UNIVERSITATEA DE VEST TIMIŞOARA

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI PSIHOLOGIE

MONA VINTILĂ

COMPENDIU de NEUROPSIHOLOGIE

-pentru uzul studenţilor-

 CUPRINS

Cuvânt înainte ................................................................................................................ 4

SISTEMUL NERVOS CENTRAL ............................................................................. 7
Generalităţi structurale şi funcţionale ......................................................................... 7
Autoevaluare ............................................................................................................. 13
MĂDUVA SPINĂRII -STRUCTURĂ ..................................................................... 14
Structura internă ....................................................................................................... 15
Autoevaluare ............................................................................................................. 17
MĂDUVA SPINĂRII - FUNCŢIA DE CONDUCERE ......................................... 18
Funcţia de conducere ................................................................................................ 18
Autoevaluare ............................................................................................................. 22
MĂDUVA SPINĂRII - FUNCŢIA REFLEXĂ ....................................................... 23
Autoevaluare ............................................................................................................. 27
TRUNCHIUL CEREBRAL - BULBUL RAHIDIAN ............................................ 28
Bulbul rahidian ......................................................................................................... 28
Bulbul rahidian - funcţii ........................................................................................... 31
Autoevaluare ............................................................................................................. 32
TRUNCHIUL CEREBRAL - PUNTEA LUI VAROLIO ..................................... 33
Structura internă ....................................................................................................... 34
Substanţa albă ........................................................................................................... 34
Funcţiile punţii:......................................................................................................... 35
Autoevaluare ............................................................................................................. 36
TRUNCHIUL CEREBRAL - MEZENCEFALUL ................................................. 38
Funcţiile mezencefalului ........................................................................................... 40
Rolul diferitelor formaţiuni din mezencefal ............................................................. 41
Autoevaluare ............................................................................................................. 42
CEREBELUL ............................................................................................................. 43
Funcţiile cerebelului ................................................................................................. 43
DIENCEFALUL ........................................................................................................ 46
Configuraţia externă ................................................................................................. 46
Autoevaluare ............................................................................................................. 47
HIPOTALAMUSUL .................................................................................................. 48
Structura hipotalamusului ......................................................................................... 48

2
Funcţiile hipotalamusului ......................................................................................... 48
Autoevaluare ............................................................................................................. 56
SCOARŢA CEREBRALĂ ........................................................................................ 57
Funcţiile generale ale scoarţei cerebrale ................................................................... 59
Ariile şi centrii din scoarţă ........................................................................................ 62
Autoevaluare ............................................................................................................. 66
ACTIVITATEA NERVOASĂ SUPERIOARĂ ...................................................... 67
NEUROPSIHOLOGIA CONŞTIENŢEI ................................................................ 68
Autoevaluare ............................................................................................................. 77
NEUROPSIHOLOGIA STĂRII DE VEGHE ........................................................ 78
Autoevaluare ............................................................................................................. 80
NEUROPSIHOLOGIA STĂRII DE SOMN ........................................................... 81
Autoevaluare ............................................................................................................. 85
NEUROPSIHOLOGIA MEMORIEI ...................................................................... 86
Autoevaluare ............................................................................................................. 89
NEUROPSIHOLOGIA GÂNDIRII ŞI A LIMBAJULUI ...................................... 90
Autoevaluare ............................................................................................................. 94
NEUROPSIHOLOGIA STĂRILOR AFECTIVE .................................................. 95
Autoevaluare ............................................................................................................. 99
NEUROPSIHOLOGIA COMPORTAMENTULUI ............................................ 100
Comportamentul motivaţional ................................................................................ 100
Autoevaluare ........................................................................................................... 104

3
 Cuvânt înainte

Acest material de curs şi de seminar se adresează studenţilor Facultăţii de Sociologie şi

Psihologie secţia Psihologie.
Neuropsihologia este disciplină fundamentală, obligatorie, incluse în planul de
învăţământ al secţiei de Psihologie în anul I.
Prezentul material constituie note de curs şi de seminar pentru uzul studenţilor şi a fost
întocmit pe baza bibliografiilor de specialitate existente ţinând cont de necesităţile specifice
ale studenţilor acestei secţii.

Cursul are drept scop familiarizarea studenţilor cu aspecte esenţiale ale neuropsihologiei;
disciplină, care la rândul său, stă la baza cursurilor din domeniul psihologiei clinice, şi care
vor fi parcurse pe durata celor trei ani de studiu şi a masteratelor de specialitate.
Noţiunile prezentate sunt esenţiale activităţii practice a oricărui absolvent al acestei secţii
pentru a înţelege şi a putea contribui la ameliorarea stării de sănătate a viitorilor lor pacienţi,
clienţi.
Cursul îşi propune următoarele obiective:

✓ implementarea unor noţiuni de neuropsihologie pe care absolvenţii le vor putea

folosi nemijlocit în activitatea lor ulterioară;

✓ înţelegerea importanţei acestei discipline, a noţiunilor introduse având în vedere

aplicabilitatea acestora în activitatea practică ulterioară.

4
 Conţinutul cursului:

1. Sistemul nervos central - introducere

2. Măduva spinării - structură
3. Măduva spinării - funcţii
4. Trunchiul cerebral - structura şi funcţiile bulbului rahidian
5. Trunchiul cerebral - structura şi funcţiile punţii lui Varolio
6. Trunchiul cerebral - structura şi funcţiile mezencefalului
7. Cerebelul - structură şi funcţii
8. Diencefalul - structură şi funcţii
9. Hipotalamusul - structură şi funcţii
10. Scoarţa cerebrală - structură şi funcţii

Conţinutul seminariilor:

1. Neuropsihologia conştienţei
2. Neuropsihologia stării de veghe
3. Neuropsihologia somnului
4. Neuropsihologia memoriei
5. Neuropsihologia gândirii şi limbajului
6. Neuropsihologia proceselor afective
7. Neuropsihologia comportamentului

Toate temele vor fi abordate în perspectiva datelor din literatura de specialitate,

acestea vor fi aprofundate prin consultarea bibliografiei de specialitate şi prin elaborarea şi
prezentare unor referate la cel puţin două dintre aceste teme.

5
 Bibliografie selectivă:

Arseni C. (red), Tratat de neurologie, vol.1, Editura Medicală, Bucureşti, 1979.

Baddeley A., Memoria umană, Editura Teora, Bucureşti, 1998.
Botez I.M. (red), Neuropsihologie clinică şi neurologia comportamentului, Editura
Medicală, Bucureşti, 1996.
Dănăilă L., Golu M., Tratat de neuropsihologie, vol. 1, Editura Medicală, Bucureşti, 2006.
Hampden Turner Ch., Atlas de notre cerveau, Editions organisation,1990, France.
Petrovanu I., Antohe D.St., Neuroanatomie clinică. Sistem nervos central, Editura Dan,
1996.
Ribot T., Memoria şi patologia ei, Editura IRI, 1998.
Rottenberg N., Note de curs de Neuroanatomie, ISEPT Tibiscus, 1998.

6
 SISTEMUL NERVOS CENTRAL

Generalităţi structurale şi funcţionale

Sistemul nervos central (SNC) al vertebratelor poate fi comparat cu o construcţie

etajată formată din componente de vârste filogenetice diferite. Componentele acestui
edificiu nu trebuie însă văzute ca părţi separate, izolate, ci intercorelate într-un întreg.
Etajele superioare ale SNC nu sunt în legătură directă cu diferitele părţi ale organismului,
legătura realizându-se întotdeauna prin intermediul etajelor inferioare.
Segmentele sistemului nervos central sunt: măduva spinării, trunchiul cerebral,
cerebelul, diencefalul şi emisferele cerebrale. Sistemul nervos este specializat în
recepţionarea, transmiterea şi prelucrarea tuturor excitaţiilor sau informaţiilor culese din
mediul extern sau intern. Rolul fiziologic esenţial al sistemului nervos este acela de a face
legătura dintre organism şi mediul înconjurător, pe de o parte, şi de a coordona şi regla
activitatea tuturor ţesuturilor, organelor şi sistemelor care alcătuiesc organismul, pe de altă
parte. Sistemul nervos adaptează organismul la mediul extern şi dirijează funcţiile interne
ale acestuia. El primeşte toate excitaţiile sau stimulii proveniţi din contactul permanent al
organismului cu lumea exterioară, precum şi toate excitaţiile sau stimulii proveniţi din
diferite ţesuturi şi organe ale corpului. În raport cu aceste două funcţii principale, sistemul
nervos, deşi unitar, este subîmpărţit în două părţi: sistemul nervos somatic sau al vieţii de
relaţie, care asigură legătura organismului cu mediul extern şi sistemul nervos vegetativ, sau
autonom, care asigură coordonarea funcţionării organelor interne.
Atât structural, cât şi funcţional, între aceste 2 sisteme există legături foarte strânse.
Sistemul nervos al vieţii de relaţie (somatic) se împarte în sistemul nervos central şi
sistemul nervos periferic. Sistemul nervos central este alcătuit din organele nervoase care se
găsesc în craniu şi care alcătuiesc encefalul şi dintr-un organ nervos care se găseşte în
canalul vertebral sau rahidian, numit măduva spinării. La rândul lui, encefalul este alcătuit
din următoarele părţi: emisferele cerebrale, diencefalul, cerebelul şi trunchiul cerebral
(mezencefalul, puntea lui Varolio şi bulbul rahidian).
Sistemul nervos periferic este alcătuit din nervii cerebrali sau cranieni şi din nervii spinali.
7
 Sistemul nervos vegetativ sau autonom este format dintr-o porţiune centrală situată în
trunchiul cerebral şi în măduva spinării şi dintr-o porţiune periferică, alcătuită din ganglionii
vegetativi şi din fibre nervoase vegetative.
Atât encefalul, cât şi măduva spinării sunt învelite în nişte membrane cu rol trofic şi de
protecţie, numite meninge. Meningele care acoperă encefalul poartă numele de meninge
cerebral, iar cel care acoperă măduva spinării - meningele spinale. Din punct de vedere
structural macroscopic, SNC este de o mare simplicitate, iar microscopic, este de o
uimitoare complexitate.

Macroscopic: este format din substanţa cenuşie şi substanţa albă. Substanţa cenuşie este
situată spre interior (ca o coloană compactă) la măduva spinării şi fragmentată la nivelul
trunchiului cerebral. Emisferele cerebrale şi cerebelul au substanţă cenuşie atât la exterior
(scoarţa cerebrală sau cortexul cerebral şi respectiv scoarţa cerebeloasă sau cortexul
cerebelos), cât şi la interior, sub forma unor nuclei (cerebrali, respectiv cerebeloşi).
Substanţa albă este situată la exterior, cu excepţia emisferelor cerebrale şi a cerebelului,
unde se situează sub cortexul acestora.

Microscopic, SNC este foarte eterogen, atât arhitectural, cât şi structural. Ţesutul nervos
este compus din celule nervoase - neuroni şi celule nevroglice, cărora li se alătură şi celule
neurosecretorii (având atât caractere nervoase, cât şi glandulare).
Celulele nevroglice, în număr de aproximativ 100 miliarde, alcătuiesc în ansamblul
lor nevroglia.

Din volumul total cerebro-spinal 75-80% este ocupat de populaţia glială care este,
numeric, de şase sau zece ori mai mare decât cea neuronală. Nevroglia reprezintă un tip
special de ţesut interstiţial al SN, care participă activ în toate funcţiile acestuia. Se poate
considera ca o masă metabolică compensatorie a sistemului celular neuronal, suplinind
anumite funcţii metabolice ale neuronilor care, absolviţi de câteva procese metabolice
comune, îşi pot amplifica activitatea fiziologică diferenţiată, legată de recepţionarea,
prelucrarea, stocarea şi transmiterea informaţiei. Dintre funcţiile nevrogliei, cele mai
importante sunt: suport structural, rol în bariera hematoencefalică, în nutriţie şi
metabolismul neuronal, reglator al microcirculaţiei cerebrale, reglator sinaptic, rol în

8
formarea mielinei, etc. Somnul, învăţarea, memoria, comportamentul au la bază modificări
metabolice gliale, cu răsunet neuronal. Glia are, de asemenea, activitate bioelectrică.
Sistemul nervos este format dintr-un număr imens de neuroni - 3 x 1010, între care se
stabilesc 101000-1010000 sinapse. Sistemul nervos reprezintă o complexă reţea neuronală,
alcătuită din organe nervoase, formate fiecare din populaţii neuronale. Organele constituente
ale SNC sunt alcătuite din subreţele elementare - reţele modulare, apte să realizeze o
anumită operaţie. Reţelele modulare, în număr variabil pentru fiecare organ, sunt
interconectate conform unei programări structurale şi dinamice, asigurând funcţiile
caracteristice segmentului nevraxial. Structurarea în reţea neuronală conferă fiabilitate
sistemului nervos. Fiabilitatea este probabilitatea ca sistemul, în cursul rezolvării unei
situaţii, să nu comită nici o eroare. Se consideră eroare când sistemul nu poate executa o
anumită operaţie sau o execută greşit. Marea fiabilitate a sistemului nervos se explică prin
faptul că este organizat pe principiul unui surplus structural de elemente montate în paralel.
Fiecare element activ este însoţit de un număr finit de elemente de rezervă, formând
împreună un grup de rezervă. De câte ori elementul cade în pană, este înlocuit printr-un
element de rezervă.
Linia de rezervă se depopulează treptat prin îmbătrânirea şi moartea grupului, deci
fiabilitatea scade cu vârsta.
Neuronul este constituent de bază al reţelei şi, în acelaşi timp, este strict dependent
de reţea. Activitatea sa fiziologică este posibilă numai în cadrul reţelei. Aferenţele neuronale
prin sinapse asigură activitatea principalelor linii metabolice (energogenetice şi asimilatorii).
Aceasta face ca dezaferentarea să provoace degenerescenţa şi moartea neuronului.
Activitatea fiziologică diferenţiată a neuronului se poate rezuma prin triada excitabilitate,
conductibilitate şi memorie, ce asigură: recepţionarea, prelucrarea, stocarea, conducerea şi
transferarea informaţiei. La baza acestor funcţii şi a activităţii generale neuronale se află
excitabilitatea (capacitatea de a răspunde la excitaţii). Transmiterea mesajului informaţional
are loc prin potenţialul de acţiune. Memoria reprezintă capacitatea de a reţine şi conserva
informaţiile, cât şi de a asigura reactualizarea lor. Memoria de scurtă durată a celulei
nervoase are la bază modificarea excitabilităţii sinaptice.
Funcţionalitatea unitară a organismului este genetic determinată pe baza schemei de
organizare a ansamblului, ierarhia structurilor şi modul de interconectare a lor. Pe acelaşi
fond, există un sistem reglator ca atare. Reglarea vizează menţinerea în limite biologice
optimale a structurii şi funcţionalităţii la toate treptele de organizare (sistem complex,
sistem, subsistem), menţinerea homeostaziei mediului intern, funcţionalitatea coordonată şi
9
unitară a tuturor părţilor componente ale organismului, adaptarea funcţionalităţii la
solicitările impuse de mediu. Reglarea are însă şi un rol organizator în creşterea şi
dezvoltarea organismului, cât şi în reproducerea lui. Reglarea se realizează printr-un
mecanism complex neuro-endocrino-umoral. Rolul primordial îl are reglarea nervoasă, prin
faptul că se realizează cu rapiditate, mobilitate şi specificitate maximă, cu o fineţe ce
permite anticiparea efectului
perturbator, cât şi controlul eficienţei reacţiei de răspuns. În plus, reglării nervoase îi
revine şi principalul rol integrator prin legăturile pe care le face între părţile constitutive ale
organismului, cât şi între mediul extern şi intern, ceea ce face ca, în ansamblul organismului
să existe o interdependenţă esenţială, interdependenţa dintre SN şi restul organismului.
Sistemul nervos are rol reglator şi integrator, putând modifica activitatea
întregului organism prin intervenţia directă prin intermediul hormonilor şi prin modificarea
circulaţiei generale şi locale. La rândul său, sistemul nervos suportă efectul propriei sale
activităţi, precum şi cel al activităţii tuturor sistemelor celulare.
Sistemul nervos reprezintă singurul ţesut cu funcţionalitate modelată direct de
factorii de mediu, inclusiv cei psihosociali. Mediul, ca factor de existenţă, prin condiţiile
fizice, clinice, biologice şi, la om, sociale, schimbătoare, provoacă din partea organismului
reacţii, de a căror eficienţă depinde adaptarea la situaţia dată. Aceste reacţii se bazează pe
activitatea informaţională complexă a SN, cu tipare stereotipe, dar şi cu proprietatea de
instruire, care atinge gradul cel mai înalt la om prin gândire, limbaj, activitate, incluzând
domenii ce ţin de motivaţie, procese afective, etc. Sistemul nervos este o uriaşă reţea
neuronală ierarhizată pe trei nivele funcţionale:

1. funcţia elementară (măduva şi trunchiul cerebral);

2. funcţia integrativă subcorticală (nucleii bazali, diencefal, substanţa reticulată,
nucleul roşu, tuberculii cvadrigemeni, cerebelul, oliva bulbară);
3. funcţia integrativă corticală (activitatea nervoasă superioară).

La baza activităţii nervoase stă reflexul, ce reprezintă reacţia de răspuns la

acţiunea unui stimul, cu participarea sistemului nervos. Reflexele pot fi elementare şi
condiţionate.
Reflexul elementar este un act nervos ce transformă un stimul senzitiv în reacţie
efectoare, fără participarea conştienţei. Reflexele elementare, simple sau complexe, pot fi
somatice, vegetative sau mixte.
10
 Zonele integrative ale SN asigură coordonarea modelelor comportamentale somatice
şi vegetative, realizând suportul motivaţional şi funcţionalitatea automată (integrarea
subcorticală), iar pentru o mare parte a manifestărilor, substratul voliţional şi conştient
(integrare corticală).
De zona integrativă superioară - scoarţa cerebrală - este legată activitatea
reflex-condiţionată. Dacă reflexul simplu permite anticiparea nemijlocită a efectului
perturbator, reflexul condiţionat realizează anticipări mijlocite, modalitate dominantă a
anticipării adaptative, rezultat al experienţei individuale.
Funcţia integrativă a creierului culminează cu activitatea nervoasă superioară, ce
însumează reflexele condiţionate, stereotipuri dinamice, analize şi asocieri complexe, prin
care se reglează relaţiile elevate ale organismului cu mediul şi se realizează viaţa psihică,
gândirea, limbajul.
Actele reflexe au la bază, ca unitate structurală, arcurile reflexe formate dintrun
receptor, o cale aferentă, un centru nervos, o cale eferentă şi un efector.
Receptorii sunt formaţiuni sau organe specializate, care au proprietatea de a
recepţiona modificările fizice şi chimice din mediul extern (exteroceptori) sau intern
(interoceptori), pe care le transformă în influx nervos. Exteroceptorii sunt situaţi în piele
(receptori tactili), în mucoasa linguală (receptori gustativi), în retină (receptori vizuali), în
urechea internă (receptori auditivi) şi în mucoasa nazală superioară
(receptori olfactivi). Interoceptorii se află în vase, articulaţii, tendoane, muşchi
(proprioceptori) şi organele interne (visceroceptori).
Calea aferentă este alcătuită din unul sau mai mulţi neuroni. Aceştia transportă
influxul nervos de la receptori la centrii nervoşi de integrare.
Centrii nervoşi de integrare sunt grupe mari de neuroni situaţi în substanţa cenuşie a
sistemului nervos central: în măduva spinării, bulbul rahidian, puntea lui Varolio, pedunculii
cerebrali, diencefal, scoarţa cerebrală. Ei prelucrează informaţiile primite de la receptori şi
elaborează răspunsuri adecvate acestor informaţii.
Calea eferentă este alcătuită tot din unul sau mai mulţi neuroni, în raport cu
complexitatea actului reflex. Aceştia transmit sub formă de influx nervos comenzile
elaborate de centrii nervoşi de integrare la organele efectoare care execută aceste comenzi.
Organele efectoare sunt musculatura scheletală şi viscerală, care răspunde prin
contracţii, şi de glandele cu secreţie internă şi externă care răspund prin secreţie.

11
 Receptorii, împreună cu căile aferente şi cu centrii de integrare alcătuiesc
componenta senzitivă a sistemului nervos.
Calea aferentă se mai numeşte şi senzitivă, ascendentă sau centripetă, conducând
influxul nervos senzitiv de la periferie la centru. Neuronii din centrii nervoşi care transmit
comanda elaborată de centrii de integrare formează împreună cu calea eferentă, componenta
motorie a SN. Sinonime pentru calea eferentă sunt: calea descendentă, sau centrifugă -
deoarece conduce influxul nervos motor de la centru către periferie.
Arcurile reflexe pot fi simple formate dintr-un receptor un neuron senzitiv şi unul
motor şi un organ efector; sau complexe, când numărul neuronilor este mult mai mare.
Arcurile reflexe simple au caracter segmentar, pe când cele complexe interesează mai multe
segmente ale SNC.

Dintre noţiunile necesare în vederea înţelegerii descrierii arcurilor reflexe,

menţionăm:

✓ Tracturile sau fasciculele, care sunt grupări sau benzi de fibre nervoase situate în

SNC, care conduc impulsuri nervoase. Tracturile ascendente sau aferente conduc
impulsul nervos de la centrii nervoşi din măduva spinării la centrii nervoşi din
diferitele segmente ale encefalului, iar tracturile descendente sau eferente conduc
impulsurile nervoase de la centrii nervoşi din encefal la centrii nervoşi din măduva
spinării. Unele tracturi fac legătura dintre diferiţii centrii ai encefalului.

✓ Funiculele sau cordoanele sunt grupări de tracturi ascendente sau descendente, care

se găsesc în măduva spinării.

✓ Ganglionii reprezintă aglomerări de corpi neuronali situaţi în afara SNC; unii sunt

mari, vizibili cu ochiul liber, iar alţii sunt foarte mici, uneori reduşi la un singur
neuron. Ganglionii sunt de 2 feluri - senzitivi şi vegetativi:
a. Ganglionii senzitivi sunt situaţi pe rădăcinile posterioare ale nervilor spinali
(ganglionii spinali) şi pe traiectul unor nervi cranieni. Ei sunt formaţi din
neuroni senzitivi.
b. - Ganglionii vegetativi se află de o parte şi de alta a coloanei vertebrale, în
apropiere de viscere sau în peretele acestora - ei sunt formaţi din neuroni
vegetativi.
12
 ✓ Nucleii reprezintă grupări de corpi neuronali situaţi în SNC.

✓ Centrii nervoşi constituie aspecte funcţionale ale acestor nuclei.

✓ Impulsul sau influxul nervos reprezintă propagarea în sens centrifug sau centripet a

undei de excitaţie într-o fibră nervoasă. Natura influxului nu este pe deplin

cunoscută, influxul fiind definit ca totalitatea modificărilor fizicochimice care se
petrec în fibrele nervoase supuse acţiunii unui excitant.

MĂDUVA SPINĂRII -STRUCTURĂ

Măduva spinării este cea mai veche componentă a sistemului nervos central, fiind
cea mai veche filogenetic şi cea mai simplă funcţional.
13
 Se prezintă sub forma unui canal cilindric uşor turtit anteroposterior, cu un diametru
mediu de 10 mm, cel transversal fiind mai mare cu 1-2 mm. La nivelul intumescenţelor,
diametrul este mai mare cu 3-4 mm. Are lungimea de 70 cm, din care 45 cm măsoară
măduva propriu-zisă şi 25 cm filum terminale. Cântăreşte 28-30 gr. Are o consistenţă fermă,
dar este friabilă (se rupe uşor în traumatisme); are culoarea albicioasă.
C1 reprezintă un plan orizontal prin arcul anterior al atlasului (prima vertebră) la
nivelul decusaţiei piramidelor. Prima intumescenţă, cea cervicală, de la C4 la T1 cuprinde
centrii pentru membrele superioare; cea de-a doua intumescenţă, de la T10 la L2,
intumescenţa lombară, cuprinde centrii pentru membrele inferioare sau pelvine.
Porţiunea dintre L1 şi L2 se numeşte epicon sau con terminal şi se continuă cu filum
terminale, care ajunge până la vertebra a 2-a coccigiană. Existenţa intumescenţelor este
datorată numeroşilor centrii care deservesc membrele.
Din umflătura cervicală, pleacă nervii plexului brahial, care coordonează activitatea
motorie a membrelor superioare, iar din cea lombară, pleacă nervii plexului lombar şi sacral,
care coordonează activitatea motorie a membrelor inferioare. Măduva spinării corespunde ca
lungime canalului vertebral până în luna a III –a de viaţă intrauterină. La nou născut, ea se
termină la nivelul celei de-a doua vertebre lombare.

Măduva spinării este împărţită în patru regiuni: cervicală, toracală, lombară şi

sacrală. Regiunea cervicală se întinde de la C1 la C6, cea toracală de la C6 la T9, cea
lombară de la T9 la T12, cea sacrală de la T 12 la L2.
Datorită creşterii mai rapide a coloanei vertebrale, regiunile acesteia nu se suprapun
cu regiunile măduvei spinării.
Din aceste regiuni, pornesc 31 perechi de nervi spinali: 8 cervicali, 12 toracali, 5
lombari, 5 sacrali, 1 coccigian.
Fiecare segment din măduva spinării care dă naştere unei perechi de nervi spinali se
numeşte segment spinal sau neuromer.
Din cauza lipsei de corespondenţă între lungimea coloanei vertebrale şi cea a
măduvei spinării şi pentru că fiecare nerv spinal părăseşte canalul vertebral prin orificiul
intervertebral corespunzător, rădăcinile nervilor rahidieni au o poziţie din ce în ce mai
oblică, până când, în regiunea lombară şi sacrală, ele devin verticale. Rădăcinile nervilor
spinali din regiunile lombară, sacrală, coccigiană care coboară vertical şi însoţesc filum
terminale alcătuiesc coada de cal.

14
 Fisura mediană anterioară sau şanţul median anterior, cu adâncime de aproximativ 3
mm, este mai larg şi mai adânc decât şanţul median posterior. Fisura mediană posterioară se
continuă spre interiorul măduvei cu un sept de celule gliale, formând septul median
posterior.
Şanţul lateral posterior reprezintă locul prin care pătrund în măduva spinării
rădăcinile posterioare senzitive ale nervilor spinali. Şanţul lateral anterior reprezintă locul
prin care ies din măduvă rădăcinile anterioare motorii ale nervilor spinali.
Rădăcinile anterioare şi posterioare se vor uni formând trunchiul nervilor spinali, care este
mixt.

Structura internă

Pe secţiune transversală, în mijlocul măduvei spinării se observă un canal numit

canal central sau ependimar, care este o rămăşiţă a tubului neural dorsal.
Structura măduvei spinării cuprinde substanţa cenuşie şi substanţa albă.

Substanţa cenuşie
Substanţa cenuşie este dispusă central şi seamănă cu litera H sau cu un fluture cu aripile
desfăcute. Porţiunea transversală de substanţă cenuşie care uneşte cele două jumătăţi laterale
se numeşte comisura cenuşie, în interiorul căreia se găseşte canalul ependimar, ce împarte
comisura cenuşie în două părţi: comisura cenuşie anterioară şi comisura cenuşie posterioară.
În jurul canalului ependimar se află substanţa gelatinoasă a lui Stilling. Comisura cenuşie
este alcătuită din fibre nervoase amielinice, care unesc cele două jumătăţi simetrice ale
substanţei cenuşii.
Important de reţinut este că, în timp ce pe secţiune transversală substanţei cenuşii i se
descriu coarne, pe secţiune longitudinală vorbim de coloane.
Zona intermedio–laterală îşi are originea în sulcus limitans şi este de natură
vegetativă. Lateral de această zonă se află cornul lateral redus ca dimensiune şi prezent doar
la măduva toracală. Între cornul lateral şi baza cornului posterior, provenind din fibre
desprinse din substanţa cenuşie, se află substanţa reticulată a lui Deiters.
Cornul anterior (ventral) provine din lama fundamentală şi are rol motor; este scurt şi
gros, având o bază spre zona intermedio–laterală şi un cap voluminos şi neregulat situat
către periferie. Cornul posterior ia naştere din lama alară şi are rol senzitiv. El este îngust şi

15
alungit, ajungând până la periferia măduvei. Prezintă o bază, un col, un cap care este
acoperit în ordine de substanţa gelatinoasă Rolando, stratul zonal Waldeyer şi zona
marginală Lissauer.
Schema lui Dejerine realizează zonarea substanţei cenuşii a măduvei spinării, marcând
teritoriile motorii, senzitive, somatice şi vegetative.
Nucleii motori somatici din cornul anterior au fiecare o componentă anterioară pentru
extensie şi o componentă posterioară pentru flexie.

Substanţa albă
Apariţia progresivă a suprastructurilor encefalice necesită conectarea sau legarea acestora
cu diferite etaje medulare (mielomere). Legătura se realizează prin intermediul a numeroase
fibre grupate în tracturi sau fascicule şi care, în ansamblul lor, constituie substanţa albă.
Tracturile se grupează în ascendente, encefalopete sau senzitive şi descendente,
encefalofuge sau motorii.
Pe lângă aceste fibre care sunt atât somatice, cât şi vegetative, mai există şi
numeroase fibre de asociaţie. Substanţa albă este cel mai bine reprezentată la nivelul
măduvei cervicale, fibrele ascendente crescând ca număr, începând de la măduva sacrală, iar
cele descendente, pornind de la măduva cervicală. Macroscopic, substanţa albă pare să aibă
o structură omogenă, dar în realitate ea prezintă un mozaic de tracturi şi fascicule formate
din fibre mielinice şi amielinice şi nevroglii. Unele dintre fibrele tracturilor trec dintr-o parte
în alta, formând comisura albă, aşezată în partea anterioară a comisurii cenuşii. Substanţa
albă se subdivide în trei perechi de cordoane:
două anterioare, două laterale şi două posterioare.

Cordonul (funiculul) anterior se găseşte între fisura mediană anterioară, cornul anterior şi
şanţul median anterior. Cele două cordoane anterioare sunt unite prin comisura albă.
Cordonul lateral se găseşte între cornul anterior şi posterior al substanţei cenuşii, respectiv
între şanţul lateral anterior şi posterior. Cordonul posterior se află între cornul posterior al
substanţei cenuşii şi şanţul median posterior. Cele două cordoane posterioare sunt separate
de un sept format din ţesut glial, care se întinde de la fundul şanţului median până la
comisura cenuşie.

16
 Unele fibre sunt scurte şi nu ies din măduvă, ele fac legătura dintre diferitele segmente
ale măduvei, alcătuind fascicule intersegmentare.

MĂDUVA SPINĂRII - FUNCŢIA DE CONDUCERE

Măduva spinării îndeplineşte două funcţii fundamentale: de conducere şi de centru reflex.

Funcţia de conducere are ca substrat anatomic substanţa albă, respectiv fasciculele şi
tracturile ascendente şi descendente.

17
 Funcţia de centru reflex şi de integrare inferioară a aferenţelor somatice şi vegetative are
ca substrat anatomic substanţa cenuşie, în interiorul căreia se găsesc corpii neuronilor care
iau parte la alcătuirea arcurilor reflexe medulare.

Funcţia de conducere

Aceasta asigură legătura bilaterală cu etajele superioare ale sistemului nervos prin
căi ascendente ale sensibilităţii şi căi descendente, efectoare sau motorii.
Denumirea diferitelor tracturi sau fascicule corespunde în general cu centrii nervoşi
pe care aceştia îi leagă. Denumirea mai depinde şi de amplasarea lor în diferitele cordoane
de substanţă albă.

1. Tracturile ascendente ( senzitive)

Căile ascendente cu traiect cortical sunt trineuronale:

✓ protoneuronul senzitiv (I) este întotdeauna situat în ganglionul spinal;

✓ deutoneuronul (II) este situat în coarnele posterioare ale măduvei, respectiv în

nucleii Goll şi Burdach din bulb;

✓ al treilea (III) neuron este situat în talamus.

Ca regulă, axonul celui de-al doilea neuron se încrucişează, trecând de partea

opusă.
Sensibilitatea exteroceptivă este determinată de acţiunea excitanţilor din mediul extern,
care acţionează la suprafaţa corpului.
Sensibilitatea proprioceptivă este determinată de excitanţi care acţionează la nivelul
muşchilor, tendoanelor, periostului şi al articulaţiilor.
Sensibilitatea interoceptivă sau visceroceptivă este determinată de excitanţi care
acţionează asupra organelor interne.

