Unitatea II

2.
ELEMENTE DE CRIMINALISTICĂ
TEHNICO-ŞTIINŢIFICĂ
2.1. Identificarea criminalistică 17
2.2. Trusele criminalistice şi laboratoarele mobile 23
2.3. Fotografia judiciară 26
2.4. Cercetarea criminalistică a urmelor 30
2.5. Tehnici de identificare şi înregistrare a persoanelor 46
2.6. Elemente de balistica judiciară 52
2.7. Cercetarea criminalistică a înscrisurilor 58
2.8. Capcane criminalistice 63
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 65
Teste de autoevaluare 65
Lucrare de verificare 66
Bibliografie minimală 66
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să argumentezi necesitatea identificării criminalistice, a truselor
criminalistice, a laboratoarelor mobile şi a fotografiei judiciare;
 să motivezi efectele cercetării criminalistice a urmelor, tehnicilor de
identificare şi înregistrare a persoanelor;
 să integrezi elementele de balistică judiciară, a cercetării criminalistice
a înscrisurilor, a capcanelor criminalistice in sistemul procesual
judiciar.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 6 ore

Florentina Puşcă Elemente de criminalistică tehnico-ştiinţifică
2.1. Identificarea criminalistică

2.1.1. Definiţia şi obiectul identificării criminalistice
Una dintre problemele esenţiale la care trebuie să răspundă criminalistica este
cea a identificării persoanelor şi obiectelor. Posibilitatea de identificare pleacă
de la două principii ale criminalisticii, conform cărora:
 orice activitate infracţională lasă urme;
 orice persoană care a comis o infracţiune sau orice obiect ce a fost utilizat
la săvârşirea ei poate fi asemănător cu altele, dar nu poate fi identic decât
cu el însuşi. (Cătuna, 2008, p. 10)
Identificarea criminalistică este un proces de constatare a identităţii unor
persoane, obiecte sau fenomene, aflate în legătură cauzală cu fapte ilicite, prin
metode ştiinţifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul
judiciar. (Cârjan & Chiper, 2009, p. 66)
Prin identitate se înţelege categoria care exprimă concordanţa, egalitatea
obiectului cu sine însuşi sau totalitatea însuşirilor ori a proprietăţilor unui
obiect, fenomen sau fiinţă prin care acesta se deosebeşte de orice alt obiect,
fenomen sau fiinţă. (Cătuna, 2008, p. 11)
Un element de specificitate a identificării criminalistice decurge din
împrejurarea că cercetarea are mereu un caracter retrospectiv, fiind ulterioară
comiterii faptei, fapt care determină reconstituirea lui prin decodificarea
informaţiilor conţinute în reflectările sale.
Identificarea se stabileşte pe baza caracteristicilor generale şi individuale, iar
uneori pe baza unor caracteristici temporare. Scopul final al identificării în
criminalistică îl reprezintă stabilirea concret-individuală a obiectelor şi
persoanelor, prezentând importanţă nu numai stabilirea identităţii, ci şi
stabilirea neidentităţii.
Pentru a se realiza identificarea, sunt necesare două categorii de obiecte:
a) obiectele (urmele) descoperite în câmpul infracţional sau create în
procesul săvârşirii unei infracţiuni, denumite şi obiecte concrete sau de
identificat;
b) obiectele despre care se presupune că au creat urmele descoperite în
câmpul infracţional, denumite şi obiecte verificate sau identificatoare.
2.1.2. Premisele ştiinţifice ale identificării criminalistice

Obiectivitatea identificării criminalistice pleacă de la calitatea fiinţelor şi
obiectelor de a fi unice (individualitatea), de a-şi păstra în timp calităţile
individuale (stabilitatea relativă) şi a reflecta aceste calităţi.
a) Individualitatea (irepetabilitatea)
Pentru a parcurge drumul de la general la individual, trebuie parcurse trei
etape:
 cunoaşterea obiectului, ce reprezintă el;
Criminalistică 17
 încadrarea sa într-o clasă sau grupă de obiecte;
 individualizarea obiectului prin stabilirea identităţii sale.
b) Stabilitatea relativă
Orice sistem îşi păstrează, pentru o anumită perioadă, un număr de trăsături
care îl fac să rămână ceea ce este. După gradul de modificabilitate, obiectele
examinate pot fi:
 nemodificabile (desenele papilare);
 relativ modificabile (scrisul de mână);
 modificabile în timp (prin uzură) sau modificabile artificial
(deghizarea sau ştergerea urmelor).
c) Reflectivitatea (capacitatea obiectelor şi fiinţelor de a se reflecta şi de a fi
reflectate)
După natura lor, reflectările pot fi:
 reflectare sub formă de urme statice, de contur (de stratificare sau
de destratificare) ori dinamice (tăiere, despicare), ce redau
particularităţile exterioare ale obiectelor şi fiinţelor;
 reflectare sub forma deprinderilor (de mers, de scriere);
 reflectare sub forma imaginilor mentale (relatate oral, în scris);
 reflectare sub forma imaginilor vizuale (fotografii, film, bandă
video).
În procesul de identificare criminalistică interesează reflectarea care constă
într-o modificare de substanţă pe sau într-un obiect, astfel că obiectul creator
va fi cel reflectat, iar obiectul primitor cel care reflectă. Identificarea se poate
face şi fără un contact nemijlocit, tactil sau vizual:
 după imaginile fixate material (prin compararea urmelor descoperite în
cazul infracţiunii cu urme experimentale);
 din memorie (identificarea persoanelor sau obiectelor după
semnalmente, declaraţii; se realizează pe baza caracteristicilor esenţiale
ale unui obiect, fenomen sau fiinţe, percepute anterior de către o
persoană, în anumite condiţii de loc şi de timp şi reţinute până în
momentul reîntâlnirii sale cu acel obiect, fenomen sau fiinţă); (Mircea,
1999, p. 13)
 pe baza înregistrărilor (cartoteci, colecţii, fişe): dactiloscopică, a
cadavrelor şi
 a persoanelor cu identitate necunoscută, a persoanelor dispărute, a
scrisului de mână, a operelor de artă, a autovehiculelor;
 după modus operandi (specializarea infractorilor pe genuri de
infracţiuni). (Cârjan & Chiper, 2009, p. 67)
Criminalistică 18
2.1.3. Principiile identificării criminalistice
a) Principiul identităţii. Particularizat la scopul procesului penal, principiul
enunţat presupune determinarea unei persoane sau a unui obiect concret.
Dar, în măsura în care interesează stabilirea identităţii, în egală măsură
suntem interesaţi să fie stabilită şi neidentitatea, absolut necesară
excluderii din cercul suspecţilor a persoanelor bănuite de săvârşirea unei
fapte penale, ori a obiectelor despre care se presupune că ar fi fost
folosite de infractori. Aplicarea principiului identităţii în procesul de
identificare criminalistică se cere riguros respectată pentru evitarea unor
confuzii, de natură să determine scoaterea unei persoane vinovate de sub
incidenţa legii penale, în dauna unui inocent. (Stancu, 2000, p. 37)
b) Principiul delimitării obiectelor identificării criminalistice în obiecte
scop ale identificării şi obiecte mijloc de identificare. Obiectul scop al
identificării este un obiect material, aflat în legătură cauzală cu fapta
ilicită şi concretizat în diverse ipostaze (persoana infractorului sau a
victimei, instrumentele ce au servit sau erau destinate să servească la
săvârşirea faptei, procedeul infracţiunii). Obiectul mijloc de identificare
este alcătuit din urmele obiectului scop şi din modelele de comparaţie,
realizate experimental în laborator cu obiecte presupuse a fi format
urmele în câmpul infracţional. (Stancu, 2007, p. 38)
c) Principiul stabilităţii relative a caracteristicilor de identificare.
Determinarea identităţii unei persoane sau obiect este posibilă numai în
ipoteza în care acesta a creat urme în câmpul infracţional, urme ce
reflectă caracteristicile sale esenţiale. Nu este suficient ca aceste
caracteristici să-l individualizeze, să-l diferenţieze de celelalte obiecte
asemănătoare, ele trebuind să prezinte şi o anumită stabilitate, o
constantă. Expertul criminalist va trebui să diferenţieze caracteristicile
schimbătoare de cele relativ stabile şi să determine cu precizie dacă
acestea au putut fi influenţate, în formă sau conţinut, de diverşi factori
interni sau externi. Modificări pot interveni fie la urmă sau la obiectul
purtător de urmă, fie la factorul creator de urmă, cercetat ulterior
comiterii infracţiunii.1 (Stancu, 2007, p. 38)
d) Principiul dinamicităţii şi interdependenţei cauzal. În procesul de
identificare criminalistică este necesară abordarea cercetării persoanelor
şi obiectelor în mişcare, prin prisma schimbării trăsăturilor şi
proprietăţilor caracteristice, a interacţiunii cauzale cu factori care pot
determina modificări sau transformări de ordin calitativ şi cantitativ. De
la data săvârşirii infracţiunii şi până în momentul analizei propriu-zise,
mai ales dacă acest interval este mare, intervin modificări în
caracteristicile esenţiale ale fiinţelor şi obiectelor, dintre care unele sunt
fireşti (îmbătrânirea persoanei, alterarea urmelor materiale de natură
organică, uzura obiectelor de folosinţă curentă, influenţa factorilor
meteorologici asupra urmelor), în timp ce alte modificări au la origine
încercarea autorului faptei ilicite de a înlătura urmele infracţiunii
(ştergerea urmelor, incendierea magaziei din care a furat sau delapidat).
(Stancu, 2007, p. 39)
1
De exemplu, apariţia unei cicatrice în desenul papilar, modificarea cantitativă a compoziţiei firului de păr din cauza stării
patologice deosebite, uzura pneurilor unui autoturism, uzura literelor unei maşini de scris etc.
Criminalistică 19
Sarcina de lucru 1
Care sunt categoriile de obiecte necesare realizării identificării
criminalistice?
2.1.4. Etapele identificării criminalistice

Scopul identificării criminalistice constă în a stabili persoana sau obiectul care
a creat urmele descoperite în câmpul unei infracţiuni. Acest proces de
identificare are două etape bine conturate şi distincte:
a) Stabilirea apartenenţei după gen (ajută la restrângerea progresivă a
obiectelor verificate, uşurând identificarea concretă; stabilirea
apartenenţei la un gen se realizează pe calea examinării caracteristicilor
generale care definesc o anumită categorie de obiecte);
b) Identificarea individuală (pe măsură ce, în procesul de identificare, sfera
caracteristicilor individuale se lărgeşte, realizăm o îngustare a sferei
obiectelor care au aceleaşi caracteristici; identificarea individuală
reprezintă afirmarea identităţii; identificarea generică şi identificarea
individuală sunt părţi componente ale procesului unic de identificare
criminalistică);
c) Identificarea după urmele lăsate la locul faptei de către obiecte sau
fiinţe.2
2.1.5. Metodologia identificării criminalistice

Obiectele supuse identificării în criminalistică sunt foarte variate, atât ca
natură, cât şi ca formă şi dimensiuni. În procesul de identificare expertul începe
cu studierea materialelor puse la dispoziţie, acordând atenţie deosebită
modului în care s-au creat urmele.
2
Identificarea se poate realiza:
- după semnalmentele exterioare, lăsându-se în calcul semnalmentele anatomice (sex, vârstă, constituţia corpului,
caracteristicile elementelor faciale), semnalmentele funcţionale (expresia fizionomiei, mersul, vocea, gesticulaţia), semnele
particulare (cicatrice, negi, aluniţe, riduri, tatuaje), îmbrăcămintea şi obiectele purtate;
- după fotografie;
- în funcţie de caracterele de ordin antropologic, care se aplică îndeosebi la identificarea cadavrelor;
- după urmele papilare, digitale, palmare şi plantare;
- după urme de dinţi (în special la infracţiunile cu mobil sexual, pentru identificarea victimelor în cazuri de accidente,
explozii, incendii, calamităţi), urme de buze (relevate pe pahare, ceşti, tacâmuri, în formă latentă sau ca impresiuni de
stratificare), urme de urechi (pavilionul şi lobul urechii interesează la furturile din locuinţe, imprimate sub formă latentă pe
suprafaţa exterioară a uşii de la intrare) şi urme de unghii (prezente la agresiuni şi infracţiuni cu mobil sexual).
- după urme biologice (sânge, salivă, spermă, fire de păr, transpiraţie, urină);
- după miros, cu ajutorul câinelui dresat sau prin expertiză odorologică;
- după scris, după voce şi vorbire, după mers;
- după ADN (Structura ADN-ului a fost decodificată la începutul anilor 1950. Americanul James D. Watson şi britanicul
Francis Crick sunt cotaţi ca fiind cei care au descifrat primii structura de dublă spirală a ADN-ului. Conform propriilor
afirmaţii, saltul calitativ al descifrării "secretului vieţii," s-ar fi produs în ziua de 23 februarie 1953).
Criminalistică 20
Studiul obiectelor supuse identificării are două etape:
a) Examinarea separată
- a urmelor;
- a modelelor de comparat.
În acest stadiu se stabilesc caracteristicile de gen şi individuale ale celor două
categorii de obiecte, fiind excluse cele cu particularităţi deosebite.
b) Examinarea comparativă (aceasta presupune stabilirea coincidenţei sau
concordanţei sau a deosebirilor ori a neconcordanţei dintre urmă şi
modelele de comparaţie3.
Examinarea se face prin următoarele metode:
- metoda confruntării (se folosesc în acest procedeu lupele,
microscoapele comparatoare, lămpile cu radiaţii ultraviolete şi
fotografiile de examinare);
- metoda juxtapunerii (care constă în aşezarea urmelor/obiectelor de
comparat în acelaşi câmp vizual, cât mai aproape unul de celălalt;
este folosită în special în examinarea striaţiilor armelor de foc,
instrumentelor tăietoare şi de spargere, a urmelor de dinţi şi a
urmelor lăsate de proiectile);
- metoda suprapunerii (constă în suprapunerea imaginii transparente
a unuia dintre obiecte cu imaginea celuilalt obiect pentru a
determina identitatea formală);
- metoda îmbinării (în vederea obţinerii continuităţii liniare4);
- metoda proiectării concomitente (pe acelaşi ecran se proiectează
imaginile comparate, juxtapuse sau suprapuse). (Brent, 2008, p. 97)
2.1.6. Formularea concluziilor

În urma procesului de examinare, pe baza constatărilor rezultate, identificarea
se materializează sub forma concluziilor, care pot fi:
a) certe;
b) probabile;
c) concluzii de imposibilitate.
Cele din categoria concluziilor certe pot fi pozitive sau negative. Concluzia
expertului nu are valoare absolută, veridicitatea urmând a fi stabilită de către
organul judiciar prin coroborare cu celelalte probe administrate în cauză.
Concluziile probabile sau de probabilitate sunt rezultatul insuficienţei
caracteristicilor de ordin calitativ sau cantitativ. Aceste concluzii sunt
admisibile, ele putând orienta ancheta.
3
Pentru obţinerea modelelor de comparaţie trebuie să se cunoască persoana sau obiectul de la care provin, condiţiile în care
s-a format urma la locul faptei, urma şi modelele tip de comparaţie să conţină suficiente elemente caracteristice de
individualizare a factorului creator, iar în momentul examinării să se folosească modele similare, având aceeaşi provenienţă.
4
Urme de tăiere, striaţii de pe gloanţe.
Criminalistică 21
O situaţie aparte o constituie imposibilitatea de a se realiza identificarea cerută.
Această situaţie este dată de numărul redus de caracteristici generale şi
individuale ale urmelor, care face imposibil examenul comparativ.
Probabilitatea repetabilităţii depinde de experienţa expertului, volumul datelor
centralizate, de studii experimentale şi cercetări fundamentale.
Concluziile de imposibilitate sunt exprimate prin formula „nu se poate stabili”,
ca urmare a unor factori, obiectivi (starea obiectelor examinate, insuficienţa
materialelor de comparaţie, limitele cunoaşterii sau o dotare tehnică proastă),
dar şi subiectivi (superficialitate, alegerea defectuoasă a unei metode, lipsa
pregătirii), însă fapta incriminată nu se exclude.
2.1.7. Suplimentul de expertiză şi noua expertiză

a) Suplimentul de expertiză se dispune când se solicită lămurirea unor
aspecte noi sau clarificarea unor afirmaţii, poate fi făcută de către acelaşi
expert şi se efectuează în laboratoarele interjudeţene.
b) Noua expertiză (contraexpertiză) este dispusă din oficiu sau la cererea
unei părţi interesate, urmărindu-se verificarea primei expertize de către
un alt expert sau de către o comisie de experţi. Aceasta se efectuează la
Institutul naţional de Expertize Criminalistice al Ministerului de Justiţie.
Acesta poate efectua şi prima expertiză în cazurile de mare complexitate
pentru care laboratoarele interjudeţene nu au dotarea necesară.
Poliţia română este abilitată prin Legea nr. 218/2002 să efectueze expertize
criminalistice şi constatări tehnico-ştiinţifice prin laboratoarele şi specialiştii
proprii acreditaţi.
Institutul de Criminalistică din subordinea Inspectoratului General al Poliţiei
Române a primit Certificat de Acreditare din partea Asociaţiei de Acreditare
din România pentru activitatea de efectuare de încercări în calitate de
laboratoare de terţă parte pentru domeniile: expertiză criminalistică clasică,
identificări judiciare, analize fizico-chimice în domeniul chimiei judiciare,
expertize biocriminalistice. (Cârjan & Chiper, 2009, p. 71)
Sarcina de lucru 2
Care este scopul identificării criminalistice? Prezintă etapele
identificării criminalistice.
Criminalistică 22
2.2. Trusele criminalistice şi laboratoarele mobile

