Prima pagină

În istoria omenirii, au avut loc numeroase accidente neelucidate care continuă să captiveze imaginația
și curiozitatea oamenilor. De la dispariția unor nave și avioane, la explozii puternice și incidente stranii,
există o serie de evenimente care au rămas un mister și care au rămas fără explicații clare.

Accidentele neelucidate pot varia de la evenimente tragice, cum ar fi prăbușirea unui avion sau explozia
unei clădiri, până la fenomene inexplicabile, cum ar fi dispariția unui obiect sau a unei persoane fără
nicio urmă. În multe cazuri, aceste accidente reprezintă o provocare pentru specialiști și pentru
cercetători, care încearcă să găsească răspunsuri la întrebările pe care le ridică aceste evenimente.

În lumea noastră complexă și tehnologică, accidentele neelucidate reprezintă un subiect de interes și de

fascinație pentru mulți oameni. Deși există o serie de evenimente care rămân un mister și care nu au
fost încă pe deplin înțelese sau explicate, ele reprezintă o problemă importantă pentru cercetătorii și
oamenii de știință care încearcă să găsească răspunsuri la întrebările fără răspuns. Pe măsură ce
tehnologia avansează, crește și complexitatea accidentelor neelucidate. De exemplu, multe accidente de
avioane care au avut loc în trecut au fost rezolvate în timp datorită dezvoltării tehnologiei și a
progresului în ceea ce privește metodele de investigare. Cu toate acestea, există încă multe evenimente
care rămân un mister, iar acestea pot varia de la accidente petrecute în mijlocul naturii până la
evenimente inexplicabile petrecute în mijlocul orașelor.

Deși accidentele neelucidate sunt rare, ele pot avea un impact semnificativ asupra societății și asupra
lumii în general. În unele cazuri, ele pot duce la schimbări majore în politică, economie și în alte domenii,
iar impactul lor poate fi resimțit pe termen lung. De aceea, este important să continuăm să investigăm și
să cercetăm aceste accidente pentru a putea înțelege mai bine lumea în care trăim și pentru a găsi
răspunsuri la întrebările fără răspuns.

Este important să ne amintim că investigarea accidentelor neelucidate necesită timp, efort și resurse.
Este posibil ca unii oameni să nu fie niciodată mulțumiți de explicațiile oferite, dar acest lucru nu
înseamnă că nu trebuie să continuăm să căutăm răspunsuri. De asemenea, este important să păstrăm o
abordare științifică și să evităm să ne lăsăm influențați de teoriile conspiraționiste sau de alte opinii care
nu sunt susținute de dovezi solide. Cu toate acestea, este important să nu uităm nici de importanța
păstrării unei deschideri mentale, pentru a putea accepta posibilitatea că unele evenimente pot rămâne
un mister pentru totdeauna.
Accidentul Diatlov
Incidentul Diatlov se referă la moartea în circumstanțe misterioase a unui grup de turiști conduși de Igor Diatlov - un
eveniment despre care se presupune că s-a întâmplat în noaptea de 1 spre 2 februarie 1959 în nordul munților Ural. Moartea
grupului de turiști (schiori) conduși de Diatlov continuă să atragă atenția cercetătorilor, jurnaliștilor și a politicienilor, fiind pusă
în discuție și la 50 de ani pe canalele media centrale din Federația Rusă.

Incidentul a avut loc în Regiunea Sverdlovsk, lângă muntele Kholat Syakhl (cu sensul de „Muntele Mort”) în zona locuită de
tribul Mansi în trecătoarea care va fi numită Diatlov în memoria acestui eveniment tragic.Grupul, condus de Igor Diatlov, era
format din opt bărbați și două femei, majoritatea studenți sau absolvenți ai Institutului Politehnic Ural (în prezent
Universitatea Tehnică de Stat din Ural).

Lipsa martorilor oculari a dus la numeroase speculații. Anchetatorii sovietici au stabilit pur și simplu că „o forță naturală
copleșitoare” a provocat moartea. Accesul în zonă al schiorilor și al altor aventurieri a fost interzis timp de trei ani după acest
incident. Cronologia exactă a incidentului rămâne neclară din cauza lipsei supraviețuitorilor.