A. Tracturile spinotalamice: anterior şi lateral

18
 Acestea vehiculează sensibilitatea tactilă protopatică (nociceptivă) şi sensibilitatea
termoalgezică.
Tractul spinotalamic anterior conduce sensibilitatea tactilă protopatică.
Informaţiile sunt culese de la exteroceptori prin dendritele protoneuronilor din ganglionul
spinal. Axonii protoneuronilor pătrund în măduvă şi fac sinapsă cu deutoneuronul din stratul
zonal Waldeyer şi substanţa gelatinoasă Rolando, ce aparţin cornului posterior. Axonii
deutoneuronului trec în cordonul anterior al substanţei albe de partea opusă şi îşi schimbă
direcţia în unghi de 90˚, intră în constituţia tractului spinotalamic anterior şi prin el se
îndreaptă spre talamus.
Tractul spinotalamic lateral conduce sensibilitatea termoalgică, porţiunea sa
anteromediană fiind pentru durere, cea posterolaterală pentru temperatură.
Informaţiile legate de durere şi temperatură culese de către dendritele protoneuronilor din
ganglionul spinal de la nivelul exteroceptorilor sunt transmise mai departe, prin axonii
protoneuronilor, spre măduvă unde fac sinapsă cu deutoneuronul reprezentat de nucleul
corpului lui Waldeyer din cornul posterior. Axonii deutoneuronului trec în cordonul lateral
de substanţa albă din partea opusă, îşi schimbă direcţia în unghi de
90˚ şi intră în constituţia tractului spinotalamic lateral, îndreptându-se către talamus.

B. Tracturile spinocerebeloase: direct (posterior sau Flechsig) şi încrucişat

(anterior sau Gowers).

Ele transportă sensibilitatea proprioceptivă inconştientă. Informaţiile primite de la

proprioceptori sunt preluate de dendritele protoneuronilor din ganglionul spinal şi transmise
prin axoni mai departe spre măduvă, unde realizează sinapse cu deutoneuronul din cornul
posterior, respectiv din coloana veziculară Stilling-Clark şi nucleul Bechterew. Axonii
deutoneuronului din coloana veziculară a lui Stilling-Clark trec în substanţa albă de aceeaşi
parte, îşi schimbă direcţia într-un unghi de 90˚ şi constituie tractul spinocerebelos posterior
sau direct al lui Flechsig, îndreptându-se spre cerebel.
Axonii deutoneuronilor din nucleul Bechterew trec în substanţa albă din partea
opusă, îşi schimbă direcţia în unghi de 90˚ şi constituie tractul spinocerebelos anterior sau
încrucişat al lui Gowers. Acest tract se îndreaptă spre cerebel, iar în drumul său, la nivel
mezencefalic, suferă o a doua încrucişare, care o anulează pe prima.

19
 C. Tracturile spinobulbare Goll (gracilis) şi Burdach (cuneatus)

Acestea conduc sensibilitatea proprioceptivă conştientă şi sensibilitatea tactilă

epicritică.
Axonii lungi bulbopeţi ai protoneuronilor din ganglionul spinal pătrund în măduvă
fără să facă sinapsă şi intră în alcătuirea tracturilor spinobulbare Goll şi Burdach prin care
merg mai departe până în bulb, unde fac sinapsă cu deutoneuronul, reprezentat de nucleii lui
Goll şi Burdach din etajul bulbar al trunchiului cerebral. Axonii deutoneuronilor trec de
partea opusă, formând decusaţia senzitivă a lui
Spietzke şi se îndreaptă apoi către talamus.

2.Tracturile descendente (motorii sau encefalofuge )

Acestea sunt reprezentate de tracturile corticospinale pentru influxurile necesare

motricităţii voluntare şi tracturile subcorticospinale pentru motricitatea automată şi
semivoluntară.

A. Tracturile corticospinale (piramidale) directe şi încrucişate.

Tracturile corticospinale (piramidale) îşi au originea în scoarţa sau cortexul cerebelos

şi anume în zona motorie a acestora din girusul precentral şi în versantul anterior al şanţului
central al lui Rolando.
De la origine, fibrele care constituie tracturile corticospinale descind la nivelul
etajului bulbar al trunchiului cerebral. De aici, 20 % dintre fibre coboară mai departe direct
şi ajung în cordonul anterior al substanţei albe, formând tractul corticospinal anterior sau
piramidal direct, în timp ce 80 % trec de partea opusă prin decusaţia motorie a lui Mistikeli,
situată la nivel bulbar şi descind apoi în cordonul lateral de substanţă albă, sub numele de
tract corticospinal lateral sau piramidal încrucişat.
Tractul piramidal încrucişat se distribuie etajat, mielomer cu mielomer, la neuronii
somatomotori de partea respectivă. Tractul piramidal direct se distribuie la neuronii
somatomotori de partea opusă şi doar o mică parte din fibrele sale se îndreaptă homolateral,
adică spre neuronul somatomotor de aceeaşi parte.

20
 După Delmas, la nivelul măduvei, tractul piramidal încrucişat este direct, iar cel direct
este încrucişat. De fapt, ambele tracturi piramidale sunt încrucişate, trecând de la cortexul
cerebral dintr-o parte la neuronii somatomotori medulari din partea opusă. Deosebirea
constă doar în faptul că marea majoritate – 80% - a fibrelor trec în partea opusă la nivel
bulbar şi doar o foarte mică parte – 20 % - trec de partea opusă la nivel medular.

B. Tracturile subcorticospinale sau extrapiramidale

Tractul olivospinal al lui Helweg îşi are originea în oliva bulbară şi se distribuie la
neuronii somatomotori ai măduvei cervicale.
Tractul rubrospinal sau prepiramidal al lui Thomas îşi are originea în nucleul roşu al
lui Stilling din pedunculii cerebrali (etajul mezencefalic al trunchiului cerebral). După ce se
încrucişează prin decusaţia Forell, coboară în cordonul lateral de substanţă albă a măduvei,
imediat înaintea tractului piramidal încrucişat şi se distribuie neuronilor somatomotori ai
măduvei cervicale.
Tractul tectospinal al lui Löwenthal pleacă din tectumul mezencefalic şi se
încrucişează prin decusaţia lui Meynert şi coboară spre măduvă prin două componenete:
tractul tectospinal anterior şi lateral şi se termină la neuronii somatomotori ai măduvei
cervicale.
Tractul reticulospinal îşi are originea în substanţa reticulată a trunchiului cerebral, cel
lateral - în substanţa reticulată mezencefalopontină cu rol facilitator, iar cel anterior - în
substanţa reticulată bulbară cu rol inhibitor. Ambele se termină în măduva cervicală.
Tractul vestibulospinal are două componenete: tractul vestibulospinal anterior şi
tractul vestibulospinal lateral. Ambele au originea în nucleii vestibulopontini, în special în
nucleul Deiters; este singurul tract subcorticospinal sau extrapiramidal ce descinde la
măduva lombară, toate celelalte epuizându-se în măduva cervicală.

21
MĂDUVA SPINĂRII - FUNCŢIA REFLEXĂ

22
 Răspunsul reflex la o excitaţie provocată în stare normală este răspunsul întregului
sistemul nervos, nu numai al măduvei. De aceea, reflexele pur spinale se pot întâlni numai la
omul spinal, adică cu măduva separată prin secţiuni de centrii encefalobulbari, ca urmare a
traumatismelor vertebro-medulare.

Deosebim reflexe somatice şi vegetative.

Centrii nervoşi medulari somatici sunt formaţi din neuroni motori care se găsesc în
coarnele anterioare ale măduvei spinării şi din neuroni de asociaţie. Ei deţin controlul
activităţii musculaturii scheletice. Arcul reflex medular somatic se compune:

✓ dintr-un extero- sau proprioceptor,

✓ dintr-un neuron senzitiv somatic situat în ganglionul spinal, de pe rădăcina

posterioară a nervului spinal,

✓ din unul sau mai mulţi neuroni intercalari sau de asociaţie din cornul posterior al

măduvei spinării,

✓ dintr-un neuron motor somatic (neuronii radiculari), situat în cornul anterior al

măduvei spinării,

✓ din muşchiul ca organ efector, care execută comanda primită.

Arcul reflex medular somatic cel mai simplu este lipsit de neuroni intercalari,
fiind prezenţi doar doi neuroni: unul senzitiv, situat în ganglionul spinal şi unul motor,
situat în cornul anterior al substanţei cenuşii.
Centrii nervoşi vegetativi sunt formaţi din neuroni vegetativi care se găsesc în coarnele
laterale ale măduvei spinării. Ei determină activitatea musculaturii netede a organelor
interne şi activitatea glandulară.
Centrii nervoşi vegetativi se împart în simpatici şi parasimpatici.

Arcul reflex medular vegetativ diferă întrucâtva de cel somatic în sensul că la

neuronul visceromotor aferent din cornul lateral al măduvei spinării se mai adaugă al

23
doilea neuron visceromotor, care se află însă în ganglionii vegetativi paravertebrali,
previscerali sau intramurali.
În arcul reflex medular, conducerea influxului nervos se face în sens unic:
după ce a acţionat asupra receptorului, excitantul este codificat sub formă de influx nervos
şi transmis centrului nervos medular prin neuronul eferent. Transmiterea excitaţiei sub
formă de influx nervos la nivelul sinapselor medulare se face întotdeauna dinspre membrana
presinaptică spre cea postsinaptică şi nu invers. Acest fenomen se numeşte legea polarizării
sinaptice a neuronului. Astfel, influxul nervos este obligat să se propage într-o singură
direcţie şi anume centripet prin fibrele aferente şi centrifug prin fibrele eferente.

Tipuri de reflexe medulare

I. REFLEXELE MEDULARE SOMATICE:

Acestea pot fi scurte sau lungi.

Reflexele scurte se numesc şi elementare şi cuprind:

✓ reflexul de flexiune (nociceptiv);

✓ reflexul de extensiune sau întindere: miotatic sau osteo-tendinos,

✓ reflexul de flexiune şi extensie încrucişată, ✓ reflexele cutanate.

Reflexele somatice lungi se numesc şi complexe sau intersegmentare:

✓ reflexul de scărpinare,

✓ reflexul de păşire,

✓ reflexul de ştergere.

24
 Acestea interesează un mare număr de muşchi, deci cuprind mulţi centri medulari de
la diverse nivele. Reflexele au la bază legea iradierii reflexelor medulare, proporţional cu
intensitatea excitaţiei, prin antrenarea unui număr din ce în ce mai mare de neuroni
intercalari. De exemplu, aceste reflexe intervin în mers -reflexul ritmic de locomoţie, în care
sunt antrenate şi membrele superioare.
Reflexul de flexiune sau nociceptiv reprezintă cea mai primitivă reacţie de apărare în
faţa unui agent nociv (răspuns de ferire de nocivitatea excitaţiei), un stimul suficient de
puternic putând declanşa concentraţia simultană a flexorilor întregului membru. Exemple de
stimuli nociceptivi: arsura, înţepătura, ciupirea, descărcarea de curent electric. Acest reflex
intervine şi în mers, alternând cu reflexele de extensiune.
Arcul reflex este format din cel puţin 3 neuroni: senzitiv (aferent), intercalari,
motor (eferent).
Excitaţia este preluată şi transmisă, prelucrată sub formă de influx nervos, iar de la
neuronii motori pleacă un influx nervos prin axonii acestora către mai mulţi muşchi flexori
care reacţionează prin contracţie. Acest reflex poate fi produs prin excitaţie intero- sau
exteroceptivă, sau uneori prin iritaţia cronică a meningelui (rigiditatea cefei) sau a
peritoneului (abdomen de lemn).
Reflexul miotatic sau osteotendinos este monosinaptic, format numai din doi
neuroni, fără neuroni intercalari. Este cel mai rapid şi cel mai scurt reflex, fără
postdescărcare, limitat ca teritoriu. Este declanşat de întinderea tendoanelor şi muşchilor
extensori cu excitarea fusurilor neuromusculare şi a corpusculilor Golgi, care sunt sensibili
la întindere şi care nu se adaptează la excitaţie. Este suficientă o întindere a muşchilor de 0,8
%, pentru a se obţine acest efect.
Reflexul miotatic are două componente: o componentă care corespunde unei excitaţii
de scurtă durată (întindere–contracţie), este componenta fazică (reflexul tendinos) şi o
componentă statică, cu menţinerea întinderii; se mai numeşte şi componentă tonică –
menţinerea poziţiei corpului şi a tonusului postural.
În componenta fazică, o lovitură de tendon activează un număr de receptori de
tensiune care se descarcă sincron, determinând o contracţie musculară unică: reflexul
tendinos.
Cele mai importante reflexe osteotendinoase sunt:

✓ stiloradial ( C5 – C6 )

✓ bicipital ( C5 – C6 )
25
 ✓ tricipital ( C7 – C8 )

✓ cubitopronator ( C7 – C8 – T1 )

✓ rotulian ( L2 – L3 – L4 )

✓ ahilean ( L5 – S2 )
Diminuarea sau abolirea reflexului osteotendinos se întâlneşte în suferinţa sau
întreruperea arcului reflex.
Exagerarea reflexului indică o leziune piramidală.

În componenta tonică, forţa care a întins tendonul se menţine şi se produce o

descărcare asincronă a receptorilor, inducându-se intrarea succesivă în acţiune a unităţilor
motorii (câte 2-3 unităţi). Aceasta este componenta principală a reflexului postural -
reacţia posturală, care contracarează acţiunea gravitaţiei.

REFLEXELE MIOTATICE există la toţi muşchii scheletici, dar sunt mai puternice
în muşchi antigravitici, adică în muşchii extensori ai membrelor şi în maseter.
Dacă este prezentă o leziune la nivelul fasciculului piramidal, când tonusul este
mărit, prin întinderea tendonului rotulian şi ahilean, în loc de o singură contracţie, apare o
serie de contracţii cu ritm regulat, care se numeşte clonus; acesta se produce prin mecanisme
succesive de autoexcitare şi autoinhibiţie.

REFLEXUL DE FLEXIUNE ŞI EXTENSIUNE ÎNCRUCIŞATĂ este un

răspuns elementar spinal; prin excitarea dureroasă aplicată la nivelul unui membru inferior
dintr-o parte se obţine flexia acelui membru (homolateral) şi extensia membrului de partea
opusă (heterolateral). Arcul reflex al reflexului de flexiune şi extensiune încrucişată
cuprinde mai mulţi neuroni intercalari. Rolul reflexului constă în menţinerea poziţiei
verticale a corpului în condiţiile flexiunii celuilalt membru.

REFLEXELE CUTANATE se caracterizează prin contracţia reflexă a muşchilor de

sub regiunea cutanată excitată sau din apropierea acesteia. Pot fi declanşate prin excitarea
superficială a pielii dintr-un anumit teritoriu specific fiecărui muşchi. De exemplu, excitarea

26
pielii abdomenului cu un ac provoacă contracţia reflexă a muşchilor drepţi abdominali, iar
excitarea tegumentelor regiunii plantare determină flexia halucelui (reflexul cutanat plantar).

II. REFLEXELE MEDULARE VEGETATIVE

REFLEXUL DE MICŢIUNE constă în relaxarea sfincterului vezicii şi contracţia

muşchilor vezicali, urmate de expulsia de urină. Reflexul este controlat de centrii nervoşi
superiori din punte, hipotalamus şi scoarţa cerebrală, care comandă micţiunea. La copilul
sub 3 ani, la care fasciculele piramidale nu sunt mielinizate reflexul de micţiune se produce
automat fără să fie influenţat în mod voluntar de activitatea scoarţei cerebrale şi de ceilalţi
centrii nervoşi superiori.

REFLEXUL DE DEFECAŢIE constă în relaxarea sfincterului anal şi contracţia

musculaturii colonului în special a rectului, având ca urmare expulzia materiilor fecale.
Reflexul se află sub controlul scoarţei cerebrale. Sfincterul striat este relaxat prin comanda
corticală venită pe calea nervului ruşinos intern, iar cel neted prin comandă medulară, sosită
pe calea nervului parasimpatic pelvian.
La nou-născuţi, reflexul nu este sub control voluntar, defecaţia se produce automat,
datorită activităţii reflexe a măduvei spinării.

REFLEXELE VEGETATIVE MEDULARE le cuprind şi cele sexuale:

✓ erecţia, care este componenta parasimpatică (S2 – S3); ✓

ejacularea, componenta simpatică (L1 – L3).

27
 TRUNCHIUL CEREBRAL - BULBUL RAHIDIAN

Encefalul este parte a SNC, aşezat în cutia craniană şi alcătuit din trunchiul cerebral,
diencefal şi telencefal. Trunchiul cerebral este format din 3 porţiuni distincte: bulbul
rahidian, puntea lui Varolio şi mezencefalul.
Fiecare dintre aceste componente are o funcţie reflexă, una de conducere şi o funcţie
de integraţie

Bulbul rahidian

Bulbul rahidian este segmentul inferior al trunchiului cerebral, situat între măduvă şi
punte. Nu există o linie precisă de demarcaţie faţă de măduva spinării, de unde şi denumirea
de măduvă prelungită.
Bulbul ia naştere din mielencefal, are forma unui trunchi de con cu baza mare
aşezată în sus şi cu baza mică în jos. Limita inferioară se află sub decusaţia piramidelor.
Limita superioară este mai precisă, fiind reprezentată de un şanţ transversal situat
între bulb şi punte, numit şanţ bulbo–pontin.

28
 Faţa anterolaterală prezintă elemente de configuraţie externă la măduvă. Fisura
mediană anterioară se termină la nivelul şanţului bulbo – pontin, iar cordoanele anterioare de
la nivelul măduvei spinării sunt mai voluminoase şi mai proeminente la nivelul bulbului
rahidian, unde se numesc piramide bulbare.
Şanţul lateral anterior se continuă la acest nivel, de o parte şi de alta se găsesc
cordoanele laterale bulbare, continuare a celor medulare. Ele prezintă câte o ridicătură
ovoidă – olivele bulbare. Acestea sunt mărginite anterior de şanţurile preolivare în care îşi
are originea aparentă perechea a XII-a de nervi cranieni.
Olivele bulbare sunt mărginite în partea posterioară de şanţul retroolivar, unde îşi au
originea aparentă nervii cranieni IX, X, XI.
În şanţul bulbo-pontin se găsesc, începând de la fisura mediană anterioară către
exterior, originile aparente ale următoarelor trei perechi de nervi cranieni: VI, VII, VIII.
Decusaţia piramidelor reprezintă încrucişarea fasciculelor corticospinale laterale ce
poate fi observată cu ochiul liber. Ea astupă fisura mediană anterioară.
Faţa posterioară are o configuraţie externă mult diferită de cea anterolaterală; canalul
central sau ependimar devine mai superficial şi se lărgeşte în jumătatea superioară;
contribuie la formarea ventriculului IV, care se continuă şi pe faţa dorsală a punţii. În partea
inferioară a acestei feţe se observă şanţul median posterior, fasciculele gracilis şi cuneatus.
Aceste fascicule sunt separate prin şanţul posterolateral bulbar, continuare a celui medular.
În partea superioară, fasciculele gracilis şi cuneatus se îndepărtează în formă de V,
delimitând un triunghi. La acest nivel, fasciculele gracilis şi cuneatus prezintă câte o
umflătură în grosimea lor, reprezentând nucleii Goll şi Burdach.
Lateral şi mai sus se află corpii restiformi, care se mai numesc şi pedunculi
cerebeloşi inferiori.
Faţa dorsală participă la formarea planşeului ventriculului IV. Fisura mediană
posterioară reprezintă o prelungire a şanţului median posterior al măduvei.

Structura internă este alcătuită din substanţă cenuşie şi substanţă albă.

În jumătatea inferioară a bulbului rahidian, substanţa cenuşie este aşezată la interior,
iar substanţa albă la exterior. În jumătatea superioară, asemenea celorlalte segmente ale
trunchiului cerebral, substanţa cenuşie nu mai este dispusă sub formă de coloane, ci din
cauză că la acest nivel se produc o serie de încrucişări ale diferitelor fascicule, ea este

29
fragmentată în grămezi de celule, care formează nucleii bulbului rahidian. Aceştia sunt:
motori, senzitivi, vegetativi şi proprii.

Nucleii motori - corespund coarnelor anterioare ale măduvei spinării. Ei reprezintă

originea reală a fibrelor motorii care intră în structura unor nervi cranieni. În bulb se găsesc
doi nuclei motori: nucleul ambiguu, din care iau naştere nervii glosofaringian (IX), vag (X),
accesor (XI) şi nucleul hipoglosului, din care ia naştere nervul hipoglos (XII).
Fibrele motorii sau eferente, respectiv axonii neuronilor acestor nuclei inervează o
parte din musculatura feţei, limbii, vălului palatin şi faringelui. Ca şi neuronii din coarnele
anterioare ale măduvei, neuronii din nucleii motori ce se găsesc în bulbul rahidian reprezintă
calea finală comună, ei primind comanda motorie atât de la scoarţa cerebrală, cât şi de la
formaţiunile extrapiramidale.

Nucleii senzitivi corespund coarnelor posterioare ale măduvei spinării. Ei sunt

formaţi din cel de-al 2 lea neuron de pe calea sensibilităţii generale. Neuronii nucleilor
senzitivi din bulbul rahidian primesc excitaţiile exteroceptoare şi proprioceptoare de la
nivelul corpului prin fibrele senzitive ale nervilor cranieni, iar de aici sunt transmise
centrilor superiori. În bulb, se află doi nuclei senzitivi - nucleul solitar şi o parte din nucleul
senzitiv al trigemenului. Nucleul senzitiv se întinde de la bulb până în punte şi chiar în
pedunculii cerebrali. La nucleul solitar vin fibrele viscerosenzitive ale nervilor vag (X),
glosofaringian (IX) şi ale intermediarul Wriesberg (VII bis). La nucleul trigemenului vin
fibrele viscerosenzitive ale nervilor trigemeni (V).

Nucleii vegetativi corespund coarnelor laterale ale măduvei spinării. Ei reprezintă

centrii a numeroase reflexe vegetative şi originea reală a fibrelor parasimpatice ale nervilor
cranieni. În bulb se găsesc următorii nuclei vegetativi: nucleul dorsal al vagului (nucleul
cardiopneumenteric) şi nucleul salivator inferior (nucleul glosofaringian).

Nucleii proprii ai bulbului rahidian şi ai celorlalte segmente ale trunchiului cerebral

nu au echivalent la nivelul măduvei. În bulb se află următorii nuclei proprii: nucleii
substanţei reticulate, nucleii olivari, nucleul Goll şi nucleul Burdach.
Nucleii substanţei reticulate sunt alcătuiţi din neuroni motori, vegetativi şi de
asociaţie. Ei reprezintă sediul centrilor respiratori şi cardiaci din bulb.

30
 Substanţa albă a bulbului este formată din fibre ascendente, descendente şi din fibre
proprii sau de asociere.

Bulbul rahidian - funcţii

Bulbul are două funcţii principale: de conducere şi de centru reflex.

Fibrele ascendente, descendente şi de asociaţie asigură funcţia de conducere de la
măduvă la encefal şi invers, de la bulb la măduvă, precum şi de la bulb spre encefal. Bulbul
reprezintă locul de trecere a căilor sensibilităţii şi motilităţii din măduvă în restul
encefalului.

Funcţia de centru reflex - activitatea reflexă a bulbului are la bază două feluri de centrii
nervoşi: simpli şi automaţi.
Centrii nervoşi simpli intră în acţiune pe baza excitaţiilor venite de la periferie pe
calea fibrelor senzitive. Dintre aceşti centrii, cei mai importanţi sunt: centrul tusei,
strănutului, deglutiţiei, vomei, salivator inferior (centrul secreţiei salivare al glandei
parotide).
Centrii nervoşi automaţi sunt autoexcitabili, în funcţie de modificările chimice ale
sângelui. Cei mai importanţi sunt: centrii respiratori, cardiaci, vasomotori.

REFLEXUL DE STRĂNUT este declanşat de excitaţii care acţionează asupra

mucoasei nazale. Excitaţiile sunt codificate sub formă de influxuri nervoase şi conduse de
fibre senzitive ale nervului trigemen la centrul strănutului din bulb. Aici se elaborează
influxurile nervoase motoare, care ajung la muşchii respiratori tot pe calea nervilor spinali
somatici.

REFLEXUL DE DEGLUTIŢIE este declanşat de excitanţi care acţionează asupra

mucoasei bucale, faringiene şi esofagiene. Excitaţiile sunt culese de fibrele senzitive ale
nervilor glosofaringieni (IX) şi vag (X) şi conduse la centrul deglutiţiei din bulb. De aici

31
pleacă influxul nervos motor, pe calea fibrelor motorii ale aceloraşi nervi, la muşchii
faringelui, care răspund prin contracţie şi împingere către esofag a bolului alimentar.

REFLEXUL DE VOMĂ este declanşat de excitaţiile care pornesc din organe şi

ţesuturi foarte diferite, şi anume din labirint şi din aproape toate organele abdominale.
Excitaţiile din aceste organe sunt culese de fibrele senzitive ale nervului vag şi conduse sub
formă de influx nervos la centrul vomei, care trimite influxul nervos motor la musculatura
stomacului (pe calea fibrelor motorii ale nervului vag), la diafragmă (pe calea nervului
frenic) şi la muşchii abdominali (pe calea nervilor spinali). Efectele reflexului de vomă
constau în contracţii ale muşchilor stomacului, diafragmei şi a muşchilor abdominali, urmate
de evacuarea conţinutului gastric pe cale esofagiană şi orală.

REFLEXUL DE SALIVAŢIE este provocat de excitaţii care acţionează asupra

receptorilor de la nivelul mucoasei bucale, linguale şi laringiene.

Excitaţiile sunt culese de fibrele senzitive ale nervului trigemen (V) şi glosofaringian (IX)
şi conduse la centrul salivator inferior din bulb (centrul secreţiei salivare a glandei parotide).
De aici, pe calea fibrelor vegetative parasimpatice din nervul glosofaringian, influxul nervos
este condus la glanda parotidă care secretă saliva.

32
 TRUNCHIUL CEREBRAL - PUNTEA LUI VAROLIO

Este segmentul mijlociu al trunchiului cerebral.

Ia naştere din metencefal. Este aşezat între bulb şi pedunculii cerebrali. Puntea are forma
unei benzi de substanţă nervoasă, lată de 3 cm, dispusă transversal de la o emisferă
cerebeloasă la alta.

Este delimitată inferior de şanţul bulbopontin, iar superior de şanţul

pontopeduncular - o adâncitură paralelă cu cea bulbopontină.

Configuraţia externă - puntea prezintă o faţă anterolaterală şi alta posterioară (dorsală).

Pe faţa anterolaterală, se observă: şanţul median sau bazilar, piramidele pontine, originea
aparentă a nervului trigemen V, braţele punţii sau pedunculii cerebeloşi mijlocii.
Şanţul median este o adâncitură aşezată pe linia mediană, în care se găseşte trunchiul
arterei bazilare. Piramidele punţii sunt două proeminenţe aşezate de o parte şi de alta a
şanţului bazilar, ce reprezintă continuarea la nivelul punţii a piramidelor bulbare anterioare.
Braţele punţii sau pedunculii cerebeloşi mijlocii sunt două formaţiuni care continuă
lateral şi posterior puntea, făcând legătura dintre cele două emisfere cerebeloase.
Originea aparentă a nervilor trigemeni se află lateral faţă de piramidele punţii. Pe faţa
posterioară a punţii, care formează triunghiul superior al ventriculului al IV-lea, se observă
fisura mediană posterioară, eminenţa medială cu coliculul facialului, fovea rostralis şi locus
caeruleus.
Fisura mediană posterioară reprezintă continuarea fisurii mediane posterioare
a bulbului. Coliculul facialului este o umflătură situată lateral faţă de fisura mediană
posterioară şi în profunzimea căreia se află nucleul abducens, care este ocolit de fibrele
nervului facial.
Eminenţa medială este o coloană proeminentă între şanţul median posterior şi şanţul
limitant (în afară).
Fovea rostralis este o depresiune aşezată lateral faţă de eminenţa medială, în profunzimea
căreia se află nucleul motor (masticator) al trigemenului (V).

33
 Structura internă

Puntea lui Varolio este alcătuită din substanţă albă şi din substanţă cenuşie.

Substanţa cenuşie este fragmentată de fibrele care alcătuiesc substanţa albă în grămezi de
celule nervoase. Acestea se unesc în nuclei; nucleii pot fi motori, senzitivi, vegetativi şi
nuclei proprii punţii.
Axonii neuronilor nucleilor motori conduc influxul nervos la muşchii masticatori (V),
muşchii globului oculari (VI-abducens) şi la muşchii mimicii (VIIfacial).

Nucleii senzitivi din punte: nucleul principal sau superior al trigemenului

(V), care primeşte axonii neuronilor din ganglionul Gasser; iar nucleul acustic sau cohlear
primeşte axonii neuronilor din ganglionul Corti (VIII).
Nucleii vegetativi sunt: nucleul salivator superior şi cel lacrimal - ei sunt centrii
reflexelor salivare şi lacrimale.
Nucleii proprii sunt grămezi de substanţă cenuşie dispuse între fibrele
transversale ale punţii. Ei sunt: nucleii pontini, oliva superioară, nucleul corpului
trapezoid.

Substanţa albă

Predomină cantitativ, este formată din fibre longitudinale şi transversale.

Cele longitudinale sunt reprezentate de: fasciculele piramidale
(corticospinale şi corticonucleare),fibrele corticopontine, fascicule spinotalamice,
fasciculul spino-cerebelos anterior (Gowers), rubrospinal, lemniscul medial (panglica
Reil). Deci, fibrele longitudinale sunt fibre ascendente sau descendente care trec prin
punte. Lor li se adaugă fibre longitudinale proprii punţii. Fibrele transversale alcătuiesc
pedunculii cerebeloşi mijlocii. Ele pornesc din nucleii pontini, se încrucişează pe linia
mediană şi se termină în cerebel.

Funcţiile punţii:

I. de conducere;
II. de centru reflex.

34
 I. Funcţia de conducere: este asigurată de fibrele longitudinale şi transversale
ce intră în constituţia substanţei albe a punţii.

II. Funcţia de centru reflex:

REFLEXUL LACRIMAL se produce în urma excitaţiilor pornite de la cornee,

mucoasa conjunctivală şi cea nazală. Acestea sunt conduse la centrul lacrimal din punte
(nucleul lacrimal), sub forma unui impuls nervos, din fibrele senzitive ale nervului trigemen
(V), care pleacă din zonele amintite. Calea eferentă a arcului reflex este reprezentată de
fibrele parasimpatice, ce conduc influxul nervos motor la glanda lacrimală. Centrul lacrimal
din punte mai primeşte impulsuri şi de la scoarţa cerebrală, prin fibrele corticopontine, fapt
care explică lăcrimarea în diferite stări afective negative. Reflexul lacrimal este un reflex de
apărare.

REFLEXUL DE SALIVAŢIE se aseamănă cu cel din bulb. Calea aferentă este

reprezentată de fibrele senzitive ale nervului trigemen (ramura linguală) şi de fibre ale
nervului glosofaringian, ce conduc stimuli de la mucoasa bucală şi la cea faringiană, iar
calea eferentă de fibrele parasimpatice, care ajung la glanda submaxilară şi sublinguală.
Centrul salivator din punte coordonează secreţia de salivă produsă de glandele
submandibulare şi sublinguale. Centrii salivatori din bulb şi punte primesc şi impulsuri
nervoase provenite de la scoarţa cerebrală, ceea ce explică reflexele condiţionate salivare.
Vederea sau mirosirea alimentelor pot declanşa reflexul de salivaţie.

REFLEXUL CORNEAN DE CLIPIRE este declanşat de stimuli care

acţionează asupra corneei şi conjunctivei. Influxul nervos este condus la centrul nervos
din punte pe calea fibrelor senzitive ale nervului trigemen care pleacă din cornee şi
conjunctivă. Calea eferentă este reprezentată de fibre ale nervului facial.
Clipitul se produce şi voluntar, fapt care se explică prin aferenţele care vin de la scoarţa
cerebrală. Reflexul cornean de clipire este un reflex de apărare. De exemplu, pătrunderea
unui corp străin în sacul conjunctival declanşează atât reflexul de clipire, cât şi cel lacrimal
şi duc de cele mai multe ori la îndepărtarea corpului străin.

35
 REFLEXUL AUDITIV DE CLIPIRE este declanşat de stimuli care acţionează asupra
receptorilor auditivi. El constă în închiderea pleoapei în momentul acţiunii unui zgomot
brusc. Calea aferentă este reprezentată de fibrele nervului acustic, care conduc impulsurile
până la nucleii cohleari din punte. De aici, impulsurile ajung la nucleii facialului, de unde
pornesc fibrele eferente care inervează musculatura pleoapelor.

REFLEXUL AUDITIVOOCULOGIR constă în orientarea rapidă a globilor

ochiului spre direcţia de unde vine zgomotul. Acest reflex este declanşat de stimuli
auditivi puternici, care determină influxuri nervoase ce sunt conduse de fibrele nervului
acustic până la nucleii cohleari dorsali. Calea eferentă este reprezentată de axonii nervului
oculomotor (III), trohlear (IV) şi abducens (VI).

