CURS NR.

CAVITATEA BUCALĂ
Cavitatea bucală este situată în viscerocraniu. Arcadele alveolo-dentare
împart această cavitate în două porţiuni: una antero-laterală, situată în afara
arcadelor dentare, denumită vestibul, şi alta, înăuntrul acestor arcade,
denumită cavitate bucală propriu-zisă. Aceste două regiuni comunică între ele
prin spaţiile interdentare şi spaţiul retrodentar situat înapoia ultimilor molari.
Anterior, cavitatea bucală comunică prin orificiul bucal cu exteriorul, iar
posterior, prin istmul buco-faringian cu faringele. Peretele antero-lateral al
cavităţii bucale este format din buze şi obraji.

Mucoasa bucală căptuşeşte pereţii cavităţii bucale, adaptându-şi

structura în fiecare regiune, după solicitările din timpul masticaţiei, deglutiţiei
şi fonaţiei si este perforată de dinţi.

Sistemul de susţinere al dinţilor este cunoscut sub numele de parodonţiu

şi constituie una din zonele cele mai adaptabile la diverse solicitări funcţionale,
având o sensibilitate crescută, motivată prin bogata vascularizaţie şi inervaţie a
acestei regiuni.

BUZELE

Sunt două repliuri cutaneo-mucoase, ce delimitează prin marginile lor

libere orificiul bucal şi acoperă arcadele alveolo-dentare în partea lor
anterioară. Faţa anterioară a buzelor este cutanată, fiind prevăzută cu foliculi
piloşi şi glande sebacee, ca şi restul tegumentelor faciale.

Buza superioară prezintă pe linia mediană un şanţ numit philtrum, care

se lărgeşte în jos, terminându-se printr-o porţiune mai proeminentă numită
tubercul labial. De la acest tubercul pleacă spre septul nazal o plică mediană,
descrisă la noi de Rainer. Lateral, buza superioară este despărţită de obraz prin
şanţul labiogenian.

Buza inferioară este despărţită de regiunea mentonieră prin şanţul

labiomentonier. Cele două buze se unesc lateral la nivelul comisurilor bucale.

Zona externă, tegumentară a buzelor se continuă cu zona intermediară,

sau roşul buzelor - cunoscut şi sub denumirea de zonă de tranziţie, delimitată
de un burelet sau lizereu. Zona de tranziţie a buzelor are aceeaşi origine şi
structură ca şi tegumentele învecinate, cu deosebirea că roşul buzelor este
format dintr-un epiteliu stratificat pavimentos nekeratinizat. El prezintă un
strat lucios dezvoltat şi un corion ce conţine o bogată reţea capilară ce dau
culoarea roşie acestei regiuni; la rasa albă, în această zonă, foliculii piloşi
lipsesc complet, deşi glandele sebacee persistă încă. La nou-născut roşul
buzelor este împărţit în două zone: o zonă externă, netedă, denumită pars
glabra (roşul buzelor propriu-zis) şi o zonă internă, neregulată datorită
proeminenţelor corionului - pars-villosa, cu rol adjuvantîn actul suptului.

Zona de tranziţie se continuă fără linie de demarcaţie cu faţa internă sau

orală a buzei, acoperită de o mucoasă de tip bucal care, împreună cu mucoasa
gingivală formează fundul de sac vestibular sau şanţul gingivo-labial.

Mucoasa labială prezintă, ca şi tegumentele, un strat epitelial acoperitor

şi un corion sau derm. Stratul epitelial este format dintr-un strat bazal de
celule cilindrice, dintr-un strat malpighian format din celule poliedrice legate
între ele prin tonofibrile şi dintr-un strat superficial de celule cu granulaţii de
keratohialină. În mod obişnuit, aceste celule nu se keratinizează decât în cazul
respiraţiei bucale, datorită uscării mucoasei de către aerul inspirat.

Corionul sau dermul mucoasei labiale este bogat în fibre colagene şi

elastice aici fiind prezente şi numeroase glande seroase.

O cută verticală a mucoasei, numită frâul labial, leagă buza în porţiunea

mediană gingivală. Deseori, la nou-născuţi frâul labial superior este
hiperstratificat, inserându-se pe mucoasa dintre incisivii centrali superiori
ducând la depărtarea lor (diastemă). Scheletul musculo-conjunctiv al buzelor
este alcătuit din muşchiul orbîcular al buzelor.

