
The man had back pain. He was looking
down as if possessed. They looked at him
like a ghost. He was so strange that his
silence scared you. Seen from behind, it
scared you. He was thinking. The creases
on his face were deep. He seemed like a
thinker.
- The history of humanity is just a disgusting
show. (He turned to them, but his face
scared the hell out of you. His gaze cut you
and made you not look at him in a way. He
had the features of a bad man, in a way.
Those eyes were ominous .)
-These are your heroes, whom you
celebrate. People who sacrifice themselves
for the good of humanity. Obviously, people
are good, how can you not, obviously yes.
Woman, at least you have faith, even
though your husband died. I don't think
you'll take up the sweets, it's obvious that
you're afraid of him from above.
(He had taken the books and was flipping
through them coolly).
The boy scratches his head. Hesitate.
Then, with emotion, she asked him:
-I read the history of ancient civilizations,
the wars...barbarians...because of
disillusionment, now I think it's because
religion is no longer useful, I think...
-And for what purpose? If books are being
burned in the street, how can you justify
empathy and philanthropy? Isn't religion just
a man-made concept?
They looked at him and couldn't believe it.
-I'm going to tell you something. Look, it's
almost morning, and he sat down on a
chair. There are forces in this cosmos that
we humans cannot understand at all. It's for
nothing that you're a doctor at Leipzig or the
Sorbonne, or I don't know what artist,
philosopher, intellectual. Man is a violent
animal, loving violence. True faith, but true,
not manic-depressive, get it?

The bridge from the Czech Republic

The money counterfeiter, from Slovakia,

named Sallt Erik, had become a pet dealer.
On December 22, near the national theater,
a black cat with purple-green spots took out
a broom of dry branches. The smell of
forest and dung covered the buttermilk,
leaving towards the boulevard, a liquor that
made you dizzy. Sallt brought a net,
borrowed from the Latin shop, Satyr. Under
the beating of the Eastern European, Erik
grimaced and struggled to catch the black
cat. Falling like a boulder, a long arm of
chains, it lay tiptoe under the light of the
window of the Prague shoe shop. Standing
up like a Macedonian soldier, he had
shaken off the snow pleasantly. The bridge
that was shown to him led to a wheat field.
Stepping shyly and hesitantly, the cat
waited to follow. He was a staunch
rationalist, he had publicly professed his
belief in that philosophy. But from a
reckless fixation, he had developed a
psychosis, and the doctor had advised him
to destroy his imagination and start
studying fine arts. In a way, he was a man
with frivolous beginnings, and the cat with
purple spots was manipulating him, scaring
him. When he heard talk of witches, he
clenched his fists. Coming out of the great
shoots and spikes of wheat, flurries of bulbs
that looked like snow, put him to the
ground. The cat rose to its feet, roaring with
irony and comedy. Near the Karazan
sidewalk, the lion from the engraving by the
Viennese artists was pulling out two cards
from a belt, which ended with medieval
letters: PASCAL.

Capricorn from the Swamp of Chromatic

Chalk Twigs

Looking at the scribbled board, I took the

painting of the former prose writer from
1930, from the fantastic islands, near the
industrial city of A.D. I proudly placed it next
to my pencil case full of fine hairpins and
fine brushes. My colleague, born under the
sign of March, laughed at the naivety and
ridiculousness of certain gestures. Running
to the corner of the classroom that ended
with the sociology bookshelf, I tripped over
the hooves of a fish wearing an early
Byzantine helmet. The being held a dragon
wand, and raised it like a sword, saying:
-After the great storm of 1066, a group of
sorcerers hid in the cellar of an abandoned
castle and buried in the swamp's bowels
from creatures with lassos and shields of
aquatic cerberus.
Dropping from the ceiling were boxes of
yellows and oil-lattice pegasus-moroi femur
rings. The disheveled fellow opened an
early romance atlas, trying to recite:
-Putting the magic books, in a spell of the
priestess Lchajrf'ee, the gate from the
Oracle of the Worlds of Purity, prompts us
to the medieval era, in the archaic library, to
form the society of the Gray Beings of
Letters. The fish melted the helmet,
throwing the essence on the clock, sipping
into a white hat, all my colleagues, laughing
at me, leaving me alone, like a wolf in the
woods near the Roman commune.

