CURS II

IDENTIFICAREA ÎN CRIMINALISTICĂ

Aspecte terminologice

Termeni de identificare, identic si identitate isi au originea in limba latina astfel identificare inseamna
acelasi ca si identicus iar identitas inseamna identitate notiuni intalnite, in mod larg, atat in stiintele
naturii, tehnice precum si in stiinte sociale identitatea fiind de fapt o legitate a gandiri logice formale. In
cele ce urmează vom recurge, la doi termeni dintre acestia si anume : identificarea şi, respectiv,
identitatea, Termenii identificare, identic şi identitate care au pătruns în zestrea lingvistică şi semnifică
acelaşi însă pentru a evita orice confuzie noţională între procesul de identificare şi identitate se
impune să facem unele precizări. Astfel, prin identificare trebuie înţeleasă, de fiecare dată, acea
activitate prin care sunt stabilite pe de o parte însuşirile comune ale fiinţelor, fenomenelor şi obiectelor,
iar pe de altă parte – însuşirile prin care se disting unele de altele, aspecte intalnite si in chimie, fizica,
botanica, etc. Această activitate mentală născută din necesitate îşi propune să ordoneze în tipuri,
grupe şi subgrupe fiinţele, fenomenele şi obiectele tocmai în vederea deosebirii fiecăruia în parte de
toate celelalte cu care se aseamănă, dar care îl fac să fie identic numai cu sine însuşi. Cu alte cuvinte
şi în mod sintetic exprimat, identificarea care este în esenţă un proces didactic, impune stabilirea
nerepetabilităţii unui obiect, fenomen ori fiinţă, prin evidenţierea a ceea ce le deosebeste de altele
asemenea lor. La rândul său, identitatea este rezultatul final al activităţii de identificare si asfel
identitatea ne prezintă acele însuşiri ori proprietăţi ale unor fiinţe, fenomene şi obiecte prin care se
delimitează de toate celelalte fiinţe, fenomene şi obiecte, adică ceea ce face să fie ele însaşi. (Din
aceste considerente nu se recomandă în Criminalistică utilizarea sintagmei „identificare de grup” şi nici
cea de „identificare individuală” întrucât sunt pleonastice, având în vedere faptul că la constituirea unui
grup intră fiinţe, fenomene şi obiecte care prezintă trăsături comune cărora li se alătură trăsăturile
individuale.)  Definiţia identificării criminalistice Apreciată a fi problema centrală a Criminalisticii, dupa
cum afirma Paul I. Kirk, identitatea criminalistică este definită, la randul sau de catre de către Emilian
Stancu ca „un proces de constatare a identităţii unor persoane, obiecte sau fenomene, prin metode
ştiinţifice criminalistice, în scopul aflării adevărului în procesul judiciar”. In Criminalistica identificarea
propriu zisa impune desemnarea unei fiinte, fenomen sau obiect care au dat nastere, intr-un anumit
loc la urme care au un rol important in cadrul unui proces penal. 2.2. Felurile identificării în
Criminalistică Născută şi dezvoltată ca o parte de sine stătătoare a Criminalisticii, identificarea
criminalistică s-a impus ca urmare a cerinţelor practice. Activitatea de identificare criminalistică îşi
propune stabilirea identităţii fiinţei, fenomenului sau obiectului supus examinării din punct de vedere
criminalistic. Având în vedere că aflarea adevărului în procesul probaţiunii este deosebit de importantă
în Criminalistică se bucură de aceeaşi consideraţie atât identificarea fiinţei, fenomenului şi obiectului
cât şi constatarea că acestea sunt neidentice. După modul în care se pot reţine trăsăturile esenţiale
ale fiinţei, fenomenului şi obiectului, identificarea criminalistică este de trei feluri şi anume: -
identificarea după memorie; - identificarea după descriere şi - identificarea după urmele lăsate la locul
faptei. a) Identificarea după memorie se realizează prin a avea în vedere caracteristicile esenţiale ale
unei fiinţe, fenomen sau obiect. Acestea trebuie să fie percepute anterior identificării de către o
anumită persoană. În anumite condiţii de loc şi de timp ele vor fi rememorate în momentul reîntâlnirii
acelei persoane cu fiinţa, fenomenul sau obiectul respectiv şi când în mod mental le compară. Să nu
uităm că o persoană reţine caracteristicile esenţiale ale unor fiinţe, fenomene sau obiecte atât prin
percepere directă şi nemijlocită, cât şi prin repetarea acestei percepţii o dată sau de mai multe ori la
distanţe de timp mai mari ori mai mici; perceperea este condiţionată, de asemenea, de distanţa de la
