Emil Străinu & Emilian M.

Dobrescu
Agenda secretă
Ce ne ascund conducătorii lumii!?!?

OZN/UFO/NLO/OVNI
EXTRATEREŞTRII

Prefaţă

În ceea ce mă priveşte, pasiunea mea spre studiul

fenomenului OZN şi al ipoteticelor fiinţe extraterestre a
fost iniţiată şi stimulată de fapte şi de întâmplări reale,
certe, pe care le-am trăit eu şi apropiaţi ai mei oameni
de maximă încredere şi onestitate. Mai jos am să redau
numai câteva dintre evenimentele care mi s-au părut
foarte sugestive în sensul cărţii de faţă.
Tatăl meu, Străinu Ilie1, a fost ofiţer de radiolocaţie şi
a activat la diferite eşaloane din CAAT2 între 1950 şi
1990, anul pensionării. A fost ofiţer de formaţie tehnică
exploatând, operând pe instalaţii de radiolocaţie
(radar) ce au deservit Sistemul de Cercetare

1 Străinu Ilie, ofiţer radiolocaţie, născut 20 august 1931, decedat 24 iunie 1999.
2 Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului - astăzi desfiinţat.
Radiotehnic3 (prin Radiolocaţie) a spaţiului aerian, cât
şi radare ce deserveau Trupele (unităţile) de Artilerie şi
Rachete Antiaeriene.
Tragerile de luptă cu artileria antiaeriană se făceau la
Marea Neagră, la Capul Midia, iar cele cu rachete
antiaeriene, la Capul Midia şi în URSS în poligonul de
la Ashuluk – pe ţinte, avioane fără pilot (dirijate) şi
rachete reale.
În anul 1971, la CAAT, comandantul de atunci a
organizat o întâlnire a cadrelor militare din
comandament4 cu scriitorul Ion Hobana, care studia de
mai mulţi ani fenomenul OZN. Eram elev şi tata m-a
luat şi pe mine la această întâlnire care, îmi amintesc
foarte bine, a durat cam două ore. Discuţiile foarte
aprinse între scriitor, piloţi militari şi operatorii radar
m-au convins că „ceva” ciudat şi deocamdată
necunoscut se petrece pe cer, acolo, în atmosferă.
După liceu, am urmat Şcoala de Ofiţeri Activi de
Artilerie Antiaeriană şi radiolocaţie, la absolvire fiind
repartizat pe Aerodromul de la Alexeni 5 , unde am
lucrat pe un complex de radiolocaţie centimetric de

3 Statul Major al Trupelor Radiotehnice avea la începutul anilor '90, 2 brigăzi

radiotehnice, un Centru de Instrucţie, o Bază de Reparaţii, 56 Unităţi
Radiotehnice şi 234 staţii şi complexe de radiolocaţie
4 La acea dată, aviaţia militară făcea parte tot din CAAT.

5 Aerodromul a fost desfiinţat la sfârşitul anilor ’90, odată cu intrarea în NATO

cercetare medie6.
Academia Militară am absolvit-o la Secţia Apărare
Antiaeriană şi Aviaţie.
Pe timpul cât am activat ca ofiţer de radiolocaţie, am
avut prilejul să trăiesc întâmplări extraordinare în
timpul misiunilor de cercetare a spaţiului aerian, dar şi
în timpul marilor aplicaţii cu aviaţia Tratatului de la
Varşovia executate cu „inamic marcat”.
Cea mai spectaculoasă şi fascinantă întâmplare am
publicat-o sub numele „Cazul Alexeni 23 august 1984”
când am avut onoarea şi totodată responsabilitatea
pentru zborul aviaţiei militare române, în cadrul
paradei militare de ziua naţională de atunci, când
aerodromul de unde au decolat avioanele pentru
parada aeriană a fost aerodromul Alexeni7.
Tot în perioada stagiului în radiolocaţie, am aflat, am
comentat şi analizat un număr semnificativ de fapte
ciudate raportate de radarişti, aviatori, meteorologi
militari şi marinari.
În 1996, aflându-mă la Leningrad, azi Sankt
Petersburg, am avut ocazia să urmăresc operaţiunile de

6 Complexul era unul de tip radiotelemetru P-37 şi un radioaltimetru PRV 13 de

fabricaţie sovietică ce asigura cercetarea spaţiului aerian şi descoperirea
aeronavelor până la maximum 400 km distantă şi până la 25 km înălţime
determinând distanţa, azimutul. Înălţimea şi unghiul de înălţare a ţintei.
7 Vezi pe larg lucrarea Radarul vânează OZN-uri, Radarul, un martor incomod

în dosarul OZN, Emil Străinu, Editura Triumf, Bucureşti, 2012.

căutare, de salvare, şi de recuperare a unui obiect
cosmic prăbuşit într-o zonă din apropierea
Leningradului. A fost atunci o uriaşă acţiune a Armatei
Sovietice şi a KGB-ului care ulterior, au muşamalizat
cazul deşi, la momentul prăbuşirii, existaseră mii de
martori printre care, întâmplător, mă aflam şi eu... A
fost un corp nonterestru, nenatural şi tehnologic, după
cum îmi vor confirma mai târziu aviatorii ruşi.
Este arhicunoscut faptul că în seara de 21 decembrie
1989, chiar deasupra Podului Prietenia de la Giurgiu –
Ruse, la altitudinea de 1.000 metri, s-a stabilizat un
OZN imens a cărui existenţă a fost confirmată de
apărarea antiaeriană a României şi Bulgariei. Armata
română se afla sub incidenţa alarmei de luptă parţiale
declanşate la indicativul Radu cel Frumos, la 17
decembrie 1989, şi era pregătită să deschidă focul 8
asupra straniei apariţii, dar Comandantul Suprem de
atunci, Nicolae Ceauşescu, a interzis atacarea
obiectului. Televiziunea bulgară a transmis continuu
pe ambele canale la ştiri despre existenţa OZN-ului.
Maiorul de atunci Emil Căpălnaş care comanda o
subunitate de mitraliori ce apăra podul, a transmis
telefonic şi prin radio permanent evoluţia OZN-ului.

8 Două divizioane (unităţi) de rachete erau pregătite să lanseze în orice moment

la care se adăugau mai multe baterii de artilerie antiaeriană.
 Un fost membru 9 al Secţiei Militare a CC al PCR
actualmente pensionar, mi-a relatat că la cererea lui
Mihail Gorbaciov în a doua decadă a anului 1986, a
avut loc la Irkutsk, în Siberia, URSS, o întâlnire a
specialiştilor sovietici şi a celor din celelalte ţări
socialiste unde au fost prezentate filme, dovezi şi
artefacte, cu privire la incontestabila prezenţă a
extratereştrilor pe Terra, dar şi sfaturi cum să se
acţioneze în diferite situaţii de contact.
Şefii delegaţiilor au primit câte un exemplar al
lucrărilor desfăşurate la Irkutsk care trebuia să fie
predat personal şefilor statelor delegaţiilor
participante. Când colonelul care a condus delegaţia
României s-a prezentat la Nicolae Ceauşescu, acesta ar
replicat dezinteresat:
„Duceţi-le la arhivă! Se bagă şi bolşevicii ăştia în seamă...
Eu ştiu mult mai multe de la americani, de care ăştia nici nu
au habar...! Noi să ne concentrăm pe realizarea cincinalului!”
O altă întâmplare dă un nou sens problemei OZN...
În anul 1997 în ziua în care cuplul prezidenţial american
Bill şi Hillary Clinton urma să aterizeze în Romania, la

9Colonelul respectiv pe care îl cunosc personal nu mi -a dat acceptul pentru a-i

publica şi numele, având totuşi declaraţia lui olografă mult mai amplă despre
misiunea respectivă care va putea fi publicată numai după trecerea sa în nefiinţă.
Se pare că documentul original (cel predat lui Nicolae Ceauşescu) este clasificat
pentru 50 de ani.
Bucureşti, pe Aeroportul Otopeni, într-o vizită oficială, la
invitaţia Preşedintelui de atunci Emil Constantinescu, în
ziarul Evenimentul Zilei 10 , pe prima pagină, a apărut o
fotografie ce înfăţişa cuplul prezidenţial american ţinând în
braţe „un aşa-zis pui de extraterestru”. SRI a vrut să retragă
rapid întregul tiraj de pe piaţă al ziarului. La vremea
respectivă, răspundeam 11 de securitatea cuplului
prezidenţial din partea SPP şi am luat legătura cu Şeful
american al grupului din Secret Service pentru a aplana
evenimentul şi a ne cere scuze pentru „incident”. Culmea,
culmilor a fost răspunsul oficialului de la Secret Service:
„În SUA sunt câteva zeci de milioane de fani OZN... Asta
înseamnă zeci de milioane de voturi sigure... Lăsaţi ziarul să
circule... Diseară chiar am să prezint un exemplar familiei, va
fi un moment plăcut”.
A doua zi după sosire Şeful grupului de pază şi protecţie
american de la Secret Service, care era Agenta-Şefă Nancy
Anders mi-a confirmat faptul că prezentarea de către Şeful
grupului de presă american a fotografiei din ziar a fost un
„moment plăcut de divertisment”.
Indiferent că unora le-a convenit, le convine sau nu
sunt, până în prezent, singurul european care a intrat şi
a ieşit viu din Zona 51, deşertul Nevada, SUA, şi de la

10Condus atunci de ziaristul procomunist, Ion Cristoiu

11Gen. Bg. (rez) dr. Emil Străinu era la vremea aceea Comandantul Unităţii de
Asigurare Trasee şi Misiuni, la Preşedintele României Emil Constantinescu.
Gakona site-ul HAARP, Firebank, Alaska. Ar mai fi şi
de acolo multe de spus, dar mai lăsăm şi pentru altă
carte...
Lectură plăcută şi cerem înţelegere pentru anumite
„greutăţi” ce vor fi întâmpinate pe text, pentru că sunt
traduceri din 11 limbi şi am vrut o traducere cât mai
„mots a mots”, nealterând mesajul textului original.
Gen. Bg. (rez.) dr. Emil Străinu
ALIEN HUNTER GROUP

Introducere

Sistemul educaţional tradiţional plasează începutul

Istoriei Omenirii cu circa 8.000 de ani în urmă12. Religia
sau ceea ce a înţeles Omul din Scripturi ne învaţă că
Omenirea s-a născut cu circa 6.000 de ani în urmă şi de
atunci şi până în prezent se zbate cu neputinţă pentru a
afla răspunsurile la două arzătoare întrebări:
1 Omul nu ştie cine este sau de unde vine?!?!
şi
2. Cu atât mai puţin, care este scopul său în viaţă?!?!
Pe lângă aceste întrebări deja clasice, mai sunt şi
altele la care nicio ştiinţă nu poate oferi răspunsuri,

12 Sursa: site-ul
http://www.romcrest.org/wp-content/uploads/2016/03/nu-stirn-raspunsurile.pd
f, vizitat pe 13 decembrie 2016, orele 6:36.
care să fie cât de cât satisfăcătoare.
Toate religiile lumii – cele mai importante fiind
creştinismul, budismul şi islamismul – par să
promoveze o poveste similară. Cu toate acestea, religia
a fost folosită pe post de tehnică de manipulare,
menţinere în obscurantism şi prostire a întregii
Umanităţi.
3. Cine doreşte ca Omenirea să nu afle adevărul şi de
ce?!?!
Cercetătorii susţin tot mai mult ipoteza existenţei
unei civilizaţii primordiale, care este responsabilă cu
similitudinile şi paralelele din domeniul social,
cultural, al religiilor şi al limbilor pe care le vorbim13.
Au fost descoperite obiceiuri şi tradiţii comune între
civilizaţii care în aparenţă nu au intrat în contact: există
similitudini între culturile din India, cea mayaşă şi cele
europene.
Charles Berlitz, autorul cărţii „Al Optulea Continent,
Leagănul Tuturor Civilizaţiilor”, susţine că o civilizaţie
primordială a fost diseminată în întreaga lume.
Civilizaţia megalitică a Maltei seamănă izbitor de
mult cu cea incaşă. Construcţii asemănătoare cu cele de
la Stonehenge (Anglia) sunt întâlnite în America de

13 Preluare de pe site-ul
http://www.efemeride.ro/civilizatia-misterioasa-de-pe-terra-care-avea-contact-c
u-zeii-veniti-de-pe-soare, vizitat pe 13 ianuarie 2016, orele 17:12.
Nord.
Paleontologul Manson Valentine a studiat vestigiile
unei civilizaţii misterioase care a fost descoperite în
zona din Oceanul Atlantic, numită Triunghiul
Bermudelor14. El a fost printre primii cercetători care a
observat similitudini între civilizaţiile care au populat
America Centrală, Malta, China, Mongolia şi Egipt.
În toate aceste zone exista o religie monoteistă,
solară, a pietrei drepte. Toate piramidele de pe
suprafaţa globului au o legătură directă cu Soarele.
Omenirea este condusă după 3 principii care reuşesc
să evite un „război al stelelor”, o catastrofă, în această
fază a dezvoltării sale:
1. Agenţi secreţi caută să descopere şi să descifreze
potenţialul tehnologic al extratereştrilor şi atragerea
acestui potenţial în ţările pe care agenţii le reprezintă.
Nimeni nu doreşte ca reprezentanţii altor ţări să intre în
posesia acestor tehnologii avansate;
2. Dacă o mare figură politică sau Papa ar ieşi să facă
astfel de anunţuri legate de astfel de tehnologii, unele
deja existente şi depozitate în seifuri, s-ar produce o
anarhie politică, economică şi chiar religioasă în
întreaga lume.

14Zona Triunghiului Bermudelor, delimitată de Peninsula Florida, Insulele

Bermude şi Arhipelagul Bahamas, mai este cunoscută ca Triunghiul Morţii, Sky
Trap sau Capcana Cerului.
 Sunt temeri – poate doar temeri ale celor de la
butoane – că populaţia ar fi de necontrolat;
3. În problema fiinţelor de pe alte planete,
fundamentaliştii religioşi consideră că extratereştrii
sunt unelte ale Satanei sau nu recunosc posibilitatea
existenţei lor.
La jumătatea anilor ’50 ai secolului trecut, a fost
detectat pe orbită, în jurul Terrei, un obiect misterios
care a fost numit „Cavalerul Negru”15.
Conform agenţiilor spaţiale, acest corp transmite
semnale radio. În anul 1960, revista Time a publicat un
articol în care se spunea că un satelit de culoare neagră
se deplasează deasupra capetelor noastre. Americanii
au crezut că este vorba despre un satelit rusesc de
spionaj. Au realizat, câţiva ani mai târziu, că lucrurile
nu stau aşa.
În anul 1964, americanii au declarat că nu poate fi
vorba despre un satelit artificial. La acel moment,
satelitul se afla în orbita polară retrogradă a
Pământului, or, ruşii dar nici măcar americanii nu
dispuneau de o tehnologie atât de performantă, pentru
a lansa un satelit cu o astfel de traiectorie.
Mai târziu, în anii următori, unele emisii radio

15 Cavalerul Negru sau Satelitul de cristal este numit în zona societăţilor secrete
ştiinţifice şi Ochiul lui Dumnezeu sau avanpostul Federaţiei Galactice.
ciudate au fost semnalate în zona Golfului Mexic,
NASA fiind chiar nevoită să-şi mute instalaţiile de
supraveghere radar din programul Apollo, din cauza
interferenţelor pe alte poziţii mai în interiorul
continentului american.
NASA şi celelalte agenţii spaţiale au păstrat secretul
despre acest obiect misterios şi nu au dat explicaţii, cu
privire la natura acestuia. Satelitul transmite mesaje
care au fost captate de mai mulţi specialişti şi Centre de
radioascultare din întreaga lume. Din păcate, mesajele
sunt într-un limbaj care nu a putut fi decriptat16.
Misteriosul satelit îşi schimbă altitudinea orbitală în
mod frecvent. A fost observat la 600 de kilometri
altitudine, dar şi la 900 de kilometri. A fost evaluată
greutatea acestui obiect misterios şi s-a estimat că are
peste 15 tone.
Ceea ce a trezit interesul specialiştilor este faptul că
are un caracter ciudat, este invizibil observaţiilor
optice, iar orbita sa este una inedită. Specialiştii îl
consideră un adevărat monstru venit din altă lume.
Se afirmă de către unii cercetători că acest satelit este
de 13.000 de ani pe orbita Pământului. Specialiştii nu
au dat un răspuns cu privire la originea satelitului şi la

16 Unele mesaje sunt sub forma „transmisiei de date" celelalte par a fi, din
punctul de vedere pământean „muzicale" - amintiţi-vă filmul american
„întâlnire de gradul trei" şi semnalul cu vocale „A, E, I, O, U"
rolul acestuia. Poate că acest obiect spaţial numit
„Cavalerul Negru” are rolul de a ne observa şi de a
trimite mai departe unor extratereştri informaţiile pe
care le-a cules despre noi, Pământenii.
În anul 197317, americanii lansau misiunea cosmică
Skylab 318. Cei trei astronauţi au reuşit să facă fotografii
ale unui alt corp misterios, pe care l-au numit „Satelitul
Roşu”.
În comunicarea pe care au avut-o cu baza, cei trei
descriau obiectul ca fiind unul de dimensiuni foarte
mari, strălucitor, de culoare roşie. Obiectul misterios
era cu mult mai strălucitor decât planeta Jupiter şi
astronauţii l-au putut observa preţ de câteva ore.
Obiectul nu a putut fi detectat de către specialiştii de pe
Pământ. „Satelitul Roşu” este al doilea caz legat de o
astfel de apariţie, după „Cavalerul Negru”.

Capitolul I
Câteva posibile dovezi că extratereştrii există

17 Pentru Problemele Misiunii Skylab, vezi lucrarea „OZN - Universuri paralele",

Editura UMC, Bucureşti 1994, autor Emil Străinu, carte care de atunci oricât s-a
încercat, nu a mai putut fi reeditată, Capitolul: Fenomene misterioase în largul
coastelor argentiniene, pag 54.
18 Extratereştrii ne supraveghează de 13.000 de ani, pe site-ul
www.efemeride.ro, vizitat pe 26 octombrie 2016, orele 5:15.
 În decursul timpului, au fost strânse mai multe
posibile dovezi ale unei ipoteticei prezenţe şi existenţă
a civilizaţiilor extraterestre şi a contactului cu homo
sapiens sapiens. Astfel dintre acestea putem enumera
numai câteva:
• numeroase fotografii realizate pe timp de zi şi pe
timp de noapte, chiar înregistrări video ale unor nave
spaţiale (diferite de cele cunoscute a fi realizate cu
tehnologia terestră), apărute în diverse părţi ale lumii;
aceste filme au fost examinate de specialişti şi au fost
găsite ca fiind autentice19;
• mai mult de 3.500 de rapoarte de la piloţi de
avioane militare sau comerciale, despre OZN-uri
(obiecte zburătoare neidentificate); multe cazuri aveau
date coroborate cu informaţii radar şi martori la sol şi
în aer;
• mai mult de 4.000 de urme de aterizare de
OZN-uri, în întreaga lume;
• sute de cazuri de interferenţă electromagnetică
exercitată de navele extraterestre asupra motoarelor,
radiourilor sau altor aparate electrice, care au fost
observate de poliţie, personal militar şi civili;
• mai mult de 100 de martori la prăbuşirea a unei

19 Preluare de pe site-ul
http://www.efemeride.ro/este-istoria-omenirii-scrisa-de-civilizatii-extraterestre,
vizitat pe 19 septembrie 2016, orele 12:18.
nave extraterestre şi cel puţin patru corpuri de fiinţe
extraterestre rămase în urma unei coliziuni care s-a
petrecut în iulie 1947, la nord-vest de Roswell, New
Mexico; sute de rapoarte credibile, multe având
numeroşi martori, despre aterizări de nave spaţiale cu
fiinţe umanoide;
• multe evenimente cu martori, în care fiinţe umane
au fost luate la bordul OZN-urilor; din rapoartele
primite, aproximativ 10% din populaţia Americii (25 de
milioane de oameni) au văzut OZN-uri; numeroase
documente ale Guvernului SUA indică faptul că aceste
vehicule sunt reale şi că ele au fost implicate în
supravegherea Pământului mai multe decenii.
În octombrie 1999, Vaticanul admitea, în cadrul unei
emisiuni la televiziunea italiană, realitatea contactelor
cu extratereştrii.
Monseniorul Corado Balducci, un membru al
Consiliului Director al Vaticanului (Vatican Curia) şi
apropiat al Papei, a apărut la televiziunea italiană de
cinci ori, pentru a susţine realitatea contactelor cu
civilizaţii extraterestre. Poate că aici, ar trebui să
reamintim câteva lucruri:
Vaticanul este singurul stat din lume ce are încă din
anii şaptezeci o sută de persoane pregătite ca
astronauţi;
Cel mai mare observator astronomic optic ce se află
dispus în deşertul Arizona, pe malul craterului
Barringer, este funcţional permanent şi este al
Academiei de Ştiinţe Papale;
Vaticanul este depozitarul, printre multe artefacte, a
celebrului dispozitiv numit Cronovizor care dă
posibilitatea de a se „citi” de a „vedea în trecut”
În Sistemul de organizare a Administraţiei
Vaticanului există o „Direcţie” care are în vedere
permanent tot ceea ce se întâmplă în lume, vizavi de
extratereştrii şi o comisie specială pentru „creştinarea
extratereştrilor” şamd.
Balducci a spus că Vaticanul urmăreşte îndeaproape
acest fenomen, în mod discret. Se pare că Vaticanul
primeşte multe informaţii referitoare la extratereştrii şi
la contactele lor cu Omenirea, de la toate statele
dezvoltate.

Păreri despre relaţiile cu extratereştrii

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial,

Winston Churchill, a emis un ordin prin care toate
aceste informaţii erau clasificate, în ideea de a nu stârni
panică în rândul populaţiei.
În timpul Războiului Rece, până în 1970, URSS-ul
înregistrase reale progrese în ceea ce priveşte
tehnologia folosită pentru a cuceri Universul20.
Sunt specialişti care susţin că aceste progrese nu le
puteau face cercetătorii sovietici singuri, fără ajutorul
unor minţi superdezvoltate. Se face referire, desigur, la
faptul că savanţii ruşi ar fi intrat în comunicare cu
civilizaţii extraterestre care i-au ajutat în toate aceste
descoperiri.
Kremlinul a dezminţit acest lucru. Mai mult, sunt
voci care susţin că mare parte din persoanele care au
murit în Gulagul rusesc sunt victime ale
experimentelor pe care extratereştrii le-au efectuat pe
oameni.
Curios este faptul că nu s-au găsit rămăşiţe ale
acestor persoane. Însuşi Stalin ar fi făcut un pact malefic cu
extratereştrii21. În cadrul KGB – acum al FSB (serviciile
ruse de securitate) – a existat şi există preocupări
pentru studierea relaţiilor fiinţelor umane cu
extratereştrii 22 , în schimbul obţinerii unor avantaje

20 Preluare de pe site-ul
http://www.efemeride.ro/kgb-ul-si-pactul-se-cret-cu-extraterestri, vizitat pe 10
aprilie 2016, orele 19:55.
21 Se spune că I. V. Stalin a fost informat de spionii NKVD şi GRU încă din anii

’30 că Adolf Hitler, ajutat de organizaţiile Thule şi Ahnenerbe, a luat legătura cu

extratereştrii din Constelaţia Aldebaran, de unde, pe căi spiritualiste, (vezi
grupul condus de Maria Orsici) primea tehnologie.
22 Vezi lucrarea Metacontact de Dmitri Nikolaevici Fonareff fost general în

Direcţia a 9-a KGB.

reciproce (pentru extratereştri – dovezi despre cum
evoluează experimentul Om, iar pentru noi,
pământenii, accesul la tehnologii avansate).23
Astronautul american Edgar Mitchell, cel de-al
şaselea om care a păşit pe Lună, spune că extratereştrii
au intervenit în timpul Războiului Rece pentru a salva
omenirea de un război nuclear între Statele Unite şi
fosta Uniune Sovietică24.
Edgar Mitchell, care a ajuns pe Lună în timpul
misiunii spaţiale Apollo 14, în anul 1971, a dezvăluit
într-un interviu acordat pentru Mirror Online că mai
multe surse i-au relatat faptul că, de-a lungul anilor,
extratereştrii – iubitori de pace – au dezactivat
focoasele nucleare în timpul testelor efectuate în bazele
militare americane din mai multe zone deşertificate din
sud-vestul Statelor Unite:
„Din propria experienţă şi discutând cu mai multe
persoane, am ajuns la concluzia clară că extratereştrii
au încercat să ne ţină departe de un război nuclear şi să
ne ajute să construim pacea pe Pământ. Am stat de
vorbă cu mulţi ofiţeri din US Air Force (Forţele Aeriene
ale Statelor Unite ale Americii) care lucrau în acele

23Vezi filmul american „Apollo 18”.

24 Preluare de pe site-ul
http://yogaesoteric.net/content.aspx/projects/y/t/content.aspx?lang=RO&item=8
702, vizitat pe 1 octombrie 2016, orele 7:10.
depozite în timpul Războiului Rece. Mi-au spus că
OZN-urile zburau uneori pe deasupra lor şi, adeseori,
le dezactivau proiectilele. Alţi ofiţeri, care lucrau în
bazele militare de pe coasta Oceanului Pacific mi-au
spus că rachetele lor teleghidate erau în mod frecvent
doborâte de nave extraterestre”.
Edgar Mitchell 25 crede cu tărie în existenţa
extratereştrilor şi a OZN-urilor şi afirmă că această
convingere fermă i-a fost declanşată de călătoria sa de
întoarcere pe Terra la finalul misiunii Apollo 14.
Născut în statul american New Mexico, astronautul
american a crescut în apropiere de zonele în care
armata americană a testat rachete nucleare, dar şi în
apropiere de Roswell, un oraş devenit celebru graţie
„incidentului OZN” din 1947, când mai multe
publicaţii americane au anunţat că armata a recuperat o
navă extraterestră – dar şi cadavrele unor extratereştri –
care s-ar fi prăbuşit în acel oraş.
De la sfârşitul anilor 1970, incidentul a fost obiectul
unor controverse intense şi subiectul mai multor teorii
ale conspiraţiei cu privire la natura reală a obiectului
care s-a prăbuşit.

25Cosmonautul Edgar Mitchell a fost folosit de Ministerul Apărării al SUA -

Pentagon în cadrul Programului Apollo la experimente psihotronice cu fostul
său coleg de bancă din şcoală, împreună făcând o bună echipă de telepaţi.
 „Întâlnire la nivel de stat”

Există un documentar prezentat de un canal de

televiziune american, care face o trecere în revistă a
preşedinţilor americani şi a relaţiei directe sau indirecte
pe care aceştia au avut-o cu civilizaţiile extraterestre26.
Primul preşedinte american cu care începe această
serie de contacte a fost Harry Truman. În anul 1949, el a
dat ordin ca armata să doboare OZN-urile sau ceea ce
se presupunea că sunt navele cosmice ale
extratereştrilor.
Dwight Eisenhower a urmat aceeaşi linie:
„Doborâţi OZN-urile”, a ordonat el. Acest ordin a
fost retras în anul 1950, când el şi-a dat seama că
tehnologia extratereştrilor este avansată şi SUA ar
putea beneficia de ea.
Autorităţile americane şi-au dat seama că nu pot
doborî OZN-urile, dat fiind tehnologia spectaculoasă
de care beneficiau.
Se spune că în anul 1950, Eisenhower a avut prima
întâlnire cu extratereştrii, moment după care şi-a
schimbat abordarea.
Hubert Humphrey, vicepreşedinte al preşedintelui

26 Legături la nivel de stat între preşedinţi şi extratereştri, pe site-ul

http://www.efemeride.ro/legaturi-la-nivel-de-stat-intre-presedinti-si-extraterestr
i, vizitat pe 12 octombrie 2016, orele 14:04.
Johnson, a declarat că difuzarea publică a acestor
informaţii pot avea consecinţe imprevizibile.
Este o declaraţie care ne dă de gândit şi spune multe,
cu toate că este lapidară.
Richard Nixon 27 , care fusese vicepreşedinte al lui
Eisenhower, era la curent cu legăturile cu extratereştrii.
El şi anturajul său au făcut o vizită la o bază Air Force
pentru a vedea epava unui OZN şi cadavrele unor
extratereştri.
Fiind foarte interesat de fenomen şi mai puţin discret,
conducerea Air Force a hotărât ca astfel de informaţii să
ajungă la preşedinte în mod trunchiat sau chiar deloc.
Jimmy Carter promisese în campania electorală că va
face lumină în acest caz. După ce a ajuns preşedinte, a
fost sfătuit să nu se implice şi să nu facă declaraţii, din
motive de securitate şi de panică naţională.
Ronald Reagan, pe vremea când era actor şi turna un
film pe o colină din Los Angeles, a putut urmări 45 de
minute un OZN, împreună cu echipa de filmare. Apoi,

27 Demisia de la Casa Albă ar fi survenit de fapt din cauză că ar fi răsuflat date

certe despre scurgerile de informaţii referitoare la „fondurile negre băneşti” cu
care Guvernul SUA sponsoriza programele spaţiale secrete şi contactele cu
extratereştrii. Cazul Watergate fiind de fapt o ieşire din joc „onorabilă" pentru
ochii publicului a lui Nixon. El se Folosea de Jimmy Hoffa pentru a atrage noi
fonduri pentru scopul menţionat. Faptul că Jimmy Hoffa nu a mai fost văzut
vreodată nici mort, nici viu şi dispariţia celor 15 minute din celebrele înregistrări
ale lui Nixon dau apă la moară acestei teorii.
ca preşedinte, dat fiind starea sa de sănătate, cu
numeroase pierderi de memorie, informaţiile top secret
nu-i mai parveneau. Deciziile se luau în culisele puterii.
George Bush, ca fost şef al CIA, a ştiut să evite cu
eleganţă acest subiect şi să-l ţină cât mai secret.
Datorită prietenului său, Laurence Rockefeller, care
era interesat de fenomenele extraterestre, Clinton a fost
întrebat în multe rânduri despre legătura dintre
OZN-uri şi Air Force.
Când era întrebat despre extratereştri, ca preşedinte
al SUA, Bill Clinton făcea o glumă sau schimba
subiectul.
Atunci, Hillary l-a rugat pe Rockefeller să nu mai
deschidă acest subiect în prezenţa preşedintelui, pentru
că este unul de siguranţă naţională.
Referitor la Obama, de asemenea acesta a fost
întrebat în mai multe rânduri despre subiect. Cu un
zâmbet complice, Obama răspundea cu o glumă28.
Hillary Clinton a promis că va face lumină în acest
caz, dacă ajunge preşedinte în anul 2016. Dar nu a
ajuns, aşa că... a rămas cu promisiunea!

28Preşedintele Barack Obama spunea în glumă: Dacă vă spun secretul, trebuie

apoi să vă ucid, şi izbucnea în râs, apoi schimba subiectul.
 Poliţe de asigurare împotriva răpirii de către
extratereştri

Acest tip de poliţă este la modă mai ales în Statele

Unite ale Americii, dar poate fi cumpărată şi în
Europa29. Practic, pentru 150 de dolari cât este o primă
anuală, asigurătorul se angajează să plătească până la 1,
5 milioane de dolari persoanelor care demonstrează că
au fost răpite şi eliberate de fiinţe de pe alte planete.
Poliţele de asigurare împotriva extratereştrilor au
fost lansate de o firmă de asigurare care anunţă că a
plătit deja două daune. Cu alte cuvinte, două persoane
au demonstrat că au fost „victimele” unor fiinţe de pe
altă planetă. Zeci de mii de oameni şi-au cumpărat
asigurări împotriva răpirii de către extratereştri.
St. Lawrence Agency, din Florida, susţine că a
vândut deja 20.000 de asigurări împotriva răpirii de
către extratereştri.
Pentru femei, poliţa acoperă inclusiv riscul de a
rămâne însărcinată cu un extraterestru sau cel de a
ajunge obiect de studiu pentru o civilizaţie din afara
Pământului.

29 Preluare de pe site-ul
http://www.bl.ro/stiri/exteme/incredibil-dar-adevarat-zeci-de-mii-de-oameni-si-
au-cumparat-asigurari-impotriva-rapirii-de-catre-extraterestri-video-147481.ht
ml, vizitat pe 1 octombrie 2016, orele 6:33.
 Preţul poliţelor este cuprins între 20 şi 150 de dolari,
iar acoperirea variază de la 10.000 de dolari la 10
milioane de dolari.
Unele firme de asigurare arată că în eventualitatea în
care un client solicită plata daunei, el trebuie să vină cu
semnătura extraterestrului – culmea! — sau cu o
amprentă a acestuia – şi mai interesant!! — pentru a
demonstra fapta.
Asigurările împotriva răpirii de către extratereştri au
devenit cunoscute în Europa, după ce o firmă din
Londra a vândut o poliţă de grup către membrii unei
secte.

Călător în viitor

Andrew Carissin a declarat în presa din SUA că a

petrecut 2 ani în anul 2256 30 . Povestea bărbatului a
început când s-a trezit pe patul unui spital care părea
desprins din filmele SF.
Acolo a făcut pentru prima dată cunoştinţă cu
viitorul, mai precis cu anul 2137. Bărbatul susţine că a
fost vindecat cu ajutorul unei raze de lumină. Cu toate
acestea, a fost nevoit să mai stea în spital circa 6

30 Andrew Carlssin, bărbatul care susţine că a trăit în anul 2256 timp de 2 ani.
Iată ce a văzut acolo, pe site-ul www.efemeride.ro, vizitat pe 28 decembrie 2016,
orele 16:55.
săptămâni pentru alte teste suplimentare.
În anul 2256, clima se schimbase dramatic şi zonele
de coastă ale Americii şi Europei erau modificate,
pentru că nivelul mării crescuse considerabil; de
exemplu, marile lacuri din SUA au devenit un singur
lac, iar Mississippi a devenit un canal de navigaţie
impresionant de mare. Nu mai exista un sistem de
guvernare aşa cum îl cunoaştem noi în prezent şi o
formă liberală a legii marţiale conducea lumea.
Noua Ordine Mondială31 fusese instaurată, iar populaţia
globului era redusă considerabil.
Populaţia SUA avea doar 50 milioane de persoane şi,
din această cauză, Terra nu mai era atât de exploatată
ca în prezent.
Andrew Carissin povesteşte că atunci a aflat despre
Al Treilea Război Mondial, care a devastat şi a poluat
întreaga planetă. Cu toate acestea, oamenii viitorului
au găsit o modalitate de a curăţa Terra de toate
elementele nocive din armele nucleare folosite în acest
război final al Omenirii actuale.
Se inventaseră oraşele plutitoare şi nu mai era nevoie
de lupta pentru pământ. Nu existau graniţe şi oamenii
deveniseră o singură naţiune. Bărbatul a vorbit şi
despre contactul cu extratereştrii, care a fost făcut

31 New World Order.

pentru prima dată la începutul anilor 2000.
Atunci, Omenirea a intrat în posesia tehnologiei, care
i-a permis să facă saltul spre o civilizaţie mai bună.
Calculatoarele nu mai existau şi forma de comunicare
supremă era telepatia. Nu mai existau guverne şi
oamenii atinseseră un nivel impresionant al conştiinţei.
Această poveste a fost relatată de presa americană şi
nimeni nu poate spune cu exactitate dacă este reală sau
nu. Revenit în timpul prezent, Carissin a câştigat
milioane de dolari la Bursă, iar când FBI-ul i-a
investigat povestea, acesta susţine că ştia cum va
evolua Bursa, pentru că a petrecut mai mult timp în
viitor.
Bărbatul a fost arestat pentru 2 săptămâni şi a fost
eliberat pe cauţiune pentru a fi judecat la o dată
viitoare. Apoi, suspectul de fraudă a dispărut din
societate, ca şi cum nu ar fi existat niciodată...

Extratereştrii trăiesc printre noi

Oamenii de ştiinţă de la Universitatea din California

(SUA) lansează o teorie şocantă, care conturează ideea
că extratereştrii s-au infiltrat de multă vreme printre
oameni şi trăiesc pe Terra în calitate de observatori32.
Teoria a fost lansată la începutul anilor 2000, când o
serie de oameni de ştiinţă din cadrul Universităţii din
California, în frunte cu Jonathan Malkisom, susţineau
că extratereştrii sunt de multă vreme pe Terra. Aceştia
au luat formă umană şi monitorizează dezvoltarea
omului.
„În conformitate cu textele antice, extratereştrii au
existat pe Pământ încă din momentul creaţiei.”, susţine
Adrian Kent, unul dintre specialişti.
Cu 600 de ani î.Hr., Profetul Ezechiel din Vechiul
Testament relatează într-un text apocrif o revelaţie în
care apar obiecte luminoase în „formă de roată”.
Descrierile sale seamănă izbitor de mult cu cele
raportate de oamenii care pretind că au văzut OZN-uri.
Aceste OZN-uri aveau la bordul lor fiinţe care
semănau foarte bine cu oamenii:
4. „M-am uitat şi iată că a venit de la miazănoapte un
vânt năprasnic, un nor gros şi un snop de foc care
răspândea de jur-împrejur o lumină strălucitoare, în
mijlocul căreia lucea ca o aramă lustruită, care ieşea din
mijlocul focului.
5. Tot în mijloc se mai vedeau patru făpturi vii a căror

32Extratereştrii au luat formă umană şi trăiesc printre noi, pe site-ul

www.efemeride.ro, vizitat pe 9 februarie 2017, orele 14:46.
înfăţişare avea o asemănare omenească.
6. Fiecare avea patru feţe şi fiecare avea patru aripi.
7. Picioarele lor erau drepte, iar talpa picioarelor era
ca a piciorului unui viţel şi scânteiau ca arama
lustruită.
8. Sub aripi, de cele patru părţi ale lor, aveau nişte
mâini de om; şi toate patru aveau feţe şi aripi.
9. Aripile lor erau prinse una de alta. Când mergeau,
nu se întorceau în nicio parte, ci fiecare mergea drept
înainte.
10. Cât despre chipul feţelor lor era aşa: înainte, toate
aveau o faţă de om; la dreapta lor, toate patru aveau
câte o faţă de leu;
la stânga lor, toate patru aveau câte o faţă de bou; iar
înapoi, toate patru aveau câte o faţă de vultur”
(Ezechiel 1, 4–10).
Această descriere sugerează cât se poate de bine că
aceşti extratereştri au venit pe Terra la bordul navelor
lor. Ei seamănă extrem de bine cu Omul, doar că sunt
dotaţi cu aripi pe care le pot strânge atunci când au
nevoie.
Prezenţa extratereştrilor pe Terra a fost subliniată de
nenumărate ori şi de celebra clarvăzătoare oarbă
bulgară Vanga Dimitrovna. Aceasta susţinea că ei sunt
printre noi, că au luat formă umană şi, nu în ultimul
rând, comunică doar cu câţiva oameni aleşi:
 „Uneori, unul dintre ei mă prinde de mână. El
comunică cu mine şi cu alţi câţiva oameni aleşi. Sunt
aici pentru a ne supraveghea şi a participa direct sau
indirect la dezvoltarea noastră”.
În 2011, o serie de specialişti britanici trăgeau
semnalul de alarmă:
„Omenirea trebuie să se pregătească pentru
întâlnirea cu o specie extraterestră. Pământul nu mai
este o bază intermediară, ei s-au stabilit aici pentru o
perioadă nedeterminată de timp”.

Suntem noi singuri în Univers?!

Este titlul unui eseu care a fost scris de sir Winston

Churchill, în perioada 1930–1950. Nu a fost publicat
niciodată şi se întinde pe 11 pagini în care acesta
abordează problema posibilei existenţe a vieţii
extraterestre33.
Pornind de la ideea că este puţin probabil ca viaţa să
existe doar pe Terra, dată fiind imensitatea
Universului, omul de stat îşi începea eseul definind
ceea ce este viaţa, respectiv abilitatea unui organism
viu de a se reproduce şi de a se multiplica.

33 Surse: Digi24.ro şi site-ul

http://www.timpul.md/articol/eseu-al-lui-winston-churchill-dezvaluit-suntem-n
oi-singuri-in-univers--105034.html, vizitat pe 18 februarie 2017, orele 15:06.
 Churchill definea apoi ceea ce denumim astăzi zonă
locuibilă – zona în care o planetă are, în jurul stelei sale,
o temperatură compatibilă cu prezenţa apei în stare
lichidă care este indispensabilă vieţii.
El preciza apoi că viaţa nu poate exista decât în
regiuni unde temperaturile oscilează între punctul de
îngheţare şi cel de fierbere a apei. Churchill mai adăuga
faptul că un mare număr de planete extrasolare ar
putea avea dimensiunea necesară pentru a permite
prezenţa apei în stare lichidă pe suprafaţa sa şi o
atmosferă sau ceva similar, iar unele se află la distanţa
potrivită faţă de Soare pentru a menţine o temperatură
corespunzătoare. El 34 a dezvoltat aceste teorii cu
decenii înainte ca cineva să poată estima, graţie
misiunii Kepler, că galaxia Calea Lactee este probabil
gazda a miliarde de exoplanete situate în zona locuibilă
a Soarelui lor.
„Nu sunt suficient de impresionat de succesul
civilizaţiei noastre să cred că Terra este singurul loc
care poate găzdui viaţă, creaturi inteligente în acest
imens Univers sau că noi suntem cei mai avansaţi, din
punct de vedere fizic şi mental”, scria Winston
Churchill.

34Specialiştii spun că ideile nu erau ale sale ci ale unui grup ce fusese instruit de
marele ocultist Alister Crawley. Pe când conducea Guvernul englez Churchill
avea consilieri ocultişti pe care îi plătea cu bani de la buget.
 Astrofizicianul care a descoperit eseul, Mario Livio, a
explicat, într-un articol pentru revista britanică Nature
care include şi câteva pasaje din eseu, cum a descoperit
eseul:
„A fost o mare surpriză când vizitam Muzeul
Naţional Churchill din Fulton, iar directorul instituţiei,
Timothy Riley mi-a dat un eseu scris de Churchill. Ceea
ce uimeşte este modul în care gândeşte şi abordează
problema ca un om de ştiinţă”, a explicat pentru
Agence France Presse Mario Livio, menţionând că
Churchill 35 foloseşte în eseu argumente care sunt
valabile astăzi. Pentru Mario Livio, eseul lui Churchill
arată importanţa pe care el o acorda ştiinţei şi
tehnologiei pentru dezvoltarea societăţii”.
„Într-o epocă în care un anumit număr de politicieni
resping ştiinţa, consider că este elocvent de discutat
despre un lider care este atât de profund angajat”, a
concluzionat astrofizicianul Mario Livio.

Manuscrisele de la Marea Moartă

35 Încă din tinereţe Churchill fusese angrenat în confruntarea ocultă, cunoscută

sub numele de „Războiul Vrăjitoarelor", în care se înfruntau cele trei grupări
oculte conduse de Karl Haustofer - Germania (lucra pentru Hitler şi Himmler),
Wolf Messing - URSS lucra pentru LV. Stalin şi Alesteir Crawley - Marea Britanie
îl servea pe Winston Churchill.
 Esenienii au fost o comunitate ebraică, apărută pe la anul
200, î.Hr. şi dispărută spre anul 70, după Hristos. Date
despre comunitatea esenienilor ne parvin din scrierile lui
Josephus Flavius şi din descoperirea arheologică a
Manuscriselor de la Marea Moartă, survenită în 1947, la
Qumran.
Esenienii aveau doctrine filosofice şi religioase de tip
ezoteric, susţineau nemurirea sufletului, a cărui închisoare ar
fi trupul, resurecţia trupurilor în ziua Judecăţii de Apoi,
destinul care conduce totul, spiritul binelui şi spiritul răului.
Ca mijloace pentru atingerea salvării erau recomandate viaţa
comunitară, exersarea virtuţii şi a iubirii aproapelui.
Esenienii aveau un calendar, rugăciuni şi ritualuri proprii.
Unii cercetători susţin că Iisus Hristos ar fi trăit în preajma
esenienilor, înainte de a-şi începe lucrarea Sa publică sau
după învierea Sa36. Diverse doctrine eseniene par, de fapt, să
premeargă cuvântul Său.
Primul care a fost adeptul unor asemenea teorii a fost

36 În viaţa lui Iisus Hristos sunt posibile două „lacune" sau două „goluri", care
sunt plasate la începutul vieţii sale publice, adică între 12 şi 30 de ani, şi a doua
oară, după răstignirea sa. Mulţi înclină să creadă, contra dovezilor furnizate de
Noul Testament, că Iisus ar fi supravieţuit durerilor şi ar fi întreprins o lungă
călătorie în India şi Tibet, unde, în cele din urmă, ar fi murit şi ar fi fost
înmormântat. Nu s-a demonstrat niciodată până acum, ca cineva să fi
supravieţuit tuturor suferinţelor şi durerilor unei răstigniri adevărate şi apoi să fi
devenit dintr-o dată sănătos şi bun, să poată locui printre străini. O asemenea
întâmplare este de-a dreptul imposibilă.
parohul protestant H.G. Venturini (1768–1849). El a
scris două romane, „Povestiri naturale ale marelui
profet din Nazaret”, apoi „Iisus. Cel înviat”, în care-şi
susţine teoria. În ambele, Iisus şi Ioan Botezătorul sunt
prezentaţi ca ucenici ai esenienilor. Într-un mod
deosebit, esenienii s-au îngrijit de educaţia lui Iisus, pe
care l-au cunoscut foarte bine. De aceea, după
răstignirea lui, îl repun repede pe picioare, astfel că
numai după trei zile, părăseşte mormântul. După ce îşi
ia rămas-bun de la ucenicii săi, nu se înalţă la cer, aşa
cum ne relatează toate cele patru evanghelii, ci pleacă
într-o mănăstire din deşertul Iudeii, la Marea Moartă.
Un continuator al ideilor lui Venturini a fost Ph. F.H.
Klencke (1813–1881), profesor de medicină în
Brauschweig, Germania, care a publicat studiul
„Descoperiri istorice importante despre moartea
adevărată a lui Iisus”, publicat şi vândut cu mare
succes în şapte ediţii, de-a lungul a numai doi ani de
zile (1849–1851). Klencke a ajuns la concluzia că Iisus a
anunţat de mai multe ori că Împărăţia lui Dumnezeu
va fi restabilită în această lume. Aşadar, nu este nicio
îndoială: creştinismul îşi trage obârşia de la esenieni,
prin intermediul lui Iisus. Mai mult încă, Iisus a fost
fiul unui esenian, care s-a căsătorit cu Maria, iar ea
credea că s-a căsătorit cu un înger. Tot esenienii l-au
convins pe Iosif să n-o părăsească pe Maria, să-L
accepte pe Iisus, iar apoi să-L predea în grija
comunităţii esenienilor. De asemenea, Ioan Botezătorul
a fost acceptat şi el în comunitatea esenienilor, unde a şi
primit o educaţie pe măsură, ca şi Iisus Hristos. Iisus şi
Ioan au devenit curând foarte buni prieteni. Când au
terminat pregătirea lor ca învăţători ai legii, călugări,
medici şi făcători de minuni, Ioan Botezătorul a plecat
în deşertul Iudeii, iar Iisus s-a îndreptat spre Nazaret.
Iosif din Arimateea şi Nicodim au fost şi ei în
legătură cu esenienii. Iosif din Arimateea a primit
permisiunea de la Pilat să-L dea jos de pe cruce pe Iisus
şi să-L înmormânteze în mormântul său de familie.
Spre surprinderea lui, Iisus şi-a recăpătat cunoştinţa
după un răstimp de 30 de ore, spunând: „Unde mă
aflu, de fapt?”. Atunci, Iosif din Arimateea I-a povestit
toate ce se întâmplaseră cu El. După aceea, Iisus
mănâncă, se pune repede pe picioare şi este dus în casa
unui esenian. Între timp, rănile în loc să descrească în
intensitate, cresc încontinuu, astfel că starea sănătăţii
sale s-a înrăutăţit simţitor. Iisus cade într-un somn
adânc, în urma căruia puterea îi revine pe neaşteptate,
supravieţuind. Când s-a trezit din somn, a cerut ceva
de mâncare, a prins noi puteri, putându-se mişca
încoace şi încolo. În inima Lui dorea nespus de mult să
se reîntoarcă la ucenicii săi. Esenienii, pe de altă parte,
L-au sfătuit pe Iisus „să rămână pentru această lume”.
 Iisus dorea mult să vestească mai departe învăţătura
sa. Însă, pe când se afla în drum spre Galileea, se
întâlneşte, din întâmplare cu ucenicii săi. Iosif din
Arimateea şi Nicodim s-au oferit împreună cu
comunitatea esenienilor să-L păzească pe Iisus de
posibilii săi duşmani. Între timp, Iisus a început să
predice în Galileea învăţătura creştină. Spre
surprinderea Sa, duşmanii săi erau pe urmele Lui, cu
intenţia de a-L aresta. Atunci, Iisus s-a retras în deşert,
singur, în rugăciune, însă simţea cum îl părăsesc
puterile, aşa încât s-a apropiat de el moartea. Ucenicii
săi au fost pregătiţi din timp pentru clipa despărţirii.
Paola Giovetti, Lumea misterelor.
Ghid fundamental de ezoterism şi parapsihologie,
traducere de Sandrino Gavriloae, Bucureşti, Editura
Lucman, 1997, p. 78

La 25 kilometri est de Ierusalim, aproape de ţărmul

vestic al Mării Moarte, se află peşterile de la Qumran,
fostul cămin al esenienilor 37 . Aceştia au dus o viaţă
ascetică, departe de filonul strict al iudaismului

37 Între 24 şi 30 octombrie 6011, un grup de masoni aparţinând orientelor

Bucureşti, Botoşani, Braşov, Constanţa şi Râmnicu Vâlcea, ale Marii Loji
Naţionale din România a vizitat Ţara Sfântă. Ziua de 28 octombrie a fost
rezervată cunoaşterii fortăreţei Massada şi aşezării eseniene de la Qumran
26
contemporan lor; viaţa lor se scurgea, după spusele
unui scriitor antic, fără femei, fără iubirea acestora şi
fără bani; principalele ocupaţii pe care le practicau erau
brutăria şi olăritul.
Esenienii trăiau la circa 900 m sub grota originară, în
care au fost descoperite manuscrisele, în aşa-numita
aşezare Quirbet Qumran, într-un grup izolat de
celelalte aşezări din zonă, departe de frământările
vremii lor, ce prevesteau un nou mileniu.
Nu a fost vorba de o structură călugărească la
Qumran, deşi unele studii îi prezintă astfel, trăind în
solitudine şi copiind cărţi. Un ingenios sistem de
canalizare traversează şi azi subteranele Qumranului,
lucru vital în această zonă deşertică unde, de două ori
pe an, şuvoaie mari de apă se scurg de pe dealurile
Iudeii, în marea situată la 900–1.200 m mai jos.
Comunitatea esenienilor strângea apa într-un
rezervor natural, apoi o canaliza spre aşezarea
propriu-zisă, prin intermediul unui apeduct, unde,
prin intermediul unui sistem de canale, ajungea în
toate zonele şi colţurile aşezării; de asemenea, existau
canale care colectau apa în surplus, ce era apoi
refolosită. Săpăturile arheologice au scos la lumină un
turn cu două balcoane, în care accesul se făcea de sus,
din complexul aşezării, nu de jos, cum procedăm noi
astăzi.
 În 1947, documentele cunoscute azi sub numele de
Manuscrisele de la Marea Moartă, aveau să fie
descoperite întâmplător, într-o peşteră situată pe
versantul deluros din apropierea Qumranului, de către
un păstor beduin.
Primul din aceste manuscrise este lung de 7,3 m,
fiind socotit a fi cea mai importantă descoperire
livrescă de la Iisus Hristos încoace; este manuscrisul cel
mai renumit dintre cele circa 800 suluri în ebraică
descoperite în total şi conţine, se pare, scrierea cea mai
veche a profetului Isaia.
Abia în anul următor – 1948 – directorul Şcolii
Americane din Ierusalim a reuşit să-l achiziţioneze şi
să-i valideze originalitatea. A fotografiat manuscrisul şi
l-a sunat pe prof. W. Albright, de la Universitatea John
Hopkins, expert în documente biblice. Albright a
intitulat acest manuscris „Manualul de disciplină” şi a
decis că aparţine unei secte ce se intitula Comunitatea
Noii Credinţe; şi el a făcut legătura cu esenienii,
declarând manuscrisul drept „cea mai mare
descoperire a tuturor timpurilor” şi a continuat:
„Manuscrisul prezintă credinţele şi practicile
esenienilor; acest text a revoluţionat domeniul studiilor
biblice, bulversând lumea ştiinţifică.
Vom şti acum de 100 de ori mai multe despre
iudaism decât am visat vreodată!”. Şcoala Biblică
fusese fondată în 1892, la Ierusalim. În 1948, părintele
Roland Deveaux, conducătorul ei, a fost propus să
conducă cercetările arheologice de la Qumran; echipa a
fost alcătuită din oameni de ştiinţă din diverse ţări.
Pe 15 mai 1948, Israelul se proclama stat
independent, ceea ce i-a determinat pe toţi vecinii arabi
să îi declare război; după 7 luni de război, Qumranul
căzuse în mâinile iordanienilor.
După ce viaţa a revenit la normal, arheologii au
pornit către locul descoperirii. Expediţia a fost condusă
de părintele Robert Deveaux. Vasele descoperite de
Deveaux şi echipa lui fuseseră special confecţionate
pentru a adăposti manuscrise; lungimea fiecărui vas
era aproape egală cu a manuscrisului pe care îl
adăpostea, pergamentele fuseseră înfăşurate în pânză
de in şi depuse apoi în vasele prevăzute şi cu dispozitiv
de închidere.
Numai aceste măsuri au putut permite conservarea
manuscriselor circa 2.000 de ani. În cei 4 ani de săpături
arheologice care au urmat, au fost descoperite sute de
fragmente de manuscrise şi obiecte arheologice;
beduinii, stăpânii oficiali ai locului, săpau alături de
arheologii evrei şi, pentru a-şi mări veniturile rezultate
din descoperiri, rupeau manuscrisele în mai multe
fragmente, deşi preţul mediu era o liră pentru 1 cm;
astfel, s-au colectat şi fragmente de manuscrise de 1 cm
sau chiar mai mici.
În primăvara lui 1953, Deveaux şi echipa lui se aflau
exact pe locul unde se presupune că existase
comunitatea esenienilor; arheologii studiau unul din
cele mai interesante situri din lume.
După două luni de excavaţii, au ieşit la iveală ruinele
unor clădiri care demonstrau că aici a existat o
comunitate bine organizată – complexul era construit
din 30 de clădiri din piatră şi mortar, dintre care unele
aveau o mansardă din lemn. A fost descoperită şi
încăperea unde se pare că au fost redactate
Manuscrisele; Deveaux a numit-o „scriptoriu” – ea mai
servea ca bibliotecă şi loc de ascundere a
pergamentelor pe timp de război sau de invazie (cum a
fost cea romană).
Massada a fost ultima aşezare înainte de Qumran
cucerită de romani; aici, fanaticii evrei, bărbaţi, s-au
sinucis ca să nu cadă vii în mâinile romanilor. Istoricii
şi arheologii au descoperit că existau legături strânse
între esenieni şi evreii din Massada.
Manuscrisele despre grupul esenienilor au fost
numite de istorici şi arheologi, ghenize (de la numele
locului unde se depuneau sulurile vechi şi uzate, într-o
sinagogă). Cea mai renumită gheniză a fost descoperită
într-o sinagogă din Cairo, în 1896.
Aceasta reprezintă un act de constituire a grupului
esenienilor şi este asemănătoare cu Manuscrisele de la
Marea Moartă. Esenienii sunt socotiţi o sectă iudaică
eretică şi, în afară de Qumran, au mai dezvoltat aşezări
în Siria, lângă Damascul de azi, precum şi în Persia, în
Iranul de azi. Descriind viaţa esenienilor, Manuscrisele
de la Marea Moartă nu pot să provină decât de la
începutul mileniului şi secolului I, după naşterea lui
Hristos.
Tot în primăvara anului 1953, când au început
săpăturile, a murit prof. Suzenik; fiul său, Iadin, îi va
continua cercetările şi va prezenta, la invitaţia lui
Albright, o conferinţă la Universitatea John Hopkins.
În ziua conferinţei, un anunţ din Wall Street Journal
i-a atras atenţia: „De vânzare, patru suluri de la Marea
Moartă, datând din anul 200, înainte de Hristos”.
Îl caută pe autorul anunţului, se înţeleg asupra
preţului – 250 mii dolari SUA – şi astfel şi aceste
Manuscrise, găsite de beduini la Qumran, se reîntorc în
Israel. Premierul de atunci al statului Israel anunţă că
Guvernul va ridica un Altar Sfânt, care să adăpostească
cele 7 colecţii pe care le poseda, găzduite temporar la
Universitatea Ebraică din Ierusalim.
Manuscrisele din peştera nr. 4 au necesitat crearea
unei echipe de specialişti, care le-a studiat în perioada
1953–1954. Abia în 1955 au apărut primele referiri
scrise despre manuscrisul descoperit în 1947, iar din
cele 16 volume cu textele manuscriselor din peştera 4,
nu s-au publicat decât 3.
Manuscrisele de la Marea Moartă sunt importante
prin provocarea care o aduc tradiţiei creştine, aşa cum
este ea prezentată în Noul Testament.
Manuscrisele prezintă în aramaica veche, limba
locuitorilor vremii, capitole vechi ale istoriei evreilor
din Ţara Sfântă. Unii cercetători care au studiat
conţinutul Manuscriselor, au enunţat ipoteza
îndrăzneaţă că Iisus Hristos s-ar fi născut aici, la
Qumran, printre esenieni; aici ar fi crescut,
petrecându-şi cea mai mare parte a vieţii sale, nu la
Bethleem şi la Ierusalim cum se ştia până acum...
Manuscrisele oferă un al doilea înţeles Evangheliei,
punând într-o cu totul altă lumină mistere, cum ar fi
naşterea şi viaţa Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, ce
s-a întâmplat cu El când a fost răstignit şi cum a înviat
din morţi; textele descoperite la Qumran aşază
aşa-numitele „minuni” făptuite de Mântuitor într-un
context raţional şi aduc o altă viziune şi înţelegere, nu
numai asupra Evangheliei, ci şi asupra Creştinismului
însuşi.
Manuscrisele ajută la demistificarea poveştilor şi
ritualurilor străvechi, care încă fac parte integrantă din
credinţa creştină de azi. Informaţiile despre Manuscrise
sunt accesibile de peste 50 de ani, dar nu au fost
comentate şi difuzate decât rareori şi numai în cercurile
specialiştilor.
Discuţiile legate de Manuscrise au constituit ceea ce
se numeşte deja „scandalul academic al secolului al
XX-lea”. Principalul motiv pare să fie îngrijorarea
Bisericii, care doreşte să păstreze baza tradiţională a
învăţăturilor sale.
Au existat îndoieli şi conflicte referitoare la
conţinutul ideatic al Manuscriselor, inclusiv între
cercetătorii care le-au studiat, ce au generat o mare
prudenţă în referirile la conţinutul lor. Se pare că primii
cercetători ai Manuscriselor au comis o eroare de
datare esenţială pentru înţelegerea istoriei acestora.
Ulterior, a fost acceptat, prin consens, anul de
redactare a Manuscriselor ca fiind 140 înainte de
Hristos. Unul din personajele descrise în Manuscrise
seamănă uluitor de mult cu Iisus Hristos, ca viaţă şi
învăţătură.
Dacă datarea este corectă, există motive să se creadă
că Manuscrisele conţin o profeţie genială; acest fapt
face din Manuscrise o revelaţie şi produce o revoluţie
în interpretarea Noului Testament.
Datorită vechimii lor şi modului de păstrare – unele
rulate şi introduse în vase mari, altele desfăşurate şi
suprapuse – cea mai mare parte a Manuscriselor nu şi-a
mai putut păstra integritatea; doar, o duzină de suluri
rulate s-au păstrat integral: două treimi dintre acestea
reprezintă copii ale Vechiului Testament, iar o treime
vorbeşte despre viaţa de zi cu zi şi practicile din
comunitatea esenienilor.
Partea a patra din Manuscrise se numeşte „Manualul
disciplinei” şi stabileşte regulile esenţiale pentru
esenieni: dacă cineva râdea, era izgonit de la masa
sfântă pentru încălcarea disciplinei; dacă a scuipat sau
dacă a adormit în timpul unei adunări, era pedepsit
prin izgonirea de la masa sfântă; pentru minciună sau
ostilitate faţă de alt semen, în funcţie de gravitatea
faptei, se aplica excluderea din rândul comunităţii, o
perioadă de 10, 20, 30 de zile sau chiar 1 an.
În Manuscrisul Templului se arată cum esenienii
practicau celibatul şi vedeau în acesta cel mai înalt mod
de viaţă; cum considerau sexul şi tot ce era legat de el –
ceva păcătos, murdar.
Cei cu boli de piele sau alte maladii trebuiau să-i
părăsească pe cei din comunitate, pentru că nu erau
fizic puri şi, deci, nu puteau face parte din comunitatea
celor sfinţi. Referirile la aceste idei din Manuscrise nu
dezvăluie niciodată nume reale.
Unul dintre personajele-cheie care apare în
Manuscrise este învăţătorul Dreptăţii; acesta era, la
vremea aceea, un erou ce răspândea ideea că „lumea
urma să fie distrusă pentru păcatele sale în ziua
Judecăţii de Apoi”.
Cei care îl urmau pe învăţătorul Dreptăţii erau
cunoscuţi drept Fiii Luminii, iar cei care nu-l urmau –
Fiii întunericului. Conform Manuscriselor, unii dintre
adepţii învăţătorului Dreptăţii au început, treptat, să-şi
părăsească Profesorul, pentru un mod de viaţă mai
puţin riguros; aceştia erau „bărbaţii ruşinii”, care
aleseseră „calea cea netedă”. Între personajele generic
descrise se aflau şi „omul minciunii” şi „preotul
viclean”, învăţătorul Dreptăţii practica botezul
semenilor săi, iar pe cei răi îi numea „vipere”.
Învăţătorul Dreptăţii seamănă foarte mult cu Ioan
Botezătorul de apoi. Predicile lui ar fi fost scrise aici, la
Qumran; în Manuscrise există 7–8 pilde, asemănătoare
celor din Evanghelia lui Matei. Se potriveşte absolut
totul, în afară de perioada în care a trăit evanghelistul
Matei.
Mai mulţi cercetători au considerat această
interpretare, mai mult decât problematică! Prof. John
Strubnel, de la Catedra de Studii Orientale a
Universităţii Harward, care s-a ocupat mulţi ani de
studierea Manuscriselor, susţine că nu se cunoaşte cine
a fost învăţătorul Dreptăţii, candidat la funcţia de Mare
Preot în comunitatea esenienilor, între anii 155–150,
înainte de venirea lui Hristos.
Părintele Jérôme O’Connor, de la Şcoala Biblică din
Ierusalim, este autorul a numeroase studii despre
Manuscrise; el arată că nu avem prea multe informaţii
despre învăţătorul Dreptăţii pentru a-l putea asocia cu
Iisus Hristos. Mai avem nevoie de date pentru a-l putea
identifica pe Iisus sau pe „preotul viclean”.
Prof. Gheza Vermes, cercetător şi traducător al
Manuscriselor, de la Universitatea Oxford (Marea
Britanie), este responsabil de teoria ce-l identifică pe
„preotul viclean” cu Jonathan Macabeul.
Iar Barbara Tierring, de la Universitatea din Sydney,
ce face parte din noua generaţie de cercetători ai
manuscriselor, plasează evenimentele descrise de
acestea înaintea naşterii Mântuitorului:
„Primul lucru pe care-l observi în interpretarea
Manuscriselor sunt numeroasele asemănări cu
Creştinismul. Toată lumea a observat asta de la bun
început; este un lucru ce a provocat senzaţie: un grup
de evrei care trăiau cu puţin timp înainte de Iisus şi
discipolii săi, care făceau aceleaşi lucruri ca aceştia – şi
ei aveau o masă sfântă, pâine şi vin, botez, proprietate
comună, aşteptau să vină Judecata de Apoi şi Mesia. Ba
chiar îşi spuneau la fel – „frate”.
Flavius Iosephus, în „Războiul iudeilor” (VII, 137),
spune următoarele: „Cei ce doresc să intre în grupul
esenienilor nu obţin de îndată accesul. Candidatul
aşteaptă timp de un an; i se propune să ducă acelaşi
gen de viaţă ca şi membrii comunităţii şi i se
încredinţează o toporişcă şi şorţul scurt despre care am
vorbit, precum şi un veşmânt alb”.
Şi în Manuscrise, ca şi în Noul Testament, apare
denumirea de Biserică, instituţie condusă de episcopi.
Cele două instituţii descrise cu acest nume par a fi la
fel, ca organizaţii şi structură.
Comunitatea de la Qumran insistă pe respectarea
strictă a legilor lui Moise, preoţii sunt superiori, iar
laicii trebuie să-i asculte. Prof. John Strubnel, de la
Universitatea Harward, a apreciat, de asemenea, că
manuscrisul care se referă la Învăţătorul Dreptăţii a fost
scris chiar cu 50–70 de ani mai devreme de naşterea lui
Iisus Hristos. Alţi cercetători ai Manuscriselor, George
Bruck, de la Universitatea din Manchester, şi Philip
Davis, de la Universitatea Sheffield, au vederi şi mai
interesante despre acestea, susţinând că au fost scrise
între secolele II şi I, înainte de Hristos, cu o marjă de
eroare de +- 25 de ani.
Astăzi, Altarul Sfânt anunţat în urmă cu o jumătate
de secol, este numit Altarul Cărţii Sfinte şi face parte
din complexul Muzeului de istorie din Ierusalim.
Acoperişul lui alb simbolizează capacele vaselor în care
au fost adăpostite Manuscrisele, iar contrastul
alb-negru din construcţia altarului semnifică lupta
dintre bine şi rău.
 Manuscrisele sunt expuse la subsolul Altarului, în
condiţii speciale de lumină şi umiditate. Muzeul este
deschis tuturor vizitatorilor şi cercetătorilor şi
promovează publicarea tuturor Manuscriselor.
La numai 3 km de Altarul Cărţii, în estul
Ierusalimului, se află Muzeul Rockefeller, unde există
alte sute de fragmente din Manuscrise, considerate
iniţial nesemnificative. Acestea provin din grota nr. 6
de la Qumran.
În ciuda fragmentării şi a gradului de uzură, au fost
reconstituite integral şi fotografiate prin tehnici
computerizate, dar cele mai multe dintre ele nu au fost
încă publicate din lipsă de fonduri.
Nu întâmplător poate, proiectul care a vizat
reconstituirea Manuscriselor de la Marea Moartă nu a
avut mai mulţi bani alocaţi.
De la descoperirea primului Manuscris au trecut
aproape 65 de ani şi cei mai mulţi membri ai echipei
iniţiale nu mai sunt în viaţă, din cauza curgerii
implacabile a timpului. În fiecare vară însă, câţiva
cercetători se reîntâlnesc pentru a continua studiul
Manuscriselor. Şi starea unora dintre Manuscrise s-a
înrăutăţit cu timpul, din cauza expunerii la lumină şi la
variaţiile de temperatură, deşi au fost plasate între plăci
de sticlă.
Echipa iniţială de cercetare a Manuscriselor era
majoritar catolică, printre membrii ei numărându-se
preoţi, abaţi, monseniori. Conducătorul echipei, John
Strubnel, s-a convertit la catolicism.
Şcoala Biblică din Ierusalim se află sub autoritatea
unui comitet statal, format din cei mai buni oameni de
ştiinţă catolici; comitetul supraveghează toate
cercetările desfăşurate. În 1955, părintele Robert
Deveaux, conducătorul primei echipe de cercetători ai
Manuscriselor, a devenit membru consultant al acestui
comitet.
Astăzi există un Comitet Internaţional, sub
autoritatea căruia sunt plasate Manuscrisele. De-a
lungul timpului, au apărut numeroase îndoieli cu
privire la obiectivitatea echipelor de cercetători ai
Manuscriselor, au existat chiar suspiciuni legate de o
posibilă „conspiraţie catolică” în legătură cu publicarea
conţinutului adevărat al Manuscriselor, ce ar
contraveni catolicismului sau cunoştinţelor în vigoare
despre Iisus Hristos şi apostolii Lui.
Nu s-a confirmat cu precizie nici până azi, legătura
exprimată în Manuscrise între Ioan Botezătorul şi
esenieni. Nu departe de Qumran se află Mânăstirea
Ain Harsi, unde vin şi azi pelerini şi, mai ales, turişti
pentru a se boteza în apa Iordanului; practica botezului
prin imersiune evidenţiază, încă o dată, legătura dintre
Sf. Ioan Botezătorul, creştini şi esenieni.
 Nu se poate nega faptul că în Creştinismul timpuriu
se practica botezul prin imersiune. Esenienii, ca şi
primii creştini, aveau totul în comun. Biserica primară
era condusă de un Consiliu format din 12 persoane,
numite „episcopos”.
Pe bună dreptate ne întrebăm dacă apariţia şi
dezvoltarea comunităţii esenienilor a fost doar un
experiment gândit şi aplicat, pentru a dirija apoi
evoluţia creştinismului şi a vieţii pe Terra.
După „venirea” lui Hristos, unii creştini s-au reîntors
în deşertul Iudeii, la o viaţă monahală, la rugăciuni şi
singurătate. Călugării greco-ortodocşi duc şi astăzi
aceeaşi viaţă comunitară în deşertul Iudeii şi dedică tot
ce fac gloriei lui Dumnezeu şi Fiului Său, considerând
că viaţa monahală este forma perfectă de viaţă. Un
manuscris descoperit la Qumran îi descrie astfel:
„Când se strâng mai mulţi, preotul binecuvântează
pâinea şi vinul lor; apoi, Mesia din Israel îşi întinde
mâinile peste pâine şi toţi participanţii rostesc o
binecuvântare”. Aceasta pare să fi fost ceea ce
cercetătorii fenomenului au numit „prima schiţă a
ultimei cine de taină”.
Ideea împărtăşaniei a apărut mai târziu. Dar
asemănarea cu primii creştini este izbitoare.
Au fost scrise sute de studii despre Manuscrisele de
la Qumran; teoriile ştiinţifice au fost îmbinate cu
imaginaţia populară, dând naştere la tot felul de
speculaţii. S-a vehiculat ideea că însuşi Iisus Hristos a
fost esenian.
Aşa cum am menţionat mai sus, în anii ’60 ai
secolului trecut s-au emis diferite ipoteze cu privire la
autorii Manuscriselor de la Marea Moartă şi influenţa
pe care a avut-o aşezarea la naşterea Creştinismului. În
1966, guvernul iordanian a naţionalizat situl arheologic
Qumran, cu tot ce-i aparţinea. După războiul din 1967,
situl trece în mâinile israelienilor, care au dat lupte
grele pentru el.
De asemenea, s-au purtat lupte în Ierusalim pentru
clădirea Muzeului Rockefeller, care adăpostea
Manuscrisele descoperite până atunci. În timpul
războiului, cel mai renumit Manuscris, Manuscrisul
Templului, lung de 2,7 m, a fost scos din incinta
muzeului şi ascuns în altă parte. Anexarea
Ierusalimului de est a adus apoi alte tezaure
arheologice sub autoritatea Ministerului Antichităţilor.
Între Manuscrise se află şi o scrisoare de 120 de
rânduri, deja faimoasă, numită Scrisoarea Dascălului
Neprihănirii, fondatorul comunităţii Qumran, care
conţine referiri la tradiţiile saducheilor, tribul evreiesc
din care provenea şi Iisus. Mai există, probabil,
manuscrise deţinute clandestin de particulari şi
manuscrise neexplorate încă, în peşterile de la Qumran.
Dar ceea ce se poate susţine cu deplin temei este faptul
că Manuscrisele sunt o formă primară a cărţilor biblice
cunoscute în prezent:
Cartea lui Eremia conţine în Manuscrise 17 capitole,
faţă de 50 de capitole câte are în prezent; în Manuscrise
există transcrise un număr de 15 copii ale Genezei, 25
ale Deuteronomului şi 30 de copii ale Psalmilor; nu a
fost descoperită încă nicio copie a cărţii Esterei.
După studierea Manuscriselor, unii cercetători au
fost de părere că toţi evreii ar fi trebuit să se
convertească la Creştinism, iar cei de la Şcoala Biblică
din Ierusalim susţin că teologia catolică este de drept
iudaică, având în vedere rădăcinile lor comune.
După unele estimări, în total, au fost găsite peste 950
de fragmente de manuscris în grotele de la Marea
Moarta, unele din pământ ars, altele din piele,
furnizând informaţii inestimabile arheologilor şi
teologilor asupra originii Creştinismului şi
Iudaismului.
Având în vedere toate cele de mai sus, credem că la
Qumran, prin intermediul comunităţii esenienilor, a
fost realizat un experiment, o repetiţie la scară micro a
genezei Creştinismului, înainte de lansarea publică pe
Terra a acestei nemuritoare credinţe.
După alte estimări, s-au găsit circa 3.000 de
manuscrise, doar 100 dintre acestea fiind făcute
publice. Unul din manuscrise a fost redactat pe o
bucată subţire de cupru, care s-a constatat a fi cel mai
pur cupru descoperit vreodată pe Pământ. Se crede că
au fost scrise aşa, pentru a se păstra de-a lungul
timpului.
În anul 2003, la peste o jumătate de secol de la
descoperirea lor, fragmente ale Manuscriselor de la
Marea Moartă, considerate drept una din cele mai mari
descoperiri arheologice ale secolului al XX-lea, au fost
prezentate într-un muzeu din Montreal38, fiind expuse
pentru prima oară în afara Israelului.
Directorul muzeului Israelului din Ierusalim, care a
împrumutat piesele instituţiilor canadiene, a precizat
că „Manuscrisele de la Marea Moartă sunt cel mai
important patrimoniu al Israelului”.
Muzeul din Montreal a obţinut 3 din primele 7
manuscrise descoperite, considerate ca fiind cele mai
simbolice. Două din aceste texte datează din secolul I
î.Hr. şi se referă la „războiul Fiilor Luminii contra Fiilor
Tenebrelor” şi la „Regula Comunităţii”.
Al treilea manuscris, expus la Montreal, un extras al

38 În afara Manuscriselor, Expoziţia „Arheologia şi Biblia" prezintă şi alte

antichităţi, care au ieşit din Israel pentru prima oară, cu ocazia acestei expuneri
publice. Cu circa 100 de artefacte, expoziţia relatează peste 1.000 de ani de istorie
a poporului evreu, mergând de la regele David până la intrarea romanilor în
Ierusalim, în anul 70 î.Hr.
Cărţii lui Isaia, redus la câţiva centimetri pătraţi de
piele arsă, din cauza oxidării prin expunere la aer, nu a
fost expus public niciodată.
Arheologul Robert Cargill crede că liderii spirituali ai
Ierusalimului au autorizat în timpul războiului cu
romanii (a doua jumătate a sec. I d.Hr.) redactarea cel
puţin a unei părţi din Manuscrisele de la Marea
Moartă, în condiţiile în care preoţii utilizau texte
criptice pentru a ascunde anumite texte de restul
populaţiei39.
Astfel, evreii esenieni ar fi fost preoţi care s-au
autoexilat, după ce regii şi-au asumat rolul de preoţi.
Acest grup rebel de preoţi s-ar fi refugiat în Qumran
pentru a-l venera pe Dumnezeu aşa cum doreau şi
acolo ar fi scris textele, unele dintre ele fiind mutate
pentru a fi păstrate în siguranţă.
Arheologii au mai descoperit sub Ierusalim
rămăşiţele unui sistem de canalizare, iar înăuntru,
monede şi ceramică din perioada asediului romanilor
asupra cetăţii.
Cercetările arată că sistemul de canalizare ar fi fost
folosit ca rută de evacuare de către evrei, care ar fi luat
cu ei şi manuscrise preţioase. În plus, sistemul de

39 Ionescu Maria, Misterul manuscriselor de la Marea Moartă, elucidat?, în Curentul,

3 august 2010.
canalizare ducea către Valea Kidron, aflată la scurtă
distanţă de Qumran.
O analiză riguroasă a vaselor în care au fost găsite
manuscrisele a mai oferit un indiciu, cu privire la
originea acestora. Testele efectuate la Universitatea din
Ierusalim arată că doar 50 la sută din ceramica utilizată
la depozitarea manuscriselor era realizată din lut care
provenea din regiunea Qumran.
Chiar dacă nu toţi specialiştii sunt de acord cu
ipoteza că Manuscrisele ar fi fost scrise de mai multe
secte, Cargill susţine că este dificil de explicat
diversitatea ideologică prezentă în aceste manuscrise şi
că, indiferent cine le-ar fi scris, autorii le considerau
scripturi şi s-au asigurat că vor fi păstrate.