2.2.1. Noţiuni generale despre trusele criminalistice
În activitatea de anchetă, în special de cercetare la faţa locului, anchetatorii

recurg la mijloace tehnice şi procedee speciale pentru descoperirea, ridicarea şi
fixarea probelor materiale. Pentru aceasta, sunt necesare şi se folosesc o serie
de instrumente, substanţe şi obiecte aflate în valize, genţi, cunoscute sub
numele de truse criminalistice.
În funcţie de natura instrumentarului conţinut, trusele criminalistice se împart
în:
A. Truse criminalistice universale. Acestea dispun de un instrumentar divers,
cu ajutorul căruia se pot efectua principalele operaţiuni de cercetare la faţa
locului, împărţit în mai multe compartimente:
a) Compartimentul traseologic destinat descoperirii, fixării şi ridicării
urmelor de mâini, de picioare, de dinţi, de instrumente de spargere, din
care fac parte: substanţe pulverulente, pensule din păr de veveriţă sau
din pene de struţ, pensulă magnetică, pulverizatoare sau spray-uri
pentru relevarea urmelor latente, pulverizator cu iod, plicuri cu folii
adezive pentru transferarea urmelor papilare, sursele de lumină (vizibilă
şi ultravioletă), materiale pentru executarea mulajului urmelor de
adâncime.
b) Compartimentul pentru marcarea obiectelor principale şi executarea
măsurătorilor, precum şi a zonei cercetate. Aici se găsesc: ruletă,
bandă metrică, împărţită în segmente de 10 cm, colorate alternativ alb-
negru, jetoane numerotate de la 1 la 10, prevăzute cu suporturi de
fixare, cretă forestieră.
c) Compartimentul pentru executarea desenelor şi întocmirea schiţei
locului faptei, conţinând riglă gradată, busolă, hârtie milimetrică, hârtie
de calc, diverse creioane colorate, şablon tip pentru lucrul pe hartă.
d) Instrumentar de amprentare a persoanelor şi cadavrelor la faţa locului
(tuşieră, rulou, placă).
e) Instrumente ajutătoare: diamant pentru tăiat geamul, magnet,
şurubelniţe, briceag universal, cleşte, patent, ciocan, daltă, eprubete sau
containere pentru ambalarea unor probe biologice, urmelor materie, a
microurmelor, aparatură foto.
B. Truse criminalistice cu destinaţii speciale
a) Trusă pentru testarea stupefiantelor, în care se găsesc tuburi cu reactivi
pentru testarea substanţelor presupuse a fi stupefiante. Tuburile
confecţionate din plastic transparent conţin câte o fiolă cu reactivi care
permit identificarea relativă, la locul faptei sau la percheziţie, a
următoarelor grupe de stupefiante: haşiş, marijuana, substanţe din grupa
amfetaminelor, opiaceelor.
b) Trusă cu substanţe chimice pentru marcarea unor obiecte. Acestea
conţin cutii şi recipiente din sticlă sau plastic pentru substanţele
Criminalistică 23
fluorescente sau chimice care vor marca diferite obiecte sau regiuni
anatomice ale corpului uman, în procesul de identificare a persoanelor
care comit unele genuri de infracţiuni, în mod repetat (sustrageri,
surprinderea în flagrant, luare de mită, şantaj). Trusa mai conţine şi
instrumente: pensule, mojarul de porţelan, pulverizatorul, cilindrul
gradat, mănuşile chirurgicale, detector cu radiaţii ultraviolete.
c) Trusă pentru relevarea urmelor papilare latente cu radiaţie de tip
laser, portabilă, concepută să asigure descoperirea urmelor, fixarea lor
fotografică, în condiţii de mare acurateţe.
d) Alte categorii de truse cu destinaţie specială. În dotarea unităţilor
Ministerului de Interne se găsesc truse destinate cercetării accidentelor
de circulaţie, cercetării exploziilor şi incendiilor, examinării cadavrelor
neidentificate, cercetării falsurilor în înscrisuri. (Ciopraga & Iacobuţă,
1997, p. 68)
2.2.2.Noţiuni generale despre laboratoarele criminalistice mobile
Unităţile de poliţie şi ale Parchetului au la dispoziţie laboratoare criminalistice
mobile instalate pe anumite mijloace de transport (autoturisme, microbuze,
camioane, elicoptere, nave, şalupe), având în componenţă aparate, truse,
instrumente şi substanţe pentru efectuarea activităţilor criminalistice.
Laboratoarele au următoarele compartimente:
a) compartimentul truselor criminalistice (în afara instrumentarului conţinut
de trusele criminalistice, aici se mai găsesc aspirator de praf, magneţi şi
electromagneţi pentru cercetarea urmelor metalice);
b) compartimentul fotografiei şi filmului judiciar (alături de truse foto,
camere de filmat se găsesc trepiede, reflectoare, grupuri electrogene,
lămpi electronice);
c) compartimentul pentru întocmirea schiţei judiciare (aici sunt aranjate o
masă de lucru cu planşetă de desen);
d) compartimentul detectoarelor (detectoare de metale cu câmp electric,
detectoare cu radiaţii roentgen, lămpi cu radiaţii ultraviolete, detectoare
pentru descoperirea cadavrelor ascunse sau îngropate, detectoare de
substanţe explozibile, detectoare cu radiaţii invizibile).
2.2.3. Tehnici de măsurare folosite în criminalistică

Operaţiunile de măsurare sunt necesare pentru a fixa caracteristicile urmelor şi
obiectelor cercetate. Măsurătorile care se fac în criminalistică privesc:
a) stabilirea dimensiunilor liniare (pentru aceasta se folosesc liniile gradate,
ruletele, lupele şi microscoapele gradate; măsurătorile se fac în metri şi
submultiplii acestuia; pentru a asigura o precizie mare a măsurătorilor
este indicat ca aceeaşi dimensiune să fie măsurată de trei ori şi apoi să se
facă media aritmetică; măsurătorile dimensiunilor liniare trebuie să aibă
în vedere lungimea, lăţimea, adâncimea sau înălţimea obiectelor; în cazul
cercetării la faţa locului măsurătoarea trebuie fixată prin fotografie);
b) stabilirea masei corpurilor (ca unitate de măsură pentru aceasta se
Criminalistică 24
foloseşte kilogramul cu submultiplii săi);
c) stabilirea timpului ( pentru timp se foloseşte ceasul şi cronometrul);
d) stabilirea greutăţii specifice (greutatea specifică este raportul dintre
greutatea corpului şi volumul său GS=G/V);
e) stabilirea punctelor de fierbere şi de topire (acestea se măsoară cu
ajutorul termometrelor);
f) stabilirea dimensiunilor unghiurilor (măsurarea diferitelor unghiuri
formate de diferitele laturi sau caracteristici liniare ale obiectelor sau
urmelor cercetate se face cu ajutorul compasurilor şi al raportoarelor).
2.2.4. Aparate de iluminat şi proiecţie

În criminalistică, pentru cercetarea şi fotografierea obiectelor se folosesc
proiectoarele, care sunt lămpi cu becuri electrice, în faţa cărora s-a aşezat o
construcţie de lentile concave. Proiectoarele mici, cu lumină dirijată, se numesc
spoturi. Dintre aparatele de proiecţie folosite în criminalistică amintim:
- epidiascopul;
- retroproiectorul;
- aparatul de proiecţie a analizelor microscopice.
2.2.5. Instrumente optice de mărit

Pentru examinarea urmelor şi obiectelor foarte mici, cercetările criminalistice
se realizează cu ajutorul:
a) lupelor;
b) microscoapelor.
a) Lupa este cel mai simplu instrument optic de mărit, ea nu trebuie să
lipsească din nicio trusă criminalistică şi din niciun laborator criminalistic. Ea
este folosită pentru descoperirea urmelor la faţa locului, examinarea iniţială a
mijloacelor materiale de probă. După modul de montare lupele pot fi:
- lupă binoculară pentru cap;
- lupă cu suport;
- lupă cu mâner.
b) Microscopul este un instrument optic, de cercetare, complex, format din
diferite lupe, oglinzi şi prisme fixate mecanic.
Sarcina de lucru 3
Ce cuprinde o trusă criminalistică universală?
Criminalistică 25
2.3. Fotografia judiciară
Fotografia apare în urma cercetărilor făcute la începuturile secolului al XIX-lea

asupra efectelor chimice ale luminii. În 1816, inventatorul francez Nicephore
Niepce5 a reuşit fixarea parţială de imagini pe hârtie acoperită cu clorură de
argint, iar în 1826 a obţinut prima fotografie, care nu avea acurateţea unei
fotografii actuale.
Poliţia franceză începe să utilizeze fotografia încă din 1841, cea belgiană cam
din aceeaşi perioadă, iar din 1855 funcţionează la Chicago primul atelier
fotografic destinat exclusiv poliţiei şi justiţiei.
A. Bertillon are meritul de a fi introdus fotografia „signalectică” (de
semnalmente), executată din profil prin care sunt urmărite recunoaşterea
semnelor particulare, a redus scara fotografiei de semnalmente mărindu-i
claritatea, a creat fotografia metrică. (Cătuna, 2008, p.76)
2.3.1. Noţiunea şi importanţa fotografiei judiciare

Numim fotografie judiciară acea ramură a tehnicii criminalistice care adaptează
şi elaborează metodele de fixare, prin fotografiere, a rezultatelor şi modului de
desfăşurare a unor activităţi de urmărire, precum şi metodele corespunzătoare
cercetării de laborator a probelor materiale.
Fotografia în criminalistică îşi găseşte aplicabilitatea atât în munca de
anchetare a infracţiunilor, cât şi în cea a experţilor criminalişti de a ilustra,
demonstrativ, rapoartele de expertiză ale acestora. Importanţa fotografiei
judiciare este dată de completarea înţelegerii aspectelor cuprinse în procesele
verbale de cercetare la faţa locului, de reconstituire, de recunoaştere, de
percheziţie. Fotografia judiciară redă şi acele aspecte care, din diferite motive,
nu au fost cuprinse în procesele verbale menţionate.
Aplicarea metodelor fotografice în diferite activităţi de cercetare criminalistică
s-a impus datorită:
- rapidităţii cu care se pot fixa imaginile diferitelor obiecte sau persoane ce
interesează cercetarea penală, ceea ce permite urgentarea anchetei şi, de
5
În anul 1826, francezul Joseph Nicéphore Niépce foloseşte camera obscură pentru a realiza prima fotografie permanentă. De
la fereastra sa din Le Gras, inventatorul reuşeşte să capteze imaginea acoperişurilor din apropiere prin folosirea unei tehnici
pe care o numeşte heliografie (în traducere din latină, desen cu soarele). Procesul constă în aplicarea unui strat de bitum
fotosensibil pe o placă de cositor; în vreme ce expunerea la lumină determină bitumul să se întărească, o spălare ulterioară a
plăcii cu ulei de lavandă face ca pe aceasta să se formeze imaginea. În ciuda faptului că experimentul s-a dovedit a fi un real
succes, Niépce a văzut o problemă în timpul de expunere de opt ore necesar pentru realizarea fotografiei. Astfel că, în 1829, a
cerut susţinerea pictorului Louis Daguerre în cercetările pentru dezvoltarea tehnicilor fotografice. Ajutându-se de observaţia
predecesorului Heinrich Schulze (acesta descoperise cum cristalele de sare se înnegresc în funcţie de cantitatea de lumină la
care sunt expuse), cei doi au captat imagini folosind bucăţi de cupru placate cu argint. După moartea lui Niépce, Daguerre şi-
a continuat studiile pe cont propriu pentru ca, în 1839, după ani de muncă, să prezinte întregii lumi tehnica dagherotipului.
Prima imagine realizată astfel, care înfăţişa câteva mulaje de ghips postate în pervazul unei ferestre, a alimentat instantaneu
setea de nou a publicului larg, motiv pentru care, după numai o oră de la prezentarea oficială, opticienii nu mai puteau face
faţă cererilor de instrumente venite din partea numeroşilor “dagherotipişti în devenire”. Mai târziu, în 1861, lumea avea să fie
din nou uimită de către James Clerk Maxwell, ale cărui cercetări în domeniul opticii au dus la descoperirea că imaginile în
culori pot fi realizate folosind filtre roşii, verzi şi albastre. Prima poză de acest tip a fost obţinută prin tripla fotografiere a
unei funde din tartan, de fiecare dată cu un filtru diferit aplicat pe lentilă. Imaginile astfel captate au fost developate şi
proiectate pe un ecran, iar alinierea lor avea să dezvăluie prima fotografie color.
Criminalistică 26
aici, rezolvarea operativă a cazului;
- exactităţii cu care sunt fixate detaliile;
- obiectivităţii cu care este redată imaginea, excluzând eventualele
interpretări subiective;
- oglindirii generale a tuturor obiectelor cuprinse în câmpul fotografierii,
indiferent de gradul de importanţă care li s-ar acorda pentru moment;
- evidenţei probatorii şi caracterului demonstrativ al fiecărei imagini
fotografice;
- influenţa psihologică pe care o poate avea asupra învinuitului sau
inculpatului, dar şi asupra organelor de judecată.
Despre folosirea fotografiilor în timpul executării acţiunilor de anchetă se face
menţiunea respectivă în procesele verbale care se întocmesc. Cu fotografiile
realizate se întocmesc planşe fotografice, iar sub fiecare fotografie se scriu
explicaţii cu privire la obiectul fotografiat, explicaţii care sunt certificate de
semnătura anchetatorului. (Geberth, 2006, p. 85)
2.3.2. Aparatele de fotografiat. Elementele componente şi rolul lor

Indiferent de forma, mărimea sau complexitatea lor, aparatele de fotografiat se
compun obligatoriu din:
a) cameră obscură (unde se formează imaginea);
b) obiectiv fotografic (format din unul sau mai multe lentile; acesta
realizează imaginea obiectului de fotografiat pe fundul camerei obscure);
c) diafragmă (dispozitiv cu ajutorul căruia se reglează deschiderea, după
dorinţă, a obiectivului aparatului de fotografiat; în felul acesta se reglează
cantitatea de lumină care pătrunde în camera obscură, se măreşte
claritatea imaginii fotografice obţinute, profunzimea şi puterea de
rezoluţie);
d) obturator (dispozitiv mecanic folosit pentru deschiderea camerei obscure
pentru a permite luminii să pătrundă pe fundul acesteia şi să
impresioneze materialul fotosensibil negativ);
e) sistem de punere la punct a imaginii şi încadrare (prin punere la punct a
imaginii se înţelege realizarea imaginii fotografice a obiectului pe fundul
camerei obscure).
Camerele digitale se deosebesc de aparatele clasice doar prin mediul de stocare
al imaginii, acesta nemaifiind filmul, ci un senzor alcătuit din milioane de
diode fotosenzitive numite fotoelemenţi sau pixeli. Fiecare fotoelement va
capta un singur pixel din viitoarea fotografie şi-l va păstra în memorie într-un
card de memorie flash.
Criminalistică 27
2.3.3. Clasificarea fotografiei judiciare