REFLEXUL DE MASTICAŢIE constă din mişcări masticatorii în lanţ, provocate de

stimularea diferitelor regiuni din cavitatea bucală. Calea aferentă este reprezentată de fibrele
senzitive ale nervului trigemen. Centrul nervos este nucleul masticator din punte. Calea
eferentă este reprezentată de fibrele motorii ale nervului trigemen, ce se termină în muşchii
masticatori. Masticaţia este un act reflex, dar se află şi sub influenţa impulsurilor corticale,
respectiv a voinţei. Masticaţia este un act învăţat.
Reflexul de sugere se aseamănă cu cel de masticaţie, diferenţe apar la calea eferentă, care
este formată din fibrele motorii ale nervului facial.

36
37
 TRUNCHIUL CEREBRAL - MEZENCEFALUL

Se află între punte şi diencefal. Este străbătut de apeductul lui Sylvius, care este un
canal strâmt, ce face legătura dintre ventriculul al IV-lea şi ventriculul al IIIlea.

Configuraţia externă

Mezencefalul are două feţe: una anterolaterală;

una posterioară.

Faţa anterolaterală:
Este mărginită inferior de şanţul pontopeduncular şi superior de chiasma optică şi
bandeletele optice. Pedunculii cerebrali sunt alipiţi în porţiunea lor inferioară, fiind parcă
strânşi într-un colier pontin.
În porţiunea superioară, acestea diverg către cele două emisfere cerebrale, lăsând între ei
un spaţiu triunghiular cu vârful în jos, numit fosă interpedunculară. Această fosă prezintă în
partea sa posteroinferioară spaţiul perforat anterior, iar în porţiunea anterosuperioară, pe
linia mediană, o mică proeminenţă cenuşie - tuber
cinereum, de unde porneşte tija sau infundibilul, iar de o parte şi de alta, tuberculii sau
coliculii mamilari.
Fiecare peduncul cerebral este mărginit de un şanţ medial şi un şanţ lateral în porţiunea
inferioară a şanţului medial, unde îşi are originea aparentă nervul oculomotor (IV), iar
corespunzător şanţului lateral apare dinspre posterior nervul trohlear, care - de altfel - este
singurul nerv cranian cu origine posterioară la nivelul trunchiului cerebral.

Faţa posterioară a etajului mezencefalic este reprezentat de tectumul mezencefalic sau

lama cvadrigeminală. Aici se observă 4 coliculi (tuberculii cvadrigemeni), separaţi între ei
printr-un şanţ cruciform. La extremitatea superioară a ventriculului şanţului se află epifiza
(glanda pineală).
Coliculii sau tuberculii cvadrigemeni anteriori (superiori) mai mari sunt ataşaţi căii
optice. Ei sunt legaţi de corpii geniculaţi laterali sau externi prin braţele coliculilor anteriori
sau superiori.

38
 Coliculii sau tuberculii cvadrigemeni posteriori (inferiori), mai mici, sunt ataşaţi căii
acustice şi sunt legaţi de corpii geniculaţi mediali sau intervin prin braţele coliculilor
posteriori sau inferiori.
La limita inferioară a etajului mezencefalic îşi are originea aparentă nervul trohlear.

Structura internă - este alcătuit din substanţă cenuşie şi substanţă albă.

Substanţa cenuşie din mezencefal este dispusă sub formă de grămezi, formând
nuclei mezencefalici. Aceştia sunt: motori, senzitivi, vegetativi şi nuclei proprii.

Nucleii motori din mezencefal sunt: nucleul nervului trohlear şi nucleul nervului
oculomotor.
Nucleul senzitiv al mezencefalului, reprezentat de nucleul tractului mezencefalic al
trigemenului, este format din protoneuronii sensibilităţii proprioceptive a musculaturii
masticatoare (aparat masticator).
Nucleul vegetativ se numeşte nucleu accesor al oculomotorului. Acest nucleu reprezintă
centrul reflex al constricţiei pupilare (iridoconstricţie).
Nucleii proprii sunt reprezentaţi de locus niger (substanţa neagră), nucleul roşu şi
coliculii cvadrigemeni. Aceşti nuclei formează centrii subcorticali.

Substanţa albă este formată din fascicule ascendente şi descendente, care îl străbat şi
fibre nervoase ce leagă nucleii între ei sau cu alte formaţiuni nervoase ale encefalului.
Astfel, coliculii cvadrigemeni primesc fibre aferente de la retină, scoarţa cerebrală, măduva
spinării, cerebel şi urechea internă. Totodată, ei trimit fibre eferente la măduva spinării
(fasciculul tectospinal), la nucleii motori din trunchiul cerebral (fasciculul tectobulbar), la
cerebel şi la scoarţa cerebrală.

Funcţiile mezencefalului

Sunt de conducere şi de centru reflex.

Rolul fiziologic este extrem de complex.

39
 Funcţia de conducere se realizează prin fibrele ascendente şi descendente din pedunculii
cerebrali şi de fibrele ce leagă coliculii de corpii geniculaţi laterali şi mediali.
În partea ventrală a pedunculilor cerebrali se găsesc fasciculele descendente, care conduc
influxul nervos motor de la scoarţa cerebrală la nucleii motori ai nervilor cranieni din
trunchiul cerebral (mezencefal, bulb, punte) şi la coarnele anterioare ale măduvei spinării. În
partea dorsală a pedunculilor cerebrali se găsesc fasciculele ascendente, ce conduc influxul
nervos până la talamus şi cerebel.

Funcţia de centru reflex se realizează prin nucleii mezencefalici. În pedunculii cerebrali

se găsesc centrii nervoşi ai reflexelor pupilare fotomotoare şi de convergenţă, precum şi
centrii majorităţii reflexelor statice şi statokinetice.

REFLEXUL PUPILAR FOTOMOTOR constă în micşorarea diametrului

pupilar după excitarea retinei cu o lumină puternică. Lumina excită retina. Excitaţiile sunt
culese de nervul optic, care le transmite centrului reflexului fotomotor. Acest centru
transmite impulsuri nervoase la nucleul vegetativ parasimpatic al nervului oculomotor
(nucleul Edinger-Westphall) care comandă contracţia sfincterului pupilar.

REFLEXUL PUPILAR DE ACOMODARE LA DISTANŢĂ constă în mişcarea

diametrului pupilelor, la care se asociază contracţia sinergică a muşchilor drepţi interni ai
globului ocular când privim un obiect foarte apropiat.
Concomitent, se produce bombarea cristalinului şi, ca urmare, formarea unei imagini
clare pe retină. Cu cât obiectul privit este mai aproape, cu atât bombarea cristalinului şi
contracţia pupilelor sunt mai pronunţate. Calea aferentă a reflexului pupilar de acomodare la
distanţă pleacă din retină spre mezencefal şi nervul optic, chiasma şi bandeletele optice,
făcând sinapsă în corpul geniculat lateral. De aici, impulsurile ajung la scoarţa lobului
occipital, apoi a lobului frontal, care la rândul lor, trimit impulsuri eferente către centrul
reflex din mezencefal. Calea eferentă de la nucleul Edinger-Westphall până la muşchiul
irisului este comună cu aceea a reflexului fotomotor, reflexul pupilar de acomodare la
distanţă fiind bilateral.

REFLEXELE STATICE ŞI STATOKINETICE sunt complexe şi au drept rezultat

menţinerea segmentelor corpului în anumite poziţii determinate, cât şi împiedicarea

40
modificărilor acestor poziţii. Aceste reflexe menţin poziţia normală a corpului, atât în
condiţie statică, cât şi în mişcare.

Reflexele statice sunt de 2 feluri: de postură, care au drept rezultat menţinerea corpului în
anumite poziţii şi de redresare, care readuc corpul în poziţia anterioară prin mişcări şi
contracţii musculare adecvate, ori de câte ori această poziţie este modificată de diferiţi
factori.
Reflexele statokinetice contribuie la menţinerea poziţiei corpului în timpul deplasării în
spaţiu.
Centrii reflexelor statice şi statokinetice, aflaţi în trunchiul cerebral, primesc informaţii
despre poziţia capului şi a corpului prin căile aferente care vin de la sistemul otolitic din
utriculă şi saculă de la muşchii membrelor şi ai gâtului, de la exteroceptori şi de la scoarţa
cerebrală. Căile eferente ale acestor reflexe diferă de la un reflex la altul.

Rolul diferitelor formaţiuni din mezencefal

Nucleul roşu joacă un rol important în menţinerea tonusului muscular normal.

Substanţa neagră intervine în reglarea mişcărilor şi în procesele de somnveghe.

Coliculii cvadrigemeni superiori sunt centrii subcorticali legaţi de reflexele vizuale. Ei

nu intervin în formarea senzaţiilor de văz, ci comandă închiderea fantei palpebrale la lumină
prea puternică şi orientează globii oculari în direcţia unui excitant vizual.

Coliculii cvadrigemeni inferiori sunt centrii subcorticali, legaţi de reflexul auditiv.

Ei nu intervin în formarea senzaţiilor de auz, dar comandă întoarcerea capului în direcţia din
care vine un zgomot. Aceşti coliculi primesc impulsuri nervoase de la calea auditivă centrală
şi trimit impulsuri nervoase eferente spre corpul geniculat medial.

41
 CEREBELUL

Cerebelul sau creierul mic este un segment al encefalului, care ia naştere din metencefal,
ca şi puntea. El este aşezat în loja posterioară a cutiei craniene, deasupra trunchiului cerebral
şi sub lobii occipitali ai emisferelor cerebrale. Cerebelul este separat de emisferele cerebrale

42
printr-o membrană conjunctivo - fibroasă numită cortul cerebelului. Această membrană
reprezintă o prelungire a durei mater.

Funcţiile cerebelului

Cerebelul este un organ de integraţie pus în derivaţie pe toate căile senzitive şi

motorii. El este perfect informat asupra tuturor aferenţelor venite din mediul extern sau
intern, cât şi asupra tuturor comenzilor motorii, pe care le influenţează, le optimizează.
Cerebelul recepţionează şi integrează mesajele de origine senzorială, corticală şi
subcorticală, apoi informaţia tratată, prelucrată este distribuită prin circuite nervoase mai
mult sau mai puţin complicate, ce abordează diverse structuri ale nevraxului, ca în final să
ajungă la motoneuroni. Funcţional, putem deosebi un arhicerebel, un paleocerebel şi un
neocerebel.

Arhicerebelul este reprezentat de lobul floculonodular şi are legături strânse cu aparatul

vestibular.
Are rol în repartiţia tonusului muscular, pentru asigurarea echilibrului, a redresării şi în
mişcările globului ocular, conexe reflexelor statice şi statokinetice. Leziuni ale
arhicerebelului duc la tulburări de echilibru - mersul de om beat (ebrios), cu baza de
susţinere lărgită, pierderea echilibrului.

Paleocerebelul este reprezentat de lobul anterior şi de formaţiunile vermiene ale lobului

posterior. Recepţionează informaţii somestezice, auditive şi vizuale. Toate aceste informaţii
sunt integrate şi determină în final procese de excitaţie sau inhibiţie prin intermediul
formaţiunilor trunchiului cerebral. Paleocerebelul intervine şi în ajustarea tonusului
muşchilor posturali antigravitaţionali, conexiunile aferente fiind asigurate, în cea mai mare
parte, prin intermediul căilor spinocerebeloase. Leziuni ale lobului anterior induc o
hipertonie a muşchilor antigravitaţionali şi exagerarea reflexelor osteo-tendinoase. Mai apar
tulburări de pornire în mers şi de statică. Lobul anterior al cerebelului face parte dintre
formaţiunile ce reduc reflectivitatea medulară, excitarea lui duce la reducerea tonusului
muşchilor extensori şi a mişcărilor comandate de scoarţa cerebrală.

43
 Neocerebelul este reprezentat de emisferele cerebeloase, strâns legat de scoarţa.
Cerebelul este informat despre anumite ordine date de scoarţă şi informează, la rândul lui,
scoarţa asupra îndeplinirii mişcărilor comandate de ea şi a coordonării lor.
Mişcarea voluntară, şi în special mişcările fine sunt coordonate de neocerebel. Leziuni ale
neocerebelului se manifestă prin hipotonie musculară, ataxie - erori în viteza, succesiunea,
forţa şi direcţia unei mişcări voluntare. Ataxia se manifestă prin tremurătură intenţională
(fără mişcare voluntară nu există sindrom cerebelos), dismetrie cu hipermetrie (probele
indice: nas - călcâi - genunchi), adiadocokinezie
(proba marionetelor şi a moriştii), asinergie (imposibilitatea de a asocia două mişcări - în
mod normal, la aplecare pe spate, se flectează sinergic genunchii, în leziunile de cerebel,
lipsa acestei sinergii duce la căderea pe spate). Impulsurile motorii transmise de la scoarţa
cerebrală prin tractul cortico-spinal ajung la cerebel prin colaterale ce abordează tractul
ponto-cerebelos. În acest fel, fiecare mişcare coexistă cu un semnal ce a ajuns la cerebel , în
acelaşi timp, receptorii musculo-tendinoşi transmit pe cale spinocerebeloasă semnale care
merg în cerebel exact în locurile în care sosesc şi impulsurile de la scoarţa motorie. Aici,
aferenţele corticale descendente şi cele spinale ascendente sunt integrate, şi, astfel, iau
naştere impulsuri cerebeloase eferente, care pe calea dento-rubro-talamo-corticală, ajung la
cortexul motor, unde este originea stimulului. Este un circuit de conexiune inversă, care
exercită un control continuu asupra eficienţei execuţiei unei mişcări, destinate să corecteze
erorile posibile, comparând “intenţia” cu performanţa. Cerebelul stabileşte în mod automat
viteza mişcării şi calculează durata necesară pentru executarea intenţiei. Totodată,
impulsurile motorii corticale excedentare sunt inhibate.
Leziunile întinse ale cerebelului se manifestă prin sindromul cerebelos în forma sa
completă, însumare a sindroamelor arhi-, paleo- şi neocerebeloase. Într-o primă fază, se
constată o activitate motorie excesivă şi dezordonată. Ulterior, se conturează o deficienţă
motorie evidentă caracteristică - sindromul cerebelos ce se manifestă prin triada lui Luciani:
atonie, astazie şi astenie. Se constată hipotonie, cu creşterea amplitudinii mişcărilor pasive şi
reflexe pendulare, tulburări în menţinerea echilibrului în staţiune şi mers, tulburări de
coordonare a mişcărilor fine (inclusiv în vorbire - lentă, sacadată, explozivă şi disgrafie -
scris neregulat, tremurat), ce asteniază bolnavul. Urmează faza de compensare a funcţiilor
tulburate prin
dobândirea de noi funcţii de către structurile rămase indemne, cât şi, în special, printrun
proces de învăţare şi de antrenament, care permite corectarea deficienţelor.

44
45
 DIENCEFALUL

Diencefalul sau creierul intermediar este un segment al encefalului, interpus între

mezencefal şi telencefal. El se află în prelungirea trunchiului cerebral şi sub
emisferele cerebrale. Se dezvoltă din prozencefal împreună cu telencefalul.
Diencefalul este alcătuit din mai multe mase de substanţă nervoasă şi anume: talamus,
metatalamus, subtalamus, epitalamus şi hipotalamus. Acestea sunt dispuse în jurul
ventriculului al III-lea, o cavitate strâmtă situată în diencefal. Pereţii lui laterali,
alcătuiţi din talamus, sunt foarte groşi şi vin în contact pe o zonă din mijlocul
ventriculului al III-lea, formând masa intermediară. Baza ventriculului este formată
din hipotalamus. Ventriculul al III-lea provine din cavitatea primitivă a veziculei
diencefalice. El comunică cu ventriculul al IV-lea prin apeductul Sylvius şi cu
ventriculii laterali, situaţi în emisferele cerebrale, prin găurile interventriculare sau
orificiile Monro.

Configuraţia externă

Diencefalul prezintă două feţe: o faţă bazală şi una posterioară.

I. Faţa bazală este vizibilă la exterior, iar faţa posterioară se află acoperită de
emisferele cerebrale. Pe faţa bazală, se disting chiasma optică, tracturile
optice, tuber cinereum, infundibulum, hipofiza şi corpii mamilari.

Chiasma optică este un cordon de substanţă albă, format din fibrele nervului optic.
Ea mărgineşte anterior faţa bazală a diencefalului.
Tracturile optice sunt două cordoane de substanţă albă care pornesc de la
chiasma optică, se îndreaptă înapoi şi în afară şi se termină la corpii geniculaţi
laterali. Tuber cinereum este o lamă de substanţă cenuşie, care se prelungeşte cu o
formaţiune de aspectul unei pâlnii, numită infundibulum. De infundibulum, este
legată glanda hipofiză, situată în şaua turcească a osului sfenoid şi formată din 2 lobi
cu totul deosebiţi, unul glandular şi altul nervos.

46
 Corpii mamilari sunt două proeminenţe mamelonate, de culoare albă, care
aparţin diencefalului.

II. Faţa posterioară se vede doar după îndepărtarea emisferelor cerebrale. Pe

această faţă, se observă: epifiza sau glanda pineală, habenula, trigonul
habenulei, comisura habenulară, talamusul şi masa intermediară.

Epifiza sau glanda pineală este un corpuscul culcat pe coliculii cvadrigemeni

superiori. Corpul ei se leagă de faţa posterioară a diencefalului, respectiv de
epitalamus, printr-o formaţiune nervoasă sub formă de panglică, numită habenulă.
Între habenulă, talamus şi coliculii superiori se află o zonă triunghiulară, numită
trigonul habenulei. Cele două trigonuri sunt legate între ele prin comisura
interhabenulară.
Talamusul este reprezentat de două mase de substanţă nervoasă de formă ovoidă,
situate de o parte şi de alta a ventriculului al III-lea.
Masa intermediară este reprezentată de substanţa nervoasă care leagă cele două
mase laterale ale talamusului.
Diencefalul este format din talamus, metatalamus, subtalamus, epitalamus şi
hipotalamus. Toate sunt formate din substanţă cenuşie şi substanţă albă.

47
 HIPOTALAMUSUL

Structura hipotalamusului

Este alcătuit dintr-o porţiune supraoptică situată deasupra tracturilor optice,

din tuber cinereum (tuberculul cenuşiu), neurohipofiză şi corpii mamilari. Privită în
ansamblu, structura internă constă din intricarea celor două substanţe, albă şi cenuşie.

Funcţiile hipotalamusului

Hipotalamusul este o zonă de integrare complexă, vegetativă, endocrină,

metabolică şi a comportamentului motivaţional elementar.

Organizarea funcţională a hipotalamusului

Hipotalamusul este subîmpărţit în patru zone:

✓ hipotalamusul anterior sau preoptic (nucleii paraventricular, supraoptic şi

chiasmatic);

✓ hipotalamusul lateral (nucleii laterali ai tuber cinereumului şi fasciculul

telencefalic medial);

✓ hipotalamusul mijlociu sau infundibulo-tuberian (nucleii proprii ai tuber

cinereumului);

✓ hipotalamusul posterior sau mamilar (corpii mamilari, nucleul hipotalamic

posterior, substanţa reticulată hipotalamică);

Hipotalamusul prezintă următoarele particularităţi structural-funcţionale:

48
1. Organizare pe principiul unui sistem reacţional, inducând prompt reacţii
vegetative şi endogene;
2. Legătură directă cu analizatorul olfactiv şi conectare indirectă cu toate căile
influxurilor senzoriale;
3. Este conectat bidirecţional cu substanţa reticulată mezencefalică şi cu
rinencefalul;
4. Este intercalat în circuitul mezencefalo-limbic, cu rol în organizarea
comportamentului;
5. Este conectat bilateral cu scoarţa fronto-orbitară, în raport cu funcţia
vegetativă şi comportamentul instictivo-afectiv;
6. Legătură directă cu hipofiza, printr-o bogată reţea nervoasă şi vasculară;
7. Este în legătură cu sistemul simpatic şi parasimpatic, asigurând integrarea
subcorticală a reacţiilor vegetative.

Hipotalamusul şi funcţiile vegetative

Ca centru subcortical de integrare vegetativă, hipotalamusul primeşte

informaţii din întregul organism prin aferenţe de la măduva spinării, trunchiul
cerebral, rinencefal şi neocortex, inducând reacţii vegetative adecvate (prin căile
simpatice şi parasimpatice), dublate de modificări ale constelaţiei endocrine şi
comportamente motorii asociate.
Prin excitarea unor zone limitate de hipotalamus se obţin fenomene vegetative
similare cu cele provocate de stimularea structurilor vegetative periferice.
Deosebim o zonă de integraţie vegetativă simpatică şi o zonă de integraţie
vegetativă parasimpatică.

Zona de integraţie vegetativă simpatică (dinamogenă) este situată în

hipotalamusul posterior lateral. Spre aceasta converg reţele nervoase monoaminergice,
având ca mediatori chimici dopamina, nonadrenalina, serotonina.
Excitarea acestei zone determină fenomene de predominanţă simpatică: tahicardie,
hipertermie, midriază, piloerecţie, inhibarea peristaltismului intestinal,

49
bronhodilataţie, hiperglicemie, intensificarea metabolismului şi termogenezei,
hiperventilaţie.

Zona de integraţie vegetativă parasimpatică (trofotropă) este situată în

hipotalamusul antero-median. Excitarea acestei zone determină fenomene de
predominanţă parasimpatică, ce se manifestă prin bradicardie, hipotermie, sudoraţie,
bronhoconstricţie, accentuarea peristaltismului gastro-intestinal, defecaţie, micţiune.

Hipotalamusul şi termoreglarea

Homeotermia este posibilă graţie termostatului hipotalamic. Hipotalamusul

integrează toate informaţiile termice centrale şi periferice. În acest sens, se
consemnează şi existenţa unor detectoare termice chiar la acest nivel.
În hipotalamus există 2 centrii ai termoreglării, aflaţi în strânsă relaţie. Unul
controlează termoliza şi celălalt termogeneza. Centrul termolitic se găseşte în
hipotalamusul anterior, în regiunea supraoptică şi preoptică. Stimularea acestuia
induce mecanisme termolitice (polipnee, vasodilataţie, transpiraţie). Lezarea lui
provoacă hipertermie.
Centrul termogenetic se găseşte în hipotalamusul posterior, interior legat de zone de
integraţie simpatică. Aceasta acţionează atât pe calea sistemului ergotrop
simpati-coadrenergic, cât şi prin intermediul nucleului roşu - releu pe calea efectoare
termogeno-somatică.
Hipotalamusul intervine în termoreglare nu numai pe cale nervoasă, ci şi endocrină.
În cazul termogenezei, se semnalează stimularea tiroidiană şi medulosuprarenaliană,
pe când în termoliză, sunt antrenate retrohipofiza şi corticosuprarenala. Calea
endocrină întăreşte şi prelungeşte efectele prompte ale reglării nervoase
somatovegetative.

Leziunile hipotalamice din vecinătatea ventriculului III pot determina hipotermie

episodică sau continuă, putându-se ajunge până la poichilotermie. Stimulări ale

50
centrului termogenetic cu substanţe piretogene sau prin iritaţii ale hipotalamusului
posterior, ca şi leziuni ale regiunii supra şi preoptice, produc hipertermie.

Hipotalamusul şi funcţiile endocrine

Hipotalamusul realizează cu hipofiza o unitate funcţională, sistemul

hipotalamo-hipofizar. În cadrul acestuia, deosebim de fapt 2 subsisteme:
hipotalamoadenohipofizar şi hipotalamo-neurohipofizar.

Sistemul hipotalamo-adenohipofizar cuprinde structurile hipotalamice

parvocelulare, aşa-zisa arie hipofiziotropă şi trunchiul tubero-hipofizar, cu eminenţa
mediană.

Aria hipofiziotropă se găseşte în hipotalamusul anterior, cuprinzând nucleul arcuat,

o parte din nucleul supraoptic, periventricular şi ventro-median şi din structurile
retrochiasmatice. Celulele nervoase din această arie elaborează neurosecreţii de natură
peptidică, ce difuzează în axon, de unde graţie fluxului axoplasmatic ajung la
terminaţiile ce vin în contact cu capilarele sanguine. Axonii acestor celule
neurosecretoare formează tractul tubero - hipofizar, care se termină în zona
infudibulului hipotalamic al eminenţei mediane, în imediata vecinătate a capilarelor ce
alcătuiesc plexul primar al sistemului portal. La acest nivel, neurosecreţiile difuzează
în capilarele sanguine adiacente, de unde, pe calea sistemului port
hipotalamo-hipofizar (descris de Popa şi Fielding), ajung în adenohipofiză.
Aceste neurosecreţii peptidice se pot clasifica în factori de eliberare - releasing
factors (RE) şi factori de inhibare -inhibiting factors (IE). De aceşti factori depinde
reglarea secreţiei endocrine a adenohipofizei. Prin aceste neurosecreţii, hipotalamusul
deţine controlul constelaţiei endocrine, al creşterii, metabolismului, homeostaziei
mediului intern, al funcţiei de reproducere etc.

Sistemul hipotalamo-neurohipofizar

Sistemul hipotalamo-neurohipofizar cuprinde structurile hipotalamice

magnocelulare (neuroni de dimensiuni mari), grupate în nucleul supraoptic şi

51
paraventricular. Axonii acestor neuroni formează tractul supraoptico-hipofizar, care se
termină în neuro-hipofiză.

Totalitatea acestor componente alcătuiesc un sistem funcţional unitar, care

sintetizează, transportă şi eliberează ADH (vasopresină sau hormonul antidiuretic) şi
oxitocină. Aceşti hormoni sunt nonapeptide elaborate de neuronii din nucleul
supraoptic şi paraventricular (ADH este elaborat predominant de către nucleul
supraoptic, pe când oxitocina de către nucleul paraventricular) şi se deplasează prin
axoni, în asociere cu alte structuri proteice în lobul posterior al hipofizei.

52
 Prin aceşti hormoni, hipotalamusul deţine controlul asupra echilibrului motric şi reglează
contractilitatea unor structuri musculare viscerale, în special din sfera genitală feminină.

Hipotalamusul şi funcţiile metabolico-nutriţionale

Hipotalamusul exercită controlul unor funcţii metabolice şi nutriţionale, graţie centrilor

reglatori şi integratori pe care-i deţine. Acţiunea reglatoare se realizează prin intermediul
efectorilor hormonali şi vegetativi, cât şi prin influenţarea scoarţei cerebrale în vederea realizării
comportamentului motivaţional adecvat.
Balanţa ponderală şi energetică este dependentă de centrul ponderostatic din hipotalamus, ce
asigură echilibrul dintre depunerea de rezerve adipoase şi mobilizarea din această rezervă.
Perturbări ale ponderostatului deplasează echilibrul fie spre obezitate, fie spre caşectizare. În
cadrul ponderostatului, se găsesc zonele de integraţie primară ale alimentaţiei: centrul foamei şi
centrul saţietăţii.

Centrul foamei este situat în hipotalamusul lateral. Distrugerea lui determină lipsa completă a
senzaţiei de foame, afagie şi caşectizare.
Centrul saţietăţii se găseşte în hipotalamusul medial, nucleul ventro-median. Distrugerea
acestui centru face să dispară senzaţia de saţietate, ceea ce determină o continuă ingestie de hrană
(bulimie), ducând la obezitate hipostatică. Starea de excitaţie în acest centru induce hipofagie,
din cauza instalării rapide, la mici cantităţi de hrană, a senzaţiei de saţietate.

Relaţia directă hipotalamus-metabolismul lipidic s-a evidenţiat în urma observaţiilor clinice la

cazurile cu tumori supraşelare (şaua turcească) sau procese patologice interesând predominant
hipotalamusul medial. În aceste cazuri, se consemnează adipozitate şi distrofie genitală (sindrom
adipozo-genital Babinski Froelich).
Intervenţia hipotalamusului în metabolismul glucidic este realizată, în primul rând, dependent
de sistemul simpato-adrenal. Stimularea hipotalamusului lateral produce hiperglicemie. În al
doilea rând, se consemnează hiperglicemie în caz de hipersecreţie de hormoni somatotropi
(STH), dependent de hipotalamus prin STH-RF şi somatostatin, cât şi legat de stimularea axei
hipotalamo-hipofizocorticosupratrenaliene (CRF-ACTH-cortizol).

53
 Intervenţia hipotalamusului în metabolismul proteic se realizează tot prin intermediul reglării
hormonale, în special de STH. De asemenea, hipotalamusul intervine şi în metabolismul
mineral.
Echilibrul hidric este reglat tot de un centru hipotalamic. În hipotalamusul antero-lateral, în
imediata vecinătate a nucleului supraoptic, se găsesc osmoreceptorii, stimulaţi de creşterea
osmolarităţii mediului intern local. În acest caz, se induce creşterea secreţiei de ADH, cât şi
senzaţia de sete. Modificările în sens opus ale osmolarităţii inhibă centrul şi odată cu acesta, şi
secreţia de ADH.

Hipotalamusul şi ritmurile biologice centrale

Înţelegem prin bioritm central, variaţiile periodice regulate în desfăşurarea unui proces
fiziologic al sistemului organismului.
Bioritmurile reprezintă modalităţi de adaptare ale organismului la condiţiile mediului, ce
permit realizarea optimală, la anumite intervale de timp, a unor acte comportamentale.

Bioritmul presupune 2 componente: una înnăscută - imprimată filogenetic şi transmisă ereditar

şi alta dobândită în cursul dezvoltării ontogenetice.
Mecanisme centrale oscilatorii, ritmogene au fost evidenţiate în hipotalamus, talamus,
formaţiunea reticulată şi în hipofiză. Pentru localizarea hipotalamică a bioritmicităţii pledează
controlul periodicităţii somn-veghe, al funcţiilor vegetative şi endocrine, al proceselor
metabolice şi nutriţionale. S-a evidenţiat un ritm circadian al modificărilor de volum al
neuronilor secretori hipotalamici.
De fapt, în geneza bioritmurilor centrale, hipotalamusul este doar o verigă, cu un puternic
efect reglator şi coordonator, alături de alte structuri nervoase, cu rol în recepţionare, prelucrare
şi transmitere a informaţiei. Aceasta, în cadrul unor circuite, influenţate atât de totalitatea
sistemelor şi subsistemelor organismului, cât şi intervale temporale ale mediului ambiant.
Ilustrativ este, în acest sens, ritmul de fond circadian sau nictemeral sau ritmul veghe-somn.
Hipotalamusul are un rol important în realizarea acestui ritm - starea de veghe fiind legată de
activarea zonei ergotrope, iar cea de somn, de prevalenţa funcţională a zonei trofotrope. Dar

54
hipotalamusul intervine doar ca un modulator, alături de alte structuri diencefalice, reticulate şi
corticale.
Principalele ritmuri circadiene sunt, alături de ritmul somn-veghe:
1. ritmul circadian termic şi metabolic ( minim la ora 4, maxim la ora 16);
2. ritmul circadian cardiovascular (simpaticoton ziua şi para-simpaticoton noaptea);
3. ritmul circadian hormonal hipotalamo-hipofizar (CRF-ACTH);
4. are un maxim în primele ore ale dimineţii şi un minim seara.

Se consemnează variaţiile circadiene în secreţia tuturor hormonilor, în concentraţia

componentelor plasmatice, în numărul elementelor figurate sanguine, etc. Hipotalamusul
intervine şi în realizarea bioritmurilor lunare (selenare), din care face parte şi ciclul sexual
feminin, cât şi a bioritmurilor anuale sau circanuale (sezoniere). Aici se plasează modificările
ritmice anuale ale frecvenţelor cardiace (maxim vara, minim iarna), a creşterii (maxim iarna,
minim vara) etc.
Alte bioritmuri, de înaltă frecvenţă (sau cu microintervale) sunt ale subsistemelor
organismului. În această categorie intră ritmul de descărcare a neuronilor centrilor respiratori,
ritmul cardiac, ritmul EEG etc.

Hipotalamusul şi comportamentul

Hipotalamusul are un important rol în comportament, prin influenţarea dispoziţiei şi a

expresiei afectiv-emoţionale. Hipotalamusul concură la imprimarea aspectului motivaţional al
comportamentului, intervenind în declanşarea nevoii sau trebuinţei (reflectări ale unor
dezechilibre), a impulsului (modelul comportamental al satisfacerii unei nevoi) şi a “saţietăţii”
(reducerea impulsului după ce s-a atins
“ţinta”).

Alternanţa somn-veghe
Hipotalamusul posterior exercită o influenţă facilitatoare asupra sistemului reticulat
ascendent, cu rol în menţinerea stării de veghe. Stimularea hipotalamusului posterior induce
starea vigilă, pe când lezarea acestuia provoacă hipersomnie.