Anchetatorii au stabilit că excursioniștii și-au rupt cortul din interior, plecând desculți prin zăpadă la o
temperatură de -30°C. Plecarea în grabă, pe întuneric, ar fi fost provocată de apariția unei lumini
puternice după unele surse. Deși cadavrele nu au prezentat nici un semn de luptă, două victime aveau
cranii fracturate, două cu coaste rupte și un cadavru nu avea limbă. Au fost lansate mai multe speculații
privind cauza decesului: atacul unor prizonieri evadați, blestemul spiritelor tribului Mansi, cearta între
membrii grupului, victime ale unui proiect militar guvernamental secret, incident OZN etc. (pe corpul lui
Diatlov s-a gasit un nivel de radiatii de 85%).

Jurnaliștii care au raportat părțile disponibile ale dosarelor de anchetă susțin că acesta prevede:

- Șase dintre membrii grupului au murit de hipotermie și trei de răni fatale.

- În afară de cei nouă călători, nu au existat indicii despre alte persoane din apropiere pe Kholat
Syakhl.
- Cortul fusese deschis din interior.
- Victimele au murit la 6 până la 8 ore după ultima masă.
- Urmele de la tabără au arătat că toți membrii grupului au părăsit campingul la propriu, pe jos.
- La hainele unei singure victime s-au găsit niveluri ridicate de radiații.
- Pentru a risipi teoria unui atac al poporului indigen Mansi, Vozrozhdenny a afirmat că rănile
fatale ale celor trei corpuri nu ar fi putut fi cauzate de o altă ființă umană, „deoarece forța
loviturilor fusese prea puternică și nici un țesut moale nu a fost deteriorat“.
- Documentele eliberate nu conțineau informații despre starea organelor interne ale schiorilor.
- Nu au fost supraviețuitori ai incidentului.

Accidentul Diatlov a rămas un mister și o sursă de fascinație pentru mulți cercetători și pasionați de
mistere.
Accidentul MV Joyita
MV Joyita a fost un vas de navigație comercial, lansat în 1931, care a dispărut misterios în 1955, lăsând
în urmă o serie de întrebări și teorii despre ceea ce s-a întâmplat cu vasul și echipajul său. Joyita a părăsit
portul Pago Pago din Samoa Americană pe 3 octombrie 1955, cu 25 de oameni la bord, printre care se
aflau și pasageri. Călătoria trebuia să dureze aproximativ 48 de ore la insula Taongi din arhipelagul
Tokelau, la aproximativ 420 de kilometri nord-vest de Samoa, dar nu a ajuns niciodată la destinație.

La 6 octombrie au început căutările, iar pe 10 noiembrie, după aproximativ 5 săptămâni, Joyita a fost
găsită plutind în derivă în Oceanul Pacific, la aproximativ 1.300 de kilometri nord-est de Samoa, fără
niciun membru al echipajului sau pasager la bord. Vasul prezenta semne clare de deteriorare și luptă, cu
uși și ferestre sparte, podele inundate și sânge pe punte. Radioul și echipamentele de salvare erau, de
asemenea, deteriorate, sugerând că echipajul a încercat să transmită un mesaj de ajutor înainte de a
dispărea.

Deși Joyita a fost găsită cu compartimentele inferioare inundate, care au provocat o înclinare a vasului, corpul
navei a fost intact și, odată ce apa a fost evacuată din interior, a plutit stabil și echilibrat și a fost ușor remorcată în
portul Suva. În timp ce era ancorată acolo, investigațorii au auzit sunetul apei care intra în navă. S-a descoperit că o
conductă din circuitul de apă brută al sistemului de răcire al motorului auxiliar de la bordul portului a cedat din
cauza coroziunii galvanice, permițând astfel apei să intre în compartimentele inferioare. Echipajul nu ar fi putut afla
de scurgere decât când apa a depășit podeaua din sala motorului, moment în care ar fi fost aproape imposibil să
localizeze sursa de scurgere. De asemenea, pompele de evacuare a apei nu erau dotate cu filtre, iar acestea s-au
blocat cu detritus, ceea ce ar fi făcut foarte dificilă evacuarea apei din compartimentele inundate.