Prin formularea de fotografie judiciară operativă (de fixare) înţelegem toate
fotografiile executate de organul de urmărire penală cu ocazia desfăşurării
activităţilor procedurale şi de tactică criminalistică sau în legătură cu acestea.
În cazurile deosebite, cum sunt omorul, accidentele rutiere, navale, aeriene,
incendiile, exploziile soldate cu victime omeneşti, tâlhăriile, cercetarea la faţa
locului nu mai poate fi concepută fără executarea de fotografii, cărora li se
adaugă înregistrări video analogice sau digitale.
a) Procedee de fotografiere la faţa locului, pentru fixarea tabloului de
ansamblu al infracţiunii, a elementelor de detaliu, a obiectelor şi urmelor lăsate
de infractori, se vor executa mai multe fotografii care se clasifică astfel:
- fotografia de orientare sau de ansamblu (cuprinde locul faptei şi
împrejurimile acestuia; urmăreşte surprinderea acelor aspecte capabile să
ofere o anumită imagine asupra raportului dintre locul propriu-zis al
faptei şi zona înconjurătoare, cum sunt, de exemplu, distanţele până la
construcţiile sau alte puncte de reper din apropiere, drumurile de acces,
posibilităţile de vizibilitate; în cazul fotografiilor executate în locuri
deschise, punctele de orientare pot fi ansambluri de clădiri, construcţii
uzinale, poduri, diverse indicatoare, borne kilometrice; în cazul locurilor
închise, fotografia de orientare va surprinde exteriorul clădirii, încadrat în
diverse puncte de reper, determinate de particularităţile construcţiilor
învecinate, ale străzii în ansamblul său);
- fotografia schiţă (destinată redării, în exclusivitate, a întregului loc al
faptei, cu tot ce are el caracteristic). În funcţie de procedeele de execuţie,
fotografiile schiţă se clasifică în: fotografia-schiţă unitară, în care este
redată totalitatea locului faptei într-un singur cadru; fotografia-schiţă
panoramică, este o alternativă la redarea unitară a locului faptei, în
ipoteza în care acesta ocupă o suprafaţă mare, imposibil de redat într-o
singură fotografie; fotografia-schiţă pe sectoare presupune redarea pe
porţiuni a locului faptei, în condiţii similare de iluminare, cu acelaşi
obiectiv şi la aceeaşi scară6; fotografia schiţă încrucişată, se execută cu
aparatul situat succesiv în puncte diferite sau diametral opuse, în scopul
înlăturării dintr-o imagine a aşa-numitelor „zone oarbe”; (Stancu, 2007,
p.80)
- fotografia obiectelor principale (prin fotografiere se fixează imaginile
acelor obiecte care sunt în legătură sau care reflectă urmele şi
consecinţele faptei infracţionale, acestea pot fi cadavrul, pistolul, cuţitul;
se realizează punând alături o riglă gradată pentru aprecierea
dimensiunilor şi a distanţelor, raportului de poziţie dintre obiecte; se
execută, de regulă, în faza statică a cercetării la faţa locului);
- fotografia urmelor (reprezintă imaginea urmelor descoperite în câmpul
infracţiunii, cum sunt cele de mâini, de picioare; fotografierea se
realizează după relevarea urmelor, a celor latente, dar şi a celor a căror
nuanţă nu se distinge de culoarea fondului);
6
Procedeul se aplică în locuri compartimentate (apartamente).
Criminalistică 28
- fotografia de detaliu (este specifică fazei dinamice a cercetării câmpului
infracţional; se recomandă să se execute la o scară cât mai mare, pentru a
se evidenţia detaliile unor urme cu dimensiuni redusese, folosindu-se o
iluminare laterală pentru a reda detalii ale obiectelor sau urmelor
descoperite în câmpul infracţiunii; fotografia se efectuează înainte de
prelevarea urmelor);
- Fotografia de identificare după semnalmente (reprezintă înregistrarea
imaginii persoanelor care au săvârşit infracţiuni sau a cadavrelor cu
identitate necunoscută, în vederea identificării lor ulterioare):
 fotografia de identificare a persoanelor (se execută două fotografii
bust, din faţă şi din profil; persoana trebuie să fie cu capul
descoperit, fără ochelari, bărbierită şi pieptănată, cu urechea
dreaptă descoperită);
 fotografia de identificare a cadavrelor cu identitate necunoscută
(înainte de fotografiere, cadavrul se toaletează);
 fotografia de supraveghere operativă (se execută pentru
surprinderea în flagrant delict sau în derularea unor activităţi ilicite;
se înfăptuiesc în condiţiile prevăzute de lege, cu aparate speciale,
de format mic, camuflate în obiecte de uz personal, fără ştirea
persoanei urmărite);
b) Fotografia de fixare a rezultatelor unor activităţi de urmărire penală
(ilustrează constatările cuprinse în procesul-verbal):
 fotografia de fixare a rezultatelor percheziţiei (fotografia locului
percheziţionat, fotografia locului unde au fost ascunse obiectele
descoperite, fotografia obiectelor descoperite; fotografiile fac parte
integrantă din procesul-verbal întocmit pentru efectuarea percheziţiei);
 fotografia de fixare a rezultatelor reconstituirii (se foloseşte pentru a
ilustra constatările din procesul-verbal; fotografia va cuprinde doar
momentele esenţiale: pătrunderea infractorului în locul comiterii faptei,
activităţile concrete executate, momentul ieşirii);
 fotografia de fixare a rezultatelor prezentării pentru recunoaştere
(prezintă caracteristicile unei fotografii schiţă unitare, combinată cu o
fotografie de detaliu, executată cu aparatură normală). (Bercheşan &
Ruiu, 2004, p. 94)
Sarcina de lucru 4
Ce înţelegi prin fotografie judiciară operativă?
Criminalistică 29
2.4. Cercetarea criminalistică a urmelor
„Oriunde calcă, orice atinge, orice uită din greşeală va servi ca martor tăcut împotriva lui.
Nu numai amprentele digitale, dar şi părul, fibrele textile, sticla pe care a spart-o, urmele
lăsate de instrumente, sângele sau lichidul seminal colectat, toate acestea pot fi martori tăcuţi
împotriva lui. Acestea sunt probe pe care nu trebuie să le neglijăm. Ele nu sunt influenţate de
conjunctura de moment. Există şi în lipsa martorilor umani. Ele nu pot lipsi total. Numai
interpretarea lor poate fi greşită. Numai eşecul oamenilor în a le găsi, a le studia şi a le
înţelege, poate diminua valoarea lor”. (Kirk, 1974, p. 2)
Se poate afirma că omul a fost preocupat de cunoaşterea şi descifrarea
semnificaţiei urmelor chiar de la apariţia sa pe pământ. Încă din preistorie,
nevoia de procurare a hranei i-a obligat pe vânători să recunoască pe sol
semnele lăsate de picioarele animalelor ce trebuiau descoperite, urmărite şi
prinse.
Identificarea persoanei care a comis o faptă reprobabilă s-a făcut multă vreme
prin folosirea unor elemente ştiinţifice împreună cu elemente mistice. În Roma
Antică, ca şi în Europa Medievală, se foloseau declaraţiile martorilor şi
recunoaşterile învinuitului, se foloseau caligrafi care examinau scrisul ce trezea
îndoiala cu privire la autenticitatea sa, dar, în acelaşi timp, erau socotite ca
metode sigure de stabilire a autorului ordaliile7 şi torturile. (Păşescu &
Constantin, 1996, p.15)
Urmele pot furniza informaţii asupra activităţii infracţionale desfăşurate, cu
referire la locul, timpul, fazele şi succesiunea operaţiunilor, a modului de
operare folosit, a instrumentelor utilizate, a raportului cauzal dintre anumite
activităţi şi consecinţele acestora. Mijlocul legal de administrare ca probe a
urmelor îl constituie constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza. Ca valoare
probantă, aceste mijloace se situează la acelaşi nivel cu celelalte mijloace de
probă prevăzute de legea procesuală penală, dar prezintă un grad de
obiectivitate mai ridicat decât cel al declaraţiilor şi nu generează suspiciunile
relei-credinţe care poate fi întâlnită, uneori, la persoanele chemate pentru a fi
ascultate. (Cătuna, 2008, p.19)
2.4.1. Noţiunea şi clasificarea urmelor

a) Definiţia urmei
În literatura criminalistică, noţiunea de urmă este prezentată în două accepţiuni:
 în sens larg: „cele mai variate schimbări care pot interveni în mediul
înconjurător ca rezultat al acţiunii infractorului”;
 în sens restrâns: „reprezentarea structurii exterioare a unui obiect pe un
alt obiect”.
7
Ordalia, metodă mistică, consta într-o probă pe care părţile trebuiau să o dea; în caz că treceau cu bine această încercare,
erau socotiţi nevinovaţi. Probele au fost în aşa fel concepute, încât istoria nu cunoaşte multe cazuri în care cel supus la o
asemenea probă s-o fi trecut cu bine. După metoda care se aplica, ordalia purta diverse nume: ordalia otrăvii, ordalia fumului,
ordalia apei, ordalia focului, ordalia coşciugului. De exemplu, ordalia otrăvii era „proba” prin care cel învinuit trebuia să ia o
anumită cantitate de otravă, iar în cazul în care scăpa cu viaţă era socotit absolvit de vină.
Criminalistică 30
În criminalistica românească, prin urmă se înţelege: orice modificare materială
produsă ca urmare a interacţiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de acesta
şi elementele componente ale mediului unde îşi desfăşoară activitatea
infracţională, modificări care, examinate individual sau în totalitate, pot
conduce la: stabilirea faptei, identificarea făptuitorului, a mijloacelor folosite
şi la lămurirea împrejurărilor cauzei. (Cârjan & Chiper, 2009, p. 104)
b) Clasificarea urmelor
În procesul formării urmelor distingem două categorii de obiecte, cele care
formează urma şi cele care primesc urma: obiect creator şi obiect primitor.
În funcţie de factorul (obiectul) creator se disting următoarele grupe de urme:
- urmele omului: toate modificările săvârşite în câmpul infracţiunii de
mâinile şi picioarele omului, ale feţei, ale urechii, precum şi urmele
biologice de natură umană, ca: sânge, salivă, păr, spermă;
- urmele animalelor: sunt incluse aici urmele create de copite, gheare,
coarne, colţi, aripi, păr, produse biologice, miros;
- urmele plantelor: din acestea fac parte cele create de frunze, crengi,
tulpini, precum şi seminţele acestora;
- urmele obiectelor şi instrumentelor folosite de om la comiterea
infracţiunii. Principalele urme sunt: ale încălţămintei, ale mijloacelor de
transport, ale instrumentelor de lovire, spargere, de tăiere, ale armelor de
foc;
- urmele create de unele fenomene (incendii, explozii, catastrofe, folosirea
radiaţiilor).
În funcţie de factorul primitor se disting următoarele grupe de urme:
- urme primite de om;
- urme primite de animale;
- urme primite de vegetale;
- urme primite de obiecte.
În funcţie de esenţa lor se disting următoarele grupe de urme:
 urmele formă ( sunt acele modificări care reprezintă forma exterioară a
obiectului creator).
Dacă cele două categorii de obiecte aflate în procesul formării urmelor (creator
şi primitor) se găsesc în repaus sau în mişcare, urmele pot fi:
 urme statice (formate prin apăsare, lovire sau tamponarea obiectului
creator pe suprafaţa obiectului primitor, fără ca acestea să alunece între
ele. Exemple în acest sens sunt urmele de încălţăminte, urmele papilare,
conturul instrumentelor de spargere, conturul dinţilor pe pielea victimei);
 urme dinamice (create în procesul de alunecare şi frecare a suprafeţelor
corpului creator şi corpului primitor de urmă: urme în formă de striaţii,
urme de alunecare şi frecare, urme de derapare a roţilor autovehiculelor).
Urmele formă, în funcţie de plasticitatea obiectului primitor, pot fi:
- urme de adâncime (acestea se formează atunci când obiectul creator este
Criminalistică 31
dur şi pătrunde în masa obiectului primitor);
- urme de suprafaţă (se formează atunci când obiectul creator şi primitor
sunt de aceeaşi duritate şi apar ca rezultat al depunerilor de pe obiectul
creator pe suprafaţa obiectului primitor şi invers, fără a se schimba
formele celor două obiecte).
Urmele de suprafaţă pot fi:
- de stratificare (atunci când obiectul creator depune pe cel primitor un
strat de substanţă, de exemplu urmele de încălţăminte, de noroi depuse pe
parchet sau ale pneurilor ude pe asfalt);
- de destratificare (atunci când obiectul creator ia din suprafaţa obiectului
primitor un strat subţire de substanţă, de exemplu degetele puse pe un toc
de fereastră acoperit cu un strat de praf).
Urmele de stratificare şi de destratificare pot fi:
- vizibile (atunci când sunt detectate cu uşurinţă de ochiul uman, de
exemplu urmele de degete murdare de sânge formate pe pereţii încăperii
unde s-a comis un omor);
- invizibile (sau latente) (care nu pot fi detectate decât dacă sunt privite sub
anumite unghiuri de lumină, prin transparenţă pentru a căror vizibilitate
este necesară relevarea-folosirea unor surse dirijate de lumină sau a
radiaţiilor ultraviolete);
- urmele materie (sunt acele modificări ale ambianţei locului faptei, când
din obiectul creator se desprind particule materiale care rămân depozitate
pe obiectul primitor, fără a reproduce forma obiectului din care provin).
Ele sunt de natură:
- organică (sau biologice) atunci când provin de la un corp uman sau
animal (sânge, păr, urină, salivă);
- anorganică, din această categorie fac parte elementele minerale ca:
pulberi, soluri, particule de vopsea, cioburi de sticlă.
În funcţie de mărimea lor (dimensiunea urmelor), urmele pot fi:
- macrourmele (sunt acele modificări care sunt vizibile cu ochiul liber, fără
a fi folosite aparatele optice de mărit;
- microurmele (sunt acele urme formă sau materie, mici şi foarte mici, care
nu pot fi percepute decât cu ajutorul aparatelor optice de mărit).
În funcţie de posibilităţile pe care le oferă acestea în procesul identificării
obiectului creator :
- urme apte (permit identificarea obiectului creator);
- urme inapte (nu permit identificarea obiectului creator, dar ajută la
stabilirea apartenenţei acestuia la gen). (Cârjan & Chiper, 2009, p.105)
Criminalistică 32
Urmele omului
Omul poate crea la locul infracţiunii urme formă şi urme materie (biologice).
Din prima categorie fac parte urmele de mâini, urmele de picioare, urme ale
celorlalte părţi ale corpului. Din cea de a doua categorie fac parte urmele
biologice.
a) Urmele de mâini
Urma mâinilor a fost sesizată de om din timpuri imemoriale, dovadă fiind
prezenţa acesteia pe diferite obiecte, picturi rupestre sau documente. Urma care
a revoluţionat identificarea persoanei, înlocuind sistemul antropometric este
cea lăsată de suprafaţa mâinii, respectiv amprenta digitală, palmară cât şi cea a
tălpii piciorului gol (amprenta plantară). Imprimarea urmelor este dată de
secreţiile pielii şi de contaminarea acesteia cu substanţe adezive (praf, sânge).
Ea reproduce conturul desenelor papilare într-o manieră vizibilă sau incertă.
Prin relevarea şi clasificarea lor, impresiunile papilare permit atât identificarea
unei persoane, după amprentele din fişierul dactiloscopic (cazul recidiviştilor),
cât şi identificarea unei persoane suspecte prin compararea urmei incriminate
cu urma obţinută de la aceasta pe cale experimentală.
Termenul de dactiloscopie se referă, în sens restrâns, doar la desenele papilare
ale degetului, dar în sens larg a fost extins la toate impresiunile papilare, adică
digitale, palmare şi plantare. Utilizarea impresiunilor digitale în criminalistică
are ca scop (valoare probantă):
1. identificarea persoanei care îşi ascunde adevărata identitate prin
compararea amprentelor papilare cu fişele dactiloscopice (dacă este
recidivist);
2. identificarea cadavrelor necunoscute;
3. identificarea persoanei care a lăsat o impresiune digitală la locul faptei
prin compararea cu amprentele din fişier (autor necunoscut);
4. identificarea persoanei care a lăsat impresiunea digitală incriminată prin
compararea cu amprentele bănuitului;
5. compararea impresiunilor digitale găsite cu ocazia săvârşirii mai multor
infracţiuni cu autori necunoscuţi, în vederea stabilirii autorului comun
(cel mai frecvent la furturi).
O amprentă digitală aparţinând unei persoane, găsită pe un obiect, face dovada
contactului acestei persoane cu obiectul, dar nu constituie, prin ea însăşi, o
probă de vinovăţie. (Cârjan & Chiper, 2009, p.112)
 Desenele papilare
Mâna este alcătuită din degete şi palmă.
1) degetul este compus din trei zone despărţite prin şanţuri de flexiune:
a) falangeta (sus);
b) falangina (mijloc);
c) falanga (jos).
Criminalistică 33
2) palma este compusă din:
a) regiunea digito-palmară (zona de sub degete);
b) regiunea tenară (din dreptul degetului mare);
c) regiunea hipotenară (din partea opusă).
Pielea care acoperă mâna este formată din trei straturi:
a) epidermul (partea exterioară a pielii alcătuit din 5 straturi de celule
epiteliale; cel de deasupra este cornos, format din celule moarte, aflat
într-un proces permanent de descuamare);
b) dermul (ţesut fibros, elastic, care conţine vasele capilare arteriale şi
venoase, precum şi terminaţiile nervilor senzitivi);
c) hipodermul (stratul cel mai profund, care face legătura între piele şi
organele interne, conţine glandele sebacee).
La punctul de contact cu epidermul, dermul prezintă ridicături conice
proeminente, denumite papile. În vârful acestora, străbătute fiecare de un canal,
se află porii prin care se elimină transpiraţia. Papilele dermice sunt înşiruite
liniar, astfel că rândurilor de papile le corespund crestele papilare situate la
suprafaţa dermului.
Forma crestelor papilare este reprodusă identic de către epidermă. Sudoarea
secretată de glandele sudoripare şi substanţele grase (sebum) produse de
glandele sebacee formează la suprafaţa epidermului un strat de săruri şi
grăsimi, care la contactul cu un suport (obiect) se depun pe suprafaţa acestuia.
Depunerile de substanţă conturează întocmai forma crestelor papilare,
respectiv a şanţurilor dintre ele. În plus, la particularizarea desenelor papilare,
denumite şi dactilograme8, contribuie încreţiturile pielii care străbat transversal
crestele papilare, concretizate în linii albe oblice.
Impresiunea papilară este produsă de către depozitul de stropi microscopici de
sudoare, formată din apă, substanţe organice şi săruri minerale. Sudoarea
reprezintă unul dintre elementele importante de formare a urmelor pe
suprafeţele cu care pielea a venit în contact, afirmaţie valabilă şi în cazul
celorlalte categorii de urme lăsate de aceasta.
Desenul papilar al falangetei a fost împărţit în trei zone: centrală (nucleul),
zona bazală (între nucleu şi şanţul de flexiune) şi zona marginală (înconjoară
nucleul). Vârful degetului se numeşte zona distală, iar zonele laterale se
numesc periferice. La întâlnirea crestelor papilare limitante ale fiecărei zone se
găseşte o deltă, după forma literei greceşti care i-a dat numele. Această deltă
poate fi albă (cele trei creste formează un triunghi) sau neagră (când formează
o bifurcaţie asemănătoare literei y). Centrul deltei îl reprezintă punctul deltic şi
constituie reperul de plecare în compararea unei urme cu o impresiune digitală
(urma degetului luată experimental) sau dactilogramă (fotografia urmei sau a
impresiunilor).
8
Desenele papilare imprimate pe un suport, sunt de două feluri:
- dactilograme care reprezintă desene papilare imprimate voluntar, denumite impresiuni sau amprente de comparat;
- dactilograme care reprezintă desenele papilare imprimate involuntar pe un suport oarecare, denumite urme sau amprente în
litigiu.
Criminalistică 34
Prezenţa deltelor în desenul papilar al falangei sau absenţa lor a oferit
posibilitatea clasificării amprentelor în cinci tipuri după desenul papilar
(adeltic, monodeltic, bideltic, polideltic, amorf), subdivizate la rândul lor în
subtipuri.
Pentru a diferenţia două amprente de acelaşi tip sau subtip, a fost stabilit, pe
lângă centrul deltei, un al doilea reper, şi anume centrul desenului care trebuie
stabilit.
Dacă după comparaţia urmei cu amprenta clasificată în fişier, numărul de
creste obţinute nu este acelaşi, urma este exclusă. În cazul în care numărul de
creste obţinute este acelaşi urma şi modelul de comparaţie sunt examinate
pentru a fi obţinute un minim de 12 puncte coincidenţă. În cazul în care acest
număr nu este îndeplinit prin analiza comparativă a desenului papilar, expertul
va utiliza alte detalii (pori, cicatrice) până se ajunge la numărul maxim posibil.
(Păşescu, 2000, p.46)
 Proprietăţile desenelor papilare
1. Imuabilitatea. Desenele papilare se formează în timpul sarcinii (lunile IV-
VI) şi se păstrează neschimbate până dincolo de moarte9, de unde posibilitatea
şi utilitatea amprentării cadavrelor.
2. Fixitatea şi inalterabilitatea. Desenele papilare variază doar ca
dimensiune(copilărie-maturitate), dar nu şi ca structură şi detalii. Ele nu se
modifică în timp, cu excepţia accidentelor (ardere sau tăiere profundă) sau a
maladiilor cutanate grave (lepră). Dar şi în aceste cazuri, ca şi în cel al
modificărilor intenţionate (operaţie), epidermul fie se reface prezentând
aceleaşi caracteristici ale desenului ca înainte de alterare, fie se cicatrizează,
căpătând un aspect tipic de neconfundat. (Cârjan & Chiper, 2009, p.114)
3. Unicitatea. Desenele papilare sunt unice, adică proprii unui singur deget,
fiecare persoană are relieful papilar propriu, ca existenţă unică, irepetabil la alt
om.
Aceste trei proprietăţi conferă desenelor papilare calitatea de a fi strict
individuale, unice, de neregăsit la alte persoane şi chiar la degetele aceleiaşi
persoane.
Cercetările întreprinse au stabilit că, pornindu-se de la 4 caracteristici de
identificare, ar exista posibilitatea teoretică de repetare a două desene papilare
la un număr de 64 de milioane de amprente. Cu cât numărul detaliilor
caracteristice creşte, cu atât devine practic imposibilă apariţia a două persoane
cu amprente identice. Dacă se iau în calcul 20 de puncte caracteristice tuturor
celor 10 degete ale mâinilor, o atare posibilitate de apariţie a două persoane cu
amprente identice ar putea apărea la circa 400 milioane de secole. (Bercheşan
& Ruiu, 2004, p.311)
9
Până la descompunerea pielii prin procesul putrefacţiei.
Criminalistică 35
Sarcina de lucru 5
Comentează proprietăţile desenelor papilare.
 Modul de prezentare a urmelor de mâini