55
 Regiunea preoptică (hipotalamusul anterior) exercită o influenţă inhibitoare asupra structurilor
ce menţin starea de veghe şi facilitează mecanismele hipnogene,
Stimularea ei induce starea de somn, pe când distrugerea ei antrenează o hiposomnie.

Comportamentul alimentar
Comportamentul alimentar în forma lui primară este legat de centrul foamei
(hipotalamusul lateral), centrul saţietăţii (hipotalamusul medial) şi centrul setei (hipotalamusul
antero-lateral).
Centrul foamei are acţiune facilitatoare asupra centrilor motori automaţi ai alimentaţiei, situaţi
în trunchiul cerebral, care comandă acte reflexe ca suptul, masticaţia, salivaţia, deglutiţia, cât şi
alte acte somatovegetative necesare procurării şi ingerării alimentelor.
Centrul saţietăţii are efect inhibitor asupra centrilor motori automaţi ai alimentaţiei.
Rolul hipotalamusului este limitat la reglarea cantităţii de alimente ingerate (foame brută
hipotalamică). Pe acest fond, se grefează reglarea paleo- şi neocorticală, ce inspiră aspecte
discriminative ale alimentaţiei în raport cu homeostazia mediului intern şi a celulelor,
răspunzătoare de calitatea alimentelor pe care le ingerăm
(preferinţe), precum şi de comportamentul rafinat legat de ambianţă, prezentare, servire.

Comportamentul sexual
În comportamentul sexual, hipotalamusul intervine prin reglarea secreţiei de hormoni
gonadotropi şi prin integrarea funcţiilor vegetative.
Controlul funcţiilor gonadale se face prin intermediul gonadostatului
hipotalamo-adenohipofizar. Adaptarea funcţiilor gonadale implică însă şi o participare
integratoare mai largă, atât din partea etajelor superioare ale sistemului nervos central, cât şi a
glandelor endocrine extrapiramidale.
Diferenţierea activităţii genitale şi ritmul ei (continuu la bărbat, ciclic la femeie), sunt
dependente de hipotalamus. “Programarea” se realizează sub influenţă hormonală.
Actele somatovegetative sexuale sunt coordonate de centrii hipotalamici, cât şi de etajul
paleo- şi neocortical. Hipotalamusul posterior trebuie să fie intact pentru a putea realiza actul
sexual. Leziuni ale nucleilor tuberieni dau impotenţă sexuală.

56
 Comportamentul emoţional
Comportamentul emoţional (îndeosebi comportamentul de autoconservareapărare) are la
bază starea subiectivă de plăcere sau suferinţă, fiind dependent, în forma sa elementară, de
hipotalamus, alături de alţi centrii diencefalici şi mezencefalici, paleo- şi neocorticali.
O stare sau acţiune, pe lângă efectul pe care-l declanşează, are şi un răsunet emoţional, definit
prin prelucrarea informaţiilor şi la nivel hipotalamic. În acest sens, s-a descris centrul primar al
plăcerii, localizat în zona ventro-mediană din hipotalamus şi centrul primar al suferinţei, în
nucleul perifornical, situat în partea posterioară, tuberală a hipotalamusului.
Excitarea hipotalamusului postero-lateral induce accese de furie manifestată prin fenomene
vegetative simpatice, plus o agresivitate externă (falsă turbare).

SCOARŢA CEREBRALĂ

57
 Pe măsura evoluţiei pe scara animală, creşterea numerică a populaţiei neuronale şi, în mod
special, a neuronilor intercalari, a dus şi la apariţia structurilor etajate, supraordonate, cu rol
integrator.
Telencefalizarea culminează cu corticalizarea. Scoarţa cerebrală, care se dezvoltă la
mamiferele superioare, ajunge la om să constituie cea mai bine reprezentată parte a SNC.
Pentru aceasta pledează şi faptul că, din cele 30 miliarde de neuroni, câte există la om,
14-17 miliarde formează populaţia neuronală a scoarţei cerebrale.

Activitatea corticală reprezintă mult mai mult decât simpla activitate reflexă, informaţia
senzorială fiind înmagazinată un timp îndelungat (uneori toată viaţa), pentru a reapărea periodic
împletită cu informaţia recentă. Scoarţa cerebrală este zona superioară de integraţie a
organismelor evoluate, iar la om reprezintă suportul şi expresia conştienţei, gândirii şi a tot ce
ţine de atributul psihosocial.
Din punct de vedere morfologic, scoarţa cerebrală este o intricare de celule şi fibre nervoase,
nevroglii şi vase de sânge în grosime de 1,5-4,5 mm, situată la suprafaţa emisferelor cerebrale.

Filogenetic şi morfofuncţional, deosebim:

a) cortexul vechi, paleo sau alocortex - reprezintă la om doar 8% din suprafaţa scoarţei
cerebrale, formând o parte din rinencefal;
b) cortexul nou, neocortexul sau izocortexul - are o structură laminară tipică şi reprezintă
cea mai mare parte a scoarţei cerebrale umane.

Anatomic, scoarţa a fost împărţită în lobi şi cirvcumvoluţii (girusuri). Pe baza particularităţilor

zonale de structură, obiectivate apoi şi funcţional, scoarţa cerebrală a fost împărţită în 47 câmpuri
sau arii Brodmann.
Studiile de neurofiziologie au evidenţiat trei tipuri de zone corticale: motorii, senzitive şi de
asociaţie. Există un proces de întrepătrundere şi fuzionare a centrilor în realizarea unui sistem
funcţional complex şi dinamic.
Ariile corticale motorii sau de proiecţie eferentă formează originea căilor corticofugale,
grupate în sistemul piramidal şi extrapiramidal. Ariile corticale senzitive sau de proiecţie
aferentă sunt reprezentate de centrii somestezici, vizuali, auditivi, gustativi, olfactivi şi
vestibulari. În general, pentru fiecare sensibilitate, există 2 categorii de arii: primare şi secundare.

58
Uneori însă, se adaugă şi o a treia arie, suplimentară. Ariile senzitive primare, la nivelul cărora se
termină cea mai mare parte a căilor aferente specifice, produc senzaţii cu caracter bine definit
(tact, văz, auz etc), dar luate în parte, nu ating gradul percepţional de recunoaştere a unui obiect.
Recunoaşterea necesită integrarea stimulilor primari, proces care are loc în ariile asociative, care
constituie, în acest fel, şi arii secundare şi suplimentare senzitive.

Ariile asociative sunt dispuse între ariile motorii şi cele senzitive primare. Aceste zone
sunt cele mai recente filogenetic, sunt mult dezvoltate la om, şi se mielinizează mai târziu decât
cortexul receptor şi efector. Aceste zone sunt: regiunea prefrontală, partea anterioară a lobului
temporal şi regiunea parieto-temporopreoccipitală. În structura lor, există o bogată reţea de fibre
nervoase, multidirecţionale, prin care se stabilesc conexiuni intracorticale, scurte şi lungi, intra-
şi interareale şi interemisferice comisurale.
Neuronii unei arii asociative învecinate unei arii senzoriale primare primesc aferenţe
convergente de la neuronii senzoriali ai respectivei arii primare. Procesele asociative care au loc
aici constituie substratul neural al percepţiilor unimodale, aria respectivă putând fi denumită arie
asociativă perceptuală unimodală. De exemplu, aria
17 este aria vizuală primară, iar aria vecină 18 generează percepţiile unimodale vizuale.
Asupra ariilor cortexului asociativ al zonei de confluenţă parieto-temporopreoccipitală
converg aferenţe unimodale de la toate ariile senzoriale, cât şi aferenţe talamice. Această
convergenţă polisenzorială corespunde unor funcţii integrative complexe, perceptuale ale ariilor
asociative, asigurând percepţii multimodale, iar ariile respective pot fi denumite arii asociative
perceptuale multimodale.

Adiacent ariilor senzitive, sunt arii asociative cu funcţie gnostică, iar în jurul ariilor
motorii sunt arii asociative cu funcţie praxică. Prin gnozie, înţelegem operaţiunile prin care,
plecând de la senzaţie, se ajunge la identificare, iar prin praxie, tehnica gestului, execuţia unei
mişcări conform unui anumit scop. Lezarea ariilor asociative duce la tulburări în ceea ce priveşte
relaţiile spaţiale cu mediul înconjurător, cu tulburări gnozice (agnozii) sau/şi tulburări praxice
(apraxii). La om, funcţiile ariilor simetrice sunt asemănătoare, iar între ele există un transfer de
informaţie prin căile comisurale. Excepţie fac funcţiile integrative superioare, care sunt asimetric
dispuse, realizate prin una din emisferele cerebrale.

59
 Activitatea unei emisfere este dominantă pentru realizarea anumitor funcţii integrative. La
majoritatea indivizilor, pe baza unui determinism genetic, emisfera stângă apare dominantă în
integrarea unor funcţii asociative, psihice, specific umane (perceperea şi înţelegerea vorbirii
auzite şi scrise, exprimarea verbală orală sau în scris). Emisfera dreaptă, emisfera minoră la
majoritatea indivizilor, cuprinde arii asociative, ale căror activităţi sunt deosebit de importante
pentru integrarea schemei corporale, recunoaşterea spaţială şi pentru ideaţia neverbală.

Funcţiile generale ale scoarţei cerebrale

Scoarţa cerebrală, zona supremă de integraţie a organismului, prezintă la om următoarele

funcţii generale: funcţie senzorială, funcţie de integrare a organelor efectoare, funcţie de
integrare şi de interacţiune a organismului cu mediul ambiant şi funcţie psihică umană.

A. Funcţia senzorială

Contactul permanent cu mediul înconjurător şi variaţiile continue ale condiţiilor fizice şi

sociale impun adaptarea adecvată a organismului. Aceasta presupune informarea permanentă,
rapidă şi completă asupra oricăror modificări. Prin modularea stimulilor recepţionaţi, neuronii
căilor senzitivo-senzoriale transmit scoarţei cerebrale informaţii asupra calităţii, intensităţii,
desfăşurării temporale şi distribuţiei spaţiale a stimulilor. Prin căile directe ascendente se
realizează proiecţia în ariile corticale specifice ale sensibilităţii şi anume:
a. Sensibilitatea somatică în circumvoluţia postcentrală din lobul parietal
(ariile 1, 2, 3), cu o somatotopie ilustrată de homunculusul senzitiv;
b. Văzul, în lobul occipital (ariile 17, 18, 19);
c. Auzul, în lobul temporal (ariile 41, 42, 22);
d. Gustul - în partea inferioară a circumvoluţiei postcentrale (aria 43);
e. Mirosul - în cortexul prepiriform, cortexul periamigdalian, hipocamp
(rinencefal), cât şi în scoarţa prefrontală;
f. Echilibrul - în lobul temporal.

Pe lângă căile directe specifice, există şi o cale indirectă, multisinaptică de conducere a

sensibilităţii, cu proiecţie corticală difuză şi nespecifică

60
 (SRAA), cu rol în menţinerea stării de veghe necesare discriminării stimulilor specifici.
Modificările survenite în mediul intern şi în viscere sunt transmise şi scoarţei cerebrale, care
intervine în reglarea, integrarea şi coordonarea somato-vegetativă. Sensibilitatea viscerală, din
cauza proiecţiei corticale punctiforme, nu are caracter discriminativ; de aceea devine conştientă,
în general, numai în cazuri patologice.
Zonele de proiecţie corticală ale aferenţelor vegetative se găsesc fie în imediata apropiere a
celor somatice, fie în lobul prefrontal.

B. Funcţia de integrare a organelor efectoare

Aferenţele corticale aduc informaţii care, analizate şi prelucrate, alături de gândire şi

emoţie, sunt traduse de către sistemul motor cortical în activităţi musculare somatice (tonus,
postură, echilibru, mişcări). Cortexul cerebral, pe lângă faptul că asigură integrarea sistemului
motor, este şi centru reglator al mişcărilor voluntare. În linii mari, cortexul motor se poate
clasifica în aria motilităţii voluntare şi sistemul extrapiramidal de origine corticală.

a) Aria motiltăţii voluntare (aria 4) are o somatotopie caracteristică, ilustrată de

homunculusul motor. La acest nivel, are originea fasciculul piramidal, care, pe lângă
fibrele nervoase provenite din aria 4, este format şi din fibre provenite din ariile 1, 2, 3, 5,
6, 7, 8, cât şi din fibre de origine temporală şi occipitală. Calea piramidală sau
corticospinală, alături de cea corticobulbară sau geniculată (pentru nucleii motori ai
facialului şi hipoglosului) şi calea corticonucleară (pentru nucleii oculomotori III, IV, VI)
asigură legătura directă dintre scoarţă şi motoneuroni.
b) Sistemul extrapiramidal, de origine corticală, este reprezentat de majoritatea ariilor, dar
îndeosebi, de ariile 6, 8, 4 din lobul frontal, 2 şi 5 din lobul parietal
şi 19 din lobul occipital. Asigură, reglează şi controlează tonusul postural bazal,
atitudinile automate, mişcările semivoluntare, mişcările automate şi asociate cu mersul,
vorbirea, scrisul, alimentarea, etc. şi cu unele stări afective emoţionale. De asemenea,
intervine în inhibarea mişcărilor involuntare.

Efectorii vegetativi sunt, de asemenea, supuşi acţiunii integratoare corticale. Topografia

ariilor efectoare vegetative este intricată cu a celor somatice. Datorită acestui fapt, diversele acte

61
motorii se însoţesc de reacţii cardiovasculare şi respiratorii precoce, în vederea pregătirii
vegetative a actului respectiv.
Sistemul limbic este implicat şi în expresia vegetativă a emoţiei. Participarea scoarţei
cerebrale în reglarea funcţiilor vegetative rezultă şi din reflexele condiţionate şi din secreţia
psihică a glandelor digestive.

C. Funcţia de integrare şi de interacţiune a organismului cu mediul ambiant.

Funcţia psihică umană.

Funcţia de integrare şi de interacţiune a organismului cu mediul ambiant se realizează

graţie activităţii nervoase superioare. La baza activităţii nervoase superioare se găsesc procesele
nervoase fundamentale corticale: excitaţia şi inhibiţia, inducţia, activitatea de analiză şi de
sinteză. În sens biologic general, prin excitaţie la nivel cortical înţelegem elaborarea de reflexe,
iar prin inhibiţie, modelarea şi suprimarea reflexelor. Cele două fenomene sunt legate între ele,
iar manifestarea
caracteristică a corelaţiei dintre excitaţie şi inhibiţie este inducţia (influenţa exercitată de un
proces asupra altuia). Inducţia poate fi pozitivă sau negativă, simultană sau succesivă. Dinamica
distribuţiei excitaţiei şi inhibiţiei este caracteristică stării vigile şi constituie mozaicul funcţional
al scoarţei cerebrale, permiţând activitatea ei de analiză şi sinteză. Analiza reprezintă prelucrarea
uriaşei cantităţi de informaţie recepţionată de scoarţă. Întreaga activitate analitică se bazează pe
procesul de inhibiţie, prin care se asigură recunoaşterea, delimitarea şi diferenţierea informaţiilor,
cât şi selectarea lor ierarhizată. Sinteza reprezintă procesul de coroborare a informaţiilor selectate
în vederea realizării reacţiei de răspuns şi, în final, a comportamentului.
Comportamentul este ansamblul acţiunilor şi relaţiilor organismului în procesul de
adaptare la mediu şi la nevoile proprii. Există trei categorii de comportamente: instinctiv,
voluntar şi psihosocial. Cel din urmă este specific omului.
Formarea comportamentului social-uman are ca suport structural complexitatea deosebit de
mare a reţelei nervoase, dar acest suport structural nu este suficient şi implică un program
comportamental învăţat şi engramat în condiţiile vieţii sociale. În condiţiile activităţii practice a
omului în societate, apare şi se dezvoltă gândirea, limbajul şi se realizează funcţiile psihice
umane.

62
 Deci, activitatea nervoasă superioară la om include şi funcţiile psihice.
Viaţa psihică umană are trei componente:
a) cognitivă (gândirea, atenţia, orientarea, învăţarea, memoria);
b) afectivă (trăiri emoţionale, sentimente, pasiuni);
c) volitivă (hotărâri, decizii şi perseverenţă în îndeplinirea lor).

Perfecţionarea activităţii nervoase superioare culminează cu funcţiile psihice umane şi este

legată de dezvoltarea scoarţei cerebrale şi, în mod deosebit, a ariilor de asociaţie.
Regiunii prefrontale, prin ariile 9, 10, 11, 12 îi revine un rol deosebit în cadrul ariilor de
asociaţie. Dezvoltarea lor este în legătură directă cu inteligenţa.
În cortexul de asociaţie al emisferului dominant, se găsesc centrii senzoriali şi motori ai
limbajului - centrul Wernicke (al imaginilor auditive), centrul Broca (al imaginilor motorii),
situat în lobul frontal şi centrul imaginilor vizuale, aflat în lobul occipital.

Ariile şi centrii din scoarţă

Scoarţa cerebrală funcţionează ca un tot unitar prin multiple asociaţii şi circuite, care leagă
sistemele de reţele neuronale. Pe acest fond unitar, se remarcă particularităţi structurale şi
funcţionale, zonale, ceea ce a permis evidenţierea ariilor şi centrilor corticali. Interesul clinic
impune studierea lor în relaţie cu topografia pe lobi, deşi limitele lor sunt convenţionale.

LOBUL FRONTAL

Lobul frontal este subdivizat în două zone principale: scoarţa precentrală şi scoarţa
prefrontală. Scoarţa precentrală este eminamente motorie.
Aria 4 este aria motorie primară. La acest nivel, se realizează o integrare
senzorio-motorie posibilă datorită convergenţei la acest nivel a multiplelor influxuri senzoriale
care aduc informaţii continue motorii, permiţând în acelaşi timp învăţarea actelor motorii şi
crearea de stereotipuri dinamice. În acest fel, mişcarea voluntară, învăţată, va fi continuu
optimizată, adecvat situaţiei. Somatotopia (homunculus motor) reflectă o reprezentare corticală
dependentă de importanţa funcţională şi de complexitatea mişcărilor din segmentele comandate.
Astfel, reprezentarea motorie a mâinii, a degetelor, în special a policelui, precum şi a feţei, au

63
extinderea cea mai mare. La nivelul ariei primare motorii din fiecare emisferă, se proiectează
dominant partea opusă a corpului şi membrelor, cu excepţia extremităţii cefalice, care are şi o
importantă proiecţie homolaterală. Organele situate pe linia mediană a corpului (buzele, căile
aeriene superioare) se proiectează unilateral în emisferul dominant. Lezarea unilaterală a ariei 4
provoacă tulburări motorii de partea opusă a corpului, dar numai pentru mişcările voluntare de
fineţe ale mâinii şi degetelor. Nu este perturbată direcţia mişcării şi nici adaptarea mişcărilor care
nu cer precizie şi dibăcie şi care sunt comandate de ariile extrapiramidale. Dacă şi aceste arii sunt
lezate, apare apraxia motorie (mişcări anarhice, dezordonate, inadaptate gestului comandat).

Funcţiile scoarţei prefrontale sunt legate de centrul ideomotor din girusul supramarginal
al lobului parietal din emisferul dominant. Aria ideomotoare se găseşte sub controlul inhibitor
al scoarţei prefrontale. Scoarţa prefrontală asigură analiza discriminativă a impulsurilor
senzoriale, le corelează cu impresiile stocate şi optimizează răspunsul elaborat de aria
ideomotoare. Scoarţa prefrontală contribuie la complexele activităţi de tip judecată, rezolvarea
problemelor matematice etc. Asigură influenţarea SNV în procesul activităţii intelectuale.

Extirparea sa bilaterală induce abolirea controlului, inatenţie, ideaţie incoerentă,

tulburări de memorie, mai ales pentru evenimentele recente, lipsă de iniţiativă, tulburări
de comportament, alterarea orientării în timp şi spaţiu, euforie, tendinţe la glume,
dezinhibiţia comportamentelor instinctive. Ultimele trei constituie sindromul denumit
moria.

LOBUL PARIETAL

Lobul parietal este eminamente senzorial şi de asociaţie. Scoarţa somestezică primară este
formată din ariile 1, 2, 3. Are o somatotopie precisă (homunculul senzitiv), predominant
contralaterală, diversele regiuni sunt inegal reprezentate pe scoarţă, cea mai bună reprezentare
având buzele şi limba, urmate de mână şi police. Mărimea ariilor corticale este direct
proporţională cu numărul receptorilor senzitivi din fiecare arie periferică a corpului. Porţiunea
inferioară a ariei somestezice cuprinde şi aria corticală a gustului (aria 43). Pe cortexul

64
somestezic se suprapune şi sensibilitatea viscerală corespunzătoare. Din cortexul somestezic,
pleacă şi eferenţele piramidale şi extrapiramidale.

Leziuni destructive sau extirparea cortexului senzitiv determină o

pierdere aproape completă a sensibilităţii contralaterale. După scurt timp, revine
sensibilitatea dureroasă, iar ulterior, pot să revină parţial sensibilitatea la stimuli de
presiune, tactili şi termici. Nu se restabileşte însă sensibilitatea de tip discriminativ: simţul
poziţiilor segmentelor de membru, localizarea tactilă
(topognozia), discriminarea greutăţilor etc.

LOBUL TEMPORAL

Lobul temporal prezintă o porţiune senzorială pentru auz (ariile 41, 42, 22) şi echilibru, o
porţiune cuprinzând ariile de asociaţie şi o porţiune făcând parte din sistemul limbic:
hipocampul, circumvoluţia hipocampului, amigdala. Aria auditivă primară este reprezentată de
câmpurile 41 şi 42. Senzaţia auditivă se proiectează pe ambele emisfere, dar mai ales pe cea de
partea opusă. Aria 22 din emisferul dominant este aria audiopsihică. Centrul cortical al
echilibruui este localizat în girusul temporal superior.
Ariile de asociaţie din acest lob intervin în elaborarea şi integrarea complexă a percepţiilor
vizuale. Lobul temporal drept are loc predominant pentru percepţia materialului vizual neuzual,
pe când lobul temporal stâng are rol în recunoaşterea obiectelor uzuale, adică a materialului
vizual care presupune o verbalizare. Formaţiunile lobului temporal, făcând parte din sistemul
limbic, intervin în mecanismele emoţionale şi modificările vegetative corespunzătoare.
Lezările acestor arii pot provoca: acufene, halucinaţii olfactive, gustative, hipoacuzie
bilaterală, până la surditate, agnozie auditivă, tulburări de echilibru, halucinaţii de tip
vestibular.
Lobectomia temporală bilaterală duce la tulburări de memorie, cu pierderea memoriei
recente, tulburări de comportament şi de afectivitate cu exagerarea tendinţelor orale,
hipersexualitate, apatie sau agresivitate.

LOBUL OCCIPITAL

65
 Lobul occipital are rol senzorial - vizuo-senzorial şi de asociaţie - vizuopsihic.
Pe aria vizuală primară (aria 17), retina se proiectează punct cu punct. Această arie primeşte
informaţie de la câmpul vizual temporal de aceeaşi parte şi de la câmpul vizual nazal al retinei
contralaterale. Aria peristriată, 18, are rol de asociaţie vizuală, aria parastriată, 19, intervine în
reglarea mişcărilor reflexe ale ochilor şi capului la stimuli vizuali. Aria parastriată, 19, deţine rol
şi în acomodaţie. La nivelul ariei 19, se reflectă imaginea vizuală a mediului înconjurător, se
recunosc obiectele cu valoarea lor simbolică, inclusiv limbajul scris. În ariile 18 şi 19 se
realizează imaginea spaţială, funcţiile de orientare şi reprezentarea imaginii corporale.

Lezarea acestor arii produce halucinaţii vizuale. Lezarea bilaterală a ariei 17 determină
cecitate totală. Lezarea ariilor 18 şi 19 determină agnozie vizuală, adică bolnavul vede
obiectele, dar nu le recunoaşte. Lezarea ariei 19 din emisferul dominant produce alexie
(imposibilitatea de a citi).

66
 ACTIVITATEA NERVOASĂ SUPERIOARĂ

Activitatea nervoasă elementară se realizează pe baza reflexelor necondiţionate, înnăscute

cu căi preformate, suportul agregatelor de reflexe simple sau înlănţuite, stereotipe, cu un grad
redus de anticipare.

67
 Spre deosebire de activitatea nervoasă elementară, activitatea nervoasă superioară este
reprezentată de reacţii complexe comportamentale legate de relaţia organismului cu mediul şi
având un grad mare de anticipare.
Suportul activităţii nervoase superioare este scoarţa cerebrală împreună cu formaţiunile
adiacente subcorticale, cu totalitatea funcţiilor lor reflexe şi de integrare.
Activitatea nervoasă superioară apare la un anumit grad de dezvoltare a sistemului nervos
superior pe baza telencefalizării şi corticalizării şi având ca suport plasticitatea deosebită a
etajelor superioare ale creierului ce permite realizarea de noi conexiuni interneuronale, stocarea
şi reactualizarea mesajelor senzoriale.
Prin activitate nervoasă superioară, se înţelege activitatea scoarţei cerebrale şi a
formaţiunilor subcorticale, prin care se asigură interacţiunea organismului cu mediul ambiant şi
se realizează funcţiile psihice dezvoltate în condiţiile vieţii sociale şi în raport cu experienţa
individuală.
Deci, şi formaţiunile subcorticale intervin în funcţiile psihice, dar pe baza unei
interacţiuni reverberante cu scoarţa cerebrală, aceasta din urma având un rol determinant
în perfecţionarea manifestărilor de tip activitate nervoasă superioară.
Viaţa psihică cu cele 3 componente: cognitivă, afectivă şi volitivă se manifestă
comportamental, specific uman, conştientizat, ca fapte de conştiinţă, şi se evocă simbolic prin
limbaj.

SISTEMUL LIMBIC. ORGANIZARE FUNCȚIONALĂ

68
 Scoarța limbică este, filogenetic partea cea mai veche a cortexului cerebral, de aceea se
numește paleocortex. Histologic, are o organizare primitivă – alocortex sau de tranziție
(mezocortex).
Funcțional, este legată de funcția olfactivă – rinencefal, dar are în plus rol integrativ, cu
implicații în comportamentul motivațional-emoțional (creier emoțional), în funcțiile vegetative
(creier visceral), deci de importanță deosebită (creier vital).
Ansamblul structurilor ce generează comportamentul motivațional-emoțional este
inclus într-un sistem funcțional – sistemul limbic.
În centrul acestor formațiuni nervoase se află hipotalamusul, la care se adaugă structuri
subcorticale, înconjurate de zone corticale implicate în comportamentul emoțional și în
funcțiile viscero-vegetative. Funcțiile corticale cuprinse în sistemul limbic sunt paleo- și
neocorticale.
Structurile paleo- și neocorticale sunt în relație cu sistemul olfactiv – din care cauză
sunt cuprinse în ceea ce numim rinencefal: bulbul și tuberculul olfactiv, aria piriformă,
hipocampul (cornul Amon, girusul dințat), la care se adaugă structurile mezocorticale – girusul
fornicatus (circumvoluțiunea limbică), format din girus cinguli și girusul hipocampic cu
uncusul hipocampic. Structurile neocorticale ale sistemului limbic: polul anterior al lobului
temporal, lobul occipital, zonele mediale ale lobului frontal, parietal, temporal și occipital.
Formațiunile subcorticale ale sistemului limbic sunt reprezentate de nucleul
amigdalian, nucleii septali, aria preoptică, aria paraolfactivă, hipocampul, porțiuni din nucleii
bazali, epitalamusul, nucleii anteriori ai talamusului, hipotalamusul și unele zone ale
formațiunii reticulate mezencefalice.
Deci, sistemul limbic este organizat într-o ierarhie structural-funcțională, începând în
formațiunea reticulată, hipotalamusul, talamusul, până la lobul limbic și neocortex. Între aceste
formațiuni există multiple conexiuni:
- fornixul, ce unește hipocampul cu corpii mamilari
- tractul mamilo-talamic (Vicq d`Azyr)
- circuitul limbic al emoției – circuitul Papez (hipocamp – fornix – corpii mamilari –
nucleii talamici anteriori – cortexul cingulat – hipocamp).

Circuitul limbic este slab legat de neocortex. De fapt, există câteva legături directe de
origine frontală și câteva închideri pe cale talamică.

69
 FUNCȚIILE SISTEMULUI TALAMIC
Sistemul limbic reglează și integrează comportamentul motivațional, expresia ei
afectiv-emoțională și corespondența ei somato-viscero-vegetativă.
Zonele sistemului limbic implicate în olfacție sunt: cortexul prepiriform, cortexul
periamigdalian și hipocampul. Aceasta explică influența olfacției asupra sistemului sistemului
nervos vegetativ, sistemul vascular, excitabilității neuromusculare, comportamentului
emoțional și sexual etc., cât și pronunțata tonalitate afectivă imprimată de calitatea și
intensitatea odorantă a mediului.
Sistemul limbic și în special nucleul amigdalian reglează comportamentul general afectiv al
individului, influențând funcțiile somato-motorii și vegetative care condiționează aceste
manifestări. Multiplele conexiuni corticale ale nucleului amigdalian asigură un bogat
contingent aferențial de informații referitoare la relația organismului cu mediul. Eferențele
amigdaliene se adresează predominant hipotalamusului. Iritații ale amigdalei induc
comportament alimentar, sexual, de apărare – atac, manifestări vegetative. Stimularea
nucleului amigdalian produce o senzație de frică puternică, uneori furie. Hipocampusul asigură
intrarea semnalelor senzoriale în sistemul limbic, cărora le asociază caracteristici afective și le
modelează în vederea asigurării comportamentului motivațional adecvat. Eferențele
hipotalamice ale hipocampului intervin în reglarea răspunsurilor vegetative și neurosecretorii
conexe reacțiilor emoționale. Hipocampul joacă un rol important în performanțele memoriei
recente în învățare, intervine în transformarea memoriei de scurtă durată în memorie de lungă
durată. Iritația hipocampului produce modele comportamentale de tip furie sau pasivitate,
hipersexualitate, mișcări involuntare, poate da ușoare accese convulsive.
Structurile corticale ale sistemului limbic ocupă un loc intermediar între scoarța de asociație și
structurile limbice subcorticale implicate în modelele de comportament. În lobul insulei și
scoarța temporală anterioară se realizează asociații gustative și olfactive. În girusul
hipocampic, au loc asociații auditive diverse și asociații complexe ale gândirii. Scoarța
cingulată este legată de asociații senzorio-motorii, iar cea orbito-frontală participă la funcțiile
analitice ale scoarței prefrontale. Distrugerea acestor zone poate da: insomnie prelungită,
neliniște motorie, comportament agresiv.
Sistemul limbic asigură activității umane și fondul afectiv-emoțional, care în forma cea mai
elementară se manifestă prin plăcere și suferință. Hipotalamusul este sediul centrilor primari ai
plăcerii – zona ventromediană și ai suferinței – zona posterioară tuberală. Și alte zone ale
sistemului limbic sunt implicate, menținând varietatea acestor sentimente. Septul și regiunea

70
 preoptică produc prin stimulare plăceri, amigdala, hipocampul, talamusul, segmentul
mezencefalic generează suferință.
Analizând comportamentele biologice fundamentale, constatăm:
a. Comportamentul alimentar. Hipotalamusul cuprinde zonele de integrație
primară ale alimentației, centrul foamei și sațietății, limitate la reglarea cantității de alimente
ingerate. Pe fondul de foame brută hipotalamică, intervine sistemul limbic, prin grefarea
aspectelor discriminatorii în reglarea alimentației, în raport cu homeostazie mediului intern și
celular, imprimând preferințele sau repulsiile pentru unele alimente (apetit discriminativ).
Distrugerea bilaterală a nucleului amigdalian duce la pierderea capacității de alegere și
diferențiere a alimentelor, iar lobectomia temporală duce la hiperfagie. Neocortexul modulează
cel mai fin și mai rapid alimentația, în raport cu condițiile mediului intern și extern (obiceiuri
alimentare, comportament la masă, preferințe de finețe).
b. Comportamentul sexual. La om, funcția sexuală este intens encefalizată,
condiționată de factori sociali și psihici. Stimularea septului și hipocampului determină
manifestări de comportament sexual.
c. Comportamentul de autoconservare-apărare. La baza sa stau sentimentele de
plăcere-suferință, dependențe de hipotalamus, controlate și integrate de sistemul limbic și
neocortexul de asociație. Acestea din urmă asigură reacțiile adecvate în raport cu situațiile trăite
sau imaginarea unora posibile. Neocortexul are o acțiune optimizatoare pentru comenzile
hipotalamice, exercitate atât direct, cât și prin intermediul sistemului limbic.

Sistemul limbic mai intervine în:

- imprimarea ritmurilor biologice;
- definirea constelației endocrino-vegetative;
- echilibrul psihosomatic;
- optimizarea activității intelectuale.