care a avut loc, de unghiul de observaţie ori de gradul de iluminare (lumina naturală a zilei, lumină
artificială, obscuritate), etc., deci subiectiv. În Criminalistică, cu ajutorul memoriei sunt identificate
persoanele văzute la locul faptei, fie acestea infractori ori martori, fenomene petrecute, obiecte sau
animale furate ori dispărute şi chiar zgomote de o anumită intensitate ori frecvenţă. b) Identificarea
după descrierea trăsăturilor esenţiale ale fiinţei, fenomenului ori obiectului este realizată nu de
persoana care le-a perceput ci de o altă persoană. Această persoană din urmă compară trăsăturile
descrise cu fiinţa, fenomenul ori obiectul respectiv examinat nemijlocit ori cu o altă descriere. În
Criminalistică, identificarea după descrierea trăsăturilor esenţiale ale fiinţei, fenomenului sau obiectului
servesc la identificarea de către organele judiciare a celor care au săvârşit infracţiuni, se sustrag de la
urmărirea penală sau executarea pedepsei ca şi a cadavrelor şi persoanelor cu identitate
necunoscută. Pe baza trăsăturilor esenţiale descrise, atât de către partea vătămată cât şi de martorii
oculari, se pot identifica obiectele care au servit la săvârşirea infracţiunii ori sunt produsul acesteia,
dar şi animalele pierdute ori furate. La rândul lor, pe baza acestui proces, poate avea loc compararea
descrierii unui fenomen natural cu un alt fenomen asemănător, descris de o altă persoană pentru a se
stabili dacă între aceste două fenomene există identitate ori că ele nu sunt identice. c) Identificarea
fiinţelor, fenomenelor şi obiectelor după urmele pe care acestea le-au lăsat la locul faptei este cel mai
des întâlnit fel de identificare în cercetarea criminalistică. Aceasta are loc prin compararea urmelor
descoperite, fixate şi ridicate de la locul săvârşirii faptei, cu impresiunile lăsate în mod experimental de
către organele judiciare cu fiinţa, fenomenul sau obiectul suspectate că ar fi creat urmele respective.
Pe de altă parte, întrucât identificarea după urmele lăsate este obiectivă având în vedere detaliile
obiectului creator, prezintă mai multă certitudine decât identificarea după memorie sau după
descrierea trăsăturilor esenţiale, care, pot fi subiective din mai multe considerente.  Scopul final al
identificării În Criminalistică, scopul final al identificării este totdeauna stabilirea concret-individuală a
fiinţelor, fenomenelor şi obiectelor care ne interesează. În cadrul acestei identificări, are aceeaşi
valoare probatorie atât stabilirea identităţii cât şi stabilirea neidentităţii. 2.3. Procesul identificării
criminalistice  Aspecte introductive În mod firesc, procesul identificării criminalistice cunoaşte mai
multe etape şi porneşte de la general către particular, iar prin metoda comparaţiei selectează
trăsăturile caracteristice ale fiinţelor, fenomenelor sau obiectelor care au fost descoperite prin
perceperea lor distinctă ori a urmelor create de acestea la locul săvârşirii infracţiunilor ori în locuri
adiacente acestuia. Pe cale de consecinţă, în raport de caracteristicile stabilite, fiinţele, fenomenele
sau obiectele sunt ordonate, aşa cum am mai precizat, în tipuri, grupe şi subgrupe, ca să se ajungă la
individualizarea lor ori, cu alte cuvinte, la identificarea lor şi astfel cercetarea criminalistică îşi atinge
scopul. Un exemplu grăitor menit să contribuie la înţelegerea mecanismului procesului de identificare
în Criminalistică care porneşte de la general la particular ca să ajungă la identitate, este cel referitor la
urmele lăsate la faţa locului de un autovehicul. Astfel, după urmele descoperite la faţa locului, se
stabileşte că nu este vorba de o căruţă sau sanie ci de un autovehicul (s-a stabilit, deci, tipul mijlocului
de transport). După numărarea roţilor, a dispunerii acestora, a mărimii ecartamentului, s-a constatat că
este vorba de un autocamion şi nu un autoturism (s-a stabilit grupa). Din caracteristicile desenului
anvelopelor, a dimensiunilor acestora, s-a stabilit că este un autocamion marca „Volvo” (subgrupa), iar
din urmele de uzură şi cele specifice de pe pneuri, se ajunge la autocamionul cu numărul de
înmatriculare GL-55-CDJ (aşadar s-a stabilit identitatea).  Obiectul identificării criminalistice În sens
larg, prin obiect al identificării criminalistice se înţelege orice obiect, fenomen ori fiinţă, sau intervale de