Prin atingerea unor suprafeţe se creează urme ale crestelor papilare, datorită
depunerii de substanţă de pe degete pe obiecte sau prin detaşare de substanţă de
pe suprafaţa obiectelor ori prin mularea crestelor în materii care prezintă
oarecare plasticitate. În funcţie de plasticitatea materiei pe care se creează,
urmele de mâini pot fi de suprafaţă sau de adâncime. Urmele de suprafaţă pot
fi vizibile şi invizibile.
Urmele vizibile sunt create de mâinile murdărite cu substanţe colorate )sânge,
vopsea, cerneală, noroi, praf, ciment, funingine), iar valoarea lor în procesul de
identificare va fi dependentă de gradul de îmbâcsire a crestelor cu substanţă
colorată. Din cauza faptului că prin atingerea repetată a unor obiecte substanţa
colorată dispare de pe crestele papilare, urma ce se va reproduce va fi cea a
şanţurilor papilare, fapt care poate produce apariţia unor erori în procesul de
comparare (prin compararea şanţurilor urmei cu crestele modelului de
comparaţie). (Cătuna, 2008, p.27)
Se recomandă ca, atunci când se descoperă şi se ridică o urmă colorată, mai
întâi să se compare urma aşa cum se găseşte, iar după aceea să se procedeze şi
la inversarea sa fotografică. (Bercheşan & Ruiu, 2004, p.325)
Urmele invizibile lăsate de mâini rămân prin depunerea sudorii şi a grăsimii
umane de pe piele, ca urmare a atingerii cu mâna, voluntar sau involuntar, a
anumitor obiecte (ex: făptuitorul a pus mâna pe geamul ferestrei, s-a sprijinit
cu mâna pe mobila din încăpere, a băut apă dintr-un pahar). La crearea acestui
gen de urme pot să concure şi alte substanţe invizibile, susceptibile
transferului, cum ar fi grăsimile, produsele petroliere, cremele şi vaselinele
incolore, sărurile de urină.
Urmele de adâncime sunt lăsate de mâini prin imprimarea crestelor papilare în
diverse materii plastice (chit, vopsele proaspete, ceară). Atât urmele de
suprafaţă, cât şi cele de adâncime, în raport cu modul în care s-au format, vor fi
găsite la locul faptei într-una dintre următoarele situaţii:
- urma este statică, clară şi bine imprimată pe suport, caracteristicile
individuale ale acesteia oferă suficiente elemente de identificare a
mâinii creatoare;
- urma este statică, clară şi bine imprimată, dar suportul pe care s-a creat
nu permite reproducerea exactă a desenului papilar şi când se vor putea
stabili numai unele elemente generice ca: numărul degetelor, lungimea,
grosimea acestora, caracterele particulare ale unor negi, cicatrice;
Criminalistică 36
- urma este dinamică (mâna alunecă pe un obiect, pe un mâner, se scapă
o sticlă din mână ori alunecă mâna murdară de noroi pe zid), se
reproduc foarte puţin elemente caracteristice. (Cătuna, 2008, p.28)
 Fixarea şi ridicarea urmelor de mâini
Sub raport procedural, urmele sunt fixate prin procesul verbal în care se
consemnează:
- urmele descoperite şi metodele de relevare folosite;
- locul în care au fost găsite, distanţele faţă de principalele repere
(copaci, axul şoselei, fereastră, uşă);
- poziţia lor faţă de obiectul principal;
- starea urmei sau a obiectului (deteriorat, umed, în putrefacţie, cald,
rece);
- cantităţile găsite;
- condiţiile în care au fost descoperite;
- starea timpului;
- fotografiile executate;
- transferarea pe pelicule adezive sau prin mulaje;
- ambalarea şi ridicarea obiectelor purtătoare. (Ionescu, 2007, p.112)
b) Urmele de picioare
Sunt acele modificări aduse ambianţei locului faptei ca rezultat al contactului
picioarelor desculţe cu diferite suprafeţe, în procesul săvârşirii infracţiunii.
Factorul creator este piciorul, „laba piciorului”, partea care este în contact cu
solul, cunoscută sub numele de „plantă”. Din acest considerent, urmele create
de piciorul desculţ se numesc „urme plantare”.
Într-o urmă plantară distingem amprentele degetelor piciorului, unde se găsesc
creste papilare similare celor descrise la punctul a), regiune numită
metatorsofalangiană.
A doua zonă este cea a călcâiului, unde, în afara urmelor crestelor papilare, se
găsesc urmele bătăturilor, cicatricelor şi diferitelor deformaţii sau malformaţii.
Ca şi în cazul urmelor de mâini, sudoarea va reprezenta cel mai important
element de formare a urmelor pe suprafeţele cu care pielea a venit în contact.
Urmele de picioare confirmă posibilităţi de identificare a persoanei care le-a
creat prin utilizarea caracteristicilor desenului papilar, dar şi prin utilizarea
moleculelor organice conţinute de urmă în stabilirea ADN-ului persoanei
creatoare a urmei.
 Clasificarea urmelor de picioare
- urme de picior desculţ (urmă papilară): se identifică direct persoana;
- urme de picior cu ciorap: se identifică fie persoana, după urmele de
contur ale tălpii, fie ciorapul, după textura materialului;
- urme de picior încălţat: se identifică încălţămintea, deci indirect
persoana.
Urmele piciorului cu ciorap reproduc forma generală a plantei piciorului, a
regiunilor sale şi a ţesăturii. Pot servi la determinări de grup şi chiar la
identificare, dacă prezintă elemente de individualizare (uzuri sau cusături
Criminalistică 37
specifice).
Urmele de picioare se pretează la toate formele cunoscute, de suprafaţă şi de
adâncime, de stratificare şi de destratificare, vizibile şi latente, statice şi
dinamice. Calitatea urmei depinde atât de modul de călcare, cât şi de
proprietăţile plastice ale obiectului primitor, mai ales în cazul urmelor de
adâncime. La urmele de suprafaţă şi de stratificare prezintă interes natura
substanţei aderente şi gradul de uzură a tălpii.
Atunci când la faţa locului se descoperă şiruri de urme consecutive, create în
timpul mersului, cunoscute sub numele de „cărarea de urme”, în afara
elementelor specifice crestelor papilare se disting şi alte caracteristici, cum
sunt: linia mersului (o linie frântă care uneşte părţile din spate ale fiecărei
urme; unghiurile formate sunt mici sau mari, în raport cu lungimea pasului),
direcţia mersului (dată de linia dreaptă care trece printre urmele lăsate de
piciorul drept şi de piciorul stâng), lungimea pasului (distanţa dintre două urme
consecutive ale piciorului drept şi stâng, măsurată la partea din spate sau din
faţă a urmelor; se măsoară între extremităţile călcâielor celor două urme),
lăţimea pasului (distanţa cuprinsă între partea exterioară ori interioară a
urmelor piciorului stâng sau drept) şi unghiul de mers (format de axa
longitudinală a tălpii cu axa direcţiei de mers; diferă de la o persoană la alta şi
este constant, fiind mai mic la femei, copii şi bătrâni în comparaţie cu bărbaţii
maturi).
Cărarea de urme poate oferi informaţii cu privire la: numărul de persoane,
greutatea, înălţimea, sexul, vârsta, defecte anatomice (şchiopătare, platfus),
viteza şi modalitatea deplasării (prin alergare, prin sărire, lent, rapid), starea
psihică (beţie, boală, stres).
 Fixarea şi ridicarea urmelor de picioare
Criminalistica recomandă fixarea urmelor de picioare astfel:
a) prin descriere în procesul-verbal de cercetare a locului faptei (se
precizează zona în care se află, proprietăţile suportului, descrierea
urmelor în mod amănunţit, la urmele de încălţăminte se precizează dacă
sunt de adâncime sau de suprafaţă, la urmele create de piciorul desculţ se
precizează dacă se disting caracteristicile desenului papilar, urmele
degetelor, elementele cărării de urme);
b) prin fotografiere, care se execută în ansamblu, a obiectelor principale, în
detaliu a fiecărei urme şi la scară;
c) fixarea prin mulare a urmelor de adâncime (mulare cu ceară, parafină sau
răşină, prin trasarea peste suprafaţa urmei a unui strat subţire de parafină
sau ceară topită, după care se pulverizează pudră de talc; urmele de
adâncime create în zăpadă sau în gheaţă se pot fixa prin mulaje de ghips
sau de sulf topit; urmele fiabile (nisip) se pulverizează în prealabil cu
şerlac10, colodiu11 sau fixativ de păr, dacă urma este umedă, în prealabil
se presară talc sau praf de ghips, care absoarbe apa);
d) copierea cu peliculă adezivă a urmelor de suprafaţă (negativul obţinut
10
Răşină naturală (de origine animală) sau produsă sintetic, folosită la prepararea unor lacuri, a cerii roşii.
11
Soluţie obţinută prin dizolvarea nitrocelulozei într-un amestec de eter şi alcool şi care, prin evaporare, lasă o peliculă
aderentă.
Criminalistică 38
prin fotografierea urmei de pe pelicula adezivă va fi aşezat în aparatul de
mărit, pentru obţinerea imaginii pozitive, cu emulsia spre sursa de
lumină);
e) ridicarea prin decuparea suportului purtător de urme (călcarea pe hârtie);
f) prin transferul electrostatic (deasupra urmei se aplică o folie de vinilin
sau poliester, laminată pe o parte cu un strat de metal bun conducător de
electricitate. Sub obiectul purtător de urmă se plasează o placă din metal
care este conectată, ca şi filmul, la o sursă de înaltă tensiune. La trecerea
curentului electric se produce o încărcare statică a filmului, care atrage şi
fixează particule de murdărie sau reziduuri ce conturează urma de picior).
Sarcina de lucru 6
Ce sunt urmele de picioare?
c) Urmele de dinţi
Examinarea probelor dentare şi a danturilor a fost consemnată pentru prima
dată în jurul anului 2500 î.H. când doi molari uniţi împreună cu ajutorul unui
fir de aur au fost găsiţi într-un mormânt din Giza în Egipt. Amprentele dentare
au fost folosite ca sigiliu pentru identificarea personală în urmă cu peste 900 de
ani. În anul 66 î. H., Nero şi-a ucis nevasta şi i-a pus capul pe un platou pentru
a-l arăta amantei. Aceasta a identificat-o după un dinte cariat. (Cătuna, 2008, p.
37)
Urmele de dinţi sunt modificări ale ambianţei locului faptei create de dinţii
infractorului, prin muşcare. Ele sunt descoperite pe resturi alimentare (unt
brânză, fructe, ciocolată) sau pe corpul victimelor în cazul infracţiunilor de
omor, viol şi tâlhărie.
Pe corpul victimelor aceste urme sunt de adâncime sau de suprafaţă. Pe
alimente ele sunt şi dinamice, fiind create, în general de dinţii maxilarului
superior. De obicei, se formează urme striaţii, ca rezultat al imperfecţiunilor
smalţului dentar. Prin expertiza acestor urme se identifică persoana care a creat
urmele de dinţi.
Identificarea este posibilă datorită unicităţii caracteristicilor aparatului dentar al
fiecărei persoane (lungimea şi lăţimea dinţilor, modul cum sunt dispuşi, lipsa
dinţilor sau a unor părţi din aceştia, modificările ce le pot suferi din cauza
uzurii, a accidentelor, a diferitelor boli, a tratamentului medical, a lucrărilor de
înfrumuseţare).
Urma de dinţi oferă, încă de la locul faptei, primele informaţii despre tipul
constituţional şi vârsta celui care a creat-o.
Criminalistică 39
Fixarea urmelor de dinţi se face prin descrierea lor în procesul-verbal, prin

