Pilde si povestioare educative pentru ridicarea moralului.

Orice succes porneste din mintea noastra si nici o decizie nu poate fi mai buna decat informatiile pe care se
bazeaza.

1. Puiul de vultur

Intr-o zi, plimbandu-se prin padure, un om gasi un pui de vultur de abia iesit din gaoace. Dandu-si seama ca daca
l-ar fi lasat acolo, singur si parasit, l-ar fi condamnat la moarte sigura, omul lua puiul acasa si-l puse intr-un cotet,
impreuna cu niste pui de gaina.

Puiul de vultur crescu alaturi de acestia si, bineinteles, invata sa se poarte ca o gaina: scormonea pamantul
pentru a gasi viermi si insecte, manca semintele pe care i le da stapanul, clocanea si cotcodacea, iar daca batea
din aripi nu se ridica mai mult de cateva zeci de centimetri.

Au trecut astfel cateva luni, timp in care vulturul nu se indoi nici o clipa ca locul lui ar fi altundeva decat in curtea
stapanului, printre celelalte gaini. Mai mult, era convins ca el insusi este o gaina.

Pana cand, intr-o zi, privind spre cerul albastru si fara nori, vazu un alt vultur planand maiestuos, aproape fara a-
si misca aripile robuste...

Sau

Un ţăran găsi odată un ou de vultur şi nu ştia ce să facă cu el. Totuşi îl aduse acasă şi, fiindcă soţia sa tocmai
punea nişte ouă de găină la clocit, se hotărî să pună şi acest ou de vultur. După trei săptămâni puişorii ieşiră din
ouă, la fel şi puiul de vultur. Zilele treceau şi acesta făcea tot ceea ce făceau şi puişorii de găină. Din când în
când însă simţea că este atras în sus şi chiar încerca să se desprindă puţin câte puţin de pământ.

Într-o zi, puiul de vultur zări o pasăre pe bolta cerului, dar nu ştia ce era. Puiul de vultur îi întrebă pe ceilalţi
puişori: "Hei, ce pasăre zboară deasupra noastră?" Puişorii îi răspunseră: "Este un vultur. Dar ce te interesează
pe tine asta, tu eşti de aici, de pe pământ. Asta este lumea ta şi a noastră".

False limite...

Exista doua finaluri posibile pentru povestea vulturului crescur printre gaini:

Primul spune ca, dupa un scurt moment de admiratie si invidie, vulturul s-a intors la ocupatiile lui obisnuite,
convins ca nu avea nimic in comun cu semenul lui din inaltul cerului si ca a continuat pana la moarte viata lui la
curte.

Al doilea final, in schimb, spune ca vulturul a inteles dintr-o data care este adevarata lui natura. si-a dat seama ca
nu exista obstacole care sa-l impiedice sa zboare, in afara de cele din mintea lui, si, dupa cateva tentative, s-a
ridicat in zbor, intr-adevar liber.

Alegerea va apartine.

Concluzie

Va propun sa va opriti un moment si sa reflectati. Sa reflectati la cantitatea enorma de lucruri pe care deja le stiti,
la capacitatile si talentele pe care le posedati deja si care asteapta sa fie transformate in actiuni si rezultate
concrete. Puneti-va intrebarea: "In acest moment, aici si acum, folosesc intr-adevar toate resursele pe care le
am? Dau intr-adevar tot ce am mai bun in mine?". Si, cine stie, poate ca raspunsul va va fi de ajutor pentru a face
acel pas care inseamna, de fapt, asumarea raspunderii pentru propria existenta. Incepeti sa faceti lucruri fara a
astepta ca altcineva sa le faca in locul vostru.

2. Povestea bicicletei verzi

O fetiţă voia odată să-şi vopsească bicicleta. Pentru aceasta îşi procură o vopsea verde. Fetiţei îi plăcea culoarea
verde. Dar frăţiorul ei mai mare îi spuse: "O bicicletă aşa verde n-am mai văzut până acum. Vopseşte-o cu o
culoare roşie şi atunci va arăta frumos". Această culoare îi plăcea fetei. Deci, cumpără vopsea roşie şi vopsi
bicicleta. O altă fetiţă însă îi spuse: "Dar biciclete roşii au toţi. De ce n-o vopseşti cu albastru?". Fetiţa se răzgândi
şi apoi o vopsi cu albastru. Dar un prieten din vecinătatea ei îi spuse: "Albastru? Este o culoare aşa de închisă.
Culoarea galbenă ar fi minunată!" Fetiţa găsi că galbenul era o culoare frumoasă. Dar o doamnă din bloc îi spuse:
"Acesta este un galben urât. Ia un albastru-deschis, consider că este mult mai frumos". Fetiţa îşi vopsi bicicleta cu
albastru-deschis. Deodată, din nou îşi făcu simţită prezenţa frăţiorul ei mai mare, care îi spuse: "Voiai doar s-o
vopseşti cu roşu!" Fetiţa începu să râdă, apoi luă cutia cu vopsea verde şi vopsi bicicleta cu această culoare.
Acum nu-i mai păsa ce spusere ceilalţi.