În februarie 1956, a fost organizată o anchetă formală privind starea navei Joyita. Ancheta a constatat că vasul se
afla într-o stare precară de întreținere, dar a determinat că soarta pasagerilor și a echipajului era "inexplicabilă în
lumina probelor prezentate în cadrul anchetei". Un punct deosebit de perplex a fost faptul că cele trei bărci de
salvare pe care Joyita le avea la bord lipseau, dar nu ar fi avut sens ca echipajul și pasagerii să abandoneze voluntar
nava. Echipată pentru transportul de marfă refrigerată, Joyita avea 640 de metri cubi de plută care îi căptușea
încăperile, făcând-o practic invincibilă la scufundare. În plus, alte mijloace de plutire erau furnizate de o încărcătură
de butoaie goale pentru combustibil. Ancheta a reușit să stabilească doar motivele pentru care vasul s-a inundat.
S-a constatat că vasul a început să se inunde din cauza conductei de răcire fisurate. Pompele de evacuare a apei nu
puteau fi utilizate din cauza blocajelor. Joyita nu avea compartimente etanșe sau subdiviziuni în compartimentele
inferioare. Apa ar fi inundat treptat punțile inferioare. Pe măsură ce barca începea să se scufunde tot mai mult în
apă, motorul rămas nu ar fi putut menține suficientă viteză pentru a putea fi manevrată. Joyita s-a aplecat lateral
în fața unei valuri puternice și a luat în bordajul mare listă pe care a fost găsită. Deși inundată într-o măsură care ar
fi scufundat o navă convențională, Joyita a rămas la suprafață datorită corpului său căptușit cu plută și încărcăturii
de butoaie pentru combustibil.

S-au speculat multe teorii, inclusiv un posibil atac de rechini sau de pirați, o furtună puternică, o înșelătorie
plănuită pentru a profita de pe urma companiei de asigurare sau o explozie la bord. Cu toate acestea, până astăzi,
nimeni nu știe cu exactitate ce s-a întâmplat cu Joyita și echipajul său. Incidentul a rămas unul dintre cele mai
mari mistere maritime ale secolului al XX-lea și a continuat să fascineze și să intrige cercetătorii și publicul larg de-a
lungul anilor.
Dispariția Ameliei Earhart
Moartea Ameliei Earhart, femeia-pilot care reprezintă un adevărat simbol pentru americani, rămâne un mister. După zeci de ani de la
eveniment, pe o insulă din Oceanul Pacific au fost descoperite fragmente de la două schelete, unul având încălţăminte de damă, dar şi
rămăşiţele unui avion.

Amelia Earhart s-a născut în anul 1897, în localitatea Atchison, Kansas. A fost o legendă chiar din timpul vieţii, ca urmare a pasiunii sale pentru
zbor şi a manifestărilor feministe pe care le susţinea. A lucrat ca soră medicală la Boston şi a început să studieze medicina la „Columbia
University“ din New York, dar şi-a întrerupt studiile după un an şi s-a întors acasă, iar în anul 1920 a zburat pentru prima dată cu avionul. A vrut
să devină pilot, dar părinţii nu au susţinut-o şi nu au achitat costul cursului care era de 1.000 de dolari. Amelia Earhart ar fi practicat 28 de
profesorii până în anul 1921 când a urmat primele ore de zbor cu Neta Snook, după care şi-a cumpărat un avion „Kinner Airster“, cu care a
stabilit un record de înălţime pentru femei, reuşind să ajungă la o altitudine de 4.300 de metri. În anul 1928 a devenit prima femeie care
traversează Oceanul Atlantic cu avionul, ca pasager. A fost declarată „femeia“ anului şi a devenit un simbol feminin.

În anul 1932 a vrut să traverseze Atlanticul, dar din cauza timpului nefavorabil şi a unor probleme tehnice a fost nevoită să întrerupă cursa în
Irlanda de Nord. A traversat Atlanticul de două ori, motiv pentru care a primit de la preşedintele american Herbert C. Hoover medalia de aur
„National Geographic Society“. Înainte de a împlini vârsta de 40 de ani, a dorit să facă înconjurul lumii. La data de iulie 1937, când parcursese
deja două pătrimi din zborul planificat, a decolat din Noua Guinee spre insula Howland din Pacific, unde nu a mai ajuns vreodată, fiind dată
dispărută.

Amelia Earhart şi asistent său Fred Noonan au zburat în călătoria în jurul lumii cu un avion Lockheed L-10 E Electra.
Ei au decolat din Lae, Noua Guinee, pentru un zbor de 4.113 kilometri, până pe insula de corali Howland, unde se
amenajează o pistă de aterizare, pentru ca avionul să fie alimentat. Ea trebuia să recepţioneze semnale radio de la
un echipaj al pazei de coastă, dar transmisia nu a fost bună, iar semnalul nu a ajuns la aceasta. Ultima transmisie a
fost înregistrată la ora locală 8:43. Se crede că factorii atmosferici şi o hartă greşită au contribuit la dispariţia
Ameliei şi a asistentui ei. Insula se afla de fapt cu 10 km mai departe decât poziţia marcată pe harta lor.