OBRAJII

Alcătuiesc peretele lateral ai cavităţii bucale. Ei sunt formaţiuni

musculocutanate delimitate anterior de şanţul nazolabial, posterior de
marginea anterioară a muşchiului maseter, superior de osul zigomatic şi
inferior de linia oblică externă a mandibulei. Din punct de vedere structural,
obrajii sunt alcătuiţi din:

1. Tegument la exterior - bogat vascularîzat şi inervat. În corionul

tegumentului se află numeroase glande sudoripare, iar la adulţi mulţi foliculi
piloşi şi glande sebacee. Pe corion se insera şi o parte din muşchii pieloşi ai
feţei,
 2. Stratul celulo-grăsos ce conţine bula grăsoasă Bichat, cu important rol
în actul suptului, la copil.

3. Stratul muscular format din muşchiul buccinator, care-şi trimite

inserţii atât pe tegumentele cât şi pe mucoasa din această regiune. Canalul
Stenon al glandei parotide perforează această fundă musculară pentru a se
deschide pe mucoasa obrazului, în dreptul celui de-al doilea molar superior.

4. Stratul mucoasei jugale - formată dintr-un epiteliu pavimentos

stratificat ca şi restul mucoasei bucale, ce aderă intim la muşchiul buccinator
situat sub ea, iar în porţiunea anterioară mulându-se pe suprafaţa vestibulară
a dinţilor laterali.

BOLTA PALATINĂ

Constituie peretele superior al cavităţii bucale; ea este formată anterior

dintr-o porţiune osoasă rigidă - palatul dur şi posterior dintr-o porţiune
musculo-aponevrotică suplă, mobilă - palatul moale sau vălul palatin.

Bolta osoasă, palatul dur este alcătuită anterior din apofizele palatine ale
oaselor maxilare, iar posterior din lamele orizontale ale oaselor palatine. Pe
bolta osoasă se află situate de o parte şi de alta a rafeului median, glandele
mucoasei palatine. Stratul glandular se opreşte la unirea 1/3 anterioare cu cea
medie a boltei, aproximativ în dreptul caninilor.

Mucoasa palatină ce căptuşeşte palatul dur, se continuă anterior şi

lateral cu mucoasa gingivală, iar posterior cu mucoasa vălului palatin. Pe
suprafaţa ei se distinge pe linia mediană, rateul palatin, orientat
anteroposterior ce corespunde suturii sagitale a palatului osos.

La unii indivizi, pe linia mediană, la nivelul unirii celor două apofize

palatine ale oaselor maxilare se află câteva proeminenţe osoase; cunoscute
sub numele de torus palatin. în partea anterioară a rafeului median, în dreptul
orificiilor incisivilor centrali superiori, mucoasa palatină prezintă o
proeminenţă a raîeului median, numită papilă incisivă. În 2/3 anterioare ale
palatului dur, de o parte şi de aita a rafeului median, mucoasa palatină prezintă
3-7 creste rugoase transversale, oblice sau arciforme, cunoscute sub numele
de rugi palatine.

La nivelul zonei de separaţie dintre palatul dur şi palatul moaie, de o

parte şi de alta a liniei mediane, se află foveele palatine - mici depresiuni în
care se deschid canalele excretorii ale glandelor.
 În 1/3 posterioară, mucoasa palatină este uşor mamelonată, datorită
glandelor mucoase subiacente. Palatul dur se continuă posterior cu palatul
moale sau vălul palatin - formaţiune musculo-membranoasă mobilă, acoperită
de mucoasa vălului palatin care este subţire şi netedă. Linia de demarcaţie
între mucoasa fixă a palatului dur şi mucoasa mobilă a palatului moale, poartă
numele de linia A ce are forma unei linii curbe deschise anterior. Marginea
posterioară a vălului palatin este liberă şi prezintă o prelungire mediană,
numită luetă. Marginile laterale ale vălului palatin se fixează pe pereţii laterali
ai faringelui. Faţa anterioară a vălului palatin prezintă un rafeu median, în
prelungirea rafeului palatin dur, iar faţa posterioară a sa este orientată spre
faringe. Vălul palatin se continuă pe laturi cu câte două cute - stâlpii vălului
palatin, ce delimitează lojele amigdaliene în care se află amigdalele palatine.