Capitol Polirom
71
 Sistemul nervos și comportamentul
Prof.univ.dr. Mona Vintilă

Sistemul nervos permite reglarea temporală și spațială a interacțiunii dintre individ și

mediu prin cuplarea mecanismelor de adaptare la rețeaua moleculară, celulară și neurală a
organismului și nivele comportamentale (Wolf & Linden, 2012). Mecanismele de reglare și
variație la aceste diferite nivele funcționale precum și interacțiunile lor cresc adaptabilitatea
individului (Wolf & Linden, 2012).
Diversele tipuri de proteine reglatoare și ARN-ul mitocondrial au propriile expresii la
nivel cerebral și conduc la adaptări neuronale, tulburări de comportament și chiar
neuropatologie.
Astfel prin tulburări ale secreției proteinelor sinaptice reglatoare expresia va fi la nivelul
hipocampului, amigdalei, insulei, cortexului anterior cingulat, cortexului orbital frontal, ariei
tegmentale ventrale, a substanței negre, al nucleului caudat, putamenului, nucleului
accumbens, scoarței senzoriale și motorii, iar consecința o reprezintă supraviețuirea neuronală
structurală și funcțională, adaptarea memoriei, învățării și a stresului, tulburări legate de stres
(Molteni et al., 2010), depresie (de Foubert et al., 2007), adicții (Bramham et al., 2010),
tulburări cognitive (Wang et al., 2006a), memoriei emoționale (Eriksson et al., 2011) și
comportamentului sexual (Barrot et al., 2005)
Se cunoaște că multe comportamente ce pot afecta circuitele de recompensă din creier
conduc la pierderea controlului și alte simptome de adicție la unele persoane (Love et al.,
2015).
În timp ce termenul de adicție a fost asociat istoric cu problema exagerării consumului de
droguri și/sau alcool (White, 1998), cercetarea neuroștiințifică din domeniu a schimbat
înțelegerea noastră cu privire la acest fenomen în ultimele decenii. Este evident astăzi că
diferite comportamente, care în mod repetat reiau circuitele de recompensă, motivație,
memorie sunt toate parte din boala numită adicție (Leeman & Potenza, 2013).
Mecanisme comune în adicție implică substanțe psihoactive precum alcool, opioide sau
cocaina iar comportamentul patologic cuprinde dependența de jocurile de noroc, folosirea
necontrolată a internetului, jocurile pe net, pornografia (Love et al., 2015).
Pe baza dovezilor aduse de studiile neuroștiințifice, Asociația Americană de Medicină
Adictivă (ASAM) a extins în 2011 definiția adicției pentru a include atât comportamentele, cât
72
și substanțele: „Adicția este o boală primară, cronică a circuitelor de recompensă, motivație și
memorie ale creierului. Disfuncția în aceste circuite conduce la manifestări specifice biologice,
psihologice, sociale și spirituale. Acestea sunt reflectate într-un individ care urmărește în mod
patologic recompensa și/sau alinarea (ușurarea) prin folosirea de substanțe și alte
comportamente” (ASAM, 2015).
Toate tipurile de abuz afectează canalele mesolimbice de dopamină, ce își au originea în
aria tegmentală anterioară și se proiectează în nucleul accumbens. Numit în mod uzual centrul
recompensei, nucleul accumbens este intens legat de plăcere, căutarea recompensei, întărirea
învățării și impulsivitate. Calea mesolimbica a dopaminei se conectează cu alte trei regiuni
cheie pentru a forma o colecție integrata de circuite numite în mod uzual sistemul de
recompensă: amigdala (centrul emoțiilor pozitive și negative, memoria emoționala),
hipocampul (procesează memoria de lungă durată) cortexul frontal (coordonează și determină
comportamentul). Luat împreună, acest sistem de recompensă și regiunile conexe modulează
printre altele plăcerea, recompensa, memoria, atenția și motivația (Volkow et al., 2011).
Ariile nervoase implicate din cadrul cortexului prefrontal cuprind cortexul dorsolateral
prefrontal, responsabil de componente cheie ale funcțiilor cognitive și executive și cortexul
ventromedial prefrontal responsabil pentru componentele de inhibiție și răspuns emoțional.
Canalele mesocorticale de dopamină afectează componenta cognitivă a sistemului de
recompensă (Volkow et al., 2011).
Comportamentele naturale precum alimentația și sexul, au evoluat astfel încât activează
sistemul de recompensă prin faptul că ele consolidează comportamente necesare supraviețuirii
(Potenza, 2014).
Grant, Brewer și Potenza (2006) susțin că jocul patologic de noroc, cleptomania,
piromania, cumpăratul compulsiv, comportamentul sexual compulsiv sunt exemple de
comportamente adictive și că studiile biochimice, de neuroimagistică, genetice și de tratament
sugerează o puternică conexiune neurobiologică între adicțiile comportamentale și tulburările
prin abuz de substanțe. Aceste două tipuri de patologii se suprapun în multiple arii incluzând
comorbiditățile, recăderile cronice, contribuția genetică, neurobiologia, fenomenologia (pofta,
intoxicația, retragerea), toleranța și răspunsul la tratament (Grant et al., 2010).
În ceea ce privește transmiterea ereditară a comportamentelor adictive, Lobo și Kennedy
(2006) arată că jucătorii de noroc patologici au o probabilitate de 3 ori mai mare de a avea un
părinte care a fost jucător patologic și o probabilitate de 12 ori mai mare de a avea un bunic în
această situație. Blum et al., (2012) au arătat că probabilitatea ca copiii alcoolicilor să devină

73
alcoolici la rândul lor este de 50-60%. Ereditatea în funcție de gen pentru adicție la cocaina
este de 44% la bărbați și 65% la femei, la marijuana este de 33/ 79%, la fumat 53%/62%
(Swendsen, & Le Moal, 2011).

Tulburarea jocurilor pe internet

Asociația Americană de Psihiatrie (APA) a admis de asemenea fenomenul
comportamentului adictiv, în DSM-5 în care a fost inclusă și Tulburarea jocurilor pe internet,
deoarece „există dovezi că și comportamentul de joc activează sistemele de recompensă în
mod similar cu cele activate de consumul de droguri și produce simptome comportamentale
comparabile cu cele produse de tulburările ca urmare a consumului de substanțe”(APA, 2013)
mai mult decât atât, există descrisă și modalitatea de diagnostic a Tulburării jocurilor pe
internet, numit Internet Gaming Disorder (IGD).
„Studiile sugerează că în momentul în care indivizii sunt preocupați de jocuri pe internet,
anumite canale din creierul lor sunt stimulate în același fel direct și intens ca cel al
dependenților de droguri, în contactul cu acea substanță. Jocul declanșează un răspuns
neurologic care influențează senzațiile de plăcere și recompensă iar rezultatul, în cazurile
extreme, se manifestă sub forma comportamentului adictiv (APA, 2015).
În ceea ce privește dependența de internet, studiile neurologice susțin ipoteza că
procesele neurale sunt similare celor din adicția la substanțe (Love et al., 2015). Funcțiile
executive sunt sisteme de control care ne permit reglarea comportamentului care este
planificat, orientat spre scop, flexibil și eficient (Anderson et al., 2008). Aceste funcții sunt
strâns legate de părți ale cortexului frontal, în special cortexul prefrontal dorsolateral (Yuan &
Raz, 2014). Acest cortex se leagă și de ganglionii bazali (Hoshi, 2013) și astfel se constituie
circuite fronto-striatale care se leagă și de nucleul caudat și putamen prin intermediul
talamusului. Un alt circuit creat leagă structurile limbice, precum amigdala și structuri legate
de aspecte motivaționale ale comportamentului, ca nucleul accumbens, părțile orbitofrontale și
ventromediale ale zonei prefrontale a creierului (Alexander & Crutcher, 1990).
În consecință, rezultatele sugerează că la pacienții cu adicții de internet se ajunge la
reducerea controlului prefrontal și a altor funcții executive (Brand et al., 2014).

74
 Leeman și Potenza (2013) au arătat similitudini între tulburarea jocurilor pe internet și
dependența de substanțe la nivelul funcționarii cerebrale (cortex frontal, striatul, insula) și
neurotransmițătorii implicați (dopamina, serotonina, opioidele, glutamatul, norepinefrina).
Brand, Young și Laier (2014) concluzionează că în dependența de internet apar
modificări structurale și funcționale la nivelul cortexului prefrontal și a structurilor limbice,
zona insulei și subcortical la nivelul ganglionilor bazali. Iar în ceea ce privește
neurotransmițătorii, modificările la dependenții de internet apar în sistemul dopaminergic
(Zhu, Zhang, și Tian, 2015).
Rezultatele studiilor arată că creierul indivizilor dependenți de internet reacționează prin
dorința la confruntarea cu stimuli legați de internet la fel ca și creierul subiecților dependenți
de substanțe la stimuli legați acestea (Sun et al., 2012). Schimbări în aria prefrontală legată de
reactivitatea la stimuli și nevoia imperioasă de a juca la jucătorii excesivi sunt de asemenea
cunoscute (Han et al., 2010b, Lorenz et al., 2013). Procesele de condiționare în dependența de
jocul pe internet și dependența de substanțe sunt similare (Robbinson & Berridge, 2001).
Pacienții cu adicție de internet față de cei sănătoși au o activitate cerebrală mai puternică
în girusul frontal inferior, girusul cingulat anterior și zona insulară în cazul în care câștigă. În
cazul în care pierd, activitatea crește în girusul frontal inferior. Cei cu dependență de internet
au o scădere a performanțelor în luarea deciziilor pentru că depun mai mult efort în funcțiile
executive (Dong et al., 2013b).
Alte studii (Kuhn et al., 2011) au arătat că activitatea în striatul ventral este crescută la cei
care joacă mult pe internet, schimbările de volum în regiunea striatului ventral stâng poate
reflectă sensibilitatea la recompensă a jucătorilor frecvenți de jocuri pe internet. Substanța
cenușie a fost scăzută în mai multe regiuni prefrontale, dorsolateral în cortexul prefrontal
(bilateral) și în cortexul orbitofrontal, precum și în cerebel și în cortexul cingulat rostral stâng.
Modificările în ariile prefrontale sunt corelate cu durata tulburării. Aceste modificări cerebrale
pot fi responsabile de tulburări în controlul cognitiv la subiecții cu adicție de internet și, de
asemenea, există similitudini cu modificările din creierul celor cu abuz de substanțe. Reduceri
ale substanței cenușii s-au găsit și în cortexul cingulat anterior stâng și posterior și în zona
insulei (Zhou et al., 2011) și în cortexul orbitofrontal (Hong et al., 2013a; Yuan et al., 2013) ce
indică reduceri în procesele de control prefrontale.
La pacienții cu adicție de internet apar și tulburări în conexiunile, care au legătură cu
schimbările structurale. Dong et al., (2012a) a stabilit că există o conectivitate crescută între
mai multe arii cerebrale inclusiv talamusul și cortexul cingulat posterior. În timp ce între ariile

75
precorticale și zonele subcorticale, ca și între zonele parietale și structurile subcorticale,
îndeosebi putamenul conectivitatea este redusă (Hong et al., 2013b).
Există dovezi care susțin existența unor modificări în sistemul dopaminergic la indivizii
cu adicție de internet și, deoarece cortexul prefrontal dorsolateral este implicat în controlul
cognitiv primind proiecții dopaminergice de la ganglionii bazali și nucleul accumbens, aceste
modificări funcționale vor afecta integritatea controlului executiv (Cools & D’Esposito, 2011).
Iar prin faptul că ganglionii bazali sunt interconectați între ei și cu talamusul prin proiecții care
includ și alte sisteme neurotransmitatare schimbările dopaminergice pot cauza disfuncții
globale ale circuitelor fronto-striatale, incluzând atât circuitul cognitiv cât și cel limbic
(Alexander & Crutcher, 1990). În cele din urmă aceste modificări ale neurotransmitatorilor pot
fi în relație cu pierderea controlului asupra utilizării internetului.
Studiile arată diferențe în modificările survenite în funcție de vârsta și gen.
Tulburarea jocului patologic de noroc - ludomania (Gambling disorder) a fost deja
acceptat ca și comportament adictiv, APA (2013) a introdus Gamblingul patologic în
tulburările legate de non-substanțe în DSM-5, deci o adicție comportamentală.

Comportamentul alimentar
În reglarea apetitului și a ingestiei alimentare, alături de hipotalamus, deține roluri
importante și talamusul și striatul. Hipotalamusul primește semnale externe și comunică direct
cu componentele sistemului de recompensă, cu cel emoțional și al memoriei iar prin talamus,
cu ariile corticale de control cognitiv și astfel, hipotalamusul poate fi controlat/influențat de
centrele corticale superioare. Hipotalamusul deși deține un rol hotărâtor în controlul
homeostaziei alimentației, poate fi influențat de multiple componente nervoase în ingestia de
hrană (Farr et al., 2016).
Studiile arată că alterări ale sistemului de recompensă pot fi cauze ale dereglarii apetitului
și in obezitate (Garcia-Garcia et al., 2014). Alimentele sunt o recompensă naturală și în mod
tipic acționează pe canalele de recompensă din creier. Sunt implicați neuroni dopaminergici
din aria tegmentală anterioară și substanța neagră. Nucleul accumbens, striatul și cortexul
orbito-frontal sunt arii cheie implicate în recepționarea și integrarea semnalelor dopaminergice
în vederea transpunerii în acțiune.
Studiile arată că nivele mai scăzute de semnalizare dopaminergică vor determina ca
subiectul să caute alimente care oferă o înaltă recompensă (multe calorii și multe grăsimi) iar
acestea vor conduce la obezitate. Pe de altă parte, expunerea la mâncare înalt calorică și bogată

76
în grăsimi duce spre un nivel mai scăzut al nivelului recompensei. Expunerea la alimente care
aduc înaltă recompensă va conduce la o înaltă responsivitate la stimuli alimentari iar indivizii
vor caută alimentele mai des și într-o cantitate mai mare. La o mai mare expunere la alimente
care aduc o înaltă recompensă, există o mai mare discrepanță între răspunsul de recompensă la
stimuli alimentari și răspunsul la consumul de hrană, ceea ce va conduce la a ingera mai multe
alimente pentru a atinge recompensa așteptată. Acest lucru este susținut de o creștere a
activării nucleului accumbens și a cortexului orbitofrontal în obezitate față de stimuli vizuali
alimentari (Farr et al., 2016).
Amigdala este aria cerebrală primară care reglează apetitul ca răspuns la emoții. Ea se
activează la stimuli alimentari (Small et al., 2008) și acest răspuns este crescut în copilărie,
adolescență și la adulții obezi (Boutelle ett al., 2015). Activarea amigdalei sugerează de
asemenea un consum de alimente cu multe grăsimi și bogat în calorii (Mehta et al., 2012).
Memoria reglată de hipocamp și de formațiuni adiacente poate de asemenea juca un rol în
comportamente alimentare disfuncționale. Se sugerează că un nivel scăzut al funcționării
hipocampului conduce la o ingestie crescută de alimente și o calitate mai scăzută a acestora
conduce la obezitate (Martin & Davidson, 2014). Hipocampul primește informații alimentare
de la multe arii inclusiv insula, cortexul orbitofrontal, nucleul arcuat și hipotalamus (Rolls,
2008). Oamenii cu leziuni ale hipocampului nu își pot aminti dacă le este foame sau dacă au
mâncat deci, vor mânca din nou, chiar dacă tocmai au mâncat până la saturație (Francis et al.,
2011). Obezitatea poate compromite funcționarea hipocampului, există o clară legătură între
memorie, funcția hipocampului și obezitate.
Cortexul parietal se activează în cursul controlului apetitului, indivizii normoponderali
care au predispoziție de a deveni obezi datorită istoricului familial și obiceiurilor alimentare,
prezintă o mai mare activare parietală și occipitală la stimulii alimentari chiar în stare de
saturație (Cornier et al., 2013). O alterare a atenției în ariile corticale parietale și occipital
pentru mâncare și stimuli alimentari conduc la creșterea în greutate și rezistență la pierdere în
greutate. Cortexul pefrontal reprezintă o mare parte din circuitul de control cognitiv
cuprinzând cortexul cingulat, cortexul frontal inferior, aria motorie suplimentară și cortexul
prefrontal dorsolateral (Aron, 2011). O greutate crescută a fost asociată cu mai puțină
substanță cenușie în cortexul prefrontal ceea ce se presupune că conduce la deficite cognitive
(Willette & Kopagiannis, 2015).
Scăderi ale activității sistemului nervos simpatic reprezintă un factor de risc pentru
creșterea în greutate și obezitate. Obezitatea viscerală se consideră a fi o tulburare

77
neuroendocrină caracterizată prin disfuncții ale axei hipotalamo-piuitar-adrenale și activarea în
paralel a SNS (Bjorntorp et al., 2000).
Recent a apărut ipoteza conform căreia, alterarea în mecanismul de recompensă cerebrală
poate fi implicat în patogeneza tulburărilor alimentare. Anorexia nervoasă a fost mult timp
conceptualizată ca fiind un sindrom dependent de înfometare dezvoltat deoarece ingestia mai
scăzută de hrană este văzută ca recompensatoare inițial iar este apoi menținută prin
condiționare la situații ce aduc recompensă (Stoving et al., 2009).
În mod similar, alimentația compulsivă la pacienții cu bulimie nervoasă este determinată
de nevoia puternică de a mânca asociată cu o pierdere a controlului asupra comportamentului
de consum înaintea orgiei alimentare și cu reducerea tranzitorie a stărilor emoționale negative
după aceasta. Deci, plăcerea crescută determinată de alimentație care urmează după consumul
unei cantități mari de alimente în cursul episoadelor de orgiei alimentare ajută pacientul la a-și
reduce stările emoționale negative (Monteleone et al., 2017).
Circuitul de recompensă principal din creier, aria tegmentală ventrală, a căror neuroni
dopaminergici proiectează către nucleii accumbens parte a striatului ventral, odată ce aria
tegmentală ventrală este activată de stimuli enviromentali recompensatori, dopamina este
eliberată în nucleii accumbens (Bromberg-Martin et al., 2010) și induc procese motivaționale
care conduc la consumul recompensei (Wolkow et al., 2008). Numeroase alte regiuni limbice
primesc proiecții de la aria tegmentală ventrală, precum hipotalamusul, amigdala, hipocampul
și girusul cingulat (Fock & Khoo, 2013). Amigdala și hipocampul par să dețină rolul esențial
în asocierea recompensă-stimul predictor cu emoțiile pozitive determinate de recompensa
propriu-zisă. Activarea dopaminergică stimulează formarea memoriei pe termen lung,
dependența de hipocamp astfel încât stimulii legați de recompensă și context vor fi recunoscuți
în situații viitoare (Everitt & Robbins, 2005). Sistemul de recompensă cerebral integrează și
stimuli bazali și emoționali precum foame, sațietate, dorință, plăcere și teamă, cu procese
cognitive superioare menite să moduleze acțiuni viitoare sau reprezentarea experienței
generale. Aceste procese superioare implică cortexul cingulat anterior, cortexul orbitofrontal și
cel prefrontal ventromedial, necesar pentru identificarea stimulilor recompensatori, inhibarea
răspunsurilor emoționale și stimularea rezultatelor comportamentale (Stripada et al., 2011).
Anumite studii sugerează că la pacienții cu anorexie nervoasă se reduce substanța cenușie
din insulă, hipotalamus, amigdală și cortexul cingulat (Frank, 2015), în timp ce la pacienții cu
bulimie nervoasă se arată o reducere a volumului caudat iar substanța cenușie rămâne la
aceleași dimensiuni.

78
 Conform lui Frank (2015), volumul redus al striatului dorsal prezice o sensibilitate la
recompensă a pacienților cu anorexie și bulimie.
Pare că întregul creier este implicat în comportamentul la stres și cel alimentar. La nivel
cortical creierul emoțional, insula anterioară oferă ”sentimente” rezultate din integrarea
informațiilor aduse de intero-exteroceptori și ”comportamentul motivațional” rezultat din
integrarea eferențelor provenite de la cortexul cingulat aterior (Damasio, 1999; Craig, 2009).
Există o comunicare la toate nivelele cerebrale (medular, pontin, cerebel, sistem limbic,
sistem talamo-cortical) între informațiile senzoriale și eferențele motorii. Insula anterioară și
cingulatul anterior comunică rapid prin neuroni specializați. Există și o comunicare pe
verticală între cortex și etajele inferioare. Componentele cognitive ale sistemului nervos
emoțional pot afecta activitatea componentelor subcorticale. Etajele subcorticale sunt capabile
să regleze ingestia adecvată de hrană pentru a susține rezervele energetice. În timp ce
componente ale sistemului limbic și cortexul frontal depășesc nivelul de menținere a
echilibrului energetic și pot conduce la un fenotip sub sau supra ponderal. Amigdala răspunde
specific atât la stimuli pozitivi cât și negativi, nucleul accumbens inervat de neuronii
dopaminergici din aria tegmentală ventrală oferă motivația pentru a realiza comportamentul fie
la nivel habitual automat prin ganglioni bazali (Kelley et al., 2005), fie conștient prin cortexul
prefrontal (Sgoifo et al., 2009).
Creșterea nivelului de stres perceput de către indivizii din societatea modernă afectează
comportamentul alimentar (Lattimore & Maxwell, 2004). De fapt, studii recente arată că
tristețea favorizează ingestia de alimente cu multe grăsimi sau alimente dulci care aduc o înaltă
recompensă în timp ce, în cursul stărilor de fericire se ingeră mai multe fructe uscate (Garg et
al., 2007). Baza pentru acest comportament care duce la obezitate include canale corticale și
subcoticale care implică învățarea și memoria recompensei și a plăcerii la fel ca și formarea
obiceiului și scăderea controlului cognitiv. Nivelul crescut de hormoni de stres și de alimente
gustoase poate servi ca semnale de feedback care reduc nivelul stresului perceput (Pecoraro et
al., 2006) și deci, consolidează comportamentul de alimentație determinat de stres.
Aproximativ 40% dintre oameni cresc ingestia calorică iar 40% scad ingestia calorică atunci
când sunt stresați (Block et al., 2009). Se pare că cei care sunt inițial la limita superioară a
normalului sau supraponderali, sunt mai inclinați să își crească greutatea când sunt stresați, în
timp ce aceia care sunt normali sau subponderali procedează invers (Block et al., 2009).

Dragostea romantic si dragostea materna

79
 Noile tehnologii care permit studiul corelatelor neurale ale stărilor mentale subiective
prin tehnici de imagistică, au permis neurobiologilor să înceapă să cunoască bazele neurale ale
dragostei romantice și materne. Ambele tipuri de atașament activează regiuni specifice precum
și regiuni comune în sistemul de recompensă cerebrală, care coincid în arii bogate în receptorii
de oxitocină și vasopresină. Ambele dezactivează un set de regiuni comune asociate cu emoții
negative, judecare socială, în evaluarea emoțiilor și intențiilor altor persoane. Sentimentele de
dragoste romantică și maternă împart în comun aceleași arii cerebrale, dar activarea cerebrală
este diferită în cele două (Zeki, 2007).
Atașamentul uman pare să implice un mecanism push-pull care anulează distanța socială
prin dezactivarea unor rețele folosite pentru evaluarea socială critică și emoții negative și,
conectează indivizii prin implicarea unor circuite de recompensă explicând puterea iubirii în
motivație și exaltare. Structurile nervoase corelate cu iubirea romantică sunt distincte chiar
dacă împart aceleași arii cu alte emoții apropiate (Zeki, 2007). Ariile implicate în neurochimia
iubirii se află în cortex, insula medială, girusul cigulat anterior, hipocamp și în zona
subcorticală, părți ale striatului și probabil nucleul accumbens care, împreună, constituie
regiunile centrale ale sistemului de recompensă.
Ca și ceilalți doi modulatori legați de dragostea romantică, oxitocina și vasopresina,
dopamina este eliberată de hipotalamus, o structură localizată profund în creier și care
funcționează ca legătură între sistemul nervos și cel endocrin. Eliberarea de dopamină
determină o stare de ”bine”, dopamina pare să fie conectată strâns nu doar de formarea de
relații, ci și de relații sexuale care sunt percepute ca o recompensă și un exercițiu de a te simți
bine. O creștere a dopaminei se însoțește de o scădere de serotonină de care se leagă pofta și
dispoziția. Studiile arată că o scădere a serotoninei în stadiile de început ale dragostei
romantice către un nivel care este comun pacienților cu tulburări obsesiv-compulsive, că
dragostea, până la urmă este un fel de obsesie și în stadiile inițiale imobilizează gândurile și
canalele în direcția unui singur individ. Oxitocina și vasopresina par să fie în mod deosebit
legate de atașament și conectare, ambele fiind produse de hipotalamus și depozitate în glanda
pituitară de unde vor fi descărcate în sânge în cursul orgasmului la ambele sexe, a nașterii sau
a alăptării (Zeki, 2007). Concentrația ambilor neuromodulatori crește în faza de atașament
romantic intens și formare a cuplului. Receptorii pentru aceștia sunt distribuiți în multe parți
ale SNC care se activează atât în dragostea romantică cât și în cea maternă. Stimularea sexuală
activează regiunile adiacente și uneori chiar suprapuse din hipotalamus, arii activate de iubirea
romantică din cortexul cingulat anterior și din regiunile subcorticale. Activarea

80
hipotalamusului se realizează atât la emoțiile romantice cât și la excitarea sexuală, dar nu în
dragostea maternă, deci, activarea sa poate constitui componenta erotică din atașamentul
romantic și absent în cel matern. De asemenea, excitarea romantică și orgasmul dezactivează o
regiune din cortexul frontal care se suprapune pe regiunea dezactivată observată în dragostea
romantică. Concluzia este că ariile implicate în dragostea romantică și excitarea sexuală sunt
strâns conectate și juxtapuse (Zeki, 2007).
Atractivitatea feței este o variabilă importantă în alegerea partenerului (Fink,
Penton-Voak, 2002). Aharon et al., (2001) a aratat că, cortexul orbito-frontal medial este
implicat în răspunsul la fețele atractive și cel lateral la cele neatractive (O'Doherti et al., 2003).
O altă zonă implicată în codarea stimulilor cu valoare de recompensă și de evaluare a
stimulilor sociali este amigdala (Baxter & Murrei, 2002).
Fața persoanei iubite antrenează două regiuni corticale: insula și girusul cingulat anterior
la fel ca și stimulii sexuali vizuali excitanti. Fețele atractive, la fel ca ale persoanelor iubite
dezactivează nu numai cortexul frontal ci și amigdala, ceea ce duce la o judecată mai puțin
severă atunci când privim o persoană iubită sau dorită. De asemenea, cortexul orbito-frontal
este conectat cu amigdala și alte arii corticale și subcorticale: cortexul cingulat anterior,
putamenul și nucleul caudat, care sunt implicate în experiențele de dragoste romantică. Deci
experiența intimă de conexiune între dragoste și frumusețe este probabil rezultatul intimității
anatomice a conexiunilor dintre centrele implicate în aceste două experiențe (Zeki, 2007).
Când subiecții umani urmăresc fotografii ale indivizilor față de care au o dragoste
romantică, activarea lor cerebrală arată foarte asemănător cu aceea observată după consumul
de cocaină, cu activare intensă a aria tegmentală anterioară și a regiunilor striatului
dopaminergic. Multe zone activate sunt bogate în oxitocină, angiotensină-vasopresină și
respectiv receptorii lor (Wise, 2002). Vizualizarea unor fotografii ale partenerului iubit a arătat
o activitate focalizată pe zona de mijloc a insulei, cortexul cingulat anterior, capul nucleului
caudat, aria tegmentală ventrală (VTA), putamenul, hipocampul posterior bilateral, girusul
frontal inferior stâng, girusul temporal mijlociu stâng și cerebelul (Bartels & Zechi, 2004) cât
și în lobul parietal drept (Aron et al., 2005). Rolul central al sistemului motivațional
dopaminergic a fost de asemenea dovedit.
Modele similare apar când mamele văd imagini cu copiii lor, ceea ce arată suprapunerea
dintre mecanismele neurale din atașamentul matern și cel din dragostea romantică. În plus, în
aria tegmentală anterioară și striat există o activitate substanțială în cursul ejaculării la bărbat
(Wise, 2002).

81
 Rezultatele aduc dovezi asupra faptului că prezentarea numelui persoanei iubite
comparativ cu cel al unui prieten activează un anume pattern de activitate cerebrală, acesta
fiind mai activ la persoanele care iubesc mai mult. Atât dragostea cât și pasiunea stimulează
sistemul emoție-motivație-dopamină (Aron et al., 2005).
La persoanele îndrăgostite apare o activare în regiunea tegmentală anterioară,
componentă a sistemului de recompensă cerebral (Schultz, 2000) asociat cu plăcere, excitare
generalizată, atenție focusată și motivația de a urmări și a obține recompensa (Schultz, 2000).
Regiunea tegmentală anterioara trimite proiecții către numeroase alte regiuni ale creierului
inclusiv către nucleul caudat în regiunile sale medial-drepte și posterodorsale (Aron et al.,
2005). Caudatul deține rol în detectarea recompensei și în așteptările, reprezentarea scopurilor
precum și în integrarea informațiilor senzoriale în vederea pregătirii pentru acțiune (O'Doherty
et al., 2002).
Ca și la animale, și la om, canalele mezolimbce ale dopaminei din sistemul de
recompensă al creierului joacă un rol în senzațiile de plăcere, atenție focusată, motivație și
comportamente orientate spre scop asociate cu dragostea romantică. Alți neurotransmitatori
sunt probabil de asemenea implicați, inclusiv glutamatul din sistemul mezocortical contribuind
la eliberarea dopamiei din aria tegmentală anterioară și/sau semnalele rapide din cortexul
prefrontal legate de recompensă (Lavin et al., 2005).

Iubirea romantică
Ariile profunde cerebrale care sunt activate în cursul iubirii romantice sunt strâns
conectate cu alte arii, atât corticale cât și subcorticale. Astfel, apar conexiuni cu cortexul
frontal, parietal și temporal precum și cu amigdala. Creșterea activității în aria romantică este
oglindită de scăderea activității în aceste zone corticale. Amigdala este cunoscută ca fiind
implicată în situații de anxietate și dezactivată în situații când subiectul vede imagini ale
partenerului sau în cursul ejaculării, care implică o scădere a anxietății. Pasiunea din dragostea
romantică este oglindită de o suspendare a judecații sau o relaxare a criteriului judecații prin
care evaluăm alți oameni și care reprezintă o funcție a cortexului frontal. Cortexul frontal
împreuna cu cel parietal și cel temporal a fost găsit implicat în emoții negative (Zeki, 2007).
Dragostea romantică implică în mod specific regiuni subcorticale care mediază
recompensa precum aria tegmentală anterioară, striatul anterior și nucleul accumbens (Schultz,
2000). Multe dintre aspectele comportamentale ale iubirii romantice indică faptul că aceasta
poate fi ca o reacție de recompensă la cocaină, cu energie excesiva, lipsa somnului și pierderea

82
apetitului (Fisher, 1998). Injecțiile cu cocaină activează aria tegmentală anterioară la oameni
(Breiter et al., 1997). Recompense secundare precum banii, activează nucleul accumbens,
regiunea subcaloasă și aria tegmentală anterioară (Breiter et al., 2001). Ciocolata ca
recompensă alimentară, activează aria tegmentală anterioară și regiunea subcaloasă (Small et
al., 2001). Aceste regiuni scad activitatea metabolică odată cu scăderea dorinței pentru mai
multa ciocolată.
În formarea cuplurilor la oameni, importanța neocortexului și capacitatea acestuia de a
modifica funcțiile subcorticale nu poate fi ignorata. Rezultatele unor studii anatomice și
farmacologice indică faptul că, cortexul prefrontal, nucleul accumbens și pallidumul ventral
sunt zone cerebrale critice în formarea cuplurilor. Aceste regiuni sunt de asemenea implicate în
sistemul de recompensă mezolimbic al dopaminei, procesele de recompensă depind de
sistemul dopaminergic mezocorticolimbic ce conțin neuroni dopaminergici în aria tegmentală
ventrală și proiecțiile lor către nucleul accumbens, cortexul prefrontal și alte arii (Wise, 2002).
Mecanismul neural pentru atașament este complex, flexibil și, foarte probabil, integrat cu
multe alte componente cerebrale (Kendrick, 2000) incluzând probabil și opioidele (Moles et
al., 2004). Datele sugerează că sistemele neurale pentru atracție și curtare și atașamentul față
de partener conlucrează motivând indivizii să prefere un anumit partener și îi motivează să
formeze un atașament față de acesta.
Printre regiunile probabile a fi implicate în circuitele neurale ale atracției și alegerea
partenerului sunt: (1) nucleul caudat și alte regiuni ale ganglionilor bazali asociați cu atenția
focusată, motivația, comportamentul orientat spre scop, dorința și dependența; (2) cortexul
cingulat anterior și alte regiuni ale sistemului limbic asociate cu emoțiile, sentimentele și
afectul; (3) zona cortexului insular care procesează emoții și stări ale corpului; (4) structuri ale
cortexului prefrontal asociat cu evaluarea recompensei, planificarea și monitorizarea și
structuri corticale asociate cu procesarea emoțională (cortexul prefronal ventromedial). Au fost
identificate unele din circuitele asociate cu dorința sexuală (Karama et al., 2002), sistemul
neural pentru atracția din curtare este distinctă dar strâns legată de circuitele primare asociate
cu dorința sexuală și ele operează în tandem. Circuitul din atracția din curtare operează în
tandem și cu sisteme neurale asociate discriminării culorilor, formelor, dimensiunilor, tonului
vocii, mirosurilor, posturilor și gesturilor și alte sisteme cerebrale asociate cu percepția
senzorială, memoria, evaluarea recompensei planificarea și activitățile motorii. La oameni,
sistemul de motivație-emoție a evoluat într-un circuit cerebral care a fost numit dragoste
romantică. (Bartels & Zeki, 2004).

