Spre un reînnoit dialog

10. Dar este adevărat că în perioada modernă, alături de acest umanism

creștin care a continuat să producă semnificative expresii de cultură și de artă,
s-a afirmat progresiv și o formă de umanism caracterizat prin absența lui
Dumnezeu și adesea prin opoziție față de el. Acest climat a condus uneori la o
anumită separare între lumea artei și cea a credinței, cel puțin în sensul unui
interes scăzut al multor artiști față de temele religioase.

Totuși dumneavoastră știți că Biserica a continuat să nutrească o mare

apreciere față de valoarea artei ca atare. De fapt, aceasta, chiar dincolo de
expresiile sale mai tipic religioase, atunci când este autentică, are o afinitate
intimă cu lumea credinței, astfel încât, chiar în condițiile de cea mai mare
separare a culturii de Biserică, tocmai arta continuă să constituie un fel de
punte aruncată spre experiența religioasă. Întrucât este căutare a frumosului,
rod al unei imaginații care merge dincolo de cotidian, ea, prin natura ei, este
un fel de apel adresat misterului. Chiar atunci când scrutează profunzimile
cele mai întunecate ale sufletului sau aspectele cele mai uluitoare ale răului,
artistul devine într-un oarecare mod glasul universalei așteptări de
răscumpărare.

De aceea, se înțelege de ce, în cadrul dialogului cu arta, Biserica ține în mod

special și dorește ca în epoca noastră să se realizeze o nouă alianță cu artiștii,
cum preconiza veneratul meu predecesor Paul al VI-lea în vibrantul discurs
adresat artiștilor în timpul întâlnirii speciale din Capela Sixtină, din 7 mai