timp şi spaţiu pe care organele judiciare le compară, le examinează şi recurge la metode
corespunzătoare lor şi scopului nemijlocit. În sens restrâns, se consideră că obiect al identificării
criminalistice poate fi orice obiect, fenomen ori fiinţă care pot fi identificate după urmele pe care le-au
creat la locul faptei (E. Stancu). În procesul identificării criminalistice se recurge la clasificarea bipartită
a obiectelor, în raport de unele criterii: a) în raport de scopul identificării obiectele întâlnite în cadrul
acestei activităţi se clasifică în: - obiecte de identificat (sau obiecte-scop, obiecte-concrete) şi care au
fost descoperite în câmpul infracţional sau care au fost create în procesul comiterii unei fapte penale.
În această categorie intră persoana infractorului cât şi obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei
săvârşite sau orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului, precum şi obiecte care sunt
produs al infracţiunii. -obiecte-mijloc de identificare (obiecte verificatoare, obiecte identificatoare)
despre care se presupune că au creat urmele de la locul faptei precum şi urmele acestora create în
mod experimental şi în scop comparativ. În activitatea de identificare criminalistică avem, de regulă,
un singur obiect-scop şi mai multe obiecte-mijloc şi uneori examenul comparativ se efectuează în mod
direct între obiectele-scop şi obiectele mijloc. b) în raport de criteriul căutării şi al identificării vom găsi,
de asemenea, două categorii de obiecte şi anume: - obiecte-căutate, ori cu alte cuvinte cele ale căror
urme sau reflectări materiale se întâlnesc cu prilejul cercetării efectuate la faţa locului ori într-un loc
adiacent acestuia şi - obiecte-verificate, adică acele obiecte despre care se bănuieşte că au creat
urmele ori reflectările materiale descoperite în câmpul infracţional sau într-un loc adiacent acestuia În
practică se apelează în mod curent la sintagmele obiect-scop şi obiect-mijloc pe care le vom utiliza şi
noi cu toate că şi cea de-a doua clasificare este corectă, cu precizarea că în rândul obiectelor-
verificate se includ numai obiectele suspecte însă nu şi urmele create în câmpul infracţional. 
Premisele ştiinţifice ale identificării criminalistice Procesul complex al identificării criminalistice are
următoarele premise ştiinţifice pe care le prezentăm în mod succint în cele ce urmează: a)
individualitatea (irepetabilitatea) ceea ce denotă că realizarea identificării, care este de altfel scopul
final presupune a se stabili nerepetabilitatea (irepetabilitatea) unui obiect, fenomen sau fiinţă prin
reliefarea deosebirilor pe care le are faţă de un alt obiect, fenomen sau fiinţă cu care se aseamănă; b)
stabilitatea relativă a caracteristicilor de identificare principiu ce arată că identificarea unui obiect,
fenomen ori fiinţă se poate realiza numai dacă a creat în câmpul infracţional urme care reflectă
trăsăturile şi caracteristicile sale care se bucură atât de irepetabilitate, cât şi de anumită stabilitate
ceea ce nu exclude identificarea pe baza unor trăsături individuale temporare. În raport de gradul de
modificabilitate, obiectele, fenomenele ori fiinţele care sunt examinate în procesul identificării pot fi: -
nemodificabile (din rândul cărora exemplificăm amprentele papilare); - modificabile relativ (cum este,
de pildă scrisul de mână din cauza unor afecţiuni reumatismale); - modificabile în timp (uzură
instaurată din cauza unor factori interni şi externi); - modificabile artificial (prin intervenţia umană cum
este cazul ştergerii urmelor, a deghizării etc.). c) reflectivitatea, este o altă premisă a identificării ceea
ce presupune calitatea obiectelor, fenomenelor şi fiinţelor de a se reflecta şi a fi reflectate, la rândul
lor, însuşire în raport de care vom întâlni mai multe categorii de reflectări. Astfel, în procesul de
identificare criminalistică, prin reflectare se înţelege modificarea de substanţă pe sau într-un obiect,
activitate în care obiectul creator este cel reflectat, iar obiectul primitor este cel care reflectă (Lucian
Ionescu). În raport de natura lor, reflectările se categorisesc astfel: - reflectare sub formă de urme
statice (de contur) care pot fi de stratificare ori de destratificare; - reflectare sub forma de urme
dinamice (de tăiere, zgâriere, deşirare, spintecare etc.) operaţiune ce redă particularităţile exterioare.
