,,38 1

astăzi să influenţeze situaţii şi decizii politice în toată lumea'" 0 . Un

ipect referitor la aceste transformări sociale este cel al emigrării, intre
semenii noştri, din diferite motive, preferă să plece spre alte

3e pot constata în lumea contemporană şi mutaţii sau transformări

ţ i c e , m o r a l e şi r e l i g i o a s e . Ca pentru orice etapă istorică, şi
pentru ipă istorică pe care o trăieşte acum neamul omenesc,
transformarea ăţilor şi a structurilor influenţează asupra valorilor
moştenite, mai ales, trăind într-o societate în care domină mentalităţi,
precum sumistă sau cea lipsită de principii morale, ajung chiar să se
revolte /a unor valori tradiţionale. Ca atare, părinţii şi educatorii
întâmpină iţi majore în îndeplinirea îndatoririlor lor de educare şi
formare a generaţii. Este vizibilă o oarecare incapacitate de a
echilibra şi valorile tradiţionale moştenite cu noile atitudini şi
concepţii despre itr-un astfel de context, este influenţată şi viaţa
religioasă. Se poate e o influenţare pozitivă exercitată de către aceste
noi mentalităţi ■eligiei, mentalităţi care cu: „(...) un simţ critic mai
acut, o purifică icepţie magică despre lume şi de elementele de
superstiţie care mai şi pretinde o adeziune din ce în ce mai personală
şi mai activă la i, ceea ce face ca mulţi să ajungă la un simţ mai viu al
lui seu" ( G S 7).
Din alt punct de vedere, vedem astăzi cum mulţi oameni renunţă la Nu
rareori, Biserica este nevoită să avertizeze pe omul contemporan
lejdiile pe care le exercită asupra lui societatea secularizată. Este o :
faptul că trăim într-o societate secularizată şi, îndeosebi, se poate cest
lucru despre societatea occidentală. S-a trecut, într-un fel, de la nă la
cealaltă, adică de la ecleziocentrism la indiferentism religios, ir la o
negare radicală a lui Dumnezeu, iar calea de mijloc pare a nu de găsit.
Valorile religioase 39 sunt deseori ignorate. Fericirea este lată cu
hedonismul, uitându-se obârşia ei divină, faptul că: ezeu a pus-o în
inima omului ca să-1 atragă la el, singurul care-1 itisface" ( C B C
1718).
Această stare a lucrurilor din ziua de azi este prezentată ca o