The room at dusk

I passed every night on B.P. Street.
Hasdeu, and I was looking at the interwar
house, where I could see, in the distance,
the widely lit window. Opening the medieval
puzzel, I felt drawn into a warm room,
where candlesticks of strawberry-scented
wax hung like Gothic ogivals from the
kingdom of Clovis. Looking at the dusty old
books, my gaze darted to the minimalist
wooden bed full of quilts, dating back to the
old empire of Croatia. An eighteen-year-old
girl, she wore a wide skirt the color of
Atlantean seashells and had a feather
necklace and canis lupus femurs. He was
holding a huge tome, by a sociologist with
dubious origins, and it was titled "History of
Pannonia, the legacy of Attila the Hun -
legends and stories".
-You are like that loyal friend, whom I could
call, in the middle of the night, to ask for
advice, and you wouldn't judge me anyway.
If a century were to pass, you would be the
same. You have to go to Alaska, look for
the "pure" gold, raise my temple, when the
"anomaly of neurotic history" will be just a
definition, in ENCYCLOPEDIA
BRITANNICA.
Hydra on a torch
(6-16-2022)

The fir ladder stopped at the side of the

room. The blue darkness embraces me,
falling asleep in its velvet lap. Gradually, a
turquoise-purple flame spreads along
several craters of colossal proportions, with
several rocks of grotesque shapes inside
them. A gray wave of rotting leaves
gradually rises in front of me. I stopped on a
long bridge with no horizon; I'm starting to
get scared by what I see. A kind of melody,
cosmic; a few melancholic women's voices
are heard from time to time. I go forward
without looking around; beneath me, a strip
of lava flows; without realizing it, I no longer
see anything in front of my eyes; the
chestnut horizon lights up; on a huge piece
of wood, I observe, with horror in my soul, a
green, huge apparition, with black claws
and yellow snake arms; a force pushes me
towards that creature; without wanting to, I
stretched out my arms to her; suddenly the
monstrosity thrust its bloody fangs into my
breast; a howl of a wounded animal
extended into the unknown abyss of that
unearthly, phantasmagorical dimension; I
woke up full of horror, in the arms of my
friend; she caressed my forehead, amazed,
curious, and at the same time, more in love
than ever.
- What did you dream, my dear?
-I think...I think I've stepped into Yellow
Hydra territory...
He kissed my cheek.
- It is my subjective mirror, she told me. The
Atlas of Fire is the fourth world, from the
archaic lagoon; you knew it was a step, to
pure imagination; I planted the fear in your
brain...to continue your dream.
-I'm afraid to lose you; though, conscious of
separation, you must let me go…
- You will not detach yourself completely
from me, even if, for a century, you will not
know anything about me; you will still find
me there, in the darkness of our dreams,
left to perish, if only they were all ours, but
still in that corner of flowers, you will find my
transparent body...
It was dawn. The candle was out.
Everything in the room was frozen, like in a
cave. The winter of my soul would continue,
to the other territory. Since when haven't I
met C.?

2017-2019
Spleen

On the dirty and rotten streets,

full of dogs
walking slowly, looking for the former
library,
what burned, closed and reopened,
to delve into the old realist novels.
uneaten, sleepless, sick of nerves,
ugly and disgusting
cursing life
screaming and breaking paintings and
icons,
screaming at paroxysm
to the volumes of the German philosophers,
wishing for death and the decay of the
planet.