Capitolul II
Paleoastronautica rusească

Izvoare din vechi mistere ruseşti40

În România ca şi în Occident se cunoaşte foarte puţin

despre paleoastronautica rusă, aşa că având în prezent
concursul unor ufologi ruşi redăm câteva aspecte din
această zonă de cercetare foarte puţin accesată până

40 Material primit de la organizaţia ufologică Anomalia din Federaţia Rusă.

acum..
Obiectele Zburătoare Neidentificate (OZN) au fost
reperate pe teritoriul pe care îl cunoaştem astăzi ca
Federaţia Rusă41 încă din Antichitate. Timp de secole,
oamenii au văzut obiecte pe cer, care nu le-au putut
identifica, iar mulţi dintre ei au participat la unele
fenomene care nu au putut fi explicate, ca meteoriţi,
planete, stele sau baloane meteorologice.
Unele dintre cele mai interesante informaţii
referitoare la observarea OZN-urilor sunt încă ascunse
în arhivele secrete ale statului Rus, mai ales în cele ale
serviciilor secrete. Civile şi militare. Din când în când,
seifurile păzite se deschid, fie prin trecerea istoriei, fie
din întâmplare şi informaţiile se scurg afară.
Documente recent desecretizate al Ministerului Rus de
Interne, care datează de la începutul secolului al
XIX-lea, dezvăluie unele apariţii interesante ale OZN
din Imperiul Rus.
Printre ele există un raport foarte neobişnuit al
şefului de la Cel de-al Treilea Departament al
Cancelariei sale (fostul titlu al poliţiei secrete).
Raportul descrie anumite „efecte luminoase
extraordinare” observate pe cer de către locuitorii

41În prezenta lucrare, spaţiul geografic al Federaţiei Ruse se extinde şi se referă

pentru unele evenimente la suprafaţa fostei URSS, acest lucru precizându-se
când este cazul.
oraşului Orenburg, susţinute de poliţie şi de armată în
noaptea de 26 decembrie 1830.
Alte rapoarte menţionează apariţia OZN-urilor
deasupra localităţii Ustiug, la 30 ianuarie 1844, precum
şi apariţiile din aceeaşi zonă din anii 1846 şi 1847.
Lăsând deoparte dosarele secrete, istoria rusă a
apariţiilor OZN datează de mii de ani. În partea rusă de
nord, în apropierea cercului arctic, sunt monumente antice
din piatră, care au fost construite, se zice, în acelaşi timp cu
Stonehenge şi cu piramidele egiptene.
De dimensiuni mai mici, „labirinturile” spirale din
Marea Albă sunt nu mai puţin enigmatice. Ele pot fi
găsite pe insulele Solovetski şi în toată zona, cunoscută
sub numele de Ţărmurile Tersk în partea de sud a
Peninsulei Kola.
Unul dintre labirinturi se află în apropiere de vechiul
oraş Umba, în apropierea localităţii Lesnoi. OZN-uri au
fost în mod frecvent reperate în acea zonă de vânătorii
saami (laponi) (crescători reni şi descendenţi ai
triburilor nomade antice arctice).
Labirinturi similare dublu-spiralate au fost găsite în
întreaga lume antică, în Egipt, China, şi Scandinavia,
chiar mai uimitor este faptul că aceleaşi labirinturi au
fost reprezentate chiar pe monedele antice minoice.
După cum vom vedea, aceste vestigii din Rusia sunt
foarte asemănătoare cu acele labirinturi pline de
secrete, enigme şi mistere de la Stonehenge sau din
Malta.
Dar, cum spuneam mai sus din când în când, seifurile
păzite se deschid, fie prin trecerea istorică fie din
întâmplare şi informaţiile se scurg afară până la
cercetători sau la publicul larg, astfel:
Adevărate revelaţii găsim în cronicile ruse.
În 904. d.Hr., prinţul rus Oleg a început campania
împotriva grecilor. El a mărşăluit din Kiev, în direcţia
Constantinopol, cu o armată mare de luptători,
grăbindu-i pe cai, pe nave şi, aparent, cu „aparate de
zbor”.
„La sosirea sa, Oleg a descoperit că grecii au întărit
strâmtoarea şi au închis oraşul. Oleg a debarcat pe ţărm
şi a ordonat trupelor sale să tragă navele la mal.
Lupta cu grecii care a urmat s-a dus cu înverşunare
mai multe săptămâni, devenind prea prelungită pentru
gustul lui Oleg. În speranţa de a provoca o încheiere
rapidă, a poruncit trupelor sale să facă roţi, pe care
le-au ataşat navelor.
Când vântul a fost favorabil, au desfăşurat velele şi
au purtat navele mai jos de oraş în zonă deschisă. În
conformitate cu cronicile, ruşii au lansat „caii în aer,
care au fost bine echipaţi şi de culoarea aurului”. Din
aceştia, războinicii au aruncat săgeţi de foc la
Constantinopol.
 Cu toate acestea, pentru a urca în aer, în scopul de a
distruge un oraş, ruşii, ar fi trebuit să fi fost în posesia
unui nivel de tehnologie pe care ei cu siguranţă nu-l
aveau în 904.
De unde au împrumutat ruşii astfel de cai? Cine a
fost interesat să îi sprijine ca ei să cucerească
Constantinopolul? Atât împăratul Leo, cât şi
Alexandru au făcut pace cu Oleg şi după ce au convenit
să plătească tribut, făcând legământ reciproc prin
jurământ, ei au sărutat crucea.
Ei i-au invitat şi pe prinţul Oleg, şi pe oamenii săi să
depună un jurământ. În conformitate cu religia ruşilor,
învingătorii au jurat pe armele lor şi pe divinitatea lor,
Perun, precum şi pe Volos, zeul vitelor, şi au confirmat
astfel tratatul. Poporul său l-a numit „Olea cel
înţelept.”
El era încă un conducător păgân, dar unul care a avut
aparent prieteni puternici.
OZN-uri şi extratereştri au fost văzuţi de mii de ani,
cum ar fi de exemplu în reprezentarea acestor creaturi
în „costume spaţiale” pictate pe stânci în grote şi
peşteri.
Un alt manuscris curios care dezvăluie existenţa
OZN-urilor din Rusia antică a fost descoperit la
Universitatea din Kazan şi cercetat de istoricul
moscovit M.D. Strunina.
 Manuscrisul spune povestea unui băiat pe nume laşa,
care, într-o zi, în timp ce culegea fructe din pădure,
deodată a întâlnit un străin, lângă el, îmbrăcat în haine
albe.
Străinul s-a prezentat cu numele de Timofei, şi l-a
aşezat pe laşa într-un gigant „cazan de cupru”, de unde
o forţă necunoscută i-a urcat pe amândoi în Rai. Laşa a
petrecut trei ani acolo.
Timofei l-a învăţat diferite ştiinţe, precum şi „magia.”
Apoi, băiatul a fost întors pe Pământ, în acelaşi „ceaun”
sau „cazan”, în acelaşi loc din pădure. Timofei i-a dat
cadou două monede: una de aur, cealaltă, din argint.
Cercetătorii au făcut comparaţii între poveştile
populare şi cunoştinţele contemporane.
Iată şi Legenda lui Ibn Fadian sau „Călăreţul din
cer”.
În 921 d.Hr., Califul din Bagdad, Al-Muktadir, a
trimis pe Ibn Fadian, un cronicar arab, cu o solie la
regele bulgarilor din Volga Mijlocie.
Ibn Fadian a scris o relatare a călătoriilor sale cu solia.
În conformitate cu această relatare, în timpul primei
nopţi petrecute în palatul regelui bulgarilor, Ibn Fadian
a cunoscut fenomene cereşti foarte ciudate.
Chiar înainte de apusul soarelui, orizontul a devenit
roşu aprins, iar de sus a venit un huruit asurzitor. Ibn
Fadian a ridicat ochii spre cer şi a văzut că doi nori de
foc roşu se deplasează deasupra lui, care au continuat
să fuzioneze şi apoi s-au separat în decursul apariţiei.
Cronicarul a descris forme incredibil de vii de cai şi de
oameni în interiorul norilor.
El a văzut, de asemenea, arme în braţele fiinţelor din
interiorul norilor ca şi cum aceştia s-ar fi angajat într-o
luptă. Arabii au fost îngroziţi de aceste fenomene
incredibile şi au îngenuncheat în rugăciune, dar
bulgarii au explicat că acei „călăreţi din cer” ca fiind
Jinni (în legendele musulmane, o fiinţă supranaturală,
care poate lua formă umană sau de animal şi pate
influenţa afacerile umane); cei „credincioşi” împotriva
celor „necredincioşi”.
„Caii” observaţi de Ibn Fadian şi tovarăşii săi au fost
aceiaşi cu cei care au venit în ajutorul prinţului Oleg în
lupta sa de a cuceri Constantinopolul, cu aproximativ
15 ani înainte?
Apariţia numită Robozero sau Mingea de foc este cel
mai cunoscut caz de OZN din istoria Rusiei antice. Iuri
Roszius şi alţi cercetători ruşi ai fenomenelor
paranormale au studiat-o extensiv.
Evenimentul a avut loc „în anul 7171” (adică, anul
7171 de la „crearea lumii”), care corespunde cu anul
1663.
Detaliile acestui eveniment uimitor şi enigmatic, s-au
păstrat datorită eforturilor Comisiei Arheologice, care a
publicat o colecţie de acte istorice în 1842, printre care
şi un document din secolul al XVII-lea autentic, semnat
de Ivan (Ivaşko) Reşevski, un „muncitor”, care a fost
martor la un eveniment remarcabil.
Potrivit mărturiei lui Reşevski, pe 15 august, anul
1663, între orele 10:00 şi prânz, un „mare zgomot” a
răsunat peste Lacul Robozero (situat în regiunea
Vologda, aproximativ 80 de mile sud-vest de
Belozersk).
Dinspre nord, dintr-un cer senin, a apărut o sferă în
flăcări, uriaşă, de nu mai puţin de 130 de picioare
(aproximativ 40 m) în diametru. Dinspre faţa sa
anterioară emanau două grinzi de „flacără”, cam „20
de stânjeni în faţa acesteia” (un stânjen este de
aproximativ 2,10 metri). Din laturile sale ieşea un fum
albăstrui.
Această minge uriaşă de foc, de înălţimea unei clădiri
moderne cu 15 etaje, plutea deasupra lacului.
Fenomenul a fost observat de o mulţime de oameni,
care s-au adunat pentru slujbă la biserica parohială,
situată pe malul lacului.
„Marele zgomot” a avut loc de îndată ce începea
slujba de mulţumire lui Dumnezeu (Te Deum). Îngrozit
de acest zgomot, poporul a ieşit din biserică, dar
văzând „priveliştea înfiorătoare” s-a dus înapoi în
biserică unde „s-a rugat Domnului şi Fecioarei Maria
cu lacrimi şi au plâns”.
La scurt timp după aceea „marea flacără şi cele două
flăcări mai mici au dispărut”, dar fenomenul a reapărut
de două sau de trei ori, deplasându-se într-o direcţie
spre vest (aparent devenind mai luminos de fiecare
dată), înainte ca, în final, să se reducă în intensitate şi să
dispară cu o oră şi jumătate mai târziu.
Ţăranii care se aflau într-o barcă pe lac în momentul
respectiv, au povestit despre căldura dogoritoare care
i-a forţat să tragă la mal. Ei au văzut că lumina
obiectului necunoscut a pătruns în apă şi a ajuns la
fundul lacului „aproximativ la patru stânjeni (9 metri)
în jos”.
Dinspre nord, dintr-un cer senin, a apărut o sferă în
flăcări uriaşă de nu mai puţin 130 de picioare (40 m) în
diametru.
Cercetătorul rus Valentin Krapiva a reperat o serie de
apariţii de OZN-uri din Antichitate care apar în
cronicile ruseşti. În 1028 a existat un semn în formă de
şarpe în cer, atât de mare, încât a fost văzut în toate
teritoriile ruseşti, îngrozind localnicii care au fugit de
frică. OZN-ul a plutit ameninţător mai mult de două
zile..
În Orientul îndepărtat Rus, o zonă de activitate
frecventă a OZN de-a lungul istoriei, un stâlp de foc a
apărut de la sol şi s-a ridicat câteva mile în cer. Fulgere
s-au aprins de jur-împrejurul stâlpului, însoţite de un
zgomot răsunător. Localnicii au crezut că este un semn
de la Dumnezeu. S-a întâmplat în anul 1111 şi
întâmplarea a fost numită „Rugul de foc” sau „Stâlpul
de foc”
În decembrie 1317, un OZN ciudat, circular, a afectat
oraşul Tver timp de peste o săptămână, înainte de a se
muta în cele din urmă spre nord şi în afara ariei de
vizibilitate. Cercul, care era de un verde strălucitor şi
emitea o strălucire roşie pulsatorie în centrul său, a
produs trei raze: două s-au arătat spre est şi una spre
vest. Ei au văzut „peşti fugind de flacără spre mal”.
Povestea lui Reşevski a fost confirmată de un alt
martor ocular, un ţăran cu numele de Levko Fedorov,
iar el a primit, de asemenea, o confirmare scrisă din
partea preoţilor locali, cum că „un astfel de semn a fost
observat la acea dată”.
Numai că atunci Reşevski a raportat apariţia
superiorilor săi. Cu toate acestea, în ciuda descrierii
detaliate a fenomenului, Reşevski nu a oferit nicio
interpretare subiectivă acelei apariţii.
Alţii au încercat să interpreteze fenomenul Robozero.
Astronomul rus D. Sviatski, în cartea sa Fenomene
Astronomice în Cronici din Rusia, susţine că martorii
oculari au văzut bucăţi dintr-un meteorit care zburau
în atmosferă după o explozie, dar acest lucru nu ţine
cont oare de reperarea oamenilor din barcă
apropiindu-se de un corp care pluteşte în aer?
Alţii au încercat să-l explice ca un fulger globular, dar
nu a existat nicio furtună sau ploaie în acea zi. Durata
de viaţă a fulgerului este scurtă. Diametrul său este nu
mai mult de trei picioare (1 m), cu siguranţă, nu de 130
de picioare (40 m).
Iuri Roşius a analizat raportul lui Reşevski şi a venit
cu o interpretare nouă a apariţiei. Analiza lui detaliată
a inclus studiul unui episod interesant legat de martori
oculari.
Documentul constată o modificare a aspectului
exterior al obiectului: o creştere a luminozităţii sale
atunci când a intrat în vizualizare pentru a treia oară.
Din anumite motive, această schimbare a precedat
începerea mişcării progresive a obiectului înspre vest.
O minge ciudată de lumină portocalie similară i-a
înfricoşat pe locuitorii din Robozero în 1663.
În timpurile moderne, o astfel de creştere a
luminozităţii ar putea fi atribuită aprinderii unor
motoare de croazieră (o creştere a forţei lor de tracţiune
– motorul intră în postcombustie sau „forţaj”).
Este întâmplător ca luminozitatea obiectului să fi
crescut înainte de plecarea acestuia?
Omenirea nu poseda atunci o astfel de tehnologie
avansată, dar este posibil ca populaţia din Robozero să
fi observat un vehicul al unei civilizaţii extraterestre.
Până în această zi nu se cunoaşte teoria ştiinţifică a
explicării fenomenului în cursul lunii ianuarie, anul
1319, pe timp de noapte, în majoritatea zonelor din
Rusia numeroşi martori au observat „stâlpi de foc,”
similari celor reperaţi în 1111, care se întindeau de la
sol spre cer. Unii oameni au văzut, de asemenea, un
„arc ceresc.” Iar alţii au văzut entităţi zburătoare ca
nişte cai echipaţi cu „lanterne”.
Trei obiecte au apărut pe cer, la 14 iunie, 1403. Ele
erau „ca un soare” şi emiteau raze albastre, verzi şi
purpurii. Ele au format un model care semăna „cu un
arc”.
Ultimul obiect era în formă de cruce, mare în
dimensiune, şi părea să rămână, pulsatoriu, în centrul
Lunii. El a plutit acolo timp de peste o oră, înainte de a
dispărea.
Şirul întâmplărilor consemnate continuă cu un uriaş
obiect sferic, luminos, ce a zburat peste St. Petersburg,
la 30 iulie 1880.
OZN-ul a fost însoţit de două nave identice, dar de
dimensiuni mai mici. Zborul OZN-urilor a fost fără
zgomot şi ele s-au observat în oraş timp de trei minute.

Întâlniri stranii în tot Imperiul rus

 De-a lungul domniei lui Petru cel Mare şi după
aceasta, au continuat să vină rapoarte de OZN-uri din
toate colţurile Imperiului Rus. Astăzi, doar unele dintre
rapoarte au ajuns la lumină, majoritatea fiind pierdute
în negura timpului.
Unele dintre cele mai interesante rapoarte din această
perioadă au originea în Karelia, o zonă situată în
nord-vestul Rusiei, nu atât de departe de St.
Petersburg.
În 1898, Rita Nukarinen, o fată de zece ani, se plimba
prin pădurea de lângă lacul Ladoga. Dintr-o dată, a
văzut „un obiect care semăna cu o sferă gigantică, cu
fiinţe umanoide în interior, plutind peste vârfurile
copacilor.
După părerea observatorilor moderni tânăra fată a
fost martoră zborului unui balon cu aer cald, dar
înregistrările arată că primul balon testat vreodată de
oamenii de ştiinţă ruşi a fost construit în 1913, adică cu
15 de ani mai târziu decât ceea ce văzuse atunci Rita!
Primul caz de răpire în zona Karelia a avut loc în
1917, în localitatea Karkieki, situat pe malul lacului
Ladoga. O fată, Enni Leitu, a observat un obiect în
formă de farfurie, care a aterizat în apropierea casei
sale.
După o scurtă perioadă de timp, ceva ce semăna cu o
scară a ieşit în afara acelui obiect şi forme mici,
umanoide, au coborât la sol. Deşi ea era foarte speriată,
fiinţele au insistat să o ia cu ei şi a fost dusă la nava lor.
Nava a zburat timp de mai multe ore, iar pe tot
parcursul călătoriei, fata a fost implicată în
comunicarea telepatică cu o fiinţă care, după opinia ei,
părea a fi liderul extratereştrilor, înainte de a se fi întors
pe Pământ.
Ca urmare a răpirii, Enni a devenit un prezicător
celebru în zonă. S-a raportat că era capabilă să vindece
oamenii prin intermediul percepţiilor extrasenzoriale
(ESP) şi a devenit foarte respectată în comunitate.

Zaporozişkaya Sich

La începutul secolului al XVI-lea, a fost fondată

Zaporozişkaya Sich, organizaţia
militară-administrativă şi politică a Ucrainei Kozaki
(cazacilor ucraineni).
Insula de necucerit Khortitsa a devenit unul dintre
centrele civilizaţiei cazace şi o puternică forţă în
numele poporului ucrainean în lupta lor împotriva
cotropitorilor străini şi a jugului feudal.
Zaporozişkaya Sich a fost desfiinţată în 1775, dar
Cronica lui Samoil Velişka se ocupă cu istoria
Zaporozişkaya Sichului de la sfârşitul secolului al
XVI-lea. În conformitate cu o cronică din 15 decembrie
1680, chiar înainte de apusul soarelui, o stea sau o
cometă neobişnuită ca aspect a apărut pe cer.
Oamenii care au observat acest OZN au devenit
agitaţi, confuzi şi înfricoşaţi. Această „cometă” atârna
pe cer, deasupra Sichului, de aproape o lună.
Povestea este verificată de un alt cronicar cazac,
Semovideţ, care a participat la evenimentul de pe
aceeaşi dată. Cu toate acestea, el a descris obiectul ca o
stea mică, ce a emis sub forma unui pilon foarte
luminos mare, ajungând la „jumătate din cer.”
Când „cometa” a coborât, cazacii au tras în ea cu
armele lor „pischali” (archebuze) portabile. Obiectul a
plutit un timp înainte de a urca.
70 de ani mai târziu, o ambarcaţiune ciudată, numită
Obiectul din Monşegorsk, a aterizat în apropierea
lacului Ladoga. Ar putea exista o legătură între
povestea tinerei fete şi obiectul Monşegorsk? Acest
lucru va fi discutat mai târziu.
O altă întâlnire fascinantă din acea epocă este un caz
de mutilare a bovinelor, în 1860. Povestea a fost relatată
de o femeie din Siberia şi se referă la experienţele
bunicului ei.
În tinereţe, bunicul femeii era păstor. Într-o zi, el a
pornit în căutarea unui animal pierdut din turmă, dar a
fost inutilă şi a pierdut orice speranţă. Înainte de asta a
dat peste o poiană în pădure.
 Acolo a văzut o sferă uriaşă cu suporturi şi nişte
„monştri” mari, umanoizi. Chiar lângă ei zăcea vaca lui
pierdută. Era moartă, iar stomacul ei era tăiat, dar nu
exista sânge pe nicăieri înaintea ochilor.
„Monştrii” s-au aplecat peste animal şi au studiat
ceva în interiorul acestuia; părerea tânărului era că ei
scoteau ceva prin tăiere. Ceva mai târziu, ei l-au
observat pe bărbatul tânăr şi i-au făcut un semn,
într-un mod ciudat. Acest lucru a fost prea mult pentru
el, i s-a făcut frică şi a fugit.
Există o gravură pe perete care datează de mai multe
secole, ce arată o fiinţă extraterestră care poartă un
costum spaţial. Este foarte probabil ca această gravură
să fi fost fi făcută după o experienţă directă cu un OZN
şi cu fiinţele extraterestre din interiorul acestuia.
De-a lungul domniei lui Petru cel Mare, cetăţeni ruşi
au prezentat numeroase rapoarte de OZN-uri către
Ministerul Imperial de Interne.
Reamintim că în 1898, Rita Nukarinen a observat un
obiect sferic cu fiinţe umanoide în interior, în condiţiile
în care primul balon aerian cu pasageri rus a fost testat
în anul 1913!

Misterele din Yakuţia

Puţini oameni din Occident ştiu despre Yakuţia,

situată în partea asiatică a Rusiei. Ţinutul este format
din regiuni înapoiate economic, întinse în zona de
taiga, de tundră, aparent fără sfârşit, şi lanţuri
muntoase vaste până la Oceanul Arctic de Nord.
În nord-vestul Yakuţiei, în zona Viliui de Sus, se află
zona cunoscută sub numele de Ulyuyu Cherkechekh
sau „Valea Morţii”.
Triburile Tunguşilor care au locuit în acest climat
sinistru şi inospitalier au spus de ani de zile poveşti de
apariţii ciudate.
Odată, ţara lor a fost aruncată într-un întuneric brusc;
un puternic urlet asurzitor a zguduit zona, un uragan
puternic s-a învârtit deasupra lor, solul a fost lovit de
furtuni puternice, şi fulgere au aprins cerul.
Atunci când întunericul s-a risipit, tunguşii, uimiţi,
au văzut o structură verticală uriaşă, strălucitoare în
lumina soarelui, care, potrivit legendei, a putut fi
văzută „mai multe zile”.
Structura a emis sunete neplăcute, ascuţite şi, treptat,
s-a diminuat, în mărime, până când în cele din urmă a
dispărut sub pământ. Cei care s-au aventurat în zona
pârjolită nu s-au mai întors niciodată.
Pustia fără sfârşit a Yakuţiei, situată în partea asiatică
a Rusiei, a fost un punct focal al OZN-urilor timp de
secole.
 Poveştile hârcii diavolului

Înainte de Primul Război Mondial, vânători locali

Udege şi prietenii lor ruşi Staroveri (descendenţi ai
dizidenţilor religioşi din Rusia secolului al XVIII-lea),
au observat unele fenomene foarte ciudate, în timp ce
erau împreună la vânătoare.
În mai multe localităţi (Annuye, Bikin) ei au observat
OZN-uri care s-au rotit în aer şi „trei puncte
luminoase” misterioase care se mişcau, de asemenea,
pe pământ.
„Goloan-ul”, un obiect ca un fulger globular, ar fi
trecut prin cer, lăsând în urma lui o dâră de fum
luminos. Bătrânii spuneau poveşti despre khotongon
amban sau „hârca de foc a diavolului.”
Se pare că aceasta a căzut de la OZN-uri. Un „craniu”
care a apărut în apropierea unei locuinţe, a fost capabil
de a speria oamenii într-o asemenea măsură, încât
aceştia nu au putut nici să se mişte, nici să se culce pe
jos, rămânând parcă „înţepeniţi”.
Pentru a o spune în termenii secolului XX, „craniul” a
avut efecte adverse biologice şi fiziologice asupra
fiinţelor umane.
S-a observat că apa călduţă, în prezenţa unui astfel de
„craniu”, începea imediat să fiarbă. Apariţiile de
OZN-uri erau adesea raportate de vânători Udege, care
au simţit că era un semn de la Dumnezeu.
Atunci când terenul s-a vindecat, iar plantele,
animalele, şi vânătorii nomazi s-au întors în zonă, au
găsit acolo o „casă de fier” ciudată, în formă de dom,
care avea mai multe suporturi laterale, dar fără uşi sau
ferestre pe suprafaţa sa netedă.
Au existat şi alte construcţii metalice încorporate în
solul din apropiere.
La locul exact unde se afla structura verticală,
tunguşii au găsit un uriaş „crater” vertical, format din
trei „genuni care râd”, care emiteau un miros greu,
sufocant.
Câteva secole mai târziu, permafrostul a înghiţit
„casa de fier” şi o deschidere a fost găsită în cupola sa.
O coborâre în spirală ducea la nişte galerii circulare,
unde au existau multe camere metalice.
Nativii din Yakuţia au afirmat existenţa unor regate
subterane stranii în ţara lor.
Camerele erau calde chiar şi în timpul celor mai reci
ierni, dar oricine petrecea câteva zile în interior, în
curând murea de o boală ciudată. Bătrânii tribului au
interzis călătoria în zonă.
De-a lungul secolelor, numeroase legende au relatat
mai multe cazuri de explozii devastatoare în zona
Yakuţia, ultima dintre ele având loc în septembrie,
1830.
 Între 1933 şi 1939, Mihail Petrovich Koretsky a vizitat
zona şi a descoperit existenţa unor ciudate „cazane,” de
formă sferică, de 20–30 de picioare (7–10 m) în
diametru şi făcute dintr-un metal ciudat.
Vegetaţia din jurul obiectelor era mult mai luxuriantă
decât orice creştea în apropiere; iar iarba era neobişnuit
de înaltă, de două ori mărimea unui om. Koretsky şi
alţi cinci tovarăşi au dormit o noapte într-unul dintre
„cazane”.
Trei luni mai târziu, unul dintre ei a pierdut tot părul,
iar lui Koretsky i-au apărut nişte pete dureroase
ciudate pe o parte a capului.
După cel de-al Doilea Război Mondial, ţinutul
sălbatic „Valea morţii” a devenit un loc pentru testele
nucleare sovietice.
Atunci când un dispozitiv nuclear de 10-kilotone
(forţa explozivă a 1.000 de tone de TOT) a fost testat
acolo în anul 1950, explozia a înregistrat o citire pe
aparatura de înregistrare de 20–30 megatone (forţa
explozivă a 20–30 milioane de tone de TOT).
Ceea ce a determinat o creştere a puterii explozive de
două până la 3.000 de ori nimeni nu poate explica, dar
cercetătorii ruşi care conduc proiectele presupun că
testele nucleare sovietice au avariat una dintre
structurile subterane misterioase, eliberând energia
conţinută în ea.
 Fenomenul Tunguska

Mingea de foc de la Tunguska este, fără îndoială, cel

mai faimos caz rus de OZN din secolul XX. Explozia de
deasupra Siberiei dimineaţa, devreme, în ziua de 30
iunie, 1908, a culcat la pământ sute de mile de pădure,
dar nu a lăsat cratere şi nici fragmente evidente reale
dintr-o explozie.
Oameni de ştiinţă ruşi, cercetători şi ufologi au
încercat să răspundă la această întrebare timp de o sută
de ani.
Mulţi dintre martorii oculari din acea zi fatidică au
spus că au văzut o masă de formă ovală mişcându-se
pe cer şi au mai văzut că obiectul îşi schimba cursul,
având o viteză foarte mică.
Chiar în aceeaşi zi, un călător de pe Transsiberianul
Feroviar îşi pregătise aparatul de fotografiat pentru a
imortaliza o imagine a trenului, în timpul unei opriri în
Kansk.
Deodată, a văzut un obiect strălucitor pe cer, care se
ducea în direcţia est, acesta se deplasa haotic, lăsând o
coadă luminoasă în urmă.
Obiectul care a explodat în acea zi se crede că a fost
de circa 200 de picioare (60 m) în diametru, iar unda de
şoc seismic ce a urmat s-a răspândit pe sute de mile.
Timp de mai multe nopţi, în toată Europa de Nord,
cerul a strălucit destul de puternic luminând chiar
străzile din Londra.
Tunguska, este o zonă vastă, un pustiu, plin de
smârcuri şi mlaştini infestate cu ţânţari. În 1930, la mai
mult de 20 de ani după explozie, râurile erau încă
lipsite de peşte.
Martorul ocular Okhehin, un vânător, i-a avertizat
întotdeauna pe cei care au intrat în taiga după 1908 să
se ferească de un anumit pârâu.
„Apa lui este ca focul, arde oameni şi copaci. Mă voi
ruga lui Agli să te văd înapoi în viaţă!”
Copacii au ars timp de săptămâni, distrugând o
suprafaţă de aproximativ 400 de mile pătrate, iar
cenuşa a fost transportată prin aer pe tot cuprinsul
planetei.
Masa obiectului a fost estimată la 100.000 de tone, iar
forţa exploziei, la 40 de megatone de TOT. Aceasta este
de 2.000 de ori mai mult decât forţa bombei atomice
care a explodat la Hiroshima, în 1945.
Perturbări în câmpurile magnetice ale Pământului au
fost raportate de către oamenii de ştiinţă de la
Observatorul Irkutsk, la 560 de mile sud-est de
epicentru.
Foarte interesantă observaţia vânătorului pentru
ciudatul pârâu: „Apa lui este ca focul, arde oameni şi
copaci. Mă voi ruga la Agli s[te văd înapoi în viaţă!”
Tabăra de iarnă a lui Leonid Kulik lângă mlaştina de la
sud, în 1929. Noua creştere rivalizează cu copacii mai mari,
care au pierit în acea zi fatidică. Kulik se află lângă o porţiune
de copaci în poziţie verticală, dar puternic carbonizaţi, El a
fost primul care a supravegheat scena de distrugere de la
Tunguska. Şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii sale
încercând, fără succes, să demonstreze că a fost un meteorit.
Prima expediţie în zonă, finanţată de Academia
Sovietică de Ştiinţe, a fost trimisă în 1927 şi a fost
condusă de Leonid Kulik, un om de ştiinţă dedicat şi
fondator al ştiinţei meteoriţilor în Rusia.
Expediţia nu a reuşit să localizeze resturile unui
meteorit. De-a lungul următorilor 14 ani, Kulik a
condus mai multe expediţii în zonă, dar nu a putut găsi
nimic. A murit în 1942, ca prizonier de război. Nu
există expediţii ulterioare care să fi fost trimise în zonă
până în 1958.
Serghei Koroliov, părintele sovietic al ştiinţei
spaţiului, a devenit foarte interesat de fenomenul
Tunguska, după ce a citit o afirmaţie a lui Alexander
Kasanţev cum că distrugerea de la Tunguska a fost
cauzată de o bombă nucleară.
Deoarece astfel de tehnologie nu exista în 1908, el a
ajuns la concluzia că trebuia să fie o navă extraterestră,
care a explodat deasupra taigalei. Povestea a devenit
destul de populară în Uniunea Sovietică şi retipărită de
multe ori.
Doi tineri cercetători ruşi, Viktor Zhuravliov şi
Ghenadie Plehanov, au condus mai multe expediţii în
taiga, dar. Nu au găsit nici radiaţii, nici fragmente de
meteoriţi.
Mulţi oameni de ştiinţă sovietici au vizitat Tunguska,
deoarece, colectând o mare cantitate de date, mai ales
de la sfârşitul Războiului Rece, oamenii de ştiinţă
occidentali au fost în măsură să se alăture colegilor lor
ruşi.
Cu toate acestea, fenomenul Tunguska rămâne un
mister.
Profesorul rus Zolotov a examinat butaşi de arbori de
la locul exploziei şi a fost de părere că fenomenul
Tunguska a fost de fapt un OZN care a explodat trimis
de o rasă extraterestră!
Ilia Potapovich a fost martoru-cheie la explozie şi
ghidul lui Kulik la prima expediţie în 1927.
În ciuda numeroaselor teorii privind originile mingii
de foc de la Tunguska există mai multe lucruri care au
rămas necunoscute oamenilor din Occident.
De exemplu, astronavigatorul sovietic Sternfeld a
calculat ceva incredibil, dar rareori publicat. La
începutul secolului XX, oamenii de ştiinţă au presupus
două mari opoziţii. Pentru astronomi, o opoziţie este
poziţia a două corpuri cereşti, atunci când longitudinea
lor cerească diferă cu 180 de grade, mai ales poziţia
unei planete sau a Lunii atunci când una din ele se află
pe partea opusă a Pământului faţă de soare.
Sternfeld era familiarizat cu aceste presupuneri şi a
decis să se calculeze în mod ipotetic, prin utilizarea
opoziţiei Pământului faţă de Venus, când o navă
spaţială ar trebui să părăsească Venus, în scopul de a
ajunge pe planeta noastră, folosind cel mai mic consum
de energie.
Concluzia lui a fost destul de incredibilă: dacă o
astfel de navă spaţială ar fi fost proiectată de la Venus
la un moment favorabil, ea ar fi ajuns pe Pământ pe 30
iunie 1908!
Nu a fost niciodată dovedit dacă acest lucru a fost şi
în cazul exploziei de la Tunguska, dar părea să fie o
coincidenţă remarcabilă.
Inginerul rus E. Krutelev a publicat analiza
fenomenului Tunguska în ziarul Rabochaya Tribuna, în
1991. El este convins că orice s-ar fi întâmplat în taiga în
acea zi nu a fost distrugerea unei nave extraterestre, ci
mai degrabă, decolarea sa.
El îşi bazează concluziile pe rapoartele prezentate de
localnici, pe lipsa de orice urme materiale ale unei
explozii, precum şi pe faptul că localnicii au auzit
sunetul unui vuiet răsunător puternic ce se deplasa
departe de taiga, în direcţia nord. Sunt opiniile lui
Krutelev credibile?
S. Privalikin, un martor ocular din satul Kova, a
împărtăşit în mod clar opinia sa. El a raportat la prima
audiere o „lovitură ca de la un tun”.
În clipa următoare, el a văzut un obiect zburător
lung, care zbura orizontal deasupra solului, lăsând în
urmă o dâră de foc.
În mod similar, I. Starişev a observat obiectul din
zona râului Kama. Când el şi alţii se uitau în sus, au
văzut un foc în mişcare pe cer, cu un corp în interior.
Profesorul A. Zolotov, care a continuat ancheta după
moartea lui Kulik, a fost de părere că explozia de la
Tunguska a fost un obiect de origine artificială.
În opinia sa obiectul a fost un OZN-bombă, cu o
putere de 40 megatone, care a fost explodat de o rasă
extraterestră pentru a atrage atenţia omenirii, un fel de
semnal de la o altă lume.
Acesta este motivul pentru care au ales să-l
explodeze într-un pustiu îndepărtat, astfel încât să se
reducă la minimum efectele negative.
Să nu uităm totuşi că efectele exploziei au fost de aşa
natură, încât o suprafaţă de peste 400 de mile pătrate de
taiga a fost distrusă cu totul.
 Arma secretă de mare putere a lui Nikola Tesla

Nikola Tesla (1856–1943) a pregătit principiile

calculatoarelor electronice ale roboticii şi ale ştiinţei
rachetelor cu mult înainte de eventuala realizare a
acestora în societatea de astăzi.
Datorită cercetărilor sale, sateliţii, armele cu fascicule
de raze (laser), fuziunea nucleară şi cuptoarele cu
microunde, toate au devenit posibile în anii viitori.
Scrierile sale conţin, de asemenea, referiri la
utilizarea tehnologiei de transmisie a puterii fără fir ca
o armă cu energie direcţionată.
De fapt, unii au dat vina pe Tesla pentru provocarea
mingii de foc de la Tunguska, în 1908, din cauza unui
test de detonare a acestei arme de mare putere
energetică. Se crede că transmiţătorul lui Tesla a fost
capabil să genereze suficientă energie pentru a elibera
forţa distructivă a 40 megatone de TNT.
New York Times a publicat un articol pe 8 decembrie
1915, intitulat „Noul dispozitiv Tesla ca trăsnetele lui
Thor”.
Se dezvăluia în articol că Tesla construise deja un
transmiţător fără fir care putea transmite energie
electrică fără cabluri şi să producă efecte distructive în
orice punct de pe glob.
Se crede că zona Tunguska este exact locaţia pe care
Tesla a ales-o pentru a testa acest transmiţător. S-a
gândit el cumva să testeze invenţia departe de orice
zonă locuită, astfel încât să se reducă efectele la
minimum? Nimeni nu ştie astăzi.
Nu există nicio dovadă că Tesla a testat dispozitivul,
aşa se explică de ce în toţi aceşti ani de cercetare nu au
reuşit să se găsească niciun crater în taiga: puterea
eliberată de transmiţătorul de energie ar fi provocat
explozia în atmosferă, tulburările geomagnetice
remarcate în Irkutsk, luminile ciudate – dar fără cratere
sau fragmente.
Atunci când Tesla a murit în 1943, adevărul din
spatele mingii de foc de la Tunguska, probabil, a murit
odată cu el.
Foarte probabil, orice ar fi avut loc în taiga în acea zi
nu era distrugerea unei nave extraterestre, ci, mai
degrabă, decolarea sa.

Artefacte neglijate – tăbliţele lumii

Potrivit surselor apocrife în anumite părţi ale lumii,

inventatorii scrisului sunt consideraţi a fi atlanţii, iar
ştiinţa modernă atribuie acest rol sumerienilor,
consideraţi primit care au pus bazele unui tipar de
scris42.
Cu toate acestea, descoperirea Tăbliţelor de la
Tărtăria, în anii ’60, avea să schimbe pentru totdeauna
ordinea cronologică a istoriei scrisului şi să mute
leagănul civilizaţiei umane în spaţiul României actuale.
În 1961, arheologul Nicolae Vlassa a început să
lucreze la un sit de lângă satul Tărtăria, o zonă
renumită pentru artefactele antice de ceramică
descoperite43.
În pofida unui început timid, activitatea echipei de
arheologi a dat rezultate în cele din urmă, când
cercetătorii au dezgropat trei tăbliţe de lut care au atras
mai târziu atenţia savanţilor din toată lumea.
Faptul că o bună bucată a istoriei trebuia să fie acum
revizuită a făcut comunitatea ştiinţifică să privească cu
scepticism descoperirea din Tărtăria, cele trei tăbliţe
fiind considerate prea fragile ca să poată rezista unei
asemenea presiuni. În afară de tăbliţe, arheologii au
mai descoperit 26 de statuete de lut, o brăţară din
cochilii de scoici şi câteva rămăşiţe umane.

42 Misterul tăbliţelor sumeriene din România şi descoperirea care zdruncină din

temelii istoria lumii, sursa: Rider's Digest, Istorie ascunsă, 22 noiembrie 2016.
43 Preluare de pe site-ul
http://incredibilia.ro/misterul-tablitelor-sumeriene-din-romania-si-descoperirea-
care-zdruncina-din-temelii-istoria-lumii/?utm_source=feedburner&utm_mediu
m=email&utm_campaign=Feed%3A+IncredibiliaNewsletter+%28Incredibilia.ro-
i-+RSS+Newsletter%29, vizitat pe 27 noiembrie 2016, orele 16:36.
 Totuşi, cele trei tăbliţe au intrat repede în centrul
atenţiei tuturor. Două dintre obiecte aveau formă
dreptunghiulară, iar al treilea era rotund. Simbolurile
fuseseră imprimate pe câte o parte, iar piesele
dreptunghiulare aveau câte o gaură în mijloc, ceea ce –
potrivit arheologilor – nu este o coincidenţă.
Două dintre tăbliţe erau acoperite cu însemne runice
şi erau mai vechi cu cel puţin un mileniu decât tăbliţele
găsite în Djemer-Nasr, Kia şi Uruk, în Sumer.
Artefactele dezgropate la
Tărtăria i-au condus pe arheologi la concluzia că
aceste obiecte aparţinuseră unui om important,
probabil şaman sau preot.
Ceea ce este cea mai mare descoperire din Europa a
devenit repede subiectul unei aprinse dezbateri, care a
scindat lumea academică în două tabere: cei care erau
de acord că se aflau în faţa unei descoperiri epocale şi
cei care credeau că tăbliţele sunt lipsite de valoare.
Cei mai mulţi arheologi şi istorici afirmă că Tăbliţele
de la Tărtăria au fost produse în jurul anului 5.000 î.Hr.,
ceea ce împingea cu 1.000 de ani înainte data la care se
credea că a fost inventat scrisul şi, de asemenea, îi
schimba scrisului locul de naştere: din Mesopotamia, în
bazinul Dunării.
Aşadar, este posibil ca o civilizaţie prosperă şi
puternică să fi existat cu un mileniu înaintea celor mai
mari puteri ale lumii din acea vreme – Sumer şi Egipt.
Pe plăcuţele de lut este scrijelit cel mai vechi text din
lume descoperit până acum. Unii arheologi au încercat
să demonteze acest fapt, susţinând că tăbliţele de la
Tărtăria au apărut ca urmare a influenţei sumeriene,
pentru că simbolurile seamănă foarte mult cu cele
folosite de sumerieni în primele lor texte.
S-a presupus că simbolurile au fost împrumutate de
la sumerieni şi că oamenii care au trăit la Tărtăria le-au
folosit fără a le cunoaşte, de fapt, semnificaţia.
Numai că savanţii sunt contrazişi tocmai de Istorie,
deoarece, în jurul anului 5.500 î.Hr., scrisul sumerian
nu exista, iar dacă a existat, nu au fost descoperite până
astăzi dovezi care să susţină această teorie.
De asemenea, după ce au încercat să traducă textele,
istoricii au fost bulversaţi de faptul că pe una dintre
tăbliţe au găsit numele „Saue”, echivalentul zeului
„Usmu” din cultura sumeriană.
După ce au analizat ciudatele obiecte, experţi de la
Academia Rusă de Ştiinţe au concluzionat că
simbolurile de pe tăbliţele de la Tărtăria făceau parte
dintr-un sistem mai larg de scriere folosit în regiunea în
care au fost descoperite.
Potrivit experţilor, textul de pe o tăbliţă coincide cu
un fragment de text dintr-un manuscris din oraşul
sumerian Djemer-Nasr44.
Citindu-l în sens invers acelor de ceasornic, avem
textul: NUN.KA.S.UGULA.PL.IDIM.KARA.I”, în
traducere: „În cea de-a patruzecea domnie pentru
buzele (gura) zeului Saue cel mai vârstnic după ritual
(a fost) ars. Acesta-i al zecelea”.
Sensul acestui text este încă subiect de controverse şi
lasă loc la multe speculaţii, din moment ce comunitatea
ştiinţifică nu a ajuns încă la un consens.
Opinia generală este că această scriere nu putea
apărea pur şi simplu de nicăieri, ci s-a dezvoltat în
interiorul unei culturi vaste şi prospere.
Aşadar, pentru a descifra misterul celor trei tăbliţe de
lut, întregul complex arheologic unde au fost găsite –
Turdaş-Vinca – ar trebui excavat şi studiat.
Simbolurile nu doar că seamănă cu scrierea
sumeriană, dar sunt şi aranjate în aceeaşi ordine, ceea
ce înseamnă că nu poate fi vorba în niciun caz de o
coincidenţă.
De asemenea, mai multe observaţii arheologice
indică similarităţi între credinţe religioase de la Tărtăria
şi cele din Djemdet-Nasra. Textul de pe tăbliţa rotundă

44 Idei extrase din banda sonoră a filmului documentar, „Niascharian - Să

renaştem", care reprezintă prin abordarea ştiinţifică a subiectului şi prestigiul
profesional al consilierilor folosiţi, un document autentic care poate explica circa
8.000 de ani de Istorie pe teritoriul actual al României
pare să descrie pe scurt ritualul de sacrificare a unui
preot.
Cu aceste enigme încă nedezlegate, cercetătorii se
întreabă cum a fost posibil ca locuitorii din Tărtăria să
fi scris în sumeriană într-o vreme în care Sumerul nici
nu exista.
Cercetătorul rus Boris Perlov crede că sumerienii şi
babilonienii au fost doar „elevi foarte buni”, care au
preluat scrierea pictografică din culturile vestice, pe
care au transformat-o mai apoi în scriere cuneiformă.
Potrivit lui Perlov, adevăraţii inventatori ai scrisului au
fost popoarele carpato-balcanice, şi nu sumerienii.
Filmul documentar „Niascharian – Să renaştem”,
este, prin abordarea ştiinţifică a subiectului şi prestigiul
profesional al consilierilor, un document autentic care
leagă circa 8.000 de ani de istorie pe teritoriul
României.
Domnul Leonardo Tonitza, scenaristul şi regizorul
filmului documentar „Niascharian – Să renaştem”,
spunea următoarele după lansarea filmului pe 15
martie 2016: „Niascharian în limba sacră a geţilor
înseamnă „să renaştem”.
La Tărtăria s-au descoperit circa 20 de tăbliţe, dintre
care 3 sunt cele mai bine păstrate. Acestea datează din
jurul anului 6200 î.Hr. şi au fost găsite în mormântul
unei femei numite de arheologi, „Milady of Tărtăria”.
 Odată cu tăbliţele, au mai fost descoperite 26 de
figurine din lut şi piatră, o brăţară din scoici şi oase
umane45.
Două dintre cele trei plăcuţe sunt acoperite cu semne
pictografice care redau texte vechi cu peste un mileniu
faţă de cele de la Sumer, datate 3.300 î.Hr. A fost o
descoperire epocală, umbrită de ignoranţa sau de
suspiciunile oamenilor de ştiinţă occidentali.
În ceea ce priveşte oasele descoperite, acestea au
aparţinut unei femei care avea vârsta de 50 de ani.
Femeia fusese longevivă, ţinând cont că durata de viaţă
era în acele vremuri mult mai mică. Oasele aveau
semne de artrită puternică, coloana era deformată.
Cercetătorii au numit-o Milady de Tărtăria. Rezultatele
testelor au confirmat vechimea de peste 5.000 de ani.
În urma datării cu Carbon 14, alţi specialişti
consideră că au fost realizate în jurul anului 5.300 î.Hr.
La rândul ei, prof. Univ. Dr. Joan Marlow, arheolog,
spune:
„În istoria scrierii există anumite norme, prin care
nişte semne pot fi considerate scriere. Este limpede că
simbolurile folosite în neolitic, inclusiv cele de pe
aceste tăbliţe, reprezintă cea mai timpurie scriere din

45Piramidele din Bosnia şi Tăbliţele de la Tărtăria, pe site-ul www.efemeride.ro,

vizitat pe 25 octombrie 2016, orele 8:45.
lume”.
Despre Tăbliţele de la Tărtăria, domnul Ovidiu
Slătineanu a scris următoarele pe Blasting News46:
„În 1885, baroneasa Szofia von Torma, care a studiat
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea situl
arheologic de la Turdaş, descoperă mai multe tăbliţe cu
nişte înscrisuri necunoscute, dar faptul că era femeie,
iar perioada respectivă nu era chiar favorabilă pentru
astfel de descoperiri, artefactele rămân înregistrate şi
depozitate în subsolul Muzeului din Cluj, soarta lor
fiind dată uitării.
În 1961, renumitul arheolog Nicolae Vlassa, măcinat
de situaţia respectivă, îşi pune în joc cariera
excepţională, angajându-se să comită un fals, ceva de
nedescris în lumea arheologiei.
Îşi însuşeşte trei tăbliţe şi în ultima zi de şantier
arheologic, cu o oră înainte de strângerea taberei
temporare, anunţă descoperirea acestor piese. Toată
lumea e fericită şi entuziasmată.
Piesele fiind recoltate, uşor umezite, sunt introduse
în cuptorul de ardere de pe şantier pentru a fi uscate. În
urma procesului de ardere, dispare şi orice urmă de

46 Sursa: preluare şi adaptare după site-ul

http://gandeste.org/general/povestea-unui-popor-condamnat-sa-si-uite-originile
-si-traditiile-formate-in-mii-de-ani-tablitele-de-la-tartaria/52403, vizitat pe 2
septembrie 2016, orele 15:56.
probă biologică, ceea ce împiedică verificările
ulterioare de datare cu Carbon 14; greu de înţeles de ce
un arheolog experimentat ar proceda în modul acesta...
Imediat, descoperirea se propagă la nivel naţional şi
apar, desigur, contraargumente: descoperirea este pusă
la îndoială de unii arheologi, care sunt extrem de
rezervaţi în a face publicaţii oficiale... Chiar dacă
Nicolae Vlassa nu a procedat tocmai etic şi legal,
acţiunea dânsului merită aprecierile noastre şi ar trebui
să ne pună pe gânduri.
Au trecut peste 55 de ani de la eveniment şi românii
tot nu au înţeles despre ce este vorba şi cum îi poate
ajuta această descoperire...
Nu multă lume ştie despre Harald Haarman şi
despre documentarul lui Old Europe. Acest olandez
este cel care a cercetat timp de 30 ani civilizaţia
sumeriană.
Tot el este cel care a descifrat limbajul sumerian şi
datorită lui avem ocazia să citim azi „Epopeea lui
Ghilgameş”. Harald Haarman este actualul Indiana
Jones al arheologiei planetare, după ce şi-a publicat
cercetările.
Sumerul a devenit prima civilizaţie de pe glob şi
poate una dintre cele mai dezvoltate civilizaţii de la
care moştenim matematica, muzica, instrumentele
muzicale, arhitectura etc.
 Acest specialist a făcut ceva asemănător cu acţiunea
lui Vlassa, adică, după 30 de ani de muncă şi renume,
îşi pune cariera în pericol, declarând că Tăbliţele de la
Tărtăria sunt, de fapt, dovada primei forme de scriere
de pe planetă şi aceasta s-a întâmplat cu 1.500 de ani
înaintea Sumerului.
Declaraţia dânsului i-a adus numai necazuri în plan
profesional şi, drept dovadă, nici documentarul lui nu
se mai găseşte pe piaţă. Arheologii români încă dorm
prin muzee obscure, aşteptând să-şi primească salariul
de care se tot plâng. Nimeni nu a făcut o cercetare în
acest sens şi garantez că nicio instituţie a statului
român nu l-a contactat pe Harald Haarman să-l felicite,
să-i mulţumească sau să-l întrebe dacă are nevoie de
ajutor.
Tăbliţele de la Tărtăria reprezintă un simbol al
Istoriei Planetare, piatra de căpătâi a oricărui arheolog
care vrea să studieze evoluţia societăţii umane, iar
multe cercetări conduc la ideea că teritoriul actual al
României a fost cu adevărat un leagăn al Civilizaţiei
actuale de pe Pământ.
Opinia generală este că această scriere nu putea
apărea pur şi simplu de nicăieri, ci s-a dezvoltat în
interiorul unei culturi vaste şi prospere.
Aşadar, pentru a descifra misterul celor trei tăbliţe de
lut, întregul complex arheologic unde au fost găsite –
Turdaş-Vinca – ar trebui excavat şi studiat. Simbolurile
nu doar că seamănă cu scrierea sumeriană, dar sunt şi
aranjate în aceeaşi ordine, ceea ce înseamnă că nu poate
fi vorba în niciun caz de o coincidenţă. De asemenea,
mai multe observaţii arheologice indică similarităţi
între credinţe religioase de la Tărtăria şi cele din
Djemdet-Nasra. Textul de pe tableta rotundă pare să
descrie pe scurt ritualul de sacrificare a unui preot.
Cu aceste enigme încă nedezlegate, cercetătorii se
întreabă cum a fost posibil ca locuitorii din Tărtăria să
fi scris în sumeriană într-o vreme în care Sumerul nici
nu exista. Cercetătorul rus Boris Perlov crede că
sumerienii şi babilonienii au fost doar „elevi foarte
buni” care au preluat scrierea pictografică din culturi
situate la vest de civilizaţiile lor, pe care au
transformat-o mai apoi în scriere cuneiformă. Potrivit
lui Boris Perlov, adevăraţii inventatori ai scrisului au
fost oamenii care au locuit în zona Turdaş-Vinca, nu
sumerienii.”
Printre obiectele de cult de la Tărtăria a fost
descoperită şi crucea solară 47 . Cultura Tărtăria s-a
dezvoltat în mileniul V î.Hr., în actualul judeţ Alba, pe
malul stâng al Mureşului.

47 Preluare de pe site-ul
http://www.efemeride.ro/civilizatia-misterioasa-de-pe-terra-care-avea-contact-c
u-zeii-veniti-de-pe-soare, vizitat pe 13 ianuarie 2016, orele 17:.12.
 Religia practicată era una solară, evidenţiată de
simboluri sacre care dăinuie până în prezent, atât în
formă imagistică, dar şi ca forme de ritual rămase în
tradiţia românească.
Simbolurile solare de la Tărtăria au fost puse în
corelare cu simbolurile sumeriene care aveau să apară
mai târziu, după 1.000 de ani.
Crucea Soarelui apare mai târziu pe scuturile dacilor
de pe Columna lui Traian. Acelaşi tip de cruce a fost
descoperită pe un sigiliu sumerian.

Tăbliţele de Smarald ale lui Thoth Atlantul

Thoth a fost un preot-rege care a fondat o colonie în

Egiptul Antic, după ce ţara sa, Atlantida, s-a
scufundat48. Se spune că el a construit Marea Piramidă,
atribuită lui Keops. În tunelurile din subteranul
piramidei, el a ascuns cele mai preţioase documente, în
care se spunea despre înţelepciunea atlanţilor.
Thoth era nemuritor. El învinsese moartea trecând în
celelalte planuri ale existenţei, prin dematerializare.
Egiptenii l-au declarat pe Thoth ca fiind zeul
înţelepciunii.

48 Preluare de pe site-ul
http://www.efemeride.ro/tablitele-lui-thoth-atlantul-dezvaluie-secretul-vietii-ve
snice, vizitat pe 13 ianuarie 2017, orele 17:27.
 Marea Piramidă este ridicată deasupra Sălii Amenti,
locul unde sunt depozitate textele privind
înţelepciunea atlanţilor. Sala – numită şi „Lumea de
dincolo” – este locul pe unde trece sufletul după
moarte şi judecată.
Thoth este autorul Tăbliţelor de Smarald, care au fost
lăsate în Marea Piramidă în grija preoţilor. Tăbliţele
sunt 10 la număr şi sunt de o importanţă extraordinară.
Ultimele două tăbliţe, din cele 10, nu sunt prezentate
publicului niciodată.
Cu aproximativ 1.300 de ani î.Hr., preoţii din Marea
Piramidă au plecat în pelerinaj, prezentând lumii aceste
tăbliţe. Ei au ajuns în alte colonii atlante, iar faptul că
purtau aceste tăbliţe le-a dat puteri depline. Ei îl
reprezentau pe Thoth.
Preoţii au ajuns şi în America de Sud, unde i-au
întâlnit pe mayaşi. În secolul al X-lea d.Hr., mayaşii au
aşezat aceste tăbliţe la temelia unui templu, închinat
zeului Soare.
După cucerirea mayaşilor de către spanioli, aceste
comori au rămas ascunse şi uitate în temple. Tăbliţele
sunt din smarald verde, care este rezistent la oricare
altă substanţă. Pe tăbliţe sunt gravate caractere, care
reacţionează la undele cerebrale ale celui care le citeşte,
eliberând vibraţia mentală.
Tăbliţele sunt prinse între ele cu inele din aur şi
aşezate pe o tijă din aur. În mare parte, tăbliţele fac
referinţă la căutarea Omului, în scopul de a cunoaşte
legile care-i guvernează viaţa. Viziunea materială îl
împiedică să treacă în planurile superioare ale vieţii şi
ale adevărului.
În liniştea simţurilor materiale se găseşte cheia
înţelepciunii. Cel ce vorbeşte nu ştie, cel ce nu vorbeşte
ştie.
Simbolurile sunt nişte chei care ne conduc spre
adevăruri. De multe ori, cheia este atât de măreaţă, că
nu vedem adevărurile din spatele uşii. Dacă reuşim să
înţelegem că toate cheile, toate simbolurile materiale
sunt manifestări, prelungiri ale unei Legi Supreme şi a
Adevărului, ne vom dezvolta o viziune care ne va
permite să trecem de lumea materială.
Toate şcolile iniţiatice au făcut legătura dintre omul
material şi cel spiritual. Scopul final este fuziunea cu
conştiinţa universală. Lumina conştiinţei va trezi în
fiecare dintre noi înţelepciunea, care este o calitate a
sufletului.

Tăbliţele sumeriene

Au fost descoperite odată cu ruinele oraşul asirian

Ninive, situat la 400 de kilometri de Bagdad (Irak). Se
apreciază că aceste tăbliţe au fost îngropate în jurul
anului 2.000 î.Hr., deci au o vechime de 6.000 de ani
(4.000 de ani înainte de Hristos şi cele 2.000 după
Hristos...).
Ele se referă şi la vechile continente: Atlantida,
Lemuria şi Mu. Chiar şi Vechiul Testament (prima
parte a Bibliei) este o rescriere a istoriei sumeriene.
Tăbliţele sumeriene povestesc că regele Sargon a fost
găsit într-un coş care plutea pe râu. Biblia relatează
aceeaşi poveste despre Moise.
Tăbliţele descriu un loc numit EDIN. Biblia vorbeşte
despre Eden, grădina lui Dumnezeu. Conform
tăbliţelor sumeriene, fondatorii civilizaţiei terestre
actuale au venit de undeva din Cer, aducând cu ei o
vastă cunoaştere şi tehnologie avansată.
Sumerienii le-au dat acestor fondatori numele de
Anunnaki, adică „cei veniţi din Cer”.
Tăbliţele sumeriene sunt confecţionate din lut ars şi
au fost descoperite în anul 1840 în partea sudică a
Irakului, în zona Golfului Persie, cândva cunoscută ca
Mesopotamia, acolo unde a existat civilizaţia antică a
Sumerului49.

49 Cf. Andrei Banc, Oamenii dinaintea oamenilor, pe site-ul

http://baabel.suprapus.ro/2017/01/oamenii-dinaintea-oamenilor/#comment-3017
, vizitat pe 12 ianuarie 2017.
 Iniţial, fuseseră cam 50.000 asemenea tăbliţe, însă au
mai putut fi salvate decât aproximativ 5.000. Prin
informaţiile consemnate pe aceste tăbliţe, sumerienii
ne-au transmis o versiune uimitoare a istoriei străvechi
a omenirii, surprinzător de bogată în detalii, ce include
atât crearea Pământului, cât şi a omului50.
Textele tăbliţelor ne relatează despre războaiele
devastatoare ce s-au desfăşurat între diferite grupuri de
„zei” pentru posesia şi controlul resurselor

50Tăbliţele sumeriene: Omul a fost creat de o specie extraterestră, pe site-ul

http://www.efemeride.ro/tablitele-sumeriene-omul-fost-creat-de-o-specie-extrat
erestra, vizitat pe 12 ianuarie 2017, orele 18:54.
Pământului, războaie care în cele din urmă au condus
la distrugerea civilizaţiei sumeriene.
Conform traducerilor din textele conţinute în cele
5.000 de tăbliţe sumeriene, traduceri realizate de către
Zecharia Sitchin, aceste texte spun că „zeii din Cer”
(numiţi anunnaki, cunoscuţi şi ca nefilimi) au coborât pe
Pământ acum aproximativ 350.000 ani în zona
actualului Irak.
Aceşti anunnaki aveau cam 4–5 metri înălţime şi o
durată a vieţii de peste 10.000 de ani tereştri, ceea ce i-a
făcut ulterior pe oameni să îi considere nemuritori. Ei
veneau de pe o planetă numită Nibiru, care se apropia
ciclic de Pământ, la o perioadă ce a fost estimată la
3.600 de ani.
Scopul venirii lor era acela de a extrage aur din
zăcămintele de pe Pământ, acest aur fiindu-le necesar
pentru a salva atmosfera planetei lor. Conducătorul
acestor anunnaki se numea Enki, numit ulterior Iahve,
semnificaţie care ne oferă o cu totul altă perspectivă
asupra textului biblic, faţă de înţelegerea comună a lui
Dumnezeu.
Un aspect foarte semnificativ referitor la opera lui
Zecharia Sitchin este acela că deşi aspectele prezentate
de el încă de la prima sa carte, în 1975, au fost destul de
controversate, nimeni nu a venit până acum cu un
argument valid care să îi contrazică interpretările şi
concluziile desprinse din respectivele texte.
Sitchin însuşi a afirmat întotdeauna că povestirea
creaţiei prezentată în cărţile sale „Cronicile
Pământului” sau „A douăsprezecea planetă” nu îi
aparţine de fapt, ci este chiar relatarea sumerienilor.
Sitchin spune că tot ceea ce a făcut a fost să ne prezinte
o traducere cât mai exactă a respectivelor texte.
Exploatările de aur ale zeilor anunnaki erau plasate
în Africa de Sud, însă condiţiile de muncă erau foarte
dificile. După 150.000 de ani de muncă, o parte din
anunnaki s-au revoltat şi atunci s-a luat decizia creării
unor muncitori în urma unor transformări (termenul
cel mai apropiat prin care putem înţelege ar fi acela de
„mutaţii genetice”) asupra oamenilor primitivi care
existau pe Pământ în vremea aceea şi care în acel stadiu
erau incapabili să înţeleagă şi să execute muncile de
care aveau nevoie anunnaki.
Folosind limbajul ştiinţific actual, putem spune că
naraţiunea sumeriană se referă la faptul că s-ar fi
urmărit în acest scop crearea unor hibrizi între oamenii
primitivi şi anunnaki, folosind material genetic de la
ambele rase.
Pentru a putea aprecia dacă aceste informaţii au vreo
şansă să fie plauzibile, este util să facem acum câteva
observaţii.
Conform antropologiei moderne, se consideră că
saltul evolutiv de la Homo erectus la Homo sapiens s-a
produs aproximativ în urmă cu 200.000 de ani. Acest
salt este însă extrem de dificil de explicat – dacă nu
chiar imposibil – prin mecanismele evolutive naturale,
pentru că raportat la dinamica evolutivă anterioară,
această trecere s-a produs brusc, efectiv „sărindu-se”
parcă peste mai multe milioane de ani de evoluţie
naturală.
Pentru a avea o imagine de ansamblu, să menţionăm
că antropologia actuală îi plasează pe strămoşii omului
în urmă cu 25 de milioane de ani. Trecerea la
maimuţele primate se consideră că s-a produs acum 14
milioane de ani. Apoi, prima specie umanoidă a apărut
în urmă cu 11 milioane de ani.
După încă nouă milioane de ani, au apărut
australopitecii, deci acum două milioane de ani, care au
început să folosească unele unelte primitive din piatră.
Apoi, conform fosilelor descoperite, Homo erectus
şi-a făcut apariţia în urmă cu un milion de ani.
Antropologii au identificat faptul că în perioada
aproximativă cuprinsă între 230.000 şi 29.000 de ani a
existat Omul de Neanderthal.
Putem observa faptul că deşi sunt aproape două
milioane de ani între australopiteci şi omul de
Neanderthal, uneltele lor (mai exact un fel de pietre
mai ascuţite) sunt practic identice, ceea ce indică o
diferenţă evolutivă destul de mică. Şi, totuşi, iată că
brusc, acum 200.000 de ani, deci cumva contemporan
cu Omul de Neanderthal, apare (evoluând dintr-o dată
din Homo erectus) Homo sapiens, care era în principiu
identic cu noi, din punctul de vedere al aspectului şi al
înzestrării genetice. Acest salt uriaş este uimitor, cu atât
mai mult, cu cât era situat în era glaciară.
Tocmai de aceea, ipoteza de creare a lui Homo
sapiens, prin mecanismele mutaţiilor genetice, aşa cum
o indică scrierile sumeriene, este în mod evident
extrem de plauzibilă.
De altfel, puţini dintre antropologii convenţionali
s-au încumetat să prezinte această mare discontinuitate
ce a existat în evoluţia Omului.
În plus, dacă evoluţia speciilor este un proces
continuu – după cum susţine teoria lui Darwin – atunci
ar fi trebuit să avem prezentă şi „veriga lipsă”, care să
existe în continuare pe Pământ, adică
„oamenii-maimuţă”.
Totuşi, se constată că această verigă lipseşte cu
desăvârşire, diferenţa dintre oamenii celor mai
primitive triburi şi maimuţele cele mai evoluate fiind
mult prea mare. Concluzia la care ajung astăzi din ce în
ce mai mulţi antropologi este aceea că saltul care a dus
la apariţia lui Homo sapiens nu a fost unul spontan,
natural, ci unul indus în mod artificial.
 Este interesant să menţionăm că există anumite
consemnări care spun că, în drumul lor, civilizaţiile
străvechi care călătoreau printre stele realizau adeseori
cu speciile humanoide inferioare procedee ce pot fi
asimilate cu mutaţiile genetice, accelerându-le astfel
evoluţia cu milioane de ani, această practică fiind
cunoscută ca „semănarea stelelor”.
Se afirmă că încă din vremuri extrem de îndepărtate
(cu mult înainte de apariţia lui Homo sapiens), planeta
noastră a fost vizitată de multe civilizaţii extraterestre,
această planetă fiind văzută ca o veritabilă „stea
roditoare”.
De altfel, aşa cum vom vedea şi în continuare, au
rămas unele texte străvechi conform cărora pe Pământ
au existat în trecutul îndepărtat teribile războaie între
diferite rase extraterestre, pe care oamenii i-au numit
ulterior „zei”.
Textele indiene de acum mii de ani povestesc despre
războaie cu arme care produceau explozii „mai
strălucitoare decât 1.000 de sori”, comparaţia folosită
de Robert Oppenheimer la explozia experimentală a
primei bombe atomice, care i-a provocat spontan
amintirea expresiei din textele vedice, unde sunt
descrise războaie între „zei”.
Este de asemenea semnificativ să notăm faptul că în
mai multe zone de pe glob – cum ar fi Africa de Sud,
America Centrală sau America de Sud – au fost
descoperite mine de extragere a aurului extrem de
vechi, datând dintr-o perioadă de-acum 100.000 de ani.
Aceste descoperiri au fost puse în evidenţă de
Corporaţia minieră Anglo-Americană în anii ’70, dar
datorită contradicţiei evidente cu versiunea istorică
oficială, ele sunt în general trecute sub tăcere.
Totuşi, acest fapt vine să confirme şi să explice în
felul acesta răspândirea timpurie a lui Homo sapiens
pe tot cuprinsul planetei.
Revenind acum la textele sumeriene, acestea afirmă
că au fost realizate mai multe tentative de creare a unor
hibrizi între anunnaki şi oamenii primitivi, dar aceşti
hibrizi nu se puteau reproduce.
Crearea unei fiinţe capabile de reproducere şi care a
avut chiar – din câte se pare – un nivel evolutiv mult
mai ridicat decât au dorit iniţial anunnakii, a fost
posibilă doar prin intervenţia unei alte rase
extraterestre, ce provenea din sistemul stelar al lui
Sirius.
Se menţionează că aceste fiinţe de pe Sirius aveau o
înfăţişare ce poate fi descrisă ca fiind jumătate om şi
jumătate delfin.
Textele sumeriene spun că primul embrion a fost
purtat chiar de zeiţa-soţie a lui Enki, pe nume Ninki.
Primul om creat a fost de sex masculin şi a fost numit
Adapa (Adam).
Se menţionează că, îndrăgindu-l foarte mult, Enki a
dorit chiar să îl adopte. La scurt timp după crearea lui
Adapa, a fost creată şi o fiinţă umană de sex feminin,
Eva, care a fost creată pornind chiar de la o „coastă” a
lui Adam, înţelegându-se acum că de fapt este vorba
despre folosirea materialului genetic al lui Adam.
Textele sumeriene mai menţionează, de asemenea, că
Enki folosea un fel de sceptru cu puteri miraculoase,
numit „cheia vieţii” sau „ankh”, simbolizat ca un fel de
cruce. Acest simbol a fost ulterior preluat de tradiţia
egipteană.
Este de altfel important să remarcăm faptul că între
scrierile antice sumeriene (mesopotamiene), vedice,
egiptene şi chiar greceşti există asemănări frapante,
ceea ce denotă că, foarte probabil la originea lor ele au
descris exact aceleaşi evenimente.
Tăbliţele sumeriene spun că mult mai târziu, după ce
oamenii se înmulţiseră, Enki a mai avut un fiu, a cărui
mamă a fost chiar o femeie muritoare, pe nume Ishtar.
Ulterior, Ishtar avea să fie cunoscută ca Inona, Junona
sau zeiţa Isis.
Descrierea sumeriană relatează că Ishtar era o femeie
foarte frumoasă şi inteligentă, care a intrat în graţiile lui
Enki, dăruindu-i şi ei „cheia vieţii”, transformând-o
astfel în zeiţă.
 Din rodul iubirii lor s-a născut apoi un fiu, pe care
tradiţia egipteană îl descrie cu numele Thoth, iar în
Biblie el este menţionat ca Enoh.
În Vechiul Testament din Biblie există o relatare
semnificativă care spune că Enoh a fost luat în zbor de
două fiinţe, pe un „nor” şi dus în „cer”, unde l-a
întâlnit pe „Domnul”, care l-a învăţat multe taine, pe
care să le dezvăluie apoi oamenilor pe Pământ.
Dr. Dan Fărcaş a publicat în 2006 o carte întitulată
„Extratereştrii şi religia”, care selectează din Biblie
pasaje care se referă la fenomene inexplicabile, dar care
se pare că au avut loc în viaţa strămoşilor noştri.
Textul nostru este un efort de compilaţie, posibil
fiindcă autori serioşi s-au ocupat cu asemenea fapte
neserioase.
Conform „Cărţii egiptene a marţilor”, precum şi a
„Imnului către Ramses I”, Thoth s-a născut pe o insulă
mare înconjurată de ape. Această insulă s-a scufundat
în urma unui mare cataclism, însă înainte de aceasta,
Thoth a condus o parte din populaţie pe teritoriul
actualului Egipt, punând bazele civilizaţiei care avea să
se dezvolte acolo. Din această descriere se poate
presupune că tărâmul care s-a scufundat era de fapt
Atlantida.
Pentru a păstra peste milenii cunoaşterea pe care o
deţineau, oamenii care s-au salvat au construit anumite
depozite secrete, care să adăpostească aceste cunoştinţe
şi să poată rezista cataclismelor naturale viitoare.
În acest scop ei au construit atât complexe megalitice,
cât şi anumite lăcaşuri subterane. În aceste depozite ei
au plasat texte esenţiale, dar şi dispozitive foarte
avansate tehnologic.
Este important să amintim că există mai multe
atestări ale unor vestigii ce au aparţinut altor civilizaţii,
mult mai avansate decât civilizaţia umană actuală. În
aceste atestări se spune că există de exemplu săli cu
dispozitive ce pot activa holograme tridimensionale ce
prezintă istoria sintetică a principalelor evenimente
care au avut loc pe Pământ în ultimele zeci de mii de
ani.
Există, de asemenea, mărturii despre existenţa unor
cavităţi uriaşe în interiorul anumitor munţi. Un
asemenea exemplu este Muntele Shasta din California
de Nord (SUA), despre care există informaţii conform
cărora acest munte adăposteşte un mare oraş care a
aparţinut civilizaţiei lemuriene. În acest context, putem
spune că nu este întâmplător că în acea zonă sunt
semnalate adeseori OZN-uri ce survolează crestele
muntelui.
Cealaltă civilizaţie care a ajutat la crearea Omului,
cea din sistemul stelei Sirius, a reprezentat o ghidare
spirituală foarte înaltă, fiind cunoscută şi considerată
ulterior de mai multe tradiţii ca fiind focarul spiritual
originar din care au izvorât toate tradiţiile spirituale ale
Omenirii. Acest focar spiritual originar a fost denumit
iniţial în tradiţia sumeriană „Thula”, dar denumirea s-a
păstrat în diverse forme, cum ar fi „Tolan” sau
„Astlan”, în tradiţia Maya.
Apare ca fiind evident faptul că aceste izvoare de
informaţii au avut o puternică influenţă asupra
versiunilor ulterioare ale consemnărilor istorice,
înţelegându-se într-un cu totul alt context chiar
anumite pasaje biblice.
Putem remarca, de asemenea, faptul că informaţiile
prezentate de străvechile scrieri sumeriene sunt
deosebit de plauzibile nu doar în ceea ce priveşte
Pământul şi datele corelate cu Istoria Omenirii, ci chiar
referitor la o serie întreagă de date ştiinţifice privind
aspecte ale Sistemului nostru Solar. Foarte obiectiv
vorbind, din analiza informaţiilor prezentate în textele
sumeriene se desprinde în mod evident concluzia că
sumerienii erau în posesia unor cunoştinţe ştiinţifice şi
astronomice realmente avansate.
De exemplu, prin astronomia modernă, noi am
descoperit planeta Uranus în anul 1781, planeta
Neptun, în 1846, iar Pluto, în 1930. Abia în august 2005,
savanţii de la Institutul Tehnologic din Pasadena,
California, au confirmat în mod absolut existenţa unei a
zecea planete în Sistemul nostru Solar.
Şi, totuşi, sumerienii ştiau despre toate acestea acum
6.000 de ani! mai mult decât atât, ei spuneau că în
Sistemul nostru Solar nu sunt doar 10 planete şi nici 11,
ci 12!
În plus, sumerienii aveau date corecte despre
dimensiunile relative ale planetelor, despre
excentricităţile şi mişcările lor de rotaţie, precum şi
despre centura de asteroizi din Sistemul nostru Solar...

Tăbliţele din Insula Paştelui

La jumătatea secolului XX au fost descoperite

enigmaticele tăbliţe kdran rongo ale băştinaşilor din
Insula Paştelui, formate din mai multe scândurele
înguste, de 90 cm lungime şi 10 cm lăţime, care poartă
pe ele nişte semne ordonate, în genul hieroglifelor
egiptene, zgâriate cu aşchii ascuţite de obsidian sau cu
dinţi de rechin51.
Datate cu Carbon radioactiv, a reieşit că au o vechime
din secolul al XI-lea î.Hr.

51Aurel Dîmboiu, De la piatră la hârtie, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1964, p. 30 şi

urm.
 Tăbliţele cerate de la Roşia Montană

Roşia Montană constituie o comoară nu numai

pentru aurul pe care-l posedă, pentru alte elemente
„top secret” din Tabelul lui Mendeleev, dar şi pentru
cultura Europei52. Dacă s-ar ţine cont numai de acest
nepreţuit tezaur, nu s-ar da niciodată degrevare
arheologică pentru lucrări de excavaţie sau alte
activităţi în perimetrul respectiv!
Atât de puţin mediatizate, tăbliţele cerate, găsite
întâmplător în galeriile minelor reprezintă o pagină de
istorie care infirmă teoriile celor care susţin că romanii
au venit în Dacia aducând germenii culturii latine din
care a luat fiinţă poporul român, precum şi faptul că
dacii nu exploatau aurul în galerii şi nu ştiau să-l
prelucreze.
Istoria tripticelor (cărţi cu trei foi de lemn cerat,
legate între ele) de la Roşia Montană a fost povestită în
detalii în cartea „Românica”, de G. Popa-Lisseanu,
editată în 1926 la tipografia Ion C. Văcărescu.
S-au găsit şi s-au păstrat circa 50 de tăbliţe, dintre
care jumătate au fost distruse integral sau parţial, din
nepricepere, ignoranţă sau rea-credinţă, păstrându-se

După Incredibilul mister al tăbliţelor cerate descoperite în tenebrele de la Roşia

52

Montană, pe site-ul www.efemeride.ro, vizitat pe 2 ianuarie 2017, orele 18:05.

întregi sau părţi din ele, doar 25. Cele mai multe au fost
scoase din ţară şi se află la Budapesta, la Viena sau la
Berlin.
Prin conţinutul şi destinaţia lor, tripticele se referă la:
a) contracte între „proprietari” de mine romane şi
„arendaşi” sau băieşi pricepuţi;
b) un edict de dizolvare a unui colegiu funerar – cel
mai important document despre colegiile funerare din
Antichitate;
c) o listă de bucate pentru un ospăţ al unui colegiu de
meseriaşi;
d) contracte de vânzare-cumpărare de sclavi şi
asocieri, în vederea exploatării unor „găuri de mină”.
Iată un exemplu de formulare din aceste tăbliţe:
„Ulpius Valerius, neştiutor de carte, închiriază o
groapă de aur, despre care zice că e a sa, lui Socratio
Socrationes, de asemenea neştiutor de carte”.
În 1875, tăbliţe asemănătoare au mai fost descoperite
doar în Pompei, într-un cufăr din casa bancherului
Cecilius Jucundus.
În 1873, cele 25 de tăbliţe de la Roşia Montană au fost
publicate integral, cu comentarii şi ilustraţie grafică de
către eruditul german Teodor Mommsen.
Ceea ce susţin toţi cei care le-au studiat este faptul că
tripticele sunt documente extrem de rare şi de o foarte
mare importanţă, ele constituind o dovadă despre
răspândirea limbii latine vulgare în secolul al II-lea
d.Hr., despre scrierea cursivă în această limbă.
Specialiştii sunt în unanimitate de acord în a
considera că Tăbliţele de la Roşia Montană au făcut
limba latină mai cunoscută în lume.
Tăbliţele cerate mai demonstrează că minerii
peregrini iliro-dalmaţieni, din marele neam al tracilor,
ca şi „autohtonii”, adică dacii, se înţelegeau foarte bine
cu romanii în limba latină vulgară. În tăbliţe se
stipulează clar că, deşi aproape nimeni „quia se litteras
scire negavit” – „nu ştia a scrie literele”, ei se înţelegeau
verbal asupra obiectului contractului.
Acest lucru se petrecea în anul 131 (după cum este
datat în scris cel mai vechi triptic), ceea ce naşte o
întrebare legitimă: când anume învăţase neamul trac, în
masă, limba latină vulgară?
Aceste triptice au fost descoperite accidental, de
aceea există posibilitatea ca şi altele să mai fie ascunse
în galeriile dacice.
De aceea este bine să nu se dea vreo degrevare
arheologică pentru vreo exploatare invazivă la Roşia
Montană. Tripticele au fost descoperite în mai multe
mine.
La Larnic, pe lângă tăbliţe, s-a găsit şi un „stil” pe
care oamenii din zonă îl numesc „condeiu” şi pe care
astăzi îl folosesc ca instrument pentru a încondeia
ouăle de Paşti.
În minele din Letea, lângă triptice, a fost găsit şi
scheletul unui bărbat cu barbă lungă, cu vârsta
aproximativă la 40 de ani. Într-o mină dacică din
Cârnicul Mare, a fost descoperită o încăpere subterană,
care era mobilată cu o masă şi mai multe scaune, având
şi o vatră.
Cele mai multe triptice, împreună cu obiecte casnice
au fost găsite lângă Roşia Abrudului, în mina Sf.
Ecaterina, la o adâncime de 277 de metri.
Unul din tripticele descoperit în minele Letea, în
1788, a ajuns la magisterul Paul Laurenţiu Kovacs, din
Abrud, iar familia acestuia l-a vândut în 1834 librarului
anticar Samuel Nemeş. La acest anticar au ajuns şi
unele tăbliţe în limba greacă, pe care a încercat să le
falsifice.
G. Popa-Lisseanu scria în „Românica” despre
încercarea grosolană de falsificare a tăbliţelor:
„Pe alocuri, ceara fusese topită atât cât să se şteargă
literele iniţiale şi, pe lângă unele vorbe barbare fără de
niciun înţeles, scrise cu litere pseudo-scitice şi cursive
neo-greceşti, rău formate, au apărut numele mai multor
eroi din migraţiunea huno-ungarică”, în încercarea de a
croi o istorie halucinantă a unor aşa-zişi sclavi
maghiari, aduşi de romani pentru a munci în mine!
Textul fiecărui document se scria de două ori. Scopul
dublei transcrieri era să se poată şti cuprinsul textului
intern, fără a se desface sigiliile ce-l pecetluiau, iar
scopul contactului era, după cum stipula cel ce le scria,
să se fixeze şi în scris obligaţiunea verbală.
Fiecare triptic era scris de aceeaşi mână de la cap la
coadă, inclusiv semnăturile celor şapte martori
obligatorii, deoarece, este specificat în contracte, nici cei
care susţineau că sunt proprietari, nici băieşii arendaşi,
nici martorii, „quia se litteras scire negavit” („nu ştiau
să scrie literele”).
O „ciudăţenie” a limbii latine vulgare utilizate în
contracte o constituie folosirea „oltenismelor”, pe care
lingviştii le considerau tipic româneşti. De exemplu, în
unele tăbliţe apare formula „segnai”, în loc de
„signavi”, adică perfectul simplu românesc sau
„oltenismul” „semnai”.
În alte părţi, găsim iarăşi o formă „autohtonă” –
„sieşi”, scrisă „sies” sau „sues”. Şi aici trebuie să
amintim de toporul găsit pe Valea Mozacului, care
poartă inscripţia în limba latină vulgară „SVI MI PIE”,
adică „al meu, patriarhul”.
Datarea cu carbon radioactiv a acestui topor este
uimitoare pentru adepţii teoriei, cum că romanii i-au
„latinizat” pe daci – toporul datează din anii 1500–1375
î.Hr.
Printre monumentele epigrafice de la Roşia Montană
se află şi o stelă închinată zeului Ianus, cel cu două
capete, considerat patriarhul latinilor.
Acesta este încadrat de cuvintele „IM” şi „PIO”,
„patriarhul imortales”, nemuritor. Acest zeu misterios
cu două capete a fost adorat din timpuri străvechi în
Tărtăria, sub numele de Su sau Saue, fiind o divinitate
al cărei simbol dedicat era Soarele.
El apare şi pe monedele dacice ante-romane, sub
denumirea de Ianus. Atunci, ne întrebăm din nou,
retoric, cine pe cine a latinizat?
Isidor, în lucrarea sa „Origini”, ne spune că „limba
prişcă, adică limba bătrână, a fost aceea pe care au
folosit-o locuitorii cei mai vechi ai Italiei, din timpul lui
Ianus, care i-a civilizat”. Limba latină cultă, folosită de
pătura conducătoare, îl supăra pe Catilina53: „Isprăviţi
cu atâtea grecisme în limbă, că nu ne mai putem
înţelege cu poporul!”.
Dintre semnatarii contractelor, vreo sută de nume
sunt de origine romană, cei care pretindeau că „găurile
de mină” pe care le închiriau sunt ale lor.
Cei mai mulţi dintre „arendaşi” erau băieşi din tribul
Piruştilor, aşezat în Roşia Montană în „vicus
Pirustarum”. Alţi băieşi, vreo cincisprezece, au nume

53Lucius Sergius Catilina (108-62 î.Hr.) a fost un senator roman, cunoscut pentru
cele două conspiraţiile ale sale - încercări de a răsturna Republica Romană şi apoi
puterea aristocratică a Senatului.
greceşti şi nu este exclus ca şi aceştia să se fi avut bine
cu dacii, aşa cum s-au avut întotdeauna.
Vreo patruzeci de nume pomenite de tăbliţe sunt
nume „barbare”, originare din Dacia. Este interesant
cine erau „arendaşii” şi cine erau cei care scriau
contractele pentru romanii neştiutori de carte pentru a
înţelege de ce documentele n-au fost ţinute la centrul
tuturor minelor stăpânite de romani, la Zlatna, acolo
unde se ţineau socotelile referitoare la toate
exploatările aurifere!
Istoricii susţin că minele „romane” erau exploatate
direct de către împărat, prin „procuratori aurari”.
Tăbliţele ne spun că majoritatea procuratorilor erau
doar nişte liberţi, dar de condiţie mai bună.
În afară de aceştia, există o mulţime de „particulari”
romani, tot liberţi, care pretindeau că stăpânesc „gropi
de aur”. Contractele scrise pe tăbliţe par cel puţin
dubioase, pentru că cei care le încheiau erau în afara
organizării exploatărilor de către procuratori, iar cei
care le scriau cursiv în latina vulgară nu erau
funcţionari romani, pentru că aceştia foloseau latina
oficială, cultă!
Tăbliţele de la Roşia Montană au fost păstrate în
galeriile miniere greu accesibile, din cauza atacurilor
triburilor germanice ale marcomanilor, aliate cu
triburile sarmate şi cu dacii liberi.
 Ar fi trebuit să fie puse la adăpost la centrul minelor
din Zlatna, pentru că erau acte pe care proprietarii n-ar
fi vrut să le piardă!
Această situaţie se poate justifica prin presupunerea
fie că erau „furtişaguri”, făcute în spatele comenduirii
romane, fie – mai puţin plauzibil – că „scribii” erau în
bune relaţii cu dacii şi nu au vrut ca romanii să trimită
la Roma odată cu aurul extras şi astfel de acte de
proprietate.
Începând cu 1999, la Roşia Montană a efectuat
cercetări de specialitate o echipă de arheologi şi
specialişti francezi de la Centre Naţional de la
Recherche Scientifique, de la Unite Toulousaine
d’Archeologie et d’Histoire (UTAH) şi de la
Universitatea „Le Mirail”, plus geologi de la
Universitatea Tehnică Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca şi
de la Universitatea Tehnică din München.
La UTAH – Franţa există un departament de
arheologie minieră, foarte avansat ca metode de
cercetare.
Rezultatele cercetărilor laborioase au fost publicate în
volumele „Albumus Maior”. Conform studiilor
întreprinse de aceşti specialişti, „stilul monumentelor
epigrafice este unic, specific pentru Roşia Montană”.
Este vorba de simboluri străvechi, folosite de
populaţia autohtonă din cele mai vechi timpuri. Dar
concluzia care surprinde din aceste studii este
următoarea:
„În opinia noastră, este foarte posibil ca Roşia
Montană să fi cunoscut o activitate minieră chiar din
epoca bronzului. Filoanele bogate au fost cu siguranţă
exploatate iniţial la suprafaţă, apoi, în subteran. Nimic
nu ne împiedică să credem că exploatarea minieră a
fost iniţiată de daci.
De fapt, după diferitele faze de săpare observate în
plan şi topografia lucrărilor acestei reţele, nu este
posibil să se distingă importante schimbări în tehnica
minieră. Singura noutate pe care o aduce romanizarea
se pare că rezidă în introducerea opaiţului, pentru care
sunt săpate nişe în pereţi. Înainte se foloseau beţe de
lemn pentru iluminat.
Toate acestea ne duc la ideea că activitatea minieră
dacică era bine dezvoltată în subteran la Roşia
Montană, atât la Ţarina, cât şi la Cârnic, în cursul celor
trei secole care preced cucerirea romană.
Apoi, după cucerirea şi relansarea activităţii miniere,
s-au reluat lucrările deja săpate în epoca preromană şi
poate au fost date în utilizarea, probabil, a aceloraşi
familii de mineri indigeni.
 Aceşti ultimi păstrători ai unui meşteşug ancestral
vor continua să-şi deschidă şantierele lor în aceeaşi
manieră de abataj atât de caracteristică, cu proporţii
regulate, calibrate şi foarte geometrice, probabil o
tehnică minieră dacică”.