fotografiere şi pentru cele de adâncime prin mulaje.
d) Urmele de buze
Utilizarea urmelor de buze în procesul identificării criminalistice a prezentat
interes doar în ultimul deceniu al secolului trecut, criminaliştii români putând fi
consideraţi ca fiind unii din pionierii utilizării acestei metode (în 1969 s-a
efectuat în laboratoarele criminalistice ale miliţiei prima expertiză referitoare la
urmele de buze).
Urmele de buze sunt reproduceri ale reliefului şi formelor exterioare ale
buzelor create pe diverse suprafeţe, în procesul săvârşirii infracţiunii. Se
întâlnesc în crimele pasionale şi sexuale şi se pot găsi pe pahare, ţigări, pipă,
tacâmuri, batiste etc.
Urmele de buze se formează prin stratificare de coloranţi (rujuri), de substanţe
grase (sosuri, grăsimi, sucuri) sau produse de natură biologică (salivă, secreţii).
Se prezintă sub formă statică sau dinamică, sub formă vizibilă sau latentă şi în
majoritatea cazurilor numai ca urme de suprafaţă.
Procedeele de relevare şi fixare sunt similare cu cele ale urmelor crestelor
papilare. Se recomandă ridicarea obiectului purtător şi fotografierea, deoarece
transferarea cu folie adezivă nu preia toate elementele urmei.
Urmele de buze pot fi supuse unor examinări fizico-chimice şi biologice,
inclusiv testului ADN, pentru stabilirea compoziţiei, a grupei de sânge şi a
infecţiilor bacteriene. Examenul de identificare se face prin compararea urmei
cu amprentele de buze de la persoanele suspecte, luate în condiţii cât mai
apropiate de cele ale amprentei incriminate (obiect similar). (Cârjan & Chiper,
2009, p.145)
e) Urmele de urechi, nas, ale ridurilor feţei, de bărbie, urmele de genunchi şi
de cot, urmele regiunii fesiere
Prin aceste urme se poate ajunge în unele cazuri la identificarea persoanei care
le-a lăsat, iar în anumite situaţii, în coroborare cu alte categorii de urme găsite
la faţa locului, ele contribuie la stabilirea apartenenţei de gen ori a altor date cu
privire la făptuitor sau fapta penală. În practică, au fost cazuri când, pe baza
urmelor izolate de urechi rămase la faţa locului, a fost identificată persoana
care le-a creat.
Urmele izolate ale piramidei nazale nu au fost încă folosite în procesul
identificării, dar asociate cu alte elemente anatomice ale figurii, pot servi la
aceasta. În acelaşi scop, pot fi folosite şi urmele cotului, genunchiului, ale
regiunii fesiere, bărbiei şi ridurilor, cel puţin în vederea delimitării cercului de
persoane care le puteau crea.
Prin această categorie de urme se înţeleg acele modificări aduse elementelor
componente ale locului faptei ca rezultat al contactului urechilor, nasului şi
altor părţi ale feţei şi corpului uman cu ele, în procesul săvârşirii unei
infracţiuni. Aceste urme pot fi statice sau dinamice, de adâncime sau de
suprafaţă, de stratificare sau de destratificare, vizibile sau invizibile.
Criminalistică 40
În privinţa modului de formare, descriere, descoperire, fixare, ridicare,
ambalare şi transport cele expuse la urmele de mâini sau a celor de buze se
aplică în mod similar. (Cătuna, 2008, p.44)
f) Urmele biologice
Urmele de sânge, salivă, spermă, păr şi ţesuturi moi sunt exploatate
criminalistic şi în baza unei componente comune: moleculele de sânge. Sunt
recoltate frecvent cu ocazia investigării infracţiunilor săvârşite prin violenţă
(omor, tâlhărie, viol, loviri), a accidentelor de circulaţie, de muncă, în explozii
şi incendii.
Toate urmele din această categorie sunt urme materie de natură umană. Ele nu
au o formă exterioară bine conturată, cu excepţia firelor de păr şi a unghiilor. În
funcţie de provenienţa acestor urme de natură biologică ele se clasifică astfel:
- produse de secreţie (salivă, lapte matern, secreţie nazală);
- produse de excreţie (urină, spermă, spută, materii fecale, vomismente);
- ţesuturi moi (masă cerebrală, piele, ţesut muscular, sânge);
- ţesuturi dure (unghii, oase, fire de păr).
Datorită caracterului specific al acestor urme, examinarea acestora se
înfăptuieşte cu concursul unor specialişti din domeniul medicinii legale,
biologiei, toxicologiei şi antropologiei).
În privinţa frecvenţei descoperirii la faţa locului a acestor urme, se poate face
următoarea ierarhizare: cele mai frecvente sunt urmele de sânge, apoi în ordine
descrescândă, urmele de salivă, de spermă, fire de păr, oase, alte ţesuturi moi.
 Urmele de sânge
La faţa locului, urmele de sânge pot fi prezente ca urmare a vătămării
persoanelor şi pot fi găsite pe diferite obiecte, pe instrumentele folosite, pe sol,
pe drumul parcurs de către persoane cu leziuni sângerânde, pe corpul şi
îmbrăcămintea personală, sub formă de picături, bălţi, împroşcări, cruste,
mânjituri, în funcţie de mecanismul de formare. Forma urmelor de sânge este
influenţată de înălţimea de la care acesta a căzut, de unghiul de incidenţă, de
vechime, regiunea anatomică din care provine, de influenţa factorilor de mediu
exterior, de suportul pe care a căzut.
Sângele lichid se recoltează cu ajutorul unei pipete sau seringi, după care se
introduce în recipiente curate şi închise ermetic. În cazul în care urma se
găseşte pe obiecte de mici dimensiuni, acestea se ridică împreună cu urma.
Sângele uscat se ridică prin răzuire sau solubilizare cu ajutorul unei hârtii filtru,
tifon, vată îmbibate în apă şi trebuie examinat cât mai repede posibil, deoarece
se alterează foarte repede.
În urma examinării urmelor de sânge, se pot formula ipoteze cu privire la:
- numărul făptuitorilor, contribuţia fiecăruia la crearea leziunilor,
- deprinderile pe care le posedă unele persoane în producerea leziunilor,
uneori profesia făptuitorilor;
- obiectul creator, felul, natura, numărul, gradul de ascuţire a
instrumentelor utilizate, forma şi mărimea obiectelor contondente,
direcţia din care s-a tras cu arma de foc, locul unde se găsea făptuitorul;
Criminalistică 41
- vechimea urmei;
- punctul din care a ţâşnit sângele;
- traseul parcurs de persoana care sângerează;
- acţiuni de ştergere, răzuire, spălare.
 Urmele de salivă
Prin urmă de salivă se înţelege lichidul de secreţie a glandelor salivare depus
pe diferite suporturi, în procesul săvârşirii infracţiunii sau în legătură cu acesta.
Pe baza testului ADN este posibilă identificarea persoanei după saliva
prelevată de pe obiecte ca: tacâmuri, scobitori, şerveţele, ţigări, batiste.
Căutarea urmelor de salivă se face prin cercetarea atentă a obiectelor, sub
diferite unghiuri de incidenţă a luminii de lanternă şi cu ajutorul lupelor de
mărit, precum şi cu lampa portativă de ultraviolete. Ambalarea urmelor se face
doar în stare uscată, după care se transportă urgent la laboratorul de
specialitate, pentru a nu se distruge antigenele12.
Interpretarea urmelor de salivă poate oferi date despre modul de formare a
urmei, mediul profesional al individului, starea de sănătate, deprinderi sau
vicii, timpul petrecut la locul faptei, numărul de persoane. Expertul se poate
pronunţa asupra următoarelor aspecte: dacă urma este sau nu de salivă, dacă
saliva este de natură umană, grupa sangvină, prin examen genetic se poate
identifica persoana cu certitudine.
 Urmele de spermă
Prin urmă de spermă se înţelege lichidul de secreţie al glandelor sexuale
masculine, exteriorizat din cauze fiziologice sau patologice, depus pe diferite
suporturi în procesul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.
Urmele de spermă se formează prin depunerea spermei eliminate pe diferite
obiecte ca: lenjeria de corp şi de pat, prosoape, batiste, haine, duşumele,
covoare, corpul victimei sau al infractorului (pe coapse, fese, abdomen etc.).
Prezintă interes pentru investigarea criminalistică a unor infracţiuni privitoare
la viaţa sexuală, a unor infracţiuni de omor, în cazuri de sinucideri ale
bărbaţilor prin spânzurare, precum şi în unele accidente.
Descoperirea urmelor de spermă la faţa locului se poate face cu ochiul liber sau
prin folosirea unor mijloace optice sau prin utilizarea lămpilor cu raze
ultraviolete.
Căutarea urmelor de spermă se va concentra în special spre corpul uman şi
articolele de uz vestimentar, lenjeria de pat, în locul în care se află victima, pe
obiectele utilizate în scop igienic.
Prin interpretarea urmelor la faţa locului pot fi obţinute informaţii cu privire la
modul de formare, vechime, numărul aproximativ de persoane de la care
provin, unele stări de boală sau vicii ale persoanei creatoare. (Păşescu, 2000, p.
50)
12
Antigen (greacă: anti=contra şi geano=a naşte, a genera) este termenul care defineşte orice substanţă de origine endogenă
sau exogenă, care, odată ajunsă în organism, nu este recunoscută ca proprie şi determină apariţia unui răspuns imun, ce
vizează neutralizarea şi eliminarea ei. Odată pătrunse în organism antigenele pot determina: sinteza de molecule de anticorpi,
care le recunosc specific, instalarea memoriei imunologice ("amintirea" organismului despre întâlnirile anterioare avute cu
acelaşi antigen), apariţia eventuală a unor reacţii imune aberante: reacţii alergice, autoimune etc.
Criminalistică 42
 Urmele de natură piloasă
Prin urmă de natură piloasă se înţelege firul de păr provenit de pe corpul uman
în procesul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta. Anatomic, firul
de păr se compune din rădăcină şi tijă care prezintă caracteristici de
identificare, cum sunt: lungimea, grosimea, culoarea, ondulaţia, gradul de
deteriorare datorat unor factori externi ori modificări patologice.
Caracteristicile firului de păr sunt diferite în raport cu regiunea corpului, sexul
persoanei, starea de sănătate a persoanei. La faţa locului urmele de natură
piloasă sunt relativ greu de descoperit din cauza dimensiunilor reduse, a formei
şi culorii lor, a posibilităţii de a le confunda cu obiectele pe care se află şi
dificil de fixat din aceleaşi motive.
Cu ochiul liber sau utilizând mijloacele tehnice aflate în trusa criminalistică,
urmele de natură piloasă vor fi căutate pe corpul uman, obiectele de
îmbrăcăminte şi lenjerie, pe cele de utilitate igienico-sanitară, pe locul în care
se află victima şi pe obiectele din apropierea acesteia, pe obiectele corp delict.
Prin interpretarea urmelor de natură piloasă, se pot obţine date privind regiunea
corporală de provenienţă, culoarea şi dacă aceasta este naturală, vârsta, sexul,
gradul de igienă corporală, unele stări de boală, instrumentul tăietor folosit.
 Urmele biologice şi stabilirea profilului ADN
Urmele de sânge, de spermă, părul cu rădăcină, de salivă şi urină, de oase şi de
ţesuturi ridicate de la locul faptei sunt apte de izolarea şi analizarea ADN-ului.
Principalul avantaj al determinării profilului ADN îl constituie posibilitatea
identificării persoanei care a creat urma fără a mai fi nevoie de alte date despre
aceasta, similar cu identificarea persoanei în baza amprentei digitale. Mai
există şi alte avantaje, concretizate în posibilitatea păstrării şi analizei urmelor
după o perioadă îndelungată de timp de la formare sau ridicare (şi peste 10
ani), rezistenţa lor în timp, cantitatea necesară pentru analiză foarte redusă şi
gama largă a urmelor apte unor asemenea determinări.
Pentru ca o urmă găsită la locul faptei să poată fi utilizată pentru determinarea
profilului ADN, ea nu trebuie să fi fost contaminată, adică amestecată cu alt
ADN provenit dintr-o altă sursă. Contaminarea urmei se poate produce înainte
de descoperirea urmei dar şi pe parcursul cercetării locului faptei cu ocazia
recoltării şi ambalării urmei sau pe parcursul transportului ori a conservării
urmei.
g) Urmele obiectelor
În această categorie intră urmele obiectelor folosite de infractor la comiterea
infracţiunilor. Cele mai frecvente urme găsite în câmpul infracţiunilor sunt:
- urmele obiectelor de îmbrăcăminte. Prin urme ale obiectelor de
îmbrăcăminte se înţeleg modificările care apar pe corpul omenesc sau pe
suprafaţa unor obiecte ori pe alte componente ale mediului, ca urmare a
contactului lor cu îmbrăcămintea purtată de o persoană, în procesul
săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta. Urma de
îmbrăcăminte se formează de obicei pe suprafeţe relativ plane, prin
imprimarea materialului textil pe suprafaţa obiectului care are
proprietatea de a se modela şi a-i păstra forma.
Criminalistică 43
Descoperirea acestor urme când sunt vizibile nu ridică probleme deosebite, iar
când sunt latente, vor fi descoperite cu ajutorul lupei cu surse de iluminare
corespunzătoare.
Prin interpretarea urmelor de îmbrăcăminte, pot fi obţinute date referitoare la
obiectul creator al urmei, activităţi întreprinse la faţa locului de către purtător,
date privind purtătorul.
- urmele instrumentelor de spargere. Acestea sunt create de uneltele,
sculele, aparatele sau orice obiect care se foloseşte la comiterea unei
infracţiuni. Cele mai folosite instrumente sunt: răngi, leviere, cleşti,
ciocane, topoare, şurubelniţe, ferăstraie, foarfeci, bâte. Aceste urme pot fi
statice sau dinamice (striaţii), de adâncime şi de suprafaţă. Urmele
instrumentelor sunt, în general, create prin:
 lovire;
 apăsare;
 frecare-alunecare;
 tăiere;
 înţepare.
Căutarea urmelor instrumentelor se face atât pe corpul uman, cât şi pe obiectele
care poartă mecanisme de închidere, prin observarea cu ochiul liber sau cu
ajutorul unor mijloace optice, folosind, dacă este cazul, surse de iluminare.
Existenţa la locul faptei a unor categorii de urme create de instrumente, prin
interpretarea lor, duce la determinarea modului de operare, precum şi la
stabilirea condiţiilor în care infractorul a comis fapta. Fixarea urmelor se face
prin procesul-verbal şi prin fotografiere (procedeul fotografiei de umbre) iar
expertiza urmelor instrumentelor de spargere poate să stabilească: natura şi
tipul instrumentului, mecanismul de formare şi succesiunea urmelor,
compoziţia chimică a materialului şi apartenenţa lui la instrumentul folosit sau
la obiectul violat.
- urmele mijloacelor de transport rutier. Urmele mijloacelor de transport
reprezintă totalitatea transformărilor materiale produse de mijloacele de
transport sau părţi componente ale acestora ce apar pe unele obiecte şi
corpuri sau în mediul înconjurător, pe timpul săvârşirii unei infracţiuni
sau în legătură cu aceasta. Acestea sunt create de roţile mijloacelor de
transport, cunoscute sub numele de părţi rulante, urme ale picioarelor
animalelor de tracţiune (copite), de vaselină, ulei, vopsea sau alte
substanţe provenite de la vehicul.
Formarea urmelor mijloacelor de transport depinde de următorii factori: natura
suprafeţei pe care se rulează (asfalt, pământ moale, nisip, zăpadă), modul de
mişcare al mijlocului de transport, tipul de bandaj sau şină cu care sunt
prevăzute roţile. Aceste urme pot fi de adâncime sau de suprafaţă, statice sau
dinamice. Prin interpretarea urmelor create de mijloacele de transport, se pot
stabili o serie de date şi indicii cu privire la tipul, modelul, culoarea, marca,
viteza şi direcţia de circulaţie ale acestora, unele elemente ale mecanismului de
producere a accidentelor.
Fixarea şi ridicarea urmelor se fac prin: descriere în proces-verbal, fotografii
judiciare, mulaje ale urmelor de adâncime. (Ionescu, 2007, p. 57)
Criminalistică 44
h) Urmele materie
În această categorie de urme intră diferitele resturi de obiecte şi de materii
organice sau anorganice, care ne reproduc forma exterioară a produsului din
care provin. Dintre cele mai frecvente urme descoperite în câmpul infracţiunii
enumerăm:
a) resturi de produse textile;
b) resturi de metal;
c) fragmente din lemn;
d) resturi de alimente şi cosmetice;
e) capete de ţigări;
f) particule de sol şi sticlă;
g) particule pulverulente;
h) pete de cerneluri şi vopsele.
a) Prin produse textile, înţelegem acele produse în compoziţia cărora se află
fibre textile, indiferent de forma în care se prezintă, fibre, ţesături, tricotaje sau
confecţii. Aceste urme se caută prin observare directă cu ochiul liber sau
folosind lupa cu mâner.
b) resturile de metal. Mecanismul de formare a acestor urme constă în
detaşarea unor particule din masa corpurilor metalice, ca urmare a procesului
de pilire, tăiere, rupere, lovire sau sfredelire, sudură, topire, frecare. De regulă,
aceste urme se caută pe sol, la baza obiectului metalic tăiat, rupt sau pilit.
Ridicarea se face cu ajutorul magneţilor. Aceste particule pot fi găsite pe
îmbrăcămintea sau încălţămintea infractorului.
c) fragmente din lemn. Aceste urme pot fi sub forma rumeguşului, aşchii sau
fragmente mai mari. De obicei, primele amintite rămân pe hainele
infractorului.
d) resturile de alimente şi cosmetice. Produsele alimentare şi cosmetice sunt
considerate ca urme atunci când prezenţa lor la faţa locului are legătură cu
infracţiunea săvârşită. Aceste urme se formează prin scurgeri (pentru lichide şi
prafuri), prin pulverizare, frecare pentru produsele grase (unt, ruj de buze,
creme) şi resturi în ambalaje sau vase (saci, cutii, butoaie, oale, pahare,
farfurii).
e) capete de ţigări. Acestea se găsesc la faţa locului, în scrumiere, pe sol sau
pardoseli sau în vasele din care s-a mâncat. Capetele de ţigări sunt examinate
biologic pentru a se stabili grupa sanguină a fumătorului după saliva îmbibată
în tutun sau filtru.
f) particule de sol şi sticlă. Primele sunt acele fragmente aduse la locul unde s-
a comis infracţiunea, de încălţămintea, îmbrăcămintea sau alte obiecte purtate
de făptuitor, victimă sau de mijloacele de transport folosite în procesul
comiterii infracţiunii. Ele vor fi descoperite pe pardoseli, asfalt sau pe
suprafeţele pe care s-a călcat. Secundele sunt fragmente (cioburi) provenite din
spargere, lovire, tăiere, decupare ori ca urmare a unor temperaturi înalte.
Aceste urme rămân, de obicei, la baza ferestrelor, vitrinelor, pe hainele
autorilor infracţiunii. Căutarea lor se face cu ochiul liber.
g) particule pulverulente. Materialele pulverulente (ciment, var, praf de
cărămidă) sunt considerate urme când prezenţa lor în câmpul infracţiunii este
Criminalistică 45
datorată comiterii infracţiunii. Acestea aderă de obicei pe îmbrăcămintea şi
încălţămintea infractorului şi a victimei. Căutarea urmelor pulverulente se face
atât cu ochiul liber, cât şi cu lupa şi lampa de radiaţii ultraviolete.
h) petele de cerneluri şi vopsele. Petele de cerneală se formează prin cădere
accidentală sau voită pe diferite suporturi. Uneori, acestea se găsesc pe mâinile
sau îmbrăcămintea autorului infracţiunii sau ale victimei. Petele apar atunci
când se acţionează asupra unei urme de cerneală sau când se şterg pensulele
sau peniţele folosite la scris sau desen. Petele de cerneală sunt căutate în
câmpul infracţiunii cu ochiul liber, cu lupa sau cu lampa cu radiaţii ultraviolete.
Petele de vopsea apar sub forma unor fragmente de pelicule de diferite
dimensiuni. Ele pot avea unul sau mai multe straturi de vopsele de culori
diverse sau grăsimi. Aceste urme se găsesc la locul faptei, de cele mai multe ori
în cazul accidentelor de circulaţie sau în cazul furturilor prin spargere. (Brent,
2008, p.73)
Sarcina de lucru 7
Care sunt cele mai frecvente urme materie descoperite în câmpul
infracţiunii?
2.5. Tehnici de identificare şi înregistrare a persoanelor