Datorită muşchilor tensori, ridicători, coborâtori ai vălului, acesta are un

rol important în procesele de deglutiţie şi fonaţie. De asemeni, vălul palatin
prezintă o bogată vascularizaţie şi inervaţie, fiind sediul a numeroşi
exteroreceptori responsabili de apariţia reflexului de vomă sau de deglutiţie.

PLANŞEUL CAVITĂŢII BUCALE - sau peretele său inferior este un sept

muscular situat între arcul mandibular şi osul hioid, format din unirea pe linia
mediană a celor doi muşchi milohioidieni care, alături de muşchii
geniohioidieni şi pântecele anterior al digastricului, formează diafragma
bucală. Se delimitează astfel etajul supramilohioidian, în care se află glandele
sublinguale, şi etajul submilohioidian, în care se află glandele submaxiiare. La
interior, planşeui bucal este acoperit de limbă, ce contribuie la delimitarea
regiunilor sublinguală, linguală şi suprahioidiană.

Regiunea sublinguală - prezintă un repliu mucos median numit frâul

limbii, care leagă faţa inferioară a limbii de planşeul bucal. Pe laturile frâului se
află două cute transversale ale mucoasei, numite plicile sublinguaie sub care se
află glandele sublinguale care se deschid prin canalele excretoare Rivinius şi
Bartholini, la nivelul carunculelor sublinguale. De o parte şi de alta a frâului
lingual se află şi carunculele de vărsare a canalului Wharton. Mucoasa
sublinguală este vascularizată de artera sublinguală care se anastomozează cu
artera submentonieră, ramură din facială. Limfaticele zonei drenează limfa în
ganglionii submaxilari. Fiind subţire, bogat vascuiarizată şi umedă, mucoasa
sublinguală constituie o membrană biologică care permite schimburi între
mediul intern şi mediul bucal. La acest nivel pot fi absorbite substanţe
introduse în cavitatea bucală (alcoolul, unele medicamente).
 În regiunea linguală se află limba, organ musculo-fibros, care ocupă
aproape în întregime cavitatea bucală propriu-zisă. Ea se mulează pe suprafaţa
palatină a dinţilor, şi prezintă o porţiune posterioară cu mobilitate redusă -
baza limbii ancorată pe peretele inferior ai cavităţii bucale şi pe structurile
vecine şi o porţiune anterioară mobilă - vârful limbii. În structura sa se disting
mai multe elemente: fibre musculare striate ce aparţin muşchilor intrinseci sau
extrinseci ai limbii, un schelet fibros pe care se insera fibrele musculare,
formaţiuni limfoide care constituie amigdala linguală, vase, nervi şi mucoasa
linguală ce o acoperă la exterior.

Muşchii intrinseci sunt aşezaţi în trei planuri:

- Planul superior - conţine muşchiul lingual superior ce se dispune de la

bază la vârful limbii. Contracţia fibrelor sale produce scurtarea limbii.

- Planul mijlociu - conţine fibre musculare dispuse transversal, între

muşchiul lingual superior şi lingual inferior. Contracţia lor produce îngustarea
limbii, conferindu-i forma de jgheab.

- Planul inferior - este alcătuit din muşchii linguali inferiori. Contracţia lor
produce coborârea şi retragerea vârfului limbii.

Printre aceste fibre musculare ale planurilor menţionate, există şi fibre

verticale a căror contracţie produce turtirea limbii.

Un rol important în mobilizarea limbii în diverse direcţii îl are şi

musculatura extrinsecă a sa, reprezentată de muşchii geniogloşi, a căror
contracţie trage limba înainte şi o fixează înapoia simfizei mentoniere; muşchii
stilogloşi ce trag limba înapoi şi în sus; muşchii palatogloşi şi faringogloşi ce
trag rădăcina limbii înapoi şi în sus, aplicând-o pe bolta palatină.

Învelişul extern al limbii este reprezentat de mucoasă: cea sublinguală

este subţire, elastică, lăsând să se vadă prin transparenţă vasele sanguine şi
prezentând median repliul frâului limbii ce face legătura cu arcada alveolară
inferioară. De o parte şi de alta a frâului limbii se află canalele excretoare ale
glandelor mucoase descrise de Nuhn-Blandin.