83
 În cazul în care partenerul este respins, modificări neurale apar la nivelul nucleului
accumbens drept, putamenului ventral, pallidumului, cortexul orbitofrontal lateral, insulei
anterioare (Fisher et al., 2005a; Fisher et al., 2005b). Iubiții respinși au avut o activitate
semnificativ mai mare în striatul ventral, putamen și pallidum decât cei implicați în relații
fericite.

Comportamnetul sexual
Dragostea romantică este diferită de impulsul sexual, studiile susțin ipoteza că impulsul
sexual este asociat cu activarea circuitelor cerebrale specifice și că aceste circuite sunt în mare
parte diferite față de cele asociate cu dragostea romantică și atracția din perioada curtării.
Urmărirea unor materiale video erotice a fost asociată, alături de excitarea sexuală, cu o
puternică activare a regiunii subinsulare drepte inclusiv nucleul caudat stâng, putamenul,
girusul occipital mijlociu drept girusul temporal mijlociu, girusul cingulat bilateral, regiunile
senzorio-motorii drept și premotor precum și hipotalamusul drept (Arnow et al., 2002).
Urmărirea unui film erotic duce, conform lui Beauregard et al., (2001) la activarea sistemului
limbic și paralimbic, inclusiv amigdala dreaptă, zona temporală anterioară dreaptă și
hipotalamus. Karama et al., (2002) a observat atât la bărbați cât și la femei o creștere a
activității în zona cingulată anterioară, cortexul medial prefrontal, cortexul orbitofrontal, insula
și cortexul occipitotemporal precum și în amigdală și striatul ventral. La bărbați activarea a
apărut în talamus și este mult mai crescută decât la femei, în hipotalamus, în ariile asociate cu
excitația sexuală și comportament.
Se pare că există o legatură intre miros și sex: aria din creier prin care simțim mirosurile,
lobul olfactiv, sunt parte a sistemului limbic, creierul emoțional, aria în care au loc gândurile și
dorințele sexuale (MacLean, 1954). Brill (1932) sugerează că oamenii se sărută pentru a-și
apropia nasurile și a se putea mirosi astfel (sărutul eschimoșilor). Sau, posibil se sărută pentru
a-și uni gurile și a simți gustul celuilalt deoarece cel mai mult din ceea ce noi numim gust
depinde de miros (Hirsch, 1990).
Senzațiile olfactive pot influența arcul reflex sexual. Erecția peniană, măsură a excitării
sexuale masculine, este o manifestare de secreții de la nucleii septali către sistemul limbic și
mai apoi către fibrele olfactive (Weiss, 1972).
Există o conexiune directă între bulbul olfactiv și nucleul septal (MacLean, 1973), ceea
ce ne duce la concluzia că, din punct de vedere anatomic, mirosul poate avea un impact asupra
nucleului septal pentru a induce erecția.

84
 Mirosul poate creste excitabilitatea sexuală și reduce inhibițiile prin reducerea durerii.
Legătura dintre sistemul limbic și cel olfactiv ne conduce și la un alt posibil mecanism,
inducerea unui răspuns emoțional puternic asociat cu stimularea sistemului limbic, mirosul
putând produce un efect de vecinătate iar de la nivelul sistemului limbic impulsurile să ajungă
inclusiv la nucleii septali, centrul excitabilității sexuale (Hirsch et al., 1999).
Modelele actuale ale funcției sexuale statuează rolul combinat al sistemului nervos
central și periferic în experiența orgasmului la femei.
Studiile demonstrează că în orgasmul femeii sunt implicare căi neurale diferite cu circuite
de tip feedback negativ, reflexive neuromusculare, multe din ele similare cu cele de la bărbat
(Sipski & Arenas, 2006).
La nivelul nucleului paraventricular există un grup de neuroni oxitocinergici care
proiectează către arii cerebrale extrahipotalamice, inclusiv către măduva spinării (la nivel
lombosacral) și facilitează funcția erectilă și contracția musculară inclusiv cea din orgasm și
copulație. Eliberarea de oxitocină, peptid cunoscut a fi implicat în conectarea psihologică,
atașament și dragoste, a fost demonstrat că se asociază pozitiv cu contracțiile orgasmice la
femei (Meston et al., 2004).
Răspunsul orgasmic activează următoarele zone cerebrale: insula, sistemul limbic
(amigdala mediala, hipocampul, cortexul cingulat, aria preoptică și hipotalamusul), nucleul
accumbens, ganglionii bazali (în special putamenul), cortexul parietal superior (șanțul post
central), cortexul prefrontal dorsolateral și cerebelul împreună cu nivelele de mai jos ale
trunchiului cerebral (Bianchi-Demicheli et al., 2006).
Sistemul limbic, care este cunoscut a fi crucial în procesele emoționale la oameni (Papez,
1995) este legat de emoțiile intense resimțite în cursul orgasmului. Nucleul accumbens este de
asemenea activat de plăcerea intensă resimțită în rush-uul determinat de droguri opioide și
nicotina (Stein et al., 1998), mai mult, nucleul accumbens este mai implicat în așteptările de
recompensă decât în răspunsul afectivității bazale legate de recompensă (O'Doherty et al.,
2003). Insula intervine de asemenea în procesul de recompensă în special în prezicerea unor
recompense viitoare (Tanaka et al., 2004).
Activarea cortexului cingulat și a amigdalei mediale în timpul orgasmului corespunde
bine cunoscutei activări în variate aspecte legate de sexualitate, reglarea vieți emoționale,
reactivitatea la stimuli emoționali, funcționare perceptuală și motivațională, memorie (Ledoux,
1996). Activarea cortexului cingulat și a amigdalei mediale poate corespunde și eliberării de
oxitocină (Carlmichael et al., 1994).

85
 Dacă comparăm orgasmul cu excitarea sexuală, acesta este asociat cu scăderea profundă
a circulației cerebrale regionale în cortexul orbitofrontal lateral stâng în girusul temporal
inferior și anterior. Scăderea alimentării sanguine în cortexul orbitofrontal lateral stâng,
conduce la dezinhibiția comportamentului din timpul orgasmului iar dezactivarea lobului
temporal este direct legat de excitarea sexuală intensă (Georgiadis et al., 2006). Conform lui
Georgiadis et al. (2006), cheia pentru orgasmul feminin constă într-o relaxare adâncă, lipsa
anxietăți în timp ce stimularea senzorială directă genitală are un rol mai puțin important.
Activarea girusului cingulat și a insulei (Komisaruk et al., 2004), două arii cunoscute a fi
implicate și în plăcere, durere, empatie, dorință, selecția partenerului, recunoașterea unor
semnale sociale, (Turk et al., 2004) subliniază rolul cogniției în orgasmul feminin (Komisaruk
et al., 2004).
Orgasmul la bărbați, este caracterizat de o schimbare în activitatea cerebrală, în special în
emisfera dreaptă. Atât la bărbați cât și la femei, orgasmul duce la activarea regiunilor
temporale și parietale. Orgasmul, atât la bărbați cât și la femei, implică un circuit cerebral
comun caracterizat de activarea următoarelor regiuni: insula, putamen, lob parietal temporal,
cortex prefrontal, regiunea septală și cerebel. Totuși există mici diferențe de gen. De exemplu,
o activare a amigdalei mediale se produce la femei și nu la bărbați (Komisaruk et al., 2004).
Amigdala este intens implicată în medierea funcțiilor sexuale umane (Baird et al., 2006). La
femei orgasmul implică specific nucleul accumbens, nucleul cingulat anterior, hipocampul,
hipotalamusul și aria preoptică. Orgasmul masculin, implică specific aria tegmentală ventrală
conectată cu nucleul accumbens prin calea mezolimbica, talamus și cortexul vizual.
În timpul ejaculării a fost detectată o activare primară a zonei mezodiencefalice inclusiv
aria tegmentală anterioară care este implicată într-o varietate de comportamente de
recompensare. Alte zone activate sunt zona tegmentală centrală și laterală, zona incerta,
nucleul suprafascicular, nucleii talamici și putamenul lateral. Activarea neocorticală a fost
găsită a fi prezentă în ariile 7, 18, 21, 23, 40 și 47 exclusiv pe partea dreaptă (Holstege, 2003).

86
87
 SEMINARE

Introducere în neuropsihologie

Neuropsihologia ca disciplină științifică este un domeniu tânăr și se referă în linii mari la

studiul comportamentului, minții și relația acestora cu sistemul nervos central (SNC), în
special cu cele două emisfere cerebrale și structurile subcorticale aferente. Neuropsihologia
este un domeniu de specialitate din cadrul psihologiei clinice, dedicat înțelegerii relațiilor
dintre creier și comportament, mai ales că aceste relații pot fi aplicate la diagnosticarea
tulburărilor cerebrale, evaluarea funcționării cognitive și comportamentale și proiectarea unui
tratament eficient.
Neuropsihologia se adresează clienților indiferent de vârstă și pe toată perioada de
dezvoltare ori de câte ori există preocupări cu privire la funcția creierului. Acestea pot varia de
la preocupări în legătură cu dezvoltarea la sugari, dificultăți privind performanțele academice
în copilărie, adolescență și vârsta adultă timpurie, dificultăți pe plan social și profesional la
vârsta adultă și preocupări cu privire la scăderea funcției cognitive la bătrânețe. Unele dintre
condițiile cu care se confruntă în mod obișnuit neuropsihologii includ tulburări de dezvoltare,
cum ar fi autismul, tulburările de învățare și de atenție, comoția și leziunile traumatice ale
creierului, epilepsia, cancerul cerebral, accidentul vascular cerebral și demența.

Obiectivele neuropsihologiei
Neuropsihologii ajută la identificarea timpurie a diferitelor demențe, deoarece acestea
sunt diagnosticate în primul rând pe baza modelelor de declin cognitiv clar și tulburări de
comportament.
Când sunt prezente leziuni neuronale sau se observă modificări cognitive, este adecvată o
evaluare neuropsihologică. Evaluarea neuropsihologică urmărește extinderea examenului
neurologic prin: furnizarea de informații importante pentru diagnostic și prognostic diferențial;
identificarea deficitelor cognitive, emoționale și comportamentale ale bolii și caracterizarea
severității acestora; nevoile de intervenție cum ar fi ghidarea tratamentului prin utilizarea
rezultatelor testelor pentru a selecta strategii eficiente de reabilitare, determinarea capacității
funcționale și a abilităților de luare a deciziilor pentru deciziile privind nivelul de îngrijire,
capacitatea de conducere și de muncă și evaluarea efectelor secundare cognitive ale

88
medicamentelor; monitorizarea schimbărilor cognitive și a eficacității tratamentului de-a
lungul timpului.
Evaluările neuropsihologice sunt solicitate în mod special pentru a ajuta la înțelegerea
modului în care funcționează diferitele zone și sisteme ale creierului. Testarea este de obicei
recomandată atunci când există simptome sau dificultăți care implică memoria sau gândirea.
Acest lucru poate fi semnalat de o schimbare în concentrare, organizare, raționament,
memorie, limbaj, percepție, coordonare sau personalitate. Schimbarea se poate datora uneia
dintre numeroasele cauze medicale, neurologice, psihologice sau genetice.
Evaluarea neuropsihologică constă în strângerea de informații istorice relevante, o
examinare neuropsihologică, analiza și integrarea datelor și constatărilor și feedback la sursa
de trimitere. Istoricul este obținut prin revizuirea înregistrărilor medicale și de altă natură și
prin interviu cu pacientul. Cu permisiunea pacientului, membrii familiei sau alte persoane cu
cunoștințe pot fi intervievați și li se poate cere să-și împărtășească percepțiile și perspectiva
asupra aspectelor importante ale istoricului și simptomelor. Examenul constă de obicei în
administrarea de teste standardizate folosind întrebări orale, hârtie și creion, computere,
manipularea materialelor precum blocuri și puzzle-uri și alte proceduri. În funcție de scopul și
intenția evaluării, testarea se poate concentra pe o gamă largă de funcții cognitive, inclusiv
atenția, memoria, limbajul, abilitățile academice, raționamentul și rezolvarea problemelor,
abilitățile vizuale și spațiale și abilitățile senzorio-motorii. De asemenea, neuropsihologul
poate administra teste și chestionare privind aspectele psihologice ale dispoziției, stilului
emoțional, comportamentului și personalității. Evaluările neuropsihologice repetate sunt, de
asemenea, utile pentru monitorizarea declinului bolilor neurodegenerative în timp, având în
vedere potențialul pentru diferite grade de progresie a bolii în rândul pacienților.

Rolul neuropsihologiei clinice în sănătate

Luând în considerare rolul neuropsihologilor în cadrul societății, este important să
înțelegem diversele domenii de activitate ale practicienilor din domeniu. Tulburările cognitive,
afective și comportamentale legate de tulburările cerebrale sunt o cauză semnificativă a
dizabilității, au o influență negativă asupra rezultatelor funcționale, au impact asupra vieții
personale, profesionale și sociale și afectează semnificativ calitatea vieții celor afectați și a
membrilor familiei acestora. În plus, neuropsihologii pot contribui la sănătatea publică prin
prevenție și educarea oamenilor despre cum să îmbunătățească și să mențină sănătatea mentală

89
 pe toată durata vieții și, de asemenea, pot crește gradul de conștientizare a publicului cu privire
la tulburările neurocognitive sau neuroafective și relațiile creier-comportament.

Hokkanen ,L., Barbosa, F., Ponchel, A., Constantinou, M., Kosmidis, M.H., Varako, N., Kasten,
E., Mondini, S., Lettner, S., Baker, G., Persson, B.A., Hessen, E. (2020). Clinical
Neuropsychology as a Specialist Profession in European Health Care: Developing a Benchmark
for Training Standards and Competencies Using the Europsy Model? Front. Psychol. 11:559134.
doi: 10.3389/fpsyg.2020.559134

Berlucchi, G. (2017). Neuropsychology. Reference Module in Neuroscience and Biobehavioral

Psychology. doi:10.1016/b978-0-12-809324-5.02465-2

90
 Neuropsihologia memoriei

Până de curând, memoria a fost comparată cu un computer și definită ca un model de

prelucrare a informațiilor în care acestea trec prin trei etape discrete: codare, stocare și
reprodcere. Atkinson și Shiffrin (1968) au postulat faptul că informațiile trec prin trei etape:
senzoriale, memoria de scurtă durată și memoria de lungă durată. Astăzi, cercetătorii au
integrat acest model cu rezultatele din neuroștiințe cognitive sugerând că memoria este creată
de o colecție de sisteme, care funcționează interdependent. Nu există o parte anume din creier,
care să fie singura responsabilă pentru toată memoria, deși există anumite regiuni legate de
subsisteme specificie ale memoriei.
Modelul sistemelor multiple presupune că memoria nu este un sistem unitar care se
bazează pe un circuit neuroanatomic, ci mai degrabă este alcătuită din mai multe sisteme de
memorie care pot funcționa independent unul de celălalt. Sistemele de memorie sunt
clasificate în funcție de durata temporală (memoria de scurtă durată versus memoria de lungă
durată) sau de natura calitativă a informațiilor reținute. Memoria de scurtă durată (MSD) se
referă în general la păstrarea informațiilor pe perioade scurte de timp, de ordinul secundelor.
Memoria de lungă durată (MLD) presupune achizitia si retinerea informatiilor pe intervale de
timp mai lungi de timp. Memoria de lungă durată poate fi subdivizată în continuare în
memorie declarativă, care se referă la dobândirea și reținerea cunoștințelor și memoria
nondeclarativă, care reflectă schimbările de performanță induse de experiență.
Una dintre marile provocări cu care se confruntă neuropsihologii în ultimii 50 de ani este
înțelegerea manifestărilor cognitive și comportamentale ale demenței și relația lor cu patologia
cerebrală. Această provocare a crescut substanțial de-a lungul anilor odată cu îmbătrânirea
populației și natura legată de vârstă a multor boli neurodegenerative producătoare de demență.
Deși conceptul de demență există de mii de ani, abia la începutul secolului trecut au fost
descoperite pentru prima dată sindromul clinic esențial și modificările neurodegenerative
asociate.
Demența Alzheimer este o problemă de sănătate globală și, fără un tratament prezent,
prevenirea este esențială. Expunerea la experiențe adverse din copilărie poate crește riscul de a
dezvolta boala Alzheimer. Alzheimer (AD) este o tulburare neurodegenerativă incurabilă și cea
mai comună formă de demență, care afectează aproximativ 70% dintre persoanele cu această

91
boală și are un impact personal și social ridicat. Din punct de vedere clinic, AD se prezintă
inițial cu afectarea memoriei episodice, urmată ulterior de disfuncție executivă, confuzie,
agitație, tulburări de somn, dificultăți de limbaj și modificări de comportament. Memoria
episodică este un sistem de memorie pe termen lung care stochează informații despre anumite
evenimente sau episoade legate de propria viață. Memoria episodică este folosită pentru a
aminti evenimentele trecute, cum ar fi un film pe care l-ați văzut săptămâna trecută, cina pe
care ați mâncat aseară, numele cărții pe care ați recomandat-o prietenul dvs. sau o petrecere de
zi de naștere la care ați participat. Deteriorarea memoriei anticipează de obicei afectarea altor
domenii cognitive, cum ar fi limbajul, funcționarea executivă și funcționarea vizual-spațială.
Boala Alzheimer este o boală degenerativă a creierului care provoacă demență, prin pierdere
treptată a memoriei, a judecății și a capacității de funcționare. Această tulburare apare de
obicei la persoanele cu vârsta peste 65 de ani, dar formele mai puțin frecvente ale bolii apar
mai devreme la vârsta adultă. Deși cercetările anterioare au dezvăluit multe aspecte ale AD,
încă nu se cunoaște etiologia exactă, diferența în progresia bolii și modul în care AD poate fi
prevenită sau vindecată.
Zonele implicate in progresia AD sunt zona limbică, paralimbică, aria prefrontal-parietal
posterior și (4) senzoriale și motorii primare. Simptomele clinice reflectă acest model de
progresie, iar boala prezintă stadii diferite Evaluarea neuropsihologică este prima investigație
cheie a AD și este utilizată pentru a documenta modelul și gradul de deficit în diferitele
domenii ale funcției cognitive. După cum s-a menționat, aceste domenii au o relație directă cu
structurile specifice ale creierului și, prin urmare, pot fi utilizate pentru a mapa modelul și
distribuția bolii. Distribuţia anatomică a modificărilor neuropatologice din AD determină
profilul ei cognitiv. Semnătura AD precoce implică leziuni în zone ale lobului temporal
medial, cum ar fi atrofia hipocampului și amigdalei și subțierea cortexului. În multe cazuri,
primul semnal al scăderii capacităților de memorie apare ca observare sub forma unor
dificultății legate de memorie raportate de client sau de rudele acestuia.
Pierderea memoriei este cel mai frecvent semn al bolii Alzheimer. Uitarea poate fi subtilă la
început, dar pierderea memoriei se agravează în timp, până când interferează cu majoritatea
aspectelor vieții de zi cu zi. Chiar și în medii familiare, o persoană cu boala Alzheimer se
poate pierde sau deveni confuză. Sarcinile de rutină, cum ar fi pregătirea meselor, spălatul
rufelor și efectuarea altor treburi casnice pot fi provocatoare. În plus, poate deveni dificil să
recunoști oamenii și să denumești obiecte. Persoanele afectate au nevoie din ce în ce mai mult
de ajutor pentru îmbrăcare, mâncare și îngrijire personală. O persoană poate părea apatică și își

92
poate pierde interesul pentru hobby-urile preferate. Unii oameni devin mai puțin expresivi și
retrași.
Cum afectează leziunile cerebrale comportamentul în Alzheimer?
Dacă comportamentul cuiva se schimbă, ar putea fi un semn de deteriorare a anumitor
zone ale creierului. Mai jos sunt descrise ceea ce face fiecare zonă a creierului și modul în care
deteriorarea acelei zone poate provoca modificări specifice:
● Sistemul limbic este afectat la începutul bolii Alzheimer, este implicat în memorie și
emoție, leagă lobii creierului, permițându-le să conecteze comportamentul cu amintirile,
controlează emoțiile și nevoile de bază (cum ar fi somnul și mâncatul).
Schimbări care pot fi observate: dificultate de a găsi obiecte și de a-și aminti unde au fost
plasate, suspiciune, iritabilitate, depresie sau anxietate.
● Lobul frontal, inițiază activitatea. Ne permite să ne planificăm și să ne organizăm
acțiunile, ne reglează judecata și comportamentul social, cum ar fi: conștientizarea
faptului că un comportament este potrivit unei situații, interpretarea sentimentelor altor
oameni și monitorizarea propriilor noastre acțiuni.
Schimbări care pot fi observate: persoana pare apatica, neinteresata, oprește hobby-urile sau
alte activități de care se bucura anterior, își pierde rapid interesul pentru o activitate, pare
mulțumit să stea, să fie inactiv, nu răspunde celorlalți, se izolează de ceilalți, nu poate opri o
activitate, repetând-o iar și iar.
● Hipocampul și lobii temporali. Hipocampul este locul unde sunt procesate memoria
verbală și vizuală. Amintirile verbale sunt cuvinte – amintiri legate despre ceea ce citim,
spunem sau auzim, în timp ce memoria vizuală ne permite să recunoaștem obiecte, fețe și
locuri pentru a ne ghida în jurul nostru. Lobii temporali ne controlează învățarea
lucrurilor noi și memoria pe termen scurt.
Schimbări care pot fi observate: incapacitatea de a păstra amintirea trecutului recent, trăirea
permanentă în momentul prezent, pierderea vocabularului, incapacitatea de a recunoaște fețe,
obiecte sau locuri familiare.
● Lobi parietali ajută la structurarea activităților în ordinea corectă, cum ar fi: aranjarea
hainelor în ordinea corectă, sau utilizarea instrumentelor sau efectuarea de sarcini care
necesită o secvență logică, cum ar fi pornirea și conducerea unei mașini. Controlează
capacitatea noastră de a înțelege informațiile spațiale, cum ar fi: locul unde ne aflăm
într-un mediu specific și unde sunt alte obiecte.

93
Schimbări care pot fi observate: folosirea incorectă a cuvintelor, dificultate de a înțelege ceea
ce spun alții, vorbirea mai degrabă în termeni generali decât în mod specific, incapacitatea de a
exprima gândurile clar în scris, dificultate în gestionarea conturilor bancare sau plata facturilor,
rătăcirea, dificultate la îmbrăcăminte, dificultăți de echilibru și mers. Aceste modificări vor
varia în funcție de dacă partea stângă sau dreaptă a creierului este afectată.
● Lobul occipital controlează vederea și permite să vedem și să combinăm culorile,
formele, unghiurile și mișcarea în modele semnificative. Deși lobul occipital nu este de
obicei implicat direct în boala Alzheimer, zonele vizuale din jur care permit să punem
împreună elementele de vedere pot fi afectate.
Schimbări care pot fi observate: pierderea percepției profunzimii, incapacitatea de a vedea
mișcarea.

Semnele distinctive ale bolii Alzheimer

Când se discută despre potențialele remedii pentru Alzheimer în știri, este posibil să
auziți adesea despre plăci și încurcături. Descrise pentru prima dată public de Dr. Alzheimer în
1906, acestea sunt frecvent observate în creierul persoanelor care suferă de Alzheimer. Plăcile
sunt formate din grupuri dense de proteine, împrăștiate în tot creierul. Unii cercetători cred că
atunci când prea multe dintre aceste plăci se construiesc și cresc, acele plăci pot bloca căile din
creier. Acest lucru ar bloca transferul semnalelor între celulele din creier, încetinind sau oprind
comunicarea lor și nutriția de care au nevoie pentru a rămâne sănătoși. Acest lucru poate juca
un rol în determinarea morții celulelor creierului, ceea ce duce la declinul cognitiv.
Încurcăturile sunt proteine din creier care se răsucesc împreunăiar această răsucire
interferează cu procese importante din creier, în cele din urmă sufocând celulele creierului. În
creierul există o proteină numită Tau. Proteinele Tau pot fi văzute ca niște șine paralele de cale
ferată în creier. Nutrienții și alte materiale importante sunt transportate de-a lungul acestor
piste, menținând în viață celulele creierului. Într-un creier sănătos, proteinele tau asigură că
nutrienții ajung la destinație. Într-un creier nesănătos, proteina Tau se prăbușește și se
răsucește, formând aglomerări de fibre încurcate. Aceste încurcături împiedică nutrienții să
ajungă la celulele creierului, ducând la moartea celulelor.
Când celulele creierului se degenerează și mor, creierul se micșorează dramatic în unele zone
ale creierului. Acest lucru a fost observat pentru prima dată când dr. Alzheimer a studiat
creierul lui Auguste Deter, prima persoană care a fost diagnosticată oficial cu boala Alzheimer,

94
și se observă și astăzi la persoanele cu boala Alzheimer. Această contracție continuă pe măsură
ce boala progresează, afectând funcția creierului și crescând severitatea simptomelor.
Există mai multe medicamente care pot ajuta cu simptome cum ar fi declinul memoriei,
modificările limbajului, abilitățile de gândire și abilitățile motorii. Deși încă nu există un
tratament pentru stoparea boalii, cei care răspund la aceste tratamente pot experimenta
îmbunătățiri ale calității vieții de câțiva ani.

Brain Tour: http://braintour.alzheimer.ca/01.htm

Peña-Casanova, J., Sánchez-Benavides, G., de Sola, S., Manero-Borrás, R. M., & Casals-Coll,
M. (2012). Neuropsychology of Alzheimer’s Disease. Archives of Medical Research, 43(8),
686–693. doi:10.1016/j.arcmed.2012.08.015
https://www.youtube.com/watch?v=0GXv3mHs9AU&t=229s
https://alzheimer.ca/en

95
 Neuropsihologia limbajului

Limbajul reprezintă un sistem de semnale codificate, având la bază sunete articulate, care
permit comunicarea tuturor manifestărilor ideative ale vieţii psihice umane. Există un limbaj
interior - limbajul gândit şi un limbaj extern-exprimat verbal. Între ele există o legătură
indisolubilă, ca de altfel, între gândire şi limbaj, prin faptul că limbajul interior are o formulare
verbală, cât şi prin faptul că limbajul interior reprezintă o formă prescurtată - eliptică,
esenţializată a limbajului exterior.
Organizarea limbajului implică integrarea mai multor sisteme reglatoare, receptoare şi
efectoare. Primul reprezintă componenta centrală, iar următoarele sunt componentele
periferice ale limbajului:
● Componenta centrală a limbajului, adică percepţia, conştientizarea, geneza, comanda şi
controlul variatelor aspecte ale limbajului, este reprezentată de scoarţa cerebrală umană,
atât în ansamblu, cât şi prin centrii specializaţi
● Componenta periferică a limbajului cuprinde structurile periferice ale organelor de simţ -
văz, auz, tact şi sistemul fonator, respectiv grafic
În cadrul limbajului, interesează în mod deosebit centrul senzorial Wernicke, situat în
partea posterioară a primului girus temporal, în apropierea cortexului auditiv primar stâng şi
centrul motor Broca. Aceste două regiuni sunt unite prin fasciculul arcuat. Leziuni ale acestor
structuri determină afazia.
Afazia este un termen folosit pentru a descrie o tulburare a capacității de a folosi
simboluri (scrise sau vorbite) pentru a comunica informații și este clasificată în două tipuri:
afazie expresivă sau afazie receptivă. Aceste două tipuri de afazie pot apărea împreună. Afazia
lui Broca a fost descrisă pentru prima dată de medicul francez Pierre Paul Broca în 1861. O
formă ușoară a acestei afecțiuni este denumită disfazie. Afazia/disfazia trebuie distinsă de
disartria care rezultă din afectarea articulației vorbirii. Disartria, spre deosebire de afazie, este
o disfuncție motorie din cauza inervației întrerupte a feței, limbii sau palatului moale, care are
ca rezultat vorbirea neclară, dar fluența și înțelegerea intacte. Afazia este considerată de obicei
un semn cortical. Prezența sa sugerează o disfuncție a cortexului cerebral dominant.
Afazia este o afectare dobândită a limbajului din cauza unei leziuni cerebrale. Pentru a fi
considerată afazică, deficiența trebuie să afecteze o serie de funcții ale limbajului, inclusiv

96
vorbirea, înțelegerea, citirea și scrierea. Afazia urmează de obicei de la leziunea emisferei
stângi a creierului. În accident vascular cerebral, se datorează de obicei unei întreruperi a
fluxului sanguin în artera cerebrală medie, care asigură alimentarea cu sânge a suprafeței
laterale a cortexului. Afazia poate apărea și în urma unei leziuni cerebrale traumatice sau poate
apărea treptat din cauza bolii cerebrale degenerative progresive. În mod tradițional, afazia a
fost clasificată folosind subtipuri care sunt caracterizate prin modele specifice de afectare a
fluenței vorbite, înțelegerii, numirii și repetiției. Aceste subtipuri de afazie includ afazia lui
Broca, afazia lui Wernicke și afazia globală.
Afazia lui Broca denumită și afazie motorie sau expresivă este o afazie nefluentă în care
vorbirea spontană este semnificativ diminuată și există o pierdere a structurii gramaticale
normale. Mai exact, cuvintele mici de legătură, conjuncțiile, cum ar fi și, sau, și dar, cât și
utilizarea prepozițiilor, se pierd. Pacienții pot prezenta vorbire interjecțională atunci când
există o latență lungă, iar cuvintele care sunt exprimate sunt produse ca sub presiune.
Capacitatea de a repeta fraze este, de asemenea, afectată la pacienții cu afazie Broca. În ciuda
acestor deficiențe, cuvintele care sunt produse sunt adesea inteligibile și corecte din punct de
vedere contextual. În afazia pură a lui Broca, înțelegerea este intactă. Pacienții cu afazie Broca
sunt adesea foarte supărați de dificultățile lor de a comunica. Zona Broca este o regiune din
lobul frontal inferior al emisferei dominante a creierului alcătuită din zonele Brodmann 44 și
45. Diferite căi leagă zona lui Broca de lobul frontal, ganglionii bazali, cerebel și emisfera
contralaterală. Cea mai frecventă cauză a afaziei lui Broca este un accident vascular cerebral
care implică lobul frontal inferior dominant sau zona Broca. Un accident vascular cerebral în
zona Broca se datorează de obicei unui tromb sau emboli în artera cerebeloasă mijlocie sau
artera carotidă internă. Alte cauze ale afaziei Broca includ leziuni cerebrale traumatice, tumori
și infecții ale creierului. Afazia este un simptom al bolilor degenerative precum boala
Alzheimer.
Ca urmare a unei leziuni în zona Broca, are loc o defalcare între gândurile și abilitățile de
limbaj. Astfel, pacienții simt adesea că știu ce doresc să spună, dar nu sunt capabili să producă
cuvintele. Adică, ei nu sunt capabili să-și traducă imaginile și reprezentările mentale în
cuvinte. Acest lucru afectează fluența normală a vorbirii. Pierderea funcției limbajului se poate
datora faptului că aria Broca joacă un rol în ordonarea sunetelor în cuvinte și a cuvintelor în
propoziții și astfel creează relații între elementele lingvistice. Așa cum a fost menționat, afazia
lui Broca este afazie nefluentă. Producția vorbirii spontane este semnificativ diminuată. Există
o pierdere a structurii gramaticale normale (vorbirea agramată). Mai exact, cuvintele mici de

97
legătură, conjuncțiile (și, sau, dar) și utilizarea prepozițiilor se pierd. De exemplu, o propoziție
de genul „Am scos câinele la plimbare” poate deveni „Eu plimb câine”.
Pacienții cu afazie Broca sunt adesea foarte supărați de dificultățile lor de a comunica. Acest
lucru se poate datora deficitului în sine sau poate fi cauzat de deteriorarea structurilor
adiacente lobului frontal care controlează inhibarea emoțiilor negative. Afazia Broca poate
însoți alte deficite neurologice, cum ar fi slăbiciunea facială dreaptă, hemipareza sau
hemiplegia și apraxia.
Examinarea unui pacient cu suspiciune de afazie include evaluări ale fluenței, abilității de a
numi obiecte, de a repeta fraze scurte, de a urma comenzi simple și complexe, de a citi și de a
scrie. Testarea neuropsihologică formală poate fi de ajutor pentru a determina tipul și
severitatea deficitului de limbaj. Proceduri neuroimagistice pot fi necesare pentru a localiza și
diagnostica cauza afaziei.
În plus, pacienții trebuie, de asemenea, să fie examinați pentru depresie, deoarece acest
lucru este frecvent și în afazia lui Broca. Afazia Broca are adesea un efect devastator asupra
capacității indivizilor de a-și desfășura activitățile normale. Ea afectează capacitatea
pacientului de a comunica și duce adesea la pierderea productivității și a vocației și poate duce,
de asemenea, la izolarea socială. În prezent, nu există un tratament standard pentru afazia
Broca. Tratamentele trebuie adaptate nevoilor fiecărui pacient. Terapia vorbirii și limbajului
este principala îngrijire pentru pacienții cu afazie. Este esențial să se ofere pacienților afazici
un mijloc de a-și comunica dorințele și nevoile, astfel încât acestea să poată fi abordate.
Adesea, acest lucru se face prin furnizarea unei plăci cu diverse obiecte, astfel încât pacientul
să poată indica obiectul pe care îl dorește. Implicarea unui logoped, neuropsiholog și neurolog
în elaborarea unui plan de îngrijire pentru pacientul cu afazie Broca este de mare ajutor în
obținerea unui rezultat bun. O opțiune de tratament inovatoare pentru pacienții cu afazie Broca
este intonația melodică. Intonația melodică se bazează pe faptul că abilitatea muzicală este
adesea cruțată în afazia lui Broca. Astfel, logopedul încurajează pacientul cu producție slabă a
vorbirii să încerce să-și exprime cuvintele cu tonuri muzicale. Această abordare s-a dovedit
promițătoare în studiile clinice.
S-a constatat că atunci când cauza afaziei Broca este un accident vascular cerebral,
recuperarea funcției limbajului atinge vârful în două până la șase luni, timp după care
progresul ulterioar este limitat. Cu toate acestea, pacienții ar trebui încurajați să lucreze la
producția de vorbire, deoarece cazurile de îmbunătățire au fost observate mult timp după un
accident vascular cerebral. Există produse software comerciale disponibile care pretind că

98
îmbunătățesc funcția limbajului, dar, în cea mai mare parte, acestea nu au fost testate riguros în
studii clinice randomizate.
Afazia Wernicke, denumită și afazie senzorială sau receptive constă în incapacitatea de a
înțelege cuvintele sau de a recunoaște simbolurile auditive, vizuale sau tactile. Ea este cauzată
de o boală a girusului temporal postero-superior al emisferei dominante. Adesea, este prezentă
și alexia (pierderea capacității de a citii cuvinte). Simptome: dificultăți în a înțelege cuvintele
celorlalți, incapacitatea de a înțelege cuvintele folosite cu sens figurat, vorbirea cu debit
normal, uneori chiar excesiv de abundent și accelereat, incapacitate de a înțelege limbajul scris
(alexie)
Afazia globală, provoacă o pierdere totală a capacității de vorbire și de înțelegere, a
scrisului și cititului. Pacienții păstrează un rudiment de limbaj automat, în special sub forma
exclamaților emoționale.
Este important să se abordeze problemele de depresie post-accident vascular cerebral și
tulburări cognitive post-accident vascular cerebral, precum și tulburările funcției executive,
conștientizarea, neglijarea și hemipareza în timpul procesului de reabilitare pentru a optimiza
rezultatul pentru un pacient individual. Sprijinul familial și social este extrem de important
pentru a menține pacienții cu deficite de limbaj implicați în activități sociale și de agrement,
care pot influența foarte mult calitatea vieții pacientului afazic.