Comandorul care îi aştepta a considerat că avionul a rămas fără combustibil şi Amelia a efectuat o aterizare forţată în
apropierea perimetrului. Navele Marinei au declanşat căutările, mai ales că au recepţionat anumite transmisii radio din jurul
insulei Phoenix, care erau nelocuite. Timp de două săptămâni, avioanele Marinei au cutreierat zona în lung şi în lat, dar nu au
dat de nicio urmă de viaţă. Un pilot a raportat că a sesizat ceva ce ducea a «semn de locuire recentă» pe insula Gardner, din
grupul Phoenix, dar cu toate ca survolat în repetate rânduri insula, nimeni nu s-a arătat la vedere şi nu s-au zărit nici urmă de
avion sau sau resturi” , arată istoricul Joel Levy, în volumul “Istorii pierdute”. Căutările au fost extinse şi în alte zone, dar, cum
nu s-a găsit nimic, s-a luat decizia opririi acestora pe data de 18 iulie.

Dispariţia Ameliei a reprezentat o tragedie naţională, iar evenimentul a dus la apariţia tot felul de teorii conspirative, iar mulţi
au considerat că dispariţia ei a fost mai mult decât un simplu accident. A fost realizat şi un film cu privire la faptul că accidentul
Ameliei a reprezentat un pretext pentru survolarea insulelor Marshall, care se afla sub comanda japoneză. Mai târziu a fost
editată chiar şi o carte, care a devenit bestseller. S-a mers chiar şi mai departe, iar în alte cărţi s-a sugerat că Amelia Earhart a
fost recuperată şi că a trăit în anonimat sub un alt nume. Un argument al acestor versiuni în reprezintă şi semnalele radio care
au fost emise.

O altă poveste este din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când soldatul Saint John Naftel avea în sarcină paza unui grup
de muncitori, foşti prizonieri în insula Tinian din Pacific. El spune că unul dintre lucrătorii au indicat două morminte despre care
îi susţinea că sunt locurile de veci ale Ameliei Earhart şi asistentului său.

Grupul Internaţional pentru Recuperarea Avionul Istoric a efectuat o serie de cercetări în mica insulă Nikumaroro, fostă
Gardner, din Pacific. Ipoteza celor din acest grup este că echipajul ar fi putut ateriza pe această insulă care era pustie la
momentul respectiv. Tot în această zonă a naufragiat mai nava „Norwich“, iar echipele de căutători au găsit o ascunzătoare cu
provizii. Mai târziu, insula a fost colonizată, iar primii locuitori au găsit două schelete, unul având încălţăminte de damă, dar şi
părţi dintr-un aeroplan.
Dispariția lui Valentich
Există multe povești despre oameni dispăruți în circumstanțe ciudate și uneori inexplicabile. Majoritatea dintre ele sunt destul
de fascinante și aproape de SF. Dar povestea despre dispariția pilotului australian Frederick Valentich este documentată în
detaliu și, în același timp, derutează raționamentul tuturor celor care dau peste ea.

Încă din copilărie, Valentich a avut o mare pasiune pentru aviație și zbor. În 1977, la vârsta de 18 ani, după ce a stat în cabina
unui elicopter, a decis să devină pilot. A locuit în Melbourne cu părinții săi și cu un frate mai mic pe nume Richard, care avea
doar 12 ani când Frederick a dispărut. Se spune că a avut aproximativ 150 de ore de zbor în total și că a fost certificat să zboare
noaptea în condiții speciale. Cu toate acestea, a picat probele de zbor de două ori și în timpul efectuării exercițiilor de testare,
de cel puțin patru ori a creat situații periculoase la sol și în aer.

Pe 21 octombrie 1978, Valentich (20 de ani) a plănuit o întâlnire cu logodnica sa Rhonda Rushton pentru a zbura cu aeronava lui
Cessna 182L cu motor ușor de la Moorabbin la Insula Regelui. Cumva, planul a eșuat, deoarece Rhonda nu a putut pleca de la
muncă mai devreme și, de asemenea, nu a putut să-l sune. Din cauza programului strâns al zborului, Valentich a fost nevoit să o
lase în urmă, și-a început zborul la ora 18:19 și a zburat la un nivel de aer de 1500 m. Avionul a zburat către insulă, nu pe cea
mai scurtă distanță, dar făcând o linie întreruptă pentru a minimiza durata zborului peste strâmtoarea Bass, o strâmtoare
maritimă care separă Tasmania de continentul australian. În minutul 41 al zborului, avionul a ajuns la Capul Otway și s-a întors
spre strâmtoare.