39EODORESCU, curs de Sociologie a comunicării, Roman

1998. :rim la valorile religiei creştine.
 2

consecinţă a progresului ştiinţific sau a umanismului. Şi pentru că am

amintit de progresul ştiinţific, nu putem ignora că în lumea
contemporană s- a vorbit mult despre legătura dintre ştiinţă şi
credinţă. Pot ele merge împreună sau existenţa uneia o exclude pe
cealaltă? Atitudinea Bisericii a fost tranşantă în această privinţă, ea
susţinând legătura dintre cele două părţi, ajutorul pe care una o poate
acorda celeilalte. Este bine cunoscută în acest sens afirmaţia făcută de
curând de către documentul F i d e s e t r a t i o , şi anume că: „(...)
raţiunea şi credinţa sunt ca două aripi cu care omul se îndreaptă spre
contemplarea adevărului" ( F R 1). Revenind la indiferentismul
religios al omului zilelor noastre, putem vedea că acest indiferentism
este exprimat în literatură, artă, în interpretarea ştiinţelor umaniste, a
istorici, a legilor civile şi, nu în ultimul rând, în filozofie. Dacă, pe de
o parte, există această indiferenţă religioasă în societatea
contemporană, pe de altă parte, există şi o oarecare renaştere
spirituală. Este vorba de o retrezire a interesului faţă de principiile
religioase, faţă de cuvântul lui Dumnezeu, în cele din urmă. Şi de ce
se manifestă această renaştere? Pentru că „(...) numai Isus din
Nazaret, Fiul lui Dumnezeu şi al Măriei, Cuvântul veşnic al Tatălui
născut acum 2000 de ani în Betleemul Iudeii, este în măsură să
satisfacă aspiraţiile cele mai profunde ale inimii omeneşti" 40 . Tinerii
din lumea întreagă au dat dovadă că numai Isus este „(...) în măsură să
satisfacă aspiraţiile cele mai profunde ale inimii omeneşti", adunându-
se într-un număr foarte mare la Roma în luna august a anului 2000,
pentru Ziua Mondială a Tineretului catolic.
In sfârşit, vorbind despre lumea contemporană, nu putem
omite problema ateismului. Dacă în timpurile cele mai îndepărtate
„(...) nu s-a găsit nici un trib al popoarelor primitive care să nu fi
recunoscut o Fiinţă supremă, un Spirit suprem, ori Părinte deasupra
tuturor, deşi reprezentările acestui Spirit suprem sunt confuze" 41 , cu
timpul, a început să se exprime neîncrederea în existenţa lui
Dumnezeu. Astăzi, există oameni şi mişcări care văd în ateism o
404 , 1 IOAN PAUL AL II - LEA , Omilia de la Liturghia de încheiere a celei de a XV-a Zii
Mondiale a Tineretului, Roma 20 august 2000, în Actualitatea creştină, septembrie 2000.
41 E. FERENŢ , Dumnezeu cel viu, unic în fiinţaşi întreit în persoană, Presa Bună. Iaşi 1997,
177.
 3

condiţie esenţială pentru progresul omului şi al societăţii. Acest fapt

1-a determinat pe cardinalul Seper să afirme în cadrul
rilor Conciliului Vatican al II-lea că ateismul „(...) constituie una s
maximele probleme ale Bisericii în lumea contemporană" 42 .
8. 2. Aspiraţiile omenirii
Trăind în mijlocul acestei lumi aflate într-o continuă transformare,
ile condiţii şi concepţii de viaţă, omul are convingerea tot mai mare
că ul omenesc poate şi trebuie să-şi consolideze dominaţia asupra
întregii i. Omul aspiră la realizarea unei ordini politice, sociale şi
economice ă fie în slujba sa, care să-1 ajute să-şi dezvolte propria
demnitate. De i, ţările din Europa de Est au reuşit să înlăture cortina
de fier, regimul ar. Aceste ţări care şi-au dobândit recent democraţia
îşi manifestă it dorinţa de a participa la binefacerile civilizaţiei
modeme, atât pe olitic cât şi economic, binefaceri inaccesibile pe
timpul când erau sub :erea comunistă. Televiziunea, radioul şi mass-
media, în general, i în imagini şi informaţii despre ţări bogate şi
foarte dezvoltate, dar i şi în prezentarea unor ţări aflate sub pragul
sărăciei, chinuite de Aceste popoare sărace interpelează popoarele
mai prospere. De aici, m dorinţa după o viaţă mai bună, poate, dar
trebuie să recunoaştem spatele strigătului acestor ţări sărace, se află
aspiraţia spre o viaţă i, demnă de o persoană umană, şi această
aspiraţie este întru totul ;ă dacă se ia în consideraţie progresul şi
prosperitatea de care se unele ţări care optează mai curând pentru
investirea unor sume mte de bani în achiziţionarea mijloacelor
tehnice de luptă, a :ntelor, a bombelor atomice şi nucleare, decât să
întindă o mână de cestor popoare lipsite de hrană, de educaţie. Papa
Paul al Vl-lea, în il ţinut în faţa adunării generale a O r g a n i z a ţ i e i
N a ţ i u n i l o r U n i t e , în 65, a invitat statele să reducă armamentele
iar din economiile ; de aici să beneficieze ţările mai puţin
dezvoltate 43 . Biserica nu se oboseşte să amintească, ori de câte ori i
se prezintă ocazia, i responsabilitatea pe care ţările mai prospere o au
faţă de ţările mai zvoltate. In această ordine de idei, C a t e h i s m u l
B i s e r i c i i C a t o l i c e Naţiunile bogate au o responsabilitate morală
42a.LE, // Concilio nelle nostre mani, Morceliana, Brescia 1966, 134.
4387-96.
 4