Mucoasa feţei dorsale a limbii este mai groasă şi prezintă numeroase

supradenivelări numite papile linguale sau gustative ce conţin mugurii
gustativi. Forma, mărimea si dispoziţia papilelor gustative este diferită pe
suprafaţa dorsală a limbii. Astfel, în regiunea „V”-ului lingual situat la unirea a
2/3 anterioare cu 1/3 posterioară a limbii, se află 9-11 papile caliciforme sau
circumvalate; fiecare papilă conţine numeroşi muguri gustativi şi este
înconjurată la bază de un şanţ (vallum), în care se deschid glandele salivare
seroase von Ebner. Papilele caliciforme sunt cele mai voluminoase, având o
înălţime de 1,5 mm şi o grosime de aproximativ 1 mm. Pe marginile laterale ale
limbii sunt depuse mai ales papile foliate, în număr redus la om, care sunt
formate din 8-10 pliuri mucoase ce pot conţine în grosimea epiteliului lor
muguri gustativi.

Pe faţa dorsală a limbii se află două tipuri de papile gustative:

- papilele filiforme - sunt cele mai numeroase (500/cm 2), au o înălţime de

aproximativ 2,5 mm, au formă cilindrică sau conică şi sunt răspândite pe toată
faţa dorsală a limbii, înaintea "V"-ului lingual şi pe marginile ei. Aceste papile
sunt acoperite de un epiteliu ce prezintă granule de keratohialină. Papilele
filiforme nu conţin muguri gustativi, având rol numai în sensibilitatea tactilă;

- papilele fungiforme - au o formă de ciupercă rotundă, sunt răspândite

pe toată suprafaţa dorsală a limbii; au o înălţime de aproximativ 1 mm, sunt
foarte bogat vascularizate, ceea ce face să se identifice la suprafaţa limbii ca
nişte puncte mici, roşii; în grosimea epiteliului lor de acoperire se află puţini
muguri gustativi. La baza limbii, înapoia "V"-ului lingual, se află amigdala
linguală ce aparţine cercului limfatic Waideyer.

Limba este un organ ce conţine numeroşi receptori: la nivelul mucoasei

linguale (receptori gustativi); la nivelul stratului submucos (receptori ai
sensibilităţii tactile, termice şi dureroase) cât şi proprioreceptori situaţi în
musculatura intrinsecă a limbii, toţi aceştia furnizând informaţii asupra
caracteristicilor obiectelor introduse în cavitatea bucală, fiind implicaţi în
reglarea masticaţiei, deglutiţiei, secreţiei salivare, în declanşarea reflexelor
gustative cât şi în vorbirea articulată.

MUCOASA BUCALĂ - sau mucoasa orală, căptuşeşte la interior cavitatea

bucală. Histologic, este alcătuită dintr-un epiteliu şi un corion, separate printr-
o membrană bazală.

Epiteliul, de tip stratificat pavimentos, este alcătuit din trei straturi:

- stratul bazal germinativ - format din celule prismatice, înalte ce

prezintă mitoze frecvente, asigurând reînnoirea continuă a celulelor
superficiale;
 - stratul spinos pluristratificat - format din celule poliedrice, mai turtite
înspre suprafaţă;

- stratul superficial - format din două-trei rânduri de celule turtite, cu

nuclei picnotici, aplatizaţi, sau fără nuclei, ce se descuamează continuu. Printre
celulele epiteliale ale stratului bazal şi spinos se pot găsi: melanocite ce pot
sintetiza melanină, conferind pigmentaţia caracteristică mucoasei.

O intensă activitate a melanocitelor ce determină o pigmentaţie

accentuată a mucoasei bucale, se poate înscrie în sfera patologicului (boala
Addison); - celule Merkel ce sunt implicate în procesele senzoriale; celule
Langerhans, limfocite, granulocite care deţin un rol important în procesele de
apărare nespecifică.

Corionul mucoasei bucale, sau lamina propria este un ţesut conjunctiv

pluricelular bogat în fibre de colagen, macrofage, limfocite, plasmocite, canale
excretorii ale glandelor salivare mici, vase sanguine, limfatice şi filete nervoase.
La nivelul mucoasei obrajilor şi mucoasei linguale corionul prezintă papilele
adelomorfe.