La 19:06, Valentich a informat serviciul de control la sol din Melbourne că a văzut o aeronavă neidentificată zburând mai sus
și mai repede. Controlorii nu știau nimic despre avioanele care zboară în acea zonă, iar radarele au arătat că Valentich zbura
singur. Cu toate acestea, Frederick a insistat că lângă el era o aeronavă mare, care a apărut și a dispărut din vedere. În
următoarele 5 minute, a continuat să vorbească despre nava spațială care zboară în jurul lui, cu toate acestea, nu a oferit nicio
descriere detaliată a acesteia. Singura informație semnificativă legată de apariția OZN-ului oferită de el a fost că acesta avea
patru lumini de aterizare. În timpul comunicării cu controlorul, Valentich a spus că a început să zboare în cerc. În minutul
următor, a spus că obiectul se apropie de el dinspre sud-est și că nu este un avion. În următoarele câteva secunde, la radio s-au
auzit tulburări de semnal, după care au pierdut comunicarea.

Au trecut peste 43 de ani de când avionul lui Valentich a dispărut. Operațiunea de căutare desfășurată în strâmtoarea Bass și
pe Insula King nu a avut niciun rezultat, deși a continuat până pe 25 octombrie. Ancheta desfășurată de ministrul australian
pentru infrastructură și dezvoltare regională a durat 3,5 ani. Pe 27 aprilie 1982 s-a încheiat cu un verdict laconic și nu a fost
stabilit motivul dispariției aeronavei.

Oamenii cu autoritate au încercat să distrugă toate înregistrările despre zborul său. S-a făcut în mod aparent pentru a se
anunța că la 21 octombrie 1978 nu a existat deloc un astfel de zbor. Mai mult, înregistrarea audio originală a conversațiilor lui
Valentich cu camera de control a dispărut. În 2008, oficialii BBC au cerut oficial înregistrarea audio originală de la Ministerul
Australian pentru Infrastructură, dar nu au primit-o niciodată. La sfârșitul anului 1978, au fost primite zeci de rapoarte despre
obiecte ciudate și fenomene optice de neînțeles de pe cerul de peste partea de vest a strâmtorii Bass. În 1998 s-a cunoscut
existența a trei martori, care la 21 octombrie 1978, au urmărit de pe țărm un zbor peste strâmtoarea Bass al unui avion cu
motor ușor, care a fost urmărit de semaforul verde. Interesant este că la sol a fost un martor care a susținut că a văzut o
lumină verde chiar deasupra avionului lui Valentich. Ultima bucată de înregistrare audio cu o durată de 17 secunde, în care se
aud sunete ciudate de măcinat, a fost examinată de cercetătorul Richard Haines. Potrivit acestuia, acest fragment audio
conținea 36 de semnale sonore (rafale) cu spectru de frecvență diferit, fără un model ritmic clar.

Cercetătorii OZN-uri au făcut eforturi mari pentru a găsi posibili martori ai incidentului cu Valentich. Potrivit acestora, au reușit
să găsească peste 20 de persoane care se aflau în apropierea coastei în zona Capului Otway înainte, în timpul și după apusul
soarelui din 21 octombrie 1978 și care văzuseră un obiect neidentificat sau fenomene optice de neînțeles în cer. Richard
Valentich este încă convins că fratele său a fost răpit de extratereștri. În toate interviurile sale, el a declarat invariabil că ceea
ce i s-a întâmplat fratelui său nu poate fi pus în scenă și nu are explicații raționale. Frederick Valentich este încă înscris oficial ca
persoană dispărută, iar membrii familiei sale încă speră că într-o zi, misterul dispariției sale va fi rezolvat.
Dispariția navei USS Cyclops
Despre misterul din Triunghiul Bermudelor s-au scris mii de pagini, însă nimeni nu ştie care e adevărul.
Una dintre cele mai cunoscute dispariţii din zonă este a navei USS Cyclops, din 1918.

USS Cyclops a fost lansată la apă în 1910 și a fost utilizată în principal pentru a transporta cărbune între
Statele Unite și America de Sud. În timpul Primului Război Mondial, a fost transferată la serviciul militar
și a fost utilizată pentru a transporta materiale de război între Statele Unite și Europa.