3. Lupul şi câinele

Era odată un lup care merse la o gospodărie, privi printre leaţurile gardului şi, văzând un câine, îi spuse: "Vino-
ncoace! Vreau să te întreb ceva". Câinele îi răspunse: "Îmi pare rău, dar sunt legat cu lanţul". Lupul se sperie:
"Cum, nu eşti liber? Şi eu care credeam că-ţi merge bine!". "Îmi merge bine, răspunse câinele. Primesc mâncare
de trei ori pe zi, nu am griji pe capul meu...". "Tu nu cunoşti pădurea? Şi iepuri nu ai voie să vânezi?" "Nu,
răspunse câinele, nu sunt liber. Totdeauna sunt legat". "Asta-i rău, foarte rău, deoarece pădurile sunt cele mai
frumoase lucruri din cele existente pe pământ", spuse lupul.

Câinele ar mai fi vrut să audă câte ceva despre păduri, dar lupul dădu din cap şi-i spuse: "Nu vreau să-ţi fac
poftă. Merg la prietenii mei să le povestesc despre tine, sărăcuţul".

Atunci câinele se aşeză pe pământ şi lătră într-una. Din acel moment nu se mai simţi fericit. Lupul, în schimb, se
întoarse în pădure şi era foarte fericit. În iarna următoare însă lupul muri de foame deoarece nu găsi nimic de
mâncare.

4. Cel mai mare peşte

Un băieţel, fiu de pescar, se aşeză la umbra unei sălcii şi-şi aruncă undiţa în râu.

"De-ar trage un peşte mare!", spuse el.

Numaidecât prinse o ştiucă puternică şi o trase din toate puterile. Dar marele peşte se zbătu aşa de puternic, că-l
trase şi pe băieţel în râu. Tatăl său, care era în apropiere şi-şi întindea plasa să se usuce, sări în apă şi-l scoase
din marea primejdie. Apoi îi spuse fiului său: "Vezi tu, nu este bine întotdeauna să se împlinească dorinţele
noastre".

5. Lelebum

A fost odată un elefant mare şi frumos. Se numea Lelebum. De la trompă până la coadă era albastru complet.
Acest lucru îl făcea foarte nefericit. Voia să fie de culoare gri ca ceilalţi elefanţi. În tristeţea sa cea mare se
gândea el: "Oare dacă voi mânca doar verdeaţă, nu se va colora pielea mea în verde?" Lelebum începu să
consume doar lucruri verzi: fasole verzi, salată verde, banane verzi, o pălărie verde, ciorapi verzi.... Lelebum
deveni verde ca iarba şi toţi râdeau de el şi-l asemănau cu o broască verde. Acum era nervos. Se duse la
plimbare şi, de mânie, începu să mănânce toate florile albe pe care le întâlnea în cale. Deja îl durea burta şi el tot
mai mânca. "Până la urma urmei, tot trebuie să devin gri", se gândea el. Dar totul mergea pe dos. Deveni din ce
în ce mai alb. Când mergea pe zăpadă oamenii nu-l mai deosebeau. Şi dacă era desenat într-un caiet, nici un
copil nu-l mai observă pentru că era alb. De aceea, Lelebum era foarte trist. De ce trebuie să i se întâmple aşa
ceva tocmai lui? Cum să-l recunoască din nou oamenii?

Se aşeză pe pământ şi plânse amarnic. Cum plângea, lacrimile cădeau pe pământ şi se formă o baltă, apoi un lac
de lacrimi. Atunci Lelebum se gândi: "Poate că-mi vor trece grijile dacă mă voi scălda un pic", şi sări în apă.

Când ieşi afară împrospătat văzu - dar nu-i venea să creadă - că de la trompă până la coadă era aşa de albastru
şi aşa de frumos ca înainte. Plin de bucurie şi fericire, Lelebum dansă şi stropi cu apă ca o fântână arteziană.