 Principiile identificării criminalistice Aceste principii ale procesului de identificare criminalistică, nu
trebuie confundate cu principiile fundamentale ale Criminalisticii pe care le-am prezentat deja şi care
privesc întreaga activitate criminalistică (tehnică, tactică şi metodică). a) Principiul identităţii Potrivit
acestui principiu, identităţii îi este comună şi deosebirea ceea ce presupune că identitatea cu sine a
unui obiect, fenomen sau fiinţă trebuie completată cu deosebirea de oricare alt obiect, fenomen sau
fiinţă. b) Principiul delimitării obiectelor identificării criminalistice în obiecte-scop şi obiecte-mijloc de
identificare După cum s-a reţinut din prezentarea obiectelor identificării criminalistice obiectele
descoperite în câmpul infracţional se împart, în accepţiunea generală, în obiecte-scop şi obiecte-mijloc
(ori într-o altă terminologie, obiecte-concrete şi obiecte de identificat). Delimitarea dintre aceste două
obiecte este obligatorie şi necesară pentru a realiza identificarea şi respectiv identitatea unui obiect,
fenomen sau fiinţă. Orice nesocotire a acestei destinaţii nu conduce la aflarea adevărului în cadrul
procesului penal. c) Principiul stabilităţii relative a caracteristicilor de identificare Acest principiu arată
că procesul de identificare este posibil numai în măsura în care un obiect, fenomen sau fiinţă a creat
în câmpul infracţional urme care reflectă caracteristicile sale esenţiale. Aceste caracteristici trebuie
însă să fie relativ stabile adică să se menţină pe acel interval de timp care să permită cercetarea lor
din punct de vedere criminalistic. După cum afirmă Emilian Stancu, această stabilitate trebuie
raportată, în principal, la intervalul de timp cuprins între momentul descoperirii urmelor şi momentul
efectuării examenelor comparative. Practica evidenţiază faptul că, de regulă, obiectele creatoare
(obiectele-scop) îşi păstrează caracteristicile lor esenţiale pe o durată de timp. În ceea ce priveşte
urmele, acestea pot fi influenţate, în formă şi conţinut de anumiţi factori interni şi externi. Din această
cauză, urmele pot deveni inutilizabile în activitatea de identificare a obiectului-scop. Menţionăm câţiva
dintre factorii modificatori fie la urmă fie chiar la obiectul creator: ştergerea temporală a desenului
papilar cu o substanţă chimică, modificarea compoziţiei firului de păr ca urmare a unei boli grave,
eradicarea urmelor lăsate de picioare sau de pneurile unui autovehicul prin acţiunea ploii, a vântului, a
căldurii, uzura percutorului ori a ghintului unei arme de foc etc.. d) Principiul interdependenţei cauzelor
şi a dinamicităţii urmelor Pe întreaga durată a procesului de identificare organele competente
(organele judiciare) trebuie să ia în consideraţie că obiectele examinate suferă modificări continue.