Sub corionul mucoasei bucale se află stratul submucos format din ţesut
conjunctiv lax, acini secretori ai glandelor salivare mici şi receptori nervoşi
senzitivi. Gradul de mobilitate al mucoasei bucale este dat de dezvoltarea
stratului submucos.

Mucoasa bucală cu mobilitate redusă, fixă, acoperă o parte din bolta

palatină şi procesele alveolare; are o rezistenţă scăzută la presiune mecanică,
lezându-se uşor, şi o sensibilitate dureroasă accentuată. Mucoasa bucală
mobilă, cu un strat submucos bine reprezentat acoperă buzele, obrajii, vălul
palatin, planşeul bucal şi fundurile de sac de la baza proceselor alveolare.

În funcţie de caracteristicile structurale, zona de dispunere şi rolul său

fiziologic, mucoasa bucală se poate împărţi în: mucoasa jugală sau a obrajilor;
mucoasa labială - pe faţa internă a buzelor; mucoasa planşeului oral al regiunii
sublinguale; mucoasa palatină ce prezintă fenomene de keratinizare - este fixă
în zona vălului palatin; mucoasa linguală - bogată în 2/3 anterioare ale dosului
limbii în receptori gustativi; mucoasa gingivală (gingia) ce este o mucoasă fixă
cu rol în masticaţie (adaptată solicitărilor mecanice).

Mucoasa bucală joacă un rol important în organism, datorită funcţiilor

sale fiziologice:
 - funcţia de protecţie mecanică şi de apărare antibacteriană;

- funcţia de resorbţie a moleculelor lipo şi hidrosolubile (astfel ajungând

în circulaţia generală unele medicamente);

- funcţia de excreţie a unor substanţe toxice produse de metabolismul

endogen sau a unor bacterii şi virusuri; funcţia de exteroreceptor pentru
sensibilitatea termică, tactilă, gustativă.

Mucoasa bucală este zonă reflexogenă pentru reflexele masticatorii, de

deglutiţie, salivare ş.a., prin îndeplinirea acestor roiuri fiziologice, mucoasa
bucală reprezentând o membrană biologică activă, la nivelul căreia pot fi
reflectate nenumărate afecţiuni patologice generale.

MUCOASA GINGIVALĂ

Acoperă procesele alveolare şi se continuă cu mucoasa vestibulară,

labială, jugală, sublinguală sau palatinală. Ea este perforată de dinţi. După
apariţia dinţilor se pot distinge două părţi ale mucoasei gingivale: gingia liberă -
răsfrântă spre cementul dentar şi gingia aderentă - fixată la periostul alveolar.
Gingia liberă prezintă o porţiune marginală (bureletul gingival) ce înconjoară
coletul dentar şi o porţiune papilară ce se interpune între dinţi (la bătrâni
această zonă se retractă, se atrofiază, lăsând spaţiul interdentar liber).

Bureletul gingival este congestionat în perioada de erupţie dentară, apoi

îşi revine, menţinându-şi rolul de a împiedică fragmentele alimentare mari să
se insinueze printre dinţi. Între bureletul marginal şi coroana dintelui se
formează un fund de sac sub 2 mm (la adult) în care se pot găsi resturi
alimentare şi se poate depune tartrul.

Marginea liberă a gingiei se răsfrânge deci pe coletul dentar, aderând

însă intim de cementul radicular prin aşa numita "inserţie epitelială", cu
ajutorul tonofibrilelor Baratieri.

La nivelul corionului mucoasei gingivale există numeroase leucocite,

datorită microleziunilor produse de conţinutul fundului de sac gingival. În cazul
unei infecţii masive, microbii pot invada mezenchimul subiacent, iar epiteliul
gingival proliferează spre apex, descriind paradontopatia cronică progresivă.

