TEREN, CONSTITUŢIE, REACTIVITATE

Reactivitatea; Terenul; Predispoziţia; Delimitarea noţiunilor şi

corelarea conţinutului de constituţie – teren – reactivitate. Factorii care
condiţionează reactivitatea. Particularităţile reactive de grup, vârstă, sex
şi individ.

NOŢIUNI GENERALE

Genotip = totalitatea genelor care codifică caracterele organismului

exprimate în
diferite etape ale dezvoltării ontogenetice.
Fenotipul = ansamblul de caractere codificate de genotip
- phainen = a arăta
- typos = tip
= ceea ce se “observă”, se arată caracteriologic de la un
individ aflat în
studiu –depinde de mijloacele tehnice utilizate.
Constituţia = ansamblul caracterelor structurale şi abilităţilor
funcţionale ale unui
organism, rezultate din alcătuirea zigotică a genomului
său, din relaţiile
de codificare genetică, relaţii care se desfăşoară
temporal în cursul
dezvoltării ontogenetice.
= expresia fenotipică a genotipului – are un caracter
dinamic datorită
acţiunii factorilor de mediu tradusă la un moment dat
printr-un anumit
teren.
Terenul = rezultanta interacţiunii dintre constituţie şi factorii de
mediu fiind definit
prin starea caracterelor funcţionale şi structurale ale
unui organism
într-un anumit moment al dezvoltării sale biologice.
Terenul include pe lângă noţiunea de constituţie şi totalitatea
modificărilor suferite într-un anumit moment al dezvoltării ontogenetice.
Pentru a înţelege mai bine
Constituţia = complex de structuri şi abilităţi funcţionale, genetic
determinate care
evoluează pe de o parte ca urmare a unui “program” genetic
predeterminat şi pe de altă parte sub influenţa factorilor ecologici.
Variaţiile constituţiei determină terenul înţeles ca o noţiune
dinamică şi definit prin starea caracterelor funcţionale şi structurale ale
unui organism într-un anumit moment al dezvoltării sale biologice.
Ex. de teren în care modificările constituţiei rezultă din evoluţia
programată genetic predeterminată a organismului :

- starea de făt
- starea de pubertate
- bătrâneţea
- menstruaţia.
Terenul apare de cele mai multe ori ca o rezultantă a acţiunii
modificatoare a
factorilor genetici programaţi şi a celor ecologici care pot acţiona fie
asupra genotipului, dar de cele mai multe ori asupra fenotipului. Ex. :
sarcina şi lactaţia.
Terenul reprezintă un anumit moment din evoluţia constituţiei şi-n
cursul ciclului vital organismul cunoaşte o înşiruire succesivă de terenuri.
Aşa se înţelege de ce la un moment dat variaţiile caracterului
(origine intrinsecă sau provocată de mediu) condiţionează configuraţii
constituţionale proprii unui teren caracterizat fie prin :
- creşterea rezistenţei organismului la acţiunea factorilor de mediu
= a) teren favorizat
- stare asemănătoare de manifestarea unei boli sau prin stare
patologică manifestă
= b) teren patologic
a) Teren favorizat
- organismul antrenat care devine capabil de performanţe
deosebite
- organismul la care îi creşte rezistenţa la factorii de mediu în
urma imunizării
artificiale sau naturale
b) Teren patologic este un teren “specificat”.
Specificarea îi conferă organismului predispoziţia pentru o
boală care se manifestă sub influenţa unor anumiţi factori.
Ex. – teren specificat pentru T.B.C. – boală ce apare sub influenţa unor
anumiţi factori ecologici
- există şi teren patologic propriu-zis – terenul ce apare în cursul
evoluţiei unei boli şi este specific bolii respective – teren bacilar,
bronşitic.
Acest tip de teren poate predispune la apariţia unei boli sau poate
prezenta un avantaj selectiv.
Ex. – terenul indus de rujeolă predispune la TBC.
- deficitul heterozigot de glucoză – 6 fosfat dehidrogenază
eritrocitară este un factor predispozant pentru apariţia anemiei
hemolitice sub acţiunea primadinei dar, conferă rezistenţa la infestarea
cu Plasmodium falciparum.