2.5.1. Identificarea persoanelor şi a cadavrelor după semnalmentele exterioare
Prin semnalmente înţelegem totalitatea trăsăturilor exterioare (ale feţei, capului,

trunchiului) statice şi dinamice ale unei persoane, care o deosebesc de celelalte
persoane şi care asigură posibilitatea identificării ei prin descrierea acestora
(semnalmente).
Portretul vorbit constituie o metodă ştiinţifică de descriere şi comparare a
semnalmentelor exterioare care face posibilă identificarea unei persoane.
Portretul vorbit este cea mai veche metodă de identificare a persoanei, înaintea
identificării dactiloscopice, derivând din metoda descrierii antropometrice
folosită pentru prima dată de Alphonse Bertillon (1853-1914).
Fundamentul identificării după semnalmente rezultă din aceea că fiecare
persoană prezintă trăsături care o deosebesc de alte persoane, demonstrând încă
o dată, că în univers fiecare dintre noi suntem unici şi din această privinţă.
Această metodă constă în descrierea semnalmentelor, adică a caracteristicilor
întregului corp omenesc, insistându-se pe particularităţile feţei şi ale urechii.
Metoda portretului vorbit este valabilă şi astăzi, deoarece perceperea de către
martor a imaginii infractorului într-o accepţie mai largă poate fi asimilată cu o
Criminalistică 46
urmă de memorie, aceasta având un caracter material, specific proceselor
psihofiziologice de la nivelul scoarţei cerebrale.
Metoda se aplică:
a) în urmărirea infractorilor care se sustrag fie urmăririi penale, fie
executării pedepselor;
b) la identificarea infractorilor cu ajutorul martorilor oculari;
c) la identificarea cadavrelor cu identitate necunoscută;
d) identificarea persoanelor necunoscute.
La descrierea semnalmentelor se ţine seama de volumul, forma, culoarea,
poziţia şi dimensiunea acestora. În privinţa dimensiunii, raportarea nu se va
face la un etalon exterior, ci la celelalte semnalmente ale feţei.
Semnalmentele se împart în două categorii:
a) statice (sau anatomice). Acestea sunt cele care nu se modifică indiferent
de activitatea desfăşurată de individ, rămânând în permanenţă la aceeaşi
formă şi relativ aceeaşi dimensiune;
b) dinamice. Acestea sunt caracteristicile care apar atunci când persoana
face diferite acţiuni (mers, vorbit, citit).
 Descrierea semnalmentelor
Descrierea caracteristicilor generale trebuie să se realizeze pe baza
semnalmentelor anatomice sau statice (talia, constituţia fizică, trăsăturile feţei,
caracteristicile dinţilor, părului, pielii), a semnalmentelor funcţionale sau
dinamice (mersul, gestica, vocea, vorbirea), precum şi a semnelor particulare
(cicatrici, tatuaje, aluniţe, negi, semne prezente din naştere sau din accidente,
forma deosebită a unor elemente faciale, anomalii). Descrierea semnalmentelor
se face din faţă sau din plan frontal şi din profil sau din plan lateral. Trăsăturile
capului şi ale feţei deţin locul principal în realizarea portretului vorbit. Ele vor
fi completate cu descrierea întregului corp şi a îmbrăcămintei. Semnalmentele
vor fi caracterizate după mărime, formă, poziţie şi culoare. (Cârjan & Chiper,
2009, p.185)
A. Descrierea semnalmentelor statice. Aceasta se face privind persoana din
faţă şi din profil. Ele sunt:
a) Talia (constituţia fizică generală).De obicei, talia se exprimă în
centimetri, iar în imposibilitatea stabilirii ei în aceste unităţi de măsură se
recurge la repartizarea tripartită a persoanelor: scundă (sub 1,60 m),
mijlocie (între 1,60 şi 1,75 m), înaltă (peste 1,75). În privinţa corpolenţei
lor, persoanele pot fi încadrate în următoarele categorii: slabă, mijlocie,
grasă, în raport cu dezvoltarea scheletului osos, a musculaturii şi a
ţesutului adipos.
b) Forma generală a feţei. Aceasta se raportează la una din formele
geometrice: ovală, rotundă, pătrată.
c) Fruntea din profil poate fi: înclinată în spate dreapta sau bombată, iar în
privinţa înălţimii aceasta poate fi: înaltă, mijlocie, scundă.
d) Sprâncenele se descriu după lungime, lăţime, desime, direcţie şi contur.
Criminalistică 47
e) Ochii. Pentru aceştia se menţionează culoarea, poziţia în orbită şi
orientarea orbitei.
f) Nasul. La descrierea acestei părţi a feţei se are în vedere poziţia bazei
(dreapta, oblică în jos sau oblică în sus), conturul acestuia (drept, concav
sau convex, „coroiat”).
g) Gura. După mărime poate fi mare, mică sau mijlocie. Privite din profil
colţurile gurii sunt drepte, coborâte sau ridicate.
h) Bărbia. La descrierea acesteia se acordă atenţie înălţimii, lăţimii şi
proeminenţei. Bărbia poate fi înaltă, joasă sau mijlocie. În privinţa
proeminenţei, bărbia este dreaptă, retrasă (înapoi) sau proeminentă.
i) Urechea. Este elementul cel mai stabil şi deosebit de important în
identificarea persoanei prin metoda portretului vorbit. Aici interesează
urechea exterioară (pavilionul) şi anume forma ei şi modul de lipire a
lobului de cap.
j) Dinţii. Aici interesează mărimea, dispunerea şi culoarea acestora.
k) Părul de pe cap. descrierea acestuia se face având în vedere culoarea,
natura, direcţia, inserţia şi lipsa părului (calviţia).
O altă categorie de semnalmente statice sunt cele cunoscute sub denumirea de
special statice, pe care omul le are din naştere sau care au fost provocate în
timpul vieţii. Acestea sunt: negii, aluniţele, petele, cicatricele, ridurile şi
tatuajele.
B. Descrierea semnalmentelor dinamice. Acestea completează descrierea
făcută cu semnalmentele statice şi special statice. Ele sunt remarcate cu prilejul
unor activităţi desfăşurate de persoană. În principal ele sunt:
a) Ţinuta corpului (rigidă, sportivă-atletică, elegantă, agresivă-bătăioasă).
Aceasta depinde de modul de contractare a muşchilor în mers, de
armonia mişcărilor;
b) Alura, care poate fi legănată, sportivă, feminină, bărbătească.
c) Vocea. Aici interesează claritatea, timbrul şi intensitatea ei;
d) Ticurile.
Portretul schiţat sau schiţa de portret constă în schiţarea unui portret, după
descrierea martorilor sau a victimei, de către un desenator cu calităţi plastice
foarte bune.
Cu ajutorul descrierii verbale a trăsăturilor statice şi chiar special statice,
persoane cu talent în a schiţa figurile oamenilor pot reda portretul infractorului.
O altă metodă este cunoscută sub numele de foto robot. Ea constă în realizarea
mai înainte a unor folii transparente cu părţi ale feţei umane (frunte, gură, ochi,
nas, bărbie, păr) în mai multe forme şi dimensiuni, care, suprapuse, duc la
compararea feţei persoanei după relatările martorilor. Astăzi acestea sunt
realizate cu ajutorul computerelor, care au programe special create pentru
reconstituirea feţelor persoanelor.
Criminalistică 48
Portretul-robot computerizat constă în compunerea elementelor faciale cu

ajutorul tehnicii de calcul electronic, atât prin exploatarea eficientă a datelor
furnizate de martori şi victime, cât şi prin utilizarea unor date stocate în
memoria computerului ce se referă la infractori identificaţi şi persoane
dispărute.
Identi-kit-ul şi Photo-identi-kit-ul. La dispoziţia martorului sau victimei este
pus un album ce conţine zeci de variante ale elementelor faciale. Fiecare
element facial din album este reprodus separat pe o peliculă transparentă
purtând acelaşi număr de cod.
Sarcina de lucru 8
Care sunt semnalmentele statice şi cele dinamice?
Metode criminalistice de identificare a cadavrelor cu identitate necunoscută

În afara portretului vorbit şi a fotografiei de identificare, cadavrele (cele care
sunt întregi, nealterate) se identifică şi prin metoda dactiloscopică. Se compară
impresiunile digitale ale cadavrului cu eventualele urme sau impresiuni digitale
de control luate în timpul vieţii. În schimb, în cazul cadavrelor cu stare
avansată de descompunere sau cu distrugere a feţei se mai folosesc:
a) comparaţiile arcadelor dentare cu eventualele formule dentare sau
radiografii dentare aflate în evidenţa centrelor stomatologice;
b) reconstituirea fizionomiei după craniu.
Folosindu-se de formule matematice proprii, de anumite coordonate stabilite în
urma unor studii îndelungate, atunci când li se pun la dispoziţie craniul sau
diferite părţi ale acestuia, experţii reuşesc să refacă fizionomia persoanei.
Metoda supraproiecţiei constă în compararea, prin proiecţii fotografice, a
imaginii unui craniu necunoscut cu fotografia unei persoane dispărute, căreia
se presupune că i-a aparţinut craniul.
Reconstituirea fizionomiei după craniu constă în reconstituirea plastică şi
grafică a ţesuturilor moi ale capului, potrivit unor tabele întocmite de
antropologi.
Metoda antropologică. Prin examenul antropologic al resturilor osoase se
stabilesc originea umană, rasa, sexul, talia, vârsta, vechimea osului, leziunile
traumatice.
Odontologia. Expertiza odontologică este o metodă care conduce la
identificarea în situaţii deosebite: explozii, accidente, incendii, catastrofe, când
rămân puţine elemente din corpul uman care pot fi examinate.
Criminalistică 49
Identificarea prin expertiză fotografică de portret. O fotografie cât mai recentă
a persoanei dispărute şi fotografia cadavrului neidentificat se măresc la aceeaşi
scară, după care se recurge la comparare prin confruntare, juxtapunere,
proiecţia punctelor comune. Se stabilesc semnalmente anatomice ca: rasă, sex,
vârstă, precum şi semnele particulare: tatuaje, negi, aluniţe, cicatrici, riduri.
Reconstrucţia facială judiciară constituie o metodă de refacere a feţei unui
individ cu identitate necunoscută după caracteristicile morfologice ale
craniului. În funcţie de modul de realizare distingem: reconstrucţie facială 2D
şi reconstrucţie facială 3D. Pe craniu se ataşează indicatori de adâncime
tisulară cu dimensiuni stabilite prin expertiză osteologică. Conturul feţei se
realizează prin unirea acestor indicatori cu benzi de lut sau de plastilină, după
care se vor forma caracteristicile feţei prin umplerea spaţiilor goale.
Identificarea persoanelor după voce şi vorbire

Examinarea criminalistică a urmelor sonore, pentru identificarea persoanelor a
devenit posibilă şi credibilă pentru organele judiciare datorită particularităţilor
anatomo-fiziologice şi fiziopatologice care determină individualitatea vocii
fiecărei persoane.
 Caracteristicile vorbirii
Caracteristicile generale: stilul limbii (neliterar şi literar; familiar, vulgar şi
argotic).
Caracteristici individuale:
- particularităţi fonetice (accentul, intonaţia, deprinderea de a prescurta
unele
- cuvinte, corecturile, pronunţarea cuvintelor străine);
- particularităţi fonetice străine;
- particularităţi lexicale şi frazeologice;
- defecţiuni de pronunţie;
- particularităţi gramaticale de ordin morfologic sau sintactic.
Expertiza criminalistică a vocii şi a vorbirii

Prin expertiza fonocriminalistică pot fi lămurite următoarele probleme:
- autenticitatea fonogramei în litigiu;
- identificarea persoanei vorbitorului pe baza modelului de comparaţie,
prin stabilirea unor date despre apartenenţa la gen, vârsta, sexul, profesia,
maladii ale aparatului respirator, dacă a fost constrâns să vorbească;
- deghizări ale vocii şi vorbirii;
- depistarea încercărilor de falsificare a benzii. (Cârjan & Chiper, 2009, p.
195)
Criminalistică 50
2.5.2. Înregistrarea penală

 Definiţia şi scopul înregistrării penale
Înregistrarea penală este o evidenţă sistematică, pe bază de fişe speciale
centralizate la nivel naţional şi judeţean, a unor categorii de persoane, animale
şi obiecte, în vederea identificării lor ulterioare.
Scopul înregistrării penale:
a) identificarea persoanelor care au mai săvârşit infracţiuni, pe baza
înregistrării penale nominale şi dactiloscopice decadactilare;
b) identificarea infractorilor pe baza înregistrării dactiloscopice
monodactilare şi după modul de operare;
c) identificarea persoanelor dispărute, a persoanelor şi a cadavrelor cu
identitate necunoscută după semnalmente exterioare ori a altor date
antropologice;
d) identificarea unor animale, a obiectelor pierdute, furate ori a celor corp
delict.
 Evidenţa nominală a infractorilor
Această evidenţă se ţine alfabetic la locul de naştere al infractorilor. Ea are ca
scop punerea la dispoziţia organelor de anchetă, de judecată, precum şi altor
instituţii, date cu privire la persoanele condamnate sau care sunt în curs de
cercetare, pentru a se doza pedeapsa sau pentru încadrarea penală corectă a
faptelor comise. Ea se realizează cu ajutorul unor fişe pe care se înscriu datele
de stare civilă şi numărul sentinţelor penale de condamnare.
 Evidenţa cadavrelor cu identitate necunoscută şi a persoanelor dispărute
Prima categorie de evidenţe se realizează pentru că în practica organelor
judiciare se înregistrează numeroase cazuri când multe cadavre descoperite nu
au documente de identitate asupra lor sau sunt ale unor persoane care în timpul
vieţii au avut identitate necunoscută. Această evidenţă se realizează pe bază de
fişe care cuprind fotografia cadavrului, impresiunile digitale, date cu privire la
locul şi ziua în care a fost descoperit, cauza morţii, leziunile, semnalmentele
special statice, obiectele de îmbrăcăminte şi alte obiecte descoperite asupra
cadavrului. Evidenţa se ţine la organul de poliţie pe raza căruia au fost
descoperite cadavrele.
Şi pentru persoanele dispărute se organizează o evidenţă la nivelul poliţiei în a
cărei rază de competenţă au locuit dispăruţii. Evidenţa se ţine tot pe bază de
fişe, similare celor de la evidenţa cadavrelor cu identitate necunoscută. (Platt,
2003, p. 104)
 Înregistrarea după modul de operare
Înregistrarea după modul de operare cuprinde:
- infractori recidivişti, autori ai unor fapte grave precum: omoruri, tâlhării,
furturi, înşelăciuni, falsuri, violuri;
- concluziile desprinse din cercetarea locului faptei pentru aceleaşi
Criminalistică 51
categorii de infracţiuni, atunci când autorii sunt neidentificaţi.
Sarcina de lucru 9
Care este scopul înregistrării penale?
2.6. Elemente de balistică judiciară

2.6.1. Definiţia balisticii judiciare
Balistica judiciară este o ramură distinctă a tehnicii criminalistice, care

studiază construcţia şi funcţionarea armelor de foc, fenomenele legate de
tragere şi urmele determinate de acestea în scopul rezolvării problemelor
ridicate de ancheta penală. Balistica judiciară îşi propune să identifice o armă
după urmele lăsate pe tub, să determine distanţa de la care s-a tras după urmele
secundare, să stabilească vechimea aproximativă a împuşcăturii.
2.6.2. Funcţionarea armelor de foc

După cum arată denumirea acestora, funcţionarea lor se bazează pe foc,
adică pe puterea gazelor degajate în urma arderii prafului de puşcă de a arunca
proiectilul din ţeavă. Toate armele de foc au obligatoriu următoarele
componente pentru a funcţiona:
- ţeavă;
- închizător pentru fixarea muniţiei;
- mecanism de percuţie.
Fără acestea, arma de foc nu poate funcţiona. În funcţie de fabricant şi de
calibrul muniţiei folosite, armele de foc au şi alte accesorii, cum sunt:
- mecanismul de alimentare;
- dispozitive de ochire;
- patul sau crosa armei.
Pentru a putea fi folosită o armă are nevoie de muniţie, înţelegând prin
aceasta: cartuşele. Cartuşul se compune din:
- tub;
- proiectil;
- încărcătură.
Criminalistică 52
Tuburile pot fi, în funcţie de construcţia armelor de foc, în formă tronconică

sau cilindrice, fiind confecţionate din fier, alamă sau carton. În interior, tubul
are o încărcătură din praf de puşcă. În partea opusă proiectilului, tubul are un
orificiu în care se montează capsa, unde fabricantul a pus o substanţă explozivă
care va iniţia încărcătura. Funcţionarea oricărei arme de foc poate fi explicată
schematic astfel:
- se introduce un cartuş în ţeava armei;
- se acţionează mecanismul de percuţie, apăsându-se pe trăgaci;
- percutorul este eliberat şi loveşte capsa cartuşului iniţiind pulberea din
tub;
- pulberea care arde degajă o cantitate mare de gaze supraîncălzite,
formând o presiune de mii de atmosfere;
- proiectilul (glonţul) este împins spre exteriorul ţevii, dându-i o mişcare
de rotire în jurul axului său longitudinal;
- la gura ţevii proiectilul este aruncat în exterior pe direcţia axului ţevii,
fiind însoţit de fum, resturi de pulbere nearsă şi o undă de şoc.
2.6.3. Clasificarea armelor de foc:

a) după destinaţie:
- arme militare (de luptă): pistoale, puşti, mitraliere, carabine, revolvere;
- arme de vânătoare (cu alice având o singură ţeavă, cu alice având două
ţevi, cu alice cu repetiţie, automate cu alice sau glonţ);
- arme sportive (de tir):
 pentru antrenament: puşti, pistoale cu calibru redus;
 pentru tragere la ţintă: puşti, pistoale cu calibru redus;
- arme speciale (pistoale de semnalizare, cu aer comprimat, pistoale cu
gaze lacrimogene);
- arme deghizate (pistol stilou, pistol cuţit).
b) după construcţia canalului ţevii:
- arme cu ţeavă lisă (care au pereţii interiori ai ţevii netezi) – arme de
vânătoare cu alice, pistoale rachetă;
- arme cu ţeavă ghintuită (care au pe canalul ţevii goluri şi plinuri dispuse
longitudinal) – puştile, pistoale, revolvere, arme de vânătoare cu glonţ;
- arme cu ţevi combinate (care au una sau două ţevi lise şi una ghintuită).
c) după lungimea ţevii:
- cu ţeavă lungă (50-80cm) – puştile, puştile mitraliere, armele de
vânătoare;
- cu ţeavă mijlocie (20-50cm) – pistoale mitralieră;
Criminalistică 53
- cu ţeavă scurtă (3-20cm) – pistoale, revolvere.
d) după modul de funcţionare:
- arme simple (se încarcă manual cu un singur cartuş - armele de vânătoare
cu una sau mai multe ţevi, armele de tir cu un cartuş);
- arme cu repetiţie (se încarcă imediat, după tragere, dar manual; armele
militare cu mai multe cartuşe la care operaţiunile de încărcare se repetă
cu mâna la fiecare foc);
- arme semiautomate (încărcarea se face pentru tragere „foc cu foc”, prin
folosirea energiei gazelor);
- arme automate (funcţionează pe acelaşi principiu ca şi cele
semiautomate, tragerile făcându-se în serii).
e) după calibru (mărimea în milimetri a diametrului interior al ţevii:
- calibru mic, până la 6,35 mm;
- calibru mijlociu (6,35mm-9mm);
- calibru mare (peste 9 mm).
f) după muniţia folosită:
- arme cu glonţ;
- arme cu alice;
- arme mixte.
2.6.4. Urmele de împuşcare