gravă faţă de cele pot, prin ele însele, să-şi asigure mijloacele de
dezvoltare sau au
fost împiedicate de evenimente istorice tragice. Este o îndaioim il
solidaritate şi caritate" ( C B C 2435).
Punând în lumină aspiraţiile omului de azi, de remarc.ii ..................
revendicările venite din partea unor organizaţii feministe. Femei U i • >« i
acolo unde încă nu au dobândit egalitatea de drept şi de fapt cu B , H IM I I I • li
se recunoască această egalitate. Aceste revendicări sunt inimi.m.
motivate dacă ne amintim de discriminările ce au existat în trecut ................
drepturilor femeii în raport cu cele ale bărbaţilor.
Astăzi, muncitorii şi ţăranii nu se mulţumesc doar cu cAşligm»
existentei, ci tind ca, prin munca prestată în diferitele domenii dc activjm»
să-şi dezvolte propria personalitate. Pretind chiar şi o participare ni.n u n la
organizarea vieţii economice, sociale, politice şi culturale. De l.ipi iimn
contemporan, fie că face parte din pătura intelectuală a societăţii. Iii > > • 1
din rândul celor cu capacităţi intelectuale modeste, înţelege l .i|>inl ■
societatea în care trăieşte nu-i mai pemiite să trăiască cu pas 1 \ it.it. li
comunitatea din care provine, pentru că aceasta ar însemna să dccitlA uliu
pentru el şi, nu rareori, în defavoarea lui.
Mai mult ca oricând, popoarele sunt convinse că binelui nil«
civilizaţiei modeme trebuie să Fie accesibile nu numai anumitor stau u r i
pot şi trebuie să se extindă realmente la toate popoarele. Dovada .«> 1
convingeri este că naţiunile depun eforturi vizibile pentru realizare« mu
anumite comuniuni universale. Această năzuinţă spre comuniune şi unii Ut s-
a manifestat cu precădere în decursul secolului al XX-lea > concretizat prin
înfiinţarea unor organizaţii internaţionale, cum suni In N a ţ i u n i l o r ,
Organizaţia Naţiunilor Unite, Uniunea Europeană,
Ory^un .1/1 pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
Existenţa acestor organ 1/ i|n
justifică apoi nu numai prin dorinţa de comuniune a omului cu seinei ...............
ci şi prin dorinţa acestuia de pace şi de respectare a drepturiloi s.ili 1 1
curând, între 16 şi 18 septembrie 2000, la New York, în cadrul ccl...................
mari întâlniri la nivel înalt a mileniului, la O N U , şefi de state şi dc rimni au
reflectat asupra rolului pe care trebuie să-1 joace acest oir.mi n internaţional
şi asupra reformelor necesare pentru a fi pace şi penii u •
drepturile cetăţenilor să fie garantate. Biserica Catolică (Vaticanul), e;i ..........
statut de observator la O N U , nu a fost pasivă, ci a intervenit în uulni
acestei întâlniri şi şi-a menţinut poziţia pentru o filozofie a libertăţii 1
or umane autentice.
 6

)ar ce se ascunde în spatele acestor aspiraţii şi exigenţe ale i omenesc?