Tăbliţele din Iordania

Cele 70 de tăbliţe de metal, găsite într-o grotă din

Iordania în 2006, ar putea deveni cea mai mare
descoperire după Manuscrisele de la Marea Moartă54 şi

54 După un articol publicat de Aura Stan pe site-ul

http://www.gandul.info/stiri/descoperire-spectaculoasa-care-ar-putea-schimba-l
ectura-bibliei-ce-secrete-contin-cele-70-de-carti-de-metal-descoperite-intr-o-grot
a-din-iordania- -8116586, vizitat pe 31 martie 2011, orele 14:08.
ar putea dezvălui unele dintre secretele de la începutul
Creştinismului.
Pe paginile metalice, de mărimea unei cărţi de credit,
legate cu sârmă, sunt inscripţionate imagini, simboluri
şi cuvinte care par a se referi la Mesia, la Crucificare şi
înviere.
Primele teste efectuate asupra metalului au arătat că
unele tăbliţe datează din primul secol după Hristos.
Dacă datarea va fi reconfirmată şi de analizele altor
oameni de ştiinţă britanici, colecţia ar fi printre primele
documente creştine care preced scrierile Sf. Paul.
„Gândul că aceste obiecte au fost atinse de primii
sfinţi ne taie răsuflarea”, a afirmat impresionat David
Elkington, specialist în istoria religiilor antice şi în
arheologie.
El susţine că noile tăbliţe reprezintă o descoperire
majoră pentru istoria creştinismului. Mai mult, unii
cercetători cred că noua descoperire reprezintă colecţia
pierdută de manuscrise menţionate în Cartea
Apocalipsei, sub forma unor cărţi de înţelepciune
pecetluite, transmise de Iisus ucenicilor săi.
După ce au fost revendicate atât de statul Israel, cât şi
de statul iordanian, tăbliţele au intrat în posesia unui
israelian acuzat de cercetătorii britanici că ar intenţiona
să le vândă pe piaţa neagră sau, mai rău, să le distrugă.
Posesorul valoroasei colecţii neagă acuzaţiile şi afirmă
că cele 70 de exponate au fost deţinute de familia sa
timp de 100 de ani.
David Elkington, coordonatorul echipei britanice
care a descoperit tăbliţele, spune că este vital ca
tezaurul să fie recuperat în întregime, atât pentru
beneficiul proprietarului, cât şi pentru toţi aceia care
sunt interesaţi. Guvernul iordanian a făcut demersurile
necesare pentru a le repatria în ţara de provenienţă.
Un alt membru al echipei de cercetare a declarat că
imaginile conţinute de tăbliţe indică foarte clar originea
ebraic-creştină a acestora, precum şi faptul că ar putea
aduce dezvăluiri dramatice pentru înţelegerea unei
perioade istorice foarte importante, dar mai puţin
înţelese, cea a formării Creştinismului.

Capitolul III
Alţi extratereştri

Agartienii

Slănic Prahova este una din perlele României 55 .

Staţiunea include Muntele de Sare, unic în lume. Se
spune că, în vremuri imemoriale, acest spaţiu a fost

55După Agartha, lumea unde trăiesc oamenii aleşi, pe site-ul Agartha, lumea
unde trăiesc oamenii aleşi, vizitat pe 12 octombrie 2016, orele 5:44.
locuit de o populaţie bizară, ai cărei membri se ocupau
cu alchimia şi care ar fi locuit aici atraşi de capacităţile
paranormale ale acestui centru energetic extrem de
puternic.
Creaturile semănau cu nişte pitici, se îmbrăcau în
mantii roşii şi se hrăneau exclusiv cu preparate din
ierburi şi struguri. Îşi construiau colibe similare cu
igluurile eschimoşilor, învelite într-o plantă
căţărătoare, asemănătoare cu fasolea. Membrii sectei
deveniseră experţi în teleportare. Au dispărut în mod
misterios, ca urmare a acestui fenomen.
În anii ’80 ai secolului trecut, cercetătorul Scipio
Dumitraşcu şi Hermes Mihalcea, expert în fenomene
paranormale, explorau Salina de la Slănic.
Dintr-o dată, Scipio Dumitraşcu a simţit că îi fuge
roca de sub picioare şi a căzut printr-o crăpătură din
podeaua peşterii.
Hermes Mihalcea, care a fost martor la ceea ce s-a
întâmplat, a raportat incidentul şi imediat în zonă a
sosit o echipă condusă de specialişti ai serviciilor
secrete.
Cu toate că s-a controlat toată zona, Scipio
Dumitraşcu nu a fost găsit atunci. După câteva
săptămâni, a fost văzut în Bucureşti, de unde a fost
preluat de miliţie.
Dumitraşcu le-a înşirat autorităţilor o poveste cel
puţin bizară, cum a alunecat printr-o deschizătură şi
s-a rostogolit într-o prăpastie, într-o beznă totală.
A văzut o scânteie, după care a fost în
imponderabilitate. A ajuns pe o câmpie plină cu
verdeaţă. Soarele părea mai mic, roşu-arămiu.
Făpturi asemănătoare cu oamenii l-au preluat şi l-au
dus într-o zonă unde erau munţi. Orizontul nu se
vedea. Apoi s-a trezit în Bucureşti, fără să ştie cum a
ajuns aici.
După evenimentele din decembrie 1989, jurnaliştii de
la revista „Flying Saucer” au venit în România şi au
discutat cu Scipio Dumitraşcu despre aventura sa.
Jurnaliştii au publicat un articol în care susţineau că
românul a călătorit în interiorul Pământului, acolo
unde există o altă civilizaţie.
Articolul a fost preluat la noi de revista „Nexus”, care
a redeschis subiectul referitor la faptul că interiorul
Pământului este gol şi este populat de o civilizaţie
misterioasă.
În susţinerea acestei ipoteze, oamenii de ştiinţă au
adus ca probă faptul că undele seismice nu au o
traiectorie dreaptă în interiorul Pământului, ci forma
unor curbe, care ocolesc astfel cavităţi care se află în
interiorul Pământului.
Faptul că Sahara, deşertul Gobi, zone întregi din
Australia sunt devastate demonstrează că în urma unui
cataclism mondial, oamenii s-au retras în cavernele din
interiorul Pământului.
S-a presupus că cei care s-au refugiat în interiorul
Pământului sunt atlanţi, supravieţuitori ai catastrofei.
Astronomul englez Halley susţinea că interiorul
Pământului este format din patru sfere concentrice şi că
există o civilizaţie în interiorul Pământului care se
numeşte Agartha, iar locuitorii acestei civilizaţii se
numesc agartieni.

Anunnakii

Numiţi şi „Vechii Oameni ai Spaţiului” sau „Cei care

au coborât din Cer pe Pământ” – Anunnakii provin de
pe o planetă din Sistemul nostru Solar, a 12-a planetă
care se presupune că a existat cândva56.
Ei au ajuns pe Pământ acum 400.000 de ani – după
alte surse 450.000 de ani – şi au fost motorul civilizaţiei
Oamenilor pe Terra. Alţi cercetători sunt sceptici şi
susţin că Anunnakii sunt o invenţie mitologică a
Omului... dar şi această ipoteză explică de fapt
realitatea...
În anul 1976, cercetătorul Zecharia Sitchin publica

56 Preluare de pe site-ul
http://www.efemeride.ro/anunnaki-civilizatie-extraterestra-care-provine-de-pe-
o-planeta-din-sistemul-nostru-solar, vizitat pe 4 septembrie 2016, orele 14:37.
lucrarea „Cronicile Pământului”. Sitchin a fost printre
primii cercetători care a susţinut ipoteza venirii
Anunnakilor pe planeta noastră. Sitchin este cel care a
tradus textele sumeriene de pe tăbliţele de argilă
descoperite în vechi situri arheologice, care aparţin
civilizaţiei din Sumer.
În Africa au fost descoperite ruinele unui oraş care
ocupă o suprafaţă de 1.500 metri pătraţi, vechi de peste
200.000 de ani; în apropierea acestei metropole există
mai multe mine de aur.
O civilizaţie creată probabil de Anunnaki a populat
metropola mai multe mii de ani şi dispunea de mijloace
şi tehnici performante cu care a extras o mare parte din
aur.
Aurul extras nu era folosit în comerţ sau pentru
confecţionarea unor obiecte preţioase. El era utilizat în
tehnologia pe care această civilizaţie o dezvoltase. În
cartea sa, Sitchin susţine că Homo Sapiens este un
hibrid dintre Anunnaki şi Homo Erectus.
În multe desene preistorice sunt reprezentanţi
indivizi care deţin obiecte imposibil de acceptat pentru
acea perioadă, de exemplu ceasuri.
În ruinele vechii metropole Ninive, au fost
descoperite peste 22.000 de tăbliţe din argilă, ale căror
texte vorbesc despre o civilizaţie numită Anunnaki şi
tehnica pe care o dezvoltaseră.
 Pe una dintre tăbliţe se vorbeşte despre primul om,
numit Adamu. În textele ebraice întâlnim numele de
Adam, care înseamnă Om. Nu ştim dacă sunt simple
coincidenţe, dar istoricii au evitat să le comenteze, să le
insereze în paginile de istorie.
Alţi cercetători admit existenţa unei civilizaţii
Anunnaki, dar consideră că aceasta îşi are originile pe
Terra. Ei fac referire la o rasă reptilo-umanoidă, care a
trăit acum 60 de milioane de ani şi este la originea
catastrofei care a dus la dispariţia lor şi a dinozaurilor.
Cei care au supravieţuit au reprezentat motorul
dezvoltării vieţii pe planeta noastră. David Icke, un
renumit cercetător, pune în discuţie o altă ipoteză.
Anunnakii sunt o civilizaţie care provine de pe planeta
Nibiru.
Ei fac parte dintr-o specie de reptoizi care mai întâi
au colonizat Marte şi Luna, iar mai târziu, planeta
noastră. Tradiţia orientală susţine că omul are strămoşi
reptilieni.
Împăraţii chinezi se proclamau că sunt descendenţii
dragonului. Indienii vorbesc despre Nagas, o divinitate
serpentiformă.
Triburile de Dogoni din Mali susţin că strămoşii lor
au venit din ceruri şi erau reptilieni.
Egiptenii aveau o divinitate-şarpe, Kneph.
Civilizaţiile din America Centrală vorbesc, de
asemenea, despre un strămoş care era un şarpe
înaripat.
În conformitate cu legenda sumeriană, când
Anunnakii au coborât pe Terra au manipulat genetic
Omul găsit aici, pentru a crea o versiune mai bună57.
Atunci au fost realizate 3 versiuni umane şi ADN-ul
uman a fost prelucrat în aşa fel, încât Omul a preluat
mai multe calităţi de la extratereştrii Reptilieni (vezi
descrierea lor în Cartea a doua scrisă de noi).
Nu se poate încă preciza cu exactitate modul în care
Omul a fost manipulat genetic, dar este cert că din cei
64 de codoni ai ADN-ului nostru doar 20 sunt activi.
În plus, ADN-ul uman diferă foarte mult de cel al
primatelor, în sensul că are 46 de cromozomi, iar al
primatelor, 48.
Primii doi cromozomi din ADN-ul uman par a fi
„topiţi” împreună şi de aici ar fi putut să pornească
sinuosul drum al ingineriei genetice asupra omului.
Pe lângă ADN, se pare că atunci când Omul a fost
modificat genetic de Anunnaki i s-au impus mai multe
însuşiri care se regăsesc acum la noi, Oamenii.
Consideraţi a fi Reptilieni, extratereştrii Anunnaki i-au
implementat Omului elemente din ADN-ul lor,

57Anunnakii au creat omul actual. Iată cele mai importante trăsături moştenite
de la Reptilieni, pe site-ul www.efemeride.ro, vizitat pe 2 septembrie 2016, orele
21:52.
lăsându-şi astfel „semnătura” pe creaţia lor.

Efectele aurului monoatomic

Anunnakii au sosit pe Pământ între cele două era

glaciare, atunci când planeta lor, Nibiru (vezi în această
carte capitolul cu acelaşi nume), s-a apropiat foarte
mult de planeta noastră58.
Locul ales de aceştia a fost Mesopotamia, pentru că
acolo erau surse de apă şi clima mai blândă.
Sub conducerea lui Anu, aceştia încep colonizarea
planetei noastre. Mai târziu, aceşti vizitatori vor fi
numiţi zei sau Nefilimi.
Cercetătorul Loyd Pye a explicat că Anunnakii au
căutat pe Terra aur pentru a salva atmosfera planetei
Nibiru, în care apăruseră găuri, distrugând stratul de
ozon, aşa cum se întâmplă în prezent şi pe Pământ;
aurul monoatomic mai poate fi folosit în vindecarea
unor maladii şi pentru longevitate.
Savanţii de azi recunosc că repararea stratului de
ozon al Pământului se poate face cu ajutorul
împrăştierii unui strat subţire de particule de aur...
Dovada faptului că Anunnakii au exploatat aurul
terestru este şi mina de aur de la Okko (Gabon), în

58 Vezi site-ul www.efemeride.ro, vizitat pe 29 decembrie 2016, orele 14:08.

Africa, mină ce are o vechime foarte mare (vezi
capitolul „Artefacte importante” din prezenta lucrare,
subcapitolul „Reactorul de la Okko” (Gabon). Aurul
exploatat aici era transportat în Mesopotamia, unde era
topit şi transformat în lingouri, trimise apoi cu nave
cosmice spre planeta Nibiru.
Pentru că munca în mine era istovitoare,
extratereştrii au hotărât că au nevoie de crearea unor
muncitori primitivi care să efectueze această muncă.
A fost creat muncitorul, sclavul, numit Adamu;
potrivit legendelor sumeriene, ei au dat naştere multor
fiinţe modificate genetic, tauri şi lei cu capete de om,
animale înaripate, umanoizi sau supraoameni, cum ar
fi Atlas, Goliat, Typhon. În Mesopotamia au fost
descoperite statui care reprezentau tauri înaripaţi cu
capete de om.
În ceea ce priveşte folosirea aurului în medicină, cele
mai vechi atestări ale utilizării lui vin din Alexandria
(Egipt). Se considera că aurul era un stimulator al forţei
vitale. Aurul era un metal mistic ce întinerea şi vindeca.
Mai târziu, chirurgii implantau o bucăţică de aur lângă
o rană, pentru a atenua durerile şi a accelera
vindecarea.
Printr-un proces de rupere a legăturii de valenţă
dintre atomi, aurul devine monoatomic, este
hidrosolubil şi nu mai conţine nicio structură metalică.
 Având structura de dimensiuni subnanometrice, el
pătrunde în structura celulară până la nucleu,
intervenind chiar şi asupra structurii ADN.
Arheologii au descoperit pe Muntele Sinai un
adevărat atelier unde se producea aurul monoatomic.
În nişa unui perete a fost descoperită o pulbere albă
care dispărea în momentul în care era frecată între
degete.
În Vechiul Testament se spune despre Moise care s-a
întors de pe Muntele Sinai, de unde luase viţelul de
aur. L-a topit, l-a amestecat cu apă şi a dat acest
amestec fiilor lui Israel ca să-l bea.

Modificarea Omului de către Anunnaki

Una dintre speciile extraterestre care a intervenit în

evoluţia Omului este Anunnaki59.
Aceştia sunt descrişi cu lux de amănunte în textele
sumeriene, din care sunt extrase următoarele idei:
Cea mai populară semnificaţie a cuvântului Anunnaki
în sumeriană semnifică „cei care au coborât din Cer”.
Este limpede că Anunnakii au venit pe Terra cu un scop

5920 de lucruri mai puţin cunoscute despre cum Anunnaki au creat oamenii, pe site-ul
http://www.efemeride.ro/20-de-Iucruri-mai-putin-cunoscute-despre-cum-anun
naki-au-creat-oamenii?-subscribe=success#blog_subscription-5, vizitat pe 14
noiembrie 2016, orele 5:42.
precis.
Adam în ebraică înseamnă Om, Adamu în sumeriană
semnifică Primul Om, cel creat de Anunnaki pentru
munca în mină.
Anunnakii au venit de pe Nibiru, care se pare că
ajunge în punctul cel mai apropiat de Terra o dată la
3.600 de ani. Interesul extratereştrilor au fost minele de
aur şi pentru că nu avea cine să le exploateze atunci
l-au creat pe Adamu.
Potrivit unor tăbliţe descoperite recent, Anunnakii
erau copiii sau creaţia a doi zei supremi, frate şi soră,
Anu şi Ki.
Anunnakii apar în povestea babiloniană a Creaţiei,
intitulată „Enuma Elish”, dar şi în „Epopeea lui
Ghilgameş”, atunci când este relatat despre Potop.
Există patru zei primari: Anu, Enlil, Enki şi
Ninhursag, în tradiţia sumeriană.
Anu este considerat zeul suprem. Tatăl şi stăpânul
întregului Univers. Dumnezeul care ştie tot ce se
petrece. Restul sunt doar creaţia sa.
Interesant este că Anu era reprezentat în cosmologia
sumeriană precum o cupolă care acoperă întreaga
planetă. Să fie vorba despre energie pură sau altceva?
Un alt fapt bizar descoperit în mitologia sumeriană
este acela că Anunnakii sunt confundaţi cu cei mai tineri
zei din Univers, Igigi.
 Cu toate acestea Igigii au fost folosiţi ca sclavi de
Anunnaki, chiar înainte ca Omul să fie creat.
Extratereştrii Anunnaki stau la baza creaţiei
oamenilor de pe Terra – aşa credeau sumerienii; există
dovezi clare că Anunnaki au acţionat în planul creaţiei
pe mai multe continente de pe glob.
Planeta Nibiru este cunoscută ca fiind a XII-a planetă
a Sistemul Solar şi i se mai spune şi Planeta cu 50 de
nume, tocmai fiindcă se regăseşte în foarte multe
tradiţii, cum ar fi cele sumeriene, akkadiene,
babiloniene, mesopotamiene, indiene, chineze şi ale
altor popoare.
Lângă Bagdad s-a descoperit o bibliotecă cu plăcuţe
din lut. Interesant este faptul că pe una dintre aceste
plăcuţe se găseşte reprezentat un „Zeu Soare” care
coboară pe Pământ, iar pe fundal se poate observa
Sistemul nostru Solar, unde, între Marte şi Jupiter, este
reprezentat Pământul.
Pe 16 ianuarie 2012, un telescop plasat în Antarctica,
unde Cerul este mai puţin poluat, a reperat prezenţa
unui punct foarte luminos în spaţiu, destul de departe
de planeta Pluto, dar care are o traiectorie extrem de
ciudată – poziţia astrală a acestuia este similară cu cea a
planetei Nibiru.
Încrucişând genele lor extraterestre cu cele ale
omului primitiv, Anunnakii au creat o rasă-hibrid, mai
avansată, care să le asculte ordinele. Berossus, un preot
sumerian, a menţionat, potrivit tăbliţelor cu inscripţii
sumeriene, că zeii i-ar fi învăţat pe oameni cum să
depăşească starea animală, oferindu-le cunoştinţe
despre matematică, medicină şi astronomie punând
astfel bazele marii civilizaţii sumeriene (vezi şi
capitolul din această carte, „Civilizaţii sacre ale
Omenirii”).
Nibiru apare şi în reprezentări grafice din vechiul
Egipt, precum şi la evrei, sub forma unui disc înaripat.
Şi astăzi ne uimeşte faptul că orbita sa eliptică are
forma unor aripi deschise.
Majoritatea popoarelor din Antichitate asociau
revenirea acestei planete în Sistemul nostru Solar şi
apropierea de Terra cu schimbarea unei epoci şi mari
catastrofe naturale.
Enki era atât savant, cât şi inginer. La comanda lui,
mlaştinile de pe partea de nord a malului Golfului
Persie au fost secate, în locul lor fiind construite şanţuri
şi sisteme de irigaţii, iar cursurile fluviilor Tigru şi
Eufrat au fost unite printr-un sistem de canale de
irigaţii.
„Să facem om după chipul nostru, după asemănarea
noastră...”, aşa a decis Adunarea generală a
Anunnaki-lor.
Caduceul, şerpii încolăciţi, străvechi simbol
sumerian, reprezintă, de fapt, moleculele de ADN.

Arienii Vedici

Mai multe texte antice hinduse descriu un aparat

asemănător unui avion care se deplasa de la o planetă
la alta (vezi capitolul „Vimana” din Cartea a doua).
În anul 1952, este descoperită o adevărată
enciclopedie care conţine circa 3.000 de pagini şi
descrie aparate de zbor care funcţionau pe bază de
vortex cu mercur, un fel de propulsie electrică.
Această tehnologie, încă străină Omului modern,
aparţinea arienilor vedici, o populaţie care a trăit acum
7.000 de ani.
În anul 1969, o altă descoperire avea să facă senzaţie
în lumea ştiinţifică: în subsolul Muzeului de Antichităţi
din Cairo a fost descoperită o cutie pe care scria
„Pasăre”.
Obiectul era un model la scară redusă a unui planor
vechi de 2.000 de ani. Avea o lungime de 18 centimetri
iar construcţia lui respecta principiile aerodinamicii.
Planorul era funcţionabil şi putea plana în momentul
în care era lansat în aer. Textele vechi babiloniene
descriu modul de construire şi de pilotare a unui astfel
de avion-planor.
Textele sunt de o mare acurateţe şi se referă la părţile
din cupru şi grafit ale unui astfel de avion şi descriu
efectele de frânare a aerului asupra stabilităţii
avionului.

Atitudini faţă de civilizaţiile extraterestre

Cartea serviciilor secrete sovietice

Rasele extraterestre care au vizitat Pământul de-a

lungul timpului sunt menţionate într-o carte publicată
pentru prima dată în 1946, al cărui autor este
necunoscut.
Cartea era destinată informării agenţilor secreţi, cu
privire la diversele rase extraterestre care vizitaseră
planeta noastră până la vremea respectivă.
Atât timp cât Cortina de Fier care a separat Uniunea
Sovietică de restul Europei a rezistat, informaţiile
preţioase din această carte au fost păstrate cu sfinţenie.
În clipa în care regimul comunist a început să se
clatine, „Cartea secretă a raselor extratereştrilor” a
ajuns în mâna unui diplomat rus, care a ales să trăiască
în Portugalia60.

60 Preluare şi adaptare de pe site-urile

http://www.efemeride.ro/cartea-serviciilor-secrete-rusesti-care-prezinta-speciile
-extraterestre-ce-au-vizitat-paman- tul-foto, vizitat pe 11 septembrie 2016, orele
7:57 şi
 Cel care a tradus această carte în limba engleză s-a
întâlnit în anul 2004 cu un ucrainean, pe nume Petro.
Cei doi au devenit prieteni, iar 4 ani mai târziu au făcut
împreună o excursie, ajungând la casa din Portugalia a
tatălui lui Pedro, care a fost diplomat rus şi s-a retras în
această ţară.
Tatăl lui Pedro deţinea nu mai puţin de 58 de cutii cu
documente secrete şi cărţi vechi încă din timpul URSS.
Printre aceste materiale, Pedro şi prietenul său au
descoperit o carte secretă, care era folosită de agenţii de
informaţii sovietici şi ruşi, cu privire la presupusele
întâlniri cu extratereştrii, semnalate pe Pământ de-a
lungul timpului.
Cartea este de-a dreptul fascinantă, pentru că
prezintă numeroase tipuri de extratereştri, navele lor şi
locul de provenienţă.
Fiecare specie extraterestră prezentată în carte şi-a
adus contribuţia într-un fel sau altul, cu privire la
evoluţia Omului pe Pământ.
Aceşti extratereştri au fost văzuţi în diverse locuri ale
planetei noastre şi au colaborat cu diversele guverne
ale unor ţări de pe Pământ.
Informaţiile despre presupusele întâlniri au rămas

http://www.efemeride.ro/rasele-extraterestre-care-au-vizitat-pamantul-prezenta
te-intr-o-carte-misterioasa, vizitat pe 11 septembrie 2016, orele 8:16.
secrete, dar, cu toate acestea, cartea este în acelaşi timp
o sursă de informare, dar şi un manual pentru
învăţarea modului de comunicare cu diversele specii
extraterestre.
Iată câteva dintre rasele extraterestre menţionate în
carte, care este actualizată periodic. Este interesant de
semnalat că aceste rase au alte nume decât cele,
cunoscute şi prezentate şi de noi, în Cartea a doua, în
capitolul „Extratereştrii. Clasificare”:
Aligruulk sunt cunoscuţi în Univers cu numele de
Creatorii sau Constructorii. Pot să trăiască până la 230
de ani şi provin din constelaţia Scorpionului;
Jefok provin din Constelaţia Indus, fiind cunoscuţi şi
cu numele de Pacifiştii. S-au întâlnit cu preşedintele
SUA, J.F. Kennedy în noiembrie 1962, cu doar 3
săptămâni înainte ca acesta să fie asasinat;
Kurs îşi duc existenţa pe planeta Dillimuns. Sunt
consideraţi o rasă misterioasă, căreia i-a fost interzisă
vizitarea Pământului şi atunci fac acest lucru pe ascuns.
Venind de mai multe ori, au rămas permanent aici şi
vor avea un rol important în anii care vin;
Mayarek reprezintă o rasă extrem de războinică şi
violentă;
Mesagerii sunt o rasă extraterestră enigmatică, care
vizitează Terra odată la 300 de ani şi nu intră în contact
direct cu oamenii;
 Moovianthan-Kazaphic s-au întâlnit cu cel puţin doi
preşedinţi americani, dar şi cu lideri sovietici. Le-au
oferit americanilor şi ruşilor o parte din tehnologia lor
avansată, în schimbul răpirii unor oameni. Au avut un
rol important în cultura tibetană şi încă deţin baze
subterane sub munţii noştri. Au mai colonizat 40 de
planete de pe alte Sisteme Solare;
Rak au vizitat planeta noastră doar de câteva ori,
ultima vizită înregistrându-se în anul 720 d.Hr. Vizita
lor a creat în rândul islamicilor credinţa în „djinn” sau
fiinţele volatile. Conform unor imami, ei trăiesc într-o
lume nevăzută de Pământenii nespiritualizaţi, într-o
altă dimensiune dincolo de a noastră;
Ramay sunt o rasă extrem de paşnică, ce au încercat
să convieţuiască cu Oamenii. Au creat cultura
civilizaţiei mayaşe şi aveau cunoştinţe foarte avansate
despre astronomie. După ce au plecat de pe Pământ,
mayaşii au început să facă sacrificii în onoarea lor.
Ultima oară au fost observaţi în Arhipelagul Hora Bora
din Indonezia.
Iată ce scria în 1947 mareşalul Constantin Verşinin
către subordonaţii săi din Departamentul IV al KGB:
„Este datoria voastră de a investiga toate evenimentele
cu privire la vizitele sau incidentele ce au ca subiect
creaturi de pe alte planete sau creaturi nonterestre care
se ascund pe planeta noastră!
 Este datoria voastră de a raporta imediat
superiorului vostru orice dovadă strânsă în timpul
investigaţiilor întreprinse.
Este datoria voastră de a păstra secretul absolut în
timpul investigaţiilor voastre, cu excepţia raportărilor
către superiorul de care aparţineţi!
Este datoria voastră de a distruge această Carte, în
cazul în care integritatea voastră este pusă în pericol!
Pierderea acestei cărţi va avea consecinţe serioase
asupra dvs., precum şi a familiei dvs!”.

Detectarea civilizaţiilor extraterestre

În 1960, Freeman Dyson, un geniu specializat în

matematică şi fizică, a prezis că fiecare civilizaţie din
Univers va ajunge în punctul în care va epuiza
resursele de energie de pe propria planetă, în cazul în
care va supravieţui suficient de mult61.
Dyson a argumentat că acest moment reprezintă un
prag important pe care fiecare civilizaţie trebuie să îl
depăşească de-a lungul evoluţiei sale, soluţia fiind una
singură: construirea unei sfere gigantice care să
înconjoare steaua din sistemul lor solar, colectând

61A fost iniţiat un proiect extraordinar, ce va permite detectarea civilizaţiilor

extraterestre sofisticate, pe site-ul www.descopera.ro, vizitat pe 6 octombrie
2012.
energia stelară. Astronomii au denumit aceste
megastructuri teoretice „sfere Dyson”.
Deşi ar putea părea că ideea lui Dyson nu este decât o
fantezie fără utilitate, ipoteza lansată de fizician
conduce la o concluzie simplă: dacă doreşti să detectezi
o civilizaţie extraterestră avansată, ar trebui să cauţi
sfere Dyson.
Trei astronomi de la Universitatea Penn State din
SUA, coordonaţi de Jason Wright, au lansat un proiect
care s-a desfăşurat în perioada 2011–2013 şi care a avut
ca scop studierea a milioane de galaxii, printre care şi
Calea Lactee, pentru a detecta sfere Dyson.
Proiectul este finanţat cu ajutorul unui grant
important acordat de Fundaţia Templeton, o
organizaţie filantropică ce finanţează cercetările care se
apleacă asupra „marilor întrebări ale Umanităţii” şi
„adevărului absolut din spatele realităţii”.
Cum intenţionează echipa lui Wright să găsească
sferele Dyson?
Deşi denumirea de „sferă” aduce în minte imaginea
unei structuri solide, cercetătorii conduşi de Wright nu
vor căuta o „carcasă” solară solidă. „Deşi există
suficientă masă în sistemul nostru solar pentru a
construi o sferă solidă, o astfel de structură nu ar fi
fezabilă din punct de vedere mecanic”, afirmă Wright.
„Aşadar, e mai probabil să fie vorba despre un «roi»
de mecanisme colectoare”, adaugă cercetătorul.
Aceste speculaţii pe tema tehnologiilor extraterestre
ar putea părea departe de lumea ştiinţei, însă toate
încercările de a căuta viaţă extraterestră s-au bazat pe
astfel de speculaţii.
De exemplu, Proiectul SETI (Search for
Extraterrestrial Intelligence) caută semnale radio de
origine extraterestră, deşi omenirea nu dispune în acest
moment de o sursă de energie necesară pentru a lansa
un semnal radio, similar acelora pe care doresc să le
detecteze oamenii de ştiinţă.
„Pentru a opera o staţie radio care să emită în toate
direcţiile un semnal suficient de puternic pentru a fi
detectat la câţiva ani-lumină distanţă, este nevoie de o
cantitate gigantică de energie, echivalentul producţiei
totale a mii şi mii de centrale energetice masive”,
explică astronomul Robert Gray.
Proiectul SETI porneşte de la presupunerea că
civilizaţiile avansate vor considera extrem de preţioasă
comunicarea cu alte civilizaţii, suficient încât să
justifice un astfel de consum energetic.
De asemenea, SETI porneşte de la presupunerea că
extratereştrii comunică cu ajutorul undelor radio, pe
frecvenţe monitorizate de oameni.
Aşadar, ca să găsim extratereştri inteligenţi, nu este
suficient ca aceştia să existe, ci este necesar ca aceştia să
se dezvolte tehnologic într-un mod previzibil.
Spre deosebire de SETI, detectarea sferelor Dyson nu
necesită multe presupuneri despre scopurile
civilizaţiilor extraterestre. Principala presupunere este
doar o extrapolare a principiilor biologice.
„Viaţa, prin definiţie, înseamnă consum de energie,
pe care o radiază sub formă de căldură”, explică
Wright.
Cu cât o civilizaţie este mai mare, cu atât consumă
mai multă energie, eliberând în spaţiu mai multă
căldură.
De asemenea, viaţa implică reproducere, ceea ce
înseamnă că energia necesară va creşte exponenţial.
Fără alte constrângeri, această reproducere va duce la
eliminarea surselor de energie de pe o planetă,
civilizaţiile extraterestre fiind nevoite să apeleze la alte
surse de energie – mai întâi de pe alte planete, iar în
cele din urmă, de la propria stea.
Cercetătorii oferă ca exemplu civilizaţia umană.
Razele soarelui aduc zilnic 120.000 de terawaţi pe
Terra, adică de 10.000 de ori mai mult decât consumă
civilizaţia noastră.
Această cantitate de energie ar putea părea mare, dar
civilizaţia noastră este încă tânără. În ultimii 30 de ani,
sursele de energie la nivel global s-au dublat.
Dacă acest ritm de dublare se va menţine, în 400 de
ani vom genera sau colecta suficientă energie încât să
egalăm cantitatea totală de energie, adusă pe Terra de
razele solare. Acel moment ar fi unul bun pentru a
elabora planuri pentru o sferă Dyson.
Este posibil ca o civilizaţie extraterestră avansată să
aibă nevoie de mult mai multă energie decât noi, mai
ales dacă luăm în calcul posibilitatea ca revoluţiile
industriale să fi avut loc în cadrul acestei civilizaţii în
urmă cu câteva miliarde de ani. Aşadar, sferele Dyson
ar putea fi un fenomen străvechi în universul nostru.
Sferele Dyson pot avea un rol şi în cadrul altui model
teoretic asupra dezvoltării civilizaţiilor: Scara
Kardaşev. În 1964, astronomul sovietic Nicolai
Kardaşev a elaborat o teorie a dezvoltării tehnologice,
care pornea de la capacitatea unei civilizaţii de a folosi
sursele de energie.
Pe scara Kardaşev, o civilizaţie de tip 1 poate folosi
toate sursele de energie disponibile pe propria planetă,
o civilizaţie de tip II are capacitatea de a folosi toată
energia stelei din sistemul său solar, iar o civilizaţie de
tip III poate stăpâni energia întregii ei galaxii.
Aşadar, eforturile de a detecta sferele Dyson
reprezintă, de fapt, căutarea unei civilizaţii de tip II.
Pentru că acest efort porneşte de la presupuneri
referitoare la consumul de energie al unei civilizaţii,
proiectul are un mare avantaj faţă de SETI: ne permite
să descoperim extratereştri care nu sunt neapărat
interesaţi să dialogheze cu noi. Dacă sferele Dyson
există, acestea ar genera o „amprentă” termică tipică,
pe care vom putea să o detectăm cu ajutorul
telescoapelor care văd în infraroşu. „O sferă Dyson ar fi
strălucitoare în infraroşu, aşa cum corpul uman este
invizibil în întuneric, dar extrem de strălucitor când
este privit cu ochelarii IR”, explică Wright.
O civilizaţie care a construit o sferă Dyson ar fi
nevoită să depună un efort colosal pentru a evita să fie
detectată, fie eliminând amprenta termică printr-o
metodă inovativă, fie prin construirea unor
„radiatoare” gigantice care ar emite căldură imposibil
de deosebit de microundele din fundalul universului ce
au rămas în urma Big Bangului.
Această soluţie ar putea fi realizată prin construirea
unei sfere Dyson de sute de ori mai mare decât ar fi
necesar pentru colectarea energiei stelare.
„Dacă o civilizaţie vrea să se ascundă, poate face
acest lucru, însă efortul ingineresc ar fi unul colosal la
nivelul întregii civilizaţii”, spune Wright.
Proiectul coordonat de Wright nu este primul efort
de detectare a sferelor Dyson, o cercetare similară
având loc în anii ’80.
Grupul de cercetători condus de Wright va avea
acces la datele generate de trei proiecte recente, care au
avut la dispoziţie instrumente de sute de ori mai
sensibile decât cele folosite acum trei decenii, astfel că
proiectul său are şanse mult mai mari de a detecta
aceste construcţii colosale.
Dacă echipa condusă de Wright va detecta ceva
deosebit, ceva care nu se aseamănă cu nici un alt
fenomen astronomic, efortul de confirmare va fi unul
de durată, ce va implica astronomi şi telescoape din
întreaga lume.
Wright spune că nu se va grăbi să anunţe
descoperirea unei civilizaţii extraterestre, indiferent de
ceea ce va detecta.
„De mai multe ori când a fost descoperit un obiect
inexplicabil, ce indica prezenţa unor extratereştri, cu
timpul a ieşit la iveală că era vorba de un fenomen
fascinant, dar complet natural”, spune Wright.
Chiar şi Nicolai Kardaşev a căzut în această capcană:
a crezut că a descoperit o civilizaţie de tip III, care, în
cele din urmă, s-a demonstrat a fi quasari.
Întrebat dacă există şi alte ipoteze în afara sferelor
Dyson, care să explice cum ar putea funcţiona o
civilizaţie extraterestră sofisticată, Wright a declarat că
„nu cunosc să existe vreo altă idee în literatura
ştiinţifică de specialitate, însă este posibil să existe”.
În astrobiologie, explică cercetătorul, graniţa dintre
ştiinţă şi SF este neclară.
 „Vă pot spune că este ciudat să descoperi că atunci
când elaborezi un proiect pentru un grant de cercetare,
jumătate din lucrările din bibliografie sunt romane
ştiinţifico-fantastice”, a concluzionat cercetătorul.

Contactarea civilizaţiilor extraterestre

Oamenii de ştiinţă ruşi cred că Omenirea va avea

primul contact cu civilizaţiile extraterestre în
următoarele două decenii:
„Geneza vieţii este la fel de inevitabilă ca formarea
atomilor. Viaţa există cu siguranţă pe altă planete şi noi
o vom descoperi în maximum 20 de ani”, a declarat pe
28 iunie 2011 Andrei Finkelstein, directorul Institutului
de Astronomie, aparţinând Academiei Ruse de Ştiinţe
Aplicate.
Într-un discurs susţinut în cadrul unui forum
internaţional dedicat căutării vieţii extraterestre,
Finkelstein a declarat că 10% dintre planetele cunoscute
astăzi ce orbitează stele din galaxia noastră se
aseamănă cu Terra:
„Dacă aceste planete găzduiesc apă, atunci pot
găzdui şi viaţă, iar civilizaţiile extraterestre care vor fi
apărut în acest mediu vor fi asemănătoare cu oamenii:
cu două mâini, două picioare şi un cap”, a declarat el.
„Poate au altă culoare a pielii decât noi, dar acest
lucru este întâlnit şi pe Terra”, a adăugat el.
Institutul condus de Finkelstein desfăşoară un
program lansat în anii ’60, secolul trecut, în timpul
Războiului Rece, în cadrul căruia astronomii ruşi
lansează semnale radio către spaţiu şi cercetează
spectrul pentru a identifica potenţiale civilizaţii:
„De-a lungul căutării noastre pentru civilizaţia
extraterestră, în mare parte am aşteptat mesaje din
spaţiu, în loc să încercăm să lansăm noi mesaje”, a
concluzionat el.

Vaticanul şi extratereştrii

Astronomii de la Vatican au şocat opinia publică

anunţând că este foarte posibil ca extratereştrii să existe
în Univers şi că, la fel de posibil, ei au suflet62.
Şi, evident, dacă au suflet, ei trebuie aduşi pe calea
cea dreaptă a credinţei, afirmă astronomul Guy
Consolmagno. Dr. Consolmagno, unul dintre cei 12
astronomi care lucrează la Vatican, a spus:
„Aş fi încântat să aflu că s-a descoperit viaţă
inteligentă pe alte planete. Dacă, însă, o vom găsi şi
dacă vom putea comunica în vreun fel cu ea, asta este

62Vaticanul de-abia aşteaptă să boteze primul extraterestru, pe site-ul www.

descoperă. ro, vizitat pe 22 septembrie 2010, orele 15:12.
altă problemă”.
Întrebat dacă ar dori să boteze un extraterestru, omul
de ştiinţă a susţinut că ar face acest lucru fără să
pregete, dar „numai dacă entitatea respectivă ar fi de
acord. Orice entitate, indiferent de câte tentacule ar
avea, are un suflet...”.

Denisovanii

În multe dintre peşterile lumii au fost găsite rămăşiţe

ale unor specii umane diferite63.
În 2010, o lucrare ştiinţifică de răsunet anunţa
rezultatele analizei unui mic fragment de os – dintr-un
deget al mâinii – găsit într-o peşteră siberiană,
Denisova, din Munţii Altai.
Analizele genetice arătau că e vorba despre o nouă
specie de om, diferită de omul modern şi de cel de
Neanderthal. Doi dinţi s-au adăugat apoi dovezilor ce
arătau că această peşteră fusese locuită nu numai de
oameni moderni şi neanderthalieni, ci şi de
reprezentanţi ai unei specii umane distincte – omul din
Denisova, denisovan sau denisovian, cu care ocazional
specia noastră s-a şi încrucişat.

63 Enigmaticii denisovani: cine erau aceşti „alţi oameni" cu care specia noastră
s-a încrucişat cândva?, pe site-ul www.descopera.ro, vizitat pe 18 septembrie
2015, orele 9:19.
 Purtăm în ADN-ul nostru urmele acestei hibridări
între specii, dar nu cunoaştem mare lucru despre aceşti
„veri” ai noştri. Ce ştim despre enigmaticii denisovani,
după doar 4 ani de cercetări dificile asupra puţinelor
rămăşiţe ale acestei specii umane dispărute?
Dintr-un fragment mărunt de os şi doi dinţi, se pare
că n-am putea afla prea multe despre misterioşii
oameni din Denisova. Dar savanţii de azi nu mai
operează doar cu analize morfologice şi fizico-chimice.
Ei au la îndemână un instrument excepţional de
studiu, care îi ajută să depăşească adesea limitările
determinate de cantitatea mică de materialul genetic pe
care îl au la dispoziţie. Iar acest instrument este analiza
genetică.
Beneficiind de dezvoltarea tehnologilor moderne în
domeniu, reuşesc să extragă ADN din aceste fărâme de
oase şi de dinţi şi să îl analizeze, iar ceea ce se află
luminează încet-încet povestea acestor străvechi
oameni şi istoria evoluţiei speciilor umane cu care omul
modern a împărţit cândva Pământul.
Încă nu ştim cum arătau denisovanii, ce mâncau,
cum trăiau, dar am izbutit totuşi să aflăm lucruri
surprinzătoare despre relaţia lor cu noi – specia Homo
sapiens – şi cu alte specii de oameni.
Mai multe articole publicate despre denisovani
sintetizează rezultatele cercetărilor de până acum
asupra puţinelor vestigii descoperite care au furnizat
însă informaţii neaşteptat de precise şi de valoroase
despre viaţa şi relaţionările lor cu Homo sapiens.

Veri cu noi şi cu neanderthalienii

Denisovanii, spun cercetătorii, s-ar fi desprins

evolutiv de Homo sapiens acum aproximativ 600.000 de
ani şi erau mai înrudiţi cu neanderthalienii decât cu
noi. Treptat, şi-au croit drum spre insulele din
sud-estul Asiei, până în Australia şi Noua Guinee,
unde s-au încrucişat cu populaţiile locale de Homo
sapiens.
Şi în Asia continentală au avut loc hibridări cu omul
modern, dar în măsură mult mai mică; urmele rămase
sunt slabe – doar sub forma unui mic număr de gene.
Pe de altă parte, s-au încrucişat şi cu neanderthalienii
şi, spun cercetătorii, şi cu nişte hominide încă şi mai
vechi. Un parcurs evolutiv foarte complex, aşadar,
dificil de descâlcit.
Iniţial, pornind de la fragmentul de falangă
descoperit, a fost analizat ADN-ul mitocondrial (din
organitele celulare numite mitocondrii, care sunt
„uzinele energetice” ale celulei, dar conţin şi ADN).
Acest ADN mitocondrial este transmis ereditar
numai pe linie maternă. Cercetările în această direcţie
au fost conduse de Svante Pääbo, de la Institutul Max
Planck de Antropologie Evolutivă din Leipzig
(Germania), şi au arătat ceva esenţial: că era vorba
despre o altă specie umană, de vreme ce ADN-ul
mitocondrial al denisovanilor era diferit de cel al
omului de Neanderthal şi de cel al omului modern
(Homo sapiens).
Întrucât ADN-ul mitocondrial dă informaţii numai
despre linia genetică feminină, a mamei, lipsea o parte
importantă din volumul de informaţii genetice care ar
fi putut fi obţinute – cele legate de contribuţia
bărbaţilor din ascendenţa individului respectiv la
genomul analizat.
Deosebirile dintre denisovani, neanderthalieni şi
oamenii moderni au fost descoperite graţie tehnicilor
sofisticate de extracţie şi analiză a ADN-ului. Pentru a
avea acces şi la aceste date, trebuia analizat ADN-ul
nuclear (cel din nucleul celulelor), care îmbină gene
provenite de la ambii părinţi. David Reich, un
genetician american care lucrează la Harvard
University (SUA), a realizat această analiză şi a
descoperit încă o porţie de informaţii preţioase despre
misterioşii noştri veri denisovani.
Studiile precedente efectuate asupra ADN-ului
mitocondrial au sugerat că denisovanii s-ar fi separat
de neanderthalieni şi Homo sapiens acum aproximativ
un milion de ani, dar analiza ADN-ului nuclear care dă
o imagine mult mai cuprinzătoare, a corectat şi a
nuanţat rezultatele, arătând că denisovanii sunt mai
apropiaţi de neanderthalieni, de care s-au separat
evolutiv în urmă cu aproximativ 400.000 de ani, mult
după ce Homo sapiens se despărţise de neanderthalieni,
pornind pe un drum de evoluţie propriu.

Moştenirea denisoviană a oamenilor de azi

Deşi astăzi nu mai trăieşte pe Terra decât o singură

specie de oameni – Homo sapiens sapiens –, ea poartă în
genomul său mici porţiuni de ADN străin, mărturie a
relaţiilor complexe cu alte specii umane cu care cândva
a fost contemporană, dar care azi nu mai există.
Comparând ADN-ul denisovanilor cu cel al unor
populaţii actuale, cercetătorii au găsit o înrudire cu
populaţia melaneziană din Papua Noua Guinee, cu
aborigenii din Australia şi cu unele populaţii indigene
din Filipine – Mamanwa, Manobo: până la 5% din
ADN-ul acestor populaţii este denisovan.
5% e destul de mult, arătând că au avut loc
încrucişări numeroase între denisovani şi populaţiile
menţionate mai sus. Pentru comparaţie, europenii –
care, aşa cum s-a demonstrat deja de mai mulţi ani, au
1–4% gene comune cu neanderthalienii.
 Dar iată ceva şi mai interesant, care arată ce precizie
incredibilă pot avea unele rezultate obţinute prin
analizele genetice: în periplul lor evolutiv de sute de
mii de ani, denisovanii înşişi nu au rămas toţi la fel.
Cercetările arată că, în timp, s-ar fi constituit două
populaţii de denisovani: cei siberieni (precum cel
identificat în 2010) ajungând să se deosebească destul
de mult de cei care s-au hibridat cu oamenii din
emisfera sudică. Cele două linii evolutive s-ar fi scindat
în urmă cu 280.000–400.000 de ani.
În Asia continentală, populaţiile de azi au în comun
cu denisovanii mult mai puţine gene – abia a 125-a
parte din genom. La vremea în care a trăit individul
căruia îi aparţinea fragmentul de deget mic găsit în
peştera Denisova (de fapt, era vorba despre o femeie),
adică acum aproximativ 40.000 de ani, specia se
răspândise deja pe o arie largă şi se amestecase cu
altele, ceea ce explică „diluarea” ADN-ului denisovan
în genomul populaţiilor continentului asiatic.
Însă, aşa puţin cum e, ADN-ul denisovan rămas în
genomul populaţiilor de azi ale Asiei continentale nu
este neglijabil. Gene introduse de denisovani ar fi putut
conferi unora dintre aceste populaţii caracteristici utile
pentru adaptarea la condiţii dificile de mediu.
Un exemplu concret, de dată recentă: genomul
tibetanilor conţine o mică fracţiune de ADN ce provine
de la o altă specie umană şi care le conferă capacitatea
de a trăi în aerul rarefiat al zonelor montane înalte,
unde conţinutul de oxigen este scăzut.
Cercetări conduse de Rasmus Nielsen, de la Center
for Theoretical Evolutionary Genomics, au arătat că
este implicată o genă numită EPAS1, ce controlează
reacţia organismului uman la concentraţia scăzută de
oxigen şi le permite tibetanilor să supravieţuiască,
producând mai puţine globule roşii şi mai puţină
hemoglobină. Dar EPAS1 s-a dovedit a fi o genă extrem
de misterioasă: exista doar la tibetani şi nu se regăsea la
alte populaţii umane de azi. Nielsen şi colegii săi au
căutat o explicaţie alternativă: oare nu cumva secvenţa
genetică respectivă provenea de la o altă specie?
Astfel, analizele genetice au furnizat, încă o dată,
cheia misterului: secvenţa de gene nu semăna cu cea
corespunzătoare din genomul neanderthalienilor, dar
semăna perfect cu cea din genomul denisovani
ADN-ul tibetanilor conţine o genă moştenită de la
denisovani, datorită căreia pot supravieţui la altitudini
mari, unde aerul conţine puţin oxigen.
Aşadar, înainte de a se răspândi în insulele emisferei
sudice, denisovanii au zăbovit prin Tibet îndeajuns de
mult pentru a se încrucişa cu indivizii de Homo sapiens
de acolo şi a lăsa moştenire descendenţilor lor, tibetanii
de azi, această mutaţie genetică, utilă pentru
supravieţuirea la mari altitudini.

Un câmp de studiu extrem de promiţător

După abia 4 ani de cercetări, istoria acestei specii de

om este încă o nebuloasă, cunoştinţele noastre despre
ea – foarte lacunare. Istoria migraţiei, a evoluţiei ei, este
complicată şi ar putea fi modificată prin faptul că mai
există unele fosile „enigmatice”, cum le numeşte David
Reich, de pildă două fosile găsite în China şi una
descoperită în Spania, care ar putea conţine şi ADN
denisovan. Atunci, ceea ce ştim – sau credem că ştim –
azi despre migraţia denisovanilor din Siberia în
emisfera sudică s-ar putea schimba.
Dar suntem încă în plin mister; cercetările sunt în
curs şi nu au dat încă rezultate concludente. În plus,
mai există în întreaga lume, în colecţiile de
paleontologie, mii de fosile care ar putea fi analizate şi
care ar putea da la iveală detalii neştiute despre verii
noştri denisovani.
Şi dacă ar fi numai denisovanii... Există şi alte mistere
legate de oamenii străvechi care au populat Eurasia,
înaintea ascensiunii omului modern.
În ADN-ul denisovanului siberian au fost găsite, pe
lângă ADN denisovan şi ADN neanderthalian, urme
genetice ale unei a treia specii de hominid, mai vechi
decât celelalte două, ceea ce înseamnă că a mai existat
cel puţin o specie care a locuit în Eurasia,
contemporană cu neanderthalienii şi denisovanii, şi că
au existat schimburi de gene – prin hibridare – între
toate aceste 3 specii.
Aşadar, în Eurasia acelor vremuri trăiau cel puţin 3
specii de oameni şi, „cine ştie, ar fi putut fi şi mai
multe”, spune David Reich.
Oricum ar fi fost, geneticienilor, paleontologilor,
antropologilor li se deschide înainte un uriaş şi fertil
câmp de cercetare, adevărat pământ al făgăduinţei
pentru savanţi.
Cu ajutorul tehnicilor tot mai sofisticate şi mai rapide
de analiză, vor putea fi investigate mii de fosile care zac
azi prin depozitele muzeelor şi ale institutelor de
cercetări.
Şi, poate, în câţiva ani, pe lângă tot ce vom şti în plus
despre propria noastră specie, vom afla lucruri
extraordinare despre „ceilalţi oameni” – speciile-surori
cu care omul a împărţit planeta, timp de zeci sau sute
de milenii, şi care au dispărut, lăsându-l să-şi continue
singur destinul spectaculos, dar lăsându-i ca amintire
câteva fărâme de material genetic, ascunse în fiecare
dintre celulele fiecărui om de azi.
 Dogonii – părinţii Umanităţii

Dogonii sunt o populaţie mică, din Mali64. Trăiesc

într-o zonă izolată şi au reuşit să facă faţă asaltului
religiei musulmane.
Sunt şi azi o civilizaţie primitivă, care posedă mari
cunoştinţe despre Univers, au cunoştinţe despre Soare,
Lună, dar şi despre planete invizibile cu ochiul liber.
Conform unei legende, doogonii susţin că strămoşii lor
au venit de pe planeta Sirius.
În anul 1931, doi cercetători francezi au fost acceptaţi
de membrii acestei comunităţi să petreacă mai multe
luni alături de ei.
În toată această perioadă, cei doi francezi au fost
iniţiaţi în cultura şi valorile dogonilor. Bătrânii
comunităţii susţin, că, în vremuri de mult apuse,
strămoşii lor, care erau creaturi-amfibii, au venit pe
Pământ. Aceştia ar fi părinţii Umanităţii.
Cunoştinţele de astronomie pe care dogonii le au i-au
frapat pe cei doi cercetători: dogonii cunosc faptul că
Jupiter are 4 sateliţi şi că în sistemul solar al lui Sirius
mai există alte două planete.
Planeta numită de noi azi Sirius B a fost descoperită
de specialiştii de la NASA, în anul 1970. Apoi, în 1991,

64 După site-ul www.descopera.ro, vizitat pe 23 decembrie 2015, orele 4:32.

astronomii au descoperit şi planeta Sirius C, de unde
susţin dogonii că ar fi venit pe Pământ. Dogonii mai
susţin că Luna este o planetă moartă, iar mişcările
corpurilor cereşti din Calea Lactee sunt sub formă de
spirală.
Alte civilizaţii antice susţineau că strămoşii lor erau
creaturi jumătate peşte, jumătate om, venite de pe altă
planetă pe Pământ. Multe din civilizaţiile antice de pe
Terra, dispărute azi, aveau cunoştinţe avansate despre
Univers.
Dogonii sunt şi azi o comunitate restrânsă, izolată,
fără contacte cu alte civilizaţii, ale căror cunoştinţe
astronomice uimesc lumea ştiinţifică actuală, care nu
face decât să le confirme prin descoperiri de dată
recentă.
Interesant este faptul că şi vechii egipteni susţineau
că zeul lor, Osiris, venea de pe planeta Sirius Ă
(indicativ adăugat în 1970). Aceeaşi provenienţă o
susţin şi dogonii. Pentru ei, harta cerului este împărţită
în 22 de părţi egale, în care se află 266 de galaxii;
dogonii mai susţin că planeta Venus, din sistemul
nostru solar, are un satelit, numit de oamenii de ştiinţă
– Toro.
Conform spuselor dogonilor, Universul are formă de
spirală care se mişcă, s-a format dintr-un nucleu şi este
infinit şi măsurabil; toate aceste afirmaţii au fost
demonstrate abia prin teoria relativităţii a lui Albert
Einstein, la începutul secolului trecut.
Ca şi vechii sumerieni, dogonii serbează în fiecare an,
Ziua Peştelui. Peştele a fost strămoşul lor amfibian,
venit pe Pământ de pe Sirius C. Peştele-strămoş se
numea Nomo, a coborât din carul său zburător şi a trăit
apoi în apa planetei noastre.
Textele sumeriene descriu oamenii-peşte veniţi de pe
altă planetă pe Pământ; aceştia aveau culoare roşie şi
au fost aduşi pe Pământ de nişte turbioane imense,
apoi s-au retras în apele oceanului terestru pentru a
supravieţui.
Apa este pentru dogoni un simbol sacru şi o formă de
putere: apa dulce reprezintă masculinul, iar apa de
mare – femininul. Apa – spun dogonii – este forţa vitală
a Pământului, ea se află inclusiv în pietre.
Dogonii mai susţin că multe planete asemănătoare
Terrei se află în Univers, fiind locuite. Deşi trăiesc şi azi
în mod primitiv, dogonii ne uimesc prin cunoştinţele
pe care le posedă despre Univers, pe care îl cunosc
astfel, fără telescoape, microscoape sau calcule
matematice complicate.
Cercetătorii au remarcat că există multe coincidenţe
în viaţa strămoşilor amfibieni ai dogonilor cu fapte
similare descrise în legendele sumeriene şi egiptene...
 Dropa şi Ham

Primele date despre aceste populaţii care trăiesc în

Munţii Baian Kara-Ula, în Tibet, au fost cunoscute în
1935, dar abia în 1950 prima expediţie arheologică şi
antropologică din China a ajuns la faţa locului şi a
început să-i studieze.
Aceasta, datorită nenumăratelor conflicte care
bântuiau Tibetul. Rezultatele cercetărilor sunt
tulburătoare. Membrii triburilor Dropa şi Ham au
format o comunitate de circa 3.000 de persoane, „a
căror statură nu depăşeşte 1,20–1,38 m”.
Sunt fiinţe slabe, fragile, cu oasele delicate şi subţiri,
cu orbitele foarte mari, cranii disproporţionat de mari,
cu capacitatea cutiei craniene superioare celor circa
2.500 cine – media cutiei craniene a rasei Homo
Sapiens.
Au pielea galbenă, corpul uscăţiv şi capete
disproporţionat de mari, cu ochi mari şi irisul de un
albastru pal. Analiza sanguină a relevat că grupa lor de
sânge este unică în lume, iar în cursul examenelor
medicale s-a putut constata că au un puls situat sub
limita normală”.
Dar şi alte fapte i-au intrigat pe membrii expediţiei
chineze: au intrat în contact cu mai multe dovezi care
susţin originea extraterestră a acestor minuscule
populaţii.
Primele menţiuni despre populaţiile Dropa şi Ham,
ce făceau referire la o ciudată rasă de oameni scunzi
(care nu aveau mai mult de 70–100 cm înălţime), au fost
făcute încă din secolul al XIV-lea de către Sir John
Mandeville, un aventurier englez care a descris în
jurnalul său de călătorie întâlnirea cu aceste fiinţe, în
munţii din apropierea Chinei, puţin cunoscută atunci
europenilor.
Mandeville a fost şocat de aspectul fiinţelor, total
diferit faţă de normele general acceptate ale vremii:
dimensiuni reduse, asemănătoare unor copii, capul
uriaş şi o durată de viaţă de numai câţiva ani.
Timp de peste 500 de ani apoi, nimeni nu a acordat
vreo importanţă însemnărilor lui John Mandeville.
Evenimentul a provocat mare agitaţie printre
autohtoni, iar vizitatorii au trebuit să facă eforturi
substanţiale pentru a calma spiritele şi a se adapta
noilor condiţii de viaţă.
Anii au trecut. Sub impactul triburilor barbare, rasa
lor s-a stins treptat, iar amintirea întâmplării a trecut în
legendele locuitorilor din zonă. Tot ceea ce a rămas
sunt discurile şi desenele trasate pe stânca peşterilor de
la Baian Kara-Ula, ce reprezintă Soarele, Luna şi aştri
necunoscuţi, legate toate prin linii punctate şi o serie de
morminte, aliniate în apropierea grotelor. Scheletele
umane, înalte de circa 1, 30 m, au o conformaţie total
diferită de a oricărui tip cunoscut.
„Oamenii mici de statură cu piele galbenă, sosiţi din
nori”, aveau capete enorme, trupuri plăpânde şi erau
foarte lenţi în mişcări, după cum precizează legendele.
În tradiţia veche asiatică, alte legende de acest gen
amintesc că poporul chinez a coborât pe Terra venind
din Lună, în timp ce o parte din mongoli au fost duşi în
spaţiul cosmic, unde au edificat constelaţia Ursa Mare.
Când au fost descoperite cele două populaţii – Dropa
şi Ham – în anii ’30, secolul trecut, la graniţa de atunci
chinezo-tibetană, expediţia arheologică din China,
condusă de profesorul Chi Pu Tei, a identificat nişte
„pietre” cilindrice misterioase, acoperite de semne
necunoscute, care s-a stabilit – prin datarea cu carbon
radioactiv – C14 – că ar fi aparţinut unei civilizaţii de
acum 12.000 de ani65.
Scrierile de pe pietre au fost treptat descifrate, dar
totul a fost trecut sub tăcere, încât nimeni nu mai
recunoştea existenţa lor, iar cei implicaţi în
descoperirea şi cercetarea lor au dispărut fără urmă.
Expediţia chineză a avut drept obiectiv iniţial studierea
grotelor artificiale din lanţul muntos Bayan Kara-Ula,
aflat la graniţa dintre China şi Tibet.

65 Sursa: www.descopera.ro, vizitat pe 16 octombrie 2015, orele 18:02.

 Echipa arheologului Chin Pu a descoperit în 1937 un
straniu aliniament al mormintelor în munţii Baian
Kara-Ula, în apropiere de graniţa cu Tibetul.
În morminte se aflau scheletele firave ale unor fiinţe
care aveau cranii neobişnuit de mari. În apropiere a
mai fost descoperită şi o peşteră în interiorul căreia
erau desenate fiinţe ciudate, ce purtau coifuri
La câţiva km de aşezările lor, cercetătorii au
descoperit câteva grote uriaşe. Conform tradiţiei, ele
erau considerate sacre şi nimeni nu intrase în ele de mii
de ani.
Trecând la explorarea lor, arheologii chinezi au trecut
din surpriză în surpriză. Pe pereţii grotelor în care a
locuit iniţial populaţia Dropa s-au descoperit desene
perfect conservate.
Acestea reprezentau fiinţe umanoide cu capul
protejat de căşti sferice şi precizau, cu o exactitate
uimitoare, poziţia Soarelui, a Lunii şi a câtorva zeci de
stele aflate pe cerul Terrei acum circa 12 mii de ani. Un
desen mai bine păstrat reprezenta o escadrilă de mici
nave aeriene, apropiindu-se în zbor oblic de munţii
tereştri.
În 1995, autorităţile chineze au confirmat
descoperirea unui trib necunoscut, din care făceau
parte circa 120 de persoane, în regiunea Sichuan, la
câteva sute de kilometri distanţă de masivul Bayan
Kara-Ula.
Niciunul din membrii tribului nu depăşea 115 cm
înălţime. Accesul străinilor în zonă a fost complet
interzis. Nu a putut fi interzisă legenda, moştenită prin
viu grai, legată de exterminarea rapidă şi sălbatică a
celor mai mulţi „vizitatori din cer” de către locuitorii
zonei, speriaţi de „oaspeţii nepământeni” pe care
nimeni nu-i dorea atunci...
În momentul aterizării în Munţii Tibet, extratereştrii
Dropa şi-au accidentat grav navele şi „nu au mai putut
să le repare sau să construiască altele:
„Pe Stânca Roşie din Defileul Şerpilor, navele noastre
nu au putut asoliza şi s-au lovit de stâncile din jur,
distrugându-şi rebordurile”. Iar despre cei din „tribul”
Dropa stă scris:
„Dropa au coborât din nori în navele lor aeriene. Şi
de 10 ori, până la răsăritul Soarelui, bărbaţii, femeile şi
copiii s-au ascuns în peşteri. Până când, în sfârşit, au
înţeles semnalele care spuneau că, de data aceasta,
Dropa veniseră cu intenţii paşnice şi chemau să-i ajute,
căci navele lor se stricaseră”.

Druizii – preoţii popoarelor celtice

Aproape că nu există mărturii scrise despre druizi.

Învăţăturile lor au fost transmise pe cale orală.
Regiunile care au păstrat cel mai bine tradiţia celţilor
sunt Irlanda, Ţara Galilor şi Scoţia de Sus.
Druizii erau înţelepţii, sacerdoţii care asigurau
spiritualitatea şi continuarea religiei. Ritualurile
misterioase ale druizilor includeau magie, astrologie,
noţiuni despre puterea zeilor. Druizii vorbeau despre
reîncarnarea sufletului în corpuri diferite şi cunoşteau
forţele ascunse ale naturii, pe care le şi conduceau.
Un fapt extraordinar este relatat de documente.
Druizii îşi scoteau ochii de bună-voie, pentru a-şi spori
puterea de clarviziune şi de intuire a viitorului.
Conform unor scrieri, faimosul irlandez Mog Ruith şi-a
pierdut un ochi în lupta cu un viţel, iar pe celălalt l-a
pierdut, din cauză că a privit două zile la rând lumina
Soarelui.
Pregătirea pentru a deveni druid dura până la 20 de
ani. O reminiscenţă a societăţii indiene o constituie
faptul că societatea celţilor era împărţită în nobili,
sclavi şi druizi. Clasa druizilor se împărţea în trei caste.
Cea a iniţiaţilor în ştiinţe, în arte şi cea a iniţiaţilor în
psihologie şi parapsihologie. Toate cele trei ramuri
aveau o orientare spirituală transcendentală.
Regula de bază era nonviolenţa. Datorită acestui
lucru, druizii nu aveau voie să poarte arme. Cu toate
acestea, forţa spirituală de care dădeau dovadă,
dublată de respectul tuturor membrilor societăţii, le
conferea un ascendent fără egal asupra populaţiei. Nici
cel mai mare rege nu se încumeta să nu respecte sfatul
unui druid.
Apăraţi de imunitatea sacră a veşmintelor albe pe
care le purtau, druizii puteau merge oriunde, fiind
mesagerii păcii. Druizii credeau într-o divinitate unică,
pe care o considerau ca fiind Creatorul Unic.
Druizii îi judecau pe cei vinovaţi; pedeapsa era de a
nu mai participa la ritualurile religioase, ceea ce
însemna excluderea din viaţa socială. Druizii erau
conduşi de un şef unic, care avea supremaţia puterii,
ales pe viaţă, şi care îşi desemna succesorul în timpul
vieţii.
Oricare celt putea deveni druid, cu condiţia de a trece
prin şcoli speciale, examene şi iniţierea supremă, de o
mare spiritualitate. Toate aceste etape durau 20 de ani.
Francezul Étienne Le-Coarer a realizat un studiu
foarte interesant, bazat pe mituri, legende, dar şi pe
documente, din care reiese că druizii aveau noţiuni de
tehnică foarte avansate, dublate de o pregătire psihică,
ce duceau la puteri paranormale neobişnuite. Acesta
susţine că druizii aveau legături cu extratereştrii, care
le-au dezvăluit multe secrete.
Druizii interpretau zborul şi ţipetele păsărilor. Ei
puteau prezice soarta unui război, în funcţie de zborul
unui corb. Prin prezicerile sale, druidul îl ocrotea pe
rege de situaţii periculoase.
Ei gravau descântece divinatorii pe baghetele de
lemn de tisă, acesta fiind considerat arborele divinităţii.
Druizii recurgeau la roata care vâsleşte sau Jupiterul
galic, care era o roată cosmică. Ei cunoşteau arma
bacteriologică, deoarece invadatorii insulelor celtice
mureau în urma unor epidemii.
În scrierile celtice se descrie întâlnirea dintre druizi şi
extratereştri:
„Ei văzură în faţa lor un car, la care era înhămat un
singur cal. Calul nu avea decât un picior. Oiştea carului
îi străpungea corpul şi ieşea prin frunte. În car era o
femeie roşie, cu sprâncene, mantie şi tunică roşie.
Legătura druizilor cu fiinţele subtile ale naturii,
supremaţia pe care aceştia o manifestau asupra
elementelor fizice, mistificările şi sacrificiile sunt
provocări pe care le lansează Istoria încă nedescoperită
a vechilor populaţii.
Ziua de 21 iunie – ziua solstiţiului de vară –
reprezintă o ocazie pentru druizii din timpurile
moderne să se adune la Complexul megalitic
Stonehenge din Marea Britanie, pentru a participa la
diverse ritualuri păgâne. Stonehenge („pietre în
picioare”, în engleza veche), inclus în Patrimoniul
Mondial al UNESCO în anul 1986, reprezintă cel mai
important complex de menhire din lume.
 Cele 17 blocuri de piatră ale sale, care cântăresc circa
45 de tone, ce susţin alte bârne de piatră, sunt aliniate în
direcţia de unde răsare Soarele, în timpul solstiţiului de
vară, alimentând astfel teoriile potrivit cărora
Complexul de la Stonehenge a fost un observator
astronomic preistoric sau un Templu al Soarelui.

Extratereştrii din Alpha Centauri

Extratereştrii din Sistemul Alpha Centauri vibrează

şi rezonează în spectrul de frecvenţă a luminii violet.
Această civilizaţie dispune de cunoştinţe ştiinţifice şi
tehnice uriaşe, de cea mai înaltă calitate, referitoare la
întregul Univers. Ei sunt foarte înclinaţi spre teorie şi
analiză.
Unul dintre scopurile venirii lor pe Pământ este
îmbunătăţirea cunoştinţelor oamenilor în domeniile
ştiinţei, tehnicii şi teoriilor despre viaţă. De asemenea,
ei caută să găsească modalităţi eficiente prin care
vastele cunoştinţe de care dispun şi care sunt foarte
avansate să poată fi făcute „compatibile” şi înţelese de
către societatea umană de pe Pământ, aflată cu mult în
urma acestora.
O metodă pentru a realiza aceasta este contactarea
telepatică a unora dintre oamenii de ştiinţă de pe
Pământ.
 Datorită faptului că extratereştrii din Sistemul Alpha
Centauri sunt extrem de inteligenţi şi vibrează pe o
frecvenţă atât de înaltă, ei au uneori dificultăţi în a
exprima cunoştinţele lor în conceptele restrictive de
care dispune civilizaţia umană actuală. Pentru
rezolvarea acestui impediment, aici intervin – ca
intermediari – extratereştrii din constelaţia Sirius,
numiţi şi Siriusieni (vezi mai jos).

Hopii

Spre deosebire de noi, oamenii moderni, Hopii sunt o

populaţie de indieni, care numără azi aproximativ
10.000 de suflete şi ocupă un teritoriu aflat la graniţa a
patru state din SUA, New Mexico, Arizona, Colorado şi
Utah66.
Spre deosebire de alte triburi, Hopii au reuşit să
supravieţuiască invaziei oamenilor albi, prin
înţelepciune şi fără violenţă. Ei consideră că dacă vor
utiliza forţa se vor întoarce asupra lor mari nenorociri.
Imensul teritoriu ocupat de Hopii, care se situa între
fluviile Colorado şi Rio Grande, s-a redus la o suprafaţă
de 7.000 de kilometri pătraţi. Sunt istorici care susţin că

66Reptilienii se ascund în subteranul Terrei, preluare de pe site-ul

www.efemeride.ro, vizitat pe 6 martie 2016, orele 15:18.
originea lor provine de la asiaticii care acum 10.000 de
ani au traversat Strâmtoarea Bering.
Legendele lor contrazic această ipoteză. Ei consideră
că sunt urmaşii supravieţuitorilor care au scăpat unui
potop devastator. Au călătorit pe ocean şi au fost primii
care au pus piciorul pe acest continent.
Ţara de unde provin şi care a fost distrusă de potop
se numea A Treia Lume. America pentru ei este A Patra
Lume. Ei vorbesc despre cea de-A Treia Lume la modul
elogios: era o lume plină de oraşe înfloritoare şi maşini
care zburau.
Primele două lumi au dispărut la fel de misterios ca
şi cea de-a treia. Legendele Hopilor evocă mitul
Atlantidei. Indienii Hopi vorbesc despre Alpha şi
Omega, despre legătura dintre cer şi Pământ, despre
echilibrul Pământului pe care-l face axa sa, despre stele,
planete, maşini zburătoare. Profeţiile Hopii pentru
viitorul omenirii sunt sumbre. Ei susţin varianta unei
autodistrugeri a omenirii.
În anul 2001, o delegaţie a indienilor Hopii a fost
invitată la New York, unde, în faţa unui auditoriu
format din cei mai bogaţi şi puternici oameni din SUA,
au fost susţinute mai multe cuvântări.
Reprezentanţii indienilor Hopii au vorbit despre
faptul că omenirea ascultă de propriile legi şi norme,
eludând legea lui Dumnezeu, că lumea îşi va pierde
echilibrul şi va pieri prin autodistrugere.
Curios este faptul că ţinutul ocupat de indienii Hopi
este mărginit de cele două misterioase baze militare,
numite Dolce şi Zona 51, precum şi de legendarul loc
Roswell, primul accident consemnat al unui OZN.
Indienii Hopii susţin că în subteran există galerii care
duc la o civilizaţie formată din reptilieni. Hopii îi
numesc pe reptilieni, fraţii noştri şerpi.
Ei susţin că entităţi protectoare au venit din cer
pentru a-i ajuta în existenţa lor. Zona locuită de Hopi
este renumită prin frecventele apariţii de OZN-uri.
S-ar putea să fie o simplă coincidenţă sau lucrurile să
aibă o legătură. Legendele Hopii pot fi un mit sau o
realitate. Cert este faptul că această populaţie izolată
care trăieşte primitiv are noţiuni complexe despre
astronomie, fizică, spiritualitate.

Igigi, rasa zeilor care s-a răzvrătit împotriva

Anunnaki-lor

Textele antice sumeriene susţin că extratereştrii

Anunnaki au venit pe Terra şi au creat Omul actual prin
inginerie genetică67.

67 Preluare de pe site-ul
http://www.efemeride.ro/igigi-rasa-zeilor-care-s-a-razvratit-impotriva-anunnaki
, vizitat pe 24 august 2016, orele 9:48.
 Creaţia a avut ca obiectiv, în primul rând,
exploatarea aurului de pe planeta noastră, dar şi
realizarea unui salt evolutiv al speciei umane.
Extratereştrii veniţi de pe Nibiru au mai avut o
tentativă de a-şi face sclavi pe care i-au adus pe Terra
cu acelaşi scop precis.
Este vorba despre o rasă-hibrid de oameni, care a
purtat numele de Igigi. Conform textelor antice, aceştia
au fost mediatorii sau cei care s-au aflat între zei şi
oameni. Ei erau de fapt servitorii mai tineri ai
Anunnaki, dar în acelaşi timp deţineau gene de zei. În
acest context, oamenii de ştiinţă folosesc termenul de
Igigi pentru a se referi la zeităţile sumeriene.
În mitul lui Atrahasis, Igigi, specia semizeilor, este
descrisă cu lux de amănunte. Se spune că iniţial aceştia
au fost creaţi pentru a rămâne pe orbita planetei
noastre şi a prelucra minereurile extrase de pe Terra.
Mai apoi au fost coborâţi pe Pământ şi cu ajutorul lor a
fost ridicată Grădina Edenului. Munca depusă de Igigi
a fost una impresionantă, titanică, pe care niciun om nu
o putea face.
Igigu sau Igigi este un termen introdus în Perioada
Veche Babiloniană ca un nume pentru „(zece) mari
zei”. Cu trecerea timpului, s-a păstrat acest sens în
perioadele mai târzii. În Orientul Babilonian este folosit
în general pentru a se referi colectiv la zeii din cer, la fel
cum termenul Anunnakku (Anuna) a fost folosit mai
târziu pentru a se referi la zeii lumii de dincolo.
Interesant este faptul că aceşti zei se revoltă după 40
de zile şi astfel conducătorul Anunnaki ia decizia de a-i
înlocui cu Oamenii. Aceştia sunt realizaţi după chipul
şi asemănarea lui Enki şi a surorii sale Ninhursag. Cu
toate acestea, Enlil era considerat stăpânul Pământului,
dar şi conducătorul suprem.
Ceea ce s-a întâmplat cu Igigi nu prea este clar. Unii
arheologi sugerează că aceştia au rămas blocaţi undeva
prin apropierea planetei noastre şi este posibil ca acolo
să-şi fi început o viaţă nouă. Aceştia pot fi aşa-zişii
extratereştri care folosesc OZN-urile pe care le vedem
în jurul Terrei, iar misiunea lor este una strict de
observare.
Se spune că Igigi au fost 300 la număr care au rămas
în Ceruri, după cei 600 care au existat înainte şi care au
părăsit Cerurile ca să fie pe Pământ pentru a obţine
mâncare şi a extrage minereurile Pământului pentru
Anunnaki.
Sumerienii au relatat primii despre Marele Potop
zicând că Enlil a decis aceasta consultându-se cu un alt
mare Anunnaki, ca urmare a sporirii puterii Omului şi
a rapidităţii cu care aceasta a deprins şi a învăţat ştiinţa
zeilor.
Se mai vorbeşte şi despre amestecul genetic al
Igigi-lor cu Pământenii, ceea ce a dus la crearea unei
rase noi, mai puternice, asemănătoare zeilor.

Înfăţişarea extratereştrilor

De-a lungul timpului, înfăţişarea extratereştrilor a

fost interpretată în diferite moduri. Cea mai cunoscută
imagine este cea umanizată, prezentată în filmele
artistice, însă este aceasta cea reală?
Deocamdată, nu ştim acest lucru, dar putem face
presupuneri referindu-ne la formele de viaţă pe care le
cunoaştem deja, cele existente pe Terra68.
Se presupune că pe planeta noastră, primele forme
de viaţă ar fi apărut în urmă cu aproximativ 3,5
miliarde de ani. Iniţial, au existat 30 de tipuri de
organisme (phyla), grupate în funcţie de forma
corpului lor. În momentul primei diversificări
importante a fiinţelor vii, petrecute în urmă cu circa 542
de milioane de ani, numărul acestor tipuri de
organisme a crescut semnificativ.
În anii ’70 ai secolului trecut, biologul american
Stephen Jay Gould a realizat un studiu, în timpul
căruia şi-a pus problema posibilităţii unei evoluţii

68 După Alin Motogna, Cum ar arăta extratereştrii? Ipotezele luate în calcul de

oamenii de ştiinţă, pe site-ul www.descopera.ro, vizitat pe 27 august 2016, orele
19:42.
diferite a organismelor vii. Specialistul s-a întrebat
atunci ce s-ar fi putut întâmpla dacă Pikaia gracilens,
strămoşul cordatelor, şi, prin urmare, şi strămoşul
oamenilor, ar fi dispărut, la un moment dat, în istorie.
Ar fi existat în locul nostru alte fiinţe inteligente care,
într-un anumit moment, ar fi putut popula şi alte
planete?
Conform biologului Simon Conway Morris,
răspunsul îl putem găsi în convergenţa evolutivă, un
proces în timpul căruia animale din specii îndepărtate
ajung să evolueze într-un mod similar.
De exemplu, delfinul, tonul şi ihtiozaurul (reptilă
astăzi dispărută) au evoluat aproximativ în acelaşi
mod, deoarece toate cele trei specii şi-au adaptat
organismul pentru a se deplasa la viteze mari în mediul
subacvatic.
Oamenii de ştiinţă presupun că, la fel ca în cazul
fiinţelor existente pe Terra, cele de pe alte planete s-ar fi
dezvoltat în funcţie de mediile în care au trăit. În
primul şi în primul rând, pentru a exista şi evolua,
acele organisme ar fi avut nevoie de informaţii
genetice, similare ADN-ului şi ARN-ului.
Pentru a se putea hrăni, acele forme de viaţă trebuiau
să fie înzestrate cu componente asemănătoare celui
care alcătuiesc sistemul nostru digestiv, iar pentru a se
putea deplasa, ar fi avut nevoie de membre
asemănătoare cu ale noastre.
Una dintre teoriile legate de posibila înfăţişare a
extratereştrilor este cea conform căreia ei ar fi
asemănători cu insectele de planeta noastră. Pe de altă
parte, există specialişti care susţin că acest lucru ar fi
imposibil, deoarece organismele asemănătoare
insectelor nu ar supravieţui lipsei de gravitaţie din
spaţiul cosmic.
Majoritatea oamenilor de ştiinţă susţin că
extratereştrii, în cazul în care există, ar fi organisme
înzestrate cu un creier dezvoltat. Savanţii au emis
această ipoteză, luând în considerare faptul că pe Terra,
de-a lungul timpului, animalele care au dobândit
această capacitate (maimuţele, delfinii, câinii, ciorile)
au atins un stadiu de evoluţie superior, în comparaţie
cu celelalte fiinţe vii.