Acharya; A.B., Wroten, M. (2021), Broca Aphasia, Bookshelf ID: NBK436010PMID:

28613781
Dronkers, N., Baldo, J.V., (2010), Language: Aphasia, Neurology.

99
 Neuropsihologia experiențelor adverse timpurii (1)

Preocuparea pentru studiul experiențelor traumatice timpurii a devenit globală datorită

prevalenței și consecințelor acestora asupra sănătății, satisfacției vieții sau costurilor sociale și
medicale. Pe lângă predispoziția genetică, stilul de viață și evenimentele de viață din copilărie
trăite de individ sunt factori care pot duce la îmbolnăvire. Toate acestea stau la baza dezvoltării
în continuare sănătoase a individului. Experiențele adverse din copilărie (ACE) sunt acele
evenimente trăite de o persoană în primii ani ai vieții sale, până la vârsta de 18 ani. Acești
autori arată, de asemenea, că ACE includ abuzul fizic, sexual și emoțional, neglijarea fizică și
emoțională. , violență domestică, separarea părinților sau divorțul, locuirea cu un părinte
dependent, bolnav mintal sau încarcerat, violență comunitară sau colectivă. Neglijarea
reprezintă eșecul părinților de a asigura nevoile de bază ale copiilor lor. Abuzul fizic se referă
la agresiunea fizică intenționată asupra copiilor de către părinți sau îngrijitori, în timp ce
abuzul sexual asupra unui copil este utilizarea acestui copil de către adulți pentru stimularea
sexuală. Neglijarea copilului, ca dimensiune a ACE, este descrisă ca incidente izolate dar și
situații repetate în care părintele sau alți membri ai familiei, deși capabili, nu oferă copilului
posibilitatea de a se dezvolta sau de a beneficia de o stare de bine, lipsită de sănătatea
copilului, educație, dezvoltare emoțională, alimentație, adăpost sau siguranță. Aceste situații
nu se datorează neapărat condițiilor economice precare ale părinților. ACE poate include o
mare varietate de experiențe diferite. Aceste experiențe pot fi directe sau indirecte și includ
expunerea la violență, abuz asupra copiilor, maltratare și agresiune. În România, ACE are o
prevalență între 13%–26%, dintre cei abuzul fizic și neglijarea emoțională având o rată mai
mare.
Literatura de specialitate arată că persoanele care au experimentat experiențe adverse în
copilărie (ACE) au un nivel scăzut de bunăstare și pot fi implicate în comportamente riscante,
cum ar fi utilizarea problematică a tehnologiei. De asemenea, cei cu un nivel mai scăzut de
satisfacție cu viața este asociat cu utilizarea excesivă a internetului și a telefonului mobil.
Maltratarea copiilor are un impact critic asupra sănătății și dezvoltării sociale, precum și
asupra funcționării psihologice. Cercetările au indicat efecte neuropsihologice permanente la
victimele maltratării.

100
 Când se discută termenul de maltratare a copiilor, este important să se ia în considerare
toate formele: abuz fizic, abuz sexual, abuz emoțional și neglijare. Deși variază în definiție,
toate formele de maltratare constituie un factor de risc care are consecințe de lungă durată
asupra mediului, neurologic, neuropsihologic și psihiatric.
Cunoașterea efectelor neurologice și neuropsihologice ale maltratării copiilor este
importantă pentru psihologi pentru a putea recunoaște contribuțiile etiologice la prezentările
clinice și pentru a identifica și înțelege sechelele complexe care pot apărea pe parcursul vieții
victimei. Zonele neurologice care se găsesc a fi asociate includ, dar nu se limitează la,
substanța cenușie și albă, axa HPA, amigdala, hipocampul și corpul calos. În plus, domeniile
funcțiilor executive și abilitățile motorii sunt unele dintre funcțiile neuropsihologice care sunt,
de asemenea, afectate în cazurile de maltratare.
În timpul copilăriei, sistemele de stres neurobiologic pot fi afectate negativ, contribuind nu
numai la dereglarea neurobiologică, ci și la o dezvoltare structurală neurologică alterată.
Evenimentele traumatice au fost asociate cu modificări ale structura și funcția creierului.
Dovezile sugerează că modificările neurologice în timpul maltratării în copilărie influențează
alți factori, cum ar fi relațiile, experiențele și mediul. O mare parte din creșterea creierului are
loc după naștere, motiv pentru care îngrijirea prenatală este importantă în această perioadă.
Astfel, această perioadă delicată permite ca creierul în curs de dezvoltare să fie modificat prin
experiență. Sechelele expunerii la abuz sau neglijare pot duce la dificultăți în procesarea și
îmbinarea informațiilor din mediu, o abilitate necesară pentru ajustarea comportamentului.
Cunoașterea distincției dintre dezvoltarea creierului tipic și atipică la copiii expuși la
maltratare este esențială pentru înțelegerea implicațiilor pe termen scurt și lung.

Dezvoltare tipică
Dezvoltarea creierului este un proces complex care implică multe interacțiuni neuronale
și rețele neuronale multiple pentru a produce acțiuni de bază precum rotirea unei clanțe sau
comportamente care susțin procesarea psihologică, cum ar fi atenția și limbajul. Mai mult, o
structură specifică a creierului nu acționează de la sine, toate structurile creierului lucrează
împreună pentru a influența comportamentul, dar fiecare parte are proprietățile sale speciale.
De-a lungul anului, cercetătorii au devenit conștienți de dezvoltarea neurologică, prin inovații
tehnologice, care au demonstrat o dezvoltare specifică anumitor perioade de vârstă.

Dezvoltare afectată

101
Când un copil suferă un eveniment traumatic, cum ar fi maltratarea, structurile neuronale pot fi
perturbate. Răspunsul neurochimic la amenințarea acută poate determina modificarea
răspunsului la stres al copilului. Mai mult, la victimele maltratării au fost observate anomalii
structurale ale creierului, ipotezând influența negativă asupra dezvoltării neurocognitive.
Studiile au arătat că acest impact asupra creierului poate avea loc în orice stadiu de dezvoltare.
S-a constatat că regiunile creierului, cum ar fi amigdala și structurile neocorticale suferă o
dezvoltare postnatală semnificativă, ceea ce le face să fie vulnerabile la efectele maltratării.
Studiile imagistice au putut identifica anomaliile cerebrale localizate în lobul frontal, care sunt
responsabile pentru aceste modificări cognitive.

Substanta albă și materia cenușie

Aproximativ jumătate din creier este alcătuită din substanță albă. S-a demonstrat că
substanța albă joacă un rol important în dezvoltarea comportamentului și suferă rapid
modificări în timpul copilăriei. Maturarea și mielinizarea substanței albe începe în timpul
etapelor prenatale și crește progresiv pe parcursul copilăriei. Materia cenușie conține sinapse și
regiuni ale creierului implicate în controlul muscular, percepția senzorială și memoria, printre
alte domenii neuropsihologice.
Creșterea substanței albe este esențială pentru ca dezvoltarea cognitivă, comportamentală
și emoțională să aibă loc într-o manieră ideală, confirmând de ce copiii mai mari sunt mai
pregătiți pentru a fi rezistenți la maltratare.
Creșterea substanței albe are loc în regiunile creierului care contribuie la atenție, abilități
motorii, abilități cognitive și memorie. Substanța albă continuă să crească până la vârsta adultă
(5 până la 32 de ani), în timp ce materia cenușie scade.

Axa hipotalamo-hipofizo-suprarenală (HPA)

Axa hipotalamo-hipofizo-suprarenală (HPA) este responsabilă răspunsul la stres al
organismului prin evaluarea factorului de stres, declanșarea unui răspuns neurochimic și, în
cele din urmă, oprirea răspunsului în absența factorului de stres. Mai multe structuri lucrează
împreună ca răspuns la amenințări precum cortexul prefrontal și hipotalamusul. Cortexul
prefrontal activează diferite structuri ale creierului pentru a lucra împreună ca răspuns la o
amenințare. Când amenințarea nu mai este prezentă, cortexul prefrontal încetează să trimită
semnale către diferite regiuni ale creierului, inclusiv pe axa HPA. Hipotalamusul contribuie, de

102
asemenea, ca răspuns la amenințări prin eliberarea de hormoni care acționează asupra hipofizei
anterioare.
Toată comunicarea implicată în activarea sistemului de axe HPA trebuie să fie echilibrată
pentru a evita efectele dăunătoare. Trauma perturbă capacitatea cortexului prefrontal de a regla
mesajele care călătoresc în diferite părți ale creierului. Dereglarea HPA în timpul copilăriei are
capacitatea de a împiedica modul în care copilul răspunde la stres și poate provoca chiar
deficite cognitive și tulburări psihologice până la vârsta adultă. Copiii care sunt expuși la
maltratare au mai multe șanse să aibă modificări ale nivelurilor lor de cortizol care interferează
cu axa HPA. În consecință, dezvoltarea axei HPA pare a fi sensibilă la evenimentele adverse
timpurii, care se sugerează că provoacă modificarea funcției bazale și a reactivității.

Amigdala și hipocampul
Situată în lobul temporal se află amigdala, o structură care procesează emoțiile și atribuie
o valență emoțională unui stimul cu scopul de a angaja un răspuns comportamental la un factor
de stres. În dezvoltarea tipică, amigdala lucrează împreună cu hipocampul cu scopul de a
introduce valența emoțională în memorie. Răspunsurile defensive devin în cele din urmă
activate pe măsură ce factorul de stres este întâlnit din nou.
Hipocampul este situat pe partea mediană a sistemului limbic și are receptori care
determină o influență inhibitoare asupra activității axei HPA. După cum sa menționat anterior,
amigdala și hipocampul lucrează împreună în procesarea și stocarea amintirilor emoționale
astfel, funcția hipocampică este compusă din învățare, memorie și răspuns la stres.
După ce primește input senzorial, amigdala atribuie valență emoțională stimulilor pentru
ca un răspuns comportamental să aibă loc. Această structură cerebrală are o funcție integrativă
importantă pentru relația pe care o au copiii cu mediul lor și poate fi afectată de expunerea la
evenimente traumatice. În plus, dereglarea amigdalei a fost identificată ca un efect datorat
maltratării și poate duce la probleme de evaluare a semnificației stimulilor prin atribuirea de
valență emoțională pentru a se angaja într-un răspuns de stres la stimuli neamenințători. S-a
demonstrat de asemenea, că activitatea neuronală spontană, stimulii interoceptivi și
exteroceptivi provoacă aceste răspunsuri atipice. Studiile de neuroimagistică demonstrează că
amigdala devine hiperactivă ca răspuns la un stimul emoțional, cum ar fi experiențele adverse
timpurii. În mod corespunzător, mai multe studii au dezvăluit că antecedentele de maltratare a
copiilor sunt asociate cu hipersensibilitatea la expresiile faciale negative, precum și cu volume
mai mici ale hipocampului.

103
 Hipocampul este implicat în consolidarea emoțională a memorie și s-a dovedit a fi o parte
multifuncțională a sistemului limbic. Reducerea volumului hipocampului este una dintre cele
mai raportate modificări care sunt în legătură cu experiențele adverse din copilărie.
Studiile despre hipocamp arată că atunci când copiii suferă traume, apare o reacție fiziologică
care eliberează hormoni care afectând emoțiile și cogniția. În general, maltratarea copiilor a
fost legată de modificări ale hipocampului la nivel structural și funcțional. Studiile actuale
arată că formarea hipocampului este hiperactivă la copiii expuși la experiențe traumatice în
comparație cu un eșantion de control. Mai mult, ei sugerează că această regiune este
vulnerabilă la stres, ceea ce duce la conectivitate puternică între amigdală și hipocamp. S-a
demonstrat că această conectivitatea dintre cele două structuri crește în timpul regăsării
amintirilor cu valență emoțională. O activare alterată a hipocampului a fost, de asemenea,
legată de dezvoltarea tulburării de stres post-traumatic.

Corpul calos
Corpul calos este o structură mielinică ce conectează emisfera dreaptă și stângă a
creierului, oferind cea mai mare conexiune a zonelor neocorticale. Această structură este
formată din peste 190 de axoni și s-a speculat că joacă un rol major în cognitie. Dovezile au
găsit o relație între grosimea corpului calos și inteligență, viteza de procesare și abilitățile de
rezolvare a problemelor.
Cercetările descriu corpul calos ca fiind susceptibil la dereglare din cauza expunerii la
adversități timpurii. Anomaliile în morfologia corpului calos au fost legate de cazuri de abuz și
neglijare în copilărie. Disfuncția raportată a corpului calos a fost asociată cu reducerea
comunicării dintre emisfere. Ca urmare, afectarea calosului permite emisferelor să se dezvolte
independent unele de altele. S-au găsit dovezi convingătoare cu privire la implicarea pe care
corpul calos o are în schimbul de informații visuomotorii.
Expunerea timpurie la maltratarea copilului afectează mielinizarea care ar trebui să
crească dimensiunea corpului calos de la dezvoltare, pe tot parcursul vârstei adulte tinere.
Cercetătorii au arătat, că neglijarea a avut o influență mai mare asupra reducerii acestei
structuri cerebrale decât era de așteptat. Aceste modificări au fost asociate cu expunerea
timpurie la niveluri ridicate de hormoni de stres care suprimă diviziunea celulelor gliale,
imperative pentru mielinizare. Alte studii au arătat de asemenea, o diferență în volumul
corpului calos din cauza traumei. Astfel, copiii cu antecedente de abuz au avut volume ale

104
 hipocampului și calosului mai mici de-a lungul vieții, ceea ce duce adesea la amploare mai
mare a răspunsului psihologic la vârsta adultă.

Cortexul prefrontal
În timpul unei experiențe stresante, cortexul prefrontal lucrează cu alte regiuni pentru a
activa zonele creierului necesare răspunsului la stres. Odată ce răspunsul la amenințare se
activează și înlătură efectele stimulilor, cortexul prefrontal încetează să trimită semnale către
diferite regiuni ale creierului. Dovezile din studiile de traumă și PTSD au descoperit că zona
cortexului prefrontal este conectată la amigdală, sugerând de ce răspunsul la frică devine
modificat. Studiile arată că atunci când un copil este expus la maltratare, cortexul prefrontal
prezintă dereglare în ceea ce privește concentrațiile de dopamină, ceea ce duce la tulburări
psihologice, de dezvoltare și cognitive. Mai mult, duce la hiporesponsivitate a cortexului
prefrontal, determinând inhibarea răspunsului la stres și, în consecință, afectând axa HPA.

Cabrera, C., Torres, H., & Harcourt, S. (2020). The neurological and neuropsychological effects of child
maltreatment. Aggression and Violent Behavior, 101408. doi:10.1016/j.avb.2020.101408
Tudorel., O. I. (2022). Adverse childhood experiences and problematic technology use: The
mediating role of satisfaction with life. Current Psychology
https://doi.org/10.1007/s12144-022-02723-w

105
 Neuropsihologia experiențelor adverse timpurii (2)

Efecte traumatice neuropsihologice în urma experiențelir adverse timpurii (ACE)

Creșterea psihopatologiilor atât internalizate, cât și externalizate la copii subliniază
importanța studierii asocierii dintre evenimentele adverse timpurii, funcțiile creierului și
efectele psihologice. Funcțiile executive sunt un set important de procese care permit
indivizilor să stabilească obiective și să le atingă. La copii, procesele executive se dezvoltă
rapid în timpul copilăriei timpurii și în adolescență. La vârsta de șase ani, ar trebui dezvoltate
abilități simple de planificare și căutare vizuală. Menținerea contextului, testarea ipotezelor și
controlul impulsurilor ar trebui atinse până la vârsta de 10 ani, în timp ce etapa adolescenței ar
trebui să constea în planificare complexă, secvențiere motrică și abilități de fluență verbală.
Copiii continuă să se dezvolte până la vârsta de douăzeci de ani, ceea ce duce la mai puține
provocări prin extinderea abilităților strategice. Cu toate acestea, atunci când copiii sunt
afectați de maltratare, aceste procese devin mai dificile.
Simptomatologia traumei este una dintre cele mai studiate rezultate ale ACE, cercetările
au demonstrat o corelație între abuzul sexual din copilărie, abuzul fizic și PTSD. Simptomele
de traumă au fost, de asemenea, afișate în cazul abuzului emoțional, așa cum este evident prin
sentimentele de frică, deznădejde sau rușine. A devenit din ce în ce mai vizibil faptul că cei
care au trăit ACE pot suferi mai multe forme de maltratare, ceea ce crește riscul de deficit
cognitiv. Descoperiri recente au sugerat că atunci când experiențele pentru creierul în curs de
dezvoltare sunt adverse, funcționarea executivă și abilitățile de atenție devin afectate. Cu toate
acestea, indicii ale deficiențelor cognitive depășesc cele ale atenției și abilităților executive.
Studiile au descoperit că deteriorările structurilor neuronale contribuie la dificultățile
abilităților de procesare și de performanță limbajului la. Alții au descoperit deficiențe în
măsurarea raționamentului vizual, memorie și perceptiv.
Deficiențele funcției executive în timpul copilăriei au fost legate de dificultăți privind
competența socioemoțională și probleme de externalizare. Se știe, de asemenea, că aceste
deficiențe afectează funcționarea cognitivă, deoarece măsurile timpurii de funcționare
executivă demonstrează dificultăți de pregătire, alfabetizare și matematică. Conform modelelor
neurobiologice de stres, expunerea la traume sau violență la o vârstă fragedă poate provoca un

106
răspuns la stres afectat care face persoana susceptibilă la supraexcitare emoțională. Mai mult, a
fost asociată și cu perturbarea atenției volițională.
Copiii cu funcție executivă slabă pot acționa fără să se gândească, reacționează exagerat
din punct de vedere emoțional, uită și rătăcesc obiectele, încep o sarcină fără a termina sau le
lipsește perspicacitatea. Acest lucru a fost coroborat de mai mulți cercetători care sugerează că
victimele pot dezvolta o strategie de evitare ca urmare a lipsei capacității de a inhiba
răspunsurile de frică la factorii declanșatori ai traumei. În plus, atunci când reglarea emoțiilor
sau controlul inhibitor este scăzut, este posibil ca acei copii să experimenteze gânduri intruzive
și o creștere a hipervigilenței. Cercetătorii au arătat că acei copii expuși la ACE multiple sau
persistente dezvoltă mai multe probleme cu atașamentul, modificări neurobiologice, reglarea
afectelor, disocierea, controlul comportamental și conceptul de sine. Copiii expuși ACE, în
mai multe ocazii, pe parcursul dezvoltării lor au avut rezultate mai scăzute la sarcini legate de
memoria de lucru în comparație cu copiii nemaltratați sau copiii care au suferit ACE într-o
perioadă de dezvoltare. Combinația de abuz și neglijare a fost asociată cu deficitele copilăriei
în menținerea atenției, atenția auditivă, integrarea vizual-motorie, rezolvarea problemelor,
abstractizarea și planificarea.
Memoria de lucru este, de asemenea, unul dintre procesele implicate în autocontrolul și
controlul funcției executive. Autocontrolul a fost asociat cu stabilitatea relației, competența
academică, modularea cognitivă de sus în jos a activității direcționate către un scop și o
scădere a comportamentelor criminale și a psihopatologiei. Studiile sugerează că maltratarea în
copilărie poate afecta activarea prefrontală, necesară pentru autocontrol pe parcursul
dezvoltării.
Examinând efectele maltratării asupra funcționării neurocognitive s-a descoperit că
victimele au prezentat performanțe mai slabe în ceea ce privește memoria de lucru și măsurile
de control inhibitor, procesele implicate în autocontrol despre care se crede că se bazează pe
regiunile medial-prefrontal. Copiii care au suferit ACE au prezentat un control inhibitor mai
slab și performanță a memoriei de lucru mai slabe decât cei care nu au fost expuși unor astfel
de evenimente. Astfel, debutul timpuriu al maltratării nu servește doar ca predictor al
performanței memoriei de lucru, ci și speculează gravitatea ACE.
Între trei și patru ani, copiii dezvoltă limbajul și gândirea simbolică pentru a înțelege
lumea. Copiii încep să se bazeze pe limbaj între patru și cinci ani pentru a-și exprima emoțiile
și a demonstra empatie. Astfel, copiii care sunt expuși la maltratare devin expuși riscului de a

107
dezvolta tulburări de limbaj. Nu numai că s-a demonstrat că afectează achiziția limbajului, dar
dovezile sugerează că ACE sunt puternic asociate cu performanța școlară scăzută și abandonul
școlar. În timpul ACE, există o interacțiune eșuată părinte-copil, care este crucială pentru
exprimarea și dobândirea limbajului, ca urmare, copiii maltratați au mai multe șanse să
folosească mai puține cuvinte, să aibă dificultăți în a produce propoziții complexe și să
dezvolte un limbaj mai slab receptiv.
Dovezile sugerează, de asemenea, că mamele care își neglijează copiii se angajează în
mai puține interacțiuni verbale și sunt mai puțin probabil să verbalizeze instrucțiunile și să
răspundă la inițiativele copilului lor. Aceste comportamente au fost observate și la mamele
care au suferit abuzuri domestice. Atunci când mamele nu sunt capabile să se conecteze cu
copilul lor prin discuții emoționale, este posibil ca acesta să nu dezvolte abilități adecvate de
comunicare pentru a face față sentimentelor. Copiii care sunt maltratați primesc adesea o
contribuție verbală inadecvată a părinților, care dăunează neurodezvoltării.

Interventii terapeutice
Literatura clinică actuală oferă dovezi empirice puternice pentru anumite intervenții
concepute pentru copiii și adolescenții cu antecedente de ACE. Mai exact, terapia
cognitiv-comportamentală individuală (TCC); TCC individuală cu implicarea părinților, cum
ar fi TCC centrată pe traumă (TF-CBT); și CBT de grup, cum ar fi intervenția
cognitiv-comportamentală pentru traumă în școli (CBITS), sunt considerate intervenții bine
stabilite.
În plus, studiile de caz au arătat că terapia EMDR (Eye Movement Desensitization and
Reprocessing Therapy) îmbunătățește simptomologia și atașamentul la adulții cu traume
complexe. Studiile de caz au demonstrat că EMDR are un efect pozitiv asupra simptomelor și
a atașamentului părinte-copil la copiii cu antecedente de traumă de atașament. În cercetările
desfășurate cu copii cu antecedente de traumă de atașament, copiii au arătat o îmbunătățire
crescută a comportamentului și atașamentului în urma EMDR și a terapiei familiale comune.
De asemenea, noile tehnologii, precum realitatea virtuală sunt mijloace care pot ajuta
specialiștii în munca cu clienții care au suferit ACE sau PTSD.

Cabrera, C., Torres, H., & Harcourt, S. (2020). The neurological and neuropsychological
effects of child maltreatment. Aggression and Violent Behavior, 101408

108
Navalta, C. P., McGee, L., & Underwood, J. (2018). Adverse childhood experiences, brain
development, and mental health: A call for neurocounseling. Journal of Mental Health
Counseling, 40(3), 266–278. https://doi.org/10.17744/mehc.40.3.07

109
 Neuropsihologia comportamentului

Se cunoaște că multe comportamente ce pot afecta circuitele de recompensă din creier

conduc la pierderea controlului și alte simptome de adicție la unele persoane (Love et al.,
2015). În timp ce termenul de adicție a fost asociat istoric cu problema exagerării consumului
de droguri și/sau alcool (White, 1998), cercetarea neuroștiințifică din domeniu a schimbat
înțelegerea noastră cu privire la acest fenomen în ultimele decenii. Este evident astăzi că
diferite comportamente, care în mod repetat reiau circuitele de recompensă, motivație,
memorie sunt toate parte din boala numită adicție (Leeman & Potenza, 2013).
Mecanisme comune în adicție implică substanțe psihoactive precum alcool, opioide sau
cocaina iar comportamentul patologic cuprinde dependența de jocurile de noroc, folosirea
necontrolată a internetului, jocurile pe net, pornografia (Love et al., 2015).
Pe baza dovezilor aduse de studiile neuroștiințifice, Asociația Americană de Medicină
Adictivă (ASAM) a extins în 2011 definiția adicției pentru a include atât comportamentele, cât
și substanțele: „Adicția este o boală primară, cronică a circuitelor de recompensă, motivație și
memorie ale creierului. Disfuncția în aceste circuite conduce la manifestări specifice biologice,
psihologice, sociale și spirituale. Acestea sunt reflectate într-un individ care urmărește în mod
patologic recompensa și/sau alinarea (ușurarea) prin folosirea de substanțe și alte
comportamente” (ASAM, 2015).
Toate tipurile de abuz afectează canalele mesolimbice de dopamină, ce își au originea în
aria tegmentală anterioară și se proiectează în nucleul accumbens. Numit în mod uzual centrul
recompensei, nucleul accumbens este intens legat de plăcere, căutarea recompensei, întărirea
învățării și impulsivitate. Calea mesolimbica a dopaminei se conectează cu alte trei regiuni
cheie pentru a forma o colecție integrata de circuite numite în mod uzual sistemul de
recompensă: amigdala (centrul emoțiilor pozitive și negative, memoria emoționala),
hipocampul (procesează memoria de lungă durată) cortexul frontal (coordonează și determină
comportamentul). Luat împreună, acest sistem de recompensă și regiunile conexe modulează
printre altele plăcerea, recompensa, memoria, atenția și motivația (Volkow et al., 2011).
Grant, Brewer și Potenza (2006) susțin că jocul patologic de noroc, cleptomania,
piromania, cumpăratul compulsiv, comportamentul sexual compulsiv sunt exemple de

110
comportamente adictive și că studiile biochimice, de neuroimagistică, genetice și de tratament
sugerează o puternică conexiune neurobiologică între adicțiile comportamentale și tulburările
prin abuz de substanțe. Aceste două tipuri de patologii se suprapun în multiple arii incluzând
comorbiditățile, recăderile cronice, contribuția genetică, neurobiologia, fenomenologia (pofta,
intoxicația, retragerea), toleranța și răspunsul la tratament (Grant et al., 2010).

Tulburarea jocurilor pe internet

Asociația Americană de Psihiatrie (APA) a admis fenomenul comportamentului adictiv,
în DSM-5 în care a fost inclusă și Tulburarea jocurilor pe internet, deoarece „există dovezi că
și comportamentul de joc activează sistemele de recompensă în mod similar cu cele activate de
consumul de droguri și produce simptome comportamentale comparabile cu cele produse de
tulburările ca urmare a consumului de substanțe”(APA, 2013) mai mult decât atât, există
descrisă și modalitatea de diagnostic a Tulburării jocurilor pe internet, numit Internet Gaming
Disorder (IGD).
Studiile sugerează că în momentul în care indivizii sunt preocupați de jocuri pe internet,
anumite canale din creierul lor sunt stimulate în același fel direct și intens ca cel al
dependenților de droguri, în contactul cu acea substanță. Jocul declanșează un răspuns
neurologic care influențează senzațiile de plăcere și recompensă iar rezultatul, în cazurile
extreme, se manifestă sub forma comportamentului adictiv (APA, 2015).
În ceea ce privește dependența de internet, studiile neurologice susțin ipoteza că
procesele neurale sunt similare celor din adicția la substanțe (Love et al., 2015). Funcțiile
executive sunt sisteme de control care ne permit reglarea comportamentului care este
planificat, orientat spre scop, flexibil și eficient (Anderson et al., 2008). Aceste funcții sunt
strâns legate de părți ale cortexului frontal, în special cortexul prefrontal dorsolateral (Yuan &
Raz, 2014). Acest cortex se leagă și de ganglionii bazali (Hoshi, 2013) și astfel se constituie
circuite fronto-striatale care se leagă și de nucleul caudat și putamen prin intermediul
talamusului. În consecință, rezultatele sugerează că la pacienții cu adicții de internet se ajunge
la reducerea controlului prefrontal și a altor funcții executive (Brand et al., 2014).
Leeman și Potenza (2013) au arătat similitudini între tulburarea jocurilor pe internet și
dependența de substanțe la nivelul funcționarii cerebrale (cortex frontal, striatul, insula) și
neurotransmițătorii implicați (dopamina, serotonina, opioidele, glutamatul, norepinefrina).
Brand, Young și Laier (2014) concluzionează că în dependența de internet apar modificări

111
structurale și funcționale la nivelul cortexului prefrontal și a structurilor limbice, zona insulei
și subcortical la nivelul ganglionilor bazali.
Rezultatele studiilor arată că creierul indivizilor dependenți de internet reacționează prin
dorința la confruntarea cu stimuli legați de internet la fel ca și creierul subiecților dependenți
de substanțe la stimuli legați acestea (Sun et al., 2012). Cei cu dependență de internet au o
scădere a performanțelor în luarea deciziilor pentru că depun mai mult efort în funcțiile
executive (Dong et al., 2013b). Substanța cenușie a fost scăzută în mai multe regiuni
prefrontale, dorsolateral în cortexul prefrontal (bilateral) și în cortexul orbitofrontal, precum și
în cerebel și în cortexul cingulat rostral stâng. Modificările în ariile prefrontale sunt corelate cu
durata tulburării. Aceste modificări cerebrale pot fi responsabile de tulburări în controlul
cognitiv la subiecții cu adicție de internet și, de asemenea, există similitudini cu modificările
din creierul celor cu abuz de substanțe. Reduceri ale substanței cenușii s-au găsit și în cortexul
cingulat anterior stâng și posterior și în zona insulei (Zhou et al., 2011) și în cortexul
orbitofrontal (Hong et al., 2013a; Yuan et al., 2013) ce indică reduceri în procesele de control
prefrontale.
La pacienții cu adicție de internet apar și tulburări în conexiunile, care au legătură cu
schimbările structurale. Dong et al., (2012a) a stabilit că există o conectivitate crescută între
mai multe arii cerebrale inclusiv talamusul și cortexul cingulat posterior. În timp ce între ariile
precorticale și zonele subcorticale, ca și între zonele parietale și structurile subcorticale,
îndeosebi putamenul conectivitatea este redusă (Hong et al., 2013b).