Acestea sunt acele modificări ce apar pe diferite obiecte, inclusiv pe corpul
omenesc, în urma folosirii armelor de foc, ca rezultat al fenomenelor care
însoţesc împuşcătura. Urmele tragerii cu arma pot fi grupate în două categorii:
A. Urme principale;
B. Urme secundare.
A. Urmele principale. Din categoria acestora fac parte:
- arma abandonată la locul faptei;
- cartuşele;
- gloanţele;
- tuburile arse;
- orificiile produse de gloanţe: de intrare, de ieşire;
- canalele oarbe;
- urmele ricoşeurilor.
Expertiza balistico-judiciară trebuie să clarifice următoarele aspecte: de la ce
distanţă s-a tras focul în obstacolul cercetat, direcţia canalului glonţului în
obstacol, felul şi modelul armei din care s-a tras, ordinea deteriorărilor produse,
poziţia armei şi a obstacolului în momentul producerii focului, dacă
deteriorările produse în obstacol sunt cauzate de arma de foc în litigiu,
Criminalistică 54
capacitatea de perforaţie a glonţului tras din arma incriminată, ca model de
comparaţie.
În cazul infracţiunilor comise cu o armă de foc, căutarea armei la locul faptei
este o problemă prioritară a anchetei, întrucât aceasta constituie unul dintre
principalele mijloace de probă. Arma va fi identificată cu ajutorul gloanţelor şi
tuburilor arse, se va fixa prin fotografiere, iar apoi prin descriere în procesul-
verbal. Interesează dacă arma este încărcată, distanţa şi poziţia armei faţă de
cadavru şi obiectele aflate în apropiere, direcţia în care este orientată ţeava,
dacă este asigurată.
Perforările (orificiile de intrare şi ieşire) au aspectul unei pâlnii, în sensul că
dimensiunile orificiului de intrare sunt mai mici decât cele ale orificiului de
ieşire. În felul acesta se poate stabili direcţia din care s-a tras.
Gloanţele (proiectilele) poartă pe suprafaţa lor urmele dinamice formate prin
frecare de ghinturile ţevii. Acestea se numesc striaţii. Cu ajutorul lor se poate
identifica arma cu care s-a tras. Gloanţele vor fi căutate pe podea sau înfipte în
podea; în tavan, în pereţi, în tocul uşii sau geamului, în mobilă, în iarbă, pe
pământ sau în pământ, în cadavru, în îmbrăcămintea acestuia.
Canalele oarbe (urmele de pătrundere) se întâlnesc atunci când proiectilul se
opreşte în obstacol, formând doar un orificiu de intrare şi canalul, astfel că
glonţul se află în grosimea materialului. Forma orificiilor de intrare este
determinată de forţa cinetică a glonţului, de unghiul de lovire a obstacolului şi
de densitatea materialului pătruns.
Orificiul de intrare indică drumul parcurs de proiectil în interiorul obiectului
perforat. La ieşirea din corp, proiectilul despică pielea şi formează un orificiu
în formă de fantă sau cruce, cu margini neregulate, care se pot apropia,
refăcându-se.
Tuburile arse găsite la faţa locului poartă pe ele urmele pieselor armei cu care
în procesul încărcării, armării şi executării tragerii, au venit în contact:
- urmele percutorului;
- urmele ghearei extractoare;
- urmele dintelui opritor;
- urmele închizătorului.
Tuburile arse se vor conserva în starea iniţială, nu vor fi curăţate sau şterse, vor
fi împachetate separat, specificându-se locul şi data găsirii. Vor fi ridicate cu
mâna înmănuşată sau cu batista, se introduc în cutii de carton şi se trimit la
laborator.
Urmele de ricoşare sunt zgârieturi sau crăpături puţin adânci, create atunci
când glonţul este deviat de un obiect. Deraierile unghiului de respingere sunt
cu atât mai mari, cu cât densitatea obstacolului este mai mică.
Expertiza urmelor principale ale tragerii stabileşte:
- dacă orificiile sunt produse de o armă de foc sau de altă natură;
- dacă sunt formate de acelaşi tip de gloanţe;
- dacă au fost trase de una sau mai multe arme;
Criminalistică 55
- direcţia sau direcţiile din care s-a tras;
- mărimea unghiului de incidenţă. (Cârjan & Chiper, 2009, p.222)
B. Urmele secundare ale împuşcăturii. Ele sunt create de temperatura mare a
gazelor rezultate din arderea pulberii de puşcă, de presiunea acestora, precum
şi de glonţul pe ţintă. Acestea sunt:
- inelul de frecare;
- inelul de metalizare;
- rupturile provocate de gaze;
- urmele gurii ţevii;
- arsurile;
- urmele de funingine;
- tatuajul;
- urmele de unsoare.
Inelul de frecare se formează la orificiul de intrare a proiectilului şi uneori, pe o mică
porţiune, chiar şi de-a lungul canalului de pătrundere.
Inelul de metalizare se întâlneşte atât la gura orificiului de intrare a proiectilului,
făcând corp comun cu inelul de frecare, cât şi independent de acesta.
Rupturile provocate de gaze au loc numai în tragerile foarte apropiate, între 3 şi
12 cm, forma lor depinzând de distanţa de la care s-a tras, de felul armei, de
natura încărcăturii şi de materialul în care s-a tras: formă stelară, formă de
cruce sau forma unei lipse de material.
Urmele gurii ţevii se formează prin lipirea acesteia de corp, având un aspect
apropiat de cel al inelului de contuzie.
Arsurile sunt urmele formate în tragerile apropiate, depinzând de distanţa de la
care s-a tras, de pulberea folosită, de felul ţevii armei, de gura ţevii.
Urmele de funingine, rezultate din combustia încărcăturii de pulbere, depind de
calitatea substanţei explozive şi de distanţa de tragere. Pe lângă pulberea arsă,
la formarea lor contribuie reziduurile din capsă, inclusiv reziduurile tragerilor
anterioare.
Tatuajul este o urmă secundară formată de pulberea nearsă sau în stare
incandescentă, în jurul orificiului de pătrundere a proiectilului. Mărimea este în
raport cu distanţa de tragere, natura şi forma pulberii, lungimea ţevii.
Urmele de unsoare se formează ca stropi în jurul orificiului de intrare, la
tragerile din apropiere, uneori până la o distanţă de 150 cm.
Sarcina de lucru 10
Prezintă în câteva cuvinte urmele secundare ale împuşcăturii.
Criminalistică 56
2.6.5. Particularităţile cercetării la faţa locului a armelor de foc şi a urmelor acestora

 Descoperirea şi fixarea armelor de foc şi a urmelor acestora. În acele cauze
penale în care au fost folosite arme de foc, mai ales dacă acestea au rămas în
câmpul infracţional, investigaţia presupune o atenţie deosebită, orice neglijenţă
manifestată răsfrângându-se negativ asupra rezultatelor examinărilor ulterioare
şi limitând posibilităţile de identificare. Particularităţile cercetării sunt
determinate de specificul urmelor lăsate de tragere, de problemele legate de
descoperirea armelor şi muniţiei trase, de stabilirea distanţei şi direcţiei din
care s-a tras, toate acestea circumscrise cercetării şi altor categorii de urme
întâlnite în împrejurările săvârşirii de infracţiuni cu arme de foc, cum sunt
urmele de mâini, urmele biologice. (Stancu, 2007, p.242)
 Ridicarea armei de foc şi a muniţiei descoperite la locul faptei. Ridicarea şi
transportarea armelor de foc, a tuburilor şi proiectilelor de la faţa locului se
realizează în condiţii impuse de necesitatea protejării urmelor tragerii, a
urmelor de mâini ori de natură biologică, aflate pe aceste corpuri delicte.
Manevrarea armei se face astfel încât să nu se şteargă urmele de pe ea,
preferabil fiind să se lucreze cu mâna înmănuşată sau cu un cleşte, având
buzele protejate în manşoane de cauciuc.
Ridicarea gloanţelor se face astfel încât să nu se altereze urmele aflate pe
suprafaţa lor şi care reflectă caracteristicile interiorului ţevii, îndeosebi în
ipoteza că ele vor servi la identificarea ulterioară a armei.
Ridicarea tuburilor se efectuează în aceleaşi condiţii de precauţie. Este necesar
să se protejeze reziduurile tragerii prin acoperirea gurii tubului. Prinderea
tubului se face numai la extremităţi.
 Stabilirea distanţei şi direcţiei de tragere
Una din problemele importante de clarificat, în ipoteza folosirii armelor de foc,
este stabilirea distanţei şi direcţiei de tragere. Activităţile destinate stabilirii
acestei împrejurări se desfăşoară, în principal, cu prilejul cercetării locului
faptei, ele continuând dacă este nevoie şi în procesul examinărilor
criminalistice de laborator, concomitent cu examenul medico-legal al corpului
victimei.
2.6.6. Expertiza balistico-judiciară

Prin activitatea de examinare a armelor de foc şi a urmelor principale şi
secundare ale folosirii lor, expertul criminalist urmăreşte să stabilească:
- starea de funcţionare a armei şi muniţiei;
- unghiul, direcţia şi distanţa de la care s-a tras;
- identificarea armelor de foc;
- determinarea locului unde s-au aflat trăgătorul şi persoana în care s-a
tras;
- timpul scurs de la ultima tragere.
Criminalistică 57
În procesul efectuării expertizei, expertul parcurge mai multe etape obligatorii,
în ordinea următoare:
a) examinarea tehnică a armei şi muniţiei;13
b) executarea tragerilor experimentale;
c) examinarea urmelor de tragere şi stabilirea caracteristicilor acestora; 14
d) identificarea armelor de foc după urmele formate pe glonţ şi pe tubul
cartuşului;15
e) examinarea urmelor model de comparat;
f) examinarea comparativă a celor două genuri de urme (în litigiu şi de
comparat);
g) fixarea rezultatelor examinărilor macro şi microscopice (prin
fotografiere). (Geberth, 2006, p.113)
2.7. Cercetarea criminalistică a înscrisurilor

Prin act scris sau document, în criminalistică, se înţelege orice scris tipărit,
dactilografiat, manuscris, schiţă, desen, prin care se atestă starea civilă,
identitatea personală, pregătirea şcolară sau profesională, încheierea unor
contracte, diverse declaraţii precum şi biletele de călătorie, de bancă, timbre
etc.
În procesul penal de foarte multe ori se folosesc probe scrise, dar în unele
cazuri autenticitatea acestora este contestată, în totalitate sau parţial, tehnicii
criminalistice revenindu-i sarcina de a stabili dacă înscrisurile sunt sau nu
contrafăcute sau de a identifica persoana care a executat scrisul contestat.
2.7.1. Examinarea criminalistică a actelor scrise şi problemele care se pot rezolva

Cercetarea actelor scrise e făcută, de obicei, de către experţii criminalişti, ea
realizându-se în două etape:
a) Examinarea generală. În cadrul acesteia se examinează în ansamblu actul
stabilindu-se:
- conţinutul său;
- plasamentul antetului, al semnăturilor;
- forma ştampilelor;
13
Problemele principale la care este chemat să dea răspuns specialistul balistician, prin examenul tehnic general al armei şi
muniţiei sunt următoarele: determinarea tipului, modelului şi calibrului armei prin simpla studiere a inscripţiilor existente pe
piesele armei; stabilirea stării de funcţionare a unei arme (clarifică dacă o armă se putea declanşa accidental, fără apăsarea
trăgaciului sau dacă o armă deteriorată, cu piese lipsă, putea fi totuşi folosită pentru tragere); examinarea muniţiei are rolul de
a stabili tipul, modelul şi anul de fabricaţie al cartuşelor, pe baza caracteristicilor, a inscripţiilor fabricilor producătoare,
existente pe rozeta tubului.
14
Expertiza criminalistică a urmelor principale ale unei trageri constă în examinarea orificiilor de intrare şi de ieşire, a
canalelor formate atât pe corpul uman, cât şi pe obiectele cu care glonţul a venit în contact. Sunt supuse examinării şi urmele
de ricoşare; expertiza urmelor secundare ale tragerii este destinată descoperirii şi examinării urmelor aparţinând factorilor
secundari sus-menţionaţi ai tragerii cu o armă de foc, formaţi în jurul sau în interiorul orificiului de intrare a proiectilului, ca
şi a urmelor specifice de tragere formate pe mâna persoanei care s-a folosit de armă.
15
Procesul de identificare constă în examinarea comparativă a gloanţelor, a tuburilor descoperite în corpul victimei sau la
faţa locului, cu gloanţele trase experimental cu arma găsită în câmpul infracţional ori ridicată de la persoana suspectă.
Criminalistică 58
- existenţa eventualelor notări, sublinieri, a fotografiilor, a timbrelor.
În această etapă, la simpla privire, fără aparate optice se pot descoperi:
- eventualele urme de ştergere;
- discontinuitatea imprimării ştampilei aplicate pe fotografie;
- deformări ale textului.
b) Examinarea specială. Pentru aceasta sunt necesare aparate optice de mărit
ca lupa cu mâner, lupa binoculară, lampa cu radiaţii ultraviolete, spoturi. În
această etapă se stabilesc modificările de text prin adăugare, ştergere (radiere),
corodare (spălare chimică), acoperirea unor porţiuni de text sau a unor litere şi
cifre. Nu există reguli general obligatorii în examinarea tuturor înscrisurilor,
fiecare caz în parte având individualitatea lui, dată atât de individualitatea
actului, cât şi de cea a persoanei care a făcut falsul sau a scris actul examinat.
2.7.2. Stabilirea autenticităţii şi vechimii înscrisurilor

Prin examinarea actelor scrise, expertul se poate pronunţa asupra vechimii şi
autenticităţii acestora în cazul înscrisurilor falsificate în care data reală sau
momentul redactării nu corespunde cu data indicată în act sau când anumite
părţi din înscris sunt redactate în perioade diferite de timp, contrar aparenţelor,
multe dintre acestea fiind tipice pentru falsul prin adăugare de text.
În privinţa autenticităţii înscrisurilor putem afirma că cele mai des întâlnite
situaţii sunt legate de documentele oficiale: cărţi de identitate, paşapoarte, acte
de stare civilă, testamente, diplome de studiu. Pentru a stabili autenticitatea, se
verifică dacă nu sunt alterate data eliberării, numele titularului, fotografia
acestuia, impresiunile ştampilelor, semnăturile obligatorii. Existenţa alterărilor,
urme de ştergere, de adăugiri, adică a falsului, infirmă autenticitatea înscrisului.
Vechimea înscrisului se referă la perioada în care s-a redactat şi scris. Pentru
aceasta se ţine seama de:
- conţinutul textului, avându-se în vedere regulile de ortografie, denumirea
unor localităţi, a unor persoane care nu concordă cu data menţionată pe
înscris;
- hârtia şi cerneala folosită. Se ţine seama de data înscrisă în document şi
se va compara cu data la care sortul de hârtie s-a fabricat. De asemenea,
se ţine seama de faptul că hârtia în timp se decolorează, îngălbeneşte.
(Cârjan, 2005, p.205)
2.7.3. Cercetarea falsului în înscrisuri

Falsul este întâlnit în practica organelor judiciare atât pentru realizarea unor
scopuri infracţionale, cât şi pentru stingerea unor interese în cauzele civile.
Din punct de vedere criminalistic, falsul este parţial (când făptuitorul are în
vedere alterarea parţială a înscrisului în scopul conferirii altor efecte decât cele
pe care le-a avut înscrisul iniţial) şi falsul total (contrafacere), când înscrisul
este total alterat.
Criminalistică 59
Înscrisurile se falsifică, de obicei, prin următoarele procedee:

a) înlăturarea textelor. Aceasta se realizează prin ştergere mecanică
(radiere sau răzuire) sau chimică (corodare). La examinarea cu ochiul
liber şi apoi cu aparate optice (lupă, microscop) locul unde textul a fost
radiat prezintă caracteristici specifice: dispariţia luciului hârtiei,
scămoşarea fibrelor acesteia, subţierea hârtiei. În cazul spălării chimice
(corodare), la examinarea înscrisului sub radiaţiile ultraviolete
fluorescenţa zonei spălate este diferită de restul textului, fiind uşor
sesizabilă.
O altă metodă de detectare a zonei în care scrisul a fost alterat chimic o
reprezintă presarea planfilmului peste această porţiune din înscris la întuneric,
timp de câteva zile, după care filmul se va developa. Zona corodată va apărea
pe negativ bine evidenţiată. Chimicalele folosite la spălarea textului, aflate în
masa hârtiei, vor impresiona stratul fotosensibil al filmului. Stabilirea textului
înlăturat se realizează prin metode speciale, proprii fiecărei metode de
înlăturare, mecanică sau chimică.
b) Falsul prin adăugare de text. Acest gen de fals constă în scrierea unor
noi litere,cifre sau modificarea celor existente în document. Sunt dese
cazurile când falsificatorii adaugă chiar rânduri întregi în zonele libere
ale textului original.
c) Falsul prin imitarea, deghizarea sau copierea scrisului, omiterea
scrisului constă în reproducerea caracteristicilor grafice specifice
aparţinând altei persoane.
Imitarea scrisului unei persoane poate fi o imitare liberă când este utilizat un
model sau după memorie sau o imitare servilă când plastograful urmăreşte în
mod fidel modelul scrierii originale pe care acesta îl are în faţă. Deghizarea
scrisului este utilizată în special când autorul înscrisului intenţionează să-şi
ascundă identitatea şi se realizează prin deformarea sau modificarea unor
caracteristici proprii, scrierea cu mâna stângă sau scrierea cu majuscule sau cu
caracter de tipar. Copierea textului sau a semnăturii poate fi realizată, la rândul
ei, prin mai multe modalităţi: copiere prin apăsare16, copierea prin transparenţă
(la geam), copierea cu ajutorul hârtiei copiative (indigo), copierea cu ajutorul
sistemelor optice de proiecţie17.
Prin expertiza criminalistică se pot identifica şi alte categorii de falsuri: falsul
prin acoperire de text, falsul executat prin decupare şi reconstituire, falsul
executat cu ajutorul copiatoarelor şi tehnicii de calcul, falsul în actele de
identitate şi călătorie, falsul în cărţile de credit şi în alte mijloace de plată.
(Cătuna, 2008, p. 74)
16
Conturul literelor este urmărit fidel pentru a fi imprimat pe alt suport unde textul este retrasat cu un instrument de scris.
17
Proiectarea imaginii fotografice a înscrisului.
Criminalistică 60
Sarcina de lucru 11
În ce constă cercetarea falsului în înscrisuri?
2.7.4. Identificarea persoanei după scrisul de mână