Fantastic narrative system

After the cubism of 1901, all the structures

of fairy tale thinking were reinterpreted by a
publisher from a certain bookstore in
Liverpool. The only watercolors of
symbolism and sophistry, he put them on a
shelf with all kinds of chemicals, and
poured them into the crucible of folklore and
religions, beliefs of Canada and Alaska.
The result was a scalloped belt and pair of
glasses, the likes of which could only be
found in 1880s fashion.

The elusive cap

On a beach of flowers beamed with purple

ships, She walks, like a phoenix bird
celebrating the old songs, Fantasy is fed
from her terrifying faith, that frightens a
sensitive mind. Creatures from dark lands,
of nightmarish anguish and nihilism, a
striking departure from Romanian dungeon
art. Songs and hymns from the grottoes of
heresy and fabled enchant her, and the
Bogstrok and the Fungal Giants Fireflies
protect her, crowning her Deathwing, for
another aeon.

Ancestral pains

From dark pains

And various as of
Hysterical graves
With chimeras
And witches
Of thorns
And I smell death
Rising high
From ashes and embers
Rising high
From ashes and embers
I braid it
Alone
Valkyrie
From the books
And ancestral pains
Rising high
From ashes and embers
Lime-scented nights
Rushing like a madman
to get to the meeting
I stumble at the campus gate,
Falling on the floor, gouging and scratching
me
Palms, stinging my brain
Closed,
Sick with sadness.
The young lady gets up, laughs and leaves,
Leaving me disappointed, putting the
flower,
With regret, on the bench,
Wrapped in the smell of linden,
Accepting my destiny
In pessimism, nihilism,
And miss.

The mystical lake

After the great storm of 1992, Normandy

was as deserted as a backwoods swamp. I
hadn't yet looked for my travel suitcase,
inherited from my great-grandparents. At
least that much they could do, for the youth
that was to come. I had taken the first train,
carrying the "mysterious" suitcase behind
me, glancing at him as we headed towards
the island. I had given up absolutely
everything just to get to Normandy. The soft
drops hit the window next to my chair,
making my afternoon dreamy like in
alchemical fairy tales and, especially, those
about eternal life. For seven years I kept
trying to do something, stop time, and live
somewhere else. But where, exactly?
Normandy had fascinated me since my
early youth. In those of history, I was a
dilettante. The last conflagration had
ravaged the planet, and French culture had
changed completely in the Cold War.
Blinking like a child's game, I hit the
window. I fell asleep instantly, allowing the
ash-sick sun to reverberate the imagery of
the body crippled by imagination and
sterility. Getting up from the suitcase, I let
my chair hit the tarpaulin floor, scaring the
girl who was reading some novel. Looking
out the window again, I was frightened and
fascinated by the dense, green plain,
scorched by the black dragon, breaking
through the ranks of the archers.
-Where we are?
The girl left her novel on her skirt, and took
my arm.
-I entered Eluné again
fleur, they all abandoned us.
-What do you want to say?
-We were supposed to meet here, to be
happy again.
We were both looking at the chaotic plain,
littered with corpses, howls, wolves,
minotaurs, centaurs and hydras.

Deep in the vanilla cobweb

Alone, angry and disappointed,

I get chills,
I am forced to get sick
no past no future
watching from the cliff
the world.

love letters,
cold and soggy sheets,
hunger and fog,
the body is waiting for you
to make love,
day and night.

Reading ancient Egyptian tomes, I bury

myself in quatrains.

grave

Regardless of all the pretentious gestures,

I dig my own catacomb, on wooden sticks,
Making my tomes a bed of rest,
Looking down on a being, leaving him a
prey,
To the everyday, uninteresting traps.
I don't see any sense, it's all a show
Perverted and disgusting, same story.

This love is hedonistic, but the fear of

death,
Viking axe, trampled Latinism,
Of archaic demonism, fool's game.

Hedonism, because there is nothing after

death.
The fear of death, how many beings would
like to escape,
Same story.

2022-2023