Autopsia unui extraterestru69

La începutul lunii mai 1995, producătorul şi omul de

afaceri londonez Ray Santilli prezenta pentru prima
oară un film care părea să constituie veriga lipsă a unui

69În anul 2010 Ray Santilli a recunoscut că filmul este un fals într-un film
documentar distribuit de canalul de televiziune History, dar dezvăluirea
păcălelii a creat şi mai multe semne de întrebare, cum se va vedea şi în
continuare în această carte.
controversat eveniment OZN, ce fascinase lumea timp
de aproape o jumătate de secol 70 . Filmul părea să
eclipseze evenimentul iniţial, petrecut în iulie, 1947.
Într-un interviu luat de Sightings, în cursul aceluiaşi
an, Ray Santilli a povestit că a intrat în posesia filmului
original în anul 1992, pe când lucra la un documentar
despre Elvis Presley. El s-a întâlnit la Cleveland, Ohio
(SUA), cu un fost cameraman militar, de la care a
achiziţionat un clip înregistrat în ultima perioadă a
apariţiilor lui Presley pe estradă.
Puţin înainte de plecarea lui Santilli, fostul
cameraman i-a arătat circa 22 de role de film alb-negru,
pe care acesta le filmase imediat după incidentul de la
Roswell.
Bătrânul cameraman îi povestise că, în iulie 1947, pe
când era în armată, i s-a spus că urma să filmeze
resturile unui avion sovietic de cercetare, prăbuşit în
statul New Mexico (SUA).
Totul părea cât se poate de verosimil, deoarece
America se afla în plin Război Rece cu Uniunea
Sovietică. Când a ajuns acolo, a constatat că a trebuit să
filmeze cu totul altceva: resturile unei farfurii
zburătoare, precum şi autopsia a doi dintre membrii

70Autopsia unui extraterestru, pe site-ul www.sursa.ro, vizitat pe 26 februarie

2017, orele 16:24.
echipajului acesteia. Santilli a hotărât să cumpere
filmul, jurând că nu va dezvălui niciodată identitatea
cameramanului.
După doi ani, în 1994, filmul original a fost transpus
pe peliculă video. Porţiuni ale acestuia au fost difuzate
în faţa unor cercetători, medici şi tehnicieni de film,
precum şi a unor potenţiali cumpărători. Pe măsură ce
filmul era vizionat de mai multă lume, atitudinea faţă
de el era tot mai contradictorie.
La 21 iunie 1995, filmul a fost difuzat pe canalul
francez TF1, în cadrul unei emisiuni prezentate de J.
Pradel – „L’Odysée de l’etrange”.
Apoi, imaginile s-au răspândit pe Internet în întreaga
lume, devenind subiect de dispută pentru mulţi
specialişti. Pe măsură ce filmul era vizionat, părerile
despre el deveneau din ce în ce mai contradictorii.
Jesse Marcel Jr., fiul maiorului care fusese martor
ocular al evenimentului din 1947, declara:
„Eu cred că în iulie 1947 lângă Roswell s-a prăbuşit o
navă extraterestră. Cred că guvernul a pus la cale o
operaţiune militară importantă şi aş vrea ca filmul
autopsiei să fie autentic. Intuiţia îmi spune că, probabil,
acesta este un fals”. Pe altă parte, Walter Haut, autorul
primului comunicat de presă din iulie 1947, adăuga:
„Nu cred că este o autopsie reală. Cred că este un fals
şi probabil că cineva scoate bani din asta”.
 La rândul său, Ray Santilli a pretins că originalul
filmului a fost autentificat de Kodak. În schimb, P.G.
Wilson, purtătorul de cuvânt al Kodak, declara:
„Simbolurile pe care le-am văzut pe mostrele
filmului sugerează că filmul a fost turnat în 1927, 1947
sau 1967”. În consecinţă, nu putem afirma categoric că
filmul a fost realizat în anul 1947.
Clifford Stone, fost sergent în armata SUA, a declarat
într-un interviu acordat în anul 1996 lui Ted Loman,
cunoscut şi reputat ufolog, că el văzuse un film
asemănător pe teritoriul unei baze militare din statul
Virginia.
Potrivit spuselor lui, Stone se plimba prin bază
împreună cu un pilot şi cei doi au ajuns, la un moment
dat, în faţa unei încăperi ce părea a fi o sală de teatru.
Sala era plină de ofiţeri şi ei au urmărit prin geamul de
plexiglas câteva scene dintr-un film în care se făcea
autopsia unor corpuri, care nu erau în mod evident ale
unor pământeni.
Poate că cei doi ar fi putut rămâne cu impresia că
militarii urmăreau un film SF, dar au fost reţinuţi de o
gardă şi interogaţi, după care li s-a atras atenţia să nu
vorbească despre cele văzute cu nimeni.
Acest exemplu arată, în opinia noastră, cât de mare
poate fi efectul de persuasiune al armatei şi al
serviciilor secrete ale SUA dacă acestea doresc să
inducă în eroare opinia publică.
Steve Johnson, specialist în efecte speciale şi
proprietar al companiei „XFX”, care a realizat
creaturile din filmele „Coşmarul de pe strada Elm”,
„Poltergeist II” şi „Vânătorul de fantome”, este de
părere că filmul despre autopsia de la Roswell, ca şi
creatura care apare în el au fost contrafăcute: „Pentru
majoritatea specialiştilor în efecte speciale, este destul
de clar că este un fals bine realizat”.
Englezul Robert Townsend, de asemenea specialist în
efecte speciale, afirmă: „În film este prezentat un
extraterestru construit după tiparul clasic, a cărui piele
a fost confecţionată probabil din gelatină, care se
pretează bine la astfel de imitaţii”. Răspunsul lui
Santilli la comentariile specialiştilor în efecte speciale a
fost prompt: „Companiile de efecte speciale pot recrea
orice. Dar între a recrea ceva şi evenimentul real este o
mare diferenţă...”.

Mesajele extraterestre

Oamenii de ştiinţă de la Universitatea Laval,

provincia Quebec (Canada), susţin că în ultima
perioadă au înregistrat nu mai puţin de 234 mesaje
extraterestre.
Mesajele provin dintr-o zonă extrem de îndepărtată a
galaxiei noastre, fără să se poată spune cu exactitate
planeta de pe care au fost transmise; ele par imposibil
de decodificat sau cel puţin aceasta este declaraţia
oficială făcută de echipa de specialişti.
Interesant este faptul că acestea au ajuns în zilele
noastre pe Terra, ceea ce înseamnă că ele au fost
transmise cu mult timp în urmă. Dacă sunt mesaje de
ajutor, atunci civilizaţia extraterestră care le-a trimis a
dispărut de foarte multă vreme.
Concluzia analizării acestor semnale a fost că
extratereştrii încearcă să comunice cu alte civilizaţii
prin acest tip de mesaje. Dacă ele ar putea fi
decodificate, atunci am afla cu siguranţă despre ce
civilizaţie este vorba, cât şi locul de provenienţă.

Nava extraterestră de pe orbita terestră

Jurnalistul american Henry Gris l-a intervievat pe

matematicianul şi astrofizicianul sovietic, profesor
Serghei Petrovici Bojici în luna mai 197971.
Pe 20 mai 1979, interviul cu pricina a fost publicat şi
în cotidianul Rand Daily Mail, care apare în Africa de
Sud:

71După Erich von Däniken, Kiribati, traducere de Paul Melnik, Bucureşti,

Editura Lucman, 1997, pp. 125-127 (selectiv).
 Henry Gris (H.G.): Profesor Bojici, colegii dv sunt foarte
impresionaţi de rezultatele cercetărilor pe care le-aţi efectuat.
Vreţi să ne împărtăşiţi câteva dintre ele?
Serghei Petrovici Bojici (S.P.B.): Suntem convinşi că o
navă extraterestră din alt sistem solar se roteşte în jurul
Pământului.
Ei au avut o defecţiune majoră şi nava a explodat:
două părţi mai mari şi 8 părţi mai mici înconjoară
Pământul. Cele două părţi mai mari au fost urmărite cu
telescopul de oamenii de ştiinţă timp de ani de zile.
Cred că şi oamenii dv din Vest au făcut acelaşi lucru.
Eu sunt de părere să fie lansat un proiect ruso-american
de studiere a acestei situaţii. Acest lucru trebuie făcut
înainte ca aceste părţi să cadă pe Pământ şi să se
dezintegreze prin ardere la contactul cu aerul din
atmosferă...
Eu cred că cele două părţi mai mari ale navei
extraterestre ar putea fi un echipaj din alt sistem solar.
Cine ştie cum arată ei... probabil au vrut să observe
planeta noastră şi apoi au avut o defecţiune majoră la
bord, ceea ce a dus la explozia navei...
(H.G.): Sunteţi convins de ceea ce spuneţi?
(S.P.B.): De la început am fost convins că aceste
obiecte nu pot să fie părţi de nave cosmice pământeşti,
deoarece, înainte de octombrie 1957, niciun satelit
artificial nu fusese lansat pe orbită.
 Fragmentele acelea sunt acolo de mai mult timp. Sunt
convins că aceste fragmente mai mari nu aparţin nici
unui meteorit explodat, deoarece au o viteză foarte
mare: ori trebuie să cadă în atmosferă şi să ardă, ori să
se îndepărteze de Pământ...
(H.G.): Nu există o altă explicaţie plauzibilă?
(S.P.B.): După ce am cercetat cu telescopul prima
bucată din nava extraterestră, am notat acest lucru în
registrul de rapoarte al Observatorului, dar pentru că
prin Sistemul nostru Solar trec mereu corpuri
extraterestre am uitat de ea.
Câteva luni mai târziu, am descoperit cel de-al doilea
fragment din nava extraterestră... pe vremurile acelea
nu existau încă fragmente de nave terestre. Mai târziu,
traiectoriile sateliţilor artificiali au fost uşor deviate de
aceste două fragmente mai mari.
Toate aceste date le-am introdus în calculator. Mai
târziu am găsit cele 8 fragmente mai mici care nu erau
observabile uşor... Am programat calculatorul să
calculeze retroactiv traiectoriile celor 10 fragmente şi
am stabilit un fapt extraordinar, şi anume că pe 10
decembrie 1955, toate aceste părţi se aflau într-un
singur punct...
Am discutat acest lucru cu colegii mei şi am tăcut ani
de zile... am calculat şi iar am calculat, iar acum nu mai
avem nicio îndoială că avem de-a face cu fragmente
dintr-o navă extraterestră...

Siriusienii

Sunt foarte pricepuţi la aplicaţiile practice ale ideilor

teoretice care fac parte din cunoaşterea universală, pe
care le transpun la lumea noastră fizică tridimensională
(3D: lungime, lăţime şi înălţime. Siriusienii sunt cei care
„muncesc” cel mai mult pe Pământ.
Siriusienii sunt locuitorii reptilieni ai Sistemului
stelar Altair din constelaţia Aquila, care colaborează cu
o prezenţă militară umană terestră şi cu una a
Micilor-cenuşii, împreună cu un foarte mic grup de
tereştri din rasa nordică (vezi capitolul „Extratereştri.
Clasificare” din Cartea a II-a).
Centrul de Coordonare – cunoscut sub numele de
„Corporaţia” – menţine legături cu Comandamentul
Ashtar (vezi capitolul „Federaţii galactice şi parlamente
interplanetare”, din Cartea a II-a) şi cu colectivele de
conducere draconiene Draco.

Venusienii pe Venus

Specialiştii presupun că urmele formelor de relief

care ar fi fost propice vieţii pe planeta Venus ar fi
dispărut în urmă cu câteva sute de milioane de ani72.
Într-un studiu publicat în revista Geophysical
Research Letters, o echipă de cercetători americani a
simulat înfăţişarea pe care se presupune că ar fi avut-o
Venus, recreând modul în care suprafaţa acesteia a
arătat, dar şi cantităţile de radiaţii solare care ajungeau
aici.
Rezultatele experimentului i-au determinat pe
savanţi să ajungă la concluzia că planeta a fost locuibilă
în urmă cu 2, 9 miliarde de ani, până acum 715 de
milioane de ani, deoarece aici exista o temperatură, dar
şi suprafeţe de apă similare cu cele de pe Terra.
Cu toate acestea, nu au fost descoperite până acum
dovezi care să indice prezenţa apei pe suprafaţa lui
Venus, cum se întâmplă, de exemplu, în cazul planetei
Marte (vezi capitolul „Extratereştrii de pe Marte”).
Aici, cercetătorii au identificat amprentele fostelor
râuri şi oceane şi cred că astfel de structuri ar putea fi
găsite şi pe Venus, însă acestea au fost reconturate în
timpul activităţilor vulcanice petrecute în urmă cu
peste 700 de milioane de ani.
Specialiştii au presupus că din moment ce pe Venus a

72 Alin Motogna, Este posibil ca Venus să fi fost locuită vreodată? Ce au găsit

cercetătorii, pe site-ul
http://www.descopera.ro/stiinta/15555210-este-posibil-ca-venus-sa-fi-fost-locuit
a-vreodata-ce-au-gasit-cercetatorii, vizitat pe 29 august 2016, orele 20:00.
existat un mediu locuibil nu ar trebui să excludem
posibilitatea ca aici să fi existat forme de viaţă:
„Ambele planete au avut oceane în care apa ar fi
putut intra în contact cu rocile şi moleculele organice,
dând naştere unor procese chimice. Din câte ştim până
acum, acestea sunt condiţiile care fac posibilă apariţia
vieţii”, susţine David Grinspoon, unul dintre
coordonatorii studiului realizat de Institutul de Ştiinţe
Planetare din Arizona (SUA).
Deşi Venus a fost locuibilă timp de aproape două
miliarde de ani, este incert dacă formele complexe de
viaţă s-ar fi putut dezvolta în această perioadă. În acest
sens, ni se dă ca exemplu cazul Terrei, unde
dezvoltarea organismelor complexe a durat
aproximativ trei miliarde de ani.
Chiar dacă istoria locuirii pe Venus ar putea fi luată
în considerare, oamenii de ştiinţă spun că, totuşi, avem
nevoie de mult mai multe informaţii pentru a ajunge la
o concluzie în acest sens.

Venusienii pe Terra

Timp de două secole, în perioada cuprinsă între anii

1600 şi 1800, imperiul japonez a fost unul dintre cele
mai izolate locuri de pe suprafaţa globului terestru.
Orice contact cu alte civilizaţii pe care Japonia l-a avut
în toată această perioadă a fost consemnat cu
minuţiozitate de cronicarii vremii.
O întâmplare ieşită din comun, s-a petrecut în anul
1803, într-un sat de pescari japonez. Aceştia au fost
surprinşi să vadă un vapor cu o formă deosebită care se
apropia de ţărm.
Mulţi dintre ei au plonjat în apă să întâmpine
misteriosul vapor. Partea superioară a vaporului era
vopsită în roşu şi avea ferestre din cristal. În interiorul
vasului, pereţii erau decoraţi cu texte într-o limbă
necunoscută.
În interiorul vaporului, au observat o tânără care
avea o înfăţişare diferită, de cele cu care erau japonezii
obişnuiţi. Pielea era foarte albă, părul era de culoare
roşu aprins, iar ochii aveau dimensiuni mari.
Femeia ţinea în braţe o cutie. Pescarii au încercat să
comunice cu tânăra, însă aceasta a refuzat orice formă
de comunicare.
În momentul în care pescarii au încercat să urce pe
vapor, acesta a luat viteză şi a dispărut în apele
Oceanului Pacific. Această apariţie bizară a mai fost
semnalată şi în alte zone ale Japoniei, în aceeaşi
perioadă.
Coincidenţă sau nu, un trib de indieni din America
de Nord a prezentat unor cercetători o bară pe care
sunt inscripţionate semne care seamănă cu hieroglifele
reconstituite de pescarii japonezi, după misterioasa
întâlnire.
Aceleaşi hieroglife sunt gravate pe Poarta Soarelui
din Tiahuanaco, Peru. Trei locuri diferite, la distanţă de
mii de kilometri, prezintă aceleaşi tipuri de hieroglife.
Toate aceste trei întâmplări au fost coroborate cu o
altă descoperire. Vechile documente descriu o altă
întâmplare care s-a petrecut deasupra lacului Titicaca.
Dintr-un obiect zburător, au coborât creaturi care
aveau capul oval, urechi şi ochi mari. Documentele
antice îi prezintă ca venind de pe planeta Venus.
Numele lor era Orejona. Se mai spune că ei au luat mai
mulţi copii, pe care i-au urcat în nava lor.
Între Lacul Titicaca şi liniile desenelor uriaşe de la
Nazca (Peru) a fost descoperit un sit al unui oraş
misterios. Oraşul a fost construit la peste 3.800 de metri
altitudine, în sudul Boliviei. Au fost descoperite temple
piramidale înconjurate de ziduri imense.
Mai mulţi specialişti susţin ipoteza că vizitatorii de
pe planeta Venus sunt creatorii oraşului Tiahuanaco.
Inscripţiile descoperite descriu sosirea giganţilor
venusieni.
Textele vechi îl descriu pe fiul lui Orejona care ar fi
condus miticul continent Atlantida. Există multe
similitudini. Acelaşi tip de hieroglife se referă la obiecte
zburătoare misterioase, numele unei femei – Orejona,
giganţii venusieni.
Toate aceste probe, urme, mărturii ale trecerii pe
Terra a Venusienilor au fost descoperite în diferite
colţuri ale lumii, începând cu Japonia, America de
Nord, Peru, Bolivia. Într-o grotă din Kohistan (India) a
fost descoperită o inscripţie pe unul dintre pereţi, care
susţine existenţa unui drum spiritual între Pământ şi
Venus.

80 de specii extraterestre sunt pe Terra

Paul Hallyer, fost ministru al Apărării din Canada în

anii ’60, secolul trecut, considera că pe Terra trăiesc
peste 80 de specii de extratereştri73.
El a discutat subiectul la „Russia Today”, unde a
adus argumente de existenţa acestora:
„În 1961 au trecut deasupra Canadei peste 50 de
aeronave extraterestre. Comandamentul Suprem Aliat
voia să apese butonul de panică, dar s-a răzgândit. Sunt
prea multe dovezi. Primesc zeci de mesaje, în care
oamenii îmi zic că au văzut extratereştri şi navele lor.
Această informaţie e secretă, pentru că guvernele nu

73 Fost ministru al Apărării: „Pe Terra trăiesc peste 80 de specii extraterestre", pe

site-ul
http://www.efemeride.ro/fost-ministru-al-apararii-pe-terra-traiesc-peste-80-de-s
pecii-extraterestre, vizitat pe 16 octombrie 2016, orele 13:02.
vor să vorbească despre ea”.
Hallyer consideră că Pământul nu numai că a fost
vizitat de civilizaţii de pe alte planete, dar mulţi s-au şi
stabilit aici.
„Ultimele rapoarte pe care le-am primit din diverse
surse arată că sunt peste 80 de specii diferite. Unele
merg pe stradă şi nu le poţi diferenţia de oameni. Sunt
ceea ce numim noi blonde nordice sau albi înalţi.
Unii extratereştri şi-au îmbrăcat femeile în măicuţe,
le-au trimis în Las Vegas, iar acolo nu au fost
recunoscute”, a mai spus Hallyer. Fostul ministru a
menţionat că extratereştrii sunt fiinţe paşnice, benigne
de cele mai multe ori, dar există două specii care nu par
a fi aşa paşnice, dar pe care le investighează acum.
„O perioadă ştiam doar de cei care au venit din
sisteme stelare diferite, cum sunt Pleiadele, Zeta
Reticuli şi altele. Dar au apărut şi din Sistemul nostru
Stelar, de pe un satelit numit Andromeda, una dintre
lunile lui Saturn.
De asemenea, mai sunt unii pe Venus şi pe Marte...
Nu vor să ne spună cum să ne conducem planeta. Au
acceptat că e a noastră. Dar sunt îngrijoraţi, pentru că
nu cred că suntem gardieni buni ai planetei noastre, că
tăiem pădurile, că ne poluăm râurile, că aruncăm
mizerii în ocean.
Ne-au dat un avertisment că vor interveni... Am
vorbit cu mai mulţi oameni. Cineva cu care am discutat
acum câteva zile a vorbit cu ei în 1974 şi au fost duşi pe
Andromeda, prin teleportare. Li s-a spus că ne
distrugem planeta şi că ne luptăm prea mult între noi,
plătim prea mult pe armate şi nu dăm bani săracilor.
Sunt îngrijoraţi că am construit arme care pot afecta
şi Pământul, dar şi Cosmosul. Vor să lucreze cu noi, să
ne înveţe. Ei lucrează prin indivizi – aleg oameni care
nu vor fi înfricoşaţi de existenţa lor şi îi educă”, a mai
spus Paul Hallyer.

Supravegherea extraterestră

Extratereştrii ne supraveghează atât de bine, încât ei

cunosc toate secretele Omenirii, survolează cele mai
secrete baze ale Omenirii – centralele nucleare şi cunosc
locurile unde se fabrică bombele nucleare, dar şi
locurile unde sunt stocate74.
Prezenţa lor a fost observată şi în locurile unde au
fost testate bombele atomice. Baza militară de la
Malmstrom, Montana (SUA), este locul unde sunt
depozitate 120 de rachete intercontinentale.
În anul 1967, după ce un OZN a survolat mai multe

74Acei necunoscuţi care ne supraveghează, pe site-ul www.efemeride.ro, vizitat

pe 18 februarie 2017, orele 13:46.
minute baza, s-a constatat că 18 rachete au fost scoase
din funcţiune, ca urmare a acestui eveniment. Ancheta
tehnică care a fost efectuată a concluzionat că cele 18
rachete s-au defectat simultan din cauze necunoscute.
În acelaşi an, la o altă bază americană, au fost
dezactivate 16 rachete, ca urmare a apariţiei unui OZN.
Ofiţerul Jacob Robert a relatat o întâmplare care pare a
fi de domeniul fantasticului.
El a vizionat filmul lansării unei rachete. La un
moment dat, lângă rachetă, care avea o viteză de 20.000
de km/h, a apărut un OZN care a proiectat o rază spre
rachetă, după care a făcut înconjurul rachetei şi a
proiectat o nouă rază. Ce viteză putea să aibă OZN-ul
dacă la viteza rachetei de 20.000 km/h a putut să se
rotească în jurul acesteia, se întreba Jacob Robert.
Agenţia Spaţială Rusă Roscosmos a dat informaţii cu
privire la evenimentul de la Celiabinsk, din februarie
2013. Meteoritul avea o viteză de 35.000 km/h, iar
energia eliberată la intrarea în atmosferă a fost de 500
kilotone, de 30 de ori mai mult ca bomba de la
Hiroshima.
Dacă meteoritul ar fi lovit Pământul, distrugerile
erau asemănătoare cu cele de la Tunguska, Siberia,
1908. Şi totuşi, impactul cu Pământul nu s-a produs. Pe
Pământ au căzut fragmente mici. Este puţin probabil ca
meteoritul să fi făcut explozie în mod natural, dat fiind
rocile foarte dure din structura sa, aveau fier mult în
compoziţie.

Chakrele României

Cele 14 puncte energetice majore ale Planetei

(chakre) sunt dispuse sub forma unei spirale, al cărei
capăt se află în România, fiecare din cele 7 puncte din
ţara noastră având un corespondent în istoria veche a
acestor locuri75.
Astfel, România este cunoscută ca fiind zona cu cele
mai multe puncte energetice de pe Terra. România este
singura ţară de pe planetă care are şapte chakre, toate
active încă.
Din punct de vedere bioenergetic, Pământul este o
formaţiune cu linii geoenergetice care se întretaie, se
leagă în noduri şi se modifică sub influenţa proceselor
geofizice şi cosmice.
Aceste linii de putere ating forţa maximă în anumite
zone, care emit radiaţii numite „curenţi de inteligenţă”.
Locurile în care „biocurenţii inteligenţi” ai planetei se
întâlnesc cu emisiile energetice cosmice de aceeaşi

75 75 Cf Olimpia Diaconiuc, Mihaela Chiper, Cele 7 puncte energetice ale

României, pe site-ul
http://www.sursazilei.ro/cele-7-puncte-energetice-ale-romaniei/, vizitat pe 3
septembrie 2015, orele 13:58.
valoare sunt considerate puncte privilegiate sau
„puncte de dragoste” şi sunt marcate, în general, de
construcţii megalitice.
Deloc întâmplător, în acele zone a existat ocultata
civilizaţie a uriaşilor (vezi capitolele despre „Uriaşii din
lume” şi „Uriaşii din România”, prezentate în Cartea a
II-a de noi) iar, mai târziu au apărut nucleele civilizaţiei
Oamenilor, care au construit temple, schituri, biserici,
mănăstiri în aceste locuri divine.
Aşa cum constatase regretatul bioenergoterapeut
Dan Seracu, deasupra României se întinde una dintre
cele mai puternice „umbrele” protectoare de pe
întreaga planetă. Această umbrelă protectoare conţine
următoarele chakre planetare situate în România:

Triunghiul divin Omu – Babele – Sfinxul

Cel mai cunoscut triunghi energetic în România are şi

o putere incalculabilă, conform relatărilor periodice
despre conuri de lumină alb-lăptoasă, care par că se
rotesc ca un vortex de nori, amplificând percepţia
extrasenzorială.
Specialişti citaţi pe site-ul sfinx777.wordpress.com
susţin că semnalele radio ce vin dinspre interiorul
muntelui se amplifică în acele perioade.
 Bucegi – Vârful Doamnei – Gura de Rai

Tot în Munţii Bucegi (vezi capitolul cu acelaşi nume

din această carte) există o zonă de un kilometru pătrat
în care organismul uman nu resimte oboseala, iar
funcţiile fizico-chimice se revigorează brusc.
Demonstraţia a fost făcută experimental, în 1999, de
un institut de cercetări particular din Bucureşti, care
fusese angajat de o firmă străină să studieze subteranul.
E vorba despre o pantă pe care se manifestă o anomalie
magnetică atipică – o adevărată „Gură de Rai”, aşa cum
este descrisă în mitologia autohtonă.
Pe lângă simbolismul conceptului pe care îl învaţă şi
copiii de şcoala generală, „Gurii de Rai” i s-a adăugat şi
o imagine fizică, concretă, un loc cu o suprafaţă de
aproximativ un kilometru pătrat, cu efecte terapeutice
excepţionale.
Institutul particular de cercetare se numeşte Terra şi
a fost angajat de o firmă româno-franceză să studieze o
zonă din apropierea Peşterii Ialomicioara, în scopul
construirii unui complex hotelier. La studiu au
participat specialişti din mai multe domenii, în special
fizicieni şi geofizicieni, cercetările fiind făcute cu
aparatură de geodetecţie.
După mai multe zile de urcat şi coborât pe acele
coclauri pentru sondaje, geofizicianul Dumitru Stănică,
unul dintre membrii echipei, a descoperit ceva
senzaţional în preajma Vârfului Doamnei: ajuns într-un
anume loc, i-a dispărut oboseala.
Au verificat ulterior toţi versanţii din zonă, fără să
resimtă acelaşi efect, apoi au adus un medic, care a
verificat tensiunea fiecăruia dintre cei care urcau panta.
Concluzia a fost că numai în acea zonă, deşi urcuşul se
face pe o pantă abruptă, ritmul cardiac îşi revine
uluitor de repede.
Aceeaşi echipă a testat ulterior zona prin
magnetometrie diferenţială, respectiv radiografierea
subsolului cu aparate de tip Partington, care pot
măsura, printre altele, magnetismul Pământului, fiind
depistată o anomalie magnetică atipică.
Anomaliile geomagnetice cunoscute de specialiştii
din domeniu apar în rupturile de falii, în reflexii ale
scoarţei terestre sau în alte asemenea fenomene
geologice, care se înregistrează într-o formă atipică pe
diagrame. Aici e vorba însă despre ceva necunoscut, un
profil al diagramelor pe care nici profesorul Stanică,
unul dintre cei mai buni geofizicieni de la noi, nu a ştiut
să-l interpreteze. În acel moment, am făcut legătura cu
alt gen de anomalii atipice, pe care le cercetam de mai
mult timp şi care se manifestă printr-o emisie de
radiaţii patogene, încă rămase cu o origine
necunoscută.
 Peştera „fără capăt” Polovragi

În alt loc geoenergetic este Polovragi, lângă

Târgu-Jiu, acolo unde se crede că Zamolxis îi învăţa pe
vraci tehnici de tămăduire a sufletului şi trupului.
Bioenergoterapeuţii consideră Polovragiul cel mai bun
loc pentru tonifierea generală a organismului.
Peştera Polovragi a fost modelată de apele Olteţului
în banda de calcare jurasice din sudul Munţilor Parâng
şi Căpăţânii, lată de 1–1,5 km, aici avându-şi obârşia şi
un izvor carstic ce apare, în chei, chiar în dreptul
portalului peşterii. Se spune că aici vracii prelucrau o
plantă rară, numită povragă, polvragă sau polovragă,
întrebuinţată în popor ca remediu împotriva bolilor.
Este posibil ca denumirea localităţii şi, implicit, a
peşterii şi mănăstirii, să fie de origine dacică,
cuprinzând în sine o criptogramă nedescifrată încă,
despre o concepţie a strămoşilor noştri, referitoare la
credinţa lor religioasă sau la practicile medicale atât de
răspândite în viaţa lor.
Această legendă este consemnată şi de Alexandru
Vlahuţă în „România Pitorească”, în 1901, prin
descrierea zeului protector Zamolxe, care îndemna
poporul dac la luptă, pentru apărarea gliei strămoşeşti
împotriva cotropitorilor, iar „stropii ce se preling şi
picură şi azi din steiurile sunt lacrimile lui”, care
deplânge soarta poporului dac cucerit de romani.
Cei 800 de metri de galerie vizitabilă (din cei peste 10
kilometri cartaţi de speologi din amonte către aval)
reprezintă marea vărsare, iar poarta turistică este
avalul, ceea ce explică dimensiunile impresionante de
la intrare şi, totodată, necesitatea opririi vizitatorilor
începând cu porţiunea inaccesibilă publicului larg.
Primul sector al galeriei (aproximativ 400 m de la
intrare) prezintă o încărcătură emoţională de excepţie,
deoarece, fiind cea mai accesibilă porţiune, a fost de-a
lungul timpului un refugiu al localnicilor: daci, vraci,
călugări, fiecare având marcat cel puţin câte un simbol
distinct.
Astfel, Scaunului lui Zamolxe îi corespunde la
suprafaţă, la circa 350 de metri de copertă de roci, fosta
cetate dacică „Cetăţuia”, cuptoarelor de ardere a
plantei polvraga le corespunde rădăcina uriaşă a
plantei dispărute, dar împietrită în tavanul peşterii
drept mărturie, iar locul ascezei călugărilor – din
perioada 1505–1968 – este marcat de o pictură realizată
de către un călugăr, în tehnica negru de fum,
reprezentând simbolul morţii.
Traseul istoric al porţiuni vizitabile a Peşterii se
încheie cu Izvorul Speranţelor, o gură care nu seacă
niciodată, din spatele căruia ne „priveşte” Maica
Domnului cu Pruncul în braţe, poate cea de la
mănăstirea vecină, cu hramul „Adormirea Maicii
Domnului”.

Panteonul de la Căscioarele

Cercetătorul Gheorghe Şerbana indică o alta zonă a

„urieşilor”, descoperită în Panteonul de la Căscioarele
(jud. Călăraşi), o vatră primară a civilizaţiei pe Terra:
„La Căscioarele a început Istoria, care se trage de la
Istru (Dunărea de azi – n. n.).
Aici a existat o minunată civilizaţie a zeilor „titani” ai
Omenirii. Aici au fost găsite necropole de uriaşi şi
pietre cu inscripţii ciudate, cu linii ce parcă delimitează
zone numai de oamenii străvechi ştiute.
Cu aparatura modernă se poate constata aici
existenţa unei zone geoenergetice deosebite, cu o
acustică nemaipomenită. Cine doarme noaptea aici, în
zona Panteonului de la Căscioarele, aude clar şi
şoaptele oamenilor de pe malul celălalt al Bălţii
Izvorului Cătălui”.
La Căscioarele au fost descoperite două uimitoare
coloane rotunde din ceramică, goale pe interior, având
o înălţime de 2,30 de metri şi un diametru de 0,50 metri,
aflate în interiorul unei construcţii de 72 de metri
pătraţi, compusă din două camere, cu pereţi ornaţi cu
figuri serpentiforme şi semicercuri, pe un fond ocru.
Coloanele erau pictate şi ele cu serpentine, în ocru.
Datarea Panteonului de la Căscioarele, făcută de
arheologi români, indică 4.500 î.Hr. Specialista Maria
Gimbutas îl datează la 5.300 î.Hr. Tot aici s-au găsit
modelele din teracotă ale sanctuarelor, care prezintă un
rafinament arhitectural pe care templele elene îl vor
atinge după mii de ani, iar civilizaţia sumeriană,
considerată de istoria mondială cea mai veche... abia
după alte două milenii.
Coloanele nu aveau funcţionalitate arhitectonică, ci
reprezentau „ţâţâna lumii”, după cum se exprimă
ţăranii şi astăzi – adică Axa Divinităţii cu lumea.

Şimleul Silvaniei – Sălaj – Dacidava

Dincolo de legende şi percepţii extrasenzoriale,

Şimleul Silvaniei a captat atenţia arheologilor, ca
urmare a descoperirii a cel puţin trei tezaure
arheologice, cu o valoare inestimabilă, dintre care
niciunul nu se află în posesia autorităţilor române,
neputând fi explorate sau popularizate suficient.
Primul tezaur a fost descoperit în vara anului 1797 de
către doi copii localnici, care au găsit, în timp ce se
aflau cu animalele familiilor lor la păscut, peste 2 kg de
bijuterii de aur. Întregul tezaur, format din 13 verigi
plate de aur, 11 verigi granulate de aur, o cataramă de
centură, un inel circular de aur, un medalion cu decor
geometric, un capăt de brăţară în formă de cap de
şarpe, un mare lanţ colier de aur masiv cu pandantive
şi 15 medalioane cu efigii de împăraţi romani, a ajuns
în colecţiile Muzeului Kunsthistorisches din Viena.
Al doilea tezaur a fost descoperit de un ţăran, în 1889,
pe coasta Dealului Măgura. Acest tezaur cuprinde 10
perechi de fibule de aur, 1 fibulă singură, 3 vase
semisferice de aur şi 8 bucăţi de fragmente de fibulă,
toate aflate în custodia Muzeului Naţional Maghiar
(Magyar Nemzeti Músem) din Budapesta.
Ultimul tezaur a fost descoperit în aprilie 1986 de
către doi copii, pe un versant al localităţii, numit de
localnici Deluţ. Cei doi fraţi au scos la lumina zilei trei
brăţări, o fibulă şi un lanţ – toate din argint, de
provenienţă dacică şi de 552 de monede de argint –
drahme. Iniţial, acestui tezaur i s-a pierdut urma, iar
reprezentanţii Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă
Zalău susţin că încearcă să-l recupereze.

Munţii Rarău – Câmpulung Moldovenesc

Mai multe surse afirmă că în zona de referinţă Rarău

– Pietrele Doamnei – Giumalău activează un uriaş
vortex prin care se fac infuzii vibraţionale, unii iniţiaţi
considerând că este locul cel mai potrivit pentru
atingerea unor înalte stări de conştiinţă.
Dincolo de ezoterismul relatărilor, numeroşii turişti
spirituali care frecventează zona, susţin că un efect
important asupra organismului uman l-ar putea avea
chiar compoziţia şisturilor cristaline (cloritice,
sericitice, cuarţite, porfiroide, calcare cristaline şi
gnaisuri oculare).
Deşi se spun tot felul de legende, Pietrele Doamnei
sunt cât se poate de reale, înalte de 70 de metri şi situate
la altitudinea de 1.634 metri, în Munţii Rarău. Vârful
cel mai înalt are o altitudine de 1.651 metri.
Rezervaţia naturală Rarău – Pietrele Doamnei are
suprafaţa de 933 hectare, fiind declarată Sit Natura
2000. Zona este importantă datorită bogăţiei vegetaţiei
endemice. Primele cercetări geologice au fost
întreprinse de geologii austrieci C.M. Paul (1876), V.
Uhilg (1903), V. Volz (1903) şi de cercetătorii români
Th. Kräuter (1929), M. Ilie (1957), I. Turculeţ (1963), Gr.
Popescu şi D. Patrulius (1964).
Ei au descoperit că zona este formată din calcare cu
încrustaţii de corali, amoniţi, alge marine şi alte
elemente ce formau recife acum mai bine de 140 de
milioane de ani. Dintre acestea, se disting fosilele din
genurile Requenia şi Matheronia. În Cretacic, teritoriul
era acoperit de ape marine. Odată cu mişcările
tectonice, apa s-a retras, iar recifele au fost ridicate la
suprafaţă.

Sarmisegetuza – oraşul subteran predacic

Oraşul predacic se află situat în partea de vest a Ţării

Haţegului, la aproximativ 8 km de „Porţile de Fier ale
Transilvaniei”, unde se face trecerea în Banat, pe
teritoriul judeţului Hunedoara.
La începutul anilor ’90, subsolul din zona Grădişte –
Sarmisegetuza a fost scanat de un satelit rusesc. Un
dosar al descoperirilor făcute a fost întocmit la
Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului
şi la Ministerul Culturii de atunci, care au decis
efectuarea unor cercetări. Concluzia era una şocantă:
fortificaţiile din zona Grădişte nu erau doar cetăţi
dispuse pe culmile munţilor din jur, ci un imens
ansamblu de 200 km pătraţi, foarte compact, care
cuprindea o aşezare militară şi una civilă, montană, cu
mai multe nuclee. Pe o suprafaţă de doi kilometri
pătraţi, la o adâncime de 8 metri, s-a descoperit chiar o
aşezare subterană.
În anul 2001, generalul de divizie în retragere, Vasile
Dragomir, care susţinea că făcuse parte din echipa de
cercetători, declara pentru un ziar central că în zona
Vârtoape fuseseră detectate, pe o suprafaţă de 4 km
pătraţi, 75 de gropi conice, de dimensiuni diferite,
precum şi incinte paralelipipedice, modificate de mâna
omului, care comunicau între ele, dar şi cu platoul de
deasupra prin drumuri antice.
De la aceste incinte pleacă mai multe tuneluri spre
munţii din apropiere, unele prăbuşite parţial, iar unul
dintre tuneluri ajunge chiar la Sanctuarele de la
Sarmisegetuza Regia, unde au fost, de asemenea,
detectate incinte subterane. Aceeaşi sursă dă drept
certă informaţia conform căreia sub acelaşi platou s-ar
afla trei piramide îngropate.
Persoanele specializate pe acest subiect susţin că
arheologic nu a fost explorată nici 10% din suprafaţa de
interes, mai ales că spaţiul este considerat rezervaţie
naturală, fiind interzisă cu desăvârşire orice excavaţie
în zonă.
Mii de turişti ezoterişti vizitează anual celebra roată
de andezit, urmele sanctuarelor arhaice şi celebrul
„calendar” – în realitate un ancestral sanctuar rotund –
asupra rolului şi originii cărora cercetătorii au opinii
diametral opuse. Vechea cetate predacică, spre
deosebire de alte 6 din apropiere (Regia, Căpâlna,
Blidaru, Băniţa, Costeşti, Piatra Roşie), nu formează
obiectul patrimoniului UNESCO. Toată documentaţia
oficială se află la Institutul Naţional al Patrimoniului.
Celelalte şapte chakre ale Terrei sunt următoarele:
 1. Muntele Shasta (California, SUA)
2. Lacul Titicaca (Peru)
3. Uluru-Kata Tjuta (Teritoriul de Nord al Australiei)
4. Glastonbury şi Shaftesbury (Marea Britanie)
5. Muntele Măslinilor, Muntele Sinai şi Marea
Piramidă de la Gizeh
6. Centrul mobil de activare al aeonului, momentan
în conjuncţie cu Anahata
7. Muntele Kailask (Tibet).

Chakrele Pământului reglează, supraveghează şi

optimizează funcţionarea planetei. La fel ca şi chakrele
fiinţelor, care coordonează funcţionalitatea întregului
sistem. Oamenii au exact acelaşi număr de centri,
deoarece trăiesc aici şi trebuie să corespundă
vibraţional cu planeta.

Vârful Omu

Cercetătorii japonezi au declarat că în România se

află cel mai puternic pol energetic din lume, Vârful
Omu76. Echipa de japonezi care a venit în România şi a

76 Preluare de pe site-ul
http://www.secretulcunoasterii.ro/declaratie-fara-precedent-a-cercetatorilor-jap
onezi-in-romania-se-afla-cel-mai-puternic/, vizitat pe 28 ianuarie 2017, orele
12:26.
realizat măsurători în acest sens, s-a deplasat şi în
Buzău, la Bozioru sau Poarta lui Dumnezeu.
Au fost surprinşi să constate că polul energetic din
judeţul Buzău se clasează pe locul trei în lume, ca
putere energetică. Luana, în sumeriană, înseamnă
oamenii lui Anu, care era zeul suprem al sumerienilor,
al cărui simbol era soarele cu razele în formă de
svastică.
Pe teritoriul României s-au descoperit multe artefacte
aparţinând civilizaţiei sumeriene. Tăbliţele de la
Tărtăria sunt proto-sumeriene, adică sunt cu 2.000 de
ani mai vechi decât oraşele sumeriene. Zeii sumerieni
au coborât din cer cu maşinile lor zburătoare şi au
dominat civilizaţiile de pe Pământ. Perioada a fost
numită dinastia zeilor.
Cercetătorul american Rob Balard susţine că Potopul
a avut loc în Marea Neagră, care înainte a fost un lac cu
apă dulce. Mediterana a inundat acest lac, prin
Strâmtoarea Bosfor. În urma Potopului, s-a format
Marea Neagră.
Triburile din această zonă au migrat spre Eufrat, Nil
şi Tibru, iar marii zei au plecat cu navele lor
zburătoare. Prima ţară a lui Anu a fost pe actualul
teritoriu al României. În zona Bozioru, sunt zile în care
factorii electromagnetici întrunesc condiţiile necesare
producerii unor fenomene paranormale. În perioada
1978–1981 au fost efectuate măsurători de către
specialişti din armată. Fenomenul de ceaţă albastră, pe
lângă fascinaţie, trezeşte şi un sentiment de teamă. Este
vorba despre apariţia unui vortex, care creează un
tunel energetic turbionar, care aspiră persoanele aflate
în raza de acţiune a acestuia.
Sunt câteva dispariţii semnalate în zonă, rămase
neelucidate, şi de aici un întreg mister. În perioada
1978–1981, reprezentanţi ai armatei au efectuat
măsurători, iar o întâmplare a rămas şi astăzi vie în
memoria martorilor. Unul dintre militari a fost aspirat
de vortexul energetic, spre disperarea şi frica celorlalţi
ofiţeri care participau la măsurători.
El a fost descoperit, o oră mai târziu, la o distanţă de
câţiva kilometri, de zona unde a efectuat măsurători.
Peisajul de dincolo era asemănător cu cel de pe Pământ,
numai că lumina era mai clară şi dădea culorilor o altă
strălucire. A văzut şi oameni, o femeie cu un copil, care
părea a fi o clonă a mamei, bărbaţi cu tenul gri, total
diferiţi de oameni.
Nu a putut comunica cu ei, păreau că plutesc haotic,
dintr-o parte în alta. „Cu siguranţă – a continuat
protagonistul întâmplării – acele persoane păţiseră
acelaşi lucru ca şi el, dar nu au mai găsit drumul de
întoarcere”.
Rătăceau într-un alt spaţiu. În acel tunel energetic,
timpul se dilată, iar la întoarcere persoana este
debusolată. El a fost supus în timpul călătoriei la
solicitări psihice şi fizice foarte puternice.
În timpul apariţiei ceţii albastre în Munţii Bucegi sau
în Munţii Buzăului, s-a observat că pilele electrice se
descarcă temporar. Acelaşi fenomen s-a înregistrat de
mai multe ori şi în Triunghiul Bermudelor.

Capitolul IV
Stalin, Hruşciov şi OZN-urile

Bolşevicii au câştigat războiul civil rus în anul 1920 şi

au transformat ţara într-un imens stat totalitar.
Milioane de oameni aveau să piară în lagărele de
muncă şi într-un război vicios cu Germania nazistă;
totuşi, de-a lungul celui mai sângeros secol din istoria
Rusiei, OZN-urile au continuat să planeze peste ţară,
cu toate că nu toţi cei care au observat lucruri ciudate
pe cer au putut trăi pentru a spune povestea lor.
Pe parcursul perioadei întunecoase pe care o
cuprinde acest capitol, a existat un interes fără
precedent al poliţiei secrete sovietice atât fenomenul
OZN, cât şi cei implicaţi în cercetarea aceasta.
Aparent, obiectele ciudate de pe firmamentul asiatic
i-au interesat pe sovietici încă din anii ’20, când Gleb
Bokii, care mai târziu a devenit şeful Departamentului
Special al OGPU (precursor al KGB-ului), a fost
familiarizat cu mulţi cercetători de fenomene anormale.
Sovieticii, ca şi naziştii, au fost interesaţi în
misterioasa Shambala, un ţinut care ar fi situat la
graniţele Afganistanului, Indiei şi Tibetului.
În 1909, Bokii a fost recomandat unei loji masonice,
iar unul dintre cei care au aprobat iniţierea lui a fost
A.V. Barchenko, biolog şi ocultist, care a participat în
1921 la o expediţie în Peninsula Kola.
Din cele câteva dosare care au fost eliberate
constatăm că în decembrie 1924, Barchenko s-a întâlnit
cu o parte din şefii OGPU, pe care i-a şocat cu
rapoartele sale; Shambala figura în mod proeminent.
Poliţiei secrete i-a plăcut ce a auzit şi a fost creat un
laborator finanţat de OGPU, care a durat timp de 12
ani, până în 1937, când Barchenko a fost arestat
într-una dintre epurări. Într-o „cameră neagră” specială
din clădirea OGPU, Barchenko lucra cu şamani,
mediumi şi vindecători, uneori ţinând conferinţe
oamenilor OGPU şi înalţilor funcţionari.
Nici măcar Stalin nu a putut ţine cerul Rusiei liniştit.
Valentin Golts, ufolog rus, a publicat informaţii despre
o observaţie care a avut loc în 1940 (Anomaliya,
Numărul 18, 1994), în aceeaşi zonă, în regiunea
Zaporojie, unde cazacii au tras într-o ciudată navă
zburătoare, în 1680.
 La mijlocul lunii septembrie oamenii au putut vedea
în mod clar o „cruce neagră” gigant, care a apărut de
nicăieri. Ea a plutit deasupra zonei timp de 40 de
minute. A dispărut dintr-o dată, dar când războiul a
început un an mai târziu, mulţi oameni şi-au reamintit
OZN-ul prevestitor în formă de cruce.

OZN-uri naziste peste câmpuri de luptă sovietice

La fel ca aliaţii şi duşmanul lor (Serviciile secrete

Abwehr au interogat martori oculari la o explozie de
deasupra Poloniei, în 1940), armata sovietică a observat
prezenţa unor obiecte zburătoare ciudate deasupra
trupelor şi a câmpurilor lor de luptă.
Un raport privind dosarul rus de la Centrul de
Cercetare Ufologică descrie un alt incident de deasupra
Poloniei, în noiembrie 1944.
Lev Petrovici Ovsischer, un navigator sovietic, pe
bombardier, a observat, împreună cu alţi piloţi de zbor,
un obiect luminos ciudat pe cer deasupra unui aeroport
de linia întâi de lângă Varşovia. OZN-ul a plutit la o
mare altitudine, fără să se mişte, aproximativ 15
minute. Iluminarea sa era incredibilă. Obiectul s-a
înălţat apoi cu mare viteză, şi a dispărut din vedere.
Niciunul dintre martorii oculari nu auziseră nimic
despre „farfurii zburătoare” şi nu au putut explica ce
era ceea ce au văzut. Asta l-a determinat pe Ovsischer
să colecteze rapoarte despre militari şi despre OZN-uri
Alte observaţii au fost deja raportate. Unul a avut loc
pe 26 august 1943, la Kursk Bulge, locul unei bătălii de
tancuri cruciale între armatele sovietice şi germane.
Locotenentul major Ghenadie Jelaghinov a observat
cerul după ce artileria sovietică a bombardat liniile de
apărare germane. Inamicii lui au bombardat în mod
frecvent poziţiile sovietice în acea parte a frontului şi
dintr-o dată a văzut un obiect în formă de seceră. El se
grăbea în mare viteză în direcţia sud-vest, şi în curând
a dispărut din raza vizuală lui Jelaghinov.
Foo Fighters (denumire dată OZN-urilor din cel de-al
Doilea Război Mondial) erau capabile de viteze
prodigioase, mult dincolo de tehnologia timpului.
Culoarea OZN-ului era albăstrui închis, cu nuanţe,
din faţă spre spate. Dar spre mijloc, culoarea s-a
transformat într-un portocaliu strălucitor. Impresia a
fost aceea a unui delfin uriaş care respira, deoarece
secţiunea de mijloc se extindea în mod continuu şi se
contracta în dimensiune.
Obiectul părea să fie ceva animat şi impresionant,
datorită salvelor de artilerie sovietice şi exploziilor din
fundal. Alţi martori oculari militari au fost menţionaţi
în raportul semnat.
A existat, de asemenea, un raport al unui imens OZN
care a plutit deasupra zonei neutre Kursk Bulge chiar
înainte de începerea luptei. Înaltul Comandament
sovietic se temea că obiectul a fost mult-lăudata „armă
secretă a lui Hitler”. A fost făcut un desen al obiectului,
iar mai mulţi colonei sovietici, care au luat parte mai
târziu la luptă, au semnat declaraţii.
Desenele au fost păstrate în arhivele lui Feliks Zigel,
dar apoi au dispărut. Profesorul Burdakov, un prieten
al regretatului ufolog, cunoştea conţinutul arhivelor
sale, dar nu a văzut niciun raport de „disc” din timpul
războiului.
Doi remarcabili oameni de ştiinţă, S.P. Koroliov şi
M.K. Tikonravov, au menţionat vag „discurile
germane” ale lui
Burdakov, dar ei n-au fost suficient de siguri pentru
a-i cere detalii. Din păcate pentru posteritate, ambii
bărbaţi sunt acum morţi, luând toate acestea în
mormintele lor.
Piloţii sovietici ai Forţelor Aeriene Sovietice, ca şi
tovarăşii lor de pe teren, au avut întâlniri strânse cu
obiecte zburătoare ciudate.

Avion rus invizibil

Robert L. Bartini (1897–1974), un comunist italian, a

fost un designer foarte enigmatic de avioane sovietice.
După mutarea lui în Rusia Sovietică, în 1923, el a
proiectat mai mult de 10 avioane experimentale.
URSS-ul acum nu mai este demult, dar chiar şi astăzi
nu este prudent să pui întrebări despre munca lui
Bartini: subiectul este tabu.
Informaţii limitate au fost publicate în presa sovietică
de-a lungul anilor, iar Centrul Rusesc de Cercetare
Ufologică a alcătuit un profil deranjant.
Este cert că în a doua jumătate a anilor ’30 un avion
invizibil a fost testat într-unul din aeroporturile din
nordul Rusiei.
Istoricul şi profesorul sovietic Shavrov arunca o
lumină, în 1935, spunând că sovieticii au testat avioane
fabricate din material transparent. Se susţine că Bartini
a făcut o descoperire în domeniul câmpurilor
supermagnetice.
Se pare că a descoperit un efect anterior necunoscut
care ar putea schimba proprietăţile fizice ale unui
continuum spaţiu-timp. Acest lucru ar permite unui
obiect, ca un avion, situat într-un punct fix, să devină
invizibil pentru observatorii externi. Bartini a fost cu
siguranţă interesat de fizica continuumului
spaţiu-timp.
Nimeni astăzi, cu excepţia celor care păstrează
arhivele secrete blocate, nu ştiu de ce – sau eventual
dacă – proiectanţii sovietici de aeronave au oprit
experimentele suplimentare cu avioane invizibile.
Tot ceea ce este cunoscut este faptul că numele lui
Bartini, teoriile şi munca lui sunt ţinute în secret.
Adevărul din spatele avionului invizibil nu va fi
niciodată probabil cunoscut.

Stalin investighează

Centrul de Cercetare Rus de Ufologie a fost în

corespondenţă cu Valeri Pavlovici Burdakov, care a
oferit prin rapoartele sale interesul pe care Stalin îl avea
pentru OZN-uri.
Au existat, de asemenea, şi alte relatări ale discuţiilor
neobişnuite între dictator şi Serghei Koroliov.
Profesorul Burdakov, un doctor de ştiinţe tehnice,
asociat al Centrului Ştiinţific Geo informaţional, şi
coautor al unei extrem de populare cărţi Rachete ale
Viitorului. Acesta a cunoscut personal pe mulţi dintre
cei care au creat rachete balistice ale Uniunii Sovietice
şi programul lor de explorare spaţială.
Se spune că Stalin i-a mulţumit lui Koroliov pentru
consultare şi l-a sfătuit să nu vorbească nimănui despre
aceasta.
Iniţial, el a auzit de interesul lui Stalin pentru
OZN-uri de la Pavel Vladimirovici Tsibin, un alt om de
ştiinţă care i-a spus lui Burdakov despre întâlnirile
dintre Stalin, Koroliov şi Tsibin.
Burdakov a lucrat 32 de ani la biroul de proiectare a
lui Koroliov. El a participat, de asemenea, la crearea
complexului navetă de la Energia-Buran. Koroliov şi
colegii săi au avut încredere în Burdakov de aceea a
reuşit să afle despre interesul lui Stalin despre
fenomenul OZN.
Serghei Koroliov ar fi informat poliţia secretă (KGB)
cu privire la punctele de vedere nonconformiste ale lui
Burdakov. Celebrul designer sovietic de rachete a
primit rapoarte de la informatori, care au prezentat că
Burdakov ţine prelegeri despre „farfuriile zburătoare”
celorlalţi angajaţi ai cosmodromului.
Nu numai că Koroliov nu l-a pedepsit pe Burdakov,
dar el l-a trimis chiar la Observatorul Pulkokovo şi i-a
dat şi o scrisoare de recomandare.
În acei ani, oamenii au raportat astronomilor de
apariţii episodice de OZN-uri şi Burdakov a putut să
citească rapoartele OZN care au fost adresate
observatorului.
În 1947, Koroliov a fost chemat şi informat că ar fi
fost nevoie de el la Kremlin, la cererea tovarăşului
Stalin. În Statele Unite, la momentul respectiv, circula
zvonul că o „farfurie” a fost capturată în apropiere de
Roswell, New Mexico.
La Kremlin, lui Koroliov i s-au dat doi traducători de
sex feminin, un teanc de ziare străine, cărţi şi trei zile
pentru a finaliza cercetarea.
Koroliov a văzut multe materiale publicate, precum
şi mărturii documentare în acea grămadă, printre care
erau, de asemenea, rapoarte de apariţii asupra
URSS-ului,
Koroliov a întrebat dacă poate lua totul acasă cu el, ca
să studieze materialele în linişte şi totodată să se
consulte cu experţi.
Stalin a respins cererea, dar, în schimb, i-a făcut rost
lui Koroliov de un apartament special pentru munca sa
de la Kremlin. În câteva zile, el a fost chemat din nou.
Serghei Koroliov a fost convocat de Stalin să-şi
exprime opiniile sale cu privire la fenomenele OZN.
Stalin i-a cerut părerea lui Koroliov şi omul de ştiinţă
a declarat că, în opinia sa, OZN-urile nu erau arme care
aparţin unui anumit potenţial adversar şi nu reprezintă
o ameninţare gravă la adresa ţării.
Cu toate acestea, fenomenul în sine există şi va veni
momentul în care trebuia să fie studiat. Apoi, Stalin a
arătat că şi altor oameni de ştiinţă sovietici eminenţi,
cum ar fi Kurciatov, Topciev şi Keldiş, le-au fost date
misiuni similare de cercetare şi au ajuns la opinii
asemănătoare.
Stalin a fost suficient de tulburat de existenţa
OZN-urilor, iar în 1947 a ordonat mai multor oameni
de ştiinţă eminenţi ruşi să investigheze fenomenul
OZN.
Există şi o altă versiune a întâlnirii dintre Koroliov şi
Stalin, spun surse de la acei oameni „care au fost
aproape de Koroliov.”
Povestea a fost publicată în revista Terminator din
Rusia în aprilie 1992. În această versiune, se spune că la
începutul anilor ’50 a fost chemat Koroliov la Kremlin
pentru se a vedea cu Stalin, dar conversaţia dintre cei
doi bărbaţi a luat o întorsătură neobişnuită.
Stalin a dat lui Koroliov o copie a unei cărţi scrise în
limba engleză (mai târziu a fost clarificată, a fost cartea
lui Menzel despre farfurii zburătoare) şi i-a cerut lui
Koroliov părerea sa cu privire la subiect.
Omul de ştiinţă a răspuns că el ştia doar limba
germană, aşa cum a fost necesar pentru activitatea sa.
El a cerut să împrumute cartea pentru o zi, astfel încât
să o arate cuiva care ştia limba engleză.
Stalin a refuzat să-i dea cartea, dar i-a ordonat lui
Koroliov să se ducă într-o cameră alăturată, unde erau
nişte traducătoare.
Lucrarea a durat câteva ore, dar Stalin nu le-a grăbit.
Koroliov era bun prieten cu celebrul cosmonaut
sovietic, Iuri Gagarin.
După ce a citit traducerea, Koroliov a avut însă o
opinie: chiar dacă există obiectele (zburătoare), acestea
ar putea să nu fie creaţii ale industriei militare
americane.
Stalin i-a mulţumit lui Koroliov pentru consultare şi
l-a sfătuit să nu vorbească despre asta. Koroliov nu a
menţionat nici un alt material în afară de carte.
Cercetările ulterioare făcute de dr. Richard Haines,
de la NASA, a scos la iveală faptul că arhivele sovietice
nu conţin documente despre fişierele OZN ale lui
Stalin.
Cercetătorii ruşi sunt de părere că dosarele au găsit
drumul lor spre arhivele secrete ale Statelor Unite ale
Americii, în timpul anilor agitaţi de perestroika.
Absenţa documentelor OZN ale lui Stalin au asigurat
Forţele Aeriene ale Statelor Unite ale Americii (USAF)
că nimeni nu poate contesta consideraţia sa, din 1994 cu
privire la accidentul de la Roswell.

Anul fatidic: 1953

Stalin a murit subit şi misterios. În martie 1953. Dar

alte evenimente, legate de istoria fenomenului OZN,
avuseseră loc.
O expediţie arheologică sovietică a fost implicată în
săpături la Kiev, la un site de pe Reitarskaya Street.
Ei au făcut o descoperire care urma să fie ţinută
secret de către Uniunea Sovietică timp de 40 de ani. Cei
implicaţi în descoperire se tem chiar şi astăzi să
dezvăluie numele lor. Unul dintre ei a vorbit fără
tragere de inimă la un ziar din Kiev, în
1993. El a spus că arheologii au găsit un cavou la o
adâncime de 5 metri, care conţinea un cufăr masiv.
În interiorul cufărului, arheologii au găsit 500 de
cărţi, scrise în arabă, greacă, sanscrită şi limbi slave.
Cărţile conţineau desene, cum ar fi construcţii de staţii
orbitale, hangare pentru nave spaţiale şi scene de genul
Star Wars.
Cărţile conţineau şi manuscrisul iniţial, Slovo o polku
Igoreve, despre isprăvile antice ale Prinţului Igor, scrise
de cronicarul Piotr Borislavovici. MVD (poliţia secretă)
a sosit în câteva ore, iar ceea ce au găsit le-au pus în trei
camioane acoperite şi le-au luat.
Arheologii au fost avertizaţi să păstreze tăcerea cu
privire la întregul episod. Aşa au făcut, până în anul
1993, când a apărut un raport în ziarul Dzhentry
(numărul 5) în Vladivostok.
Acesta a fost unul dintre cele mai bune ziare din era
post-sovietică, care ne-a oferit multe detalii interesante
despre secrete de cercetare sovietice OZN
În ciuda anilor de dictatură stalinistă, OZN-urile au
continuat să fie observate în teritoriile ruseşti.
 1946 – Tunguska revizitată

În vara anului 1946, Planetariul de la Moscova a

permis o primă prezentare de prelegeri de către ufologi
sovietici de renume, ca A. I. Kasanţev şi Félix Y. Zigel,
despre Fenomenul Tunguska.
Cu toate că cele mai multe cercetări OZN erau încă
ocultate şi învăluite în secret oficial, aceasta a constituit
un progres major în cercetarea OZN rusească la
momentul respectiv.

Anul 1952 – OZN-ul triunghiular

Un obiect triunghiular a traversat cerul senin într-o

seară de vară, deasupra satului ucrainean Gnivan, şi a
fost observat de către un astronom sovietic, dna
Faminskaia, de la Institutul de Astronomie Sternberg.
OZN-ul gălbui s-a deplasat fără zgomot, dar cu o viteză
foarte mare. Nicio explicaţie nu a fost găsită.

Anul – 1953 – Dispariţie ciudată

În timpul zborurilor de testare al unui prototip de

avion supersonic la aerodromul militar local din Insula
Kunaşir, un alt avion venind din zona Oceanului
Pacific, a dispărut în mod misterios, în timp ce
observatorii se uitau la el. La început a dispărut vizual,
iar apoi de pe ecranele radar. Ministerul Apărării a
trimis nave speciale să-l recupereze, dar nu a găsit
nimic.
Nici submarinele nu au găsit nimic. Nicio urmă a
avionului nu s-a găsit vreodată. În acea zonă au trecut
multe OZN-uri, dar niciunul, la fel de dramatic ca
acesta.
Istoricul american Gerald K. Haines a scos la iveală
faptul că, în acelaşi timp, în 1953, cei de la CIA au creat
un algoritm special ştiinţific prin care să analizeze
implicaţiile de securitate ale acţiunilor OZN-urilor.
Între timp în Asia Sovietică, într-un teritoriu
cunoscut sub numele de Krasnoiarsk Kraina, nu foarte
departe de locul exploziei de la Tunguska, au avut loc
evenimente sinistre.
Ca şi martor ocular care a raportat fenomenul, este
foarte sigur că extratereştrii au venit. Veniamin Dodin,
scriitor şi lector, a fost arestat în 1940 unde şi-a petrecut
următorii 14 ani în închisori şi lagăre din întreaga
URSS. Dodin a scris 26 de cărţi, iar timp de 20 de ani a
ţinut cursuri inginerilor militari sovietici.
Era o noapte senină, în iunie 1953, când Dodin se
întorcea la coliba lui de iarnă, la râul Işimba. Taigaua
era liniştită şi un vânt uşor a alungat toţi norii.
Deodată, Dodin a auzit un zgomot strident, ascuţit, ca
şi când venea din interiorul creierului său. Apoi a văzut
obiectul care emitea sunetul.
Era un cilindru lung, aparent strălucitor, care plutea
deasupra norilor, la o distanţă de aproximativ doi, trei
kilometri. Dodin putea vedea în mod clar corpul său în
formă de tobă care se rotea. Fuzelajul era încins cu ceva
ce semăna cu o scară rulantă, cu mai multe trepte.
Partea din spate a cilindrului era pe jumătate întoarsă
spre Dodin, şi a observat că era complet deschisă.
El a presupus imediat că ceea ce plutea deasupra era
un dirijabil, dar lipsa unor cabine sau cabina de pilotaj
îl încurca pe omul de ştiinţă.
Obiectul, rotindu-se încet, s-a mutat în direcţia lui
Dodin. El a văzut că cilindrul avea ceva ca o
proeminenţă în partea din spate care ieşea din corpul
său elipsoidal. Modul în care era construit „dirijabilul”
i se părea lui Dodin a fi incorect din punct de vedere
tehnic.
El nu avea nicio îndoială că era un dirijabil; ceea ce îl
contraria însă era posibila sarcină utilă pe care o ducea.
Exista un centru de cercetare sovietic secret în zonă,
aşa-numitul „Sertar 26.”
Noi tipuri de superarme erau proiectate acolo şi
Dodin a presupus că a intrat în zona de testare. Dar el a
observat că „partea din capăt” era de fapt un corp plat
de tobă. Acesta s-a separat de cilindru şi a urcat rapid
în sus.
Zgomotul din urechile lui Dodin a devenit mai mic,
dar mai neplăcut, ca un chiţăit dureros. Mai multe
tipuri de tobe mai plate au ieşit din „dirijabil” şi au
zburat în sus. Apoi, capătul deschis al obiectului ciudat
s-a închis, iar cilindrul a zburat mai departe.
Durerea a dispărut, de asemenea, şi „tobele plate.”
Cerul era mai luminos acum, deoarece se iveau zorile.
Dodin a avut o vedere perfectă de la coliba lui de iarnă,
dar nu a putut vedea nimic pe cer. Cu toate acestea,
dirijabilul s-a întors în noaptea următoare.
Ca om de ştiinţă, el ştia foarte bine că niciun corp
construit de om nu ar putea călători la o astfel de viteză
încât să dispară instantaneu din vedere. Erau oare
unele superaeronave noi? Dodin era îngrijorat de
faptul că cei care au înfiinţat şi dirijau sinistrul „Sertar
26” ar putea veni în zonă, alături de piloţi de încercare
de top sovietici.
Chiar şi exilaţii, şi deţinuţii din lagărele de
concentrare cunoşteau zvonuri oribile despre
proiectele centrului. Totuşi, Dodin a fost un om de
ştiinţă, un cercetător mai întâi de toate. El, mai târziu,
şi-a luat două filme pentru fotografii. În cazul în care va
fi prins soarta lui va fi pecetluită: un exilat să
fotografieze într-o zonă interzisă din Oimolon...
Dodin era o persoană curajoasă şi a observat
OZN-uri timp de peste 40 de ore. Obiectele au
continuat să „verse” „tobe plate” mai mici.
„Tobele” au dispărut aproape imediat. Dodin a
estimat că fiecare „cilindru (tobă)” era de aproximativ
25 de metri în diametru.
Dirijabilul-mamă, aşa cum l-a descris Dodin în
raportul său pus la dosar la Centrul Rus de Cercetare
Ufologică, a fost de aproximativ 200 m în diametru.
Fiecare dirijabil-mamă „arunca afară” opt „tobe plate”,
perfecte, lustruite fin. Dodin a folosit un teodolit Zeiss
pentru a observa obiectele – el nu avea alte
instrumente. Ocularul prin care s-a uitat, i-a permis să
discearnă o uşoară luminescenţă care emana din
panourile plate de pe „tobe.”
Nava-mamă nu avea niciun fel de luminescenţă.
Dodin a încercat să ajungă la locul celui mai apropiat
cilindru. El a eşuat de fiecare dată. Mai mult decât atât,
se simţea rău ori de câte ori se apropia de zonă. Înainte
nu se îmbolnăvise niciodată în taiga. El avea dureri
ascuţite la încheieturi; acel sunet ascuţit în creier s-a
întors, o durere insuportabilă care l-a forţat pe Dodin să
se întoarcă. Odată ajuns acasă, a adormit pentru o
lungă perioadă de timp.
MVD a ajuns în zonă la începutul lunii iulie însoţit de
aviatori sovietici. Poliţia secretă a observat aparatul de
fotografiat a lui Dodin şi l-a luat, iar filmul l-a scos. El a
fost interogat intensiv când oamenii MVD i-au
confiscat aparatul de fotografiat, era sigur că a
fotografiat unele proiecte secrete.
Dodin a aflat mai târziu cât de greşit a fost. Militarii
fuseseră, de asemenea, tulburaţi de obiect; ei au
încercat să utilizeze radare şi în câteva ore au
descoperit ceva care le „bruia” staţia lor radar.
Radiaţiile de frecvenţe superînalte care emanau de la
nava mamă erau periculoase astfel încât autorităţile au
evacuat zona. Cu toate acestea, înainte ca ei să fugă de
acolo, i-au ordonat lui Dodin să-şi continue
observaţiile. Apoi, totul a încetat subit, fără nicio
explicaţie

Experimente secrete ale aeronavelor naziste

Există dovezi care sugerează că oamenii de ştiinţă

ruşi Koroliov şi Tikonravov au vizitat Germania
învinsă.
Tikonravov a fost primul rus care a văzut bazele
forţelor SS, care au vegheat şi întreţinut proiectele V-1
şi V-2. Koroliov a fost trimis într-o misiune oficială
pentru a studia şi a selecta materialele direct legate de
programul V-2.
Profesorul Burdakov are în posesia sa mai multe
rapoarte interesante despre aceste programe de la
experţii sovietici care au lucrat în Germania, în ultimele
luni ale războiului şi imediat după aceea. El are
materiale despre aeronave propulsate cu jet, dar nu are
date fiabile privind testarea oricăror „discuri
zburătoare”.
Germanii au avut proiecte; adică, intenţii generale,
testarea modelelor, calcule şi estimări, dar profesorul
crede că ar fi fost cel mai dificil de a transforma toate
cele de mai sus într-o aeronavă viabilă.
Naziştii au testat un avion cu aspect ciudat la
Aerodromul Kbely din Praga, în 1944. Aeronava,
potrivit martorilor oculari, era sferică, şi avea un
diametru de aproximativ şapte metri. Aceasta avea o
cabină de pilotaj mică, în formă de picătură, şi patru
„picioare” înalte (suporturi) cu roţi mici.
Fuzelajul avionului era fie făcut din metal, fie
acoperit cu un material de culoare argintie. Acesta era
propulsat de un motor cu reacţie sau de ceva similar.
Nava a început zborul ajungând o altitudine de 5 m,
a zburat câteva sute de picioare, iar apoi a aterizat, dar
a fost constatată o instabilitate în timpul zborului.
Când Armata Roşie a eliberat Praga, NKVD-ul a
îndepărtat totul de pe aerodrom. Un alt raport al unui
prizonier rus de război, care a supravieţuit lagărelor de
concentrare naziste, spune o poveste similară a
zborurilor germane de testare de aeronave
experimentale, în vecinătatea Pennemunde, în
septembrie 1943.
Maşina primitivă, echipată cu motor Me 262, s-a
prăbuşit şi a ars. În mod clar, OZN-urile reperate în
timpul războiului din Europa nu erau de origine
germană.
Există o imagine din 1950 care este foarte
asemănătoare cu descrierea lui Dodin de „tobe plate”,
care ieşeau din nava din taiga.
Întregul incident este încă secretizat în Rusia, dar
Mark I. Sheveliov, care mai târziu a condus Oficiul
Arctic pentru Aviaţie, ştie motivul. Conducerea
sovietică a aflat repede despre OZN-uri, dar a decis să
se abţină de la o provocare a necunoscutului.
Stalin murise nu cu mult timp în urmă, iar situaţia
din URSS nu era stabilă. Cu toate acestea, sovieticii „au
închis ochii”, iar pe 7 august 1953, au atacat OZN-uri
deasupra Işimbei.
Ca urmare, două avioane de interceptare au dispărut,
împreună cu patru piloţi. O bucată uriaşă de taiga a
fost arsă prin explozia rachetelor „aer-aer”, care, în
mod inexplicabil, s-au îndepărtat de ţintele lor,
OZN-urile. Toate echipamentele radar din acele zone
situate pe o rază de 120 de mile (193 km) de „site” au
fost neutralizate.
Dodin nu va uita niciodată acea seară; radioul a făcut
un zgomot ascuţit şi s-a stins. Apoi, un zgomot oribil
l-a lovit pe Dodin în interiorul urechilor şi a leşinat.
OZN-ul venea pe timp de noapte.
Atunci când Dodin a ieşit afară din coliba lui, a văzut
o lume pictată în nuanţe verzui. Luminescenţa din zonă
a rămas verzuie mai mult de o lună. Ea s-a stins încet,
ca radiaţia de după o explozie nucleară.

Anul 1955 – Vorkuta în Rusia Arctică

Cerul era senin în noaptea aceea de februarie, când o

„cruce neagră” gigant a plutit deasupra martorilor.
Emma Andreevna îşi aminteşte cu uimire şi teamă.
OZN-ul s-a învârtit în mai multe direcţii, iar mai
târziu a dispărut. Nu aveau loc în zonă lansări de
rachete care ar fi putut ajuta la explicarea fenomenului.
Cele două femei care au văzut OZN-ul au păstrat
tăcerea ani de zile.

Naşterea ufologiei sovietice

În 1955, Feliks Zigel, profesor asistent la Institutul de

Aviaţie din Moscova, considerat de mulţi ca fiind
„părintele ufologiei sovietice”, a început investigaţiile
de observare (a OZN-urilor).
Pe parcursul distinsei sale cariere, a scris 10 volume
mari de ufologie, dar niciunul nu a fost publicat până la
moartea sa, în 1988.
Zigel a reunit grupuri informale de investigatori şi a
organizat expediţii în locuri de debarcare a OZN-urilor,
într-un moment în care chiar subiectul OZN-urilor a
fost interzis în URSS.

Crimă misterioasă în Urali

O crimă ciudată misterioasă a avut loc în Munţii

Urali din Rusia, pe 2 februarie 1959. Zece alpinişti bine
pregătiţi din oraşul Sverdlovsk (Ekaterinburg), conduşi
de Igor Diatlov, au plecat într-o expediţie pe Muntele
Otorten.
Ei au pierit în condiţii dintre cele mai neobişnuite.
Poliţia, după o anchetă zadarnică, a atribuit tragedia
„forţelor de neînvins ale naturii.”
Kholat Syakhel este un vârf de munte acoperit cu
zăpadă, iar în limba Mansi a băştinaşilor – care se
închină acolo ca la un loc unde spiritele se adună –
înseamnă „Muntele Morţilor”.
S-a întâmplat în acest loc sălbatic, pustiu, ca după o
căutare, o echipă de salvare să descopere un cort –
abandonat în grabă pentru că laturile sale fuseseră
tăiate cu cuţitele, pentru a permite o evadare în grabă.
Lângă cort şi în jos pe pantă anchetatorii au găsit mai
târziu urme de paşi.
Nu departe, la distanţe diferite de cort, au fost
descoperite cadavre. O persoană a murit în urma
expunerii la radiaţii; ceilalţi, au precizat anchetatorii,
au murit din cauza numeroaselor leziuni corporale, de
natură necunoscută. Toate corpurile au avut o culoare
nenaturală, portocalie. S-a presupus că ceva îi orbise.
Hainele lor prezentau niveluri de radiaţii crescute, iar
crengile copacilor din jur erau pârjolite.
Ciudata culoare portocalie a pielii a fost atribuită
radiaţiilor unei surse de energie puternică, nefamiliară,
eventual un OZN. Populaţia locală a informat poliţia că
în momentul crimelor, sfere portocalii de foc au fost
reperate peste munte fără să facă zgomot. Cei care
trăiesc în Uralii nordici încă mai vorbesc despre aceste
crime nerezolvate şi zvonurile au fost că cei 10 au dat
peste nişte teste secrete de „bombe cu vid.”

Ţinuturile înalte Sikhote-Alin

În 1947, în zonele muntoase Sikhote-Alin din

Extremul Orient sovietic, meteoriţi ciudaţi au căzut din
cer, din care unul a avut o formă perfect piramidală şi
era plin de găuri.
Găurile conţineau „picături” mici care semănau cu
cuarţul. Craterul făcut de acest meteorit (de mai sus) a
fost de trei metri în diametru.
„Picăturile” au zburat din crater şi arătau ca metalul
topit. Un câine care a venit prea aproape a fost străpuns
în mod fatal „de picături” şi a murit
E. Grebeniuk, membru al Academiei de Ştiinţe a
URSS, a fost martor ocular. Oamenii de ştiinţă au
aşteptat până când „picăturile” au încetat să zboare în
jur (după trei zile) şi au privit în interiorul craterului. Ei
au văzut obiectul în formă de piramidă şi „picăturile”,
acum albe. Apoi, soldaţii sovietici au venit şi au luat
obiectele şi un total de 24 de „picături.” Ca om de
ştiinţă, Grebeniuk a fost interogat intens.
Au existat 15 martori la acest incident, precum şi
dovada cadavrului câinelui. Deşi „picăturile” au fost
examinate cu atenţie, se pare că nimic neobişnuit nu a
fost descoperit.
Au existat 40 de fotografii, dar Grebeniuk nu a fost
niciodată în măsură să afle nimic altceva, deoarece
incidentul a devenit rapid secretizat.
În 1954 revista germană Frankfurter Illustrierte a
publicat articole despre dezvoltarea şi producţia de
„farfurii zburătoare” din Uniunea Sovietică, în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial.
În 1928, un om de ştiinţă german, Horst Pinkel, a
participat la un program de schimb de ofiţeri germani
şi sovietici. Expertiza lui Pinkel era din domeniul de
frecvenţe înalte, dar el nu s-a mai întors în Germania.
Şi-a împărtăşit convingerile unui alt inginer german,
Walter Lewetzow, despre existenţa unor raze care ar
putea fi valorificate şi controlate pentru a produce o
sursă colosală şi veşnică de energie.
Lui Pinkel i-a fost dată mai întâi o clădire în oraşul
Kaluga, în 1930, în care şi-a instalat echipamentul. În
1938, cercetările sale cu privire la razele teoretice au
avansat semnificativ, iar în noiembrie 1942 Pinkel şi
unii oameni de ştiinţă sovietici s-au mutat în districtul
Belaia, în Urali.
Un laborator secret a fost înfiinţat, iar Stalin dorea ca
Pinkel să construiască o armă nouă şi puternică.
Un agent american care activase în URSS a adus cu el
formula pentru un aliaj dezvoltat de Pinkel pentru a fi
utilizat la construcţia unei nave care folosea raze
puternice noi, care fuseseră descoperite.
Agentul a raportat că, în 1948, sovieticii aveau cinci
farfurii zburătoare construite care posedau viteze
teribile. A supravieţuit laboratorul până în 1959? S-ar fi
împiedicat turiştii pe ceva prea periculos pentru a fi
dezvăluit?
Chiar şi astăzi puţini oameni din Rusia cunosc detalii
cu privire la o altă tragedie care a avut loc în Urali, în
1958. A fost rezultatul, spun astăzi istoricii, unei
dezvoltări a armelor bacteriologice care a mers strâmb.
 Sute de sate au dispărut şi mii de oameni au murit
din cauza bolii. Incidentul a fost muşamalizat, dar unii
cred că a fost un accident nuclear. A fost cumva un
accident al uneia dintre „farfuriile” lui Pinkel din care a
rezultat mult lăudata energie care a fost eliberată
pentru a distruge zona înconjurătoare?
Există un film cu un OZN fotografiat în 1970, foarte
aproape de locul tragediei de pe Muntele Otorten, care
s-a întâmplat cu 11 ani mai devreme.
Vârful muntelui Kholat Syakhel, unde în expediţie au
pierit alpiniştii în împrejurări ciudate, a fost oare locul
unde au avut loc experimentele lui Horst Pinkel cu raze
de înaltă frecventă?