4 martie 1918. O zi însorită, călduroasă. Primăvara îşi intra în drepturi. Nava USS Cyclops pleca din portul
din Salvador, Bahia şi trebuia să ajungă la Baltimore, Maryland. Un monstru de aproape 20 de tone, 165
de metri lungime, cu 306 persoane la bord, transporta 11 tone de minereuri de fier. Şi-au pornit la
drum…

Din ziua în care a părăsit portul, nava nu a mai fost văzută niciodată. Nu se ştie de ce. Nimeni nu a fost
în stare să spună ce s-a întâmplat cu adevărat, de ce nu a mai ajuns la destinaţie. Se zvoneşte că a fost
observată pe 9 martie, pe lângă Virginia, însă s-a dovedit că a fost doar o speculaţie. Apoi nimic…

Fiind vreme de război, multă vreme s-a crezut că USS Cyclops a fost scufundată de un submarin german,
tocmai pentru a fura încărcătura, însă nemţii au negat vehement. Căutările şi cercetările au durat trei
luni, dar dovezile nu au apărut. Nu a fost găsită nicio urmă, niciun cadavru, nici măcar un semn. Atunci
când a ajuns în zona Triunghiului Bermudelor, parcă s-a evaporat. Raportul oficial a scos la iveală o
concluzie seacă, rigidă: “Multe teorii au fost lansate, dar niciuna nu e demonstrată. USS Cyclops a
dispărut din cauze necunoscute.”

Au trecut peste 100 de ani de atunci, însă misterul încă nu a fost desluşit. Cazul USS Cyclops este cea
mai mare pierdere umană suferită de marina americană cu o navă fără capacităţi de luptă.
Distrugerea Bibliotecii din Alexandria
Când vine vorba de Biblioteca din Alexandria, probabil cel mai cunoscut așezământ cultural din istoria omenirii, povestea este uneori prea
simplificată. A fost cea mai mare bibliotecă construită vreodată și adăpostea toate operele mari ale acelei epoci. În urmă cu aproximativ două
milenii, Biblioteca din Alexandria a ars și o mare parte din literatura și lucrările științifice de calibru ale epocii s-a pierdut pentru totdeauna.
Însă povestea adevărată este mult mai complicată. Adevărata întrebare referitoare la Biblioteca din Alexandria este ce efect a avut asupra
istoriei această oază de cultură din Egiptul Antic.

Biblioteca din Alexandria a fost una dintre cele mai mari și mai importante biblioteci din lumea antică. La fel ca în cazul figurilor istorice ale
acelui timp, o bună parte din ceea ce știm despre acest loc este un amestec de adevăr și legendă. Misiunea bibliotecii era să adune toată știința
lumii și, pentru a face acest lucru, a primit finanțarea și mandatarea regală necesare. Cărturarii călătoreau în lumea întreagă pentru a găsi cărți
pe care să le aducă în bibliotecă. Oricărei ambarcațiuni care arunca ancora în Alexandria i se confiscau cărțile, care erau duse în bibliotecă. Apoi,
savanții copiau cărțile pe papirus și returnau originalele proprietarilor (potrivit unor anecdote, în anumite situații, călătorilor străini le erau
returnate copii, iar originalele rămâneau în bibliotecă).

Cărturarii din alte părți ale lumii erau bineveniți la bibliotecă și li se dădeau banii necesari pentru a trăi în oraș, sume suficiente chiar pentru a-și
întreține familiile. La rândul lor, cărturarii de la bibliotecă erau recunoscuți pentru munca privitoare la opera lui Homer. Însă, în ciuda sprijinului
acordat bibliotecii de către Ptolemeu al II-lea, pe vremea lui Ptolemeu al VII-lea biblioteca își pierduse deja din prestigiu. Cărturarii începuseră
să plece spre alte biblioteci pe la începutul secolului II î.e.n., căutând fonduri și resurse de muncă mai bune. Iar în 145 î.e.n., Ptolemeu al VIII-lea
i-a expulzat din biblioteca egipteană pe toți cărturarii veniți din alte părți ale lumii.

Fără îndoială, Biblioteca din Alexandria a fost cea mai mare din lume, însă nu atât de mare pe cât am fi tentați să credem. Adăpostea într-adevăr
zeci de mii de suluri, însă nu „sutele de mii” pe care le clamează unele surse. Aceste aspecte sunt învăluite în legendă. Însă, pentru a crede că
distrugerea bibliotecii a schimbat cursul istoriei, ar trebui să presupunem că, odată cu biblioteca, au fost distruse singurele copii ale operelor de
aici – ceea ce este în puține cazuri adevărat. În bibliotecă se aflau multe originale, însă multe biblioteci din jurul lumii aveau propriile lor copii
din operele importante ale acelor vremuri. Cealaltă chestiune interesantă este faptul că nu avem nicio dovadă că biblioteca ar fi ars cu
adevărat.