6. Ce e important?

Un înţelept hindus obişnuia să spună următoarea poveste: Un filozof a fost transportat odată peste un fluviu.
Filozoful îl întrebă pe barcagiu: "Ce ştii despre stelele şi luna care strălucesc deasupra noastră, despre influenţa
lor asupra mării, asupra fluviilor şi asupra destinului nostru?" Barcagiul răspunse: "Habar n-am. Stelele strălucesc
după voinţa lui Dumnezeu şi fac ceea ce le-a dat el să facă. Ce anume, nu ştiu. Totuşi sunt frumoase, iar eu nu
pot să le creez nici să le distrug. Sunt pur şi simplu uimit de minunăţiile lui Dumnezeu care le-a creat şi le-a pus
acolo unde sunt". Filozoful spuse oftând adânc: "Atunci ai risipit un sfert din viaţa ta".

Ceva mai târziu, filozoful îl întrebă din nou: "Cunoşti istoria regilor şi reginelor care au domnit şi încă mai
domnesc?" Barcagiul răspunse: "N-am nevoie să ştiu. Regii şi reginele vin şi se duc. Dumnezeu însă rămâne şi
este îndurător cu mine. Deci, de ce să mă preocup pe succesiunea regilor şi a reginelor care vin să se certe şi
apoi mor?" Filozoful spuse: "Atunci ai risipit jumătate din viaţa ta".
Iarăşi după câteva clipe, filozoful nu s-a putut abţine să nu-i pună încă o întrebare: "Cunoşti fiinţa lui Dumnezeu,
cine şi unde este el, şi cum se ajunge la cunoaşterea lui?" Barcagiul răspunse: "Nu, domnule, nu ştiu. Ştiu doar
că Dumnezeu este cel care face tot ceea ce se întâmplă cu mine şi cu tine, că este îndurător şi iubitor şi că urăşte
şi pedepseşte răul. Mai multe n-am nevoie să ştiu despre el; dorm mai bine dacă-i încredinţez lui toate grijile
mele". Filozoful intră în panică şi spuse: "Atunci, nebunule, ai risipit trei sferturi din viaţa ta".

Imediat după aceasta se ivi o mare furtună pe fluviu şi barca începu să se clatine. Filozoful era legănat încoace şi
încolo şi era cuprins de frica de moarte.

Acum era rândul barcagiului să-l întrebe: "Domnule, de ce te temi? Nu ştii să înoţi?" Filozoful răspunse: "Nu,
domnule, nu ştiu". Pe barcagiu îl plesni râsul şi spuse: "Atunci, domnule, ai risipit întreaga ta viaţă".

7. Fericire sau nenorocire

Un ţăran avea un teren greu de prelucrat. Avea doar un fiu care-l ajuta şi un cal cu care ara. Într-o zi îi fugi calul
de acasă. Vecinii veniră la ţăran şi-i plânseră de milă pentru această nenorocire. Dar ţăranul rămase liniştit şi le
spuse: "De unde ştiţi că este nenorocire?"

Câteva săptămâni după aceea, calul se întoarse înapoi şi aduse cu sine zece cai sălbatici. Vecinii veniră să-l
felicite pe ţăran pentru norocul său. Dar ţăranul rămase liniştit şi le spuse: "De unde ştiţi voi că este un noroc?"

O săptămână mai târziu, feciorul călări pe unul din aceşti cai sălbatici şi-şi fractură piciorul. Acum ţăranul nu mai
avea nici un fecior care să-l ajute. Vecinii veniră din nou ca să-l compătimească pentru această nenorocire. Dar
ţăranul rămase liniştit şi le spuse: "De unde ştiţi că este o nenorocire?"

În săptămânile următoare izbucni un război şi soldaţii veniră prin vale pentru a-i lua pe tineri la oaste. Doar
feciorul ţăranului n-a fost luat pentru că avea piciorul rupt.

8. Cele trei broaşte

Au fost odată trei broaşte care au căzut într-un butoi cu smântână. Când n-au mai putut să iasă afară, una, care
era optimistă, spuse: "Eh! Imediat vom ieşi afară. Să aşteptăm să vină cineva ca să ne scoată". Şi înotă până
când smântâna se lipi de căile respiratorii şi astfel se duse la fund.

Broasca a doua, care era pesimistă, spuse: "Nu se poate face nimic". Şi imediat se scufundă.

Cea de-a treia broască era realistă. Ea spuse: "Să batem din picioare, nimeni nu ştie ce se va întâmpla, să
batem!" Bătând aşa din picioare ore-n şir, la un moment dat broasca simţi ceva solid sub picioarele ei: smântâna
se transformă în unt. Acum se căţără pe mormanul de unt şi sări afară din butoi.