Constituţia pastorală G a u d i u m e t s p e s răspunde acestui terogativ prin
cuvintele următoare: „Sub toate aceste exigenţe se însă o aspiraţie mai
profunda şi mai universală: indivizi şi grupuri i după o viaţă plenară şi
liberă, demnă de om, care să pună în slujba ea ce lumea de astăzi le poate
oferi din belşug" ( G S 9).
3. Dificultăţile şi dezechilibrele lumii de azi
a asemenea aspiraţii şi idealuri, lumea de azi întâmpină dificultăţi ilibre. Ea
apare în acelaşi timp puternică şi slabă, în stare să facă u răul, iar în faţă i se
deschide calea progresului sau a regresului, ţii sau a urii, precum şi cea a
libertăţii sau a servituţii. brele de care suferă lumea de azi, după cum afirmă
Conciliul il II-lea, îşi au ca izvor un alt dezechilibru, mai fundamental, at în
inima omului. Aici, în inima omului, sunt multe elemente ptă între ele:
experimentarea limitelor sale de creatură, chemarea superioară, nelimitarea
în dorinţe (cf. G S 10). Omul este solicitat de numeroase atracţii, dar datorită
calităţii sale de creatură şi, deci, limitată, este nevoit să aleagă doar pe unele
dintre ele, iar la ;ă renunţe. El constată, de asemenea, că, deseori, face ceea
ce nu facă, iar ceea ce vrea să facă nu face, fapt care duce la divizare său şi
la dezbinare în societate. Realizările ştiinţei şi ale tehnicii al secol i-au făcut
pe unii să creadă că omul, cu puterile sale i găsi drumul spre deplina
eliberare a neamului omenesc, însă, în irmă, neputinţa firii sale nelimitate 1-
a dezamăgit. Convingerea iitoarea dominaţie a omului asupra pământului le
va împlini toate nimii, ne permite chiar să gândim la o perspectivă în care
elixirul :reţe fără bătrâneţe se va afla în mâinile omului, iar soluţia pentru ă
de moarte are şanse reale de a fi găsită. Sunt unii care, fară a :ns în viaţă, şi-
au pierdut încrederea că existenţa umană are vreo ie şi încearcă să-i dea o
semnificaţie completă în mod subiectiv, îsuşi acest mod de a acţiona în mod
subiectiv al omului, fără să de ordinea stabilită de Creator, duce la diferitele
dezechilibre pentru că omul este creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu,
astfel încât omul nu poate da un sens vieţii în mod subiectiv căci: „(...) numai
în Dumnezeu va găsi omul adevărul şi fericirea pe care nu încetează să le
caute" ( C B C 27).
In faţa evoluţiei actuale a lumii, sunt numeroşi aceia care-şi pun
întrebări dintre cele fundamentale: Ce este omul? Care este sensul durerii, al
răului, al morţii care, în ciuda oricărui progres, nu încetează să existe? Ce
poate aduce omul societăţii? Ce va urma acestei vieţi efemere? Diferitele
religii care există în lume au ca scop printre altele şi acela de a răspunde
 7