Obiecte zburătoare în formă de trabuc peste Muntele

Ţarina

Articolul din februarie 1997 al revistei ONL 77 din

Sankt Petersburg a publicat povestea fascinantă a unui
martor ocular al unui OZN, din vara lui 1958.
O. Chistovski, care a scris la revistă, a fost
topograf-şef al unei expediţii de prospectare organizată
de Institutul Lengiprokommunstroy.
Expediţia trebuia să efectueze un studiu topografic al

77 ONL – Prescurtarea, acronimul pentru OZN în limba rusă.

districtului Tosnenski din regiunea Leningrad, în
scopul de a îmbunătăţi drumurile forestiere şi de a
planta noi copaci.
Într-o zi însorită de august, Chistovski şi asistentul
său au efectuat un studiu topografic al unei zone
cunoscute sub numele de Muntele Ţarina, situat la
câteva mile distanţă de aşezarea suburbană Shapki.
Zona a ajuns să fie cunoscută sub numele de Muntele
Ţarina, deoarece, în funcţie de istoria locală, o
mănăstire a fost amplasată în zonă cu secole în urmă.
Această mănăstire a fost de fapt o închisoare pentru
una dintre soţiile lui Ivan cel Groaznic Chistovski şi
asistentul lui au căutat unele rămăşiţe ale mănăstirii,
dar nu s-au găsit.
Ei au văzut un obiect argintiu mare, în formă de
trabuc, zburând pe cer. El nu făcea vreun zgomot, nu
mergea foarte repede direcţia nord, la mare altitudine.
Avea o suprafaţă bine lustruită, netedă. Nu existau
aripi, nici uşi, nici hublouri şi nicio antenă
Şi alţi membri ai expediţiei au văzut, de asemenea,
obiectul. Unul dintre oamenii topografului care ţinea
jalonul, Iura Dolnik, a strigat cu uimire:
„Hei, uite ceva care zboară acolo!”.
Un alt susţinător de jalon, un fost artilerist sovietic de
la Forţele aeriene, Nikolai Burduli, a menţionat că
obiectul arăta ca o rachetă, dar s-a deplasat într-un mod
ciudat, pe orizontală. Chistovski şi-a reamintit că nu
existau staţii de lansare pentru rachete în zonă.
Aparent, obiectul nu era o rachetă, ci altceva. Membrii
expediţiei puteau observa obiectul destul de clar.
Obiectul era ghidat într-un mod abil, se gândi
Chistovski. Părea să fie construit din aluminiu. Apoi,
dintr-o dată, a virat spre dreapta, şi a zburat rapid,
departe, în direcţia Est. A dispărut curând după aceea.
Multe OZN-uri din întreaga lume au fost raportate ca
fiind asemănătoare cu obiecte în formă de trabuc.
Chistovski, un fin observator, reaminteşte că presa
sovietică nu a făcut nicio menţiune cu privire la niciun
fel de OZN-uri la momentul respectiv. Acest episod
este important, deoarece reperarea a fost raportată de
către observatori instruiţi într-o zonă care au avut loc
apariţii ciudate de OZN-uri timp de secole.
Incidentul semnificativ al celuilalt OZN în formă de
trabuc a avut loc la data de 16 iunie, 1948, (raportul face
parte din arhivele lui Félix Zigel).
Pilotul sovietic Arkadi Apraksin zbura cu avionul
său cu reacţie, deasupra lacului Baskunşak. La
aproximativ 10.000 de metri şi a observat un obiect
asemănător cu un trabuc ce emitea raze. Pilotul a
raportat controlului de la sol şi a primit în mod
corespunzător confirmarea că obiectul a fost reperat.
Lui Apraksin i s-a ordonat să ajungă din urmă
obiectul, să-l forţeze să aterizeze sau să îl doboare.
Când pilotul se apropia de obiect, la o distanţă de 10
km, el a fost orbit de razele îndreptate spre el de OZN.
Echipamentul lui de la bord nu a mai funcţionat şi
Apraksin de-abia a putut să aterizeze cu avionul.
În 1980, 32 ani mai târziu, un OZN a fost văzut
deasupra Peninsulei Kola, zonă misterioasă în care
vechile „labirinturi” păstrează secretele lor.
OZN-ul semăna cu un trabuc uriaş. Acest lucru a
determinat autorităţile sovietice să creeze o comisie,
formată inclusiv din oameni de ştiinţă sovietici, cadre
superioare militare şi de marină şi cosmonauţi, pentru
a studia fenomenul.
Această navă de zbor a fost reperată plutind
deasupra regiunii Sumy, în Ucraina, în 1990. Analiza
experţilor de la Institutul de Aviaţie din Moscova a
dovedit că nu era o farsă.
În conformitate cu informaţiile de contrabandă,
precum şi o scurtă menţiune în lucrarea în limba rusă a
lui Solomon Shulman Extratereştrii deasupra Rusiei,
1985, această comisie a colectat multe rapoarte despre
OZN-uri în formă de trabuc din URSS, dar nu i s-a
permis să publice concluziile sale.
În mod frustrant, comisia a fost desfiinţată în 1982
prin ordine date de conducerea PCUS 78 , de la L.I.
Brejnev personal. Ceva despre acele obiecte în formă de
trabuc a deranjat în mod clar autorităţile sovietice, dar
ei nu erau pregătiţi să termine ceea ce au început, cu
privire la preocupările lor.

1956 – Piloţi sovietici martori ai OZN

În 1956, în timpul unui zbor de recunoaştere sovietic

strategic deasupra Capului Jesup din Groenlanda, doi
piloţi sovietici au observat ceva destul de neobişnuit.
Unul dintre piloţi a fost celebrul aviator arctic, B.
Akkuratov, un mult-onorat navigator sovietic al
Forţelor Aeriene. Obiectul reperat era în formă de
trabuc, de culoare sidefie, pulsatilă, şi avea margini
ondulate. Akkuratov şi Bahtin, celălalt aviator, au
presupus că obiectul ar fi o navă americană, dar
OZN-ul se mişca cu o viteză mare şi avea o
manevrabilitate deosebită.

Cercetarea OZN-urilor câştigă teren

I.A. Fomin, profesor la Institutul de Alimentaţie din

Moscova şi colecţionar al literaturii OZN occidentale, a

78 PCUS - Partidul Comunist al Uniunii Sovietice

început în primul rând prin publicarea buletinelor
OZN pe care le propaga în rândul elevilor şi
profesorilor.
În 1959, el s-a alăturat inginerilor ruşi, Makarov şi
Gulikov. Aceştia au organizat cursuri neautorizate
despre OZN-uri, între 1959 şi 1961. KGB-ul i-a ţinut sub
observaţie deoarece acei care ţineau prelegeri despre
OZN-uri erau consideraţi „antiguvern”.

Fiinţă ca un Gnom

Ca urmare a prăbuşirii unui OZN în domeniul

Kiştim, regiunea Cheliabinsk, în 1957, o fiinţă ciudată,
ca un gnom, a fost descoperită de o femeie în vârstă.
Avea aspect umanoid, lipsit de urechi, cu o frunte
uriaşă, şi ochi albi, lichizi. Nu avea organe sexuale şi
braţele ei erau ca nişte gheare.
Poliţia a devenit interesată, după ce fiinţa a murit şi a
fost ţinută într-un congelator. După mai multe
investigaţii locale, căpitanul Bendlin a dat mumia
Galinei Semenkova, cercetător, care a dispărut de
atunci.

OZN deasupra Mării Negre

Un obiect a fost reperat peste Novie Soci, în Marea

Neagră, în septembrie 1957. Potrivit raportului
incidentului, acesta era un obiect sferic, aproape alb, cu
multe lumini multicolore. Printre cei care l-au văzut era
şi N. Sochevanov, un om de ştiinţă sovietic, care, mai
târziu, a devenit un cercetător proeminent în studierea
OZN şi investigator de teren.

Anticipând o invazie extraterestră

Echipa secretă a lui Hruşciov

În 1994, ufologul Iuri Stroganov a fost vizitat de

fostul ofiţer KGB Ivan Vasilievici, care ştia eforturile lui
Stroganov de a dezvălui secrete ale cercetării
OZN-urilor în fosta URSS.
Ani de zile, Ivan Vasilievici lucrase într-un grup
secret de cercetare, împuternicit să dezvolte opţiuni
posibile cu privire la modul de a reacţiona la
agresiunea din spaţiul cosmic. A fost o subunitate
specială a KGB-ului, dar ideea pentru o astfel de
entitate a fost „împrumutată” de la americani de
Hruşciov.
Lucrul iniţial al subdiviziunii a constat în
determinarea strategiei optime şi tactica invadatorilor.
„Invazia”, ca atare, nu a fost niciodată pusă la îndoială.
KGB-ul ştia că nici cuvântul „bine”, nici „rău” nu
erau termeni ştiinţifici. O civilizaţie avansată mult
dincolo de nivelul nostru ar ignora pur şi simplu
oamenii; una mai mult sau mai puţin apropiată de
nivelul nostru de dezvoltare ar încerca să ne facă ceea
ce coloniştii au făcut întotdeauna popoarelor indigene.
Totuşi, ce ar atrage o civilizaţie mai dezvoltată lumea
noastră? Energie? Materie primă? Elemente rare?
Răspunsul a fost: nimic. Există o mulţime de elemente
rare în Univers şi o mulţime de planete nelocuite
pentru a alege. Cei care pot dezvolta energie pentru
călătorie intergalactică nu au nevoie de energia noastră
ieftină.
Cercetătorii KGB au ajuns la concluzia că nu ar avea
loc niciodată un război total între noi şi extratereştri.
Doar o navă extraterestră solitară – care dintr-un motiv
sau altul a fost scoasă în afara legii în lumea sa sau s-a
prăbuşit aici şi n-a mai putut să intre în contact sau să
se întoarcă la bază – ar putea încerca o acţiune agresivă.
Pământenii ar fi, fără îndoială, înfrânţi de un astfel de
invadator. Acest lucru ar fi singura situaţie când ar
putea fi folosite armele de distrugere în masă, de
oricare dintre părţi. Calculele KGB s-au bazat pe ideea
că nicio civilizaţie nu ar putea crea mijloace tehnice,
inclusiv arme, pentru a distruge numai adversarul.
Nikita Hruşciov a discutat cu membrii filialei din
Siberia a Academiei de Ştiinţe pe tema OZN. După
aceea, Hruşciov a înfiinţat grupul secret de cercetare
pentru a face faţă posibilei ameninţări a unei invazii
extraterestre.
În cazul în care armele extraterestre vor fi distructive
pentru oameni, extratereştrii vor fi şi ei afectaţi: reacţia
de degradare nucleară este la fel de dăunătoare pentru
toţi.
În cazul în care o civilizaţie extraterestră, gândeau
oamenii de ştiinţă, există în afara energiei atomice, de
ce ar avea nevoie de planeta noastră? Fiinţe atât de
avansate nu fac diferenţa între găurile negre, stele şi
spaţiu în sine.
Un astfel de „scenariu de invazie” ar avea ca rezultat
o civilizaţie care nici măcar nu ar observa fiinţe umane
şi Pământul.
Într-un alt model, o civilizaţie mult mai avansată ar
căuta aici, pe Pământ, cel mai rar material din
Universul nostru: o biomasă activă, o materie vie.
O protoplasmă auto procreativă activă, care posedă o
energie nu înţelege o energie care să permită materia
vie să acţioneze în mod inteligent.
Din cauza unicităţii ei, aceasta este singura chestiune
care ar putea atrage atenţia unei civilizaţii avansate
tehnologic pe Pământ.
Munca iniţială a constat în determinarea strategiei
optime şi tactica invadatorilor.
Lucrările lui Iuri Stroganov au fost vitale pentru
ufologia rusă.
Oamenii de ştiinţă ai KGB au decis că invazia ar
acţiona conform unui plan. În primul rând, o
„explozie” a sistemelor imunitare ale organismelor vii
planetare.
S-ar planifica modificări genetice ireversibile pentru
a crea un nou sistem social, noua psihologie, noi
reflexe. Pentru a scăpa de detectare, acest proces
trebuie să aibă loc fără violenţă şi constrângere.
Instrumentele pentru o astfel de schimbare au fost
evidente, cel puţin KGB-ului: mediumuri, cei care au
avut contact cu extratereştri, creatori de religii noi, care
i-ar convinge cu inspiraţie pe păcătoşi că „binele” este
rău şi „răul” este bun.
Acest lucru s-ar întâmpla atunci când subunitatea ar
juca un rol activ: detectarea agenţilor extratereştri.
Toţi sateliţii sovietici şi staţiile orbitale au fost
echipate cu dispozitive de urmărire pentru observarea
Pământului şi a spaţiului cosmic. Informaţiile colectate
de sateliţii de spionaj au fost trimise, ca un raport
operaţional, la subunitatea de decodare şi în cazul în
care un „obiect” urma să fie detectat, ofiţerii de
subunităţii au trebuit să vină cu diverse opţiuni de
„captură”.
Anterior, transferată la Forţele Aeriene, subunitatea a
fost apoi desfiinţată de Gorbaciov, în 1985. Pe parcursul
anilor, Ivan Vasilievici a servit în acea subunitate, unde
a observat multe fenomene anormale.
Echipamentul unităţii era unul de ultimă oră şi
detecta destul de des apropierea „fantomelor” pe orbita
din apropierea Pământului. Obiectele ar fi fost destul
de materiale şi de tangibile la un moment dat, dar apoi
ar fi dispărut pur şi simplu.
Se pare că dispozitivele şi instrumentele subunităţii
„halucinau”, iar obiectele misterioase se cufundau
într-o anumită gaură necunoscută. În mod oficial,
cercetătorii KGB au raportat obiecte ce posedau radiaţii
necunoscute din spaţiu, cu masă oscilantă, dar neoficial
ei s-au gândit că puteau să fie ceva mult mai complex şi
mai greu inteligibil pentru rasa umană.

Şefii serviciilor de informaţii se întrunesc la Geneva

Cercetarea lui Iuri Stroganov a dezvăluit, de

asemenea, faptul că Comitetul de Cercetare OZN al
Ministerului Apărării a fost creat la începutul anului
1955.
OZN-urile au fost percepute ca fiind un subiect de
cercetare secretă şi clasificate drept „top secret”. De-a
lungul anului
1956, şefii serviciilor de informaţii din URSS, Marea
Britanie, SUA şi Franţa au avut întâlniri secrete la
Geneva.
Acolo au ajuns la un acord, cu privire la secretul
pentru „problema OZN”. Au fost elaborate şi
implementate principalele tipuri de ascundere a
fenomenelor OZN. Acestea au inclus: presarea
martorului ocular ca să-l/să o facă să nu dorească să
discute povestea lui/ei. Presiunea se va aplica prin
metode de avertizare; inclusiv ameninţări de eliminare
fizică.
Fabricarea de „explicaţii” false, atunci când un
martor dezvăluie apariţia unui OZN sau a unui contact
(lansări de sateliţi, baloane meteorologice, mingi de
foc).
Crearea unui mecanism de a ignora şi a muşamaliza
fenomenul OZN în sine, la nivel naţional: participarea
mass-media, cu includerea de militari, oameni de
ştiinţă şi medici; De asemenea, infiltrarea unor grupuri
de cercetare OZN, cu scopul de a-şi asuma conducerea
acolo, în scopul de a întrerupe mişcarea OZN.

Capitolul V
Copiii actuali – promotorii unei noi civilizaţii pe Terra

„Copiii lui Dumnezeu” sau „copiii-indigo” – aşa au

fost numiţi copiii cu însuşiri excepţionale.
Copiii-indigo s-au născut cu abilitatea de a vindeca
prin puterea minţii boli la care medicina modernă nu a
găsit încă leacuri.
Sunt capabili de a vedea viitorul limpede şi cunosc
trecutul Omenirii şi al Pământului, fără să le fi vorbit
cineva despre asta. Sunt extraordinar de talentaţi, au
un IQ aproape de genialitate. Înţeleg adevăruri pe care
adulţii nu reuşesc să le înţeleagă, judecă matur. Ei ştiu
că în această viaţă au o misiune crucială, aceea de a
schimba lumea.

„Copii indigo” şi copii de „cristal”

În ultimele trei decenii s-a scris destul de mult pe

marginea subiectului care se referea la aşa-zişii
„copii-indigo”, iar în ultimii ani se vehiculează tot mai
des termenul de „copii de cristal” 79 . Atât copiii
„indigo”, cât şi cei de „cristal” se comportă diferit faţă
de restul fiinţelor umane, dar chiar gândesc într-o altă
paradigmă şi sunt spiritual diferiţi de predecesorii lor.
Corpurile lor subtile (în special corpurile eteric, astral şi
mental) sunt deja mult mai dezvoltate şi ei sunt
„conectaţi” în mod diferit la întreaga Creaţie, care
pentru cei mai mulţi oameni reprezintă o mare

79 Preluare de pe site-ul
http://www.efemeride.ro/evolutia-spirituala-a-omului-de-la-copiii-indigo-la-co
piii-de-cristal, vizitat pe 4 septembrie 2016, orele 19:54.
necunoscută.
Întrucât aceşti copii reprezintă următorul pas al
Umanităţii pe scara evoluţiei, ei aduc în această lume
un tip nou de energie, mult mai elevată şi mai rafinată
decât cea cunoscută în prezent.
Se ştie deja că cea mai mare parte din creierul fiinţei
umane şi din ADN-ul ei este „nefolosit” şi tocmai de
aceea oamenii de ştiinţă, în ignoranţa lor, s-au grăbit
să-l denumească „ADN rebut”. În realitate, imensul
procentaj de 97% reprezintă potenţialitatea
extraordinară ce aşteaptă doar să fie activată în mod
corespunzător.
Fiecare fiinţă umană are acces la această
potenţialitate practic infinită de acţiune şi gândire, de
rezonanţă cu toate aspectele din Universul manifestat
şi chiar şi dincolo de acesta, în transcendenţă.
Totuşi, coborârea în planul 3D (planul fizic) al fiinţei
umane a atras într-un fel şi această „blocare” a
capacităţilor inerente fiecărei fiinţe; a fost ca o
„deconectare”, ca o închidere temporară a luminii,
pentru a se putea astfel respecta regulile şi restricţiile
specifice planului fizic de manifestare.
Pentru „copiii-indigo” şi cei de „cristal”, energia
coboară din planurile subtile ale manifestării prin
creştet, până la baza coloanei şi apoi urcă din nou spre
creştet într-un mod spiralat, creând astfel spirale de
lumină angelice. Ca urmare, aceşti copii sunt mult mai
energici şi au la dispoziţie o rezervă mult mai mare de
vitalitate şi de acţiune eficientă decât ceilalţi copii
obişnuiţi.
„Copiii-indigo” au tendinţa să manifeste cu putere
energia activităţii şi creativităţii lor şi adeseori ei sunt
catalogaţi ca fiind hiperactivi sau având sindromul
ADHD, o tulburare comportamentală foarte des
întâlnită la copii, care semnifică lipsa de concentrare a
atenţiei. În realitate, „copiii-indigo” îşi exprimă în acest
fel surplusul de energie cu care sunt dotaţi.
Pe de altă parte, copiii de „cristal” au tendinţa să-şi
exprime energia prin diminuarea mişcării fizice,
concentrându-se asupra aspectelor spirituale şi a celor
multidimensionale. Modul tipic de acţiune al
„copiilor-indigo” este o expresie a energiei lor, care este
focalizată spre distrugerea vechilor sisteme şi
purificarea modelelor şi energiilor perimate şi impure.
De aceea, astfel de copii trebuie în primul rând să fie
înţeleşi şi îndrumaţi astfel încât să-şi echilibreze în mod
inteligent surplusul energetic; lor nu trebuie însă să li
se administreze medicamente sau calmante, care nu
vor face decât să le provoace numai neplăceri, pentru
că astfel de medicamente nu fac altceva decât să-i
„despartă” pe aceşti copii de planurile superioare la
care ei aveau acces nativ până atunci.
 Mulţi „copii-indigo” trec în prezent spre condiţia de
copii de „cristal”. Copiii de cristal se încarnează pe
Pământ pentru a aduce iubirea, pacea şi armonia pe
planeta noastră şi tocmai de aceea ei au nevoie să se
manifeste atât de activ, precum „copiii-indigo”. În anii
care vin, datorită transformărilor inerente ce vor avea
loc pe Pământ, aceşti copii se vor evidenţia din ce în ce
mai mult, ca o bază a noii vieţi trăită mai intens de
omenire în spiritualitate, puritate şi iubire.

Cazuri speciale de „copii-indigo”

În anul 1981, se năştea în Argentina, Flavio

Cabobianco80. La vârsta de trei ani, el susţinea că este
copilul Soarelui şi vorbea despre relaţia lui cu
Dumnezeu, spaţiu, timp, reîncarnare. La vârsta de opt
ani, a scris o carte care se numeşte „Eu vin din Soare”.
În carte, el susţine că, se vor naşte mulţi copii de alt tip
care vor schimba lumea. Flavio a declarat că, telepatia,
transmisia directă de unde mentale nu funcţionează în
toate cazurile în mod normal din cauza densităţii
globului terestru.
Igor Ionin are 13 ani şi locuieşte la Moscova. Igor este

80 Preluare şi adaptare după

http://www.efemeride.ro/copiii-indigo-cunosc-adevarul-absolut-despre-viata,
vizitat pe 4 septembrie 2016, orele 19:46.
considerat un miracol. La două luni a pronunţat
cuvântul tată. Nu întâmplător a pronunţat cuvântul
tată. Tatăl său suferea de tuberculoză şi atunci când
Igor avea nouă ani, boala acestuia s-a agravat. Igor
povesteşte că a avut un vis în care doi îngeri i-au spus
să se roage pentru a-şi salva tatăl. Tatăl său s-a vindecat
miraculos, în urma rugăciunilor pe care Igor le-a făcut.
Apoi, Igor a fost numit „băiatul-vraci”, pentru că a
salvat multe vieţi.
În Rusia se derulează un program numit „Al şaselea
simţ”. Toţi copiii care au capacităţi deosebite fac parte
din acest program. Nikita Sivan are 10 ani şi cu ajutorul
minţii poate găsi obiecte pierdute. Poate citi informaţii
financiare confidenţiale, doar atingând un card.
Prin simpla atingere a unui obiect, Elisaveta
Ciumakova poate să-l descrie pe posesorul acestuia.
Ana Ivanovna poate să descrie o persoană prin
atingerea acesteia. Poate să-i citească gândurile.

Galia Taganove poate să vadă spirite la 11 ani

Cercetătorii ruşi susţin că aceşti copii deţin un

mecanism numit ecran interior, prin intermediul căruia
pot vedea lumea înconjurătoare, chiar legaţi la ochi. Au
fost efectuate experimente ale căror rezultate nu pot fi
explicate din punct de vedere ştiinţific.
 Un astfel de copil a fost legat la ochi şi i s-a pus în faţă
o poză. Copilul a descris cu lux de amănunt persoana.
În una dintre fotografii era o persoană cu dizabilităţi.
Copiii au prezentat boala de care suferea acea
persoană. Într-un alt experiment, în fotografie era o
persoană aşezată pe un scaun.
Copilul a spus că persoana are probleme cu
picioarele, nu se poate deplasa, cu toate că aceasta nu
era într-un scaun cu rotile.

Copilul care a atins noua treaptă a evoluţiei

În oraşul chinezesc Dahua trăieşte un băiat care,

conform specialiştilor, face parte din noua rasă
umană81. Nong Yousui este un copil diferit de copiii din
ziua de astăzi, dar prezintă numeroase trăsături ieşite
din comun faţă de aceştia.
Medicii susţin că nu au mai întâlnit un asemenea caz.
Băiatul are o privire stranie, o sclipire în ochi ieşită din
comun şi poate vedea la distanţe extrem de mari atât
ziua, cât şi noaptea. Interesantă este privirea copilului,
care pare de gheaţă sau chiar hipnotizatoare.
O lumină stranie, mai mult decât o sclipire, iese din

81Prelucrare de pe site-ul http://www.ziarelive.ro/stiri/copilul-care-a-atins-o-

noua-treapta-a-evolutiei-face-parte-dintr-o-noua-rasa-umana.html, vizitat pe 29
august 2016, orele 20:07.
ochii săi, care, conform martorilor, se transformă în
două lămpi pe timp de noapte.
Pentru că un asemenea caz nu a mai fost întâlnit pe
lume, medicii nu au fost capabili să-l diagnosticheze
într-un fel sau altul. S-a spus despre el că este un caz
unic şi special, dar de cealaltă parte, există specialişti
care susţin că băiatul face parte dintr-o nouă rasă
umană.
Chiar dacă s-a speculat că poate fi vorba despre o
transformare genetică, specialiştii spun că această
ipoteză trebuie exclusă şi să privim acest copil ca pe
următorul pas în evoluţia umană.

Copiii noului vis şi „copiii-indigo”82

Drunvalo Melchisedec povesteşte: „Există trei tipuri

de copii, care se nasc în prezent şi pe care am reuşit să-i
identific. Primii sunt numiţi „Copiii supraparanormali
din China”. Al doilea tip sunt „Copiii-indigo”. Al
treilea tip sunt „Copiii SIDA”. Despre primii am vorbit
şi la seminariale „Floarea Vieţii”.
Dacă vă aduceţi aminte, primul copil cu capacităţi
paranormale care depăşea orice imaginaţie a fost

După un interviu realizat de jurnalista Diane Cooper cu specialistul Drunvalo

82

Melchizedek, traducere de Mariana Străuţ, pe site-ul

www.lucratorul-in-lumina.com.
descoperit în anul 1984. Cercetătorii au aplicat toate
testele posibile, iar el a avut de fiecare dată o
corectitudine de 100%. Puteai întoarce cărţi de joc într-o
altă cameră, însă asta nu conta – copiii ştiau perfect
despre ce carte de joc este vorba.
Revista Omni a mers în China şi a scris un articol
despre această descoperire. Ei au găsit mai mulţi copii
deosebiţi. Atunci când au mers, în 1984, au presupus că
este vorba despre o farsă, astfel încât au făcut
experimente, cum ar fi: au pus 100 de copii într-o
cameră, au luat o carte şi au rupt la întâmplare o pagină
din ea.
Apoi au mototolit-o şi au ţinut-o strâns în pumn.
Copiii au putut citi fiecare cuvânt de pe pagină. S-au
făcut teste peste teste, iar răspunsul a fost fără cusur.
Astfel de copii nu se găsesc numai în China. Ei s-au
răspândit în toată lumea. Am vorbit personal cu
părinţii lor care mă întreabă: „Ce mă fac? Am un copil
care ştie totul”. Lee Carroll îi numeşte pe copiii care se
nasc aici, în SUA, „Copii-indigo”. Personal, consider că
cele două grupuri vin din aceeaşi sursă, însă nu ştiu cu
siguranţă acest lucru. S-ar părea că există două grupuri
separate: cei incredibil de paranormali şi cei incredibil
de uimitori.
Cel mai interesat este al treilea tip de copii – „Copiii
SIDA”. Acum 10–11 ani, în SUA, s-a născut un copil cu
SIDA: L-au testat la naştere şi apoi la şase luni, iar
rezultatul a fost pozitiv. L-au testat un an mai târziu,
iar rezultatul a fost, din nou, pozitiv. Apoi nu l-au mai
testat până la vârsta de 6 ani şi ceea ce a fost incredibil
era că acest test arăta că era complet vindecat de SIDA!
De fapt, nu există nicio urmă că ar fi avut vreodată
SIDA sau HIV sau orice altceva! A fost dus la
Universitatea din Los Angeles, California, să vadă ce
s-a petrecut şi acele teste au arătat că el nu avea ADN
uman normal.
În ADN-ul uman noi avem 4 acizi nucleici care se
combină în seturi de câte 3, producând 64 de modele
diferite, numite spirale. ADN-ul uman are peste tot în
lume 20 dintre aceste spirale în funcţiune, iar restul nu
sunt în funcţiune, exceptând 3 care sunt coduri de
pornire şi de oprire – foarte asemănător cu un
calculator. Ştiinţa întotdeauna spune că cele care nu
sunt în funcţiune sunt programe vechi din trecutul
nostru. Eu le-am văzut întotdeauna drept programe de
aplicaţii pe calculator.
Oricum, acest băiat avea 24 spirale activate – cu 4 mai
multe decât orice fiinţă umană. Apoi, ei au testat acest
copil să vadă cât de puternic este sistemul lui imunitar.
Au luat o doză letală de SIDA într-un vas Petri (vas de
laborator) şi au amestecat-o cu câteva celule de-ale lui,
iar acestea au rămas complet neafectate.
 Au început să mărească doza de mortalitate a
compoziţiei şi, în cele din urmă, au ajuns la de 3.000 de
ori, atât cât era necesar unei fiinţe umane să poată fi
infectată, dar celulele lui au continuat să rămână
complet sănătoase. Apoi ei au început să îi testeze
sângele cu alte maladii cum ar fi cancerul, şi au
descoperit că acest copil era imun la orice!
A mai fost găsit un alt copil cu aceste codoane în
funcţiune – apoi tot mai mulţi – apoi 10.000, 100.000, un
milion ca ei şi, de aici, Universitatea din Los Angeles,
California, care a urmărit testarea ADN în toată lumea,
a estimat că 1 la sută din populaţia lumii deţine acest
nou ADN. Aceasta înseamnă aproximativ 60 de
milioane de oameni, care nu sunt umani, după vechile
criterii.
Un alt aspect interesant este subliniat în cartea
intitulată „Spărgând Codul Bibliei”, care a fost realizată
prin filtrarea capitolului „Evrei”, din Biblie, printr-un
program specializat de calculator. Dacă deschideţi la
pagina 164 din această carte veţi vedea unde au pus
cercetătorii cuvântul „SIDA” în program, să vadă ce se
va întâmpla.
Când au făcut aceasta, programul de traducere a
introdus cuvinte ca „HIV”, „în sânge”, „sistem
imunitar”, „moarte” – toate lucrurile care credeţi că ar
sta în jurul cuvântului SIDA, dar jos, într-un colţ, era
propoziţia pe care ei n-au înţeles-o şi care spunea:
„sfârşitul bolii” şi asta cred eu că se întâmplă aici.
Ştiinţa a declarat că aici sunt atât de mulţi oameni
care încep să-şi arate acest nou ADN străin, încât ei
cred că îşi face apariţia o nouă rasă umană pe Pământ,
una care nu se poate îmbolnăvi.
Iată ceea ce este incredibil – ei cred că este un răspuns
emoţional special al corpului mental – o undă ce
provine din afara corpului este cauza mutaţiei ADN
într-o anumită direcţie. Am stat de vorbă cu Gregg
Braden, primul care a scris despre toate acestea şi
credem că există trei părţi ale fenomenului. Prima parte
este mintea care vede Unitatea. Vede Floarea Vieţii.
Vede totul interconectat în toate felurile. Nu vede
nimic separat. Şi partea a doua este centrată în inimă,
însemnând să fii iubitor. A treia parte este să păşeşti în
afara polarităţii şi să nu mai judeci lumea. Atât timp cât
noi judecăm lumea ca bună sau rea, suntem în
interiorul polarităţii şi rămânem în starea de învinşi.
Cred că aceşti oameni, cu noul lor ADN, au păşit
într-un fel în afara judecăţilor şi se află într-o stare în
care văd totul ca fiind una şi simţind Iubire. Orice fac ei
se produce o undă care, văzută pe calculator, seamănă
foarte mult cu molecula ADN.
Aşa că cercetătorii cred că prin exprimarea vieţii lor,
aceşti oameni cartografiază ADN-ul cu care rezonează,
şi schimbă aceste spirale, devenind astfel imuni la
boală. Ceea ce ei nu ştiu şi aceasta reiese dintr-o
mulţime de cercetări – poate că sunt imuni, dar mai
este şi altceva...
Ar putea să fie nemuritori, cine ştie. Poate au alte
caracteristici la care noi, oamenii, nici n-am visat.
Adesea mă întreb dacă nu sunt conectaţi între ei? Ar
putea exista vreo formă de conectare telepatică şi care
funcţionează.
Am ştiut de lucrul acesta de mai bine de doi ani şi am
urmat personal această cale şi cred că ne îndreptăm
spre ceea ce fac ei. M-am dus în Merkabah şi mi-am
rugat subconştientul să-mi modifice codoanele în
acelaşi mod, iar de când am început să fac asta, de mai
mult de doi ani, n-am mai putut să mă îmbolnăvesc.
Nu ştiu dacă am reuşit să le schimb sau nu. Cred că
unicul mod de a afla este de a-mi face un test ADN.
Oricum, am fost expus la tot felul de lucruri şi când
cineva se îmbolnăvea mă apropiam intenţionat de el
pentru a-mi transmite mai uşor virusul sau microbul
respectiv. Am încercat să mă îmbolnăvesc şi n-am
reuşit. Simţeam că este ceva, însă dura cam o oră şi apoi
dispărea.
Ceea ce este interesant este că aproape niciun nou
ADN din acesta nu s-a găsit la copiii paranormali din
China – aproape zero. S-au găsit, în schimb, în Rusia şi
în SUA. Aici pare să fie foarte mulţi şi dacă este
adevărat ceea ce credem, acesta este un răspuns
specific ce apare unde sunt mulţi oameni New Age.
Cred că cineva a creat un copil, a făcut asta undeva.
Apoi l-a introdus în reţea şi acum se află în
subconştientul planetei Pământ şi este accesibil oricui.
Odată ce s-a întâmplat aceasta, cred că în vreun fel
altcineva s-a conectat la un nivel subconştient, în
meditaţie şi în rugăciune şi a realizat mutaţia. O nouă
rasă umană se naşte acum şi este unul dintre
fenomenele cele mai remarcabile din istoria planetei!
Este incredibil pentru că se pare că nimeni n-a ştiut de
asta până acum!
În cartea numită „Copiii-indigo” am arătat că s-au
făcut cercetări mai ample asupra acestor copii. Există
site-uri unde vă puteţi adresa ca părinţi şi unde vă vor
intervieva despre ceea ce se întâmplă exact cu copilul
vostru. Aşa cum am mai spus, aceşti copii ştiu exact ce
simţiţi şi ce gândiţi. Nu puteţi ascunde nimic de ei.
Este cu adevărat uimitor! Eu văd asta ca un fenomen
asemănător celui din filmul „Extraterestrul”, atâta doar
că ei nu vin dintr-o navă spaţială, ci vin în formă
spirituală, intervenind personal în ciclul evolutiv al
Pământului, alături de noi.
Adeseori m-am gândit că atunci când spiritele se
încarnează în partea estică a planetei – Japonia, China
şi Tibet, de exemplu – ele preiau caracteristicile psihice
ale acelor oameni, iar dacă se încarnează în partea
vestică, atunci ADN-ul trebuie să se schimbe.
Dar aceasta este doar o speculaţie a mea. Doar asist la
ceea ce se întâmplă şi încerc să înţeleg ce a intervenit. În
lucrările pe care am de gând să le scriu, vreau să adun
la un loc tot ceea ce am aflat şi să învăţ oamenii cum să
procedeze în sensul acesta şi să facă schimbarea. Cred
că ştiu sau sunt foarte aproape de aceasta.
O stare foarte specială de conştienţă produce o
schimbare în ADN-ul nostru, şi cred că acesta este doar
începutul a mult mai mult decât atât. Faptul că aceasta
poate fi sfârşitul tuturor bolilor este doar o părticică a
întregii panorame.
Dacă vă cunoaşteţi corpul eteric, ştiţi cum lucrează
energiile psihice şi înţelegeţi conexiunea
subconştientului cu întreaga viaţă de pe planetă, atunci
puteţi să intraţi şi să vă rugaţi subconştientul.
Subconştientul dv ştie exact care codoane le-au
schimbat acei copii şi dacă cereţi ca aceste lucruri să se
întâmple în corpul dv eteric şi în prezenţa lui
Dumnezeu, aceasta se poate întâmpla.
Aceasta cere, de asemenea, renunţarea la polaritate: a
nu mai gândi în termeni de bine şi rău, însă văzând
ansamblul, completarea şi perfecţiunea vieţii. Este un
răspuns clar al minţii, al corpului emoţional şi fizic.
Răspunsul corpului fizic este dat, în măsura în care el
nu are cunoştinţă de bine şi rău, însă acesta simte că
există un ţel mai înalt, care trebuie atins...
Noi toţi ştim asta – toată lumea de la Iisus la Krishna
a vorbit despre asta de multă vreme, dar este prima
dată de când am devenit conştient că se schimbă ceva
în lumea înconjurătoare. ADN-ul oamenilor se schimbă
cu adevărat. Am fost mulţi dintre noi care am discutat
despre asta –, dar nimic n-a putut fi dovedit ştiinţific.
Acum se poate vedea şi există şi dovezi.
Cred că avem cu toţii posibilitatea de a alege dacă
vom urma sau nu acest model organizat de copii. Este
scris: „Copiii ne vor arăta calea”. Dacă dorim şi avem
încredere în aceşti copii, cum am eu, unul dintre efecte
este imunitatea la boală.
Poate că aceşti copii care nu se mai îmbolnăvesc nici
nu vor muri vreodată şi conştiinţele lor sunt atât de
aliniate telului iniţial al Pământului, că în cele din urmă
va rezulta un Pământ întreg şi complet, nu unul poluat,
muribund şi supraimpozitat.
Am putea trăi cu uşurinţă pe Pământ, cu 7 miliarde
sau cu 20 de miliarde de oameni... dacă trăim în alt
mod. Este spaţiu din belşug, atât doar să nu mai
folosim resursele noastre în moduri în care ucidem
planeta. Dacă alegem să trăim în alte moduri, aceasta se
poate schimba.
 Poate prin aceşti copii, răspunsurile pot să apară.
Pentru că dacă cineva merge spre starea de imunitate la
o boală este o indicaţie puternică despre faptul că,
într-un fel, se află în perfectă armonie cu viaţa. Putem
compara acest proces cu mutaţiile bacteriilor şi
viruşilor.
Noi atacăm sistemele lor vitale cu diverse substanţe,
cum ar fi penicilina, de exemplu, care îi ucid pe toţi, cu
excepţia câtorva. Acei câţiva devin puternici. Ceea ce se
întâmplă acum este că aceste bacterii ajung din nou în
locul unde sunt imune la tratamentul pe care li-l
aplicăm.
Oamenii fac acelaşi lucru. Se petrec în noi mutaţii
până la punctul în care nu mai suntem afectaţi de
poluare, de viruşi sau de boală.

Interviu cu un copil de „cristal”83

Î: Am înţeles că discuţi mult despre moarte şi lumea de

dincolo. Îţi este teamă de moarte?
R: La moarte eu îi spun trecerea, iar lumea pentru
mine nu există aici şi dincolo, există lumi în lumi. Nu
îmi este frică de trecere, pentru că ştiu că de fiecare dată
când ajung în lumea Sufletelor, mă pregătesc şi învăţ

83 Interviul a circulat liber pe internet la începutul anului 2011

pentru a reveni aici. De fiecare dată, îmbrac haina unui
corp de copil şi am posibilitatea să îmi aleg ţara,
părinţii, timpul şi forma corpului meu. Este un proces
foarte interesant care se face până în cele mai mici
detalii.
Î: Părinţilor tăi le este teamă de moarte? Cum reacţionează
la aceste subiecte pe care le ridici tu?
R: Le-am explicat că cel mai dificil proces nu este
moartea, ci naşterea, pentru că atunci când ne naştem
uităm cine suntem şi de unde venim, pe când atunci
când murim vedem imediat lumea sufletelor, conştienţi
fiind de frumuseţea de acolo. Singura mea grijă pentru
părinţi este ca ei să nu treacă dincolo fără a înţelege
sarcina, lucrul pe care îl au de făcut, pentru care au
venit în această viaţă.
Î: Acestei sarcini îi putem spune misiune de viaţă. O poţi
detalia?
R: Fiecare suflet vine în această călătorie cu un scop,
tu de exemplu când îţi propui să călătoreşti cu trenul,
îţi propui de fapt să ajungi undeva, apoi alegi mijlocul
de transport care duce la acea destinaţie, ora, şi îţi
pregăteşti bagajele. Aşa se întâmplă şi la călătoria în
această lume, fiecare are propriul scop, acest scop
depinde foarte mult de ceea ce face persoana respectivă
în viaţă.
Î: Există misiuni eşuate?
 R: Venirea în această lume este un prim scop, există
misiuni parcurse în conformitate cu scopul iniţial,
într-un grad mai mare sau mai mic, dar absolut orice se
construieşte aici devine misiune. Misiunea se
construieşte pe parcursul vieţii, construcţia poate să
semene mai mult sau mai puţin cu planul iniţial
propus, dar tot misiune se numeşte.
Î: O să revenim la acest subiect. Am înţeles că citeşti foarte
mult geografie, astronomie, te interesează aspectele legate de
structura scoarţei terestre. Acest ultim subiect te atrage?
R: Ştiu că Pământul este viu, toate straturile
constituente au propria viaţă, în momentul în care aflu
conştient de existenţa lor, mă pot conecta la ele şi pot
comunica cu ele. De la fiecare dintre ele aflu informaţii
legate de istoria planetei şi apoi le compar cu
informaţiile citite în cărţi. Pentru unele nu există
înregistrări, alteori cărţile nu redau acelaşi lucru pe
care pământul mi-l povesteşte. La fel, şi în cazul
planetelor, galaxiilor: aflând despre ele, pot afla
informaţii despre istoria lor.
Î: Copii ca tine sunt denumiţi copii de „cristal”, ştiu că mai
există şi „copii-indigo” – pentru că energia lor are culoarea
indigo, copii-stelari, copii-curcubeu. Cum ai defini aceste
categorii?
R: Oamenii tind să pună etichete, să ne încadreze în
categorii şi apoi fac legăturile. Dacă este în categoria
copil de „cristal”, trebuie să facă asta, şi asta, şi asta.
Cred că mult mai uşor ar fi dacă ne-ar lua aşa cum
suntem. Fiinţele de cristal nu sunt doar copii, sunt şi
adulţi. Sunt fiinţele care poartă energia purităţii, a
inocenţei, a bucuriei, aşa simt eu. Prin aceasta ele
comunică permanent cu entităţi foarte luminoase, cum
ar fi îngerii, de exemplu, primesc sfaturi de la aceştia
cum să cureţe, cum să purifice energia locurilor unde
trăiesc, a oamenilor pe care îi întâlnesc, cum să le
reamintească acestora să comunice cu fiinţele angelice.
Î: „Copii-indigo”?
R: Sunt cei care aduc dreptatea, care demască
minciuna, falsitatea, ei sunt mai puternici, mai tăioşi,
deschid drumuri, demolează trecutul. Cu ajutorul lor,
noi, pământenii, ţesem energia purităţii. Gândeşte-te la
doi grădinari: primul vine şi sapă grădina, curăţă
buruienile, al doilea vine şi plantează cu delicateţe
florile. Când trăieşti lângă un „copil-indigo” sau vii în
contact cu el, în timp nu mai poţi să te ascunzi sau să
deformezi faptele, pentru că el prin puterea lui te
forţează să fii corect, să spui adevărul, să fii demn şi să
repari nedreptăţile, să iei atitudine. Când trăieşti lângă
un copil „cristal” este bine să fii cât mai pur, mai
inocent şi în ceea ce gândeşti şi în ceea ce vorbeşti, şi în
ceea ce faci. Numai pe bază de altruism şi inocenţă se
poate comunica şi lucra cu noi. Bineînţeles că şi la
cristale trebuie să afirmi adevărul.
Mai este un aspect: noi toţi suntem la fel, indiferent
dacă suntem încadraţi la categoria cristal, indigo etc.
Suntem aici pentru a ajuta, orice copil de cristal poate
deveni indigo dacă o cer condiţiile externe, orice
„copil-indigo” se poate transforma în cristal, adică nu
sunt nişte caracteristici etern stabilite şi ferm delimitate.
Î: Cum se explică aceasta, am observat că şi în diagnostice
se scrie ADHD cu elemente autiste sau autism cu elemente de
ADHD, există o combinaţie de acest gen?
R: Este simplu, noi toţi comunicăm între noi, venim
din aceeaşi sursă, putem oricând, prin dorinţa noastră,
să împrumutăm ce caracteristici ne sunt necesare.
Î: Să înţeleg că ştiţi cum să accesaţi sursa aceasta
universală de energie despre care vorbeşti şi să luaţi de acolo
ce aveţi nevoie.
R: Exact.
Î: Copii stelari, curcubeu?
R: Mulţi dintre ei sunt la primele serii de călătorii pe
pământ, cei care deschid drumurile au mai fost aici, au
nevoie de experienţă pentru a face această lucrare. Cei
stelari vin să înveţe cum decurge viaţa într-un loc
complet diferit de casa lor. Aduc cu ei şi multă
cunoaştere de acolo. Copiii „curcubeu” sunt tot cristale,
să spunem că aduc prin ei simultan mai multe tipuri de
energii, ştiu să lucreze cu mai multe tipuri de energii în
paralel, de exemplu pot comunica simultan cu un
înger, cu un unicorn, cu o zână a plantelor. Toţi copiii
pe care i-ai enumerat iubesc mult animalele, comunică
foarte uşor cu ele, iubesc plantele şi, în general, natura.
Ei caută locuri liniştite, departe de agitaţia oamenilor.
Ştii că animalele comunică cu celelalte lumi. Noi
oamenii, uităm lucrul acesta.
Î: Cum explici fenomenul copiilor cu autism şi ADHD?
R: Sunt etichete bazate pe necunoaşterea adulţilor,
adulţii au uitat ce înseamnă sensibilitatea, inocenţa şi
s-au fixat mult pe etichete reci şi implacabile.
Î Ambele categorii comunică mai dificil cu mediul extern.
R: Da, pentru că suntem foarte sensibili, pentru noi
aici este uneori o atmosferă rece, tăioasă şi simţim asta
foarte bine. Unii dintre noi se închid complet, alţii
reacţionează prin agitaţie. Noi simţim agitaţia celor din
jur, neliniştea, durerea, chiar dacă adulţii încearcă să ne
spună că totul este bine şi să ne zâmbească, pentru că
noi simţim prin suflet şi citim exact ce spune sufletul
lor. De asta există şi confuzia noastră şi agitaţia, pentru
că în paralel vedem două lucruri opuse: ce se întâmplă
cu adevărat şi ceea ce ei maschează.
Î: Cum explici că sunt copii cu sindrom autist, care se
recuperează şi alţii care rămân aşa pe tot parcursul vieţii. Ce
face diferenţa?
R: În primul rând, nu înţeleg de la ce se recuperează
aceşti copii? Ce înseamnă că se recuperează? De ce
foloseşti acest termen? Au pierdut ceva şi au nevoie să
îl recupereze?
Î: Nu am răspuns la întrebarea aceasta. Aşa se spune în
termeni medicali. Folosind cuvântul acesta este ca şi cum ai
decide că ei sunt bolnavi, i-ai încadrat într-o categorie. Este
problema de care vorbeam cu etichetele...
R: Părinţii îşi doresc ca şi copiii lor să fie după chipul
şi asemănarea lor, să se încadreze în lume şi aceasta
deoarece ei nu văd şi nu înţeleg misiunea cu care vine
copilul din lumea sufletelor. Sunt suflete care vin ca şi
învăţători pentru părinţi, aceştia parcurg lecţiile de
învăţare şi copiii intră astfel în această lume.
Î: Ajută părinţii să îşi plătească datoriile din alte vieţi? Să
plătească karma – aşa este denumită uneori prin suferinţă?
R: Eu nu văd aşa. Nu, îi ajută să îşi reamintească
faptul că şi ei, părinţii, vin tot din lumea sufletelor.
Suferinţa apare atunci când părintele nu înţelege
aceasta, nu o impune copilul, ea este consecinţa
neînţelegerii şi a uitării.
Există copii care, indiferent de eforturile părinţilor
lor, rămân cu acele caracteristici de separare de lumea
înconjurătoare, pentru că au în misiune să fie etern
surse de puritate şi de inocenţă pentru această lume.
Pentru a-şi păstra etern această puritate, aleg ca
sufletele lor să nu se deschidă vreodată. Ei sunt
Păstrători de Energie, pentru aceasta vin aici. Au o
misiune foarte importantă şi ca suflete sunt foarte
evoluate, cu multă experienţă. Ei aleg ca Suflete să fie în
această lume, în acest tipar, tocmai pentru că aşa pot cel
mai bine conserva energia purităţii şi o pot dărui celor
din jur. Pentru a-i ajuta pe cei din jur primesc această
misiune.
Nu există un model general, fiecare când îşi
programează venirea o face cu anumite caracteristici,
specifice numai lui. De acea am spus că este o eroare
încadrarea în anumite categorii şi etichetarea. Nu
înseamnă că părinţii nu trebuie să întreprindă vreo
acţiune pentru copilul lor, ci doar să nu o facă din frică,
cu tensiune, cu durere, gândindu-se că acest copil este
bolnav. Mult mai bine ar fi să se gândească la faptul că
acest copil a venit cu o misiune diferită de a majorităţii,
că prin aceasta îi ajută pe cei din jur şi toate eforturile
de a-l aduce în această lume să se facă lin, fără
presiune, pentru că uneori tocmai nerăbdarea şi
neîncrederea părinţilor blochează procesul. Aceşti copii
sunt foarte sensibili, cum am mai spus, şi dacă în jurul
lor părinţii emit încontinuu vibraţii de frică, de
neîncredere în Divinitate, de tensiune, copilul prin
însăşi misiunea sa de a purifica locul şi oamenii,
absoarbe aceste energii de la părinţi pentru a-i ajuta să
se purifice şi se încarcă el, îşi autoîncetineşte propriile
procese de ancorare aici. El vrea la un anumit nivel să
îşi ajute întâi părinţii şi se situează el în planul doi.
Î: Ştii cum îi văd pe aceşti copii? Prin altruismul lor, prin
sprijinul fără condiţii pe care îl oferă, prin puritatea şi iubirea
lor? Ca pe nişte mici entităţi christice, venite pe pământ,
necunoscuţi de cei din jur.
R: Nu există un Christ mai mare sau mai mic, copiii
aceştia sunt ca nişte steluţe de energie christică, fiecare
steluţă cu lumina ei. Şi da, într-adevăr, ei comunică cu
energiile christice. Mai există un aspect, mintea noastră
funcţionează cu o viteză mult mai mare decât a celor
din jur. Noi ştim ce vrea părintele să spună înainte ca
acesta să rostească ceva, din momentul în care şi-a
format gândul în mintea lui. Închipuieşte-ţi cât de
dificil este să auzi simultan gândurile tuturor celor din
jur şi în plus, şi zgomotul vocilor şi alte sunete. De
aceea, uneori nu există timpul necesar pentru a
răspunde prin cuvinte, în cele mai multe cazuri
răspundem mental. Şi tot din acest motiv este foarte
bine să fim în medii cât mai liniştite şi cei din jur să nu
fie într-o furtună de gânduri, să îşi controleze viteza cu
care gândesc. Uneori e nevoie de timp ca să răspundem
şi nu avem acest timp.
Î: Există situaţii când am înţeles că ceilalţi copii fie te
izolează, fie te agresează fără motiv. De ce se întâmplă
aceasta?
 R: Izolarea este din cauză că nu avem aceleaşi arii de
interes, iar agresiunea este un semn de durere. Acei
copii sunt în suferinţă, au un conflict cu ei înşişi, între
cea ce ştiu ei ca suflete şi ceea ce li se impune din mediu
să devină.
Î: Tu cum lucrezi cu cei din jur, pentru că simt că la un
anumit nivel lucrezi conştient.
R: Răspunsul meu este o întrebare: cum mă vezi tu pe
mine?
Î: Ca pe un copil special, dotat, deosebit de cei din jur. Simt
că mă purifici în timp ce vorbeşti, mă vindeci, simt sacralitate
în preajma ta. Tu mă priveşti aşa pe mine, eu îi privesc aşa pe
toţi oamenii pe care îi întâlnesc. Nu am aşteptări de la
nimeni, doar mă bucur pentru că te-am întâlnit. Tu îmi spui
mie, copil de cristal, eu văd sufletul, cristalul, în fiecare om.
R: Noi nu venim aici ca să fim admiraţi, studiaţi, ca să
facem profeţii despre trecut, prezent şi viitor, noi
venim ca să reamintim că toţi pot deveni ca noi dacă
aleg aceasta.
Î: De aceea am spus că sunteţi veniţi din inima lui Hristos,
pentru că unele din cuvintele lui Iisus Hristos consemnate în
scrieri, sunt „tot ceea ce eu pot face şi voi puteţi şi chiar mai
mult decât atât”. Ai readus mesajul Lui îmbrăcat în cuvintele
tale.
O altă neînţelegere a mea: cum pot fi făcute profeţii despre
trecut? Înţeleg să prezici ceva ce va urma...
 R: Trecutul, prezentul şi viitorul se văd aşa doar de
aici, ca Suflete vedem totul ca şi cum se petrece acum,
ca şi cum te uiţi la două televizoare în acelaşi timp, la
două filme diferite. Filmele se desfăşoară, rulează în
acelaşi timp, tu te uiţi când la unul, când la altul, pentru
că nu poţi altfel. Trecutul, prezentul şi viitorul se
desfăşoară simultan, dar nu pe planetă, fizic, ci
energetic, ca intenţie, ca dorinţă, ca vise. O profeţie
despre trecut ajută să se manifeste acea energie şi se
dezvoltă prin gândurile voastre, prin mintea voastră
care aduce aici, ancorează acea energie. Un eveniment
devine trecut pentru tine, atunci când tu îi pui eticheta
de trecut. Dacă eu îţi povestesc despre nişte oameni
care trăiesc pe pământ şi care venerează o anumită
zeitate, automat tu încadrezi la timpul prezent, iar dacă
spun „au trăit” – mental îi încadrezi la trecut. Ca să
spun mai simplu – trecutul devine real pentru tine
atunci când te gândeşti la el ca fiind trecut.
Î: Să înţeleg că poţi să citeşti în memoria Universului,
numită şi Cronica Akasha, dacă vrei?
R: Cronica pentru mine înseamnă ceva trecut, care a
fost, ceva vechi. Eu văd lucrurile acestea altfel: vii, în
actualitate, citirea înseamnă că eu sunt acolo ca un fel
de observator la aceste evenimente.
Î: Adulţii pun o întrebare-şablon, uşor banală, copiilor, şi
anume ce vrei tu să te faci când vei fi mare?
 R: Nu este o întrebare banală, este o întrebare foarte
importantă, problema este că adulţii de multe ori
ignoră sau râd de răspunsul copiilor. De fapt, această
întrebare este acelaşi lucru cu ceea ce spuneai despre
misiunea de viaţă, este totuna cu a întreba „ce misiune
crezi că ai tu aici? De ce ai ales să vii?”. Şi răspunsul
meu este: „În primul rând, să mă bucur de viaţa de aici.
Să le reamintesc oamenilor cum să vorbească şi cu
îngerii, pentru că mulţi dintre ei au uitat, îşi doresc şi
au nevoie să-şi reamintească.
„Copiii-indigo” şi cei de „cristal” se comportă diferit
faţă de restul fiinţelor umane şi gândesc într-o altă
paradigmă, sunt spiritual diferiţi de predecesorii lor84.
Corpurile lor subtile (în special corpurile eteric, astral şi
mental) sunt deja mult mai dezvoltate şi sunt
„conectaţi” în mod diferit la întreaga Creaţie, care
pentru cei mai mulţi oameni reprezintă o mare
necunoscută.
Întrucât aceşti copii reprezintă următorul pas al
Umanităţii pe scara evoluţiei sale, ei aduc în lumea
noastră un tip nou de energie, mult mai elevată şi mai
rafinată decât cea cunoscută în prezent.
Se ştie deja că cea mai mare parte din creierul fiinţei

84„Copiii-indigo" şi cei de cristal trimişi pe Terra ca să schimbe viaţa, pe site-ul

edituradaksha.ro, site vizita pe 6 aprilie 2016, orele 14:40
umane şi din ADN-ul ei este „nefolosit” – ceea ce
oamenii de ştiinţă numesc acum „ADN rebut”. În
realitate, imensul procentaj de 97% „ADN rebut”
reprezintă potenţialitatea extraordinară ce aşteaptă
doar să fie activată în mod corespunzător.
Fiecare fiinţă umană are acces la această
potenţialitate practic infinită de acţiune şi de gândire,
de rezonanţă, cu toate aspectele din Universul
manifestat şi chiar şi dincolo de acesta, în
transcendenţă.
Totuşi, coborârea în planul 3D (planul fizic) al fiinţei
umane a atras într-un fel şi această „blocare” a
capacităţilor inerente fiecărei fiinţe; a fost ca o
„deconectare”, ca o închidere temporară a luminii,
pentru a se putea astfel respecta regulile şi restricţiile
specifice planului fizic de manifestare.
Pentru „copiii-indigo” şi cei de „cristal”, energia
coboară din planurile subtile ale manifestării din
creştet până la baza coloanei şi apoi urcă din nou spre
creştet într-un mod spiralat, creând astfel spirale de
lumină angelice, ale îngerilor.
Ca urmare, aceşti copii sunt mult mai energici şi au la
dispoziţie o rezervă mult mai mare de vitalitate şi de
acţiune eficientă decât ceilalţi copii obişnuiţi.
„Copiii-indigo” au tendinţa să manifeste cu putere
energia activităţii şi creativităţii lor şi adeseori ei sunt
catalogaţi ca fiind hiperactivi sau având sindromul
ADHD, o tulburare comportamentală foarte des
întâlnită la copii, care semnifică lipsa de concentrare a
atenţiei. În realitate, „copiii-indigo” îşi exprimă în acest
fel surplusul de energie cu care sunt dotaţi.
Pe de altă parte, copiii de „cristal” au tendinţa să-şi
exprime energia prin diminuarea mişcării fizice,
concentrându-se asupra aspectelor spirituale şi a celor
multidimensionale.
Modul tipic de acţiune al „copiilor-indigo” este o
expresie a energiei lor, care este focalizată spre
distrugerea vechilor sisteme şi purificarea modelelor şi
energiilor perimate şi impure.
De aceea, astfel de copii trebuie în primul rând să fie
înţeleşi şi îndrumaţi astfel încât să-şi echilibreze în mod
inteligent surplusul energetic; lor nu trebuie însă să li
se administreze medicamente sau „calmante”, care nu
vor face decât să le provoace neplăceri, pentru că astfel
de medicamente nu fac altceva decât să-i „despartă” pe
aceşti copii de planurile superioare la care ei aveau
acces nativ până atunci.
Copiii de „cristal” se întrupează pe Pământ pentru a
aduce iubirea, pacea şi armonia pe planeta noastră şi
tocmai de aceea ei nu au nevoie să se manifeste atât de
activ precum „copiii-indigo”.
În lunile şi în anii care vor urma, datorită
transformărilor inerente ce au loc pe Pământ, aceşti
copii se vor evidenţia din ce în ce mai mult, ca un
fundament al noii vieţi trăite de omenire în
spiritualitate, în puritate şi în iubire.

Copii stelari, cu gene extraterestre

În anul 1980 au început să circule numeroase

informaţii în mass-media internaţională despre copii cu
capacităţi senzoriale şi extrasenzoriale impresionante.
De asemenea, a fost difuzat pe canalul internaţional de
televiziune History, un film documentar pe această
temă.
Copiii cu gene extraterestre se remarcă printr-o
inteligenţă deosebită şi prin abilităţi paranormale
nemaiîntâlnite la specia umană terestră. Oamenii de
ştiinţă, care sunt implicaţi în cercetarea acestui
fenomen inedit au emis ipoteza potrivit căreia aceşti
copii beneficiază de gene provenite din alte sisteme
solare.
Din iniţiativa guvernului Chinei, în anul 1982 a fost
pornită o campanie de căutare a copiilor stelari şi au
fost descoperiţi peste 100.000 de copii cu gene de
provenienţă extraterestră. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu
aceşti copii. Mii de copii stelari sunt răspândiţi la ora
actuală pe toate continentele planetei noastre.
 Copii cu gene extraterestre

Copiii stelari se remarcă prin inteligenţă deosebită şi

prin abilităţi extrasenzoriale anormale pentru specia
umană, cum ar fi comunicarea telepatică absolută,
detecţia şi teledetecţia extrasenzorială fără limite în
timp şi spaţiu, premoniţia unor evenimente ce se vor
desfăşura în viitor, vederea prin medii solide,
posibilitatea vindecării instantanee a unor boli
considerate incurabile de medicina alopată actuală şi
alte însuşiri incredibile.
O fetiţă din China, când şi-a apropiat palmele de
mugurii unor plante, aceştia au înflorit instantaneu. Iar
o fetiţă dintr-un stat european a făcut să apară fizic şi să
dispară un superb cal alb într-o pădure neumblată, în
prezenţa unei echipe de cercetare.
Voi reveni asupra acestui caz, pe parcursul
articolului. Am informaţii din surse credibile că o parte
din copiii stelari au fost daţi pe mâna unor agenţi de
informaţii fără scrupule (a se citi violenţi, cu mintea
redusă), care au avut sarcina să le înfrângă voinţa,
pentru a fi exploataţi ca biosenzori în activitatea
informaţională.
Am cunoscut îndeaproape un individ care a
participat la torturarea psihică unor copii cu gene
extraterestre. Acel individ şi-a petrecut ultimii 4 ani din
viaţă imobilizat într-un fotoliu vechi, în propriile
dejecţii, incapabil să se mişte. Cealaltă parte a copiilor
stelari, se pare că a fost trimisă în tabere de
„reeducare”.
Care să fie explicaţia acestui fenomen neobişnuit? Să
fie vorba de o invazie extraterestră asupra speciei
umane, prin transmitere intrauterină a unor gene
nepământene, după cum opinează cercetătorii
implicaţi în studiul copiilor stelari, sau este vorba de un
salt în evoluţia omenirii, provocat de fenomene
neştiute de ştiinţa umană contemporană?
Copiii stelari posedă puteri psihice neomeneşti,
putând să manipuleze spaţiul şi timpul. Un posibil
răspuns (parţial) pe această temă vom găsi în
cercetările româneşti, ale căror rezultate au fost
secretizate de Ministerul Apărării Naţionale.

Cercetări româneşti asupra copiilor stelari

În ţara noastră a început căutarea copiilor cu gene

extraterestre spre finele anilor ’60. Referitor la această
temă, în interviul publicat în revista „Nexus New
Times Magazine” nr. 12/2009, ediţia în limba română,
am declarat următoarele:
„În anii următori, datorită unor descoperiri făcute de
cercetători ruşi, investigaţiile noastre au fost extinse şi
asupra potenţialului extrasenzorial latent al unor copii.
În mod semioficial, se urmărea elaborarea unor
programe de antrenare a unor copii extrasenzitivi
pentru comunicaţii telepatice şi pentru localizarea
vestigiilor arheologice din subsol.
Într-o etapă ulterioară, pregătirea acestora urma să
fie orientată şi către alte domenii de frontieră,
inaccesibile investigării prin mijloacele tehnice actuale.
Nu ar fi exclus să fi existat şi o componenta aplicativă
militară în cadrul acelor programe, pe care eu nu o
cunoşteam [...].
Se ştia cu certitudine că la vârsta copilăriei, omul
deţine zeci de milioane de neuroni în plus faţă de
vârsta adultă, neuroni ce se pierd în perioada
şcolarizării prin neutilizarea acestora. Iar între cele
câteva zeci de milioane de neuroni activi [...] sunt
posibile miliarde de conexiuni ce ar putea îmbogăţi
substanţial programul „hard disk”-ului cerebral uman.
Vă daţi seama ce zestre genetică formidabilă pierde
omul, din cauza propriei ignoranţe? Am lucrat cu copii
care obţinuseră performanţe excepţionale. Vizualizau
mental cavităţi subterane şi alte neomogenităţi ale
subsolului, localizau cu precizie vestigii arheologice
aflate sub nivelul solului, descriau până şi inciziile de
pe fragmentele de ceramică aflate în pământ.
 Cercetările din România au vizat două obiective
principale:
1. Căutarea unor modalităţi practice prin care
excedentul bioenergetic existent la vârsta copilăriei ar
putea fi folosit drept „carburant” pentru comunicaţii
extrasenzoriale;
2. Dacă copiii cu dotare genetică superioară pentru
comunicaţii extrasenzoriale prezintă detalii fizice
exterioare, ce ar putea facilita identificarea operativă a
acestora. Studiile româneşti au semnalat posibilitatea
conversiunii potenţialului bioenergetic excedentar, în
suport energetic pentru comunicaţii telepatice şi
detecţii extrasenzoriale.
Totodată, s-a relevat existenţa unor detalii fizice
particulare la copii cu înalt potenţial extrasenzorial,
inclusiv în zonele din spatele genunchilor, menţionate
de cercetătorii americani de la Departamentul de
psihiatrie al Universităţii Cornell, din New York. Din
analiza preliminară estimativă efectuată asupra
fotografiilor unor copii, postate pe internet, ar rezulta
că numărul copiilor cu gene posibil extraterestre s-a
dublat în prezent, comparativ cu începutul anilor ’70.
Am cunoscut o fetiţă în vârstă de 3 ani şi 6 luni, care
avea o uluitoare capacitate de a vindeca instantaneu,
prin atingere cu mâna, bolile pe care medicii le
declarau ca fiind letale. Am participat, totodată, la un
eveniment paranormal straniu, creat de un copil, într-o
pădure din zona Vârtoapele, în Munţii Orăştiei.
Eram cu o echipă de cercetare formată din câţiva
specialişti geofizicieni, condusă de un academician.
Eram însoţiţi de o fetiţă în vârstă de 9 ani, fiica unui
cercetător. La un moment dat, un membru al echipei
noastre a întrebat-o cum se simte.
„Minunat, a răspuns copila. Acum îmi doresc un cal
alb”. Şi peste câteva minute s-a ivit un superb cal alb,
care s-a îndreptat către dânsa. După ce l-a mângâiat pe
cap, calul alb s-a întors şi a dispărut din câmpul nostru
vizual. „Acum sunt fericită!”, a exclamat fetiţa.
Am fost martor ocular, împreună cu ceilalţi
cercetători, la acest eveniment neobişnuit, ce nu poate fi
explicat prin intermediul ştiinţei actuale.
Fetiţa părea să fie un copil cu gene extraterestre, care
avea capacităţi extrasenzoriale neomeneşti. Se pare că
putea manipula spaţiul şi timpul. Abilităţile copiilor
stelari se menţin pe tot parcursul vieţii, dacă nu sunt
compromise de adulţi prin intervenţii „educative” sau
răuvoitoare.

Adulţi cu puteri paranormale

Potrivit surselor documentare, Bruno Gröning, cel

mai mare vindecător uman cunoscut în istoria
medicinii alternative, vindeca instantaneu câte 5.000–
10.000 de bolnavi. În privinţa fantasticei sale capacităţi
tămăduitoare, au depus mărturie medici germani,
dintre care unii au fost vindecaţi instantaneu de Bruno
Gröning.
Medicii care au văzut cu ochii lor vindecările
miraculoase au declarat: „Bolnavii s-au sculat din
scaunele cu rotile şi au început apoi să le împingă
singuri! Lucrul acesta l-am văzut cu ochii mei! Când
am văzut efectele la cei în cărucioare, la tânărul orb
care a început să vadă iar mai târziu la tatăl meu, logic
că mi-am schimbat părerea! Atunci trebuie să-ţi
schimbi părerea, realitatea te convinge!”.
„Când ani de zile ai văzut un bărbat cu braţul strâmb,
care deodată poate să şi-l mişte, apare întrebarea
firească: cum vine asta? Abia de atunci am început să
vorbesc în favoarea lui Gröning, lucru pe care înainte
nu l-aş fi crezut.
Propria mea vindecare m-a convins de faptul că el a
putut face ceva, ceea ce în cazul meu nu a reuşit niciun
medic [...]. Am strigat de câteva ori: pot să mişc
braţul!”.
„Natural, priveam totul foarte sceptic! Nu ştiam
deloc unde să încadrez asta: hipnoză, autosugestie. Nu
se putea încadra în nicio categorie la care m-aş fi
gândit. Era ceva cu totul diferit, ceva ce nu trăisem
niciodată înainte, ceva ce cu mintea mea nu puteam
pricepe [...]! Acolo, vindecările se petreceau în mod
masiv”. Fostul pacient paralizat, în scaun cu rotile, a
mai strigat: „Am început să alerg şi să sar!”.
În scurta sa viaţă, Bruno Gröning a trăit modest,
neluând niciun ban de la bolnavii pe care îi vindeca.
Spunea că în cazul în care ar fi luat bani pentru
serviciile sale, din momentul acela şi-ar fi pierdut cu
siguranţă harul de a tămădui.
Indianca Shakuntala Devi, supranumită computerul
uman, la vârsta de 3 ani a dovedit că posedă o abilitate
fantastică de a reţine numere complexe.
La 6 ani a făcut o demonstraţie matematică la
Universitatea din Mysore, iar în 1977 a extras rădăcina
pătrată din 188.132.517, mai repede decât computerul.
A calculat în numai 50 de secunde a 23-a rădăcină
unui număr de 201 cifre. În 1980, la Imperial College
din Londra i s-a pus întrebarea cât face
7.686.369.774.870 înmulţit cu 2.465.099.745.779. A
răspuns în 28 de secunde:
18.947.668.177.995.426.462.773.730.
Cele 28 secunde au inclus calculul şi răspunsul la
întrebare. În 1988, Shakuntala Devi fost testată de
profesorul de psihologie Arthur Jensen, de la
Universitatea din California (SUA). Printre alte teste, a
fost întrebată cât face radical din 61.629.875, sau să afle
ce număr ridicat la puterea 15 face 170.859.375.
Ea a calculat mai repede decât a reuşit profesorul
Jensen să copieze răspunsurile date de computer. Şi
exemple de acest gen ar putea continua, fără să
schimbe datele problemei.

Cum recunoaşteţi dacă aveţi un copil cu gene

extraterestre

Copiii stelari sunt dotaţi cu o inteligenţă superioară,

care de multe ori nu poate fi sesizată de persoanele
adulte. Au o privire inteligentă, de o seriozitate matură.
Interceptează pe cale telepatică gândurile voastre. Au
abilităţi extrasenzoriale neomeneşti. Văd fenomene
invizibile pentru adulţi şi pot manipula pe cale psihică
spaţiul şi timpul. Pot vindeca instantaneu maladii
incurabile, din punctul de vedere al medicinei alopate
actuale.
Dacă observaţi asemenea comportamente la copiii
voştri, este bine să nu difuzaţi informaţii despre acest
lucru. Caracteristicile fizice ale copiilor cu gene
extraterestre constituie secrete de stat, rezultatele
cercetărilor efectuate în diverse ţări fiind clasificate
operativ la nivel guvernamental. Secretizarea
informaţiilor despre copiii stelari ar avea drept scop
protejarea acestora de intervenţii neavenite din partea
unor adulţi.
Oamenii de ştiinţă care studiază cazurile în speţă, au
elaborat două ipoteze, diametral opuse. Dacă copiii
stelari şi semenii adulţi cu puteri extrasenzoriale
neumane sunt genetic extratereştrii trebuie să ne
aşteptăm în viitorul apropiat la o invazie asupra
pământenilor, pornită din alt sistem solar.
Este posibil ca la un moment dat să le fie activată,
prin impuls telepatic, o anumită funcţie cerebrală,
pentru ca umanoizii stelari să preia controlul asupra
omenirii. Undele telepatice străbat instantaneu spaţii
astronomice. Voinţa maselor umane ar putea fi blocată
printr-o armă extraterestră, ce produce instantaneu
amnezie totală în rândul speciei umane, prin ştergerea
informaţiilor existente pe „hard diskul” cerebral.
Fiecare individ cu gene terestre ar rămâne
dezorientat pe loc, incapabil să gândească, iar procesele
sale metabolice se vor diminua. Credeţi că scriu lucruri
improbabile? Mai gândiţi-vă.
A doua ipoteză, favorabilă nouă pământenilor,
prevede că populaţia planetei noastre este supusă la un
salt genetic evolutiv, datorită unor fenomene situate
dincolo de limitele cunoaşterii, cum ar fi finalizarea
unui ciclu în mişcarea de precesie a Pământului, care se
încheie la fiecare 26.000 de ani şi păşirea Omenirii
într-o nouă eră, cu posibilităţi benefice asupra speciilor
terestre. Avantajele preconizate pot fi însă contracarate
de două fenomene cosmice majore, ce se suprapun în
perioada actuală: inversarea polarităţii magnetice
terestre şi inversarea polarităţii magnetice solare, care
au efecte bulversante asupra biocâmpului uman,
animal şi vegetal.
Oamenii de ştiinţă nu ştiu nici care vor fi urmările
orientării actuale ale Sistemului nostru Solar către
centrul Galaxiei Calea Lactee, unde există o imensă
gaură neagră, cu masa echivalentă cu 4.000.000 de sori,
ale cărei legi fizice nu sunt cunoscute de ştiinţa actuală.
În plus, începând cu anul 2017, potrivit unui
comunicat dat de către NASA, vor începe
bombardamente cu asteroizi asupra Pământului la care
se adaugă beligeranţa morbidă a speciei umane
terestre.

Copiii-curcubeu, indigo şi copiii stelelor

Dr. Doreen Virtue, doctor în psihologie, a avut una

dintre contribuţiile majore în a descoperi şi înţelege
copiii cei noi din ziua de azi, prezentând publicului
internaţional încă din 1999 noţiunea de
„copii-indigo”.85
Metodele tradiţionale de creştere şi educare şcolară a
copiilor au devenit învechite şi demodate şi din ce în ce
mai des se vehiculează că mulţi copii ar avea ADHD
(tulburare de atenţie şi hiperactivitate), în multe ţări
aplicându-se medicamentaţie pentru a ţine copiii „în
banca lor” cu largheţea cu care se prescriu doctorii
împotriva guturaiului.
Cercetările realizate de terapeuţi, consilieri şi
specialişti în detectarea aurei umane şi înţelegerea
oamenilor prin prisma culorilor existente în aura lor, au
evidenţiat că majoritatea copiilor născuţi după 1980 au
aura de un albastru indigo profund şi de aceea se
numesc „copii-indigo”.
Aceşti copii sunt un grup de entităţi care au sosit pe
Pământ prima dată pe la începutul anilor ’80; unii
dintre ei au venit mai devreme, în calitate de
„copii-indigo exploratori”, aşa cum afirmă dr. Doreen
Virtue în cercetările pe care le-a coordonat. Apoi, din ce
în ce mai mulţi copii au fost diagnosticaţi cu această
tulburare ADHD (sindromul atenţiei deficitare
hiperactive). Atenţie, nu toţi „copiii-indigo” sunt
caracterizaţi de ADHD aşa cum nu toţi cei cu ADHD

„Copiii-indigo”: Sufletele înalte venite pe Terra să schimbe societatea, pe site-ul

85

www.sfatulparintilor.ro, vizitat pe 23 octombrie 2016, orele 7:46.

sunt indigo.
Un „copil-indigo” este acel copil care prezintă un set
nou şi neobişnuit de atribute psihologice şi are un
model comportamental care nu a mai fost studiat până
acum. Acest model conţine factori unici, comuni
tuturor, care sugerează că cei care au contact cu ei (în
special părinţii) trebuie să-şi schimbe modul de a-i
creşte şi de a se ocupa de ei, pentru a ajunge la un
echilibru.
A ignora asemenea modele noi înseamnă să creăm în
mintea acestei vieţi noi şi preţioase potenţialul
dezechilibrului şi al frustrării.
Nevoile şi prezenţa emoţională a „copiilor-indigo”
pot fi foarte intense. Ele pot reprezenta o încercare şi o
provocare în plan comportamental.
Cu siguranţă, „copiii-indigo” ne împing spre o nouă
misiune emoţională, ca să devenim mai iubitori, aşa
cum trebuie orice suflet să fie. Spre asta ne inspiră
„copiii-indigo”, asta aşteaptă ei de la noi, asta ne învaţă
ei şi asta este ceea ce le trebuie. Suntem binecuvântaţi
să fim alături de „copiii-indigo”, care au în comun una
şi aceeaşi menire a vieţii: să ne ajute să facem lumea
mai bună, să contribuie la trecerea în noua eră a păcii.
Dacă îi sprijiniţi pe copiii voştri să înţeleagă care este
misiunea lor, îi ajutaţi să umple golul creat de senzaţia
că ar fi lipsiţi de importanţă. „Copiii-indigo” au nevoie,
pe măsură ce cresc, să li se definească importanţa şi
rolul lor pe acest Pământ.
În realitate, majoritatea copiilor indigo primesc
mesaje în care li se spune că sunt „ciudaţi”,
„neadaptaţi”, „răi”, „leneşi”, „săriţi de pe fix”, „nu se
adaptează cum trebuie”. În ciuda faptului că
personalitatea lor puternică dă de furcă adulţilor din
jurul lor, ei continuă să aibă menirea de a fi altruişti şi
de a-i ajuta pe alţii chiar şi numai confruntându-i cu
nevoia de a se schimba şi a merge mai departe diferit,
mai buni, renunţând la trecutul împovărător.
Ultimul episod al serialului „Ancient Aliens” a
readus în prim plan cazul „Starchild”86. Ultimele teste
făcute pe acest craniu ciudat al unui copil al stelelor
dezvăluie faptul că nu doar tatăl era extraterestru, ci şi
mama.
Chiar dacă mulţi au fost de părere că puştiul suferea
de o boală care deforma craniul, cercetările ADN şi alte
teste făcute în laborator nu sprijină ideea.
Au reuşit performanţa de a comunica între ei prin
telepatie. S-a emis ipoteza că aceşti copii sunt de
origine extraterestră.
Nu ştim dacă această ipoteză este una realistă, ceea ce

86Istoria ascunsă – Copiii stelelor, pe site-ul http://portal.tfm.ro/ vizitat pe 22

octombrie 2016, orele 16:43.
se cunoaşte este faptul că au un IQ de 160, în condiţiile
în care media mondială a IQ-ului este de 100 de puncte.
Se spune că aceşti copii sunt viitorul omenirii şi că ei au
fost trimişi pe Pământ, de undeva din Univers.

Copiii cu origini extraterestre

Nepalul este un stat din sudul Asiei, în inima

Munţilor Himalaya, situat la cea mai mare altitudine.
Nepalul este singurul regat hindus din lume. În timpul
unei misiuni cu caracter ştiinţific în Nepal, doctorul
Singh a avut ocazia de a studia un copil extrem de
misterios87.
Aparent, era un băieţel normal, dar când a fost supus
unei examinări cu raze X, cercetătorul a descoperit cu
surprindere că băiatul nu avea inimă şi nici plămâni. În
pieptul copilului era un organ mare, despre care
doctorul Singh nu a ştiut ce să creadă.
Mama copilului era o tânără de 15 ani care a povestit
că tatăl copilului este o fiinţă ciudată cu pielea palidă,
tânăr şi frumos, care a coborât din cer şi apoi s-a ridicat
la cer.
În Italia s-a întâmplat un caz la fel de ciudat. Medicii
care au asistat la naşterea unui bebeluş au constatat că

87 Copii cu origini extraterestre, pe site-ul www.efemeride.ro.

acesta avea o inimă artificială. Nimeni nu a putut
explica cum se poate naşte un copil cu o inimă
mecanică. Medicii şi părinţii au declarat că bebeluşul se
dezvoltă în condiţii normale.
Experimentele genetice făcute de entităţi nonterestre
nu sunt o noutate. Există mărturii şi rapoarte despre
inseminări artificiale, implanturi, răpiri.
Un alt copil care a trăit sub supravegherea medicilor
a fost o fetiţă din Ungaria. Mama ei a povestit sub
hipnoză că tatăl fetei este un extraterestru, care arăta ca
un om pitic. Fetiţa reuşise să se înţeleagă cu păsările şi
cu animalele. Inteligenţa fetiţei era cu mult peste
medie.
Unii cercetători susţin că specia de extratereştri Micii
Cenuşii este puternic atacată genetic, de aici cazurile de
experiment pe care le realizează pe Pământ. Indiferent
de teorie, oamenii le sunt inferiori, ei fiind o rasă de
extratereştri veche, chiar primordială.
Există afirmaţii, mai mult sau mai puţin probate, că
aceştia îşi pot schimba aspectul şi că există printre noi,
unii fiind chiar lideri.
În anul 1980, americanii au derulat un proiect numit
Tango Sierra, care a avut ca scop capturarea
extratereştrilor care trăiau printre oameni.
Academicianul britanic David Home a declarat
despre specia umană că nu putea să evolueze în doar
1,8 milioane de ani, pentru că ar fi avut nevoie pentru
evoluţie de o perioadă de 70 de milioane de ani.
La fiecare 10 milioane de ani, apar mutaţii genetice, al
căror rol este unul evolutiv. În cazul speciei umane,
dacă celebrii Anunnaki nu ar fi acţionat asupra
ADN-ului uman, nu ar fi existat niciodată un Homo
Sapiens.