Acest gen de identificare se face pe baza examinării urmei lăsată de om, care
poartă numele de scris. Scrisul reprezintă un sistem organizat de mişcări
tehnico-grafice formate printr-un îndelungat proces de învăţare, fixat sub forma
unor deprinderi individuale cu o anumită stabilitate. Identificarea persoanei
care a scris textul incriminat se poate face datorită faptului că scrisul are două
proprietăţi fundamentale: individualitatea şi stabilitatea relativă.
Individualitatea scrisului reprezintă acea calitate a scrisului care îi stabileşte
apartenenţa la o anumită persoană.
Pentru aceasta se realizează examene comparative între scrisul litigios şi
scrisurile experimentale obţinute de la persoana bănuită a fi autorul înscrisului.
Ramura criminalisticii care are ca obiect de studiu identificarea persoanei după
scris se numeşte „grafoscopie judiciară”.18
Scrisul este o deprindere intelectuală, la baza căreia stau legăturile nervoase
produse în cortex. Formarea deprinderii de a scrie începe din copilărie, un rol
important jucându-l metoda de predare a scrisului, precum şi modul caligrafic
oferit elevului spre învăţare. În timp, persoana are formate deprinderi de a scrie
pe baza stereotipiilor dinamice, mişcările inscriptării devenind reflexe şi
scăpând controlului mintal. Aceste deprinderi sunt specifice fiecărei persoane,
dându-i acea caracteristică denumită individualitate. Fiecare persoană va
executa semnele grafice într-o manieră proprie, diferită de modelul caligrafic
care i-a servit la învăţarea din copilărie. În afara acestei caracteristici a
scrisului, foarte importantă pentru procesul de identificare, o a doua
caracteristică este cea a stabilităţii relative19.
Această caracteristică poate fi influenţată, dar nu până la dispariţie, de
următorii factori:
- evoluţia scrisului. Persoanele care scriu mult au tendinţa de a simplifica
mişcările inscriptării pentru a obţine un scris rapid cu un efort minim.
- starea de sănătate a scriptorului. Bolile cronice sau acute pot modifica
într-un fel scrisul, dar nu în măsură să afecteze individualitatea acestuia
în totalitate. În cazul bolilor psihice, scrisul este afectat profund, ducând
18
Termenul nu trebuie confundat cu cel de grafologie care studiază, pe baza scrisului, caracterul şi aptitudinile unei persoane
neurmărind identificarea scriptorului.
19
Prin examinarea scrisului cursiv, expertul va putea răspunde la următoarele întrebări: numărul de persoane care au scris,
stabilirea cu aproximaţie a sexului, stabilirea cu aproximaţie a vârstei şi profesiei, dialectul, subdialectul sau graiul folosit în
scris.
Criminalistică 61
la pierderea individualităţii.
- starea de ebrietate. Mişcările inscriptării sunt mai puţin influenţate de
cantitatea de alcool ingerată.
- cauzele de moment. Acestea ţin de natura instrumentului scriptural sau a
suportului folosit, precum şi de unele poziţii incomode ale scriptorului.
Pentru a stabili dacă un scris este executat de o anumită persoană este necesar
ca scrisul menţionat să fie analizat în paralel cu scrisul model de comparat al
acestuia. Examenul comparativ are ca obiect caracteristicile fiecărui gen de
scris (litigiu şi model de comparat). Aceste caracteristici se împart în
caracteristici generale şi particulare.
a) Caracteristici generale ale scrisului sunt acelea care dau o reprezentare
asupra sistemului de executare grafică a tuturor literelor. Acestea nu pot duce
la identificarea scriptorului. Dintre caracteristicile generale remarcăm:
- gradul de evoluţie şi forma scrisului;
- viteza scrisului;
- dimensiunea scrisului;
- coeziunea şi continuitatea scrisului;
- spaţierea, direcţia şi forma rândurilor;
- presiunea scrisului;
- înclinarea scrisului sau a literelor;
- forma liniei de bază.
b) Caracteristicile individuale:
- construcţia semnelor grafice, numărul elementelor constitutive, forma
acestora, direcţia mişcărilor de execuţie;
- modul de începere şi finalizare a semnelor grafice, legarea acestora şi
elementele componente;
- modul de scriere a unor componente şi accesorii a semnelor grafice;
- modul de scriere a unor menţiuni.
Pentru efectuarea expertizei criminalistice a scrisului sunt necesare modele de
scris ale persoanei bănuite a fi executat înscrisul incriminat. Practica expertizei
scrisului a stabilit câteva reguli pentru obţinerea modelelor de scris pentru
comparaţii. Modelele de scris liber se deosebesc de cele executate
experimental. Modelele de scris experimentale sunt acele scrisuri realizate în
prezenţa anchetatorului special pentru efectuarea expertizei. Acele modele
trebuie să se obţină prin trei metode. Prima va fi scriere liberă, de obicei o
declaraţie, urmată de o transcriere şi în final de o dictare. Toate probele de scris
trebuie să fie certificate de anchetator pentru a stabili autenticitatea lor.
Criminalistică 62
2.7.5. Identificarea semnăturii

Semnătura persoanei prezintă caracteristici similare cu cele ale scrisului,
generale şi individuale, prin examinare expertul putând răspunde următoarelor
întrebări:
 când se prezintă numai semnătura în litigiu: dacă falsul a fost executat
prin imitarea liberă a semnăturii; dacă falsul a fost executat de pe un
model; dacă falsul a fost executat prin deghizarea propriei semnături;
dacă falsul a fost executat prin copierea semnăturii.
 când se prezintă semnătura în litigiu şi modelele de comparaţie, dacă
semnătura în litigiu a fost executată de persoane de la care s-au prelevat
modele de comparaţie, pot fi formulate concluzii de genul: certă pozitivă,
certă negativă, de probabilitate, de imposibilitate. (Cătuna, 2008, p.70)
2.8. Capcane criminalistice
Capcana criminalistică20 reprezintă activitatea tehnico-ştiinţifică şi tactică a

organelor judiciare, prin folosirea de substanţe chimice şi instalaţii mecanice,
electronice sau electromagnetice, pentru identificarea şi probarea vinovăţiei
infractorilor.
2.8.1. Tipuri de capcane criminalistice

În funcţie de mijloacele folosite în realizarea acestor procedee, ele se împart în
două tipuri:
a) Capcanele chimice sunt acele procedee în care se folosesc substanţe
sau soluţii colorate, vizibile sau invizibile, substanţe care marchează obiectele
urmărite (sustrase de infractori) sau locurile obligatorii de trecere şi care vor fi
detectate pe corpul sau îmbrăcămintea autorilor, după ce s-a comis
infracţiunea. Pentru reuşita acestui procedeu, cazurile în care se vor folosi
trebuie să răspundă următoarelor condiţii:
- să se comită infracţiuni repetate în acelaşi loc (furtul de bani, în mod
repetat, dintr-o casă de bani);
- cercul de suspecţi să fie bine delimitat (salariaţii unei societăţi
comerciale);
- să se folosească substanţe chimice netoxice, care nu se găsesc în comerţ
şi nu sunt la îndemâna populaţiei;
- activitatea de marcare a bunurilor ce se sustrag trebuie să se facă în
secret;
- la obiectele marcate chimic nu trebuie să aibă „acces” decât infractorii.
20
Prima „capcană” cunoscută o reprezintă gâştele de pe Capitoliu, care au salvat Roma în anul 390 î.Hr. Acestea, prin
ţipetele lor, au pus în gardă pe romani asupra atacului pe care galii îl declanşaseră în timpul nopţii.
Criminalistică 63
b) Capcanele fizice sunt procedee care semnalează prezenţa infractorilor, fie în
locul unde se consumă actul infracţional, fie prin semnalizarea locului unde se
ascunde bunul furat. În realizarea acestor capcane se folosesc în unele cazuri
surse de radiaţii atomice, de ultrasunete, radiaţii infraroşii. De cele mai multe
ori aceste surse sunt incluse în circuite electronice, care pun în funcţiune, la
sesizarea infractorului în câmpul infracţiunii camera de filmat, sisteme de
alarmare sonore şi luminoase, închiderea unor uşi, blocarea unor căi de acces.
O altă clasificare a acestor capcane ar putea fi următoarea:
- capcane electronice;
- capcane foto-video;
- capcane cu ultrasunete;
- capcane radioactive.
Pentru reuşita capcanelor fizice trebuie să fie respectate următoarele cerinţe:
- secretul amplasării lor;
- funcţionarea continuă în perioadele critice;
- asigurarea nepenetrării locului păzit de către persoane inocente. (Cârjan
& Chiper, 2009, p.75)
Sarcina de lucru 12
Ce tipuri de capcane criminalistice cunoşti?
2.8.2. Aplicarea şi constatarea capcanelor criminalistice

În cazul capcanelor criminalistice chimice, aplicarea se face în baza unui
proces-verbal unde se consemnează modalitatea în care s-a aplicat capcana,
locul, data şi motivaţia aplicării ei. La aplicarea capcanei vor participa şi doi
martori asistenţi. La realizarea capcanei, după ce a fost depistat infractorul se
întocmeşte un nou proces-verbal de această dată de constatare a prezenţei
substanţelor chimice folosite la marcarea obiectelor. Şi în acest caz vor
participa doi martori asistenţi. Procesului-verbal i se vor ataşa planşe
fotografice cu imagini reprezentând urmele substanţei folosite pentru marcare,
descoperite pe corpul sau îmbrăcămintea autorului. În procesul-verbal se va
menţiona şi declaraţia făptuitorului. În privinţa capcanelor fizice, depistarea
făptuitorului la faţa locului va fi consemnată într-un proces-verbal de
constatare a infracţiunii în flagrant, respectându-se dispoziţiile Codului de
procedură penală.
Criminalistică 64
2.8.3. Folosirea rezultatelor capcanelor criminalistice în cercetarea penală

Dacă în dovedirea faptei penale nu există decât capcana criminalistică, mai
bine zis procesul-verbal de constatare, dovedirea vinovăţiei nu este completă.
Ea va trebui să fie completată cu alte probe.
În toate cazurile de depistare a infractorului trebuie să se execute o cercetare la
faţa locului pentru descoperirea şi ridicarea urmelor create de infractor. De cele
mai multe ori la locul faptei se descoperă urme papilare, urme biologice sau de
încălţăminte.
Probaţiunea infracţiunii prin capcane criminalistice se completează cu
expertizele criminalistice dactiloscopice sau traseologice.
Rezumat
Prin termenul de „tehnică” se înţelege totalitatea mijloacelor create şi folosite
de om în activitatea sa. Tehnica este produsul ştiinţelor naturale şi, prin urmare
orice progres al acestora duce la crearea unor mijloace tehnice noi, care
penetrează impetuos toate domeniile vieţii sociale. Aceasta ne face să credem
că tehnica criminalistică a apărut ca o consecinţă a pătrunderii realizărilor
ştiinţelor naturale în justiţia penală, favorizată, fireşte de necesitatea
perfecţionării activităţii de urmărire penală. Preocupările pe parcurs au dus la
sistematizarea mijloacelor tehnice şi a proceselor de utilizare a lor, în funcţie
de natura obiectelor şi scopul cercetărilor criminalistice. La momentul de faţă
tehnica criminalistică reprezintă un sistem argumentat ştiinţific de mijloace
tehnice şi metode privind utilizarea lor de către experţi, în vederea descoperirii,
examinării şi administrării probelor necesare pentru stabilirea adevărului în
procesul judiciar în scopul descoperirii şi prevenirii infracţiunilor.
Teste de autoevaluare
1. Unul dintre principiile identificării criminalistice este:
a) principiul legalităţii;
b) principiul identităţii;
c) principiul prezumţiei de nevinovăţie.
2. Din categoria urmelor materie fac parte:

a) urmele obiectelor folosite de infractor la comiterea infracţiunilor;
b) urmele de picioare;
c) diferite resturi de obiecte şi de materii organice sau anorganice, care
ne reproduc forma exterioară a produsului din care provin.
3. Cartuşul se compune din:

a) mecanism de percuţie;
b) încărcătură;
c) închizător pentru fixarea muniţiei.
Criminalistică 65
4. Din categoria capcanelor criminalistice fac parte:

a) capcanele chimice;
b) capcanele biologice;
c) capcanele fiziologice.
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 1 şi 2

1. Precizează metodele de investigare criminalistică.
2. Realizează portretul vorbit al unui infractor.
Nota bene. Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data
anunţului de executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin
acesta sau prin platforma e-Learning.
Bibliografie minimală
Codul de procedură penală în vigoare.
Cătuna, N. V. (2008). Criminalistică. Bucureşti: C.H. Beck, pp. 10-74.
Cârjan, L., & Chiper, M. (2009). Criminalistică. Tradiţie şi modernism.
Bucureşti: Curtea Veche, pp. 66 – 75.
Puşcă, F. (2009). Criminalistică. Galaţi: Editura Universitară Danubius, pp. 16-
105.
Stancu, E. (2007). Tratat de Criminalistică (Ediţia a IV-a revăzută şi adăugită).
Bucureşti: Universul Juridic, pp. 38-80.
Suciu C., (1972). Criminalistica. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Criminalistică 66

Unitatea II

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Unitatea II

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 6 ore

2.1. Identificarea criminalistică

2.1.2. Premisele ştiinţifice ale identificării criminalistice

2.1.4. Etapele identificării criminalistice

2.1.5. Metodologia identificării criminalistice

2.1.6. Formularea concluziilor

2.1.7. Suplimentul de expertiză şi noua expertiză

2.2. Trusele criminalistice şi laboratoarele mobile

În activitatea de anchetă, în special de cercetare la faţa locului, anchetatorii

2.2.3. Tehnici de măsurare folosite în criminalistică

2.2.4. Aparate de iluminat şi proiecţie

2.2.5. Instrumente optice de mărit

2.3. Fotografia judiciară

Fotografia apare în urma cercetărilor făcute la începuturile secolului al XIX-lea

2.3.1. Noţiunea şi importanţa fotografiei judiciare

2.3.2. Aparatele de fotografiat. Elementele componente şi rolul lor

2.3.3. Clasificarea fotografiei judiciare

2.4. Cercetarea criminalistică a urmelor

2.4.1. Noţiunea şi clasificarea urmelor

 Modul de prezentare a urmelor de mâini

Fixarea urmelor de dinţi se face prin descrierea lor în procesul-verbal, prin

2.5. Tehnici de identificare şi înregistrare a persoanelor

Prin semnalmente înţelegem totalitatea trăsăturilor exterioare (ale feţei, capului,

Portretul-robot computerizat constă în compunerea elementelor faciale cu

Metode criminalistice de identificare a cadavrelor cu identitate necunoscută

Identificarea persoanelor după voce şi vorbire

Expertiza criminalistică a vocii şi a vorbirii

2.5.2. Înregistrarea penală

2.6. Elemente de balistică judiciară

Balistica judiciară este o ramură distinctă a tehnicii criminalistice, care

2.6.2. Funcţionarea armelor de foc

Tuburile pot fi, în funcţie de construcţia armelor de foc, în formă tronconică

2.6.3. Clasificarea armelor de foc:

2.6.4. Urmele de împuşcare

2.6.5. Particularităţile cercetării la faţa locului a armelor de foc şi a urmelor acestora

2.6.6. Expertiza balistico-judiciară

2.7. Cercetarea criminalistică a înscrisurilor

2.7.1. Examinarea criminalistică a actelor scrise şi problemele care se pot rezolva

2.7.2. Stabilirea autenticităţii şi vechimii înscrisurilor

2.7.3. Cercetarea falsului în înscrisuri

Înscrisurile se falsifică, de obicei, prin următoarele procedee:

2.7.4. Identificarea persoanei după scrisul de mână

2.7.5. Identificarea semnăturii

2.8. Capcane criminalistice

Capcana criminalistică20 reprezintă activitatea tehnico-ştiinţifică şi tactică a

2.8.1. Tipuri de capcane criminalistice

2.8.2. Aplicarea şi constatarea capcanelor criminalistice

2.8.3. Folosirea rezultatelor capcanelor criminalistice în cercetarea penală

2. Din categoria urmelor materie fac parte:

3. Cartuşul se compune din:

4. Din categoria capcanelor criminalistice fac parte:

Lucrare de verificare aferentă capitolelor 1 şi 2

S-ar putea să vă placă și