acestor întrebări fundamentale, fiecare în felul ei, cu răspunsuri liniştitoare

sau mai puţin convingătoare. Astfel, şi Biserica creştină crede că în Domnul
Isus Cristos, mort şi înviat pentru oameni, se află „(...) cheia, centrul şi
scopul întregii istorii umane" ( G S 10). Desigur, această credinţă a Bisericii
se înscrie într-o convingere şi mai largă, conform căreia omul a fost creat de
Dumnezeu, deci, vine de la Dumnezeu şi se îndreaptă spre acelaşi Dumnezeu.
Condiţia omului în lumea contemporană este diferită de condiţia pe
care a avut-o în celelalte etape istorice trăite de om în veacurile anterioare.
Datorită progresului sau a subminării unor sisteme de valori, astăzi, omul este
supus mai uşor unor riscuri majore, printre aceste riscuri prevalând dorinţa de
a acţiona în mod subiectiv, iară Dumnezeu, fără lege, fără responsabilitate. în
aceste condiţii, după cum am subliniat la începutul lucrării, Biserica a r e
d a t o r i a d e a c e r c e t a s e m n e l e t i m p u r i l o r şi face acest lucru veghind
asupra schimbărilor ce se înfăptuiesc în sânul societăţii umane, asupra noilor
concepţii şi ideologii despre viaţă. în cele din urmă, Biserica acţionează,
astfel, în virtutea misiunii primite de la Cristos, Mirele ei: „Mergând, învăţaţi
toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă" ( M t 28,18-19).
Fr. Râtan Daniel
Fr. Roşu Cristinel
, Biserica şi vocaţia omului
iserica este locu! în care omul, pe deplin, descoperă şi consimte în vocaţia sa
profundă: a fi persoană în perihoreza iubirii. Tocmai ceasta, Biserica este în
Cristos s a c r a m e n t a l u n i t ă ţ i i o m e n i r i i ' , instrument, adică, al unei
vocaţii ce se realizează în istorie şi are ini universale.
riunde întâlnim omul, oricare ar fi situaţia sa sau de orice tate ar fi, îl
surprindem preocupat, în ciuda apariţiilor contrarii, de ir gând, obsedat de un
singur lucru, de o singură frământare; circumstanţelor vieţii, el îşi pune
diferite întrebării fundamentale :stinul său: Cine sunt eu? Ce fac pe pământ?
Cum să-mi explic ictivitate neplăcută ce mă tulbură? Cine îmi va da o
rezolvare de a mă linişti, a mă ilumina, a mă bucura? Preocupările de a ?
ropria existenţă au împins omul spre o gamă vastă de răspunsuri torii şi, în
final, la un conflict între diferiţi umanişti. ;um, misiunea Bisericii nu este de
a vorbi despre om, ci despre i ce-i este oferită de Tatăl în Cristos. în mod
natural, nu se poate ituirea fără a ţine cont de diferite adevăruri
antropologice: de fapt, uie mântuit şi doar Dumnezeu făcut om este cel care
îl mântuieşte. , Biserica, încă din trecut, s-a pronunţat prin învăţătura sa
 8

asupra ' aspecte ale naturii şi condiţiei umane. Asemenea învăţătură, însă, n
mod oarecum ocazional, fără ca Biserica să se preocupe în mod : o sinteză
antropologica 44 .
ierica, după Conciliul Vatican al II-lea, a simţit nevoia să expună stematic
părerea sa despre om. Aici, vom încerca să răspundem la itrebările pe care
Constituţia pastorală G a u d i u m e t s p e s le pune la 1 şi anume: Ce
gândeşte Biserica despre om? >pul pare a fi dublu. Pe de o parte, Biserica,
cu această jie, se prezintă pe sine umanităţii, proclamând că mesajul său nu
iu distruge valorile la care omul de azi este în mod particular Iar le întăreşte
şi le face pe deplin realizabile. Pe de altă parte, tabileşte antropologia nu
numai ca o legitimare în conflictul cu
umaniştii, dar şi pentru a pune o bază sigură la care poate să se refere în
liulecarea situaţiei umanităţii.
Cercetările, evenimentele, întrebările, aspiraţiile, la care Biserica ia
parte împreună cu oamenii, trebuie să fie judecate la lumina credinţei; la
aceasta, Biserica trebuie să se refere ca la o normă asupra unei viziuni
fundamentale despre om. Datorită faptului că Biserica, în această privinţă, nu
se limitează la o simplă interpretare a cuvântului lui Dumnezeu, dar vrea .a
ajute omenirea ca să judece faptele şi evenimentele concrete în lumina
credinţei, atitudinea sa este în mod necesar complexă.
înainte de toate, Conciliul Vatican al Il-lea, atât prin Constituţia
dogmatică L u m e n g e n t i u m , cât şi prin Constituţia pastorală G a u d i u m e t
\/ k' s, consideră ca punct de plecare, pentru o sănătoasă reflecţie, fenomenul
uman însuşi. Dar aceasta nu este o noutate pentru Biserică. Ea, de fapt, a
învăţat întotdeauna că natura omului, nefiind în mod total coruptă de păcat,
conţine încă într-o oarecare măsură în sine imaginea lui Dumnezeu şi
manifestă legea sa (cf. D S 3538). Dar ceea ce am spus mai sus priveşte
natura omului şi nu modul său de a acţiona. Se recunoaşte că nici păcătoşii,
nici necredincioşii nu păcătuiesc prin toate faptele lor şi că primesc haruri
divine chiar şi aceia care sunt în afara Bisericii creştine (cf. D S 2429), ba
chiar se recunosc uneori în tendinţele, în aspiraţiile deja existente în oameni
care sunt în afara Bisericii creştine, germeni ce în Biserica creştină ar fi avut
o importanţă deosebită, o totală desfăşurare şi dezvoltare. Cu toate acestea,
Biserica nu şi-a dat seama că putea să înveţe câte ceva din această realitate
care se desfăşura în afara ei, în privinţa misiunii sale. Această conştientizare,