Lespedea de la Roşia Montană (România)

La Roşia Montană s-a descoperit dinainte de 1989 o

lespede misterioasă.88 Cercetarea lespezii a fost stopată
atunci.
În aprilie 2012, în urma discuţiilor de la Ministerul
Minelor Petrolului şi Geologiei, la Bucureşti, partea
canadiană a opinat ca această descoperire să nu fie
făcută publică, iar galeria să fie închisă de urgenţă.89
Partea română a fost de acord cu păstrarea secretului
asupra lespezii, însă a insistat să continue cercetările şi
să trimită o a doua echipă, de data aceasta de arheologi,
condusă de un arheolog bătrân cu o cicatrice în colţul

88 Gabriela Dobrescu, Oraşul subteran al zeilor de la Roşia Montană, pe site-ul

https://extraterestriiprintrenoi.wordpress.com/2013/10/18/orasul-subteran-al-zei
lor-din-rosia-montana/, vizitat pe 18 octombrie 2013, orele 17:52.
89 89 Preluare de pe site-ul
http://www.efemeride.ro/lespedea-misterioasa-de-la-rosia-montana-si-scrierea-
misterioasa, vizitat pe 17 ianuarie 2017, orele 16:35.
ochiului stâng. Timp de trei luni, săpăturile în jurul
lespezii s-au derulat în secret, rezultatul fiind
decopertarea integrală a lespezii.
Nu a durat foarte mult, deoarece deasupra lespezii se
aflase încă de la prima ei descoperire, în 1976, scheletul
unui uriaş hiperboreean, trimis de atunci pentru
studierea sa la Moscova, iar parte din decopertare o
făcuseră arheologii de atunci.
Măsurătorile au scos la iveală faptul că lespedea,
perfect şlefuită, avea o lungime de 12 metri, o lăţime de
6 metri şi o înălţime de 3 metri, cântărind circa 1.700 de
tone, cu 100 de tone mai mult decât cântărea „Piatra
femeii însărcinate”. O lespede similară descoperită la
Baalbek (Liban), numai aurul conţinut în ea
reprezentând aproximativ 900 de tone, de aproape trei
sute de ori mai mult decât s-ar fi putut obţine prin
reciclarea integrală timp de 20 de ani, a haldelor de
steril depozitat de milenii la Roşia Montană, în urma
exploatărilor aurifere şi de 150 de ori mai mult decât tot
aurul extras de la suprafaţă şi din toate galeriile de
acolo, de agatâşi pentru daci, apoi de austro-ungari şi
români la un loc.
Zona a fost imediat închisă cu gard de sârmă
ghimpată şi pusă sub pază militarizată, iar săpăturile
preliminare pentru forarea unui puţ cu diametrul de 12
metri care să ajungă până la lespede au demarat la
începutul lunii mai, 2012.
La sfârşitul lunii iunie 2012, mai precis pe data de 23
ale lunii, lespedea a fost scoasă la suprafaţă,
segmentată în 80 de calupuri egale, încărcată în
containere şi transportată de urgenţă noaptea, sub
escortă militară către o destinaţie necunoscută.
Totuşi există unele informaţii din surse demne de
încredere, din care rezultă că fragmentele
containerizate au fost predate Combinatului Siderurgic
SIDEX Galaţi, unde au fost topite şi transformate în
lingouri de aur şi wolfram, dar locul unde se află
depozitate acum nu se cunoaşte.
Faptul că lespedea a dispărut şi nu s-a păstrat nici
măcar o fotografie a ei este lesne de înţeles. Un lucrător
care a participat la dezmembrarea ei susţine că există
totuşi un set de fotografii făcute de către un bătrân
arheolog român, care au fost oferite spre studiu unui
paleolingvist şi care a atras atunci atenţia autorităţilor
că lespedea prezintă o valoare culturală şi istorică
inestimabilă pentru poporul român şi pentru întreaga
Umanitate şi în orice caz incomensurabil mai mare
decât valoarea ei economică.
Pentru argumentarea afirmaţiei, arheologul a
prezentat atunci câteva fotografii ale lespezii în care se
putea observa că toată suprafaţa ei era acoperită de o
scriere în basorelief, de un verde smarald, total
necunoscută, după spusele paleolingvistului, dar cu
probabilitatea cea mai mare de a fi pelasgă, dispusă în
trei şiruri paralele, care porneau din partea stânga sus
şi şerpuia în diagonală, încolăcindu-se în spirală în
jurul unui cap de lup şi sfârşind apoi la baza ei, în
colţul din dreapta.
Autorităţile române au rămas insensibile la aceste
atenţionări şi dovezi şi au dispus tăierea şi topirea
lespezii, urmând ca după vânzarea aurului să verse la
vistieria statului contravaloarea procentului de 19, 31%
negociat cu partea canadiană, conform contractului de
exploatare a aurului şi a metalelor rare ale zonei.
„Lucrurile însă au devenit de-a dreptul uluitoare
atunci când – declara reputatul arheolog, al cărui nume
din motive de siguranţă personală nu-l putem face
public – la ridicarea lespezii s-a putut observa sub el un
soi de puţ cu diametrul de 4 metri, în interiorul căruia
cobora o scară elicoidală, ale cărei trepte erau săpate în
pereţii puţului, de parcă fuseseră tăiate cu laserul.
Din interiorul puţului emana o lumină lăptoasă,
violacee. Deşi cei câţiva lucrători, geologi şi arheologi
care au fost martori la ridicarea lespezii şi-au revenit
după o vreme din uimire, totuşi, în afara
paleolingvistului care s-a precipitat pe scări în jos,
nimeni nu a mai avut curajul să coboare şi să verifice
ceea ce se află în puţ, iar a doua zi a fost deja prea
târziu.
Am aşteptat cu toţii ca paleolingvistul să apară, dar el
nu a mai revenit la suprafaţă. Peste noapte, SRI-ul şi
armata au acoperit cu scânduri intrarea în puţul care
ducea spre interiorul muntelui şi-apoi au turnat ciment
şi au sigilat-o.
A doua zi au fost închise gura puţului exterior,
precum şi intrarea în galeria săpată în vremuri
imemoriale de către agatârşi.
Tot a doua zi, eu, dimpreună cu toţi martorii care au
asistat la prelevarea lespezii, a descoperirii puţului din
adâncul minei, precum şi cei care au participat la
ştergerea urmelor, am fost puşi să semnăm nişte
documente care garantau păstrarea secretului de stat şi
apoi am plecat cu toţii speriaţi pe la casele noastre, care
încotro.
Ultima dată când s-a mai putut discuta cu bătrânul
arheolog şi cu lucrătorul martor a fost în după-amiaza
zilei de 28 iulie, 2012. După această dată cei doi nu au
mai putut fi găsiţi la domiciliu...

Capitolul VI
Observaţii militare sovietice

OZN-urile sunt observate cel mai adesea de marinari

pe submarine şi aviatori, care, din cauza serviciului lor,
ajung în locuri în care alţii nu au ocazia. Spre marea
iritare a aviatorilor sovietici, atât civili şi cât şi militari,
OZN-urile au frecventat teritoriile arctice interzise.
Cu o anumită ocazie, un ministru al aviaţiei civile i-a
cerut legendarului pilot sovietic din teritoriile arctice,
Akkuratov, să descrie patru dintre incidentele sale de
întâlniri directe cu OZN-uri. Akkuratov aşa a făcut şi a
spus că au existat piloţi care au experimentat mai multe
întâlniri, dar au ezitat să le raporteze, deoarece presa a
decretat că nu au existat.
Acest capitol detaliază modul în care forţele armate
sovietice au reacţionat la OZN-uri, le-a investigat şi,
uneori, în mod prostesc, au tras asupra lor, în ciuda
ordinului dat de superiorii lor care le-au interzis să facă
acest lucru.
Secretomania din jurul cercetării militare de OZN-uri
în Rusia, după 1993, este la fel de completă cum era şi
înainte ca Gorbaciov să vină la putere, dar prin munca
curajoasă a ufologilor din Rusia şi din Ucraina au fost
obţinute informaţii valoroase din care cea mai mare
parte n-a fost niciodată publicată până acum în
Occident.
Evenimentul Petrozavodsk a generat programele
SETKA (de cercetare OZN) care urmează să fie
discutate mai târziu, dar diferite ordine ale forţelor
aeriene, înainte de 1977, au interzis absolut orice
contact cu OZN-uri. Mai mult decât atât, aviatorilor
militari li s-a ordonat să nu se apropie de obiecte la mai
puţin de şase mile (10 km) distanţă. Incidente grave au
forţat URSS să acţioneze.
Colonelul Ovsischer şi Dodin şi-au amintit un
eveniment tragic al anilor ’60 – încă un incident
secretizat cu puţine detalii disponibile – care a avut loc
în regiunea de graniţă dintre Uniunea Sovietică, Iran şi
Afganistan: şase avioane sovietice moderne au fost
distruse, iar 12 piloţi au pierit. Se pare că a fost un atac
OZN; dar cine a atacat mai întâi?
Directiva din 1965 emisă de către Comandantul
Suprem al Forţelor Aeriene de Apărare Sovietice a
interzis în mod absolut acţionarea cu arme de foc sau
iniţierea oricărei acţiuni militare împotriva obiectelor
zburătoare neidentificate. Problema cu care s-au
confruntat autorităţile a fost prezenţa OZN-urilor în
zonele de testare secrete pentru bombe nucleare,
proiectile, rachete, noi tehnologii şi sisteme de arme.
OZN-urile pluteau deasupra depozitelor lor şi a
facilităţilor lor secrete.
Deşi o prioritate, membrii armatei sovietice, la fel ca
şi omologii lor occidentali, au fost derutaţi cu privire la
modul de a clasifica obiectele şi să se ocupe de ele, dar
din 1978 încoace armata sovietică a devenit mult mai
eficientă la observările OZN-urilor şi la colectarea
datelor.
Şase avioane sovietice moderne au fost distruse, iar
12 piloţi au pierit. Se pare că a fost un atac OZN.

Lumini ciudate peste Yalta

În martie 1993, revista „Aura-Z” din Moscova a

publicat o relatare despre un OZN şi o întâlnire
neprevăzută. La 13 august 1967, locotenent-colonelul
Lev Viatkin, pilot de avion de vânătoare clasa întâi şi
un aviator experimentat, zbura cu un avion de
vânătoare – interceptare într-un zbor de antrenament.
Noaptea era calmă şi vizibilitatea bună. La câteva
minute după 23:00, a înălţat avionul până la 10.000
metri şi luminile din Yalta, oraşul-staţiune de la Marea
Neagră, sclipeau sub el.
Citirile instrumentelor erau normale, iar zborul s-a
conformat tuturor procedurilor-standard. Apoi a privit
mai sus prin capacul transparent al carlingii şi a văzut
un OZN.
Era un obiect foarte mare, de formă ovală, care părea
într-un fel straniu „fixat” de aripa din stânga al
avionului său. Un ciudat obiect atât de aproape de un
avion militar l-a îngrijorat şi l-a întrebat pe
comandantul său de zbor:
„Cine se află în zonă?”.
 Acesta din urmă a verificat radarul şi instrumentele
şi a comunicat că toate celelalte avioane au aterizat;
nimeni altcineva nu a fost în zonă.
Avionul lui Viatkin aproape sigur a lovit un OZN în
noaptea de 13 august 1967.
Viatkin înclină avionul spre dreapta, încercând să nu
piardă din vedere OZN-ul. Păstrând distanţa, pilotul a
încercat să determine în ce direcţie se mişca.
Câteva secunde mai târziu, luminile OZN-ului s-au
estompat treptat, ca şi când un comutator reostat fusese
oprit în interior.
Viatkin a înclinat doar spre stânga şi a reglat viteza şi
forţa de tracţiune, când a observat un flash de lumină
strălucitoare venită de sus, chiar pe direcţia avionului
său.
O rază oblică alb-lăptoasă a apărut în faţă
apropiindu-se. A echilibrat avionul şi a evitat să vină în
calea razei cu fuzelajul sau cabina de pilotaj, dar totuşi
a lovit OZN-ul (raza) cu aripa stângă.
El se apropia de rază cu viteză foarte mare, fără a-şi
lua ochii de la ea, căci nu mai devreme atinsese cu aripa
raza şi aceasta din urmă a izbucnit într-o multitudine
de scântei mici, cum ar fi cele ale unui foc de artificii.
Avionul s-a cutremurat violent şi instrumentele de
bord au fost date peste cap, ieşind din scală. Viatkin
credea că raza era solidă. Apoi, coloana ciudată,
scânteietoare, s-a lungit în jos, iar lumina de mai sus şi
raza de dedesubt au dispărut repede.
Câteva secunde mai târziu, luminile OZN-ului s-au
estompat treptat, ca şi când un comutator reostat fusese
oprit în interior.
Zburând spre aerodrom, el a continuat să cerceteze
cerul, în căutarea altor apariţii, dar nu a găsit niciuna.
Zborul său s-a încheiat în condiţii de siguranţă, dar
timp de mai multe zile după aceea suprafaţa de pe
partea stângă a aripii care a făcut contact cu raza
strălucea în timpul nopţii.
Viatkin a păstrat în amintire acel episod, însă ideea
existenţei unei „raze solide” părea bizară, deşi era
convins că a întâlnit acele fenomene în viaţa reală.
Apoi, în ziarul Komsomolskaia Pravda, el a citit un
articol intitulat „Fantomele cosmice”, în care se declara
că „razele solide” chiar există şi că şi alţi oameni,
inclusiv piloţi, au venit în contact cu ele.
Viatkin a colectat astfel de informaţii şi a constatat că
martorii au raportat raze care se proiectau „pe ele
însele” din OZN-uri, cum ar fi un suport telescop sau
sondă. Viatkin este de părere şi astăzi că raza a fost un
pilon de gaz fluorescent, foarte magnetizat.
Întrebarea-cheie, însă, este: cine a închis gazul într-un
„pilon?.
Există informaţii că piloţii din fostul Tratat de la
Varşovia – inclusiv din România şi URSS – au avut
numeroase întâlniri cu lumini sau cu „jocuri de lumini
aberante”, cu toate că mulţi nu au raportat incidentul.

Aventura căpitanului Gribovan

În iarna anului 1988, căpitanul Alexandr Gribovan

stătea în picioare la intrarea din sediul unităţii sale. Un
sergent major a strigat la el să se uite în sus. Făcând
acest lucru, Gribovan a văzut o mare sferă roşie,
aprinsă, cu o tentă verzuie. Plutea peste deal şi se
apropia repede. Strălucirea părea rece.
Obiectul s-a oprit brusc la aproximativ 20 m distanţă
de Gribovan şi de alţi opt subofiţeri. El a crezut că sfera
îşi concentra atenţia doar asupra lui. Sergenţii ţipau şi
ofiţerii s-au grăbit să iasă din clădire, dar Gribovan nu
auzea şi nu vedea nimic. Se simţea fierbinte, ca şi când
fiecare celulă din corpul său era umplută cu energie şi
căldură.
El nu ştie nici în ziua de azi de ce dintr-odată, a scos
pistolul şi a tras cu foc în sferă. Ea a clipit cu o strălucire
verzuie şi a virat într-un traseu în zigzag spre deal, apoi
a dispărut. Ceva ciudat s-a întâmplat apoi cu Gribovan.
Un ofiţer de carieră, care nu a crezut niciodată în
nimic ieşit din comun şi nu-i păsa de ufologie şi
extratereştri, a început să-şi dezvolte abilităţi
neobişnuite.
El a aflat că putea influenţa pe alţii prin comenzi
mentale. Povestea lui a interesat pe reporterii ziarului
Krasnaia Zvezda şi au fost uimiţi de poveştile spuse
despre el de către colegii săi.
El a devenit un fel de vindecător, atribuindu-şi
„darul vindecării” unei anumite energii din interiorul
lui, care se dezvoltase, ca urmare a acestei întâlniri.

Fantoma lui Moskalenko

Într-un articol publicat în revista Voennîi Vestnic,

autorul V. Vasiliev a relatat o poveste spusă de către
Stanislav Moskalenko, un pilot militar şi un om
echilibrat, cu o gândire clară.
La începutul anilor ’80, Moskalenko a servit în Asia
Centrală, unde situaţia politică a fost tensionată şi
piloţii de vânătoare au trebuit în mod frecvent să
escorteze bombardierele provocatoare ale unui stat
vecin, care dădeau în mod deliberat ocol frontierei şi
care încercau forţarea aeriană.
Într-o zi, ca răspuns la o astfel de alertă, Moskalenko
decola cu avionul lui supersonic de luptă un MIG 31. A
reglat altitudinea, a făcut o corecţie de o jumătate de
tură şi a examinat cu atenţie cerul limpede, precum
cristalul, ca să-şi detecteze ţinta. Un avion de vânătoare
trimis înaintea lui Moskalenko nu a putut detecta
aeronava-ţintă nici vizual, nici pe radar şi i s-a
comandat să vină înapoi la bază.
Moskalenko a fost instruit să continue; controlorul de
spaţiu aerian – radar – de la sol „vedea” ţinta, dar
Moskalenko nu a putut obţine un contact vizual.
Atacurile lui au eşuat, dar controlorul i-a ordonat să se
menţină coordonatele indicate. Pilotul a înţeles că
trebuia să tragă în ţintă, dar în ce ţintă trebuia să tragă?!
Nu era niciuna nici vizual, nici pe radarul de bord!?
Când avionul de luptă a ajuns în zona unde se
presupunea că e ţinta, o ceaţă uşoară a închis bolta
pentru o fracţiune de secundă. Controlorul a strigat că
ţinta era chiar sub avion.
Nici Moskalenko de la bordul avionului său MiG 31,
nici controlul său de la sol nu au putut detecta
obiectul-fantomă ce se afişa pe radarele de la sol.

Omul în negru

În 1990, Moskalenko a povestit din nou incidentul cu

fantoma OZN, în timp ce se plimba cu prietenul lui,
maiorul Oleg Belomestnov. Ce s-a întâmplat după
aceea a fost confirmat de prietenul său care se îndoia de
poveste.
O lovitură puternică, bruscă, în spate l-a dat jos pe
Moskalenko şi l-a azvârlit afară din drum.
El a mai încercat să se ridice dar după câţiva metri s-a
prăbuşit. Belomestnov l-a ajutat să se ridice în picioare,
impresionat de ceea ce văzuse, şi l-a condus acasă.
Moskalenko povesteşte că avea dureri şi era confuz.
El avea vedenii, vagi şi ceţoase, de peisaje.
Chiar atunci i s-a ordonat mental să se oprească.
Un om mic de statură, sfrijit, neîngrijit, îmbrăcat în
negru, l-a avertizat că poate să primească şi altă
„lovitură energizantă”. Omul în negru părea să fie
telepatic. El nu i-a dat atenţie lui Belomestnov care
striga la el.
Omul în negru i-a spus lui Moskalenko că era o
avertizare. Străinul s-a ghemuit şi i-a atins piciorul
umflat cu palma.
Instantaneu, din corpul lui Moskalenko ca şi
halucinaţiile şi apariţiile care îl bântuiau din când în
când de la atacul cu OZN-ul au dispărut complet.
Străinul l-a întrebat pe Moskalenko chestiuni care
l-au convins pe pilotul sovietic că îi cunoştea gândurile.
Apoi, omul în negru a dispărut, tot aşa de brusc cum
apăruse.
Maiorul Belomestnov care nu credea în OZN-uri a
confirmat evenimentele acelei zile şi povestea a fost
considerată destul de importantă ca să fie păstrată la
dosar, la Centrul Istoric Naval al SUA.
 Ceaţa fantomatică nu este ceva nou pentru
observatorii OZN. Această lumină misterioasă a fost
filmată deasupra Indiei, în mai, 1964. Este probabil o
ceaţă similară care a cuprins avionul lui Moskalenko.
Unele apariţii de OZN-uri i-au determinat pe
sovietici să trimită forţe mari în urmărirea obiectelor,
deşi rezultatele au fost de multe ori inutile.
Moskalenko povesteşte în raport că s-a întors brusc
în jos şi şi-a fixat ochii pe întinderea de la sol. Nicio
ţintă nicăieri, dar aproape de sol a văzut un obiect
mişcându-se de la stânga la dreapta. Controlorul,
căpitanul Oleg Kazyunin, a declarat mai târziu că
spotul luminos de pe ecranul-radar care reprezintă
ţinta s-a transformat într-un punct gros.
Ea a sclipit deodată, a devenit verde, şi a început să
se mişte repede spre marginea superioară a radarului
lui. Mişcarea ei a fost atât de iute, încât Oleg a exclamat
că ţinta părăsise zona de la o viteză verticală mult mai
rapid decât o rachetă.
Vederea lui Moskalenko apoi a devenit neclară şi a
avut vedenii de anvelope de cauciuc şi măşti
estompate. Când şi-a mai revenit, şi-a îndreptat avionul
şi a raportat că nicio ţintă nu a fost detectată. Altimetrul
lui arăta că în loc să coboare era într-un zbor invers: el
de fapt urca.
Timp de trei zile, întregul regiment a urmărit ţinta
fantomatică. Au zburat sute de zboruri operative, s-au
schimbat de urgenţă mai multe radare, şi s-a trimis o
cerere la Moscova, pentru a le permite să testeze
„echipamentele secrete”, lucru care nu a fost aprobat.
Când a devenit clar că au întâmpinat ceva de
neînţeles şi inexplicabil, s-a decis să se pună capăt
zborurilor.

Sfere portocalii atacă avioane de luptă ruseşti

La 16 august 1991, Maxim Churbakov, elev (cadet) al

şcolii de aviaţie militară Ieisk, decola pentru a treia
oară în zborul său de simplă comandă. Motorul s-a
oprit după doar 14 minute. El a raportat celor de la
controlul zborului, dar nu au putut să rezolve
problema şi aşa că 50 de secunde după oprirea
motorului el s-a catapultat, a fost preluat de către o
barcă de pescuit, deoarece aterizase în apă.
În ciuda faptului că a pierdut un avion scump,
Maxim a fost prezentat în ziarul districtului militar. El
a fost lăudat de către comandantul de zonă pentru
afişarea unei astfel de stăpâniri de sine şi prezenţă de
spirit în caz de urgenţă.
Maxim, totuşi, a fost un erou de scurtă durată, pentru
că a doua zi după ce a apărut articolul, pe 28 august, el
era pe un alt zbor de antrenament, la o altitudine de
5.000 de metri atunci când, la ora 17:31, a văzut o sferă
portocalie.
Era deasupra norilor, oarecum pe partea lui de la
tribord (dreapta aripii) şi a transmis informaţia celor de
la controlul zborului.
Între timp, sfera a început să se apropie de el,
crescând până la dimensiunea de aproximativ doi
metri în diametru. I-a ars ochii, moment în care i-a
închis şi şi-a coborât capul.
„La început m-am simţit curios, dar apoi am simţit
groază.”
Maxim îşi amintea mai târziu.
Întâlnirea lui Churbakov cu OZN-ul sferic portocaliu
îl va face să piardă controlul avionului şi să se
catapulteze.
Cu avionul în flăcări şi dificil de controlat, Maxim s-a
catapultat. Să distrugi două avioane la rând nu era
glumă. El a fost privit cu suspiciune, s-a afirmat că este
sabotaj deliberat, iar procedurile penale au fost
demarate împotriva lui.
La scurt timp după aceea, Maxim a apelat la
cercetătorii Centrului Rus pentru cercetări OZN pentru
a găsi o explicaţie pentru sfera misterioasă.
Răspunsurile n-au fost convingătoare pentru şefii săi
militari.
 Lesozavodsk, far-east-ul sovietic

Doi martori, Nechayev şi Sindeyev, au fost la pescuit

într-un râu dintr-o zonă militarizată, aproape de
graniţa chinezo-sovietică. Cu puţin timp înainte de
miezul nopţii, pe 15 iunie 1962, au văzut o sferă
luminiscentă, de culoarea roşu aprins. S-a oprit la o
distanţă scurtă, a plutit o vreme, iar apoi a zburat mai
departe.

Au fost observaţi EXTRATEREŞTRI

În toamna anului 1963, în zona de sud a Rusiei, a fost

raportată o fiinţă extraterestră; ea a încercat să răpească
un copil. Faţa extraterestrului era semitransparentă, ca
şi când ar fi fost făcută din sticlă, foarte închisă la
culoare.
Martorul a devenit mai târziu pilot şi a trecut prin
multe teste psihologice. Era o fiinţă umană perfect
sănătoasă, care a insistat că el chiar a văzut un
extraterestru, foarte asemănător cu creaturile cristaline
raportate în Orientul Apropiat.
Regiunea Tiumen, Siberia în timpul iernii anului
1965, un OZN a apărut noaptea, deasupra aşezării
Bozhia Reka. Era o sferă luminiscentă, care a luminat
zona din jurul acelei localităţi.
 Obiectul crea un fel de „undă” atmosferică. În timp
ce zbura, unele sfere mai mici s-au desprins de OZN şi
au zburat departe, în mod independent.
Sovieticii sunt în stare de alertă constantă pentru
orice intrus care ar atenta la spaţiul lor aerian
Ufologii ruşi şi-au amintit un caz similar în 1981,
când, în octombrie, un pilot al forţelor aeriene sovietice,
V. Korotkov, pilota MIG-ul său, când o sferă
strălucitoare de aproximativ cinci metri în diametru i-a
apărut dintr-odată în faţă.
Aceasta a însoţit MIG-ul timp de câteva minute.
Comunicaţiile radio au încetat, arderea combustibilului
a fost perturbată, iar motorul s-a oprit. Apoi, sfera s-a
deplasat spre partea din spate, la coada avionului.
A avut loc o explozie care a deteriorat eleronul, iar
după aceea sfera a dispărut din vedere. Motorul a
început din nou să funcţioneze, iar pilotul a aterizat în
siguranţă. Anchetatorii au ajuns la concluzia că
întreaga vină a avut-o sfera (posibil), plasma
strălucitoare.
Ea a ionizat aerul şi o sarcină electrică puternică s-a
descărcat la suprafaţa avionului, explodând şi topind o
parte din eleron. S-ar putea, de asemenea, ca asta să fi
cauzat oprirea motorului.
Mai multe instanţe au înregistrat opriri ale
motoarelor de maşini atunci când un OZN a apărut în
vecinătate. Ufologii ştiu, de asemenea, că efectele
OZN-urilor nu se extind fizic doar la fiinţele umane; ele
afectează maşinile, în special echipamentele electrice
echipamentele electrice fiind deosebit de vulnerabile.
Obiecte sferice, cum ar fi cel din Crimeea, în 1978 –
sferele strălucitoare – sunt (posibil) – cele mai frecvente
tipuri de apariţii de OZN-uri.
În acelaşi an, „Boievaia Vakta” a publicat un articol
intitulat „O sferă portocalie împotriva avioanelor de
vânătoare.” Autorul, Ie. Leonidov, a cerut ca
anchetatorii militari să acorde atenţie declaraţiilor din
1991 ale General-colonelului I. Maltev care a stabilit că
OZN-urile întâlnite de aviatorii sovietici au posedat o
manevrabilitate excelentă, ca şi când n-ar avea nicio
inerţie. Maşinile create de om nu posedă astfel de
capacităţi.
Până în 1994, anchetatorii de la Centrul Rus pentru
OZN au încheiat activitatea lor, în analiza cazului
Churbakov. Autorităţile militare au fost de acord că „în
timpul zborului a avut loc o întâlnire tipică cu un OZN.
Datele centrului OZN confirmă diversitatea efectelor
obiectelor neidentificate asupra oamenilor şi a
maşinilor.
Cele mai frecvente dintre acestea sunt efecte asupra
echipamentelor electrice (de regulă, motorul se
opreşte). În cazul fiinţelor umane, sunt expuse organele
de vedere, care sunt afectate primele.
Ca urmare, acuzaţiile împotriva lui Churbakov au
fost retrase.
Constatările ufologilor au fost confirmate de către alţi
experţi, cu reputaţie, care l-au supus pe Churbakov la
hipnoza regresivă şi s-au pronunţat că raportul său e
absolut adevărat şi s-a făcut astfel o descriere precisă,
neîndoielnică, a ceea ce s-a întâmplat.

Militari sovietici de rang înalt confirmă existenţa OZN

Platforma lui Mihail Gorbaciov pentru noua Uniune

Sovietică a fost fondată pe doi termeni, acum celebri:
glasnost (deschidere) şi perestroika (restructurare).
Glasnost-ul este responsabil pentru dezvăluiri ale
conducerii militare despre OZN-urile de deasupra
Uniunii Sovietice
Primul raport, cu privire la o observaţie din 21 martie
1990, a fost publicat (atunci) în ziarul Leningrad’s
Stalker-OZN Nr. 1, 1990, şi a fost făcut de şeful Marelui
Stat Major al Forţelor Sovietice de Apărare Aeriene, în
apropiere de Moscova.
OZN-ul era un disc de aproximativ 200 de metri în
diametru. Avea lumini pulsatorii pe laturile sale.
Obiectul zbura orizontal, iar apoi linia de lumini era
paralelă cu orizontul; când OZN-ul s-a deplasat
vertical, luminile s-au mutat într-un unghi
perpendicular pe orizont.
Obiectul se mişca în jurul axei sale şi călătorea de-a
lungul unei traiectorii în zigzag.
OZN-ul a fost observat de martori oculari din zonele
Zagorskului, Pereiaslavl-Zalesski şi Friazm şi de radare
care au confirmat rapoartele.
Două avioane de luptă au fost trimise pentru a
identifica obiectul, unul dintre ele pilotat de
locotenent-colonelul A. Semenchenko.
Interesant este că în anul 1993, general-colonelul V.
Ivanov a recunoscut existenţa unui institut militar
pentru studii OZN pe teritoriul Federaţiei Ruse.

O dispariţie

La 13 septembrie 1990, un obiect mare, al cărui

semnal radar care semăna cu un bombardier strategic,
s-a apropiat de o staţie-radar în regiunea militară
Volga-Ural.
Radarul l-a detectat şi apoi s-a defectat brusc.
OZN-ul părea a „înghiţi” undele sale de la o distanţă
scurtă, apoi ecranele au rămas goale.
Ofiţerii radarişti, printre ei maiorul A. Tuplin,
comandant de tură, au părăsit adăpostul subteran,
deasupra observând un obiect triunghiular.
 Era negru, fiecare parte a lui măsura 15 metri, fără uşi
sau hublouri pe nicio parte. Obiectul a emis trei raze
luminoase albăstrui în sus. A aterizat, nu departe.
Apoi, o explozie dintr-o parte a sa a fost urmată de o
rază, iar antena de oţel a staţiei radar a fost incendiată.
Caporalul Dudnik i-a oprit pe soldaţi să tragă în OZN.
Obiectul a aterizat acolo, unde a rămas timp de peste o
oră.
Apoi a ieşit la iveală că două santinele, caporalul
Blazhis şi soldatul Varennitza, au dispărut. Ei au
reapărut mai târziu, uimiţi că tovarăşii lor îi căutaseră;
ei nu erau conştienţi de faptul că au lipsit. Ancheta care
a rezultat a dezvăluit că ceasurile lor s-au oprit şi, în
mod inexplicabil, numerele de serie de la armele lor au
dispărut, dar amândoi au jurat că erau la posturile lor.
Cazul a fost investigat de către căpitanul Rudzitt,
reporter al ziarului Za Rodinu – purtător de cuvânt
oficial al regiunii militare. Înainte de sosirea lui Igor
Baturin, un ufolog, şeful răspunzător de apărarea
aeriană a regiunii a anunţat că nimic de acest fel nu se
întâmplase la staţia radar, iar problema a fost
muşamalizată.
Apariţia glasnost-ului lui Gorbaciov a condus la
numeroase dezvăluiri despre OZN-uri, cum ar fi
reperarea de la mediatizată de la poligonul de trageri şi
lansări cu rachete de la Kapustin Yar din 1979.
 OZN-ul a plutit fără zgomot, iar apoi şi-a reluat
mişcările. Viteza sa era de trei ori mai mare decât cea a
unui avion de vânătoare modern. Cu cât era mai mare
viteza sa, cu atât mai luminoase au devenit luminile
laterale.
OZN-ul i-a impresionat pe generalii sovietici. Potrivit
Comandantului Suprem al Forţelor de Apărare
Aeriană şi al Armatei Sovietice, Ivan Tretiak, Ministrul
Adjunct al Apărării la acel moment, s-au abţinut să îl
atace, deoarece era posibil ca OZN-ul să fi posedat o
capacitate formidabilă de represalii.
În ziarul Trud din august 1992, Generalul Evghenii
Tarosev a declarat că realitatea OZN-urilor este dincolo
de orice îndoială.
Ceea ce este curios, sprijinind alte rapoarte militare
despre OZN, este faptul că radarele de la bord ale
avioanelor de vânătoare nu au putut înregistra
OZN-ul. În acelaşi timp, Tretyak a refuzat să vorbească
despre OZN-uri, deşi nu s-ar fi cerut să certifice
referinţe, cu privire la natura obiectului.
Generalul-colonel Maximov, un expert în programul
spaţial sovietic, a declarat că Forţele Armate Sovietice
au primit instrucţiuni speciale pentru a informa
institutele principale despre apariţiile OZN.
Astfel de institute s-au stabilit în toate ramurile şi
fiecare a avut „grupuri de lucru” pentru a studia
informaţiile primite.
În 1993, a existat o altă confirmare interesantă la nivel
înalt, cu privire la OZN-uri. De data aceasta, a venit de
la generalul-colonelul V. Ivanov, Comandantul
Forţelor Spaţiale militare. El a fost intervievat de un
ziar rus foarte respectat Argumentî i Faktî, în timpul
căruia a recunoscut existenţa unui institut militar
pentru studii OZN.
Colonelul Gherman K. Kolchin, a relatat despre
interesul armatei cu privire la OZN-uri în ziarul
Anomalia.
El şi-a amintit o conversaţie cu generalul-colonel
Sapkov, care i-a spus lui Kolchin despre OZN-ul eliptic
verde aprins, care a plutit deasupra ariei de testare
rachete de la Kapustin Yar, în noiembrie 1979, în
timpul încercărilor secrete de tehnologie militară nouă.
OZN-ul a fost observat de Sapkov şi de alţi ofiţeri. El
îşi schimba nuanţele şi a plutit timp de 30 de minute
deasupra zonei secrete de testare a rachetelor.
Dar, şapte ani mai târziu, generalul-colonel Sapkov a
observat chiar acelaşi tip de OZN, tot peste Kapustin
Yar. Ofiţerii l-au asigurat pe Sapkov că fenomenul este
observat în mod frecvent în zona de testare.
În luna august 1992, în ziarul Trud, general Evgheni
Tarosev, Preşedinte al Comitetului Ştiinţific şi Tehnic al
CSI, a declarat că OZN-urile sun reale, dincolo de orice
îndoială. Acesta este de „natură fizică” a unui fenomen
care este necunoscut.

Instrucţia

O creştere intensivă a activităţii OZN, în 1978, au

forţat departamentele corespunzătoare din cadrul
Academiei Sovietice de Ştiinţe să accepte un program
de cercetare pentru „fenomene atmosferice anormale.”
Numele de cod pentru acest program era SETKA-AN
(Akademii Nauk Set – Academia de Ştiinţe Net, sau
AS-NET), iar primul act care a fost emis dus la aprobări
oficiale, a impus termenul de „fenomene atmosferice
aberante”, ca termen descriptiv, mai degrabă, decât
„OZN”.
Ministerul Apărare s-a angajat într-un program
similar, poreclit SETKA-MO (Ministerstva Oboroni
Set). Comisia a făcut tot posibilul pentru a dovedi că nu
există OZN-uri, ci doar erori în observarea lansărilor de
rachete sau, în cel mai bun caz, fulgere globulare.
SETKA-AN a servit drept o acoperire puternică,
creând distragerea atenţiei de la lucrările Ministerului
Apărării, a cărui SETKA-MO se spune că a fost sau
este, mai serioasă în investigaţiile ei decât grupul
academic.
În ciuda negărilor de către SETKA, au existat ocazii
când „fenomene anormale” au condus la lansări
neautorizate de rachete mobile, precum şi apariţia
OZN-urilor în timpul exerciţiilor militare de
antrenament, ce a avut ca rezultat distrugerea
comunicaţiilor radio şi a funcţionării
necorespunzătoare a echipamentului.
Academia Sovietică de Ştiinţe a fost scena unei
dezbateri OZN la nivel înalt, în anul 1978.
Au existat, de asemenea, rapoarte cu privire la
comportamentul straniu al OZN-urilor asupra bazelor
de rachete sovietice şi cosmodroamelor cu contacte
aparent nedorite, „vizite” persistente şi ocazional
agresivităţi.
Argumentele ştiinţifice cu privire la natura
OZN-urilor a fost cea mai mică dintre preocupările
cercetătorilor militari. Totuşi, ei au acordat o atenţie
deosebită ipotezei că OZN-urile sunt manifestări ale
unei civilizaţii nonextraterestre. Cel mai mult s-au
preocupat de impactul OZN-urilor asupra tehnologiei
militare şi a personalului.
Centru Rus de cercetare Ufologică a obţinut câteva
fragmente din Directivele Sistematice ale Ministerului
Apărării, implementate din 1980, care se aplică la
OZN-uri. Stroganov afirmă că activitatea SETKA a fost
efectuată cu succes, iar aceste directive o confirmă.
În ciuda încercărilor statului, începând cu anul 1984,
pentru a încuraja poporul sovietic să divulge
experienţele OZN, foarte mulţi au păstrat secrete
observaţiile sau le-au făcut publice în mod anonim.
Această acţiune reprezintă, pe de o parte, o analiză
statistică „tratată” a faptelor dobândite anterior; iar pe
de altă parte, ele pot fi considerate un pas spre
creşterea unei reţele de informatori prin nominalizarea
serviciilor întregului aparat militar.
Fiecare persoană şi orice salariat care a observat
OZN-uri a trebuit să transmită la rândul său imediat
informaţiile către funcţionarii autorizaţi, ducând la o
creştere a observărilor raportate.
Fiecare persoană şi orice salariat care a observat
OZN-uri a trebuit să transmită la rândul său imediat
informaţiile oficialilor.
În 1984 statul a încercat apoi să sporească rândurile
de informatori încă şi mai mult, prin crearea
aşa-numitelor „comisii de fenomene anormale”, un alt
efort de succes pentru a pompa informaţii din diferite
straturi ale populaţiei.
Datorită eforturilor anterioare de denigrare
îndreptate împotriva fenomenului OZN de către
Academia de Ştiinţe, martorii oculari nu au fost
niciunul prea dornic să contacteze pe reprezentanţii
oricărei organizaţii de stat, dar noile comisii au fost
văzute ca organizaţii „independente de acţiune” şi au
creat o anumită încredere.
Oamenii au crezut că erau independente, când, în
realitate, acestea au fost o acoperire pentru a ascunde
un acut interes din partea guvernului, în colectarea de
informaţii şi de cercetare a OZN-urilor.

Misterele OZN ale mărilor ruseşti

Observări ciudate de OZN-uri, creaturi subacvatice

inexplicabile şi vehicule insolite au creat armatei
sovietice probleme mari de zeci de ani.
Înainte de cel de-al Doilea Război mondial,
cercetătorul rus OZN Grabovski a intervievat un
martor, care, împreună cu prietenii săi, a explorat o
peşteră în apropiere de zona de apă adâncă a Lacului
Issik Kul în Kârgâzstan.
Acolo au găsit trei schelete umane, fiecare de mai
mult de 3 metri în înălţime. Oamenii fuseseră speriaţi
de mărimea craniilor ce reflecta inteligenţa lor şi au
păstrat tăcerea mulţi ani, referitor la această constatare.
În 1992, revista Anomalia conţinea un articol scris de
respectatul expert militar Mark Stainberg. Astfel, în
vara anului 1982, locotenent-colonelul Stainberg şi
Ghenadie Zverev efectuau instruirea periodică a
scafandrilor de luptă, sau oamenii-broască în
Turkestan şi în regiunile militare din Asia Centrală.
 Atunci exerciţiile au avut loc în acelaşi lac Issik Kul.
În mod destul de neaşteptat ofiţerii au fost vizitaţi de
generalul-maior V. Demianko, comandantul
Serviciului Militar de Scafandri al Forţelor de Genişti
ale Ministerului Apărării, URSS.
El a sosit pentru a-i informa pe ofiţerii aflaţi la
antrenamente despre un eveniment care a avut loc în
timpul exerciţiilor similare din regiunile militare
Trans-Baikal şi Siberia de Vest.
Acolo, scafandrii s-au întâlnit cu misterioşi
„înotători,” subacvatici, fiinţe foarte asemănătoare
oamenilor, de mărime enormă, (aproximaţi 3 metri în
înălţime), care purtau costume strâmte, arginţii, în
ciuda temperaturilor apei reci ca gheaţa.
Comandamentul local a decis să captureze una dintre
creaturi, dar atunci când unul dintre scafandri a
încercat să acopere creatura cu o plasă, întreaga echipă
a fost propulsată la suprafaţă printr-o forţă aşa de
puternică, încât toată lumea a fost lovită de
aeroembolism, cauzată de nerespectarea practicii de
oprire pentru decompresie.
A existat doar o singură cameră de decompresiune în
zonă utilizabilă doar pentru doi oameni, care era în
stare de funcţionare; ca urmare, trei bărbaţi au pierit,
iar restul au devenit invalizi.
La Issik Kul, Demianko a avertizat împotriva
tentativelor similare de a captura pe oricine şi au fost
trimise buletine de informare către regiunile militare,
cu o analiză detaliată a evenimentelor din zona lacului
Baikal precum şi un avertisment cu grave pedepse
pentru cei care nu respectau aceste indicaţii.. S-au
specificat numeroase lacuri cu apă adâncă, unde
fuseseră consemnate apariţii de fenomene ciudate.
Pe acelaşi teritoriu, unde fusese Stainberg, este Lacul
Sarez, aproximativ care are cam 1600 metri adâncime.
El este vizibil echipelor staţionaţi într-un „punct de
urmărire şi supraveghere”, din Munţii Pamir, şi unde
sunt monitorizaţi şi de sateliţii americani.
Instrumentele utilizate, extrem de sofisticate
tehnologic, au înregistrat în mod repetat imersia în
Sarez a unor obiecte sub formă de disc, urmată de
reieşirea acestora lor la suprafaţă şi zborul lor în
atmosferă, unde dispăreau cu o viteză uriaşă.

Invadarea extratereştrilor

Ivan Vasilievici a dezvăluit ceva foarte interesant,

care nu este prea cunoscut în Occident, şi anume că
toate staţiile orbitale sovietice făcute sunt capabile să
devină bombe nucleare puternice.
În cazul în care un „obiectiv” extraterestru ar iniţia
acţiuni periculoase, ar fi pus în mişcare Planul A.
 Extratereştrii ar fi distruşi, înainte de a ajunge la
suprafaţa Pământului.
În cazul în care Planul A a eşuat şi ei au aterizat, apoi
un triciclu nuclear trebuie să acţioneze direct cu arme
chimice şi bacteriologice care urmează să fie utilizate,
de asemenea, fără niciun fel de negocieri.
Când evaluările privind ameninţările extraterestre
s-au prezentat la Soviet Politburo, unii au fost în fapt
favorabili unui contact cu extratereştrii înainte de orice
lovituri (probabil pentru a prezenta complexului
militar-industrial sovietic noile tehnologii avansate).
Cu toate acestea, nici Ivan Vasilievici, nici colegii săi
nu ştiau al cui punct de vedere va predomina în Biroul
Politic (Politburo) dacă s-ar pune problema contactului
cu extratereştrii.
Ofiţeri de marină ai Flotei de Baikal supraveghează
cu tehnică modernă apele lacului. Comandamentul
Militar al Flotei Ruse cooperează cu americanii în
problema Obiectelor Submarine neidentificate, cât şi a
bizarelor fiinţe acvatice observate.
Cercetătorul Valentin Vladimirovici Krapiva, a
colectat mai multe informaţii despre „fenomene OZN
cu aspect de hidrosferă.”
El a auzit poveşti fascinante de la ofiţerii veterani de
pe submarine sovietice alimentate cu combustibil
nuclear, care au servit în nord, în baze şi instalaţii
navale secrete.
De exemplu, episoade în care operatorii de pe sonare
(tehnicieni hidroacustici) au „auzit” (la adâncimi mari)
„ţinte” ciudate sau submarine urmărite de alte
„submarine”, cu urmăritori care-şi schimbau viteza
după cum voiau, viteze care erau mult mai rapide
decât orice era posibil la acel moment.
Înainte de căderea URSS-ului, un ofiţer de marină,
Nikolai Diomm, a scris un articol despre observări
militare de OZN-uri.
El, ca şi mulţi alţi ofiţeri sovietici, nu a considerat
OZN-urile ca „iluzii optice”, ele erau aceleaşi farfurii,
mingi şi raze, observate de-a lungul veacurilor în alte
părţi ale lumii, dar acum ele erau înregistrate cu
precizia şi imparţialitatea unui raport militar.
În unele cazuri, obiectele au fost observate şi
înregistrate la diferite momente în dinamica lor de
zbor.
Observările, controalele şi verificările efectuate de
către ofiţerii meteorologi ai flotei au stabilit în mod
pozitiv faptul că obiectele văzute nu au fost rezultatul
activităţii tehnologice umane sau iluzii optice.
Au trecut peste 2.000 de ani de când OZN-urile
continuă să fie observate deasupra oceanelor, a
lacurilor şi a mărilor planetei noastre.
Rapoartele au confirmat relativ frecvente apariţii ale
OZN-urilor deasupra acestor centrale nucleare, de
exemplu deasupra celei de la Leningrad.

OZN-uri peste instalaţii nucleare sovietice

Rapoartele despre OZN-uri care survolează

instalaţiile nucleare din fosta URSS sunt relativ ceva
obişnuit. Ele au făcut necazuri militarilor şi au
determinat numeroase atacuri de avertizare şi urmăriri
cu avioane.
Un articol foarte detaliat este scris de jurnalistul şi
ufologul Vladimir Lagovski, care menţionează un
număr de episoade, citând pe ufologul experimentat
Anatoli Listratov, care a făcut un studiu asupra armatei
sovietice şi apariţiei de OZN-uri.
Comandamentul Militar Suprem Sovietic a emis un
ordin de a se opri tragerea cu orice fel de arme în
OZN-urile care „zumzăiau” deasupra hangarelor de
rachete, oricare ar fi fost obiectivele acestora.
„EI”-extratereştrii – s-au dovedit a fi destul de liniştiţi.
Ordinul militar ulterior cu privire la aceste obiecte ar
putea fi rezumat după cum urmează:
„Nu trebuie să existe nicio reacţie la Letaiuschie
Tarelki! Lăsaţi-i să spioneze! «Ei» nu provoacă niciun
rău special, cu excepţia cazului în care sunt într-adevăr
deranjaţi de răspunsuri militare locale!”.
 Celebrul ufolog rus, Vladimir Avinski a fost informat
de cercetătorii din domeniul nuclear de la Institutul de
Cercetări
Nucleare din Dubna, Rusia, încă din 1973, cu privire
la un incident care implica un OZN.
El a apărut noaptea, deasupra instalaţiei celei mai
secrete din Dubna şi a plutit timp de câteva ore.
Generalul responsabil a intrat în panică şi a informat
Moscova că un aparat metalic de origine necunoscută a
rămas imobil în aer deasupra clădirii principale, cerând
instrucţiuni.
Moscova, a răspuns că „cei care sunt autorizaţi” ştiu
ce să facă pentru a controla situaţia. Cu toate acestea,
oamenii de ştiinţă şi-au dat seama că Moscova nu a
controlat nimic în această situaţie – mai degrabă,
OZN-ul (o sondă extraterestră, au teoretizat ei) controla
totul. Au fost trimişi curieri la Moscova, cu toate
fotografiile şi documentele.
Există un centru nuclear major localizat în regiunea
Volga- Institutul de Cercetare ştiinţifică a Reactoarelor
Atomice din Dimitrovgrad.
În vara anului 1991, OZN-uri au apărut deasupra lui.
Unele au coborât. Localnicii au asigurat un investigator
că astfel de „farfurii zburătoare” erau vizitatori
frecvenţi.
În acelaşi an, a existat un caz interesant de OZN-uri
care încerca să „prindă în plasă” un automobil cu un
om de ştiinţă în interiorul acestuia. Obiectele erau sfere
luminoase, care se multiplicau în sfere mai mici, care se
roteau împrejur şi, extinzând raze între ele, se
combinau formând o plasă. Conducătorul auto a
leşinat când a deschis uşa maşinii. Au existat martori
oculari independenţi, care au raportat o sferă argintie
care zbura peste zonă în momentul respectiv.
Se spune că OZN-urile pot utiliza dispozitive prin
care să „corecteze” geosistemele după experimentele
nucleare ale omului.
*
În aceeaşi vară, doi martori au raportat o apariţie
OZN:
„O sferă galbenă uriaşă. Ea a plutit peste o
construcţie ciudată care avea lumini sclipitoare. Spre
dreapta, o altă sferă portocalie emitea o rază puternică
de lumină.
Luminiscenţa era groasă, nu difuza, iar în interiorul
acestuia era o spirală vizibilă. De-a lungul spiralelor,
spre sol, se mişcau «piramide».
Niciun zgomot nu venea de la obiecte. Discul se muta
la dreapta şi la stânga. Martorii au observat totul, de la
o distanţă de 50 de metri, timp de aproximativ 15
minute”.
OZN-uri similare cu cele observate în zona
Dimitrovgrad au coborât la sol obiecte transparente în
formă de piramidă. Atunci când cercetătorii au încercat
să le apuce, piramidele au vibrat şi au „săpat” în sol,
dispărând din vedere. Avmski este de părere că astfel
de piramide sunt dispozitive de dezactivare a
izotopilor din sol şi din apa freatică.
De asemenea, extratereştrii pot folosi astfel de
dispozitive, „să corecteze” geosisteme după
experimentele nucleare ale omului.
Numeroase rapoarte din mass-media rusă au
menţionat OZN-uri în zona de testare nucleară
Semipalatinsk, precum şi zona de testare nucleară a
insulei Novaia Zemlia, unde sunt văzute OZN-uri
după aproape fiecare explozie.
Valeri Kratohvil, scriitor ucrainean, interesat de
apariţiile OZN, a fost membru al grupului de cercetare
al lui Félix Zigel încă din 1972 şi a colectat rapoarte
despre OZN-uri ce au survolat instalaţiilor nucleare
sovietice.
Există date certe că în luna septembrie 1988 au fost
observate două obiecte deasupra reactorului de la
Institutul de Cercetare din Kiev.
OZN-urile erau sfere luminoase de foc, de
aproximativ 8 metri în diametru. Raze luminoase de
culoare roşie erau emise de acele obiecte. Aceleaşi tip
de OZN-uri (identice) au fost observate deasupra
Cernobîlului, în 1986, şi toate aceste observaţii par să
confirme un interes puternic extraterestru pentru
instalaţiile nucleare ale omului.

Investigaţia de la Scelkovo

Un raport interesant aruncă o lumină asupra

modului în care armata sovietică a efectuat investigaţii
OZN.
V. Zamoroka, locotenent-colonel (în rezervă),
precum şi un candidat de Ştiinţe Tehnice, a prezentat
următorul raport referitor la OZN-uri ce au survolat
deasupra Scelkovo-ului.
OZN-urile au apărut în timpul nopţii de sâmbătă, 14
iunie 1980. Colonelul V. Koriakin i-a telefonat
superiorului său în aceeaşi noapte şi a prezentat
raportul detaliat luni.
El a observat mai întâi un zgomot neobişnuit de
frecvenţă redusă bubuindu-i în urechi. El a observat
apoi un obiect pe cer, luminos „cum e luna”, cam la 100
m distanţă.
Colonelul a alergat spre el pentru a-l cerceta şi, pe
măsură ce se apropia, a experimentat o oarecare
rezistenţă blândă, braţele şi picioarele erau împiedicate
de ceva când se mişcau.
Se grăbea să ajungă şi s-a oprit la aproximativ 50 de
metri de obiect când rezistenţa a dispărut. Zona de
luminiscenţă a OZN-ului avea contururi precise.
În partea de jos, obiectul forma o emisferă, iar la
partea superioară, o umflătură cu un diametru mai
mare. Obiectul emitea un sunet care s-a transformat
într-un bâzâit (forţa sa creştea), care i-a amintit de un
motor de avion Yak-40.
Pe măsură ce forţa creştea, OZN-ul a emis, doar
pentru o clipă, trei raze în jos, foarte luminoase şi albe,
care îi amintea de o explozie. Marginile laterale ale
razelor erau foarte distincte, fără difuzie reală. Obiectul
luminiscent era sclipitor, nu avea nuanţe şi părea să fie
plat. Koryakin a observat că culoarea OZN-ului era
similară cu cea a unui metal care se topeşte la
temperaturi ridicate.
Un disc neidentificat a fost filmat deasupra oraşului
Scelkovo, în 1978, cu doi ani înainte de investigaţia
sovietică.

OZN-uri peste mările sovietice

În luna august 1965, un membru al echipajului de la

bordul vaporului Raduga ce naviga în Marea Roşie a
observat la aproximativ trei kilometri distanţă o sferă
de foc ce a zburat de sub apă şi a plutit pe suprafaţa
mării, luminând-o. De remarcat că un pilon gigantic de
apă a crescut atunci când sfera a apărut din mare,
înainte de a se prăbuşi câteva momente mai târziu.

OZN-uri în formă de seceră

Astronomul A. Sazanov a văzut un corp în formă de

seceră în zona Kislovodsk. OZN-ul a fost însoţit de un
obiect zburător în formă de stea în faţa lui. „Secera” şi-a
schimbat în cele din urmă forma în cea a unui disc şi a
dispărut. La 21 septembrie 1968, L. Tsekhanovich,
astronom şi lector la Planetariul din Moscova, a făcut
încă o astfel de observaţie – timp de o oră.

Munţii Caucaz

În luna octombrie 1967, o sferă de foc a fost raportată

în Munţii Caucaz. A zburat la aceeaşi viteză cu cea a
unui avion de pasageri, dar în mod clar nu era aşa ceva.
Culoarea obiectului era luminos-gălbuie, aproape albă,
iar partea superioară emitea focuri în direcţia opusă
zborului. Nicio explicaţie pentru acest spectacol nu a
fost găsită vreodată.

Râul Soci

Un obiect în formă de stea s-a înălţat deasupra

orizontului râului Soci, la 14 iulie 1969. Un geograf,
Tarchevski, a raportat că „steaua” a emis patru raze
filiforme, vizibile cu ochiul liber. „Razele” erau
strâmbe, şi ele însoţeau „steaua”, în timp ce ea a
dispărut din faţa ochilor. Povestea lui Tarchevski a fost
confirmată de mai mulţi martori.

Laboratorul OZN

Serghei Koroliov şi Lev Termene l-au numit

„laboratorul de cercetare al farfuriilor zburătoare”, dar
chiar şi în anii perestroikăi nu a fost posibil să-l
localizeze.
Cercetătorii OZN ruşi ştiau că el exista, totuşi, în cele
din urmă, căutarea i-a adus în oraşul Ahtubinsk (a nu
se confunda cu Aktiubinsk). Laboratorul de cercetare a
„farfuriei” a fost sub autoritatea teritorială a zonei de
testare Kapustin Yar şi a cosmodromului.
Deşi amplasamentul laboratorului a fost un secret de
stat, OZN-urile nu au fost afectate de secretul sovietic.
„Ele” au fost observate la laborator, imediat după
crearea sa. Ufologul Yuri Stroganov şi colegii săi au fost
capabili de a colecta informaţii interesante şi relevante
cu privire la acest laborator.
Cercetarea principală a avut de-a face cu
antigravitaţia şi propulsia (asistată de câmpuri electrice
şi magnetice). Numeroşi directori sovietici ai
institutelor de cercetare ar fi fost destul de surprinşi
dacă ar fi aflat că proiectele, finanţate şi gestionate de
complexul militar-industrial, au fost de fapt o parte a
cercetării asupra misterului „farfuriilor zburătoare”.
Directivele din 1980 menţionează două unităţi
militare la care trebuiau trimise urgent cele mai
serioase rapoarte şi date despre OZN-uri colectate.
Aici trebuia să fie telegrafiate imediat:
Unitatea Militară Nr. 67947 din zona oraşului Mitisci din
Regiunea militară – Moscova şi Unitatea Militară Nr. 62728
din Regiunea Militară – Leningrad.
Datele „serioase” au consemnat urme fizice ale unor
fenomene aberante, urmate uneori de moartea
personalului militar (ca urmare a contactelor cu
fenomenele aberante) şi defectarea instalaţiilor şi a
tehnicii militare sau a utilajelor tehnologice.
Între sfârşitul anului 1988 şi martie 1989, toate
unităţile militare sovietice, inclusiv cea staţionată în
Ieisk, li s-a cerut distrugerea oricăror urme ale
instrucţiunile Ministerului Apărării.
Unităţile Militare Nr. 67947 şi 62728 au devenit mai
secretizate decât înainte.
În timp ce glasnost-ul încă intoxica poporul,
moştenirea secretului stalinist a continuat să învăluie
colecţia armatei de date OZN.
 Apoi, obiectul s-a urcat cu acelaşi şuierat. În două sau
trei secunde, a câştigat o altitudine de aproximativ 30
de metri şi a plutit timp de două secunde. Şuieratul era
mai puţin intens, dar zgomotul de bubuială a crescut.
Obiectul s-a mutat încet într-o direcţie nord-vest,
paralel cu solul, apoi la aproximativ 16 picioare (5 m)
distanţă, brusc a dispărut din vedere, ca şi în cazul în
care zbura cu o viteză incredibilă sau cineva a „stins-o.”
Apoi a văzut un alt obiect deasupra vârfurilor
copacilor: un imens, alungit OZN, de culoare roşie, cu
două protuberanţe roz.
Mai târziu, Koryakin a putut să vadă toate OZN-urile
de acasă de la o fereastră de la etajul cinci. Spre partea
stângă a acesteia un alt obiect luminos a zburat cu o
traiectorie orizontală, lăsând în urmă o dâră roşie ca
focul. Cincisprezece minute mai târziu partea de la
coada OZN-ului roşu, imobil a devenit mai puţin
vizibilă (s-a decolorat). Apoi au venit nori.
Fenomenul Schelkovo a determinat ca armata să
includă oameni de ştiinţă remarcabili în cadrul anchetei
care a procedat în mai multe direcţii: interviuri date
martorilor, analize de sol, măsurători cu teodolitul şi
chiar radiestezice (biogeofizice). Koryakin nu a fost
singurul martor ocular al mişcărilor; s-a dovedit că
ceva neobişnuit din noaptea aceea de iunie a fost
observată de 30 de martori oculari diferiţi, printre ei
profesionişti cum ar fi profesori, militari, şi oameni de
ştiinţă.
Oameni de ştiinţă din Gorki au observat la un
sanatoriu pe râul Vetluga, „o luminiscenţă
neobişnuită.” Şeful instituţiei lor de cercetare a fost în
măsură să ia 34 de fotografii consecutive. Un pilot a
raportat un punct luminos care zboară pe cer. (s-a
descoperit că relatarea sa a fost făcută la zece minute
după ora la care Koryakin raporta prima observaţie).
Experţii militari au stabilit că în aceeaşi noapte au
fost lansaţi doi sateliţi de comunicaţii sovietice:
Gorizont şi Kosmos-1188. O parte din ceea ce a fost
observată poate fi cu siguranţă explicată prin lansări,
dar cu restul cum rămâne?

Antarctica şi misterele sale

Antarctica are o suprafaţă de 14 de milioane

kilometri pătraţi. 98% din suprafaţa sa este acoperită cu
gheaţă. Calota are o adâncime medie de 1, 6 kilometri.
Astronomul antic grec Ptolemeu era convins că cele
două continente de la poli sunt locuite şi au o vegetaţie
abundentă.
Prima corabie a ajuns în Antarctica în aprilie, 1820.
Primele cercetări cu privire la acest continent au
început după anul 1900. Cercetările s-au efectuat
anevoios, dat fiind condiţiile climaterice şi vânturile
deosebit de puternice înregistrate aici.
Antarctica, al şaptelea continent al Pământului, este
divizată în mai multe zone triunghiulare, împărţite
între 19 ţări. Se cunoaşte faptul că sub calota glaciară
sunt munţi, vulcani, râuri, lacuri. Calota glaciară
depăşeşte în anumite regiuni antarctice 4 km grosime,
însă sub aceasta sunt ascunse zăcăminte de uraniu, fier,
carbon, petrol şi gaze naturale.
Se presupune că pe continentul antarctic există o
zonă de operaţiuni secrete la care participă atât oameni
tereştri, cât şi reptilieni.
Sub Munţii New Schwabenland din Antarctica există
o bază secretă cu numele „New Berlin”, condusă de
Oameni superblonzi, adevărate drone umane, care
acţionează în strânsă colaborare cu reptilienii.
Se pare că Tratatul de colaborare între Micii-Cenuşii
şi Pământeni datează încă din 1933 şi a fost stabilit de
către nazişti. Ulterior, aceştia au migrat în SUA prin
intermediul Proiectului Paperclip.

Adevăruri despre Antarctica

Există mai multe expediţii ştiinţifice care au fost

desfăşurate în Antarctica. Acest lucru a fost confirmat
într-un interviu cu amiralul Richard Byrd, care a spus
că regiunea va deveni centru de cercetare ştiinţifică,
după al Doilea Război Mondial.
Se ştie că o întreagă flotă de submarine naziste –
vestitele U-Boat-uri – de ultimă generaţie, la sfârşitul
celui de-al Doilea Război Mondial a dispărut fără urmă,
împreună cu nazişti de top care nu au fost găsiţi
niciodată
Se presupune chiar că au avut o cale de evacuare prin
Antarctica în afara Pământului. Naziştii au crezut şi au
afirmat că ar exista o civilizaţie în interiorul
Pământului. Această idee a fost credinţa vestitei
ezoteriste Helena Blavatsky, care a influenţat profund
filosofia şi ezoterismul nazist. Există o mare varietate
de dovezi care sugerează că o teorie considerată falsă
pentru majoritatea oamenilor, Pământul gol la interior,
a avut un cult neobişnuit în Germania nazistă.
Figuri de top germane şi scriitori au sprijinit, de
asemenea, această idee, inclusiv scriitorul Karl
Neupert: Pământul nu e o piatră solidă, este în formă
de glob ocular uman, având două portaluri de intrare
la polii nord şi sud şi este gol la interior către centru.
S-a presupus că în interiorul Pământului există un
imperiu numit Agartha. Acest fapt este susţinut de
mulţi gânditori şi scriitori, precum Mircea Eliade
(născut în 1907 la Bucureşti, a murit la Chicago, SUA, în
1986) şi Nicholas Roerich (cunoscut ca Nikolai
Konstantinovich Rerikh) pictor rus, scriitor, arheolog,
teosofist, care s-a născut la Sankt Petersburg în 1874 şi a
murit la Nagar (India) în 1947.
Nu naziştii au creat conceptul de Pământ gol la
interior, ci membrii societăţii Illuminati, printre care
Edgar Allen Poe şi Jules Verne au făcut aluzie în poezia
şi în proza lor despre un astfel de loc ce există adânc,
sub crusta Pământului. Naziştii au condus trei expediţii
în Antarctica, iar amiralul Richard Byrd, care a condus
Operaţiunea Highjump, sugerează că „bazele” au fost
stabilite în Antarctica de către nazişti.
La scurt timp după întoarcerea sa din Operaţiunea
Highjump, amiralul Byrd a început să descrie OZN-uri
şi alte lucruri văzute în Antarctica. Evident că imediat a
fost internat la psihiatrie şi la sfârşitul anului 1947 a fost
ucis, conform modalităţilor cunoscute de acţiune ale
oamenilor din umbră.

Operaţiunea Highjump

În 1947, amiralul Richard E. Byrd a condus 4.000 de

militari din SUA, Marea Britanie şi Australia într-o
„invazie” a Antarcticii, numită Operaţiunea Highjump,
crezând că vestitele submarine naziste, lideri de top şi
trupe militare s-ar ascunde acolo. Această operaţiune
nu poate fi negată. Nici acea parte a poveştii, în care
rareori se spune, cel puţin de o parte din cercurile
„oficiale”, că Byrd şi forţele sale au întâmpinat o grea
rezistenţă în aventura lor asupra Antarcticii de la
„farfuriile zburătoare” şi a trebuit să oprească
operaţiunea datorită pierderilor masive.
Operaţiunea Highjump, care a fost de fapt o invazie a
Antarcticii, a constat din trei grupuri de luptă navale,
care au plecat din Norfolk, Virginia (SUA), la 2
decembrie 1946.
Ele au fost dirijate de către nava de comandă a
amiralului Richard E. Byrd, spărgătorul de gheaţă
„Northwind,” purtătorul de rachete „Pine Island,”
distrugătorul „Brownsen,” portavionul „Phillipines
Sea,” submarinul american „Sennet”, două nave de
sprijin – „Yankee” şi „Merrick,” şi două tancuri cisternă
„Canisted” şi „Capacan,” distrugătorul „Henderson” şi
o navă hidroavion „Currituck”. O forţă
britanico-norvegiană, o forţă rusă şi unele forţe
australiene şi canadiene au fost de asemenea implicate.
Germania a fost aparent învinsă şi nu a existat nicio
dovadă că un nou inamic este în curs de dezvoltare,
Rusia nu a avut cu siguranţă astfel de tehnologii
superioare.
Statele Unite erau doar la „vârsta rachetelor” şi total
dependente de tehnologia şi expertiza capturată din
Germania, la sfârşitul războiului. Tehnologia germană
preluată de americani a fost dezvoltată de Wernher von
Braun – fost discipol al lui Hermann Oberth (născut în
1894, la Sibiu şi decedat în 1989, la Nürnberg), cel care a
dezvoltat la NASA Programul Apollo.
Nu a existat nici o altă ameninţare cunoscută, care ar
putea motiva invazia Antarcticii de către Statele Unite.
Aceste „obiecte zburătoare” puteau zbura de la pol la
pol cu viteze incredibile. În vara aceluiaşi an, 1947, s-a
desfăşurat şi incidentul Roswell, „în mod oficial”
neexplicat atunci, ci mult mai târziu, aproape de finalul
ultimului deceniului al secolului XX.
Zvonurile au început să circule că deşi Germania a
fost învinsă, o selecţie a personalului militar şi a
oamenilor de ştiinţă a fost făcută, în timp ce trupele
aliate înaintau în toată Europa continentală,
stabilindu-şi o bază în Antarctica, unde au continuat să
dezvolte aeronave avansate, bazate pe tehnologii
extraterestre.
La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, aliaţii
au stabilit că circa 250.000 de germani lipseau la
„inventarul” demografic, chiar şi ţinând cont de
accidente şi decese. Aceşti oameni au constituit baza –
destul de mare – pentru o colonie, care să ofere gradul
esenţial de calificare, expertiză şi forţă de muncă pură,
necesare într-o bază industrială de orice fel, să nu mai
vorbim de producţie, chiar şi după standardele de azi
cu grad extrem de tehnologizare. Mulţi cercetători ai
fenomenului OZN au analizat o multitudine de
rapoarte privind observarea de „farfurii zburătoare” cu
svastici sau cruci de fier pe ele, precum şi
„extratereştri” ce vorbeau limba germană etc.
Cele mai multe rapoarte erau despre persoane răpite,
care au fost luate în baze subterane cu zvastica pe
pereţi, ca în cazul lui Alex Christopher, cel care a
menţionat că a fost răpit şi a văzut „Reptiloizi” şi
„nazişti”, care lucrează împreună la bordul unei nave
antigravitaţie sau în cadrul unei baze subterane.
La sfârşitul lui 1947, la numai câteva luni după
celebrul incident de la Roswell, secretarul de stat al
Marinei americane, James Forrestal a trimis acest grup
de lucru naval în Antarctica, grup format din amiralul
Nimitz, amiralul Krusen şi amiralul Byrd, în cadrul
„Operaţiunii Highjump”.
Aceasta trebuia să fie oficial, o expediţie pentru a găsi
„depozite de cărbune” şi alte resurse valoroase, dar
faptele indică altfel... În realitate au încercat a localiza o
bază subterană imensă construită de germani, înainte,
în timpul şi imediat după al Doilea Război Mondial, cu
ajutorul entităţilor străine (ET), care au fost descrise ca
fiind „arieni”.
Această bază a fost localizată în Neuschwabenland, o
zonă din Antarctică, pe care Germania a explorat-o în
mod susţinut, înainte de izbucnirea celui de-al Doilea
Război Mondial.
De fapt, Germania a făcut un studiu foarte detaliat al
Antarcticii şi se bănuia că a fost construită o mică bază
subterană acolo înainte de război. Cert este că au existat
o mulţime de dovezi la momentul respectiv, care au
indicat faptul că până în 1947, elemente ale marinei
militare sau ale marinei germane, erau încă foarte
active în Atlanticul de Sud, care operau fie din America
de Sud, fie din unele baze anterior nebănuite din
Antarctica.
Multe ştiri circulau la vremea aceea... De exemplu, în
1947, un submarin U-Boat german a oprit o balenieră
islandeză cu numele Juliana şi pe comandantul
acesteia, Hekla, în apele Antarcticii pentru a cumpăra
ce aveau de vânzare. În schimbul bunurilor cumpărate
de germani cu dolari americani, comandantul U-Boat
i-a indicat comandantului balenierei zona unde poate
găsi cele mai multe balene. Informaţia a fost exactă!
Faptul că spre sfârşitul celui de-al Doilea Război
Mondial, 10 U-boat, cu sediul în Oslofjord-Hamburg şi
Flensburg, au fost puse la dispoziţie pentru a
transporta câteva sute de ofiţeri şi oficiali germani în
Argentina pentru a construi un nou Reich este larg
acceptat.
Aceşti ofiţeri, cea mai mare parte implicaţi în proiecte
„secrete”, iar mulţi dintre ei erau membri ai SS şi
Kriegsmarine, au căutat să scape de „răzbunarea”
Aliaţilor şi să continue activitatea în străinătate.
U-boat-urile s-au umplut cu bagajele lor, documente
şi mai mult decât probabil lingouri de aur, pentru a
finanţa eforturile lor. Toate U-boat-urile au plecat din
porturile lor de origine, între 3 şi 8 mai 1945, spre
Argentina, unde au fost primite de către regimul
prietenos al lui Juan Peron şi carismatica lui soţie, Eva
Peron.
Şapte din zece U-Boat-uri, observate la graniţa
germano-daneză, au pornit spre Argentina, prin
Kattegat şi Skagerrak. Niciunul nu a mai fost văzut
vreodată „în mod oficial”. Sunt informaţii că şi Hitler a
fugit în Argentina, unde a trăit bine până pe la 74 de
ani cu Eva Braun.
A fost documentat faptul că trei dintre U-Boat-uri au
ajuns în Argentina: acestea au fost U-530 şi U-977 care
s-au predat Marinei argentiniene la Mar del Plata, la
începutul lunilor iulie şi august 1945, iar U-1238 a fost
scufundat de către echipaj în apele Golfului San Matias,
în nordul Patagoniei. Şapte U-boat-uri sunt încă date
dispărute, iar arhivele Kriegsmarine, redescoperite,
indică faptul că un total de mai mult de patruzeci de
U-boat-uri sunt complet dispărute, toate care au fost în
construcţie cu întârziere, acestea probabil neputând fi
detectate de tehnologia aliaţilor la acea vreme.
Povestea OZN-urilor naziste începe prin 1938, când
două astfel de aeronave cu echipaj arian (umanoizi)
aterizează forţat undeva, în Alpii Bavarezi.
Apoi tehnologia a fost copiată, astăzi numindu-se
inginerie inversă, cea prin care americanii au creat flota
stelară Solar Warden.
Aceşti extratereştri supravieţuitori, printre ei şi Grey
(Micii Cenuşii) (vezi lucrarea noastră, „Adevăruri
tulburătoare”, capitolul „Extratereştrii. Clasificare”) au
conlucrat cu naziştii la construcţia de astfel de
aeronave.
Se presupune că la bordul unui U-Boat cu direcţia
Argentina, după război se aflau şi aceşti extratereştri, o
rasă, complet umanoidă şi foarte avansată.
„Operaţiunea Highjump” a fost filmată, iar apoi
studiourile de la Hollywood au făcut un film cu
numele „The Secret Land”. După sosirea sa în
Antarctica, forţa navală a început o recunoaştere a
continentului. Byrd a fost el însuşi la bordul primului
dintre avioanele care au decolat la 29 ianuarie 1947.
Acesta a filmat şi a cartografiat continentul alb. Din
relatările de mai târziu ale amiralului, reiese faptul că
magnetometrele de la bordul avionului indicau
anomalii deasupra polului, ceea ce indica faptul că este
gol spre interior. Din constatările celorlalţi, avionul a
avut o întârziere de 3 ore, timp în care amiralul a fost
interceptat de către arieni şi nazişti şi condus în baza
lor din interior.
Misiunea navelor Aliaţilor ar fi trebuit să dureze între
6 şi 8 luni, dar s-a sfârşit mult mai curând cu mulţi
morţi. Este incontestabil faptul că grupul central al
„Operaţiunii Highjump” a fost evacuat de către
spărgătorul de gheaţă „Burton Island” din Golful
Balenelor, la 22 februarie 1947. Grupul de Vest, condus
acasă la 1 martie 1947, iar Grupul de Est a plecat, de
asemenea, la 4 martie 1947, la doar opt săptămâni de la
sosire. În cele din urmă, cele două grupuri au venit
acasă, în Statele Unite, cu date care apoi imediat, au
devenit clasificate „top secret”.
Ex-secretarul Marinei, devenit acum secretarul
Apărării, James Forrestal, s-a retras la un moment dat
din serviciul activ şi a început să „vorbească” nu numai
despre „Operaţiunea Highjump”, ci şi despre alte
lucruri... A fost internat imediat la Bethesda Naval
Hospital, secţia de psihiatrie, unde a fost împiedicat să
se vadă sau să discute cu cineva, inclusiv cu soţia lui,
iar după scurt timp a fost aruncat pe fereastră, în timp
ce încerca să se spânzure lângă pat.
Există multe rapoarte ale piloţilor care au survolat
Continentul Alb despre lucruri ciudate apărute „de
nicăieri”, inclusiv OZN-uri.
 Deoarece nu există dovezi concludente ale unei baze
germane/extraterestre în Antarctica, este dincolo de
orice îndoială că ceva foarte neobişnuit se întâmplă pe
sau în jurul continentului îngheţat. În general, se pare
că probabilitatea ca o astfel de bază să fi existat... şi
poate continua să existe şi în ziua de azi, sunt destul de
mari...
Concluzionăm:
Germanii au explorat o parte din Antarctica, chiar
din ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, când
marea majoritate a activităţii lor era orientată spre
reconstruirea economiei germane şi a infrastructurii
militare. Această activitate a început cu puţin timp
înainte de recuperarea unui OZN în Bavaria, în 1938,
dar a intrat într-un ritm accelerat imediat după aceea.
A existat o activitate intensă în desfăşurare, cu nave
şi submarine în Atlanticul de Sud şi în regiunile polare,
pe tot parcursul şi după încheierea războiului mondial.
Această activitate a continuat şi în 1950 şi continuă
până în zilele noastre, cu ceea ce poate fi considerat
observaţiile întreprinse de U-boat-uri, precum şi cu
incidenţa foarte mare de observare a OZN-urilor în
Atlanticul de Sud şi Polul Sud, inclusiv în porţiunile
sudice ale Americii de Sud.
Prin „Operaţiunea Highjump”, prezentată mai sus,
SUA au invadat continentul Antarctica în sine, cu
resurse navale considerabile. Grupul operativ a revenit
acasă doar câteva săptămâni mai târziu, iar presa
sud-americană locală a scris despre înfrângerea
americanilor în operaţiune. Acest lucru a coincis cu o
creştere substanţială a activităţii OZN-urilor, activitate
care are loc în emisfera sudică, în special în America de
Sud.
Amiralul Byrd a vorbit despre obiecte care ar putea
zbura de la un pol la celălalt, cu viteze incredibile,
având baze în Antarctica.
250.000 de germani şi circa patruzeci de U-boat-uri
nu au putut fi contabilizaţi la sfârşitul războiului.
Documente şi martori oculari dovedesc că cel puţin o
parte a acestor submarine au fost sesizate în America
de Sud, la câteva luni după sfârşitul războiului din
Europa.

Scurtă istorie a cercetărilor antarctice

Primul document care vorbeşte despre Antarctica se

numeşte Terra Australis. Este o carte scrisă cu 350 de
ani înainte de Hristos. Cartograful grec Marinos de Tyr
a fost cel care a dat numele de Antarctica, în secolul al
II-lea d.Hr. harta lui Piri Reis prezintă continentul ca
fiind populat şi cu multe animale. Ptolemeu considera
Antarctica ca fiind continentul care ţine Pământul în
echilibru.
În anul 1959, a fost semnat un tratat prin care se
interzicea exploatarea acestor zăcăminte. Fiecare ţară,
dintre cele 19, încearcă să pună punct acestui tratat,
bogăţiile continentului fiind foarte tentante. Diviziunea
zonelor din Antarctica este contestată de celelalte
puteri care nu au semnat acest tratat. În Antarctica s-a
înregistrat cea mai joasă temperatură, este vorba de -88
de grade Celsius. Tot pe acest continent există un pol al
vânturilor, acestea depăşind 200 de kilometri pe oră.
În anul 1910, cercetătorul Alfred Wegener a sesizat
faptul că Africa şi America de Sud sunt ca două piese
de puzzle. A fost emisă teoria că a existat un imens
continent. Exploratorii care au ajuns în Antarctica au
suferit grave probleme de sănătate, boli psihice, la fel
ca şi astronauţii americani şi ruşi, la întoarcerea lor din
spaţiu. Apariţia acestor boli s-a pus pe seama frigului
sau a lipsei de hrană.
În anul 1959, când s-a făcut împărţirea Antarcticii
între cele 19 ţări, un teritoriu numit Mary Byrd a rămas
nereclamat de niciuna dintre aceste ţări, cu toate că, şi
această zonă prezintă rezerve uriaşe de petrol, gaze şi
uraniu. Nu a existat o explicaţie oficială a acestei
situaţii. Se crede că este un teritoriu rezervat
extratereştrilor. Păstrând acelaşi registru al misterelor,
NASA refuză să dea publicităţii pozele luate de sateliţi,
ale Polului Sud. Acest lucru a alimentat foarte mult
lansarea unor ipoteze. Unii consideră că Polul Sud are
multe lucruri care trebuie ascunse. Se vorbeşte despre
existenţa unui oraş al extratereştrilor. La începutul erei
creştine, Pomponius afirma că un imens continent în
emisfera sudică, unde există mari bogăţii, ţine
echilibrul Pământului.
Aşa a început să se creioneze ipoteza conform căreia
Antarctica este partea răsăriteană a fabulosului
continent Atlantida. În anul 2001, ruşii au început
cercetările sub calota glaciară, la o adâncime de 4
kilometri şi au descoperit un lac, ce ocupă o suprafaţă
cât jumătate din cea a Lacului Baikal şi are ca şi acesta
apă dulce.
Se spune că sub calota glaciară antarctică există peste
200 de astfel de lacuri. Cercetarea lor este dificilă, din
cauză că forarea în gheaţa groasă de 4 km se realizează
extrem de greu, iar proiectul costă miliarde de euro.
Specialiştii susţin că aceste lacuri au păstrat intacte
condiţiile de viaţă şi vieţuitoarele de pe Terra, de acum
câteva milioane de ani.