Istoricii continuă să dezbată asupra datei incendiului, dacă acesta chiar s-a petrecut și dacă nu cumva mai multe incendii au distrus treptat
biblioteca. Primul incendiu a avut loc în anul 48 î.e.n., în timpul asediului Alexandriei. Iulius Cezar a incendiat docurile și propriile vase pentru
a împiedica inamicii să-i taie liniile de comunicație. Se spune că incendiul s-a extins până la bibliotecă și a distrus-o. Cel mai mare atac la adresa
acestei istorii îi aparține lui Strabon, care l-a formulat 30 de ani mai târziu. Strabon a scris despre așa-numitul Museion din Alexandria („casa
muzelor”, zeițele artelor, de unde vine denumirea de „muzeu”), care făcea parte din bibliotecă. Strabon nu menționează și biblioteca, însă mulți
cred că acest lucru se datorează faptului că muzeul și biblioteca funcționau sub același acoperiș.

Alții se întreabă de ce nu a ars și muzeul, dacă biblioteca a ars când Cezar a incendiat docurile. Unii istorici spun că depozitele cu manuscrise
de lângă docuri au ars și nu biblioteca în sine. Chiar dacă Biblioteca din Alexandria nu a fost arsă de Cezar, poate că ar fi ars oricum. În secolul IV,
împăratul Teodosius a scos în afara legii practicile păgâne și a ordonat ca Templul lui Serapis din Alexandria să fie ars. Așa că este posibil ca
împăratul să fi ordonat și arderea bibliotecii, însă nu există surse care să confirme acest lucru. Biblioteca ar fi putut fi distrusă în 642, când
Alexandria a fost capturată de armata musulmană condusă de Amr ibn al-As. Există surse arabe care susțin că Omar, califul, a ordonat
distrugerea bibliotecii. Însă aceste surse aparțin unei perioade îndepărtate, și unii istorici cred că au avut motivații politice.

O ultimă posibilitate este aceea că Biblioteca din Alexandria a căzut în ruină din cauza lipsei de interes, a tăierilor de buget și din cauza
faptului că sulurile au fost mutate în alte părți. Biblioteca se afla în declin chiar și înainte de presupusul incendiu al lui Cezar. Dacă biblioteca a
ars parțial de trei ori, s-ar putea ca sulurile și cărturarii să fi migrat spre alte biblioteci. Existau mai multe capitale care dețineau propriile centre
de excelență academică. Biblioteca Imperială din Constantinopol a stat în picioare până în 1204 și adăpostea o mare parte din lucrările grecilor
și ale romanilor. De fapt, multe lucrări grecești s-au păstrat până azi mulțumită acestei biblioteci. Mai exista și Academia din Gondeshapur, care
s-a dezvoltat mai târziu, în secolele VI și VII, și care se concentra pe promovarea științei și a medicinei. O parte a rolului academiei era
traducerea textelor în greacă și siriană și astfel, multe texte științifice și medicale au supraviețuit mulțumită acestei Academii.

Mai exista și Casa Înțelepciunii din Bagdad, care a funcționat între secolele IX și XIII. Aici se afla cea mai mare selecție de cărți din lume la acea
vreme. Casa avea observatorii și centre pentru studierea științelor naturale, matematicii, medicinei, alchimiei, chimiei și geografiei. Mare parte
din știința și studiul de aici se bazau pe texte grecești, însă și pe texte siriene, indiene și persane. Multe dintre textele care ar fi putut fi distruse
în Alexandria ar fi putut avea copii care să fi ajuns aici. Poate că există texte care s-au pierdut definitiv în Alexandria, însă nici pe departe atât de
multe cum cred unii.
Misterul bibliotecii din Alexandria constă în faptul că nu se știe cu exactitate ce s-a întâmplat cu aceasta
și cum a dispărut. Există mai multe teorii și speculații cu privire la acest subiect. Indiferent de cauzele
exacte sau accidentele care au dus la dispariția sa, pierderea bibliotecii din Alexandria a fost o mare
lovitură pentru patrimoniul cultural și intelectual al lumii antice. Se crede că multe opere valoroase, care
nu mai există astăzi, ar fi putut fi găsite în colecțiile bibliotecii. De asemenea, pierderea sa a fost o
pierdere majoră pentru cunoașterea și dezvoltarea umanității, deoarece multe dintre informațiile și
descoperirile conținute în colecțiile sale ar fi putut avea un impact semnificativ asupra istoriei, științei și
culturii.
Fenomenul Tunguska
Fenomenul Tunguska, sau Explozia de la Tunguska a fost o explozie puternică, care a avut loc în
apropiere de Râul Podkamennaia Tunguska, în ceea ce este numit acum Ținutul Krasnoiarsk în Rusia, la
ora Greenwich 00:13:35 (ora locală 07:14) în data de 30 iunie 1908.