443 HY , La Chiesa e la vocazione dell'uomo, în A A. VV., La Chiesa ne! mondo ico, Elle Di Ci,
Torino 1968, 446.
 9

această trezire a Bisericii a rezultat dintr-o profundă meditare asupra

centralităţii lui Cristos în univers, a lui Dumnezeu ce e prezent în univers nu
numai cu lucrarea sa, dar mai ales cu harul său mântuitor, lată de ce, Biserica
se adresează lumii, nu ca unei realităţi cu lotul cufundată în păcat, sau cu
totul străină de Cristos, ci ca unei realităţi sacre în care este deja perceptibilă
vocea Mântuitorului divin.
,,Poporul lui Dumnezeu, (adică Biserica), împins de credinţa că este călăuzit de Duhul
Domnului care umple pământul, se străduieşte ca, în evenimentele, în exigenţele şi în
aspiraţiile la care participă împreună cu ceilalţi oameni ai vremurilor noastre, să discearnă
care sunt adevăratele semne ale prezenţei sau ale planului lui Dumnezeu"(G5 11).
serica este „ m i ş c a t ă d e c r e d i n ţ ă " şi este „ c o n d u s ă d e D u h u l
S f â n t " : iserica este iluminată de doctrina revelată despre om şi este de
Duhul Sfanţ, ce provoacă semnele timpului şi, de aceea, poate teze şi să
clarifice. Semnele timpului, de fapt, au nevoie de a fi Omul, fară ajutorul
revelaţiei, „ a d o r ă f ă r ă s ă c u n o a s c ă ", ceea ce, :xplicit. Biserica anunţă
(cf. F a p 17,23). Revelaţia corectează şi ază adevărurile ascunse în credinţă,
în ceea ce priveşte aspiraţiile itimă la care suntem chemaţi să participăm (cf.
I n 15,15). Reflexia ;nomenului uman, de fapt, nu devine inutilă prin
predicarea .ii lui Dumnezeu. Pus în contact cu experienţa umană, cuvântul
vine mai concret, mai personal, mai pătrunzător: viaţa trăită ajută »rmarea
cunoaşterii ideale a revelaţiei într-o cunoaştere reală, itală, concretă şi
eficace.
utăţile pe care le-a adus această constituţie G a u d i u m e t s p e s sunt:
- Omul este văzut nu numai în centrul tuturor întrebărilor, dar 2 centrul
lumii şi al misiunii Bisericii. Se tratează despre tot omul, complexitatea sa,
trup şi suflet, şi în unitatea sa. Pus în centru, ul se realizează total numai în
Cristos; cine nu crede în Cristos nu rde propria demnitate de om, dar nu o
trăieşte pe deplin;
- Lumea este văzută ca ambient în care Biserica trăieşte, onează. Ea este
privită în mod obiectiv, în complexitatea sa şi, cu iiul credinţei, în
ambiguitatea sa. Prin lume se înţelege universul mic şi familia umană în
unitatea şi diversitatea sa. Diferite şi Itiple sunt aspectele de care se ţine cont
în considerarea lumii: >ura în care este creată de Dumnezeu, măsura în care
este supusă atului, măsura în care este salvată şi sfinţită de Cristos, în
nântările aşteptării unui viitor promis. Când vorbim de lume, ne rim la
oameni, la întreaga familie umană, în contextul tuturor ţii lor pe care le
trăieşte; lumea care este teatrul istoriei fiinţei ine, ce duce semnele trudei
sale, a înfrângerilor şi victoriilor sale. astă lume, creştinii o cred creată şi
 10