Aceste modificări sunt unele fireşti, în raport de natura lor şi de mediul înconjurător. Astfel, poate
interveni îmbătrânirea persoanei infractorului şi ca atare nu mai corespund semnalmentele, alterarea
urmelor materiale de sorginte organică, influenţa de necontrolat a factorilor meteorologici. Pe de altă
parte, se poate vorbi de încercările infractorilor de a şterge urmele lăsate la locul faptei (ex. spălarea
petelor de sânge, incendierea unui sediu, schimbarea vopselei şi culorii unui vehicul implicat în
accident etc.). Aceste modificări, mai mult sau mai puţin inerente obligă criminaliştii să le ia în
consideraţie având în vedere că orice structură materială ori ideatică se află în proces neîntrerupt de
schimbare şi de transformare., modificări ce pot fi mai încete ori mai rapide, mai superficiale sau mai
profunde, iar dinamicitatea urmelor are cauze interdependente. Etapele identificării criminalistice Din
cristalizarea experienţei pozitive şi generalizate a organelor judiciare s-a conturat opinia că procesul
de identificare criminalistică cunoaşte două etape. Acestea marchează cele mai importante momente
de stabilire a caracteristicilor esenţiale ale obiectelor-scop şi ale obiectelor-mijloc, şi anume:
delimitarea grupului (genului şi categoriei) şi respectiv determinarea obiectului-concret. a) Delimitarea
grupului Această etapă mai este cunoscută şi sub denumirea de „stabilire a apartenenţei de grup”.
Înainte de a fi identificate obiectele, fenomenele şi fiinţele sunt delimitate, în raport de caracteristicile
proprii în tipuri, grupe şi subgrupe (grup, gen, categorie, clase, ordine, familii). Prin această activitate
sunt eliminate acele obiecte, fenomene, fiinţe din cercetarea criminalistică care nu prezintă trăsăturile
de grup respective. În continuare atenţia se va îndrepta asupra unui cerc mai restrâns de obiecte,
fenomene şi fiinţe în care se află şi cel căutat. b) Determinarea obiectului concret Această etapă ce
finalizează procesul de identificare se mai numeşte şi „identificare individuală” care reprezintă
reliefarea identităţii obiectului, fenomenului sau fiinţei respective. Cu alte cuvinte, această cea de a
doua etapă constă în stabilirea acelor caracteristici de detaliu ale obiectului-scop şi redate de
obiectele-mijloc şi care sunt proprii numai unui singur obiect, fenomen sau fiinţă. Cu cât între
obiectele-scop şi cele mijloc există mai multe caracteristici individuale comune cu atât identificarea
este mai precisă.  Metodologia identificării criminalistice În procesul de identificare se recurge la
examinarea comparativă a obiectului scop cu fiecare dintre obiectele mijloc. Se vor reţine, în primul
rând, trăsăturile comune ale mai multor obiecte, fenomene şi fiinţe asemănătoare. Se realizează prin
această activitate determinarea de grup. Urmează, în continuare selectarea caracteristicilor care prin
specificitatea lor ca şi prin detaliile ce le au, pot fi întâlnite la un singur obiect-scop. Se remarcă,
aşadar, o similitudine între metodologia identificării criminalistice ambele având două faze şi anume:
a) stabilirea caracteristicilor coincidente şi a deosebirilor dintre exemplarele care au fost examinate; b)
exprimarea raţională atât a coincidenţelor cât şi a necoincidenţelor întâlnite. În vederea demonstrării
identităţii explicaţiile date situaţiilor constatate trebuie să se bazeze pe următoarele considerente: -
doar o parte din caracteristicile obiectului creator, aflate pe partea de contact cu obiectul primitor, sunt
redate în urma sa; - claritatea caracteristicilor obiectului creator (reproduse în obiectul primitor sau pe
suprafaţa acestuia) depinde de natura ambelor obiecte. Aşa de pildă, un obiect dur bine conturat,
creează într-un obiect plastic, de granulaţie fină, urme ce-i redau multe detalii din suprafaţa sa de
contact; - caracteristicile obiectelor-mijloc şi ale obiectului-scop suferă, de la formare şi până la
examinare, modificări mai mult sau mai puţin perceptibile. Din acest considerent, este necesar să se
ţină seama de împrejurările în care au fost create caracteristicile respective, de timpul şi condiţiile de
păstrare, de mijloacele cu care au fost transportate obiectele-mijloc şi obiectul-scop, spre a se face
aprecierile corespunzătoare. Această a doua fază de examinare comparativă în vederea stabilirii