Amiralul Byrd şi Arctica

La 2.300 de mile dincolo de Polul Nord ar exista o

intrare către centrul Pământului. Acolo, conform
spuselor amiralului Richard Byrd, primul om care a
zburat deasupra Polului Nord, ar locui o civilizaţie
mult mai evoluată. Cei care populau Pământul s-au
mutat în subteran, acum 100.000 de ani. Un război care
a avut loc atunci a distrus suprafaţa Terrei şi a creat
deşerturile.
O fotografie recentă a Polului Nord, aflată în custodia
NASA şi transmisă de unul dintre sateliţii
circumtereştri, a resuscitat interesul geofizicienilor. În
această imagine se poate observa, în zona Polului Nord
magnetic, o suprafaţă care nu este acoperită cu gheaţa
calotei glaciare.
Pe o rază de 300 kilometri se întrezăreşte pământ şi
încă unul fertil. Am învăţat că la Polul Nord nu se află
nimic, decât apă. Ce ar putea însemna acea pată de
Pământ?
Ulterior, satelitul a captat şi alte fotografii şi toate
prezentau acea pată de pământ. Mulţi cercetători au
susţinut că avem de-a face cu un fenomen magnetic,
unde se produce o perturbare atmosferică. Teoria nu
s-a dovedit a fi viabilă, nu era vorba despre aurore
boreale deoarece pata se află pe sol şi nu în aer.
Alţi geofizicieni au mers cu gândul la teoria pe care o
susţinea în anul 1926, după ce zburase deasupra
Polului Nord, amiralul Byrd. În anul 1947, a fost dat
publicităţii jurnalul secret al amiralului Byrd de către
un fost agent CIA, care intrase în posesia acestuia.
În jurnal se susţinea că la Polul Nord este o intrare
către interiorul Pământului. Acolo s-ar afla un oraş
populat de o civilizaţie necunoscută, care comunică
prin telepatie.
Oraşul se numeşte Agartha şi are milioane de
locuitori care cunosc secretul nemuririi. După ce
consideră că au trăit destul, ei îşi aleg momentul când
să se retragă din viaţă. Femeile nasc o dată sau de două
ori, iar gestaţia durează trei luni. Ele nasc în temple
special amenajate unde există bazine cu apă. Toate
acestea sunt informaţii, din jurnalul amiralului Byrd.
Byrd susţinea că a locuit în Agartha timp de o lună.
Farfuriile zburătoare care se observă pe cer sunt
mijloacele de transport ale acestei civilizaţii. Byrd mai
spunea că autorităţile americane au amplasat baze
militare în zonă şi chiar au beneficiat de tehnologie de
la această misterioasă civilizaţie.
În perioada 1928–1955, Byrd a făcut 11 expediţii la
Polul Nord. La 19 februarie 1946, Byrd a plecat într-o
altă expediţie la Polul Nord. Văzând că nu se întoarce,
cei de la bază l-au dat dispărut. Byrd a revenit pe 11
martie 1947 şi a descris lumea din interiorul
Pământului.
În anul 1952, amiralul este decorat cu Medalia de
Onoare de către guvernul american, ca semn al
recunoaşterii meritelor sale. Într-un mod indirect,
guvernul american recunoscuse şi mărturiile
amiralului Byrd.

Antarctica în 2016

În luna martie 2016, preşedintele american Barack

Obama a vizitat Antarctica, vizita sa fiind precedată de
cea a Patriarhului Kirill al Rusiei, tot în Antarctica.
Kirill a oferit o binecuvântare ciudată Antarcticii,
numind pământul arid „ideal pentru natura umană”,
pentru că nu există arme acolo şi niciun fel de
experimente ştiinţifice, a zis acesta.
Simultan cu vizita lui Obama la Polul Sud,
ex-directorul CIA, James Clapper, a făcut o călătorie
secretă în Australia, o altă ţară care are un mare interes
faţă de Antarctica. La rândul său, fostul secretar de stat
John Kerry a vizitat un anume loc din Antarctica, în
ziua alegerilor prezidenţiale din SUA. Ben Fulford
spune că John Kerry s-a dus să ceară ajutorul cuiva,
după ce a văzut că Hillary Clinton a pierdut alegerile.
Tot Ben Fulford ne informează că în Grupul
Illuminati sunt acum două facţiuni în luptă pentru
supravieţuire: facţiunea nazistă sangvină genealogic,
care vine din anticul Babilon, reprezentată de grupul
nazist Bush/Clinton/Rockefeller/Rothschild/Soros şi
familiile regale europene, care şi ele sunt într-o luptă de
culise (ne referim la Rockefeller/Rothschild) şi grupul
gnosticilor moderni, ce racolează supercreiere şi-i fac să
lucreze pentru ei.
Aşadar, Trump ar aparţine acestei facţiuni. O mare
parte din naziştii Babilon au fost văzuţi recent în
Antarctica.
Ultimele informaţii spun că George Soros a fost
lichidat de către „Pălăriile Albe” din Pentagon în zilele
lui decembrie 2016...

Construcţia metalică

În anul 2001, Vocea Rusiei a difuzat o ştire care a

făcut repede ocolul lumii: un satelit rus a detectat în
calota glaciară antarctică o structură metalică. În primă
fază, ruşii au considerat că americanii au încălcat
prevederile Tratatului din 1959 şi au construit o bază
secretă în interiorul calotei glaciare, construcţie
costisitoare din toate punctele de vedere şi aproape
imposibil de realizat.
Americanii au dat asigurări că nu au cunoştinţă de
acest fapt. Dacă lucrurile stau aşa, construcţia metalică
exista înainte de formarea calotei glaciare, acum 12.000
de ani. Este o descoperire care ar putea să dezlege
multe mistere ce s-au creat în jurul Antarcticii.
 Continentul locuit

Pentru mulţi dintre noi nu mai este o surpriză faptul

că Antarctica a fost un continent locuit cu mult timp în
urmă. În anul 2008, cercetătorul Vicente Fuentes a
descoperit o piramidă-gigant în Antarctica.
Descoperirea a fost făcută cu ajutorul unor imagini
transmise de un satelit. Cercetătorii vorbesc despre o
perioadă numită Antarctica antică. Tot mai multe
descoperiri fac viabilă ipoteza conform căreia
Antarctica nu a fost mereu acoperită de gheaţă.
În anul 2009, cercetătorii au studiat eşantioane
preluate din Antarctica, în care au descoperit urme de
polen. Este avansată ideea că în timpul verii, cu mii de
ani în urmă, temperaturile depăşeau aici 20 de grade
Celsius. În anul 2012, au fost preluate eşantioane de
apă din Lacul Vida, din Antarctica. Au fost descoperite
32 de specii de bacterii şi peste 2.800 de microbi.
Pe măsură ce calota glaciară se topeşte, tot mai multe
descoperiri se fac pe misteriosul continent. Imagini noi
transmise de sateliţi prezintă aliniamente care seamănă
foarte mult cu piramidele din Egipt. Este posibil ca un
cataclism să fi modificat condiţiile climaterice de pe
acest continent.
Cercetătorii au studiat Sfinxul din Egipt şi au găsit
eroziuni care au fost cauzate de o inundaţie
catastrofală. Ei estimează că acum 10.000 de ani a avut
loc un fenomen care a dus la schimbarea climei. S-a
avansat ipoteza că Sfinxul şi piramidele egiptene au o
vechime de peste 10.000 de ani, ele fiind martore la
această catastrofă. A fost o schimbare globală care a dus
la apariţia deşerturilor şi a calotei glaciare din
Antarctica.
Cercetătorul american Graham Hancock susţine că
toate piramidele din lume au fost construite înainte de
această mare catastrofă, la fel şi liniile din deşertul
Nazca (Peru). Creatorii au făcut parte dintr-o civilizaţie
foarte avansată care a dispărut/s-a mutat în altă parte,
ca urmare a acestor schimbări globale.

Noi cercetări

După ce un satelit NASA a surprins imagini de sub

calota glaciară a Antarcticii, NASA a hotărât să trimită
aici un avion DC-8, echipat cu un laser special. Avionul
a survolat 6 săptămâni calota glaciară, care ocupă o
suprafaţă mai mare decât suprafaţa Europei. Dacă
într-o zi calota aceasta de gheaţă s-ar topi, nivelul
oceanelor şi al mărilor Pământului va creşte cu zeci de
metri.
După cel de-al Doilea Război Mondial, SUA au decis
efectuarea unei expediţii în inima Antarcticii, cu
speranţa că misterul va fi desluşit.
Operaţiunea Highjump a fost condusă de către
amiralul Byrd. A fost cea mai costisitoare operaţiune
efectuată de către americani, în acea perioadă. Existau
multe legende despre baze subterane extraterestre. Cu
toate că s-au investit mulţi bani, forţe umane şi
tehnologie de ultimă generaţie pentru anul 1946,
misiunea a fost un eşec.
Un avion s-a prăbuşit, ca urmare a unei coliziuni cu
un munte, un submarin a fost distrus în urma a unei
ciocniri cu un bloc de gheaţă, iar mulţi oameni au murit
de frig. Această operaţiune s-a desfăşurat exact în zona
în care naziştii au făcut o expediţie, în anul 1938.
Sunt voci care susţin că americanii au vrut să afle
adevărul despre acea expediţie, alţii susţin că existenţa
unor baze extraterestre i-a determinat pe americani să
facă această expediţie. De remarcat este faptul că
naziştii i-au propus amiralului Byrd să conducă
expediţia din 1938, lucru pe care acesta l-a refuzat.
Să ne aducem aminte că multe civilizaţii erau
convinse că în Antarctica există o lume subterană a
oamenilor albi, care ies din când în când la suprafaţă;
tibetanii, indienii, egiptenii, grecii, dar şi romanii, erau
convinşi de acest lucru.
Jules Verne susţinea că sub calota glaciară există un
mare sfinx. Către sfârşitul secolului al XIX-lea, el a
specificat că afirmaţia sa nu este o fabulaţie. În
Antarctica exist un lanţ muntos comparabil cu cel din
Alpi. Lungimea lanţului muntos este de circa 800 de
kilometri, iar lăţimea este de cca 200 de kilometri. Cele
mai înalte vârfuri au peste 3.000 de metri înălţime, iar
văile – o adâncime de peste 1.000 de metri. Nu
cunoaştem azi în cât timp s-a format calota glaciară
care să acopere un asemenea lanţ muntos.
Unii cercetători sunt convinşi că ea s-a format într-un
timp, relativ scurt. Există o istorie uimitoare, ascunsă
sub calota glaciară. Se pare că, tehnologia de care
dispune omenirea nu este suficientă pentru a pătrunde
în misterioasa lume de sub calota glaciară. Peste 14
milioane de kilometri pătraţi, acoperiţi de gheaţă, care
ajunge până la 3–4 km adâncime.
Antarctica este continentul cu cele mai scăzute
temperaturi de pe Terra, cele mai mari vânturi şi cel
puţin de două ori pe zi, aici se produc seisme de
magnitudine foarte mare. În Antarctica nu există
populaţie umană permanentă, doar cercetători ai
diverselor fenomene antarctice.

Piramida bizară

La începutul lunii decembrie 2016, o alta sau aceeaşi

piramidă misterioasă şi-a făcut apariţia în Antarctica.
Conspiraţioniştii au făcut public un videoclip în care
pretind că ex-secretarul de stat al SUA John Kerry a
ajuns în această zonă pentru a vizita o bază
extraterestră care se află în această piramidă.
Răspunsurile formulate ca urmare a vizionării
acestui videoclip au variat, iar unii dintre cei care l-au
văzut au susţinut această teorie, însă cei mai mulţi s-au
poziţionat împotriva acesteia. Încă nu s-a descoperit ce
este cu adevărat acea structură, dar este similară cu un
vârf de stâncă izolat, care este proeminentă şi care se
află deasupra unei suprafeţe îngheţate sau înzăpezite.
Chiar şi cu tehnologia zilelor noastre, construirea de
piramide atât de mari precum cele din Antarctica ar fi
aproape imposibilă. Acestea ridică pur şi simplu prea
multe probleme legate de tehnica şi logistica necesare
unui astfel de proiect. Iar dacă construirea lor a fost
posibilă, atunci acest proiect trebuie să se fi desfăşurat
în trecut, când condiţiile de climă o permiteau.
O altă ipoteză susţine că „aceste piramide sunt, de
fapt, nişte munţi creaţi în urma deplasării gheţarilor şi
a eroziunii acestora, nu de către extratereştri”.

Programul Ice Bridge

În 2016, NASA a lansat în Antarctica un program

numit Ice Bridge, de mare amploare, care a avut drept
scop cercetarea calotei glaciare. Astfel, la o adâncime de
peste doi kilometri, au fost descoperite urme ale unei
vechi civilizaţii. Au fost utilizate aparate de
fotografiere cu sisteme sensibile la distanţă. Se crede că
această civilizaţie a fost înghiţită de gheaţă.
Descoperirea măreşte misterul creat în jurul
Antarcticii. Se crede că şi în alte zone ale Antarcticii pot
exista în calota glaciară mărturii ale unor civilizaţii
dispărute în condiţii misterioase. Istoricul Christopher
Adam, profesor la Universitatea Cambridge, face
legătura cu Harta lui Piri Reis, descoperită în anul 1513
(vezi capitolul „Artefacte importante” din prezenta
lucrare). Ceea ce este uimitor este faptul că harta
prezintă Antarctica fără să fie acoperită de gheaţă.
Profesorul Christopher Adam sprijină şi el ipoteza că
Antarctica nu a fost acoperită cu gheaţă dintotdeauna.
Cauza producerii calotei glaciare ar putea fi o inversare
a polilor şi o variaţie a axei de rotaţie a Pământului.
Cercetătorii americani de la NASA au mai descoperit
sub calota glaciară peste 200 de lacuri cu apă dulce. La
rândul lor, după 20 de ani de cercetări şi forări în calota
glaciară, în zone exterioare unde temperatura ajunge la
-100 de grade Celsius, specialiştii ruşi au descoperit sub
calota glaciară, la o adâncime de 4 kilometri, lacul
Vostok. Conţinutul de oxigen din apa lacului Vostok
este de 50 de ori mai mare decât în apele terestre. Cele
două echipe independente de cercetători au descoperit
deja indicii care vor duce la rescrierea Istoriei
Umanităţii.
La începutul anului 2017, cu ajutorul unui satelit
NASA, a fost descoperită o anomalie sub gheaţa groasă
din Antarctica. Această anomalie nu poate fi explicată,
în condiţiile în care se întinde pe o suprafaţă de circa
250 de kilometri pătraţi. Nu se ştie oficial dacă o
presupusă bază secretă 211 nazistă a fost descoperită,
însă o fotografie a unui satelit NASA indică faptul că la
circa 800 de metri sub gheaţa care se topeşte vertiginos
există o anomalie incredibilă.
Una dintre ipotezele lansate susţine că este vorba
despre o bază extraterestră imensă. Această bază este
ascunsă sub gheaţă şi ar exista numeroase intrări în
formă ovală care duc în interiorul bazei. Într-o altă
ipoteză se susţine că este vorba despre un crater imens,
format de impactul unui asteroid. Nu se poate spune
cu exactitate ceea ce reprezintă această anomalie, dar
cert este că ea există şi probabil va fi explorată în
viitorul apropiat de specialişti şi astfel adevărul va ieşi
la iveală.

Războaiele zeilor cu oameni - O cronologie

 În Cartea a patra a Regilor din „Vechiul Testament”,
când sirienii se pregăteau să-i atace pe israeliţi, tot
muntele era plin de cai şi de care de foc. În anul 66,
comandantul roman Cestius şi-a retras trupele din
Ierusalim, aparent fără niciun motiv. Despre acest fapt
a scris istoricul Flavius Josephus, în „Războiul
Iudeilor”.
Câteva zile după sărbătoare, în ziua de 21 a lunii
Artemisius, s-a produs un fenomen de necrezut şi
uimitor: înainte de asfinţitul Soarelui, mulţimea a putut
privi care şi oştiri de soldaţi înarmaţi ivite pe
neaşteptate în văzduh.
În „Iliada” lui Homer, zeii influenţau războiul.
Atunci când apăreau luau formă umană. În textele
antice sanscrite şi în „Iliada”, cei care au dorit să vadă
adevărata faţă a zeilor au avut surprize: aceştia aveau
nenumărate braţe, pântece, guri, ochi, forme nesfârşite.
Războaiele Zeilor cu oamenii au fost purtate în
concepţia noastră de Zei, atunci când Oamenii, creaţiile
mai mult sau mai puţin voluntare ale Zeilor –
extratereştrii veniţi cu un scop pe Terra – nu au mai
respectat regulile propuse de Zei sau chiar când
Oamenii au început să le încalce. Atunci, Zeii s-au
răzbunat pe Oamenii creaţi chiar de ei şi i-au distrus
pur şi simplu sau au participat la distrugerea
civilizaţiei respective.
 Exemplele de acest fel sunt nenumărate... încercăm
mai jos o înşiruire cronologică a unor istorii reale – din
multele astfel de situaţii povestite de istorici, de
legendele şi epopeile neamurilor respective – care s-au
petrecut în trecutul Omenirii prin intermediul unor
războaie specifice (inclusiv geoclimatice, geofizice sau
atomice, prin folosirea unor arme cu totul noi,
necunoscute de Oameni etc.) sau, pur şi simplu, prin
lupte obişnuite între părţile beligerante:

Intervenţia zeilor în China strămoşilor

Legendele din „Fengshen Yanyi”, o nuvelă

chinezească din secolul al XVI-lea, fac referiri la un „Ev
al minunilor”, care a existat acum patru milenii (deci cu
2.000 de ani î.Hr.), în care au avut loc bătălii aeriene.
Facţiuni rivale au luptat pentru dominarea Chinei,
fiind ajutate de zei care susţineau o tabără sau alta.

Distrugerea civilizaţiei Sumerului

Redăm modul cum s-a petrecut această distrugere,

după relatarea lui Zecharia Sitchin:
„Toată Mesopotamia de sud zăcea la pământ, cu
solul şi apele otrăvite de Vântul cel Rău: Pe malurile
Tigrului şi ale Eufratului, numai plante bolnăvicioase
creşteau... În mlaştini creşteau trestii cu cap bolnav, ce
putrezeau în duhoare... Ogoarele cultivate nu sunt
prăşite, nicio sămânţă nu mai e plantată în ţărână,
niciun cântec nu mai răsună pe câmpii”.
La ţară, animalele erau afectate şi ele:
„Pe stepă, vitele mari şi mici se răriseră, toate
vieţuitoarele îşi găsiseră sfârşitul. Oile s-au împrăştiat
în cele patru vânturi... Murmurul roţii de covăsit nu
mai răsună la stână... Staulele nu mai dau lapte,
grăsime şi brânză, Ninurta a golit Sumerul de lapte.
Furtuna a strivit pământul, a şters totul, a mugit ca un
mare vânt peste ţară, nimeni nu i-a putut scăpa,
pustiind oraşele, pustiind casele... Nimeni nu mai bate
drumurile, nimeni nu-şi mai caută calea. Distrugerea
Sumerului era completă”.
„La şapte ani după ce Vântul cel Rău a pustiit
Sumerul, viaţa a început să palpite din nou în ţară. Dar,
în locul unui imperiu stăpân peste alţii, Sumerul însuşi
era acum o ţară ocupată, cu o aparenţă de ordine
menţinută de trupele elamite în sud şi de soldaţii
gutieni în nord.
Isun, un oraş care nu mai fusese niciodată capitală, a
fost ales drept centru administrativ temporar, iar un
fost guvernator din Mari a fost adus la putere.
Documentele din acea perioadă au consemnat o
plângere, cum că „unui om care nu e de neam sumerian
i s-au dat frâiele ţării”.
Aşa cum atestă numele său semit – Ishbi-Erra –
acesta era un discipol al lui Nergal, iar numirea sa
trebuie să fi făcut parte dintr-un aranjament între
Nergal şi Ninurta.
Unii oameni de ştiinţă numesc deceniile care au
urmat căderii Urului, un Ev Obscur în Istoria
mesopotamiană. Se ştiu foarte puţine despre aceste
vremuri de grea încercare, cu excepţia celor ce se pot
deduce din formulele datelor.
Îmbunătăţind securitatea, reconstruind pe ici, pe
colo, Ishbi-Erra – dornic să-şi consolideze autoritatea
laică – a concediat garnizoana străină care patrula prin
Ur şi, extinzându-şi domnia şi asupra acelui oraş, s-a
declarat succesor al regilor Urului; dar numai câteva
dintre oraşele repopulate i-au recunoscut supremaţia,
iar în Larsa o căpetenie locală puternică l-a şi sfidat de
câteva ori.
Peste un an sau doi, Ishbi-Erra a căutat să-şi
mărească puterea prin adăugarea autorităţii religioase
centrale, preluând tutela asupra Nippurului şi înălţând
acolo emblemele sacre ale lui Enlil şi Ninurta.
Dar pentru aceasta nu a primit decât permisiunea lui
Ninurta, iar marii zei din Nippur au rămas departe,
înstrăinaţi. Căutând alte ajutoare, Ishbi-Erra a
însărcinat preoţi şi preotese să refacă adoraţia lui
Nannar, Ningal şi Inanna. Dar se pare că inimile
oamenilor căutau în altă direcţie: după cum sugerează
numeroase texte Shurpu, Enki şi Marduk –
folosindu-se de imensele cunoştinţe ştiinţifice ale lui
Enki „puteri vrăjitoreşti”, în ochii oamenilor – au fost
cei care i-au vindecat pe bolnavi, au purificat apele şi
au fertilizat solul, spre a se putea cultiva din nou plante
comestibile.

Civilizaţia Babiloniană

În ţară s-a dezlănţuit o mare bucurie când Marele

Templu a fost consacrat din nou lui Enlil şi Ninlil, în
anul 1953 î.Hr.; abia atunci, oraşele din Sumer şi Akkad
au fost declarate oficial din nou locuibile. Revenirea
oficială la normalitate nu a reuşit însă decât să aţâţe
vechile rivalităţi dintre zei... Şi astfel, prin autoritatea
învestită în ei, zeii Anu şi Enlil au acceptat pretenţia de
supremaţie a lui Marduk în Babilon, menţionând
această decizie în preambulul Codului său de Legi:
„Falnicul Anu, domn al zeilor care din Cer venit-au
pe Pământ, şi Enlil, domn al Cerului şi al Pământului
care hărăzeşte destinele ţării, au hotărât pentru
Marduk, primul născut al lui Enki, puterile lui Enlil
peste întreaga Omenire. Mare l-au făcut printre zeii ce
veghează şi văd, numit-au Babilonul cu nume de slavă,
suprem făcutu-l-au în lume şi lui Marduk i-au
întemeiat în mijlocul său o veşnică domnie.
Babilonul, apoi Asiria au urcat spre măreţie. Sumerul
nu mai era...
Prin 1.800 î.Hr., zeul Marduk i-a dat regelui
babilonian Hammurabi cel de-al şaselea rege al
Babilonului, o armă foarte puternică, pe lângă celebrul
Cod de Legi, care-i poartă totuşi numele lui
Hammurabi.

Naşterea civilizaţiei Akkadiene

În secolul al XXIV-lea î.Hr., Şarru-Kin sau Sargon I a

înfiinţat regatul Akkad şi capitala Agade. El susţinea că
zeul Enlil i-a acordat tronul. Într-o campanie peste
munţii Zagros, Sargon afirma că Iştar i-a luminat calea.
Chiar dacă Enlil i-a oferit tronul, Sargon recunoştea că
ascensiunea sa s-a datorat în primul rând zeiţei Iştar,
căreia i-a fost amant.
Printre amanţii ei muritori s-au mai numărat regele
Shulgi din Ur (care o numea „regina, vulva Cerului şi a
Pământului”) şi regele Iddin-Dagan din Uruk.
Se pare că Iştar era una dintre divinităţile cele mai
dornice de război. Un text susţine că, la un moment dat,
ea a atacat Arabia. Într-un altul, a trimis şapte regi din
Iran cu trei sute şaizeci de mii de oameni împotriva
Akkadului.
Iar inscripţiile lăsate de regii asirieni descriu cum ei
plecau la război, la ordinele zeiţei Iştar, cum ea îi
sfătuia când să atace şi când să aştepte, cum ea
mărşăluia adesea în fruntea oştilor şi cum, cel puţin o
dată, a apărut în faţa tuturor. În schimbul loialităţii lor,
Iştar le promitea regilor vieţi lungi şi succese...

Civilizaţia Hitită

Regatul hitit a înflorit prin 1750 î.Hr., intrând în

declin cinci secole mai târziu. Hitiţii susţineau că şi-au
extins regatul la porunca zeului Teşub, care a şi luptat
adeseori alături de ei.
Nu doar Teşub şi-a făcut apariţia pe câmpul de luptă
alături de hitiţi, ci şi zeiţa Iştar.

Solomon – regele zburător

Dacă ne luăm după ce spune Biblia în Vechiul

Testament, Regele Solomon (circa 965–926 î.Hr.) a
construit Templul care-i poartă numele la Ierusalim,
fiind observat de contemporani când la Ierusalim, când
la Srinagar, pe valea Kaşmirului, în India.
„Kebra Negest” este cea mai celebră legendă
etiopiană: în capitolele 30, 52, 58, 59 şi 94 se relatează în
amănunt despre un „car ceresc” pe care Regele
Solomon l-a moştenit de la strămoşii săi şi pe care l-a
folosit cu mult zel.
„Regele şi toţi care îi ascultau poruncile au zburat,
fără să se îmbolnăvească şi să sufere, fără să le fie
foame sau sete, fără să cură sudoarea şi fără să
obosească, într-o singură zi un drum care pe jos s-ar fi
parcurs în trei luni”.
Între Ierusalim şi Srinagar sunt aproape 4.000 km în
linie dreaptă. Pe jos nu s-ar putea acoperi această
distanţă în 3 luni; la un marş pe jos de 20 km zilnic,
într-o lună s-ar parcurge 600 km, iar în trei luni – 1.800
km, în plus drumul pe jos nefiind la fel de drept ca linia
aeriană. Exact această rută ar fi străbătut – conform
legendei „Kebra Negest” – Regele Solomon cu nava sa
aeriană într-o zi.
Dacă regele ar fi fost în aer doar 12 ore din 24, atunci
nava sa ar fi avut o viteză de 150 km pe oră. Dacă ar fi
zburat numai 8 ore zilnic, atunci nava sa ar fi avut o
viteză medie de 225 km pe oră... Dacă presupunem că
regele Solomon ar fi făcut aproximativ la mijlocul
drumului între Kaşmir şi Israel o escală, atunci ar
trebui să se găsească poate şi în actualul Iran indicii
privind o asemenea aterizare. Vehiculele aeriene nu
erau atunci un lucru banal, nu aterizau şi decolau fără
ca locuitorii să nu observe nimic.
 În partea de nord a Iranului, la o înălţime de 2.200 de
metri, există muntele Takht-i-Suleiman, ca şi la
Srinagar, iar muntele alăturat se cheamă
Zendan-i-Suleiman.

Menţiuni în Vechiul Testament

În Vechiul Testament, Dumnezeul evreilor provoca

adeseori conflicte între muritori. În capitolul „Ieşirea”,
el a trimis zece plăgi asupra Egiptului, pentru a-l
convinge pe faraon să-i lase pe evrei să părăsească ţara.
După ce evreii au traversat marea prin mijlocul apelor
despărţite de Moise.
„A căutat Yahweh din stâlpul cel de foc şi din nor
spre tabăra Egiptenilor şi a umplut tabăra Egiptenilor
de spaimă. Şi a făcut să sară roţile de la carele lor, încât
cu anevoie mergeau carele. Atunci au zis Egiptenii: – Să
fugim de la faţa lui Israel, că Yahweh se luptă pentru ei
cu Egiptenii!” (14:24–25). Apoi i-a cerut lui Moise să-şi
ridice braţul asupra mării, pentru ca apele să-i înece pe
egipteni, „şi aşa a înecat Yahweh pe Egipteni în
mijlocul mării” (14:27).
În „Cartea lui Joshua”, înainte de asediul Ierihonului,
în faţa lui Joshua a apărut „căpetenia oştirii Domnului”
(5:14), care i-a cerut să se descalţe, deoarece acel loc este
sfânt. Apoi, zeul l-a învăţat pe Joshua să înconjoare
timp de şapte zile cetatea, purtând Chivotul
Legământului, iar în a şaptea zi să sune preoţii din
şapte coame de berbec, după care israeliţii să facă
gălăgie. Astfel, zidurile Ierihonului s-au prăbuşit, iar
evreii au reuşit să captureze cetatea. În Cartea a patra a
„Regilor” din Vechiul Testament, când sirienii se
pregăteau să-i atace pe israeliţi, „tot muntele era plin
de cai şi care de foc” invizibile.
La rugămintea profetului Elisei, Yahweh i-a orbit pe
atacatorii sirieni. Armata lui Yahweh a fost văzută şi de
Iacov în „Facerea”:
„A văzut oştirea lui Yahweh tăbărâtă, căci l-au
întâmpinat îngerii lui Yahweh” (32:1). Pornirile
războinice ale lui Yahweh împotriva Oamenilor reies şi
din „Cartea lui Isaia”:
„Că Domnul este mâniat asupra popoarelor, cu urgie
împotriva oştirii lor. El le nimiceşte şi le dă la
junghiere” (34:2). În aceeaşi carte biblică, profetul Isaia
recunoaşte că zeul său provoacă războaie pe întreg
cuprinsul Pământului:
„Eu am poruncit sfintei Mele oştiri, zice Domnul,
chemat-am pe vitejii mâniei Mele, pe cei ce se veselesc
de slava Mea. Ascultaţi acest zgomot surd în munţi,
vuiet al unui neam fără de număr; auziţi această zarvă
de împărăţii, de neamuri adunate; Domnul Savaot
cercetează oştirea gata de luptă. Ele vin dintr-un ţinut
depărtat, de la capătul cerului; vine Domnul şi uneltele
mâniei Lui, ca să nimicească tot pământul” (13:3–5).
În „Cartea a doua a Cronicilor”, după ce regele
Solomon şi-a terminat rugăciunea, „s-a pogorât foc din
cer şi a mistuit arderea de tot şi jertfele, şi slava
Domnului a umplut templul” (7:1). În „Cartea a treia a
Regilor”, în timpul unui concurs împotriva profeţilor
zeilor Baal şi Aşera, Ilie s-a rugat zeului său şi „s-a
pogorât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot şi
lemnele, şi pietrele, şi ţărâna şi a mistuit şi toată apa
care era în şanţ” (18:38).
În „Cartea a patra a Regilor”, la dorinţa lui Ilie, de
două ori „s-a coborât focul lui Yahweh din cer” (1:12),
arzând de fiecare dată câte un sol şi cincizeci de soldaţi
ai regelui Ohozia.

Intervenţia divină a lui Allah

Parcă pentru a confirma descoperirile arheologice,

Allah, zeul profetului Mahomed, cel ce foloseşte de
obicei pluralul atunci când vorbeşte despre sine
(sugerând că este vorba despre mai multe zeităţi, nu
doar despre una), se laudă în Coran adeseori cu
distrugerea multor cetăţi: „Câte cetăţi am pierdut noi şi
le-a ajuns pedeapsa noastră noaptea sau când se
odihneau de amiază” (7:3); „Şi acele cetăţi le-am
dărâmat noi, pentru că au fost nelegiuite, şi le-am dat o
veste despre pieirea lor” (18:58); „Şi câte cetăţi am făcut
noi fărâme, pentru că erau nelegiuite, şi am ridicat alt
popor în urma lor? Şi când simţiră mânia noastră,
fugiră de ea” (21:11–12); „Şi câte cetăţi care erau
nelegiuite am pierdut noi şi ele stau dărâmate pe
temeliile lor! Şi câte fântâni sunt deşerte şi câte cetăţi
înalte!” (22:44); „Şi câte cetăţi, care se încredeau în
prisosinţa lor, am dărâmat Noi!” (28:58).

Epopeile indiene Ramayana şi Mahabharata

În Ramayana, regele din Lanka, demonul Ravana, i-a

răpit soţia prinţului Rama. Drept pentru care, Rama,
alături de unul dintre fraţii săi şi de o armată de
maimuţe, condusă de Hanuman, a asediat Lanka. La fel
ca în Mahabharata, şi aici s-au folosit arme şi nave
primite de la zei...
În legendele indiene mai există una asemănătoare,
mai veche. Aici, Sukra a răpit-o pe Tara, soţia
căruţaşului zeului Indra. Rudra şi alţi zei au sărit în
ajutorul soţului, pornind un crunt război. La final, Tara
a născut un fiu, numit Budah, al cărui tată era Soma.

Războaiele egiptenilor
 În secolul al VII-lea î.Hr., regele asirian Assurbanipal
a folosit Arma Strălucirii, primită de la Zei, împotriva
egiptenilor. El nota pe o „prismă” de argilă arsă, cu
zece laturi, că zeul Assur i-a poruncit să cucerească
Manna şi Elam. În 667 î.Hr., zeii Assur, Bel şi Nabu au
luptat alături de el împotriva faraonului nubian
Taharqa...
O inscripţie regală asiriană povesteşte că zeul Assur
i-a apărut regelui lidian Gyges într-un vis, pentru a-i
spune că îşi va învinge duşmanii doar dacă i se va
preda lui Assurbanipal. În 664 î.Hr., în campania
asirienilor lui Assurbanipal împotriva Egiptului, pe
drumul spre Theba au dispărut o sută cincizeci de
soldaţi, conduşi de Şarru-Kan, cu tot cu carele lor de
luptă.
Dispariţia, consemnată pe tăbliţele de lut din
Biblioteca lui Assurbanipal din Ninive, a fost pusă pe
seama Zeilor. Urmele carelor şi ale soldaţilor se
terminau brusc. Egiptenii din zonă povesteau că au
văzut un nor uriaş care a coborât pe Pământ, probabil
acesta fiind responsabil de dispariţia soldaţilor asirieni.

Războiul troian

În „Iliada” lui Homer, zeii implicaţi în război îşi

schimbă înfăţişarea, călătoresc în „care” zburătoare,
devin invizibili, le insuflă anumite însuşiri unora dintre
muritori, în timp ce altora le pun beţe în roate, răpesc
oameni, manipulează, luptă cot la cot cu muritorii şi
controlează vremea. Miturile popoarelor de pe Terra
susţin că Zeii s-au implicat de multe ori în războaiele
Oamenilor, pe unele chiar provocându-le. Omenirea a
fost cea care a avut cel mai mult de suferit.
În războiul troian, ceaţa a fost folosită de Zei pentru
a-şi ascunde vehiculele zburătoare. În „Iliada”, Homer
ne povesteşte cum îi răpeau Zeii pe Oameni cel mai
adesea ascunzându-i într-o negură deasă, ceaţă sau
nor. Pentru a nu fi ucis de Menelaos, Paris a fost dus de
Afrodita „prin negură acasă, / într-o cămară în iatac”.
Apollo l-a transportat pe Eneas în acelaşi mod: „Îl
apucă pe el în braţe din norul cel negru”. În Cântul 5,
Homer scrie despre Ideos: „Nu scăpa nici el de
pierzanie dacă Hephaestrus / Nu-l izbăvea ocrotindu-l
în ceaţa nopţii”.
Ascuns sub o negură deasă, Apollo îl loveşte în spate
pe Patrocle, permiţându-le astfel lui Euforb şi Hector
să-l ucidă pe iubitul lui Ahile. Zeus a aşezat o ceaţă
peste aheii care păzeau trupul lui Patrocle pentru a-i
proteja de troieni. Apoi, Zeii implicaţi în război s-au
ascuns în negură pentru a privi lupta dintre semizeii
Enea şi Ahile.
 Naşterea împărăţiei Soarelui Răsare

În anul 660 î.Hr., în timpul luptei dintre armata lui

Jimmu-tenno (primul împărat al Japoniei, născut în
anul 711 î.Hr.) şi tâlharii lui Nagasune-hiko, dintr-o
dată cerul s-a acoperit de nori, vântul a început să bată,
burniţa şi-a făcut apariţia, iar pe Cer s-a ivit un „zmeu
auriu” ce strălucea ca o planetă uriaşă, care a poposit
pe arcul împăratului. Lumina strălucitoare pe care o
emana i-a orbit pe tâlhari, ajutându-l astfel pe împărat
să câştige lupta.
În jurul anului 220 d.Hr., zeii i-au cerut într-un vis
împărătesei Japoniei, Jingo-kogo, să cucerească ţinutul
Chosen. Soţul ei s-a opus, supărându-se pe zei, şi a
murit imediat în luptă. După moartea împăratului,
Jingo a plecat cu trei mii de corăbii şi a cucerit
Chosenul, aşa cum i-au cerut zeii. Zeităţile au apărut în
faţa şi în spatele expediţiei. Regele coreean a fost
înspăimântat de invadatorii divini şi s-a predat
imediat.

Imperiul persan

Pe 20 martie 538 î.Hr., regele persan Cyrus cel Mare a

cucerit Babilonul, la porunca zeului Marduk, care a
mers chiar alături de rege. Apoi i-a ordonat să pună
înapoi în cetăţile lor pe toţi zeii din Sumer şi din
Akkad, pe care Nabu-na’id – ultimul conducător al
Imperiului Babilonian – îi adusese în Babilon.
Conform Vechiului Testament, Cyrus a fost ales şi de
Yahweh – Dumnezeul, Zeul unic al evreilor – să-i
elibereze pe evrei din exilul babilonian, apoi să le
reconstruiască Marele Templu din Ierusalim.

Imperiul macedonean al lui Alexandru cel Mare

În timpul asediului cetăţii Tyr din 332 .Hr.,

Alexandru Macedon a fost ajutat de nişte obiecte
zburătoare neidentificate, care au spart zidul cetăţii. În
„Istoria lui Alexandru cel Mare” se spune că deasupra
taberei macedonene au apărut cinci „minunate scuturi
zburătoare”, aranjate în formă de V. După un scurt tur
deasupra oraşului, „cel mai mare dintre scuturi a
eliberat o forţă ca un fulger, care a nimerit o parte din
ziduri. Acestea s-au spart, apoi au venit şi alte fulgere.
Zidurile şi turnurile se prăbuşeau, ca şi cum ar fi fost
construite din noroi. Astfel, armata asediatoare a putut
să intre cu uşurinţă în oraş”.
În anul 329 I. Hr, în timp ce armata lui Alexandru se
pregătea să traverseze Indusul pentru a ataca India,
nişte discuri zburătoare au atacat elefanţii
macedonenilor. Speriaţi, generalii lui Alexandru s-au
hotărât să renunţe la atac. Se presupune că falangele
macedonene au fost atacate de OZN-uri silite astfel să
se retragă.

Alte coincidente stranii

Legendele, dar şi istoria faptelor petrecute pe Terra şi

relatate de diverşi înţelepţi de pe întreg cuprinsul
Pământului, vorbesc despre amestecul zeilor în viaţa
cotidiană şi în războaiele Oamenilor. În cartea „Zeii
Edenului” din 1993, William Bradley emite ipoteza că
extratereştrii au luat parte la aproape orice eveniment
sau catastrofă majoră din Istoria Omenirii şi chiar au
folosit războiul ca mijloc de control al creşterii
populaţiei planetei noastre.

Astronauţii şi astronomii se destăinuie

Bazându-se pe diverse documente istorice

aparţinând celor mai vechi popoare, Zecharia Sitchin a
demonstrat în cărţile sale faptul că civilizaţia
omenească îşi are originile pe planete îndepărtate. Iar
„zeii” de mai târziu au apărut pe Terra în nave
extraterestre, aducând cu ei tehnologii avansate şi
provocând astfel ura oamenilor.
După înfrângerea Germaniei naziste în cel de-al
Doilea Război Mondial, aliaţii au găsit în arhivele
secrete ale SS, planuri ale unor aparate de zbor cosmic.
Unul dintre proiectele descoperite cu acel prilej avea
următoarele caracteristici: diametrul aeronavei: 71
metri; acţionare: tachionator Thule 70 plus Schumann –
Levitator (blindat); distribuţia: impuls câmp magnetic;
viteza medie 7.000 km/h. Max. 40.000 km/h.; echipaj: 32
oameni. Cu o capacitate cosmică: 100%; capacitate
generală de zbor: ziua şi noaptea, în orice condiţii
meteorologice. Gata de zbor: anul 1945. Planurile
pentru astronava Andromeda, cu echipaj uman,
prevedeau o viteză de propulsie în spaţiul cosmic de
circa 300.000 km/oră, apropiată de viteza luminii,
teoretic viteză nelimitată.
Potrivit unei declaraţii făcute la data de 17 decembrie
1970, savantul român Henri Coandă a experimentat în
nordul Africii, între anii 1938–1939, zborul unor
aparate de formă lenticulară, cu masa de 800–1.200 kg.
Savantul nu a spus cine era beneficiarul
experimentelor, dar se poate presupune. Se pare că
Henri Coandă a lucrat pentru un program cosmic
german, având ca obiect proiectarea unor aparate de
zbor destinate explorării spaţiului extraterestru. Este
mai puţin cunoscut faptul că Henri Coandă a fost
judecat în Franţa pentru înaltă trădare, la terminarea
celui de-al Doilea Război Mondial, şi a fost la un pas de
a fi executat prin împuşcare.

Avertismentul primit de Armstrong

În perioada 1969–1972, 12 astronauţi au pus piciorul

pe Lună. Apoi, misiunile pe Lună au fost abandonate.
Sunt voci care susţin că ni s-a interzis să mai vizităm
Luna. Această explicaţie este susţinută de mai mulţi
astronomi ruşi. Ceea ce este şi mai grav este faptul că
multe dintre pozele şi filmele făcute în cadrul acestor
misiuni au dispărut în mod misterios.
În timpul misiunii Apollo 11, NASA a declarat că a
întrerupt legătura radio timp de două minute cu
echipajul aflat pe Lună. În realitate, legătura radio a
funcţionat, iar discuţia a fost una halucinantă. Iată ceea
ce s-a discutat în cele două minute:
Armstrong – Ce a fost asta, ce dracu a fost? Vreau să
ştiu ce a fost!
Turnul de control – Ce se întâmplă?
Armstrong – Chestiile alea sunt imense, domnule!
Nu-mi vine să cred! Sunt aliniate pe marginea
craterului. Ei sunt aici şi ne privesc... Sunt lucruri
gigantice. Nimeni n-o să creadă!
Turnul de control – Ce naiba se întâmplă?
Armstrong – Ei sunt aici, pe suprafaţă!
Turnul de control – Ce e acolo?
 Armstrong – Am văzut nişte vizitatori.
Turnul de control – Repetaţi informaţia!
Armstrong – Spun că aici sunt şi alte nave spaţiale.
Sunt aliniate pe marginea craterului.
Turnul de control – Repetaţi!
Armstrong – Am conectat transmisia automată. Îmi
tremură rău mâinile şi nu pot face nimic! Încercăm să
filmăm. Dar dacă aceste camere nu vor înregistra
nimic, nimeni nu ne va crede.
Turnul de control – Aţi înregistrat ceva pe film?
Armstrong – Am făcut trei fotografii. Farfuriile
zburătoare sau ce-or fi ele, ne-au stricat filmul. Acum se
uită la noi.
Turnul de control – Oglinzile le-aţi instalat?
Armstrong – Da, sunt puse unde trebuie. Dar oricine
a venit cu navele alea spaţiale, cu siguranţă mâine
poate veni să ni le demonteze.
Această discuţie a fost recepţionată în momentul
producerii ei de ruşi şi de diverşi radioamatori de pe
glob. Armstrong a declarat la sosirea pe Terra că,
înainte de plecare, au fost avertizaţi că pe Lună vor
întâlni ceva.

Extratereştrii au contactat de mai multe ori Pământul

Cu câţiva ani înainte să moară, în februarie 2016,

astronautul Edgar Mitchell, membru al echipajului
Apollo 14, şoca întregul mapamond cu declaraţia
incredibilă din titlul de mai sus.
Edgar Mitchell spunea că extratereştrii au contactat
Pământul de mai multe ori, dar că Administraţia
Naţională pentru Aeronautică şi Cercetarea Spaţiului
Cosmic (NASA) a ascuns acest lucru timp de 60 de ani.
Edgar Mitchell a fost pilotul modulului lunar în
cadrul misiunii Apollo 14, care a avut loc în 1971 şi,
totodată, al şaselea om care a păşit pe Lună. Împreună
cu comandantul misiunii Apollo 14, Alan Shepard,
Edgar Mitchell a deţinut recordul pentru cea mai lungă
ieşire pe Lună – 9 ore şi 17 minute.
În vârstă de 77 de ani, la acordarea interviului pentru
postul de radio american Kerrang, Mitchell i-a descris
pe extratereştri drept nişte fiinţe „de înălţime mică, ce
păreau bizare oamenilor”.
El spunea că extratereştrii ar arăta aşa cum sunt cei
descrişi în cultura populară, de înălţime mică, cu ochi şi
cap mari. Mitchell a mai explicat că tehnologia noastră
„nu este nici pe departe atât de sofisticată” ca a lor şi că,
„dacă ar fi fost ostili, am fi dispărut până acum”.
„Am fost destul de privilegiat, încât să aflu că am fost
vizitaţi şi că fenomenele OZN sunt reale”, a spus
Mitchell.
„Am făcut parte din cercurile militare şi ale
serviciilor secrete, care ştiu că, dincolo de ceea ce se
cunoaşte public, am fost vizitaţi. Citind ziarele recent,
îmi dau seama că s-a întâmplat chiar de mai multe ori”,
a adăugat acesta.
Edgar Mitchell, doctor în aeronautică şi astronautică,
spunea, referitor la celebrul incident de la Roswell, în
New Mexico, din 1947, că a fost la locul prăbuşirii unei
navete extraterestre reale şi că fenomene similare sunt
în curs de investigare.
Armata americană a susţinut întotdeauna că în acest
loc s-a prăbuşit un balon de cercetare top secret.
Oficialii NASA au reacţionat rapid la declaraţia lui
Mitchell printr-un purtător de cuvânt:
„NASA nu se ocupă cu depistarea OZN-urilor.
NASA nu este implicată în acoperirea urmelor de viaţă
extraterestră de pe această planetă sau din univers”.

Omenirea, ca specie, nu îşi va atinge obiectivul dorit

Astronautul care a văzut viitorul, Edgar Mitchell, a

făcut parte din echipajul misiunii Apollo 14, fiind al
şaselea om care a păşit pe Lună. Viziunile sale despre
Omenire nu sunt prea strălucitoare, acesta arătând că
specia umană nu îşi va atinge obiectivul dorit cu
gândirea actuală. Aselenizarea a fost la vremea ei, un
triumf al ingineriei, ştiinţei, formării şi
managementului, obţinut sub presiunea competiţiei
tehnologice. Pe atunci (în 1971 – n. n.), efortul de
înţelegere a conştiinţei umane era un ţel fără o miză
prea mare... Nu şi pentru Edgar Mitchell.
În iunie 2011 (după exact 40 de ani – n. n.), Edgar
Mitchell devenea cea de-a şaptea persoană acceptată în
prestigioasa Societate Leonardo da Vinci pentru
Studiul Gândirii, în timpul unei ceremonii desfăşurate
la Universitatea de Tehnologie Avansată din Tempe,
Arizona (SUA).
Din aceast [societate mai fac parte fizicianul dr.
Michio Kaku, futuristul tehnolog Ray Kurzweil,
psihologul dr. Edward de Bono, dr. Fritjof Capra,
autorul unei cărţi despre taoism şi fizică, dr. Lynn
Margulis – creatorul teoriei Gaia şi dr. Margaret J.
Wheatley, care investighează viteza schimbărilor în
societatea actuală.
Motivul alegerii lui Edgar Mitchell nu este doar
faptul că este posesor al unui doctorat în aeronautică şi
astronautică la MIT sau că a fondat, după ce a părăsit
NASA în 1972, Institutul de Ştiinţe Noetice şi apoi
Institutul Quantrek, orientat spre exploatarea energiei
de punct zero. Cel mai semnificativ, Mitchell a
dezvoltat o nouă cosmologie şi a propus principii
pentru a ne schimba modul în care ne vedem, în raport
cu realitatea din jurul nostru.
 Scopul lui Edgar Mitchell este să corecteze ceea ce el
consideră a fi un defect, indus în secolul al XVII-lea,
care a plasat gândirea ştiinţifică occidentală într-o cutie
materialistă, oprind-o astfel să înţeleagă mai complet
legile Universului. Edgar Mitchell era convins că cele
mai strălucite minţi ale civilizaţiei noastre nu gândesc
cuprinzător. Cât timp va fi aşa, Omenirea, ca specie, nu
va merge spre ţelul către care ne îndrumă evoluţia.
O serie de fenomene umane fundamentale
observabile, între care şi conştiinţa, au fost ocolite de
către „marea ştiinţă”, neavând nici azi o descriere
ştiinţifică riguroasă.
Acest lucru s-a întâmplat nu din cauza dovezilor
insuficiente privind existenţa fenomenului, ci, mai
degrabă, din lipsa unor construcţii teoretice care ar
putea-o încadra în paradigmele dominante ale ştiinţei
actuale.
Cosmologia lui Edgar Mitchell, pe care el o numeşte
„modelul diadic al conştiinţei”, are drept model una
dintre componentele-cheie, şi anume conceptul de
„hologramă cuantică”, propus în 1992 de către
matematicianul german, dr. Walter Schempp.
„Holograma cuantică – scria Edgar Mitchell – este
primul fenomen energetic care leagă direct toată
materia aflată la scară macro cu lumea cuantică. În cea
mai mare parte a secolului trecut, nonlocalizarea
cuantică a fost considerată un artefact supărător al
interacţiunii particulelor, fără a avea însă vreo influenţă
asupra lumii la scară macro. Nu s-a considerat că
informaţiile nonlocale ar putea avea vreo utilizare.
Acum este clar că, în circumstanţe potrivite, această
informaţie cuantică este şi disponibilă, şi utilizabilă.
Potrivit lui Mitchell, în secolul al XVII-lea, în
civilizaţia europeană occidentală a avut loc o sciziune a
gândirii între Ştiinţă şi Biserică. Până atunci, Religia a
stat la baza organizării societăţii. Intelectualii care
susţineau idei în contradicţie cu doctrina religioasă
erau supuşi persecuţiilor Bisericii.
Când Galileo Galilei a folosit telescopul său pentru a
obţine dovezi de observaţie care sprijineau teza
heliocentrică a lui Copernic, nu numai că oficialii
Bisericii au refuzat să se uite prin telescop la aceste
dovezi, dar l-au şi condamnat pentru erezie.
În aceste împrejurări, soluţia oamenilor de ştiinţă a
fost un pact faustian cu Biserica. O linie de demarcaţie
filosofică lega conştiinţa la Religie, iar ştiinţa obţinea
libertatea de a investiga orice altceva. Ştiinţa a căpătat
astfel acces la chimie, fizică, matematică, geologie,
biologie şi la alte discipline care au modelat civilizaţia
tehnologică actuală. Bisericii i-au rămas spiritul,
minunile, rugăciunea şi prezenţa nevăzută care
supraveghează totul.
 Această politică de demarcaţie, care a ajuns să fie
cunoscută sub numele de „dualitatea carteziană”,
postula că mintea şi materia nu interacţionează şi, prin
urmare, ar putea fi luate în considerare separat. A fost
un reducţionism fatal, care a pus stavilă unei înţelegeri
holistice a realităţii timp de secole. De peste 400 de ani,
conştiinţa, un aspect fundamental al Universului, a
rămas astfel intangibilă, în afara limitelor marii ştiinţe.
Problema este că realitatea, în întregul său, nu poate
fi înţeleasă în mod ştiinţific, până când nu este luată în
considerare şi conştiinţa, or, dacă cineva este om de
ştiinţă, nu are voie să ia în considerare conştiinţa.
Datorită separării Bisericii de Ştiinţă, pe care încă unii
o consideră normală, fenomene observabile „normale”,
care derivă în mod rezonabil dintr-un model holografic
cuantic, au fost în mod eronat etichetate drept
„paranormale”. Iar stigmatul implicit, asociat cu tot ce
e „paranormal”, a descurajat minţile ştiinţifice să
investigheze o mulţime semnificativă de fenomene din
realitate.
Distincţia dintre minte şi materie a durat până în
secolul XX, atunci când a apărut mecanica cuantică.
Dar chiar şi atunci, marea ştiinţă a continuat să se agaţe
de ideea de dualitate carteziană. Conştiinţa rămânea
încă exclusă în cea mai mare parte din abordările
ştiinţifice serioase. În acest context, ceea ce căuta Edgar
Mitchell s-ar putea numi reunificarea spiritului cu
materia.
Modelul diadic al lui Mitchell presupune că orice
experienţă umană, inclusiv experienţa mistică, are o
bază informaţională validă, deci că informaţia –
formată din configuraţii de energie – este rădăcina
tuturor percepţiilor. El acceptă că toate ştiinţele, de la
mecanica cuantică la paleontologie, au produs corpuri
valide de informaţii. Dar, în modelul diadic, ştiinţa şi
experienţa religioasă sunt doar două moduri diferite de
a cunoaşte, care utilizează funcţii diferite ale creierului
şi sunt „cuplate diadic”.
O altă conexiune, mai pragmatică, este că Edgar
Mitchell face parte dintr-o populaţie în creştere
numerică: persoane inteligente care au citit literatura
de specialitate valabilă au trecut-o prin propria gândire
şi au ajuns la concluzia că omenirea se confruntă cu un
fenomen enigmatic care – ilustrând spusele lui Arthur
C. Clarke – reprezintă o conştiinţă atât de avansată
încât, de multe ori, manifestările sale sunt „imposibil
de distins de magie”. Acţiunile observate şi raportate
ale acestei conştiinţe superioare sunt adesea respinse
de oamenii de ştiinţă prea limitaţi de principiile
stabilite la începutul „veacului raţiunii” şi prea
încrezători în priceperile lor intelectuale pentru a
recunoaşte implicaţiile dovezilor pe care fie nu vor să le
ia în considerare, fie nu le pot raţionaliza.
Există indicii că o gamă largă de conştiinţe cosmice
interacţionează cu Umanitatea prin variate metode şi
din diverse motive. Interacţiunea se face într-un mod
ascuns şi enigmatic şi, prin urmare, este uşor de negat
de cei mulţi, care nu se obosesc să se uite prea atent la
dovezile existente.
Civilizaţia tehnologică occidentală sau cel puţin
instituţiile sale politice, mass-media, academice,
ştiinţifice şi militare sunt mulţumite să ignore sau să
nege aceste fapte, deşi ele sunt parte din viaţa noastră
de zi cu zi.

Alte avertismente ale lui Mitchell

În timpul campaniei electorale pentru alegerea

preşedintelui SUA, din toamna anului 2016, pe situl
Wikileaks a fost făcut public un e-mail pe care John
Podesta, preşedintele campaniei electorale a lui Hillary
Clinton, l-a primit de la astronautul Edgar Mitchell, cu
puţin timp înainte ca Mitchell să moară. În mesaj,
Mitchell spunea că formele de inteligenţă extraterestră
nu vor tolera nicio formă de violenţă militară pe
Pământ sau în spaţiu. Suntem foarte aproape de un
război în spaţiu.
Majoritatea sateliţilor care orbitează Pământul
aparţin SUA, Rusiei şi Chinei. Distrugerea lor trebuie
să se facă prin ruperea antenelor, şi nu prin alte
mijloace care pot afecta Cosmosul.
Mitchell a mai spus că Papa este conştient de
inteligenţa extraterestră. El a declarat că a făcut parte
din cercuri militare secrete care au avut acces la
informaţii ultrasecrete, cu privire la faptul că am fost
vizitaţi de extratereştri. Vaticanul cunoaşte multe
lucruri pe care le ascunde sau le neagă.
Mitchell a mai declarat că extratereştrii au dorit să
cunoască capacităţile militare ale americanilor şi chiar
au ajuns la rampa de lansare White Sands, unde a fost
detonată prima bombă atomică, în anul 1945.
Afirmaţiile lui Mitchell sunt susţinute şi de anumiţi
generali de armată, care au declarat că în timpul
Războiului Rece, mai multe rachete lansate de pe
Coasta de vest a SUA au fost doborâte de nave spaţiale
extraterestre.
Conform declaraţiilor făcute de Mitchell, Vaticanul
are multe documente cu privire la evenimente
extraterestre. Guvernele şi NASA informează periodic
Vaticanul despre aceste evenimente.

Opiniile unor astronomi

Astronomii Adam Frank şi Woodruff Sullivan, de la

Universitatea Rochester şi, respectiv, Universitatea
Washington, ambele din SUA, care au publicat un
articol în luna mai, 2016, în revista de specialitate
Astrobiology, în care explorau ceea ce ei numesc
„întrebarea arheologică cosmică”: „Cât de des în istoria
Universului a condus evoluţia către o specie de fiinţe
civilizate tehnologic, fie că aceasta a trăit mult sau
puţin?”
Apoi, cei doi au sintetizat o concluzie într-un alt
articol, scris de data aceasta pentru New York Times,
publicat pe 10 iunie 2016, din care spicuim:
„Din moment ce noi nu ştim dacă există în prezent
civilizaţii extraterestre avansate în galaxia noastră,
avem acum suficiente informaţii pentru a conchide că
aproape cu siguranţă acestea au existat la un moment
dat în istoria cosmică”.
Astronomii au ajuns la această concluzie, evaluând
faimoasa ecuaţie a lui Drake dintr-o perspectivă
diferită, coroborând şi date actualizate. Ecuaţia
originală a fost formulată de astronomul Frank Drake
în 1961 pentru a calcula şansele unui contact cu forme
de viaţă extraterestră. Drake a studiat radioastronomie
la Universitatea Harvard (SUA) şi a ocupat numeroase
poziţii în acest domeniu, inclusiv în laboratorul Jet
Propulsion de la NASA.
El a inclus în ecuaţia sa diferiţi factori, cum ar fi rata
de formare a stelelor capabile să susţină dezvoltarea de
viaţă inteligentă şi numărul planetelor din fiecare
sistem solar cu un mediu propice pentru viaţă. Ecuaţia
lui Drake este următoarea:
N = R* x fp x ne x fl x fi x fc x T
unde:
N = numărul de civilizaţii din galaxia noastră cu care
comunicarea poate fi posibilă;
R* = rata medie pe an de apariţie a stelelor în galaxia
noastră; estimarea este cuprinsă între 10 şi 1;
fp = numărul stelelor care au sisteme asemănătoare
Sistemului Solar. Estimare: între 1 (fiecare stea are
sistem planetar) şi 0,1 (o stea din zece are planete);
ne = numărul mediu de planete care pot sprijini
apariţia şi existenţa vieţii. Estimare: între 5 şi 1;
fl = numărul planetelor care îndeplinesc condiţiile de
apariţie a vieţii şi pe care apare efectiv viaţa la un
moment dat. Estimare: 1, deoarece toţi cercetătorii au
considerat că viaţa apare întotdeauna pe o planetă care
întruneşte condiţiile de apariţie a vieţii;
fi = numărul planetelor pe care a apărut viaţa, care a
evoluat către inteligenţă. Estimare: 1, deoarece toţi
cercetătorii au considerat că viaţa evoluează spre
inteligenţă întotdeauna;
fc = probabilitatea ca formele de viaţă inteligente să
aibă capacitatea şi dorinţa de comunicare cu alte
civilizaţii. Estimare: între 0,2 (luând ca etalon civilizaţia
noastră se consideră că ea s-a născut din cinci civilizaţii
antice: egipteană, greacă, romană, hindusă şi
sumeriană) şi 0,1 (a fost nevoie de zece civilizaţii antice
pentru apariţia celei actuale: egipteană, greacă,
romană, hindusă, sumeriană, mayaşă, incaşă, olmecă,
chineză şi hitită);
T = timpul în care o civilizaţie atinge stadiul
tehnologic avansat, necesar comunicării cu alte
civilizaţii stelare. Estimare: între 109 ani (durata medie
de viaţă a unei stele cu sistem planetar) şi 102 ani (un
secol, durata maximă a unei civilizaţii tehnologice care
se autodistruge).
Cu valorile maxime (scenariu optimist) rezultă: N =
10 x 1 x 5 x 1 x 0, 2 x 109 = 10 miliarde de civilizaţii.
Cu valorile minime (scenariu pesimist) rezultă: N = 1
x 0, 1 x 1 x 1 x 0, 1 x 102 = 1 civilizaţie (a noastră).
Conferinţa de la Green Bank, din 1961, s-a încheiat cu
o cifră intermediară, N = 50.000 de civilizaţii, pentru o
perioadă de 100.000 de ani.
Progresul din tehnologia de observare astronomică a
stimulat puternic cunoaşterea exoplanetelor. În aprilie
2016, echipajul navetei spaţiale Kepler a anunţat
descoperirea a 1.284 de planete în afara Sistemului
nostru Solar.
În studiul pentru New York Times mai scrie: „Trei
dintre cei şapte termeni ai ecuaţiei lui Francis Drake
sunt acum cunoscuţi. Ştim numărul stelelor care apar
în fiecare an. Ştim că procentul de stele ce au în jurul lor
planete, ca în Sistemul Solar, este de aproximativ 100%.
Mai ştim, de asemenea că cca 20–25% dintre aceste
planete sunt în poziţie propice pentru formarea vieţii.
Aceasta ne plasează într-o poziţie, pentru prima dată,
de a spune ceva definitiv referitor la civilizaţiile
extraterestre”.
Evaluând probabilitatea ca vreo civilizaţie
extraterestră să fi existat vreodată, în locul aceleia ca
vreo civilizaţie extraterestră să existe în mod curent,
Frank şi Sullivan au trecut de restricţiile temporale
incluse în factorii ecuaţiei lui Drake. „Aceasta ne lasă
cu doar trei factori necunoscuţi, care sunt combinaţi
într-o probabilitate «biotehnică»: posibilitatea de creare
a vieţii, apoi a vieţii inteligente şi capacitatea
tehnologică”, scria Frank. El a concluzionat:
„Şansele ca noi să nu fim prima civilizaţie tehnologică sunt
foarte mari. În mod specific, dacă probabilitatea ca o
civilizaţie să se dezvolte pe o zonă locuibilă de pe o planetă nu
este mai mică de unu la 10 miliarde de trilioane, atunci noi nu
suntem primii”.
În 2013, matematicienii de la Universitatea
Edinburgh (Marea Britanie) au făcut o afirmaţie
similară referitoare la probabilitatea ca civilizaţii
extraterestre să fi trimis mesaje Pământului.
Arwen Nicholson şi Duncan Forgan au luat în
considerare şi alţi factori, cum ar fi viteza care s-ar
putea obţine prin extragerea energiei din mişcarea unei
stele, precum şi modul în care tehnologia de
autoreplicare ar putea afecta intervalele de timp de
explorare. În rezumatul studiului lor, publicat în
Internaţional Journal of Astrobiology, ei au scris:
„Am conchis că o flotă de sonde cu tehnologie de
autoreplicare pot explora într-adevăr Galaxia într-un
timp suficient de scurt pentru a justifica existenţa
Paradoxului Fermi”.
Paradoxul Fermi este numit astfel după fizicianul
Enrico Fermi şi se referă la probabilitatea ridicată a
existenţei civilizaţiilor extraterestre, în ciuda aparentei
lipse de dovezi ale existentei lor.
Aşa că atunci când Nicholson şi Forgana spun că
studiul lor „justifică existenţa Paradoxului Fermi”,
aceasta înseamnă că ei au confirmat probabilitatea
foarte mare ca civilizaţiile extraterestre să fi existat. Ei
au fost inspiraţi de progresul sondei Voyager 1 a
NASA, care este setată să se întâlnească cu o stea cu
numele AC+79 3888 peste 40.000 de ani.
Tot ei şi-au pus întrebarea dacă ar fi putut să fie cu
putinţă ca o civilizaţie extraterestră să ne fi trimis o
sondă similară, în urmă cu 40.000 de ani, prin metode
asemănătoare, setată pentru a ajunge la noi în aceste
zile. Răspunsul la întrebare a fost: DA.

Capitolul VII
Cele mai obscure secrete

Perioada de la începutul anilor ’60 până pe la

sfârşitul anilor ’80 a fost una turbulentă în istoria
URSS-ului; culminând, desigur, cu căderea regimului
comunist. Cu toate că pomenirea OZN-urilor a fost
supusă unui tabu oficial, au rămas oameni suficient de
îndrăzneţi ca să-l provoace.
Un astfel om a fost un doctor de fizică şi matematică
M.M. Agrest, care, în 1960, a avut un articol publicat
despre astronauţii antici; un studiu de mituri antice şi
legende, date geologice şi descoperiri arheologice, el a
pus ipotetic problema unor „fii ai zeilor.”
Astrofizicianul Şklovski a sprijinit punctele lui de
vedere şi au mers mai departe, colaborând cu Carl
Sagan. În acelaşi timp, Zigel şi ufologii săi subterani au
continuat cu cercetarea lor, în ciuda unei interdicţii cu
privire la orice publicare. Cu toate acestea, articole
oficiale au continuat să dea lovituri cauzei cercetării
civile al OZN.
În luna mai 1967, 45 de cercetători s-au reunit pentru
a forma Grupul de iniţiativă pentru Cercetătorii OZN.
S-au întâlnit la Casa Aviaţiei şi Cosmonauticii (HAC)
din Moscova, unde unii oficiali militari li s-au alăturat.
Printre ei a fost generalul-maior Reino, director al
HAC, cel care a contribuit la crearea Departamentului
OZN al Comitetului Unional al Cosmonauticii.
Generalul-maior Stoliarov al Forţelor aeriene a condus
Grupul de Iniţiativă.
Deşi pomenirea OZN-urilor a fost supusă unui tabu
oficial, au rămas oameni suficient de îndrăzneţi să-l
provoace.
Pe 10 noiembrie 1967, generalul-maior Stolyarov,
profesorul Zigel şi navigatorul-pilot arctic Akkuratov
au avut posibilitatea de a-şi exprima opiniile la
televiziunea naţională.
Rapoarte ale martorilor oculari, desene, fotografii şi
date au fost trimise la adresa furnizată şi la sediile
instituţiilor oficiale sovietice. Dar, cu rare excepţii,
birocraţii le-au ignorat.
Ufologii au devenit supuşi la ostilitate categorică, iar
emisiunea de televiziune s-a dovedit a fi un cântec de
lebădă a acestora, deoarece mişcarea independentă a
fost apoi înnăbuşită şi i s-a ordonat să se desfiinţeze.
Au existat proteste din partea unor oameni de ştiinţă,
scriitori şi personal militar, dar chiar în 1976 când
Institutul de Aviaţie din Moscova a îndrăznit să creeze
un consiliu de cercetare ştiinţifică în problema
OZN-urilor, presa sovietică a fost saturată cu articole
care îi discreditau pe ufologi.
A fost un pas până la sfârşitul perioadei de stagnare a
regimului lui Brejnev şi până la dezastrul de la
Cernobîl.
Totuşi, în 1989, tabu-ul a fost în cele din urmă
eliminat din subiectul fenomenului OZN.

Cosmonauţi sovietici şi fenomene stranii

De-a lungul istoriei programului spaţial sovietic,

cosmonauţii au observat fenomene interesante şi
neobişnuite. Vladimir Liakhov a remarcat odată ceva ce
a văzut atunci când se uita în jos spre Pământ:
Două valuri uriaşe s-au ridicat în Oceanul Indian şi
s-au prăbuşit unul în celălalt.
Masa de apă care a rezultat din accident părea să fie
un munte uriaş, care a dispărut într-o clipă. Evgeniy
Khrunov, un om de ştiinţă şi cosmonaut, remarca odată
că mii de oameni au observat OZN-uri şi că
proprietăţile lor pur şi simplu epatează imaginaţia.
Aleksei Gubarev a mers un pas mai departe: a admis
că el credea în extratereştri. În 1976, după celebra
apariţie de la Teheran, cosmonautul Vladimir Kubasov
a declarat unui reporter că el şi alţi colegi au trăit
numeroase fapte care au dovedit existenţa OZN-urilor.
 Cosmodromul Baikonur a fost şi scena multor
apariţii stranii şi a numeroase evenimente ciudate.
Gheorghi Grechko a raportat o fiinţă ciudată de
dimensiuni gigantice deasupra Mongoliei. Mai târziu,
Grechko şi Romanenko au raportat controlului de la sol
nişte litere uriaşe care au fost observate în Insulele
Falkland.
Vladislav Volkov şi-a amintit de zgomote
inexplicabile pe care le auzise în spaţiu, în căştile
interfon: câini lătrând; copii plângând. Pământul era
dedesubt şi el era pe orbită, dar auzea zgomote ciudate.
Până la moartea sa, în 1971, Volkov nu a fost în măsură
să explice ceea ce a simţit. Gagarin şi Leonov a auzit
muzica pe care fostul cosmonaut a explicat-o: „Nu de
pe acest Pământ”.
Ce este de mare interes pentru cercetătorii OZN ruşi
este faptul că, în iulie 1982, fostul astronaut NASA
Rusty Schweitzer s-a întâlnit neoficial cu cosmonauţii
Alexei Leonov, Vitali Sevastianov şi Gheorghi Grechko,
precum şi cu diferiţi oficiali sovietici cheie, de la
Moscova.
Se presupune că întâlnirea a fost de a se înfiinţa o
organizaţie de exploratori ai Spaţiului.
Uniunea Sovietică a sprijinit ideea şi, ca urmare, în
aprilie 1983 un grup de lucru ad-hoc de astronauţi şi
cosmonauţi au stabilit un set de orientări care să
guverneze o astfel de organizaţie şi s-au făcut planuri
pentru întâlniri anuale.
Reuniunea de planificare finală a cosmonauţilor şi a
colegilor lor americani a avut loc în apropiere de Paris,
în septembrie 1984.
Asociaţia Exploratorilor Spaţiului Cosmic a avut
primul congres în Franţa, în octombrie 1985.
S-ar putea ca informaţiile despre fenomene ciudate,
în general, şi OZN-uri, în special, să fie schimbate în
spatele scenelor, şi a planurilor revizuite? Nu ştim...
Oare americanii ajung să vadă în filmul de pe Fifth
Expedition (a se vedea mai jos) şi alte dovezi materiale
pe care nici măcar noi nu le putem bănui? Oare?!?!

Reuniunea CELOR FĂRĂ NUME

Mai multe tipuri de rapoarte din Rusia indică faptul

că un număr de cosmonauţi s-au pierdut în spaţiu, iar
identitatea lor rămâne secretă chiar şi astăzi. Înainte de
Gagarin, a existat un alt cosmonaut sovietic care a
zburat în spaţiu şi a murit în timpul zborului. Sovieticii,
obsedaţi de câştigarea cursei de călătorii spaţiale, au
păstrat secretă misiunea care nu a reuşit.
Oamenii de ştiinţă italieni, fraţii Judica-Cordiglia, au
declarat că au înregistrat bătăile inimii şi respiraţia
acestui cosmonaut sovietic.
 Cu toate acestea, rapoartele din Rusia nu indică
faptul că ar fi existat conversaţii şi că un cosmonaut de
sex feminin ar fi fost prezent la bord.
Data a fost 24 februarie 1961, şapte zile după ce a
început misiunea orbitală. A existat o defecţiune în
capsula spaţială, iar cosmonauţii pierdeau aer. Ei au
încercat să repare capsula lor, şi a fost înregistrată o
conversaţie.
Se pare că cosmonautul de sex feminin a menţionat
„că ea a avut ceva în mâna dreaptă, care trebuia să fie
menţinut într-o anumită poziţie”. Ea a cerut colegului
ei să se uite la vizetă. El a răspuns că era ceva, şi a
adăugat că, în cazul în care nu iese, lumea nu va şti
niciodată despre asta.
Ceea ce a fost niciodată nu se poate şti. Cosmonauţii
neidentificaţi au dispărut.
În 11 aprilie 1997, ziarul Komsomolskaia Pravda a
publicat rapoarte interesante despre secretele
programului spaţial sovietic. Navele spaţiale sovietice
timpurii, cum ar fi Vostok, au fost incredibil de
incomode.
Gagarin, Titov, şi Popovici de-abia şi-ar putea mişca
mâinile. Cu toate acestea, ei au fost eroi, la fel ca şi cei
care au mers înaintea lor, care rămân fără nume, din
cauza secretului omniprezent al ţării lor.
Este posibil ca, înainte de dispariţia lor, ei să fi
observat fenomene anormale. Numai paznicii arhivelor
secrete ştiu răspunsul sigur la întrebare.

Secrete sovietice lunare

Intervievat în 1991, ex-ofiţerul KGB Vadim Petrov

arunca o lumină asupra unui lucru, care este un secret
şi astăzi. Petrov a fost responsabil pentru siguranţa şi
identitatea secretă a cosmonauţilor sovietici şi pentru
testarea acestora.
Numai secretarul general al Partidului Comunist,
şeful KGB-ului, Petrov, şi un grup foarte limitat de
medici, designeri de nave cosmice şi operatorii navei
ştiau cine sunt cosmonauţii.
Pentru că era atât de vital pentru prestigiul sovietic
ca misiunile navei spaţiale fără pilot să fie finalizate, a
fost luată decizia de a dota unele dintre staţii cu
module pilotate.
Aici este vorba de pregătirea Proiectului Lunokhod 1
şi Lunokhod 2.
Cosmonauţii puteau controla după lansare zborul
manual şi raportau toate informaţiile colectate la
întoarcerea lor.
Cu acest control în mâini umane, s-a simţit siguranţa
că zborurile vor fi bine încredinţate şi vor constitui un
succes.
 Era cunoscut printre cei implicaţi... că unii
cosmonauţi destinaţi pentru teste nu se vor întoarce pe
Pământ niciodată.
Se spune că doar voluntari KGB au fost acceptaţi
pentru detaşarea la această misiune ultrasecretă. Petrov
a început efectiv lucrul la „proiect!” în 1969.
Proiectul vehiculului de explorare a Lunii, Lunokhod
(Moonwalker), era în curs de desfăşurare.
Cei doi cosmonauţi de testare în formare pentru
zborul spre Lună erau cunoscuţi sub Numărul 13 şi
Numărul 14. Petrov credea că înainte de proiectul
Lunokhod ar fi putut exista o duzină de alte zboruri.
Era cunoscut printre cei implicaţi în proiectul
Lunokhod că cosmonauţii de testare nu se vor întoarce
pe Pământ. Ei trebuiau să rămână într-un modul
separat.
O dată ce au coborât pe suprafaţa Lunii, trebuiau să
localizeze vehiculul Lunokhod. Apoi, misiunea lor a
fost de a repara nava la nevoie, de a alinia şi regla
bateriilor solare şi, în cele din urmă, de a asigura
direcţiile corectate pentru camerele de televiziune.
Aparent, fotografiile din lateral ale Lunokhod-ului
au fost realizate de cosmonauţii de testare. Acei
voluntari au fost eroi care au ghidat staţia de pe Lună şi
au efectuat proiectele de program. Moartea lor a fost un
episod tragic din istoria explorării spaţiului sovietic.
 Au fost cosmonauţi din cadrul proiectului Lunokhod
în curs de pregătire pentru o confruntare dramatică cu
o rasă extraterestră?
Buletinul Oamenilor de ştiinţă Atomişti, o publicaţie de
prestigiu cu rapoarte privind securitatea internaţională,
afaceri militare şi probleme nucleare, conţinea un
articol curios în numărul din mai / iunie 1994.
A fost scris de Nina Ciugunova, un reporter de la
Ogonyok, o bine cunoscută revistă rusească. Articolul,
„Cosmonaut Număr Zero”, relatează povestea cobailor
programului spaţial sovietic şi experimentele pe care
le-au îndurat de bună-voie.
Tinerii, un grup secret numit Cosmonauţii Numărul
Zero, au fost supuşi unei traume îngrozitoare deoarece
medici şi oameni de ştiinţă i-au folosit pentru a explora
limitele rezistenţei umane.
Ei au fost supuşi experimentelor la Institutul de
Probleme Medicale Biologice, o ramură secretă,
militară, a comunităţii ştiinţifice sovietice.
La sfârşitul anului 1967, un grup de subiecţi
profesionişti de testare a fost recrutat din provinciile
îndepărtate.
Ei au fost numiţi „mecanici” în documentele oficiale,
dar prin ce experienţe au trecut, nici mecanicii, nici
măcar cosmonauţii nu trecuseră vreodată.
Între timp, după lansarea lui Soiuz T-4 de la
cosmodromul de la Plesetsk, mulţi dintre cosmonauţii
de la bordul acestor tipuri de expediţii au asistat la
fenomene nepământene terifiante în timp ce erau în
spaţiu.
Revenind la experimente, ele au fost concepute
pentru a crea o unitate de luptă perfectă.
Potrivit lui Valeri Bogomolov, unul dintre cei mai
importanţi oameni de ştiinţă din acel institut sinistru,
medicii şi oamenii de ştiinţă au fost într-o mare grabă.
Este aproape sigur că Petrov şi Ciugunova descriu
acelaşi grup.

Tinerii au trecut printr-o varietate de teste:

A. Catapulta – pentru a testa stresul la o aterizare
dură, după cădere liberă.
B. O cameră de presiune – care imita existenţa la
mare altitudine.
C. O cameră de izolare – pentru a crea iluzia de
perfectă linişte.
Perioadele lungi în camera de izolare a dus la
halucinaţii, probleme psihologice şi la alte reacţii
negative.
Sursele lui Ciugunova ştiau doar despre
antrenamentul de atunci. Unul dintre ei, Iuri Savocikin,
a declarat ziaristei că au fost duşi la Institutul de
Cercetări Nucleare din Dubna şi puşi pe un
sincrofazotron pentru testarea biologică. S-a terminat
prost pentru Savocikin; el a trebuit să se supună unei
operaţii foarte complicate şi a fost în cele din urmă dat
afară din grup.
Noi ştim deja din capitolul trei că un OZN a vizitat
Dubna în 1973, aproximativ în timpul experimentelor.
Au fost cei de la bord, interesaţi în încercările URSS
de a crea o maşină de luptă biologică supremă?
Şi a existat misiunea finală a experimentelor pentru a
crea o superfiinţă care ar fi în măsură să se întâlnească
faţă în faţă cu o invazie extraterestră?
Au existat zvonuri la începutul anilor ’90 că obiectul
care s-a prăbuşit lângă Omsk (care urmează să fie
discutat mai târziu în această carte) conţinea o „sarcină
utilă” biologică, care a fost dusă la Institutul pentru
Probleme Medicale Biologice.

Expediţia a cincea

Nava sovietică Soiuz T-4 a fost lansată pe orbită la

data de 12 martie 1981. Comandantul Vladimir
Vasilievici Kovalenok şi inginerul de zbor Viktor
Petrovici Savinih erau piloţi. La 13 martie 1981, a
acostat cu succes cu Salyut-6, a doua generaţie de
platforme spaţiale sovietice lansate la 29 septembrie
1977.
 Programele expediţiei pentru cercetare ştiinţifică au
fost concepute de profesorul A.I. Lazarev. Echipajul de
supraveghere a lui Kovalenok şi Savinih au primit
sarcina specială de a confirma constatările neobişnuite
aduse înapoi de echipajele de supraveghere ale celei
de-a doua, a treia şi a patra expediţii.
„Norii argintii” au supărat pe oamenii de ştiinţă
sovietici; că este admis cam mult într-o carte în care
coautor este profesorul Lazarev în 1987. Ceea ce este
foarte ciudat, totuşi, este că toate informaţiile despre
cercetările la bordul Salyut-6, din 14–18 mai, lipsesc din
expunerea cărţii. Ultima menţiune precizează că pe 3
mai 1981, echipajul a observat „o structură
asemănătoare unor raze „la sud-vest a Australiei”.
Mai multe tipuri de incidente stranii au fost raportate
la bordul Salyut-6 în 1978, dar de departe cel mai
ciudat a fost unul care a avut loc în timpul celei de-a
cincea expediţii. Între 14 şi 18 mai 1981, cei doi
cosmonauţi au observat o navă spaţială neidentificată.
La început, OZN-ul a fost la o distanţă de o jumătate de
milă (800 m) de nava sovietică.
În cele din urmă, s-a apropiat la o distanţă de 300 de
picioare (90 m), iar cosmonauţii au putut să observe trei
fiinţe cu pielea maro, cu ochi albaştri, oblici.
Extratereştrii aveau nasul drept şi sprâncene stufoase.
 1970 – Cosmodromul Kapustin Yar

Într-o noapte în 1970, după o lansare secretă a unor

noi rachete, un OZN a alarmat paznicii şi strigătele lor
i-au trezit pe ceilalţi. Un obiect negru uriaş, ca un
dirijabil, plutea deasupra rachetelor. OZN-ul a emis o
rază verde ca un ac subţire. O santinelă a intrat în
panică şi a tras în OZN, fapt care l-a determinat în mod
straniu să dispară.

Sovietul arctic

În 1972 s-au observat nişte discuri silenţioase roşcate

ciudate plutind deasupra unei unităţi radar. Când
informaţia a fost trimisă la sediul regimentului,
răspunsul a venit prin radiogramă: „Nu mai raporta,
OZN-urile nu există!”. Martorul ocular Stieglitz şi
tovarăşii săi au petrecut următoarele şase ore
observând OZN-urile non-existente, în timp ce radarele
lor înregistrau obiecte.