În cazul keratinizării epiteliului bureletului gingival, datorită unei

tulburări metabolice, mucoasa gingivală se atrofiază, celulele epiteliale se
decolează, inserţia epitelială se detaşează producând paradontoză.
 Mucoasa gingivală se continuă cu restul mucoasei bucale printr-o zonă
de tranziţie, numită mucoasa alveolară, mobilă, cu un epiteliu subţire, un
corion sărac în papile şi un strat submucos bogat în vase şi în ţesut conjunctiv
lax. Mucoasa alveolară este fixă numai în regiunea palatinală, unde aderă intim
la periostul oaselor bolţii palatine.

PARODONŢIUL

Constituie sistemul de susţinere al dintelui şi este alcătuit din: cement,

ligamentul alveolo-dentar, osul alveolar şi stratul corial al mucoasei gingivale.
Spre deosebire de dinte, care se dezvoltă din mugurele dentar, parodonţiul se
dezvoltă din sacul fibros din jurul mugurelul dentar, având vascularizaţie
proprie. Parodonţiul are rolul de a transmite presiunile exercitate pe dinţi
asupra pereţilor alveolari.

Cementul - este asemănător din punct de vedere structural cu ţesutul

osos compact, fiind format din precipitarea sărurilor de calciu în ochiurile
reţelei de ţesut mezenchimal. Cementul acoperă dentina în porţiunea
radicuiară a dintelui, protejând-o când este lezată, prin apariţia de fibre
colagene (Sharpey) cu orientări diferite. Ele iau forma unui evantai ce se insera
în cement pe de o parte, şi în osul alveolar pe de altă parte, intrând în spaţiul
desmodontal în alcătuirea ligamentului alveolo-dentar. Prin procesele de
apoziţie şi resorbţie pe care le suferă, cementul contribuie la modificarea
spaţiului parodontal.

Ligamentul alveolodentar sau desmodontiul - este reprezentat de

fascicule de fibre colagene cu orientare diferită în spaţiul parodontal (fibre
marginale, cemento-papilare, transseptate sau cemento-cementare, cemento-
alveolare). Între fibrele cemento-alveolare există un plex fibros (Kerebel) ce
permite adaptarea fibrelor colagene la diferite presiuni sau tracţiuni la care
este supus parodonţiul în timpul masticaţiei. Tot în ochiurile reţelei colagene,
printre fasciculele fibroase, se află elemente celulare: fibroblaşti, fibrocite,
celule mezenchimale şi numeroase vase cu rol nutritiv. Vasele capilare, ca o
adaptare la mişcările ample ale coletului dentar în timpul masticaţiei şi la
presiunile exercitate asupra dintelui, prezintă dilataţii cu rol de amortizare a
şocurilor mecanice - denumită de către Wesky - "frână hidraulică". În jurul
acestor dilataţii, există o bogată reţea nervoasă vegetativă.

Integritatea structurală a desmodonţiului şi normofuncţionalitatea sa

sunt deosebit de importante. El asigură ancorarea dintelui în alveolele osoase,
controlul mişcărilor dentare de mică amplitudine şi participă la tracţiunea
dintelui în timpul erupţiei sale. De asemeni, datorită bogatelor anastomoze
vasculare şi dublei inervaţii (senzitivă şi vegetativă), desmodonţiul transmite
stimulii exteroceptivi (tactili şi dureroşi) cât şi proprioceptivi (ce controlează
mişcările de deschidere şi închidere ale gurii în timpul masticaţiei) de-a lungul
ramurilor nervilor trigemeni şi controlează debitul sanguin al vaselor dentare.

Osul dentar sau procesul alveolar mărgineşte spaţiul periodontal şi este

alcătuit din zona corticală externă, subgingivală, iar la nivelul alveolei este
delimitat de corticala internă, mai densă şi perforată, numită lamina dura sau
lamina cribriforma. Între cele două zone corticale se află ţesut osos spongios,
ce se continuă cu ţesutul osos al maxilarului propriu-zis. Procesele alveolare
creează spaţiile alveolelor dentare în care se vor afla rădăcinile dinţilor. Între
peretele alveolar şi rădăcina dintelui există spaţiul alveolo-dentar de
aproximativ 0,1 mm, ocupat de ligamentul alveolo-dentar, vase, nervi şi lichid
interstiţial. Cementul, ligamentul alveolo-dentar, vasele, nervii, lichidul
interstiţial, procesele alveolare şi mucoasa gingivală alcătuiesc împreună
parodonţiul, sistemul de ancorare al dintelui în alveola dentară.