Concluzie :
a – configuraţie normală
b – configuraţie avantajoasă (antrenament, imunitate)
Terenul poate prezenta
c – configuraţie patologică.
c) – stare patologică manifestă
- stare predecesoare unei manifestări clinice
Ex. teren hipertensivi
teren bacilar sunt dependente
de acţiunea
bronşitic factorilor de risc
diabetogeni
gutos, nevropat

Factorii care condiţionează terenul

I. Factorii genetici
Totalitatea caracterelor unui organism sunt determinate de factori
genetici care alcătuiesc aparatul genetic al organismului.
Fiecare genă determină printr-un sistem de codificare biochimică
lanţuri polipeptidice care la rândul lor alcătuiesc proteinele constituind
baza structurală şi funcţională a caracterelor organismului.
Genele coopereză între ele la nivel celular şi intercelular prin tipuri
de interrelaţii.
a) Pleiotropismul (asociere) pleion = multe
tropos = afinitate
Constă din efecte multiple datorită acţiunii unei singure gene.
Alterarea unei gene aflată în relaţii de pleiotropism are efecte mai
intense decât proteina sau enzima dependentă direct de acea genă.
Ex. – alterarea genei pentru galactozil – uridil – transferază , dereglează
metabolismul galactozei dar secundar induce ciroză, cataractă,
întârziere mintală.
Pleiotropismul se defineşte prin relaţia :
“ogenă – mai multe efecte”
b) Ereditatea poligenică - constă în
- dependenţa unui caracter de funcţionalitatea mai multor gene;
 - cele mai multe caractere sunt poligenice.
Ex. – pigmentarea tegumentelor depinde de 4 gene diferite
- producţia de insulină – 3 gene
- formarea şi structura dinţilor  sunt
poligenice
- presiunea sanguină
- activitatea nervoasă superioară, vegetativă
- funcţia clorhidropeptică
Acest tip de interrelaţie este ilustrat de “mai multe gene – un singur
efect”.
c) Penetraţia genelor constă în :
- inegalitatea capacităţii de exprimare a unei gene la indivizi
diferiţi.
- fiecare individ prezintă configuraţii genetice proprii.
Ex. – gena care determină polidactilia se manifestă numai la unii indivizi.
d) Reglarea genetică a cantităţii de proteine sintetizate
- genele de control numite “reglatoare” se află în interrelaţie cu
genele de
structură prin intermediul unor represori.
Aceste relaţii sunt implicate în reglarea sintezei lanţurilor
polipeptidice (mol.
de hemoglobină).
- sinteza enzimelor metabolismului glucozei.
e) Diferenţierea funcţională a genelor
- se află la baza dezvoltării organelor şi ţesuturilor specializate
(prin activări şi
inactivării genice)
- nucleii plasmocitelor şi celulelor hepatice sunt aceeaşi - în
primele se
activează genele pentru Ig. şi se inactivează genele pentru enzime
specifice ficatului ca triptofan-pirolază, tirozin-aminotransferază şi invers.
Cooperarea genelor la nivel celular este completată cu interrelaţii
funcţionale dintre celule şi mai ales cu factorii de mediu.
Interrelaţia genelor la distanţă cât şi relaţiile cu factorii sunt
asigurate de cele 2 sisteme de integrare.
1. Sistemul nervos S.N.
2. Sistemul endocrin S.E.
S.N. - Colecţionarul informaţiilor asupra dinamicii şi acţiunii
factorilor de mediu iar impulsurile nervoase se transmit celulelor prin
intermediul hormonilor secretaţi de glandele endocrine sau mediatori
chimici asemănători hormonilor.
 Datorită interrelaţiilor intergenice, genele alterate nu se exprimă
patologic în sistemele poligenice, decât în condiţie de mediu în care
caracterul corespunzător este solicitat sau stressat.
Terenul este condiţionat de acţiunea factorilor de mediu care în
ansamblu constituie peristaza.