Explozia se crede că a fost cauzată de un meteorit, de un asteroid sau de un fragment de cometă la o

altitudine de 5–10 km. Diferite studii au dat mai multe estimări privind dimensiunea și natura obiectului,
toți cercetătorii fiind de acord că obiectul avea dimensiuni de zeci de metri. Numărul de articole de
specialitate privind explozia de la Tunguska din 1908 poate fi estimat la aproximativ 1.000 (în principal în
limba rusă). Mulți oameni de știință au participat la studierea fenomenului de la Tunguska, cei mai
renumiți fiind Leonid Kulik, Evgheni Krinov, Kirill Florenski, Nikolai Vasiliev și Wilhelm Fast.

Deși meteoritul sau cometa mai degrabă a explodat în aer decât să lovească suprafața, acest eveniment este menționat în
continuare ca un impact. Estimările privind energia exploziei se încadrează între 5 și 30 megatone de TNT (21–130 PJ),
aproximativ egală cu energia bombei termonucleare americane Bravo testată pe 1 martie 1954. Energia exploziei a fost de circa
1.000 de ori mai puternică decât bomba atomică de la Hiroshima, Japonia, și aproximativ o treime din puterea eliberată de
bomba țarului, cea mai mare armă nucleară detonată vreodată. Explozia a scos din rădăcini peste 80 de milioane copaci aflați
pe 2150 kilometri pătrați. Se estimează că unda de șoc a exploziei ar fi măsurat 5.0 grade pe scara Richter. O explozie de
această amploare este capabilă să distrugă o zonă metropolitană mare. Această posibilitate a dus la inițierea discuțiilor privind
strategiile de apărare anti-asteroid. Evenimentul de la Tunguska este cel mai mare eveniment de impact asupra scoarței
terestre, în istoria recentă a Pământului.

Se relateză că încă cu trei zile înainte de eveniment, începând cu 27 iunie 1908, în Europa, Rusia europeană și Siberia de Vest
puteau fi observate fenomene atmosferice neobișnuite: nori argintii, amurguri luminoase, halouri solare. Astronomul britanic
William Dening scria că în noaptea de 30 iunie cerul deasupra orașului Bristol era într-atât de luminos, încât stelele practic nu se
observau; și toată partea nordică a cerului era de un ton roșiatic, iar partea estică — verzuie. Martorii oculari aflați mai aproape
de explozie susțin că sursa sunetului se deplasa de la est la nord. Sunetele au fost însoțite de o undă de șoc care i-a trântit pe
oameni la pământ și a spart ferestre aflate la sute de kilometri distanță. Majoritatea martorilor vorbesc numai despre sunete și
cutremur și nu despre o explozie. Mărturiile diferă în ceea ce privește secvența evenimentelor sau durata lor. Undele seismice
au înconjurat globul terestru de două ori. Cinci ore după impact o stație meteorologică britanică detecta furtuni deosebit de
puternice în Marea Neagră.

Locuitorii din zona Tunguska au găsit fragmente dintr-un material neobișnuit mai strălucitor decât lama unui cuțit. După 1908
personalul medical se confruntă cu decese datorate unei maladii necunoscute. Autopsii moderne au dovedit că oamenii au
murit din cauza efectelor radioactivității. La fel animalele din zonă au contactat diferite boli curioase (de exemplu renilor le
apăreau pe piele un fel de răni și cruste care nu se vindecau).

Comportamentul meteoriților în atmosfera Pământului a fost mai puțin înțeles în timpul primelor
decenii ale secolului al XX-lea. Din cauza aceasta, precum și a numărului mic de date relevante care
rezultă ca urmare a secretelor sovietice în timpul Războiului Rece, o mulțime de alte ipoteze pentru
evenimentul de la Tunguska au apărut, dar niciuna nu este acceptată de comunitatea științifică.