coincidenţelor ori a neconcordanţelor între obiectul mijloc şi obiectul scop impune recurgerea la
următoarele metode: -metoda confruntării (fotografii de examinare, lămpi cu radiaţii ultraviolete,
microscoape comparatoare etc.); - metoda juxtapunerii (aşezarea urmelor în acelaşi câmp vizual); -
metoda îmbinării; - metoda suprapunerii (prin aşezarea urmelor, una peste cealaltă în scopul
determinării identităţii lor formale); - metoda proiectării concomitente (prin proiectarea pe acelaşi ecran
a imaginilor comparate, juxtapuse sau suprapuse).  Cerinţe pentru deţinerea modelelor de
comparaţie În scopul obţinerii unor modele de comparaţie utile cercetării criminalistice se impune
respectarea regulilor care urmează: a) realizarea examenului obligă, în primul rând, să se cunoască
cu precizie (ale cui sunt amprentele digitale ori că glonţul model de comparaţie a fost tras cu revolverul
marca, seria, calibrul); b) să se ţină seama, la obţinerea modelelor de comparaţie, atât cât se poate,
de condiţiile concrete de formare a urmei la faţa locului; c) atât urma cât şi modelele de comparaţie să
conţină suficiente elemente caracteristice a factorului creator (în primul rând din punct de vedere
calitativ); d) în momentul examinării să fie utilizate modele similare, având aceeaşi provenienţă; e)
pentru identificarea criminalistică, importante sunt determinările calitative şi nu cele cantitative în
stabilirea factorului creator.  Formularea concluziilor, în procesul identificării criminalistice Concluzia
este finalitatea la care a ajuns expertul criminalist în urma întrebărilor care i s-au pus de către
organele judiciare şi reprezintă părerea lui, argumentată în mod ştiinţific. • Tipuri de concluzii -
categorice de certitudine, fie că sunt pozitive sau negative atunci când răspunsul la întrebări este fără
echivoc, ambele concluzii având valoare criminalistică. O concluzie cert pozitivă sună astfel: sângele
este de origine umană. O concluzie cert negativă este următoarea: glonţul nu a fost tras cu arma
suspectului. Totuşi, chiar şi în acest context concluzia expertului nu are valoare absolută, veridicitatea
lor urmează a fi stabilită de către organele judiciare prin coroborarea lor cu celelalte probe
administrate în cauza penală respectivă. - concluzii de probabilitate, atunci când rezultatele obţinute în
activitatea de identificare criminalistică prezintă un grad de incertitudine. Exemplu de concluzii de
probabilitate: urma plantară identificată la faţa locului poate aparţine învinuitului V.N.. Această
incertitudine se poate datora volumului redus pus în evidenţă de obiectul supus expertizării sau de
valoarea scăzută a unor caracteristici proprii obiectului în litigiu supus expertizării. Probabilitatea
concluziilor la care a ajuns expertul criminalist se cuantifică printr-o funcţie de frecvenţă: O
<1. În această funcţie stabilită de Lucian Ionescu vom avea: O= imposibilitate; 1= certitudine
(probabilitate de 100%); P = probabilitatea; A = element întâmplător. Deontologia profesională ca şi
principiile fundamentale ale Criminalisticii impun expertului ca niciodată să nu fie obligat să ajungă la
concluzii mai ferme decât cele furnizate de examinările tehnice efectuate. În situaţia în care are cel
mai mic dubiu cu privire la gradul de certitudine, trebuie să îl evidenţieze cu precizarea necesară că şi
concluziile de probabilitate sunt considerate a fi utile şi pertinente în soluţionarea cauzei, ele însă
trebuind coroborate cu celelalte probe administrate. - concluzii de imposibilitate (N.S.P. = abreviere
pentru sintagma „nu se poate stabili”) care sunt, de fapt tot o concluzie de probabilitate, adică nu
exclude fapta penală. Imposibilitatea de a da răspuns la întrebarea pusă se datorează: - unor factori
obiectivi cum ar fi, de exemplu, starea în care se găsesc obiectele examinate, insuficienţa materialelor
de comparaţie avute la dispoziţie, lipsa unor mijloace sau metode adecvate de cercetare, limitele
temporale ale cunoaşterii umane; - factorilor subiectivi şi anume: superficialitate, lipsa pregătirii
profesionale, optarea pentru unele mijloace şi metode greşite etc.. Concluziile de imposibilitate a
rezolvării problemei, coroborate cu lipsa altor probe va impune organului judiciar aplicarea principiului
prezumţiei de nevinovăţie.