Comportamentul alimentar
În reglarea apetitului și a ingestiei alimentare, alături de hipotalamus, deține roluri
importante și talamusul și striatul. Hipotalamusul primește semnale externe și comunică direct
cu componentele sistemului de recompensă, cu cel emoțional și al memoriei iar prin talamus,
cu ariile corticale de control cognitiv și astfel, hipotalamusul poate fi controlat/influențat de
centrele corticale superioare. Hipotalamusul deși deține un rol hotărâtor în controlul
homeostaziei alimentației, poate fi influențat de multiple componente nervoase în ingestia de
hrană (Farr et al., 2016).
Studiile arată că alterări ale sistemului de recompensă pot fi cauze ale dereglarii apetitului
și in obezitate (Garcia-Garcia et al., 2014). Alimentele sunt o recompensă naturală și în mod
tipic acționează pe canalele de recompensă din creier. Nucleul accumbens, striatul și cortexul

112
orbito-frontal sunt arii cheie implicate în recepționarea și integrarea semnalelor dopaminergice
în vederea transpunerii în acțiune.
Amigdala este aria cerebrală primară care reglează apetitul ca răspuns la emoții. Ea se
activează la stimuli alimentari (Small et al., 2008) și acest răspuns este crescut în copilărie,
adolescență și la adulții obezi (Boutelle ett al., 2015). Activarea amigdalei sugerează de
asemenea un consum de alimente cu multe grăsimi și bogat în calorii (Mehta et al., 2012).
Memoria reglată de hipocamp și de formațiuni adiacente poate de asemenea juca un rol în
comportamente alimentare disfuncționale. Se sugerează că un nivel scăzut al funcționării
hipocampului conduce la o ingestie crescută de alimente și o calitate mai scăzută a acestora
conduce la obezitate (Martin & Davidson, 2014). Acest lucru poate susține și explica faptul că
o persoană care a fost expusă experiențelor adverse timpurii este predispusă spre obezitate.
Hipocampul primește informații alimentare de la multe arii inclusiv insula, cortexul
orbitofrontal, nucleul arcuat și hipotalamus (Rolls, 2008). Oamenii cu leziuni ale hipocampului
nu își pot aminti dacă le este foame sau dacă au mâncat deci, vor mânca din nou, chiar dacă
tocmai au mâncat până la saturație (Francis et al., 2011). Obezitatea poate compromite
funcționarea hipocampului, există o clară legătură între memorie, funcția hipocampului și
obezitate.
Cortexul parietal se activează în cursul controlului apetitului, indivizii normoponderali
care au predispoziție de a deveni obezi datorită istoricului familial și obiceiurilor alimentare,
prezintă o mai mare activare parietală și occipitală la stimulii alimentari chiar în stare de
saturație (Cornier et al., 2013). O alterare a atenției în ariile corticale parietale și occipital
pentru mâncare și stimuli alimentari conduc la creșterea în greutate și rezistență la pierdere în
greutate. Cortexul pefrontal reprezintă o mare parte din circuitul de control cognitiv
cuprinzând cortexul cingulat, cortexul frontal inferior, aria motorie suplimentară și cortexul
prefrontal dorsolateral (Aron, 2011). O greutate crescută a fost asociată cu mai puțină
substanță cenușie în cortexul prefrontal ceea ce se presupune că conduce la deficite cognitive
(Willette & Kopagiannis, 2015).
Scăderi ale activității sistemului nervos simpatic reprezintă un factor de risc pentru
creșterea în greutate și obezitate. Obezitatea viscerală se consideră a fi o tulburare
neuroendocrină caracterizată prin disfuncții ale axei hipotalamo-piuitar-adrenale și activarea în
paralel a SNS (Bjorntorp et al., 2000).
Recent a apărut ipoteza conform căreia, alterarea în mecanismul de recompensă cerebrală
poate fi implicat în patogeneza tulburărilor alimentare. Anorexia nervoasă a fost mult timp

113
conceptualizată ca fiind un sindrom dependent de înfometare dezvoltat deoarece ingestia mai
scăzută de hrană este văzută ca recompensatoare inițial iar este apoi menținută prin
condiționare la situații ce aduc recompensă (Stoving et al., 2009).
În mod similar, alimentația compulsivă la pacienții cu bulimie nervoasă este determinată
de nevoia puternică de a mânca asociată cu o pierdere a controlului asupra comportamentului
de consum înaintea orgiei alimentare și cu reducerea tranzitorie a stărilor emoționale negative
după aceasta. Deci, plăcerea crescută determinată de alimentație care urmează după consumul
unei cantități mari de alimente în cursul episoadelor de orgiei alimentare ajută pacientul la a-și
reduce stările emoționale negative (Monteleone et al., 2017).
Circuitul de recompensă principal din creier, aria tegmentală ventrală, a căror neuroni
dopaminergici proiectează către nucleii accumbens parte a striatului ventral, odată ce aria
tegmentală ventrală este activată de stimuli enviromentali recompensatori, dopamina este
eliberată în nucleii accumbens (Bromberg-Martin et al., 2010) și induc procese motivaționale
care conduc la consumul recompensei (Wolkow et al., 2008). Amigdala și hipocampul par să
dețină rolul esențial în asocierea recompensă-stimul predictor cu emoțiile pozitive determinate
de recompensa propriu-zisă. Sistemul de recompensă cerebral integrează și stimuli bazali și
emoționali precum foame, sațietate, dorință, plăcere și teamă, cu procese cognitive superioare
menite să moduleze acțiuni viitoare sau reprezentarea experienței generale. Aceste procese
superioare implică cortexul cingulat anterior, cortexul orbitofrontal și cel prefrontal
ventromedial, necesar pentru identificarea stimulilor recompensatori, inhibarea răspunsurilor
emoționale și stimularea rezultatelor comportamentale (Stripada et al., 2011).
Anumite studii sugerează că la pacienții cu anorexie nervoasă se reduce substanța cenușie
din insulă, hipotalamus, amigdală și cortexul cingulat (Frank, 2015), în timp ce la pacienții cu
bulimie nervoasă se arată o reducere a volumului caudat iar substanța cenușie rămâne la
aceleași dimensiuni.
Creșterea nivelului de stres perceput de către indivizii din societatea modernă afectează
comportamentul alimentar (Lattimore & Maxwell, 2004). De fapt, studii recente arată că
tristețea favorizează ingestia de alimente cu multe grăsimi sau alimente dulci care aduc o înaltă
recompensă în timp ce, în cursul stărilor de fericire se ingeră mai multe fructe uscate (Garg et
al., 2007). Baza pentru acest comportament care duce la obezitate include canale corticale și
subcoticale care implică învățarea și memoria recompensei și a plăcerii la fel ca și formarea
obiceiului și scăderea controlului cognitiv. Nivelul crescut de hormoni de stres și de alimente
gustoase poate servi ca semnale de feedback care reduc nivelul stresului perceput (Pecoraro et

114
al., 2006) și deci, consolidează comportamentul de alimentație determinat de stres.
Aproximativ 40% dintre oameni cresc ingestia calorică iar 40% scad ingestia calorică atunci
când sunt stresați (Block et al., 2009). Se pare că cei care sunt inițial la limita superioară a
normalului sau supraponderali, sunt mai inclinați să își crească greutatea când sunt stresați, în
timp ce aceia care sunt normali sau subponderali procedează invers (Block et al., 2009).

Vintilă, M. (2018). Sistemul nervos central. În Evaluarea psihologică. Manualul psihologului

clinician, ed. Enea, V., Dafinoiu, I. Iași: Ed. Polirom

115
 Tehnologia modernă în neuropsihologie
Realitatea virtuală oglindă a comportamentelor umane

Ce este realitatea virtuala?

Realitatea virtuala (VR) nu are inca o definitie clara, desi preocuparea pentru aceasta
forma de tehnologie exista deja de cateva decenii. In principal, este definita ca o forma de
interactiune intre om si computer. Termenul de realitate virtuala a fost utilizat pentru prima
data de catre informaticieni la inceputul anilor ’80, cu toate ca sistemul VR in versiune
comerciala a fost creat in 1956 de catre Morton Heilig. Apoi, prin sistemul dezvoltat in 1968
de Ivan Sutherland a devenit posibila prima experienta virtuala. Ulterior, companiile de jocuri
video au inceput sa ofere dispozitive VR din ce in ce mai ieftine iar incepand cu anii ’90 VR a
devenit frecvent utilizata in medicina (Gorini & Riva, 2008).
Ceea ce este specific VR, pe langa interactivitate este senzatia de imersie (Roche et al.,
2019) si de prezenta in mediul respectiv chiar daca corpul nu este real in acel mediu (Clemente
et al., 2014). Cu toate ca este observabila si acceptata aceasta stare de prezenta, de a fi acolo in
mediul virtual, cercetatorii nu s-au pus inca de acord cu o definitie a ceea ce este de fapt
prezența in acest mediu. Pe de alta parte pare ca exista un consens despre ceea ce nu este
prezenta, si anume nu este imersie, interactiunea sau emotia, chiar daca acestea ajuta la
intelegerea experientei de a fi acolo (Riva et al., 2014).
Imersia in mediul virtual se realizeaza cu ajutorul unui dispozitiv, cunoscut sub
denumirea de headset sau ochelari virtuali. Acest dispozitiv poate fi de sine statator sau poate
fi conectat la telefon sau computer pentru ca mediul virtual sa fie generat prin ochelarii
virtuali. Aplicatiile care formeaza mediul virtual sunt, in general videoclipuri 360 de grade si
aplicatii grafice 3D. Castile VR se fixeaza pe ochii utilizatorului, izolandu-l vizual de mediul
real iar prin intermediul senzorilor de miscare, se poate chiar detecta pozitia utilizatorului in
acel mediu virtual. Utilizatorul va avea un camp vizual complex al mediului real oferit prin
VR. Cu un dispozitiv mai putin performant, utilizatorul va avea o panrama 360 grade a
mediului. Va putea privi stanga-dreapta, sus-jos, fiind complet imersat in mediu insa nu va
avea senzatia ca poate inainta in interiorul mediului respecitv. Dispozitivele mai complexe, pot

116
oferi senzatia de patrundere in acel mediu, astfel cu cat se inainteaza mai mult in spatiu
respectiv cu atat se va ajunge in contact cu alte obiecte, peisaje etc.
Cunoscut mai mult ca dispozitiv si tehnologie pentru divertisment, in ultimele decenii VR
a inceput sa fie tot mai mult utilizat si studiat pentru ameliorarea sanatatii fizice si mentale.
S-au dezvoltat din ce in ce mai multe aplicatii pentru reducerea stresului, managementul
durerii, PTSD, tulburari de anxietate, depresie, dependente, tulburari de comportament
alimentar, tulburare obsesiv-compulsiva. De cele mai multe ori, aplicatiile utilizate sunt
aplicatii sub forma de grafica 3D sau videoclipuri 360 grade. Acestea pot fi usor personalizate,
aplicatiile permitand adaugarea sau eliminarea unor elemente care sa ajute terapeutul in a oferi
clientului sau un mediu cat mai adecvat in functie de obiectivul propus la inceputul terapiei.
De exemplu, in cazul in care prin VR ruleaza o aplicatie pentru un client cu fobie de zbor cu
avionul, terapeutul va putea opta ca zborul sa se desfasoare pe vreme buna sau furtuna, pe timp
de zi sau noapte. De asemenea, se vor putea introduce elemente pentru a crea interactiune, ca
de exemplu, stewardesa care se asigura ca pasagerul este in regula. Este important de
mentionat si retinut faptul ca, utilizarea VR in psihoterapie nu se refera la o forma de terapie ci
la un mijloc care ajuta terapeutul in activitatea sa. Astfel, sedinta de terapie nu se desfasoara in
intregime in realitatea virtuala. Ca si echipament de lucru, pe langa VR, terapeutul poate
utiliza un aparat de biofeedback pentru a ajuta clientul sa observe si regleze starile interne
(Bermudez et al., 2019) si se poate conecta la o tableta sau platforma de unde selecteaza
aplicatiile (mediile) pe care le considera utile pentru clientul sau. In utilizarea VR trebuie luat
in considerare si faptul ca exista anumite efecte secundare si contraindicatii. Efectele
secundare se refera la starea de ameteala, greata, durere de cap care pot sa apara in urma
utilizarii indelungate a ochelarilor virtuali. De asemenea, este contraindicata utilizarea acestui
dispozitiv la copii de sub 6 ani.

Cine sunt eu in mediul VR?

Dezvoltatea identitatii este un proces care cuprinde etape previzibile si o gama larga de
intrebari si raspunsuri integrand continuu influentele mediului. Caracteristicile relativ stabile
pe care persoana si le atribuie si pe baza carora isi creaza povestea de viata, formeaza
identitatea individuala. La nivel de societate, rolurile si interactiunile sociale genereaza
raspunsuri care integrate contureaza si dezvolta identitatea relationala. Din punct de vedere
material, identitatea materiala are legatura cu modul in care oamenii percep si se identifica cu
anumite obiecte si locuri. Experientele si reflectarea asupra acestora au un rol important in

117
cunoasterea de sine si identitate. Odata cu dezvoltarea mediilor virtuale, experientele se pot
diversifica sau intensifica, prin crearea de noi situatii care nu ar putea fi posibile in realitate.
Astfel se va crea o noua identitate, identitatea virtuala, care, la fel ca cea din viata reala va fi
un proces continuu bazat pe experientele si factorii individuali si sociali din mediul real virtual
(Nagy & Koles, 2014).
Dispozitivele VR mai complexe pot da iluzia utilizatorului ca are un corp diferit si il pot
vedea chiar proiectat in oglinda virtuala. Fiind vorba despre o realitate programata, creata,
uneori corpul poate avea o forma destul de diferita cu cea a utilizatorului (Slater &
Sanchez-Vives, 2014). In acest caz, desi starea de prezenta face ca cel care este imersat in
mediul virtual sa aiba un comportament similar cu cel din realitate (Clemente et al., 2014), s-a
constatat ca, in cazurile in care sunt diferente mari intre corpul real si cel virtual, are loc si o
schimbare de perceptie a utilizatorului cu influente asupra comportamentului lui in mediul
virtual (Slater & Sanchez-Vives, 2014). Un astfel de exemplu este mentionat in studiul lui
Slater si Sanchez-Vives, in care sunt prezentate rezultatele unei cercetari care au aratat ca
exista diferente in ceea ce priveste perceptia utilizatorului VR in legatura cu dimensiunea
obiectelor si atitudinile sale. Astfel, s-a observat ca atunci cand corpul virtual este cel al unui
copil perceptia si atitudinile utilizatorului sunt diferite fata de situatia in care corpul virtual este
de dimensiuni mici dar de varsta adulta. In primul caz, utilizatorul va adopta atitudini mult mai
asemenatoare celor ale unui copil fata de varianta in care desi de dimensiuni reduse, corpul sau
virtual este totusi unul de adult.
In mediul virtual, utilizatorul este constient de evenimentele, experienta (plauzibilitatea
iluziei) si de locul (iluzia locului) (Slater & Sanchez-Vives, 2014) in care acestea se desfasoara
totodata stiind ca un astfel de loc care creeaza acele situatii nu exista de fapt in realitate. Cu cat
utilizatorul este mai deschis, cu atat se diminueaza diferenta intre mediul real si virtual, creste
gradul de imersie, interactiune si prezenta. Acest lucru face ca utilizatorul nu doar sa aiba
sentimentul de a fi acolo dar si acela ca actioneaza in mediul virtual. El tinde sa se comporte
din ce in ce mai asemanator cu modul in care se modul in care se comporta in mediul real
(Clemente et al., 2014).
La nivel mai complex, utilizatorul poate imbraca un costum care capteaza si urmareste
miscarile acestuia, oferind astfel aceeasi tip miscare si comportament corpului virtual,
conducandu-l in actiunile sale in acel mediu virtual, cu ajutorul corpului real. Astfel, prin
miscarile naturale ale corpului se poate crea iluzia locului iar interactiunile utilizatorului cu
mediul virtual (persoane cu care interactioneaza in realitatea virtuala, situatii la care este

118
expus) creaza plauzibilitatea iluziei, experienta (Slater & Sanchez-Vives, 2014). Astfel, se
produce sentimentul de prezenta care este un element important al interactiunii om-computer si
care poate produce schimbari semnificative de perceptie si comportament (Riva et al., 2014).
Utilizatorul poate întruchipa astfel avatare in VR intr-o perspectivă la persoana intai.
Astfel, se creaza sentimentul că avatarul este propriul corp devenind sursa senzațiilor. Chiar
daca avatarul este diferit ca si aspect corporal, gen sau varsta de corpul utilizatorului, iluzia
care se creaza este destul de puternica (Gonzalez-Franco & Peck, 2018). S-a observat totusi ca
un avatar de acelasi gen creaza o mai mare senzatie de imersie decat unul de gen opus (Hooi &
Cho, 2012). Perceptiile si manifestarile pe care utilizatorul le are influenteaza perceptiile si
manifestarile avatarului lui din mediul virtual, fiind in congruenta cu cele din realitate. Faptul
ca avatarul actioneaza ca propriul sine are la baza conceptul de omofilie, adica tendinta
oamenilor de a se conecta cu cei similari lor. Aceasta poate duce spre un nivel mai ridicat al
constiintei de sine prin concentrarea atentiei asupra sinelui (Hooi & Cho, 2012).
VR permite simularea realitatii noastre, atat celei exterioare cat si a celei interioare, fiind
posibila astfel o schimbare personala in randul utilizatorilor. Acest lucru se datoreaza si
capacitatii mediului virtua de a produce awe. Aceasta emotie complexa poate influenta
perceptia timpului, atitudini, comportamente, credinte si viziunea oamenilor asupra lor insisi si
asupra lumii. Astfel, se poate spune ca prin VR se pot induce stari emotionale asteptate, atat
pozitive cat si negative (Chirico et al., 2016).
Prin urmare, realitatea virtuala ne poate schimba perceptii, atitudini comportamente sau
credinte si ne poate ajuta sa integelem cine suntem, ce face ca noi sa avem anumite reactii si
cum ne raportam la ceilalti. Ne poate ajuta sa ne dezvoltam si sa ne crestem gradul de empatie,
putamd fi un mijloc benefic pentru reducerea discriminarii, imbunatatirea comunicarii si a
interactiunii cu ceilalti. Uneori pentru a se cunoste si a se intelege oamenii apeleaza la ajutorul
unui terapeut. Acesta, avand la indemana VR, poate combina realitatea virtuala cu tehnici
clasice de terapie pentru a ajuta clientul sa-si gaseasca propriile raspunsuri.

VR ca instrument de autocunoaștere și autoconștientizare

Literatura arată că terapia prin expunere asociata cu tehnologia VR completeaza procesul
terapeutic coordonat de psihoterapeuti. În timp ce terapia tradițională a oferit o multitudine de
beneficii în diagnosticarea și tratarea persoanelor care suferă de probleme de sănătate mentală,
alte terapii, mijlace sau tehnici terapeutice, inclusiv tehnologia virtuală, se pot dovedi și mai

119
utile pentru îmbunătățirea serviciilor de îngrijire, consolidarea relațiiei pacient-terapeut și
susținerea diagnosticelor clinice (Psious, 2020).
Fără a fi o formă de terapie în sine, terapia prin realitatea virtuală este un instrument
eficient care oferă terapeuțiilor posibilitatea de a-și extinde abilitățile și a îmbunătăți procesul
terapeutic. Odată cu scăderea costurilor, îmbunătățirea grafică și o creștere a dovezilor
eficienței acesteia, obținute prin studii de specialiate, realitatea virtuală va putea avea un rol
din ce în ce mai mare în îngrijirea sănătății mentale în următorii ani (Virtual Reality, 2020). Cu
toate că există ușoare diferențe între rezultatele unor cercetări care au investigat eficiența
terapiei prin expunere la VR în comparație cu cea in vivo, s-a ajuns totuși la un consens în
legătură cu expunerea la realitatea virtuală. Mai exact, deși nu există diferențe semnificative
între cele două forme de terapie, expunerea la VR este eficientă pentru ameliorarea tulburărilor
legate de anxietate și nu este inferioară expunerii in vivo. Având în vedere că unele studii au
menționat o preferință pentru terapia prin VR față de expunerea in vivo, această nouă formă de
lucru cu clienții ar putea fi considerata atât un instrument clinic atractiv cât și unul eficient
(Carl et al., 2019).
Terapia prin VR ar ajuta psihoterapeutii sa trateze intr-un timp mai scurt problemele
pentru care clienții solicită ajutor. Dependenta de substante, depresia, tulburarea de stres
post-traumatic (PTSD), fobiile (de exemplu teama de inaltime, de zbor, de ace, de spatii mici,
multimi, de vorbit in public, insecte, chiar de condus masina) stresul si anxietatea se afla
printre problemele cu carese confrunta cei care apeleaza la terapie. Un studiu condus de
Schneider si Hood (2007) arata ca pacientii care sufereau de cancer si urmau chimeoterapia, au
perceput interventia mai usor daca au fost expusi unor imagini din natura prin VR decat cei
care nu au efectuat interventia impreuna cu VR. Cu toate acestea, desi interventia a fost
resimtita mai tolerabil, nu au existat diferente semnificative in ceea ce priveste simptomele de
distres de dupa tratament.
Expunerea intr-un mediu virtual, ii poate ajuta utilizatorii sa inteleaga si sa amelioreze
mai rapid si eficient anumite comportamente, emotii si sa schimbe aceste tipare cu unele care
sa ii ajute sa se cunoasca, sa se accepte si fie mai constienti de sine si sa le imbunatateasca
starea de bine (Muratore et al., 2019). In terapia traditionala, clientul este rugat sa-si
imagineze sau sa isi aminteasca stimuli sau situatii care declanseaza emotiile. Cu VR,
expunerea poate fi oferita sub forma de scenarii complexe, interactive si situatii sociale care
seamana foarte mult cu cele ale lumii reale.

120
 Specialistii utilizeaza in practica lor relaxarea ghidata si meditatia, tehnici care si-au
dovedit de asemenea eficienta in timp (Chavez et al., 2020; Kosunen et al., 2016; Navarro-Haro
et al., 2017). Tehnici precum meditația, imageria ghidată, relaxarea profundă, yoga pot reduce
durerea fizică și pot promova comportamente pozitive de sănătate. Simptomele depresiei,
anxietății, stresului pot fi reduse prin acest tip de intervenții. Aceste tehnici ar putea fi, de
asemenea, folosite pentru a crește implicarea în activitățile academice și participarea la școală.
S-a dovedit, că meditația mindfulness și reducerea stresului bazată pe meditație sunt eficiente în
menținerea și îmbunătățirea sănătății fizice și mentale. De asemenea, mindfulness este o tehnică
utilă care ar putea regla emoțiile prin dezvoltarea conștientizării. Practicând mindfulness, ghidat
de terapeut, clientul va învăța să se observe pe sine într-un mod nejudecator, reducând
ruminațiile despre experiențele trecute sau viitoare. De asemenea, ar putea procesa amintirile,
rămânând în momentul prezent, fiind detașați, nonreactivi și nejudecați (Tudorel et al., 2019).
Odata cu dezvoltarea VR, aceste ptactici au fost transpuse sub forma de aplicatii in
mediul virtual, atat ca forma de interventie in cabinetele terapeutilor cat si ca forma de aplicatii
de tip self-help (Riva et al., 2020). Aceste aplicatii utilizeaza continuturi sub forma de grafica
3D sau peisaje la 360 de grade, preluate din diverse tehnici de relaxare si meditatie, precum
scanarea corporala, lucrul cu respiratia, concentrarea atentiei. In functie de aplicatie, clientul
auzi si urma instructiunile audio oferite de terapeut sau poate fi ghidat direct din aplicatia VR.
In timp ce aplicatia se deruleaza, utilizatorul isi poate observa corpul virtual, privind in jos
spre picioare si privindu-si mainile, avand in fata sa, totodata un avatar care il ghideaza in
miscari si/sau pasii de urmat.
Desi se cunosc tot mai mult beneficiile VR in terapie si s-au observat rezultate bune ale
utilizarii VR in lucrul cu clientii cu boli neurodegenerative, inca nu au fost dezvoltate medii
VR care sa ajute la constientizarea de sine. Totusi perspectivele sunt imbucuratoare, specialistii
observand faptul ca, in interactiunea cu avatare, aceste persoane aveau tendinta de a oferi mai
multe informatii si dadeau raspunsuri mai elaborate si mai lungi decat in interviurile fata in
fata la care participau in lumea reala. Acest lucru arata ca este posibil ca VR sa ajute
persoanele in a deveni mai constiente de sine (Muratore et al., 2019).

Aday, J. S., Davoli, C. C., & Bloesch, E. K. (2020). Psychedelics and virtual reality: parallels and
applications. Therapeutic Advances in Psychopharmacology, 10, 204512532094835.
https://doi.org/10.1177/2045125320948356

121
Bermudez, S., Quintero, L. V., Cameirão, M. S., Chirico, A., Triberti, S., Cipresso, P., &
Gaggioli, A. (2019). Toward Emotionally Adaptive Virtual Reality for Mental Health
Applications. IEEE Journal of Biomedical and Health Informatics, 23(5), 1877–1887.
https://doi.org/10.1109/JBHI.2018.2878846
Carl, E., Stein, A. T., Levihn-Coon, A., Pogue, J. R., Rothbaum, B., Emmelkamp, P.,
Asmundson, G. J. G., Carlbring, P., & Powers, M. B. (2019). Virtual reality exposure
therapy for anxiety and related disorders: A meta-analysis of randomized controlled trials.
Journal of Anxiety Disorders, 61, 27–36. https://doi.org/10.1016/j.janxdis.2018.08.003
Chavez, L. J., Kelleher, K., Slesnick, N., Holowacz, E., Luthy, E., Moore, L., & Ford, J. (2020).
Virtual reality meditation among youth experiencing homelessness: Pilot randomized
controlled trial of feasibility. JMIR Mental Health, 7(9). https://doi.org/10.2196/18244
Chirico, A., Yaden, D. B., Riva, G., & Gaggioli, A. (2016). The potential of virtual reality for the
investigation of awe. Frontiers in Psychology, 7(NOV), 1–6.
https://doi.org/10.3389/fpsyg.2016.01766
Clemente, M., Rey, B., Rodríguez-Pujadas, A., Barros-Loscertales, A., Baños, R. M., Botella, C.,
Alcañiz, M., & Ávila, C. (2014). An fMRI study to analyze neural correlates of presence
during virtual reality experiences. Interacting with Computers, 26(3), 269–284.
https://doi.org/10.1093/iwc/iwt037
Gonzalez-Franco, M., & Peck, T. C. (2018). Avatar embodiment. Towards a standardized
questionnaire. Frontiers Robotics AI, 5(JUN), 1–9. https://doi.org/10.3389/frobt.2018.00074
Gorini, A., & Riva, G. (2008). Virtual reality in anxiety disorders: The past and the future.
Expert Review of Neurotherapeutics, 8(2), 215–233.
https://doi.org/10.1586/14737175.8.2.215
Health., V. R. T. N. F. in M. (n.d.). Virtual Reality Tools Becoming More Common in Real-World
Practice | Psychiatry & Behavioral Health Learning Network. Retrieved August 8, 2020,
from
https://www.psychcongress.com/article/virtual-reality-tools-becoming-more-common-real-
world-practice?utm_medium=email&_hsmi=92525808&_hsenc=p2ANqtz-9ENiBRJJxJAZ
lu20mYHocv76HqLTIczMyT8uQyGDfg-FVr8pLCbZ2Q4W3RjjEt1CWk1om_rb3KYhbE_
_tdMpSDbiG6og&utm_content=92
Hendricks, P. S. (2018). Awe: a putative mechanism underlying the effects of classic
psychedelic-assisted psychotherapy. International Review of Psychiatry, 30(4), 331–342.
https://doi.org/10.1080/09540261.2018.1474185
Hooi, R., & Cho, H. (2012). Being immersed: Avatar similarity and self-awareness. Proceedings
of the 24th Australian Computer-Human Interaction Conference, OzCHI 2012, 232–240.
https://doi.org/10.1145/2414536.2414576
Kosunen, I., Salminen, M., Järvelä, S., Ruonala, A., Ravaja, N., & Jacucci, G. (2016).
RelaWorld: Neuroadaptive and immersive virtual reality meditation system. International
Conference on Intelligent User Interfaces, Proceedings IUI, 07-10-March-2016, 208–217.
https://doi.org/10.1145/2856767.2856796
Muratore, M., Tuena, C., Pedroli, E., Cipresso, P., & Riva, G. (2019). Virtual reality as a possible
tool for the assessment of self-awareness. Frontiers in Behavioral Neuroscience, 13(April).
https://doi.org/10.3389/fnbeh.2019.00062
Nagy, P., & Koles, B. (2014). The digital transformation of human identity: Towards a
conceptual model of virtual identity in virtual worlds. Convergence, 20(3), 276–292.
https://doi.org/10.1177/1354856514531532
Navarro-Haro, M. V., López-del-Hoyo, Y., Campos, D., Linehan, M. M., Hoffman, H. G.,
García-Palacios, A., Modrego-Alarcón, M., Borao, L., & García-Campayo, J. (2017).

122
 Meditation experts try Virtual Reality Mindfulness: A pilot study evaluation of the
feasibility and acceptability of Virtual Reality to facilitate mindfulness practice in people
attending a Mindfulness conference. PLoS ONE, 12(11), 1–15.
https://doi.org/10.1371/journal.pone.0187777
Psious, 2020. (n.d.). How is virtual reality shaping the landscape of mental health care?
Retrieved August 8, 2020, from
https://psious.com/virtual-reality-mental-health-care/?utm_medium=email&_hsmi=925258
08&_hsenc=p2ANqtz--TNPFQCucq8Al4vA5vAmJwI9sn2pJ45Uor-L6K1XdVJIirLAmLId
CCd_HsIUodpjiNocnZm9S56UEQKOvG45aIVPn_8g&utm_source=hs_email
Riva, G., Bernardelli, L., Browning, M. H. E. M., Castelnuovo, G., Cavedoni, S., Chirico, A.,
Cipresso, P., de Paula, D. M. B., Di Lernia, D., Fernández-Álvarez, J.,
Figueras-Puigderrajols, N., Fuji, K., Gaggioli, A., Gutiérrez-Maldonado, J., Hong, U.,
Mancuso, V., Mazzeo, M., Molinari, E., Moretti, L. F., … Wiederhold, B. K. (2020).
COVID Feel Good—An Easy Self-Help Virtual Reality Protocol to Overcome the
Psychological Burden of Coronavirus. Frontiers in Psychiatry, 11(September).
https://doi.org/10.3389/fpsyt.2020.563319
Riva, G., Waterworth, J., & Murray, D. (2014). Interacting with presence: HCI and the sense of
presence in computer-mediated environments. In Interacting with Presence: HCI and the
Sense of Presence in Computer-Mediated Environments.
https://doi.org/10.2478/9783110409697
Roche, K., Liu, S., & Siegel, S. (2019). The effects of virtual reality on mental wellness: A
literature review. Ment Health Fam Med, 14, 811–818.
Schneider, S. M., & Hood, L. E. (2007). Virtual reality: A distraction intervention for
chemotherapy. Oncology Nursing Forum, 34(1), 39–46.
https://doi.org/10.1188/07.ONF.39-46
Slater, M., & Sanchez-Vives, M. V. (2014). Transcending the self in immersive virtual reality.
Computer, 47(7), 24–30. https://doi.org/10.1109/MC.2014.198
Tudorel, O. I., Vintila, M., Goian, C. (2019). Mindfulness therapy and adverse childhood
experiences. In V. Bucur, M. Vintila, E. Bucur (eds.), Community based research
multidisciplinary approaches to improve public health (pp. 135-141). Timisoara Editura de
Vest

123