păstrată prin existenţa iubirii Tristos şi profund tulburată de puterea

păcatului, dar Cristos mort iviat ne redă libertatea şi e destinat, după voinţa
lui Dumnezeu,
ajunge la împlinirea sa (mântuirea, fericirea) 45 ;
- Biserica anunţă cu conştiinţă vie că misiunea sa o continuă pe
cea a lui Cristos care a venit în lume nu pentru a fi servit, ci pentru a
servi. Cea mai bună cooperare pe care Biserica poate să o dea
umanităţii este de a oferi convingerea sa despre demnitatea vocaţiei
umane, că în ea este prezentă o sămânţă divină: în acest mod, Biserica
reuşeşte să ofere sincera sa cooperare în favoarea formării unei
fraternităţi universale ce corespunde unei astfel de vocaţii. Biserica,
prin natura sa, este în lume şi trăieşte în lume, aşa cum Cristos a intrat
în lume şi a trăit în lume; nu numai atât, dar Biserica caută şi duce
lumea la Cristos, ea iubeşte lumea, imitându-l pe Tatăl care atât de
mult a iubit lumea că 1-a dat pe Fiul său. Puterea acestei iubiri este cea
care face ca Biserica să se intereseze de lume, de această lume
concretă ce arată în acelaşi timp semnele prezenţei lui Dumnezeu şi
semnele păcatului, o lume a oamenilor ce, cu toate că sunt păcătoşi,
sunt mereu fraţii lui Cristos şi fiii lui Dumnezeu. Biserica cere să fie
ascultată pentru ca, prin învăţătura ei, să elibereze oamenii de păcat şi
să-i ofere lui Dumnezeu, dar nu numai ea trebuie să fie ascultată, ci ea
însăşi trebuie să asculte pentru că ea este convinsă că vocea oamenilor
este vocea fiilor săi; ba, mai mult, este vocea lui Dumnezeu însuşi.
Biserica are nevoie de aceste voci pentru a înţelege bine oamenii,
pentru a se îmbogăţi din experienţele lor pe care să le ofere lui
Dumnezeu.
Situarea omului ca şi centru al lumii şi al Bisericii, ca afirmare a
autonomiei lumii şi a realităţilor pământeşti, şi, în sfârşit, declaraţia că
Biserica este în serviciul omului şi lumii pentru că aşa a făcut Cristos, sunt
expresia unei puternice deschideri teologice 46 ''. De fapt, omul este considerat
centrul atenţiei, în măsura în care este creatura lui Dumnezeu şi în Cristos
chemat la plinătatea mântuirii; lumea este văzută ca creaţie a lui Dumnezeu şi
destinată perfecţiunii escatologice; Biserica nu este ascunsă în lume, ci este
aceea care continuă misiunea lui Cristos pe pământ.
Revenind acolo unde vorbeam despre om ca imagine a lui Dumnezeu,
vrem să aprofundăm această idee şi să o clarificăm. întrebarea ce este omul nu
45I, La Chiesa nel mondo contemporaneo, EMP, Padova 1995, 74.
46F MASSAGRANDE, La vicenda esemplare del testo, în Credere oggi, 15(85/1 ()95), 16.
 11

este chiar teoretică: de răspunsul la această întrebare, de fapt, depinde

orientarea vieţii omului, atitudinea sa în faţa lumii.
 92

63.