II. Factorii de peristază

In această noţiune intră toate condiţiile mediului înconjurător sau
ale homeostaziei organismului care pot exercita anumite influenţe în
instalarea şi producerea bolilor.
Cei mai importanţi factori sunt :
a) Alimentaţia – factor de prim ordin în reacţiile de răspuns ale
organismului
- o raţie echilibrată în principii alimentari este una din condiţiile
prevenirii, evoluţiei şi tratamentului bolilor.
Ex. – proteine, vitamine, săruri minerale, glucide
- raportul între principiile nutritive influenţează capacitatea de
răspuns a organismului.
- deficitul alimentar în proteine favorizează
- bolile infecto-contagioase
- scade capacitatea de apărare
- întârzie vindecarea.
- deficitul de calciu
- cariile dentare
- osteopatii
- boli neuro-musculare
b) Boli preexistente
- boli din perioada embrionară – influenţează terenul şi
reactivitatea
- aceste boli determină
- capacitatea de apărare a organismului
- influenţează apariţia hepatitelor, maladiilor de
sistem
- nefrite, tulburări digestive, cardio-vasculare, boli
alergice, metabolice, nefropatii
c) Patologia actuală
- existenţa unor boli asociate fără legătură cu boala de bază dar
pe care o pot influenţa.
Ex. – afecţiunile dentare au gravitate mai mare la diabetici
- afecţiunile paratiroidelor duc la maladii de dinţi şi maxilare
- bolile hepatice şi pancreatice modifică secreţia glandelor salivare
d) Factori sociali - legaţi de cei biologici
- condiţii de viaţă şi mediu (inclusiv familiale)
 - stressul, grijile cotidiene, etc.
Complexul mare de factori implicaţi în definirea terenului fac dificilă
realizarea
unei clasificări a populaţiei umane în tipuri constituţionale sau de teren.
Fiecare organism constituie o individualitate diferită de alţi indivizi.
Astfel a fost introdus termenul de fenotipie.
Fenotipia individuală = totalitatea însuşirilor unui organism care
pot fi exprimate în indici calitativi sau cantitativi (conformaţie fizică, grup
sangvin, tipuri de S.N., grupe leucocitare).
Aceasta se împarte în :
a) Fenotipia constituţională – caracterizează indivizii după
predominanţa unui organ, sistem sau funcţie.
- tip respirator
- tip digestiv
- tip simpaticoton sau vagoton
- după secreţia endocrină : hiper sau hipotiroidism
b) Fenotipia imonologică
Specificitatea imunologică este determinată de structurile
specializate care
formează aparatul imunitar, pe baza căruia se formează o anumită
structură a organelor şi ţesuturilor, un anumit specific de antigeni şi
anticorpi.
Patologia determinată de această fenotipie
- incompatibilitatea sangvină
- boli alergice
- anemii
- transplantul de organ
- implantul dentar
c) Fenotipia endocrină
- glandele endocrine imprimă una din importantele caracteristici
ale terenului şi reactivităţii
- hiper/hipo funcţia unei glande poate modifica reacţia de răspuns
a organismului.
Tulburările sistemului hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenal joacă
rol important
în adaptarea la agresiune.
Selye – le descrie în “sindromul genelor de adaptare”.
d) F.nervoasă
Pe scară filogenetică cu cât un organism este mai evoluat cu atât
acţiunea sa este
subordonată S.N.
Pavlov – reacţia de răspuns depinde de 2 procese fundamentale
ale scoarţei celebrale – excitaţia şi inhibiţia stabilind 4 tipuri de S.N.
 - puternic, echilibrat şi mobil
- puternic, echilibrat şi inert
- puternic, neechilibrat
- slab inhibat
Descoperirea celui de al doilea sistem de semnalizare i-a permis
autorului să descrie 3 tipuri de S.N.
- gânditor
- artistic
- intermediar.
Bolnavii anxioşi, deprimaţi, prezintă reacţii postagresive
dezordonate, discordante sau reduse.
Şocul traumatic este agravat de oboseală, panică.
Terenul şi reacţiile de răspuns surmenaj sunt dependente şi de
activitatea S.N. vegetativ, fapt ce a dus la delimitarea unei predominanţe
parasimpatice sau simpatice.
Parasimpaticotonii se caracterizează prin predominanţa proceselor
anabolice, capacitate de apărare, antitoxică superioară, procese mai
active de mobilizare a leucocitelor.
Simpaticotonii
- au M.B. mai ridicat
- răspunsuri reactive vii, prompte
- mobilizare rapidă de catecolamine
- se epuizează repede.
Dezechilibrele între cele 2 componente au fost incluse în noţiunea
de “distonie neuro-vegetativă”.
e) Vârsta (ilikibiologia)
Terenul prezintă o serie de trăsături cronologice care se exprimă
printr-o
reactivitate particulară la diferite vârste.
Astfel că :
- nou-născutul – are reacţii foarte limitate datorită incompletei
dezvoltări a
sistemelor cu caracter de barieră
- sinteza redusă se anticorpi (A.C.)
- dezvoltare incompletă a S.N.
- nou-născutul imatur – are o dezvoltare morfofuncţională
deficitară şi mecanisme de apărare foarte reduse
- pubertate - anemii
- boli alergice
- boli neuro-endocrine
- boli dento-gingivale
- vârstnici - scade apa în ţesuturi
- scade elasticitatea vasculară prin depuneri de
colesterol
- creşte T.A.
- scade forţa de contracţie a muşchiului
- perfuzarea redusă a organelor
- sensibilitate crescută la infecţii