1975 Satul Strokino

Era în 1957. Un om de ştiinţă a observat un obiect de

8 m, într-un luminiş, în pădure, în Strokino, lângă
Moscova. El s-a apropiat de obiect, dar când a ajuns
cam la 50 de picioare (15 m) a fost incapabil să se mişte
mai departe. Omul de ştiinţă a simţit ca şi cum ar fi fost
sfâşiat în bucăţi şi s-a dat un pas înapoi de frică. Apoi,
obiectul s-a înălţat şi a virat.
La o distanţă de 100 de picioare (30 m), cosmonauţii
sovietici care au observat (şi filmat) totul cu atenţie, au
văzut că fiinţele semănau cu nişte roboţi mecanici.
Expresiile faciale ale extratereştrilor au rămas destul de
lipsite de emoţie. Un schimb de informaţii a avut loc.
Centrul de control al zborului spaţial sovietic a refuzat
cererea cosmonauţilor de a iniţia un contact apropiat;
contactul a fost să se procedeze doar la „utilizarea
dispozitivelor de măsurare”. Fiinţele de la bordul
OZN-ului căutau un contact într-un mod direct.
Nava lor se mişca de colo-colo, haotic. Din când în
când, ea dispărea, dar apoi reapărea într-o clipă.
Cosmonauţii nu puteau să-şi dea seama cum se mişca
nava extraterestră. Fuzelajul nu prezenta ţevi de
eşapament vizibile. Nava părea să fie metalică, dar nu
avea uşi, nici baterii solare, nu dispunea de sisteme
optice, nici antene şi niciun semn sau scris, să-l
identifice.
Ambarcaţiunea era un obiect sferic de aproximativ 30
de picioare (10 m) în diametru. Existau opt „ferestre” şi
alte 16 sfere luminoase transparente ciudate, dispuse
de-a lungul corpului navei. Din cauza acestei iluminări,
ambii cosmonauţi au putut vedea în interiorul navei
spaţiale „cabina ei de pilotaj.” Au observat fotolii care
arătau destul de normal, la fel şi unele dispozitive şi
pereţi.
Şi Savinih, şi Kovalenok foloseau binocluri puternice.
În timp ce nava extraterestră s-a apropiat de staţia
sovietică, fiinţele le-au arătat o hartă (printr-un
hublou). Cosmonauţii au recunoscut sistemul solar, dar
nu au putut identifica stelele din alte părţi ale hărţii.
Extratereştrii n-au avut nicio reacţie la codul Morse (în
engleză sau rusă). Cosmonauţii sovietici le-au arătat,
de asemenea, simboluri matematice. Extratereştrii le-au
arătat nişte simboluri pe care cosmonauţii le-au
interpretat ca formule. Informaţii despre reperare au
apărut în mai multe publicaţii sovietice în anii 1990,
inclusiv în O zagadkah NLO \ primul număr din 1990.
General-locotenentul Gheorghi Timofeyevich
Beregovoy a condus programe de formare pentru
cosmonauţii sovietici de la Centrul de Formare a
Cosmonauţilor Yuri Gagarin, între 1972 şi 1987.
Gheorghi Beregovoy a contribuit la aducerea
misterului Salyut-6 în atenţia poporului rus.
Un pilot militar extrem de decorat şi fost cosmonaut,
el a avut, de asemenea, până la moartea sa, în 1995, un
rol esenţial în programul rusesc „Star Wars” (Războiul
Stelelor). El a devenit remarcabil într-o întâlnire secretă
la nivel înalt care a avut loc la Moscova, după ce
Kovalenok şi Savinih s-au întors pe Pământ. Beregovoy
a prezentat raportul cu privire la ceea ce a avut loc la
bordul Salyut-6 unui număr de 200 de lideri ai
Partidului Comunist, oameni de ştiinţă, experţi de
explorare spaţială, şi membrii oficiali ai Comisiei de
studiu OZN (condus de Pavel Romanovici Popovici,
celebrul cosmonaut). Filmul a arătat că extratereştrii au
părăsit nava lor, fără costume de protecţie, şi aparent
nu aveau nici aparate de respiraţie. Ei au plutit pe
lângă nava lor, iar mai târziu s-au dus mai departe
plutind. Filmul făcut de ambii cosmonauţi la bordul
staţiei orbitale rămâne inaccesibil cercetătorilor OZN,
iar cei care au încercat să găsească filmul au fost
avertizaţi să înceteze.

OZN deasupra Cernobîlului

La 26 aprilie, 1986, cel mai grav accident de energie

nucleară al planetei a avut loc la Centrala nucleară
Cernobîl, în Ucraina. O serie de erori de operator şi
deficienţe de proiectare ale reactorului a produs o
explozie devastatoare de abur şi topirea
combustibilului zonei active a reactorului, la Unitatea
4. Radioactivitatea aducătoare de moarte s-a răspândit
asupra unor părţi ale URSS, contaminând pământul şi
cauzând boli, mutaţii, chiar mai rău.
Puţini oameni îşi amintesc că, în încercarea lor de a
ascunde în mod neruşinat cauza dezastrului,
autorităţile sovietice au încercat să dezinformeze
publicul prin zvonuri că OZN-urile au cauzat
accidentul. Valéry Iosifovich Krahovil, un cercetător şi
autor a numeroase cărţi şi articole, au colectat
informaţii despre OZN-uri deasupra Cernobîlului, iar
în august 1990, l-a localizat pe Mihail A. Varitzky, un
tehnician de la centrală, care a trăit la Cernobîl din ziua
în care a fost construită. Consideraţia pe care Varitzky
i-a dat-o lui Krahovil pare să confirme rolul OZN-urilor
în reducerea nivelurilor de radiaţii de la Cernobîl.
În noaptea accidentului, Varitzky a fost trezit de
alarme şi împreună cu un alt tehnician, Mihail
Samoilenko, el a mers cu maşina în zona centralei. Ei au
ajuns la Unitatea 4 pe la 04:15, timp în care reactorul era
incendiat, iar cei doi tehnicieni nu aveau costume de
protecţie.
Feţele lor erau aprinse, iar tehnicienii, conştienţi de
pericolele radiaţiilor, au decis să se întoarcă.
Apoi, din maşina lor, au observat o sferă de foc pe
cer, de aproximativ 26 de picioare (8 m) în diametru.
Culoarea ei a fost similară cu a alamei şi se mişca încet.
Două raze luminoase de culoare roşie a fost trase din
OZN şi au fost îndreptate spre reactorul Unităţii 4.
 Obiectul era la aproximativ 1.000 de picioare (300 m)
depărtare de reactor. El a plutit în zonă timp de circa
trei minute.
Apoi razele au dispărut, iar OZN-ul s-a mutat încet
spre nord-vest, spre Bielorusia. Dispozitivul de
măsurare utilizat de către tehnicieni a fost verificat
atunci când s-au întors la bază, el mergea bine. Dar un
lucru este crucial: la prima citire pe care au luat-o, chiar
în timp ce OZN-ul apărea pe cer, a fost de 3.000
miliroentgeni / oră.
După ce au apărut razele, citirile au arătat 800
miliroentgen / oră. La trei ore după explozia iniţială, un
OZN micşorase nivelul de radiaţii.

Oare OZN-urile au fost de vină pentru tragedie?

Relatarea lui Varitzky nu diminuează activitatea

curajoasă a celor care au luptat cu focul atât de eroic.
Poate că se descoperă că omenirii i s-a dat o mână de
ajutor în ceasul său de nevoie. Alţii au observat
OZN-uri deasupra Cernobîlului şi au existat martori
oculari care au desenat schiţe de OZN-uri deasupra
Cernobîlului şi a Slavuticiului, oraşul în care mulţi
oameni de ştiinţă nucleară îşi au reşedinţa.
Ulterior, OZN-urile s-au întors la Cernobîl. La 16
septembrie 1989, când o altă problemă a avut loc la
Unitatea 4 (material radioactiv scăpat în mediul
înconjurător), Iva Naumovna Gospina, un medic, a
observat un OZN la 08:20, la câteva ore după accident.
Obiectul a fost de culoarea chihlimbarului, eliptic, şi ea
a desluşit părţile de sus şi de jos.
Krahovil are o fotografie făcută în octombrie 1990 de
către Alexander Krymov, un om de ştiinţă de la
centrală. OZN-ul din fotografie, este o navă sub formă
de disc, cu suporturi vizibile care planează deasupra
clădirilor de apartamente unde locuiesc tehnicienii.
Omul de ştiinţă este gata să-şi prezinte filmul pentru
examinare de specialitate.
Un incendiu s-a dezlănţuit la Unitatea 2 de la
Cernobîl, la 11 octombrie 1991, iar cinci zile mai târziu,
Vladimir Cevran, un reporter de la ziarul Eho
Cernobîlia, a făcut fotografii de pe teren. Când a fost
developat filmul, o imagine luată de el din cer a arătat
un obiect foarte similar cu cel observat de dr. Gospina.
Filmul a fost autentificat de către experţi.
Înainte de 1986, OZN-urile au fost rareori observate
peste zonele din vecinătatea Cernobîlului sau ceva mai
departe: zona Briansk, zonele bieloruse şi Kiev. De
exemplu, între 1956–1986 au fost înregistrate doar
patru apariţii de OZN-uri deasupra Kievului. Din vara
anului 1986 încoace, numeroase cazuri de OZN-uri de
deasupra Kievului au fost raportate de către oameni
care au fost dispuşi să semneze numele lor pe rapoarte.
Staţiile radar militare din Kiev au observat, de
asemenea, OZN-uri.
Pe 12 noiembrie 1989, un OZN a fost raportat de către
o astfel de staţie radar şi locotenent-colonelul V.
Shavanov a verificat. OZN-ul plutea la 1.300 de
picioare (400 m) deasupra locului expoziţiei realizărilor
economice ale Republicii Socialiste Sovietice
Ucrainene; era un obiect în formă de cruce, în interiorul
unui dreptunghi, cu o spirală de foc în interiorul
acestuia. Acest incident a fost raportat în ziarul
Leninskoie Znamia, la data de 17 noiembrie 1989.
Este suficient să spunem, că Institutul Kiev de
Cercetare Nucleară este situat în zonă, şi are un reactor,
de asemenea. Poate că OZN-urile au fost acolo pentru a
controla experimente de care nu ştim nimic, sau din
nou şi-au dezvăluit curiozitatea cu privire la activitatea
nucleară a omenirii.
Acest obiect a fost văzut în apropierea unei alte
centrale nucleare, cu câteva zile înainte de dezastrul de
la Cernobîl.

La graniţa cu China

În 1976, la graniţa cu China, grănicerii unităţii de

apărare aeriană, şi civilii au raportat un obiect foarte
neobişnuit pe cer, în regiunea Chita. OZN-ul era
alungit, avea hublouri şi a emis trei raze îndreptate în
jos. El a făcut mişcări orizontale timp de trei ore, până
când a dispărut la fel de repede cum a sosit. În ciuda
numeroşilor martori oculari, trei tipuri diferite de
radare militare nu a reuşit să înregistreze OZN-ul!

OZN-ul de la Moscova

Cerul deasupra capitalei sovietice, Moscova, era

limpede şi fără nori, la data de 16 ianuarie 1977. În acea
dimineaţă, o farfurie zburătoare uriaşă a apărut
deasupra părţii de sud-vest a oraşului. Suprafaţa navei
era gri-albăstruie la culoare, dar vizibilă distinct pe
cerul albastru, pe când obiectul era fotografiat în timp
ce plutea de peste o oră.

Afacerea Phobos

Phobos este un satelit al planetei Marte. În urmă cu

mulţi ani Iosif Sklovski, un om de ştiinţă sovietic care a
fost coautor, cu Carl Sagan, la „Viaţa inteligentă în
Univers”, a fost de părere că Phobos şi Deimos (un alt
satelit) erau de origine artificială şi goi pe dinăuntru.
Sovieticii şi colegii lor din Occident au arătat mult
interes în ceea ce priveşte Phobos. La 12 iulie, 1988,
sovieticii au lansat două sonde fără pilot, Phobos 1 şi
Phobos 2, în direcţia lui Marte. Ele au fost o creaţie
reunită Est-Vest pentru un proiect care a avut o
participare internaţională de la bun început.
În martie 1989 Izvestia a raportat că datele de la
sonde au fost transmise la Centrul de Misiune
Europeană şi la NASA, la un nivel surprinzător de
participare reciprocă. În unele documente achiziţionate
de la TASS (agenţia oficială sovietică), în noiembrie
1992, gradul de cooperare a fost dezvăluit în
continuare: Americanii au transferat cu nerăbdare toate
observaţiile lor astrometrice despre Phobos către
sovietici;
Radiotelescoapele americane din întreaga planetă au
fost pentru a-i ajuta pe sovietici; iar elveţienii şi
francezii au furnizat un dispozitiv de măsurare
specială, acestea ei le-au creat împreună cu ruşii.
Fiecare sondă era compusă dintr-un set complicat de
dispozitive: câte trei camere de televiziune,
spectrometru, sistem de ghidare, şi sistemul de
înregistrare video. Şi, în sfârşit, Phobos 2 conţinea un
dispozitiv ciudat cu laser numit LIMA-D, creat de
specialiştii Institutului Leningrad de Mecanică Fină, în
colaborare cu oamenii de ştiinţă din Europa de Est şi
din Finlanda. Aparatul trebuia să emită o rază laser de
la suprafaţa Lunii, în scopul de a provoca o
mini-explozie şi a aduna date cu privire la substanţele
evaporate.
Aparent, acesta a fost cel mai important experiment
pe care sonda a trebuit să o efectueze. Denumirea
tehnică pentru Phobos 2 a fost Videospektrometriceskii
kompleks (VSK), iar numele său personal a fost
„Fregat”. Phobos 1 a fost pierdută în luna septembrie,
în drumul său spre Marte.
Sovieticii au reclamat o eroare de comandă radio.
Phobos 2 a fost, de asemenea, pierdută, dar înainte de
asta au fost luate imagini şi informaţii din aceasta care
au fost trimise pe Pământ. În ianuarie 1989, sonda a
ajuns pe orbita marţiană. Acesta a fost începutul
misiunii şi a inclus un transfer la o orbită care ar face ca
sonda să zboare în tandem cu satelitul său omonim.
Mai mult decât atât, Phobos a fost explorat şi anumite
echipamente trebuiau să fie plasate pe suprafaţa
satelitului.
Era un obiect cilindric gigantic de aproximativ 15
mile (8 km) lungime. După acel ultim cadru... sonda a
dispărut.
Problemele au început atunci când sonda s-a aliniat
cu satelitul. La 28 martie 1989, TASS a făcut un anunţ că
Phobos 2 nu a reuşit să comunice cu Pământul după
cum fusese programată după finalizarea unei operaţii
în jurul satelitului Phobos. La 4 aprilie 1989,
locotenent-colonelul Baberdin a scris un articol în
ziarul Krasnaia Zvezda, „Enigme ale orbitelor
marţiene, „în care a menţionat un loc neidentificat de
pe suprafaţa marţiană, fotografia folosind raze
infraroşii. Programul Vremya a difuzat-o la TV, iar
armata a trebuit să răspundă, chiar dacă cu întârziere.
Baberdin solicită ca astrofizicienii şi planetologii să
studieze cu atenţie imaginea. Cel mai probabil este o
umbră de la un obiect spaţial, dar această umbră a fost
capabilă să reducă drastic atmosfera marţiană, iar
dispozitivul de bord al Phobos 2 a fost capabil de a
capta imaginea. Dar ceea ce reprezenta obiectul a
rămas neclar.

Lumini pe Lună

În luna iulie 1981, în aşezarea Rojdestvenno, aproape

de Leningrad, studenţii de la Institutul
Hidrometeorologie efectuau controale cu baloane
meteorologice. În timpul zilei, acestea se făceau cu
ajutorul unui teodolit; pe timp de noapte, pentru a
permite ca baloanele să fie vizibile pe cer, un felinar
chinezesc era ataşat cu o lumânare în interior. În
noaptea aceea, vântul a ghidat balonul spre luna
strălucitoare. Balonul a devenit invizibil, iar profesorul
din grup a decis să-i ajute pe elevii săi.
 Privind prin teodolit a observat un fenomen foarte
neobişnuit pe suprafaţa Lunii. Într-unul dintre golurile
întunecate ale unui crater a văzut o lumină roşie
strălucitoare. Acesta clipea periodic. Cinci sau şase
secunde de ardere au fost urmate de trei secunde de
întuneric şi apoi lumina a apărut din nou.
Profesorul a crezut că a văzut un far. A fost vizibil
doar prin teodolit. Orice-ar fi, ceea ce el a văzut pe
Lună nu şi-a schimbat poziţia, ci se muta încet numai
când se muta Luna. Profesorul ştia că echipamentul
lunar sovietic şi american au încetat să mai funcţioneze
până atunci. El a chemat studenţii, şi ei au observat, de
asemenea, „farul” timp de aproximativ 20 de minute,
până când norii au ascuns Luna. La întoarcerea sa la
Leningrad, profesorul a citit mai multe cărţi şi a
constatat faptul că oamenii de ştiinţă au observat
luminile roşii ciudate de pe suprafaţa Lunii, timp de
trei secole.
În 1991, Marina Popovici, aflată într-o vizită la Los
Angeles, a arătat o fotografie în care Phobos 2 a luat-o
înainte ca să fie pierdută. Era un obiect cilindric
gigantic, de circa 1,5 mile (2.400 m) lungime. După ce
ultimul cadru a fost transmis radio din nou pe Pământ,
sonda a dispărut.
Revista Aviaţiei Week & Space Technology a avut mai
multe informaţii interesante în ediţia din 10 aprilie,
1989. Un controller de la centrul de control Kaliningrad
a raportat că semnalele limitate primite după sfârşitul
sesiunii de formare a imaginii a sondei Phobos 2 i-a dat
impresia că ea urmărea o navă spaţială cu rotaţie
stabilizată (un „spinner”, după cuvintele lui).
Phobos 2 era pe orbită în jurul lui Marte, la 27 martie,
când acesta nu a reuşit să restabilească comunicaţiile cu
Pământul. Sonda a fost comandată să-şi schimbe
orientarea pentru o sesiune de formare a imaginii.
Camerele sale de luat vederi au trebuit să fie orientate
spre satelit, iar mai târziu, să-şi reia orientarea spre
Pământ pentru a face telecomunicarea datelor.
Dar asta nu s-a mai întâmplat niciodată. Ceva a lovit
obiectul şi a trimis-o într-o mişcare de rotaţie. Alexandr
Dunaiev era preşedintele organizaţiei sovietice spaţiale
Glavkosmos, care a vorbit cu Leskov de la Izvestiia, pe
29 martie, 1991, cu privire la eşecul sondei.
Potrivit lui, o comisie specială a fost creată o zi
înainte, imediat după eşec şi a inclus oameni de ştiinţă
de top în domeniul aerospaţial. Concluzia ulterioară a
Comisiei a oferit şapte motive pentru care sonda a fost
pierdută.
Dunaiev a raportat că pierderea sondei nu a fost un
eşec total, deoarece o serie de date ştiinţifice au fost
colectate în timpul fazei de croazieră şi perioada în care
Phobos 2 a fost pe orbita marţiană. Imagini ale
satelitului şi Marte au fost studiate pe Pământ, din care
una a inclus un obiect de formă ciudată între nava
spaţială şi Marte.
El a ghicit că erau fie resturi (detritus) în orbita lui
Phobos, fie un subsistem de propulsie autonomă
Phobos 2, care a fost aruncat după ce nava a fost
propulsată pe orbita lui Marte. Dar Marina Popovici
crede că Glavkosmos a ştiut întotdeauna că orice ar fi
fost, ceea ce a distrus sonda a fost creat de inteligenţă
artificială.
Imaginile... au fost studiate pe Pământ, una... a inclus
un obiect de formă ciudată între nava spaţială şi Marte.
Într-un articol din Izvestiia a lui Leskov la 1 noiembrie
1990, profesorul N. Ivanov, şeful Serviciului Centrului
de Control Balistic de Zbor, a menţionat zvonurile că
Jet Propulsion Laboratory din Pasadena a „capturat”
semnale de la sonda pierdută, contrar tuturor legilor
fizice. Ivanov nu a contrazis în mod direct zvonurile
persistente; el a declarat că atunci când s-a pierdut
sonda s-ar fi încetat toate comunicaţiile şi au devenit
îngheţate. Singura posibilitate – dar nu una serioasă,
s-a grăbit el să adauge – a fost că Phobos 2 a fost târât
departe de extratereştri şi l-au ţinut în stare de
funcţionare.
Dr. Selivanov de la Glavkosmos, de asemenea,
intervievat de Leskov, a adăugat că el i-a contactat pe
oamenii de ştiinţă americani din Pasadena, dar au
afirmat că nu s-a primit niciun semnal de la Phobos 2.
Există, totuşi, o altă părere ştiinţifică, care nu este mai
puţin importantă decât cea a lui Ivanov sau a lui
Selivanov.
Profesorul Burdakov a făcut investigaţii directe cu
privire la pierderea sondei, şi a discutat problema cu
designerii originali ai proiectului, precum şi cu cei care
au testat nava. Suspicios la explicaţiile oficiale,
profesorul Burdakov a pus sub semnul întrebării seria
de evenimente stranii care a dus la distrugerea Phobos
2. El nu ştia nimic despre imaginile luate de Phobos 2 şi
nu cunoştea că indivizii din Occident au discutat
posibile motive pentru care sonda a pierit. Burdakov
emite ipoteza că, dacă Marte este locuită, fiinţele care
există acolo nu le-ar place ideea unui dispozitiv plasat
pe suprafaţa planetei lor în scopul observării constante.
În consecinţă, au făcut ceva.
Viaceslav Kovtunenko a fost şeful proiectului
Phobos. Într-un interviu cu dl. Cernişov de la Krasnîi
Voin (un ziar militar) din data de 24 mai 1989, el
dezvăluie unele detalii. Sondele erau capabile de a
rezolva probleme complexe.
Se pare că designerii au aflat despre anumite defecte
şi neajunsuri în proiectare în timpul zborului, dar au
fost dornici de a continua cu noi „expediţii”. Roald
Sagdeiev a menţionat în acelaşi interviu că lucrările la
proiect mergeau bine, cu excepţia reticenţei „organelor
financiare, „din Occident pentru a-i ajuta pe parteneri
să-l definitiveze. Şi totuşi, 13 ţări au participat la ea.
Care a fost graba implicată? De ce atâta secret, chiar şi
astăzi?
Roald Kremnev, de la Centrul de Testare Spaţială
Babakin, a menţionat un „roi de corpuri mici” în jurul
lui Phobos, în timpul incidentului. Au cauzat ele
eşecul? Sau, l-a întrebat el pe Cernişov, a fost motivul
pentru care corpul extraterestru a fost înregistrat de
către Phobos 2 cu dispozitiv de la bord? Kremnev, din
nou a vorbit cu Leskov la 14 aprilie şi a subliniat faptul
că aspectul cel mai discutat despre eşec este giganticul
obiect înregistrat cu trei zile înainte de accident. Şi,
totuşi, nu a existat nicio concluzie oficială.
Potrivit ziarului Izvestia lui Leskov, sovieticii au
cheltuit 272 de milioane de ruble pe proiect, iar 51 de
milioane de ruble au fost cheltuite de către partenerii
occidentali. Sondele au costat 51 de milioane de ruble, o
cantitate enormă de bani pentru moment. A fost nevoie
de cinci ani pentru a construi sondele. Oare ce să mai
spunem despre armele de la bord?
Multe observări de OZN-uri din Rusia ar putea fi
sonde de pe Marte trimise ca răspuns la supravegherea
planetei lor.
 Sonda trebuia să fie o staţie automatizată
funcţionabilă pe termen lung, pe Phobos. O „sondă
săritoare” specială alături de noul tip de arme laser au
fost printre echipamentele care urmau să fie utilizate.
Poate că acesta a fost motivul pentru care a fost
distrusă, înainte de a se putea finaliza misiunea. Poate
că este, de asemenea, un memento că Omul nu este încă
stăpânul sistemului solar.

Regiunea Vologda

Un OZN de foc a apărut deasupra lacului Kemsk, în

mai 1977, şi a urcat pe verticală. Acesta a ajuns la o
anumită altitudine, iar apoi părea să explodeze. În
urma exploziei a dispărut, lăsând în urmă „picături de
aur” în aer, care puteau fi văzute pe o rază de mai
multe mile. Nu era nicio ploaie, iar martorul V.
Urvanov era sigur că nu a fost fulger globular.

Insula Novîi Ghiorghi

Echipajul traulerului de pescuit Vasili Kiselev a

observat ceva extraordinar. În creştere pe verticală de
sub apă era un obiect în formă de gogoaşă. Diametrul
său era cuprins între 1.000 şi 1.600 de picioare (300–500
m). El plutea la o altitudine de trei mile. Staţia radar de
pe trauler a fost imediat scoasă din uz. Obiectul a plutit
deasupra zonei timp de trei ore, iar apoi a dispărut
instantaneu.

Obiectul de pe muntele Mugojar

Un disc imens, măsurând 1.640 de picioare (500 m) în

diametru, a apărut în timpul testării de noi rachete la
Zona de Testare antirachetă şi apărare antiaeriană
Emba 11, în Kazahstan. Generalul comandant a
ordonat „foc deschis” şi o rachetă antibalistică a fost
lansată spre OZN. Aceasta a fost aruncată în aer de o
rază a unui obiect neidentificat imens. Generalul a fost
pedepsit şi ministrul Apărării a emis o interdicţie
privind astfel de trageri de luptă.

Avionul Yak 40

Celebrul cosmonaut rus Pavel Popovici a observat un

fenomen terifiant, în timp ce o parte din echipajul unui
avion Yak-40 executa un zbor de rutină între
Medveziye şi Nadim. Echipajul a fost martor la o sferă
foarte luminoasă, care la început s-a apropiat încet, iar
apoi a zburat chiar înspre ei! OZN a crescut în
dimensiune tot timpul şi apoi, chiar înainte de o
coliziune iminentă, a virat de mai multe ori în sus.
 Dosarele OZN ale KGB

Pe 24 octombrie 1991, au fost date documente

fostului cosmonaut Pavel Popovici, preşedinte al
Asociaţiei Ufologice All-Union. Fişierele conţineau
copii ale rapoartelor OZN trimise către KGB. O
scrisoare de însoţire a fost scrisă de vicepreşedintele
Comitetului pentru Securitatea URSS, N.A. Sham.
Fişierele – obţinute de Centrul de Cercetare Ufologică
Rusă – constau din rapoarte scrise de mână, mărturii
testate, note de la informatori KGB, desene brute şi
rapoarte ale martorilor oculari.
Au avut loc şaptesprezece apariţii: de la Oraşul
Kursk, în partea de vest, până la Kamceatka, în est; şi
din Peninsula Tiksi, în partea de nord, până la staţiunea
Soci, de pe coasta Mării Negre. Acestea au avut loc
într-o perioadă de nouă ani, din 1982 prin 1990.
Următoarele sunt din documentele originale, deşi
unele dintre ele au fost prescurtate.
Primul este transcrierea unui schimb de emisie radio,
de pe 26 iulie 1989, între controlorul de trafic aerian R.
Stepanian şi echipajele a trei zboruri care au fost în
zona aeroportului Soci, la momentul respectiv. Acestea
au fost programate cu numerele de zboruri 138, 397 şi
500. Cuvintele controlerului sunt marcate cu „TWR”
(pentru Tower) şi răspunsurile curselor sunt „F-l”,
„F-2” şi, respectiv, „F-3”, Schimbul a început la 11:31:

TWR: Zborul 138, mergeţi mai departe.

F1: Nu observi două obiecte suspendate la stânga
noastră?
TWR: La stânga? La ce altitudine?
F1: Altitudinea noastră, dreapta, aproximativ 50 sau
60 de km [30–40 mile] înaintea noastră.
TWR: Zborul 138, sunteţi clar de trafic acum. Mai
remarcaţi ceva pe stânga?
F1: A existat un singur obiect, apoi altul a apărut în
apropiere. Ele zboară departe de noi. Distanţa este deja
de aproximativ 80 km [50 mile].
TWR: Cum arată forma lor?
F1: Unul este alungit, ca un dirijabil, celălalt e ceva
sferic.

Farfuriile zburătoare te vor ajuta

OZN-urile şi extratereştrii nu au fost subiecte

interzise pentru cosmonauţii sovietici. Yuri Malishev,
un veteran decorat, a relevat faptul că mii de oameni au
observat fenomenul OZN. Este natura OZN-urilor care
rămâne evazivă, nu obiectele însele. Chiar dacă nu pot
exista extratereştri în vecinătatea Pământului, vizita lor
va avea loc şi nu se va stabili imediat contactul. Noi,
Pământenii, vom deveni obiectul observaţiei
unilaterale şi nu vor fi interacţiuni reciproce. Acest
lucru a fost declarat de către Malishev în
Tekhnika-Molodezhi (numărul # 11), în 1981 (după a
Cincea Expediţie a aterizat). Apoi el a adăugat ceva
destul de revelator.
Extratereştrii şi „farfuriile lor zburătoare” au intrat
cu mult timp în urmă în lumea astronauticii. Fiecare
zbor spaţial de este în mod definitiv imitat pe Pământ,
folosind simulatorul spaţial. Instruirea devine
intenţionat mai complicată: chiar incidente rare sunt
simulate.
Uneori, un instructor nu reuşeşte să intre în datele
necesare şi niciun sistem pe simulator nu reuşeşte. În
cazul în care informaţiile necesare pentru a corecta
incidentele în cauză rămân evazive sau nu sunt
disponibile, instructorul remarcă sarcastic: O farfurie
zburătoare este pe drum, şi vei primi tot ceea ce ai
nevoie. Se pune la cale ceva, iar informaţiile („un
pachet de la extratereştri”), se acordă cursanţilor.
Personalul KGB a ascuns toate secretele ufologiei
ruseşti din zilele lui Stalin.

TWR: Sunt în aceeaşi linie (în travers)?

F1: Da, drept înainte, dar acestea se îndepărtează
rapid, distanţa este de 80–90 de kilometri [50–60 mile].
TWR: Zbor 397, nu observi nimic în travers, 30–40 de
kilometri [20–25 mile] la stânga de tine?
F2: Treizeci de kilometri [20 mile] în travers?
TWR: Aproximativ 40 de kilometri [25 mile], de la
stânga la dreapta.
F1: Zbor 397, acestea trebuie să fie în mişcare de la
stânga la dreapta.
F2: Nu, noi nu le observăm, mă uit la afişajul radar.
F1: Zbor 397, acestea sunt de 25 de kilometri [15 mile]
în dreapta şi în spatele tău.
F2: Noi nu le vedem. Sunt nori.
F1: Uită-te deasupra norilor. Ele au un fel de mişcare
în zigzag.
F2: Zbor 397, am zărit două spoturi în faţa norilor.
TWR: Care zonă?
F2: Aproximativ 45 km [30 mile] de Soci, la 30 de
grade în spatele meu.
F1: Aici este Zborul 138. Una dintre ele este aproape
pătrată, cealaltă este în formă de romb. Ele zboară
separat acum.
TWR: Zbor 138, să ne ţineţi la curent, în ceea ce
priveşte aceste obiecte.
F1: Acestea sunt suspendate acolo. Ele sunt, probabil,
la aproximativ opt kilometri [cinci mile] înaintea
noastră deja.
 TWR: Sunt în mişcare?
F1: Da, au fost la 40 de kilometri [25 mile] distanţă,
iar acum ele sunt la 100 de kilometri [60 mile] distanţă,
trecând de la stânga la dreapta. Se cere liber pentru a
urca la 11.100 de metri [36.400 picioare].
TWR: Zbor 138, urcă la 11.100 de metri [36.400
picioare] şi să păstreze ne-a sfătuit pe aceste obiecte.
F1: Zborul 138, am recepţionat, urc la 11.100 de metri
[36.400 picioare]. Turnul de control, le vezi pe afişajul
radar?
TWR: Negativ.
F1: Bine. Acum, ele au făcut un viraj şi se deplasează
într-o parte.
TWR: Zbor 138, le mai vezi?
F1: Ele sunt în spatele nostru şi spre stânga. Distanţa
dintre noi este în creştere. Ele s-au mutat departe prea
repede. La un moment dat, au fost aproape de noi, iar
apoi erau deja mult în urmă.
TWR: Zbor 138, să ne descrii modul în care acestea
sunt în mişcare.
F1: Acum, ele sunt în spatele meu şi spre stânga.
TWR: Zbor 138, este totul în regulă cu tine?
FI: Afirmativ, totul este în ordine.
TWR 1. Recepţionat, Zbor 500, vezi ceva?
F3: Zbor 500. Nimic înaintea ochilor, nici pe dreapta,
nici pe stânga.
 TWR. Recepţionat.

23 mai, 1985 – Regiunea Habarovsk Raport

Un regiment de bombardiere efectua zboruri

regulate, atunci când un OZN a fost văzut din turnul
de control la orele 22 şi 35 minute.
Era eliptic, de culoare portocaliu pal. Obiectul s-a
mişcat fără zgomot la o înălţime de 2–3000 metri [6500–
9800 picioare] şi o viteză de aproximativ 600 km/h [370
mph] de la vest la est. Elipsa era înconjurată cu un
halou de lumină. Ecranele radar nu au prezentat niciun
semn de la obiect. Nu au fost înregistrate efecte asupra
materialului sau al personalului. Reperarea a durat 13
minute. Zborul său a fost întrerupt de coborâri şi
nemişcare periodică. Două ore mai târziu, un obiect
similar a fost reperat timp de zece minute. Aeronave cu
rază mare de acţiune au trecut sub ea la o înălţime de
800–1.200 de metri [2.600–3.900 picioare]. OZN-ul a
emis raze de lumină în sus şi în jos. Fasciculele
luminoase situate mai jos erau mai aprinse.
Colonel V. Alifanov,
Comandant de Zbor

OZN deasupra cosmodromului Baikonur

 În luna iulie 1978, la cosmodromul Baikonur din
Leninsk, un OZN a fost văzut de numeroşi martori ca
situându-se deasupra uneia dintre facilităţile
cosmodromului. Reperarea a provocat panică în bază,
iar câteva santinele alarmate au tras în ea. OZN-ul a
răspuns în felul său. La scurt timp după dispariţia sa,
comunicaţiile instalaţiei au fost în dezordine, iar
luminile s-au stins!

OZN deasupra Dubei

Cosmonautul cu experienţă Pavel Popovici se afla

într-un avion deasupra Cubei atunci când a fost
abordat de un obiect în formă de triunghi. Culoarea sa
era albă. Popovici i-a alertat pe ceilalţi pasageri şi
membri ai echipajului care au observat, de asemenea,
OZN-ul. Nimeni nu ştia ce ar putea fi. Viteza sa a fost
mai mare decât viteza avionului, iar OZN-ul le-a trecut
pe aproape.

Staţia spaţială Salyut-6

Vladimir Kovalenok a observat un obiect ciudat la

staţia spaţială Salyut-6, pe 15 august. Obiectul se
apropia şi se îndepărta în mod repetat. Mai mult decât
atât, la data de 2 octombrie a observat o umbră ciudată
care plutea deasupra norilor. Norii aveau o culoare
portocalie-roşiatică sinistră, iar umbra şi-a schimbat
dimensiunea într-un mod inexplicabil.
Părea ceva mai mare decât o stea şi a trimis o rază de
lumină spre Pământ, la un unghi ascuţit

3 noiembrie 1985 Vecinătăţile oraşului Vladivostok

La orele 20 şi 30 minute m-am oprit ca să vânez la

gura de vărsare a râului Razdolnaya, am sărit în barca
mea cu motor Dnepr şi am pornit motorul. Motorul
mergea lin, fără probleme. În acel moment, am
observat un OZN care se deplasa la o viteză mare de la
nord la sud, la o altitudine mult mai mare decât cea
utilizată de avioane. Părea ceva mai mare decât o stea şi
a trimis o rază de lumină spre Pământ, la un unghi
ascuţit. Raza era destul de lungă, dar nu a atins solul şi
s-a stins departe în aer.
Când OZN-ul a zburat mai aproape, motorul bărcii
s-a oprit brusc. Am pompat ceva benzină, am crescut
injecţia şi am tras la cablul de pornire. Motorul a pornit.
În timp ce alergam (cu barca), am observat o
luminiscenţă venind de la baza bobinelor de înaltă
tensiune când acestea atingeau bujiile cilindrilor
superior şi inferior. Bujia superioară strălucea mai
puternic. Cinci sau şapte secunde mai târziu, motorul a
murit brusc, fără scădere de viteză. La acel moment,
OZN-ul era chiar deasupra bărcii mele.
După ce OZN-ul s-a mutat un pic mai departe, spre
sud, în direcţia Vladivostok, tovarăşul meu, A.
Khripunov, şi cu mine am observat un satelit deasupra
ei. Atât OZN-ul, cât şi satelitul se deplasau cu
aproximativ aceeaşi viteză şi în aceeaşi direcţie.
Pe măsură ce OZN-ul s-a apropiat de Vladivostok,
fasciculul a dispărut, iar obiectul în sine nu a mai fost
văzut. Satelitul s-a mutat; a fost clar văzut pe cer, deşi
era mult mai mic decât un OZN.
Am intrat în barcă şi am împins-o departe de mal.
Am încercat cât am putut să pornesc motorul, dar nu a
pornit. Vântul şi curentul au dus barca la malul opus.
Am ieşit din barcă într-un loc de mică adâncime şi am
făcut o altă încercare de a porni motorul. Am schimbat
bujiile, dar benzina a stropit şi pe primul, şi pe al doilea
set de bujii. La schimbarea celui de-al doilea set de
bujii, am observat că ele nu au provocat nicio scânteie.

Observatorul din Vilnius

În 1979, omul de ştiinţă lituanian dr. Vitautas Straijis

a publicat un articol intitulat „Fenomene anormale în
atmosferă şi spaţiu”, în care a menţionat rapoartele a
aproximativ 30 de OZN-uri de la Observatorul din
Vilnius, care a făcut numeroase observări aberante.
Unul, datat 20 august, 1974, a venit, de fapt, din diferite
localităţi, în acelaşi timp. El a descris un triunghi de 460
de picioare (140 m) în dimensiune. OZN-ul a plutit
deasupra Raseiniai timp de zece ore, la o altitudine de
12 mile.

Extratereştrii atacă oamenii

Nişte fiinţe ciudate au speriat adolescenţi şi adulţi în

zona retrasă de pădure a Turgaiului. Ofiţerii locali de
aplicare a legii au efectuat o investigaţie şi s-au făcut
descoperiri de fiinţe stranii, umanoide, mari.
Extratereştrii din Turgai au fost declaraţi ca fiind de
zece picioare (3 m) înălţime, cu braţele negre, cu capete
aproape invizibile, ochi mari şi aparate în formă de disc
pe piept. Mişcarea lor era neobişnuită, s-a descris ca
fiind asemănător „înotului” prin aer.

Obiecte în formă de disc

Două obiecte în formă de disc au fost recuperate de

către oficiali militari sovietici, în 1979. Unul a fost în
zona Jigansk (Yakuţia), cealaltă, în Uralii de Nord.
Discul de la Zhigansk a fost transportat la instalaţia
nucleară sovietică secretă „Tomsk-7,” la un laborator
special. Aparent, un dispozitiv de energie nucleară a
fost găsit la bordul navei, dar sovieticii au negat orice
astfel de incident observatorilor occidentali. În anul
1990, ufologii ruşi au descoperit că un grup de elită de
oameni de ştiinţă din Siberia este încă angajat în
cercetarea obiectului de la Zhigansk.
„Am folosit vâsle pentru a canota spre estuar şi am
ales un loc unde ne-am putut odihni. Am examinat
motorul atent. Am curăţat contactele tuturor
circuitelor, am schimbat o parte a circuitului şi firele de
înaltă tensiune. O scânteie slabă a apărut în cilindrul
inferior, ea apărea în mod periodic, la fiecare rotire a
volantului: o singură dată, după mai multe încercări
nereuşite. Nu era încă nicio scânteie în cilindrul
superior. Ne-am decis să vâslim, în speranţa de a
întâlni pe cineva.
Ne-am întâlnit cu nişte pescari la ora 9:00 dimineaţa,
care ne-au împrumutat o bobină veche. Am verificat
toate contactele încă o dată: nu s-a schimbat nimic în
cilindrul inferior; scânteia era slabă, dar regulată. Când
am schimbat bobinele nu a existat deloc nicio scânteie
în cilindrul superior, dar am simţit scânteia cu mâna
mea când ştecherul a fost scos.
Apoi am luat o doză (rapel) de rezervă pe care am
încercat-o deja noaptea, am pus-o într-un vas acoperit
cu un capac şi l-am încălzit timp de o jumătate de oră la
un primus. Apoi am pus doza pe poziţie. După primul
tur al volantului, am simţit o descărcare electrică
puternică în mâna mea.
Am ajustat eclatoarele, am conectat bujiile le-am
legat la pământ şi am văzut scântei bune la bujii. Am
înşurubat bine bujiile, am stropit cu puţină benzină
curată în ambii cilindri şi am pornit motorul de la
prima încercare. Era ora 3:00, 45 şi de minute mai târziu
eram în Vladivostok.
V. Alexandrov, Căpitan de-al 3-lea Rang

Vecinătatea vulcanului Şiveluci, Kamceatka Decembrie

1987- Septembrie 1988

Personalul de la posturile de observaţie au reperat

sistematic zborurile unui OZN în formă de minge. În
special, acestea arată ca mici focuri crescând încet şi
schimbându-şi culoarea de la roşu la alb. Observările
au durat de la 30 de secunde până la şapte minute. Un
ofiţer a sugerat că aspectul lor era corelat cu lansarea
programată a vehiculelor de luptă. El a observat că
OZN-urile nu au apărut atunci când timpul de lansare
a fost modificat.
Cu toate acestea, au fost zărite baloane de mărimea
unei mingi de fotbal, fără nicio legătură cu lansarea; de
exemplu, la 16 decembrie 1987, la o oră după un focos
căzuse la pământ. O minge de culoare portocalie se
deplasa încet şi fără zgomot de la nord la sud. Pe 21
decembrie 1987, balonul cu apărut la ora 19:00, în timp
ce lansarea a avut loc la ora 22:00. A doua zi, nu a
existat deloc nicio lansare.
Cu toate acestea, mingea a apărut la ora 18 şi 35 mân.
Ea pulsa, schimbându-şi culoarea de la roşu, la albastru
şi la alb.
La 26 iulie 1988, o minge cu un contur neclar a fost
zărită imediat înainte de lansare. Situaţia a fost repetată
în timpul nopţii, la 9–10 septembrie 1988. De data
aceasta a apărut cu cinci minute înainte de lansare. Era
o minge argintie cu o dimensiune vizibilă mai mare
decât cea a Lunii.
Obiectul a dispărut imediat după zborul vehiculul lui
de luptă. Operatorul radio a observat o înrăutăţire în
transmiterea undelor ultrascurte. Facilităţile
antiaeriene şi instrumentele radio de la complexul de
control nu au înregistrat niciun obiect zburător
neidentificat.
Specialiştii au sugerat mai multe ipoteze pentru a
explica fenomenele observate. Acestea ar putea fi:
concentraţii în formă de minge a sarcinilor electrice
din atmosferă
baloane luminate de razele soarelui care apune
holograme la intersecţia dintre fasciculele laser
 Aceste sugestii sunt pur teoretice. Nu există fapte
pentru a le dovedi.
Semnat: Comandantul Unităţii

Iulie 28, 1989, Vecinătăţi ale oraşului Kapustin Yar,

Regiunea Astrahan

Militarii din două unităţi de armată au observat un

OZN, timp de două ore, de la distanţe diferite, cam pe
la miezul nopţii. Cei mai apropiaţi de acesta a avut
şansa de a face desene.
Sunt extrase următoarele din rapoartele martorilor
oculari:
„M-am urcat pe suportul antenei şi am observat
obiectul de la o înălţime de şase metri [20 picioare]
deasupra solului. Se putea vedea în mod clar un
semnal puternic ce clipea şi care semăna cu o cameră
foto cu bliţ pe cerul nopţii. Obiectul a zburat peste
curtea de logistică a unităţii şi s-a mutat în direcţia
depozitului de rachete, la 300 de metri [1.000 picioare]
distanţă.
El a plutit deasupra depozitului la o înălţime de 20 de
metri [66 ft]. Carcasa OZN-ului strălucea cu o lumină
verde slabă, care semăna cu a fosforului. Era un disc, de
patru până la cinci metri [13–16 picioare] în diametru,
cu capac semisferic. În timp ce obiectul plutea pe
deasupra depoului, un fascicul luminos a apărut în
partea de jos a discului, acolo unde era mai înainte
bliţul, şi a făcut două sau trei cercuri.
Apoi, obiectul, încă clipind intermitent, s-a deplasat
în direcţia staţiei de cale ferată tot clipind. Dar curând a
revenit la depozitul de arme de rachete şi a plutit
deasupra ei, la o înălţime de 60 până la 70 de metri [200
până la 230 de picioare]. La două ore după prima
apariţie, obiectul a zburat în direcţia oraşului
Ahtubinsk şi a dispărut din vedere. Lumina din partea
de jos a discului nu clipea regulat; era ca şi cum ar fi
fost luate fotografii. De asemenea, obiectul nu se mişca
uniform. Uneori se repezea lateral sau în sus, alteori se
mişca lin şi plutea ici şi colo. Am ataşat un desen al
conturului OZN-ului şi raza luminoasă”.
Stegar (sit.) V. Voloşin,
Ofiţer de serviciu telecomunicaţii

„Timp de două ore, Stegarul V. Voloşin şi cu mine

am observat obiectul împreună, în timp ce el se mişca şi
plutea. Confirm tot ce a raportat”.
Soldat D. Tişceaiev

„Localizarea sediului central al KGB-ului din

Moscova este incertă Multe secrete despre OZN-uri vor
rămâne pentru totdeauna între acele ziduri.
 Pe lângă obiectul pe cer, am zărit o minge de foc
ridicându-se spre ea de la sol. Când OZN-ul s-a grăbit
în direcţia mea am simţit fizic apropierea. Obiectul s-a
tras în sus dintr-odată. Am văzut că un avion a încercat
să se apropie de obiect, dar acesta din urmă a câştigat
viteză rapid şi a lăsat avionul în spate”.
Soldat G. Kulik

„Am zărit OZN-ul clipind de la o distanţă de trei

kilometri [două mile]. O lumină strălucitoare fulgera
de la sol deasupra locului unde el a plutit. Lumina se
mişca la stânga şi la dreapta. Un alt obiect s-a ridicat de
acolo. Cu cât mai sus se înălţa cu atât lumina devenea
mai ştearsă.
La sfârşitul celei de a doua ore de observaţie am zărit
un al treilea obiect, la o înălţime de 300 până la 400 de
metri. [1000–1.300 de picioare]. El dădea bliţuri de
lumină roşie, la intervale constante. Apoi lumini
colorate, fugeau deasupra lui ca pe un pom de Crăciun
şi am putut observa că era în formă de trabuc.
«Trabucul» a zburat spre primul OZN şi împreună au
dispărut dincolo de orizont”.
Stegar A. Levin

Fişierele KGB care au plecat

 La 10 mai 1993, ziarul ucrainean Vecirnîi Ternopil a
publicat un articol intitulat „Răzbunarea Cosmică.”
Bazată pe surse canadiene, afirmaţia este că, după ce
Mihail Gorbaciov a dizolvat KGB (în 1991), anumite
fişiere ale poliţiei secrete au găsit drumul în străinătate,
în special spre CIA.
CIA a obţinut un fişier de 250 de pagini despre atacul
unui OZN asupra unei unităţi militare din Siberia,
împreună cu multe fotografii, documentare, desene şi
mărturii reale ale participanţilor la evenimente.
În conformitate cu fişierul, o navă spaţială în formă
de farfurie, care zbura liniştit la destul de joasă
înălţime, a apărut deasupra unei unităţi militare, care
efectua nişte manevre de antrenament de rutină. Din
motive necunoscute, au lansat în mod neaşteptat o
rachetă sol-aer şi a lovit OZN-ul.
Obiectul a căzut la pământ nu departe, iar cinci
umanoizi scunzi, cu „capete mari şi ochi negri mari,”
au ieşit din ea. Doi soldaţi care au supravieţuit au
prezentat mărturie că, după ce s-au eliberat de moloz,
extratereştrii au venit foarte aproape. Ei „au fuzionat
într-un singur obiect, care a dobândit o formă sferică”.
Acel obiect bâzâia şi şuiera ascuţit, iar apoi a devenit
alb strălucitor. În câteva secunde, sferele au crescut
mult mai mari şi au explodat, izbucnind cu o lumină
extrem de strălucitoare. În acea clipă, 23 de soldaţi care
au urmărit fenomenul s-au transformat în stane de
piatră. Cei doi soldaţi care au stat în umbră au
supravieţuit.
Când OZN-ul plutea deasupra capului, luminile de
semnalizare de pe ambele panouri de control [ale
rachetelor nucleare] s-au activat.
Raportul KGB afirmă că rămăşiţele OZN-ului şi
„soldaţii pietrificaţi” au fost transferaţi într-o instituţie
secretă de cercetare ştiinţifică în apropiere de Moscova.
Specialiştii presupun că o sursă de energie, care este
încă necunoscută omului a schimbat instantaneu
structura organismelor vii ale soldaţilor, care i-au
transformat într-o substanţă a cărei compoziţie
moleculară nu este diferită de cea de calcar. Încă o dată,
un raport dintr-un alt timp şi loc dă confirmarea
incidentului de la Omsk.
O transcriere de la ABC News Prime Time Live, din 5
octombrie 1995, descrie segmentul despre fişierele
KGB.
O lumină albastră şi albă, vie, foarte similară cu cea
văzută de către membrii unităţii militare din Siberia,
este prezentată în dosarele KGB.
Multe extrase din dosarele OZN-urilor s-au scurs
către CIA. Observări de la depozite militare sovietice
sunt înfăţişate cu greu în rapoarte.
David Ensor, un bine-cunoscut corespondent ABC, a
efectuat o investigaţie timp de cinci luni a fişierelor.
Zeci de oficiali ai guvernului, oameni de ştiinţă şi
militari ruşi au fost intervievaţi. Ensor a aflat
aproximativ 40 de incidente majore, inclusiv una care a
determinat temerile începerii unui război nuclear
accidental. Echipa lui Ensor, de asemenea, a aflat
despre Instrucţiune (studiul militar al OZN-urilor pe
care l-am descris în capitolul anterior). De asemenea, ei
au privit secvenţe video stranii ale unui imens OZN
triunghiular, filmat de un echipaj de film de
propagandă sovietică.
Cu toate acestea, incidentul care aproape că a
declanşat un război nuclear a avut loc la data de 4
octombrie 1982. Locul era Bielokorovici, în Ucraina
sovietică. În acea zi, un imens OZN de formă
geometrică perfectă şi 2.900 de picioare (884 m) în
diametru plutea deasupra unei baze de rachete
balistice din apropiere. Numeroşi martori oculari au
confirmat reperarea lui David Ensor.
Aşa a făcut şi locotenent-colonelul Vladimir
Plantonev, un inginer de rachete. Potrivit lui, OZN-ul
era o navă fără zgomot, în formă de disc; nu avea
hublouri, suprafaţa sa era complet netedă. El făcea
viraje ca un avion. Depozitul de rachete de la bază
conţinea focoase nucleare îndreptate către Statele Unite
ale Americii. Acestea au fost demontate la începutul
anilor 1990, dar în 1982 erau pe deplin funcţionale.
Plantonev era în buncăr în acea fatidică zi.
Camera conţinea panouri de control dublu pentru
rachete, fiecare dintre ele legat la Moscova. Când
OZN-ul plutea deasupra capului, luminile de
semnalizare de pe ambele panouri de control [ale
rachetelor nucleare] s-au activat brusc pentru o
perioadă scurtă de timp. Luminile indicau că rachetele
erau pregătite pentru lansare. Moscova ar fi iniţiat o
astfel de lansare prin transmiterea unor comenzi
speciale. Dar niciun ordin nu venise de la Moscova şi
nimeni de la bază nu apăsase niciun buton. Timp de 15
de secunde, baza a pierdut pur şi simplu controlul
armelor sale nucleare, destul pentru alarma ulterioară a
Moscovei.
În cele din urmă, este important ca cititorii
occidentali să înţeleagă că KGB-ul a fost omniprezent.
De exemplu, Academia de Ştiinţe, URSS, a avut un
departament care a fost un avanpost de poliţie secretă,
care a spionat şi a colectat informaţii. Fiecare instituţie
de stat a avut astfel de avanposturi. Fişierele colectate
de oamenii de ştiinţă ai KGB-ului sunt la îndemâna
cercetătorilor ruşi. Fără îndoială, rapoartele şi
observaţiile OZN sunt ascunse în astfel de fişiere. Unii
se întreabă ce secrete conţin şi dacă acestea rămân încă
în Rusia.
 Civilizaţii antice ale omenirii

1. Cataclisme pe Terra: Erupţia vulcanică din Siberia

şi extincţia în masă; Deversarea Lacului Agassiz şi
noua epocă glaciară;
2. Atlantida: Atlantida celţilor; Atlantida tracică;
Metalul misterios; Oricalcul – metalul atlanţilor;
Poseidon – întemeietorul imperiului atlant; Progresul
civilizaţiei atlante; Poporul cu sânge bleu; Un început
promiţător;
3. Civilizaţia boliviană;
4. Civilizaţia egipteană: Artefacte de origini
extraterestre; Obeliscul neterminat; Mormântul şi
mumia lui Osiris; Templul de la Abu Simbel; Turnul lui
Osiris din Piramida lui Keops;
5. Civilizaţia Harappa;
6. Civilizaţia din Insula Paştelui;
7. Civilizaţia incaşă: Pietrele gravate de la Inca (Peru);
Descifrarea artefactelor de la Inca (Peru); Desenele
uriaşe de la Nazca; Sfinxul de la Marcahuasi; Zidurile
de la Sacsayhuaman;
8. Civilizaţia lemuriană;
9. Civilizaţia mayaşă: Astronautul Pakal; Calendarul
mayaş; Contactul dintre mayaşi şi extratereştri;
Drumurile mayaşilor care nu duc nicăieri; Teotihuacan;
 10. Civilizaţia olmecă;
11. Civilizaţia sumeriană: Coloanele de la Baalbek;
12. Tamilii şi subcontinentul Kumari Kandam.

Puţini oameni cunosc şi acceptă că au existat pe Terra

alte civilizaţii, comparabile cu civilizaţia tehnologică
actuală. În fapt este vorba de civilizaţii succesive,
despre o alternare a civilizaţiilor tehnologice terestre.
Legea nescrisă a vieţii pe Pământ şi pe alte planete din
Univers presupune acumulări progresive de cunoştinţe
ştiinţifice şi tehnice, după care urmează
autodistrugerea civilizaţiei în cauză. Nu trebuie să ne
mire că au mai existat în vremuri îndepărtate avioane,
elicoptere, nave sofisticate şi alte mijloace de transport
şi de luptă. Nu ar trebui să ne surprindă nici faptul că
produsele tehnologice ale speciei umane din toate
timpurile seamănă între ele.
În vechile texte egiptene se vorbeşte despre inundaţii
catastrofale, care au avut loc la intervale egale de timp.
Platon a descris catastrofe create de foc. În cazul
inundaţiilor s-au salvat cei care locuiau în munţi, iar în
cazul incendiilor, cei care trăiau lângă ape. După
fiecare catastrofă naturală, o parte din populaţie a
dispărut, iar cealaltă a dus mai departe omenirea.
Mayaşii afirmau în textele lor că au fost patru
calamităţi naturale, în funcţie de poziţia Soarelui.
Acestea au fost cauzate de apă, ciclon, cutremur şi foc.
Conform textelor descoperite la Chichimeques (Mexic),
prima catastrofă a fost provocată de ape, o inundaţie
catastrofală. A doua catastrofă a fost generată de un
mare cutremur care a inversat munţii. În a treia
catastrofă s-a produs un ciclon cosmic, iar în a patra s-a
produs o ploaie de foc.
La azteci întâlnim texte care descriu mari cataclisme
care au dus la dispariţia unor civilizaţii. Ploaia de foc a
venit din cer şi a ars zone întinse. Ei mai vorbesc despre
o stea care a căzut pe Pământ, vulcanii s-au activat şi
lava a acoperit zone întregi.
Textele vechi chinezeşti descriu o inundaţie care a
avut loc în anul 2324 î.Hr., când apele au acoperit
munţii. Şi Herodot a scris despre o mare inundaţie care
s-a produs în anul 2328 î.Hr. Ovidiu a descris în textele
sale ploaia de foc care a devastat Pământul. Libia a
devenit un deşert, Dunărea fierbea, Eufratul luase foc,
nisipul ardea şi mările şi oceanele s-au retras, putând să
se vadă fundul oceanului.
În toate cele patru cataclisme, Soarele şi-a schimbat
poziţia. Autorii textelor susţin că ar fi o legătură între
producerea cataclismelor şi poziţia Soarelui. În
dialogurile pe care Platon le-a avut cu Solon, un mare
preot grec, se vorbeşte despre cataclismul pe care l-a
suferit Atlantida. Continentul a fost înghiţit de ape, dar
catastrofa a lovit şi alte zone ale planetei.
Conform acestui dialog, apa şi focul au dus la
dispariţia Atlantidei. Pământul se roteşte în jurul axei
sale cu o viteză de 1674 km/h, la Ecuator. Specialiştii
susţin că dacă această viteză se reduce, apa din mări şi
oceane va produce mari inundaţii. Acest fenomen duce
la lichefierea crustei terestre care va avea ca rezultat
producerea unui mare seism.
Nicio construcţie nu a rezistat unui asemenea
fenomen. Platon afirma că cei care s-au salvat trăiau în
munţi. Solon susţinea că la anumite intervale se
produce un cataclism cosmic, generat de poziţia
astrelor. Specialiştii sunt de acord că producerea unei
mari inundaţii se datorează reducerii vitezei de rotaţie
a Pământului. În ceea ce priveşte ploaia de foc şi poziţia
astrelor, nu au găsit o explicaţie.

Cataclisme pe Terra

Erupţia vulcanică din Siberia şi extincţia în masă

Acum aproximativ 252 de milioane de ani, Pământul

arăta total diferit. Forme de viaţă ciudate populau
planeta, iar continentele erau lipite, formând un singur
supercontinent, numit Pangeea. Evoluţia îşi urma
cursul firesc, iar viaţa se dezvolta atât pe uscat, cât şi în
apă. Apoi, dintr-odată, totul s-a schimbat. În nordul
îndepărtat al Pangeei, în regiunea numită astăzi
Siberia, un supervulcan a început să erupă. Erupţia a
fost atât de puternică şi devastatoare, încât a acoperit o
suprafaţă de aproape 3 milioane de kilometri pătraţi
într-o mare de lavă, adâncă de un kilometru.
Efectul devastator al erupţiei a cauzat un lanţ de
evenimente de neoprit, care au ucis 75% din formele de
viaţă de pe uscat şi peste 95% din creaturile marine.
Efectele imediate ale erupţiei supervulcanului au
distrus emisfera nordică aproape în întregime,
transformând aerul în acid. Apoi, a urmat o iarnă
vulcanică de câteva secole, iar după ce cenuşa s-a
depus în sfârşit, Pământul a fost „aruncat” într-o
perioadă de încălzire globală masivă, care a făcut, la
rândul ei, să dispară alte specii de plante şi animale.

Coliziunea dintre Pământ şi planeta Theia

Planeta noastră, aşa cum o ştim acum, arată astfel

datorită unui cataclism de proporţii astronomice. Chiar
dacă oamenii de ştiinţă nu sunt 100% siguri că acest
eveniment a avut loc, există indicii că, la aproximativ
100 de milioane de ani de la formarea planetei noastre
prin colectarea treptată de asteroizi şi alte resturi din
spaţiu, Pământul a fost lovit direct de Theia, o planetă
despre care se presupune că făcea parte din sistemul
nostru solar.
Conform unor teorii, Theia avea dimensiuni
aproximativ similare cu cele ale planetei Marte, iar
acum 4,31 miliarde de ani a intrat în coliziune cu Terra.
Forţa impactului a „contopit” cele două planete,
formând Pământul, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi.
Bucăţile desprinse în urma coliziunii au fost atrase de
forţa gravitaţională a Pământului şi se presupune că
aşa a luat naştere Luna, iar dimensiunea mare a
satelitului natural al Pământului pare să susţină această
ipoteză.
Mai mult, cercetătorii care au analizat probele de rocă
prelevate de misiunile Apollo le-au comparat cu rocile
vulcanice din Hawaii şi Arizona şi au descoperit că
izotopii de oxigen din cele două mostre sunt identici.
Un alt indiciu al coliziunii este dimensiunea neobişnuit
de mare a nucleului şi mantalei planetei noastre, în
comparaţie cu alte planete din sistemul nostru solar. Se
presupune că nucleul şi mantaua Pământului sunt tot o
consecinţă a coliziunii dintre cele două corpuri cereşti.

Deversarea Lacului Agassiz şi noua epocă glaciară

Acum 14.500 de ani, planeta noastră începea să iasă

din marea glaciaţiune. Temperatura globală a început
să crească, iar calota glaciară care acoperise o mare
parte din emisfera nordică a început să se topească. Ca
o consecinţă, după 1.600 de ani, teritoriile aflate în
partea nordică a Americii de Nord erau acoperite de un
lac glaciar, format din apa rezultată din topirea gheţii,
stăvilită de un baraj natural. Cu o suprafaţă estimată de
273.000 de kilometri pătraţi, Lacul Agassiz era mai
mare decât orice lac existent acum pe Terra, având o
suprafaţă comparabilă cu cea a Mării Negre.

Apoi, dintr-un motiv necunoscut, barajul s-a spart,

iar uriaşa cantitate de apă s-a scurs în Oceanul Arctic
prin valea râului Mackenzie. Şi, de parcă potopul nu
era de ajuns, asta a distrus întreaga faună din America
de Nord, precum şi cultura Clovis. Volumul enorm
scurs în Oceanul Arctic a modificat considerabil
curenţii din Oceanul Atlantic. Aceşti curenţi împing
apa caldă înspre Oceanul Arctic, acolo unde ea se
răceşte, se lasă la fund, iar apoi se deplasează înapoi
spre sud.
Odată cu noul flux de apă din Lacul Agassiz, acest
ciclu a încetinit, iar emisfera nordică s-a întors din nou
într-o perioadă glaciară, ce a durat aproximativ 1.200
de ani. Această perioadă este cunoscută sub numele de
„Younger Dryas”. Sfârşitul Younger Dryas, care a avut
loc acum 11.500 de ani, a fost şi mai brusc, iar
temperaturile din Groenlanda au crescut cu 7 grade
Celsius în doar un deceniu.

Atlantida

Atlantida „Insula lui Atlas”, în limba greacă, este

numele unei insule legendare, menţionată pentru
prima oară în două dialoguri ale lui Platon, „Timaios”
şi „Critias”. În relatările lui Platon, Atlantida era o
putere navală, cu baza pe o insulă (sau continent) aflată
dincolo de Coloanele lui Hercule (Strâmtoarea
Gibraltar), care a cucerit regiuni întinse din Africa şi
Europa de Vest. După o încercare eşuată de invadare a
Atenei, Atlantida s-ar fi scufundat în ocean. Acest
eveniment s-ar fi petrecut cu 9.000 de ani înainte de
Solon, aproximativ în anii 9.500 î.Hr.
Posibila existenţă a unei Atlantide reale a fost intens
dezbătută încă din Antichitate, dar a fost de obicei
respinsă de comunitatea ştiinţifică, care a cerut dovezi
palpabile în acest sens. Puţin cunoscută în Evul Mediu,
Legenda Atlantidei a fost redescoperită în perioada
modernă. În prezent, Atlantida se regăseşte în cultura
populară: de la opere ştiinţifico-fantastice la filme,
seriale tv şi jocuri video, iar studiul existenţei sale face
obiectul unei noi ştiinţe, numită atlantologie.
În anul 600 î.Hr, Solon era cel mai cunoscut om
politic din Grecia. La un moment dat, se hotărăşte să
părăsească Grecia şi pleacă la Sais, oraş vechi în Delta
Nilului, capitala administrativă a Egiptului în secolele
VII-VI î.Hr. În Sais, are o întâlnire memorabilă cu înalţi
preoţi egipteni, care, printre altele, i-au povestit despre
un continent numit Atlantida, un imperiu bogat şi
puternic.
Preoţii i-au descris oraşele minunate de pe acest
continent, i-au vorbit despre un port remarcabil care se
întindea pe o suprafaţă de cinci mile, despre construcţii
remarcabile colorate în alb, negru şi roşu. Conform
preoţilor, atlanţii au încercat să cucerească Grecia,
lucru care i-a stârnit furia lui Poseidon. Acesta a creat
un uriaş cutremur şi inundaţii masive care au înghiţit
continentul.
În ceea ce priveşte piramidele egiptene, acestea
existau cu mult înainte ca civilizaţia grecească să se
formeze. Platon este cel care va continua cercetările cu
privire la existenţa continentului Atlantida (Atlantis).
El susţinea că civilizaţia atlanţilor a existat cu 9.000 de
ani î.Hr. Platon scria că misteriosul continent a fost
înghiţit de ape într-o zi şi o noapte. Platon a mai
completat că această întâmplare i-a fost povestită de
Solon, care o aflase de la cei şapte înţelepţi egipteni.
Aristotel susţinea că această întâmplare este o
legendă. Pe de altă parte, mulţi greci au considerat-o
adevărată. Scrierile lui Platon au făcut referire şi la un
alt continent care se află dincolo de marele ocean. Se
referea la America. Imediat după descoperirea
Americii, oamenii de ştiinţă ai vremii şi-au dat seama
că afirmaţiile lui Platon sunt veridice. Mult mai târziu,
au început să fie puse cap la cap alte şi alte probe.
Aztecii susţineau existenţa zeului alb şi bărbos care a
venit din Est. Asemănarea extraordinară dintre
piramidele din Mexic şi Egipt, mumiile incaşe şi cele
egiptene, aceeaşi tehnică, aceleaşi metode şi mijloace.
Forma celor două continente Africa şi America i-au
determinat pe oamenii de ştiinţă să susţină ipoteza că
cele două au făcut parte dintr-un singur continent.
Atlantida a fost dată uitării o perioadă mare de timp.
În anul 1882, Ignatius Donelly a scris cartea „Atlantis,
Myths of the Antidiluvian World”. Cartea a avut un
succes răsunător. Donelly susţinea că Atlantis a fost
leagănul civilizaţiei umane. Primul-ministru al Marii
Britanii, cucerit de această carte, a propus finanţarea
unei expediţii care să aibă ca scop descoperirea
misteriosului continent.
Mai târziu, celebra familie Krupp a finanţat o astfel
de expediţie care a avut loc în Matto Grosso, Brazilia.
James Churchward, cercetător, a susţinut că preoţi
hinduşi i-au povestit despre dispariţia a două
continente în Atlantic şi Pacific – Atlantida şi Mu. Mult
mai târziu, au fost descoperite în Atlantic două şiruri
de munţi. Insulele Canare şi Azore fiind vârfurile
acestor munţi. Şi mai târziu, când au fost descoperite
urme ale civilizaţiei cretane, s-a constatat că aceasta a
dispărut ca urmare a unei gigantice inundaţii. Se spune
că, o dată la 10.000 de ani are loc un astfel de
cataclism...
Există peste cinci mii de lucrări, sute de mii de
articole şi de studii felurite, dedicate acestui continent
scufundat, care a generat teorii strălucitoare sau
ciudate şi un număr infinit de ipoteze... şi de
controverse. Putem afirma că fiecare „atlantolog” îşi
susţine cu convingere „adevărul” – propria teză – cu
privire la acest „mit suprem al Umanităţii”.

Atlantida celţilor

Urcând pe valea Elbei şi mai ales pe cea a Rinului, la

adăpostul invadatorilor ei erau înconjuraţi de o
aristocraţie formată în Cetatea Regală, cu răspunderi
dintre cele mai diverse, care n-a scăpat ocazia de a se
reorganiza.
Or, exact în acest moment, la sfârşitul civilizaţiei
Câmpurilor de Urne, se vede răspândindu-se o nouă
cultură din Germania până în Irlanda şi din Belgia
până în Catalonia, adică în tot fostul Imperiu al
Atlantidei: celţii. Mai degrabă decât de un popor nou,
se vorbeşte de o aristocraţie care ar fi răspândit două
progrese tehnice majore: metalurgia fierului şi arta de a
călări... Se propune cel mai adesea regiunea Bavaria din
Austria, care ar fi văzut mijind Vârsta Fierului în
secolul al VIII-lea î.Hr., odată cu cultura numită de
Hallstatt... Fierul era cunoscut din 1250 î.Hr., când
regele hitit Hattusilis al III-lea i-a oferit un obiect de fier
regelui Asiriei. Mormântul lui Tutankamon din Egipt
conţinea un pumnal cu lamă de fier. Anumiţi autori fac
să înceapă Vârsta Fierului în secolul al XII-lea î.Hr. Alţii
atribuie superioritatea Popoarelor Mării unor arme de
fier.
Lucrurile s-ar putea limpezi, dacă fierul rarelor
obiecte descoperite în Orientul Apropiat provenea din
cristalele pe care le lasă ca reziduu fuziunea minereului
de cupru ce conţine un pic de fier. Puternicul avânt al
prelucrării fierului care se constată în epoca Hallstatt
impunea mult mai mult: stăpânirea temperaturilor
foarte ridicate pe care o necesită obţinerea fierului din
propriul minereu. Această ispravă ar fi fost opera
incorigibililor metalurgişti ai Europei Centrale, care
dispuneau de pădurile de stejar ale Austriei.
Radiocarbonul a relevat începutul acestei culturi spre
anul 1200 î.Hr.
Putem sugera deci ipoteza principilor Atlantidei,
refugiaţi în îmbelşugata Bavarie şi, mai departe, spre
estul Europei, trecând prin actuala Transilvanie, până
la curbura Carpaţilor, care au descoperit aici, rapid,
interesul de a dezvolta, în folosul lor, simultan,
extraordinara invenţie a artizanilor locali şi progresele
în domesticirea calului, al cărei ecou a ajuns până în
câmpiile ucrainene de azi. Cavalerii celţi „muiaţi” în
zale de fier ar fi răspândit aceste inovaţii din
Occidentul până în Orientul Europei.
Celţii au fost aşadar, ultimii moştenitori ai Atlantidei.
După toate cele, nu în Bavaria, ci tocmai în Bretania,
Cornwall, Irlanda şi Scoţia, în acele fiefuri
impenetrabile ale Atlantidei, subzistă încă unele
populaţii pătrunse de această cultură îndepărtată.
Corăbierii care l-au condus pe Pytheas în Islanda erau
celţi.
Destinul Atlantidei s-a încheiat prin dispersarea
forţelor ei vitale. Celţii vor face să se vorbească despre
ei, dar inima încetase să le mai bată. Timpul măreţiei
trecuse. Pytheas va descoperi în insulele britanice nişte
populaţii numeroase, cu obiceiuri foarte simple, foarte
sărace, cu nenumăraţi şefi locali. Romanii se vor
înstăpâni asupra Galiei foarte populate (24 milioane de
locuitori poate), prosperă, dar divizată indisciplinată,
cu care, pornind împotriva sălbaticei lumi germanice,
se vor înţelege lesne. Superba înflorire a Galiei romane
se va nărui curând sub atacul unui nou val de barbari,
mai devastator ca oricând.
Europa dispare din Istorie pentru aproape două
milenii. De-abia prin 800 d.Hr., Carol cel Mare va reuşi,
pentru o vreme, să-i reunească forţele neîmblânzite.
Dispărută sub valuri, frumoasa Atlantidă a dispărut şi
din memoria oamenilor. Arheologia se miră pe zi ce
trece de descoperirea urmelor din ce în ce mai
remarcabile ale unei Preistorii, a cărei strălucire era,
până acum, de neînchipuit. Numai povestirea lui
Platon ne aduce descrierea unui trecut mult mai
îndepărtat şi mult mai prestigios încă.
 Or, în cele două milenii, ia sfârşit Civilizaţia
Câmpurilor şi se răspândeşte o nouă cultură din
Germania de azi, până în Belgia şi Catalonia de azi,
adică în tot fostul Imperiu al Atlantidei dominat de
celţi. Mai degrabă, decât de un popor nou se vorbeşte
de o teocraţie care ar fi răspândit două progrese tehnice
majore: metalurgia fierului şi arta de a călări. Problema
originii celţilor rămâne discutabilă...

Atlantida tracică

Puţinii susţinători ai plasării Atlantidei în Marea

Neagră cred că adevăratele dovezi sunt îngropate în
apropierea coastelor României, iar Insula Şerpilor este
o rămăşiţă a înfloritoarei civilizaţii de acum 10.000 de
ani.
Etnograful Adrian Bucurescu arată că fabuloasa ţară
s-a scufundat în marea denumită de egipteni Siriath,
adică Marea Neagră. În cinstea lui Orpheus,
împăratul-zeu numit de atlanţi şi urmaşii lor direcţi –
tracii, egiptenii au ridicat acum mai mult de 5.000 de
ani, la Giseh, enigmaticul Sfinx. În 1913, în „Dacia
preistorică”, Nicolae Densuşianu localiza Atlantida
între Porţile de Fier şi Sfinxul din Bucegi. „Atlantis”
este tradus de unii lingvişti prin „Fericire”, iar grecii
antici denumeau actuala Insulă a Şerpilor din Marea
Neagră, Makaron, adică „A fericiţilor”.
Nu departe de Insula Şerpilor, arheologii ruşi au
descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite,
după unii, atlanţilor. În apropiere, la Hamangia, au fost
găsite uimitoarele figurine din lut, intitulate generic
„Gânditorul şi soţia sa” şi datate 5.000–3.000 î.Hr. (vezi
capitolul din această carte, „Artefacte importante”).
Însăşi cetatea Histria conţine o ciudăţenie: pare a fi
construită pe role. Este vorba despre un sistem de
coloane orizontale peste care a fost construit zidul
propriu-zis. Pentru cei care nu sunt specialişti, le
spunem doar că astfel de construcţii folosesc, la ora
actuală, arhitecţii japonezi pentru a atenua şocul
cutremurelor. Este celebrul sistem de „clădiri pe role”
care asigură siguranţă, înaintea cutremurelor de orice
fel. De unde cunoşteau grecii veniţi aici, pe ţărmul
Mării Negre, această tehnică? Şi, dacă o cunoşteau, de
ce cetăţile din patria lor (mult mai încercată din punct
de vedere seismic) şi din alte zone colonizate nu au fost
construite în acelaşi mod?...
Conform ipotezei susţinute de tot mai mulţi adepţi,
din străvechea Atlantidă a rămas doar Insula Şerpilor.
Locuitorii Insulei Şerpilor din Antichitate erau numiţi
Blajini sau Preafericiţi şi erau consideraţi urmaşii
atlanţilor.
Ipoteza existenţei unei Atlantide pe teritoriul actualei
Mări Negre a fost îmbrăţişată şi de Robert Ballard,
descoperitorul Titanicului. Acesta susţine că în urmă cu
circa 7.000 de ani, fâşia de pământ care separa
Mediterana de lacul Mării Negre a cedat sub presiunea
apei, distrugând civilizaţia momentului respectiv. Un
argument în sprijinul localizării continentului dispărut
în spaţiul românesc este şi acela că, în faza de
descompunere a imperiului lor, atlanţii practicau
intens sacrificiile umane, obicei sângeros şi crud pe
care-l aveau şi geto-dacii.
Charles Berlitz a publicat într-una din cărţile sale,
„Atlantis, al optulea continent”, o hartă modernă a
planşeului Oceanului Atlantic. În zona Insulelor
Canare, el arată că există şi azi, acoperit de ape, un
masiv muntos numit Dacia. De aici, presupunerea că
atlanţii au plecat către zona Carpato-Danubiană, iar
tracii ar fi urmaşii atlanţilor.
Poate au ajuns în Insula Şerpilor (Albă) unde exista
acel templu al Zeului Soare (atlanţii aveau o religie
bazată pe cultul Soarelui), apoi unul închinat lui Ahile
sau chiar mormântul semizeului. Edificiul antic avea
formă pătrată, fiecare latură având 29,87 m şi se pare că
avea nouă altare. Funcţiona şi ca oracol şi se spune că
aproape totul era din aur, marmură albă şi mărgăritare.
Legendele romane spuneau că templul alb nu a fost
construit de mâna oamenilor, ci era de origine divină.
Motiv pentru care întreaga insulă a fost numită Insula
Sfântă.
Este posibil ca atlanţii să fi ajuns şi prin părţile
Braşovului, dacă ar fi să dăm crezare ipotezei care
susţine că enigmaticul Templu al Ursitelor de la Şinca
Veche a fost întemeiat de aceeaşi civilizaţie care a
ridicat şi Templul Alb din Insula Şerpilor. Un lucru este
sigur şi uimitor: tracii au avut cunoştinţe extraordinar
de avansate pe care nu aveau de unde să le ia...
Astronomul polonez M.M. Kamienski a calculat că
aşa-numita Cometă a lui Galilei s-a ciocnit cu Terra în
anul 9541 î.Hr., ceea ce a dus la scufundarea Atlantidei.
Inginerul german Otto Muck susţine că în Oceanul
Atlantic ar fi căzut cu o viteză de 20 km/secundă, un
meteorit gigant cu diametrul de 10 km. Legenda
potopului este, de asemenea, arhicunoscută.
Oamenii de ştiinţă admit faptul că la baza mitului
potopului a stat un fenomen real, verificabil istoric şi
arheologic, uriaşele inundaţii fiind o consecinţă a
încălzirii climei după ultima glaciaţiune. Potopul
menţionat şi în Vechiul Testament şi apreciat de
Vatican că a avut loc acum 13.100 de ani, ar fi lăsat din
Atlantida numai „Insula celor 7 cetăţi”.
Michael Robinson este profesor la Universitatea Ohio
(SUA) şi este specializat în inundaţiile catastrofale care
s-au abătut asupra Pământului din cele mai vechi
timpuri. Robinson sprijină ipoteza emisă de Robert
Ballard, cum că Potopul Biblic a început în bazinul
Mării Negre. Numai că, spre deosebire de Ballard,
Michael Robinson a preferat pentru cercetările sale nu
ţărmul turcesc, unde echipa primului a descoperit doar
o epavă de corabie veche de câteva mii de ani, ci ţărmul
nordic românesc, din apropierea Insulei Şerpilor, acolo
unde aparatele de teledetecţie au înregistrat o serie de
construcţii ciclopice stranii, piramide etc., ce par de
neînchipuit pentru zilele noastre.
Afirmă Michael Robinson: „În cercetările mele m-am
bazat foarte mult pe textele mistice, care arată că toate
civilizaţiile îşi au rădăcinile pe teritoriul patriei
dumneavoastră şi aici am avut acces la toate
descoperirile făcute în România, descoperiri de care
unii români nici măcar nu au auzit”. Robinson şi-a
desfăşurat cercetările de-a lungul bazinelor râurilor
româneşti, despre care consideră că sunt rămăşiţe ale
unui fluviu imens care străbătea continentul eurasiatic
sau chiar ale unui lac cu apă dulce, care acoperea
România, în urmă cu mai multe zeci de mii de ani.
Michael Robinson susţine că pe teritoriul României
Mari ar fi existat fantastica Atlantidă, iar vestigiile
descoperite în munţii Bucegi (vezi cap. „Uriaşii din
România” din Cartea a II-a) nu sunt decât rămăşiţe a
ceea ce a mai rămas din străvechea civilizaţie, după
scufundarea acesteia. Mai mult, suprapune această
ipoteză cu o alta, cea a originii Potopului, punând
egalitate între cele două evenimente: „Ceea ce oamenii
au numit Noé şi familia sa au fost, în fapt, singurii
atlanţi care au supravieţuit cataclismului...”.
Sfinxul, care este cheia, «farul» Kogaionului, o
înfăţişează pe Marea Mamă, personificare a
Pământului, matrice şi receptacul al vieţii. Principala
funcţie a Sfinxului din Bucegi a fost aceea de a se
identifica cu Zeiţa numită Tara, menţionată şi în
tradiţiile Indiei şi Tibetului. În limba sanscrită Tara
(„Târa”) înseamnă „Stea”, iar Tara („Târâ”) înseamnă
„Salvatoare”. Conform textelor budiste, Tara este Stea
călăuzitoare, cea care arată drumul şi conduce până la
pragul realizării supreme.
Munţii Carpaţi sunt plini de vestigii preistorice, pe
care unii cercetători le numesc „atlante”, alţii
„pelasgice”. În acest sens, Bucegii aprind imaginaţia
oricui prin toponimie, dar mai ales, prin mulţimea de
megaliţi... Cele mai spectaculoase astfel de monumente
sunt Sfinxul şi Babele. Tuathanii sau hiperboreii nu au
dispărut aşa cum lasă să se înţeleagă legenda
Atlantidei. Ei există şi au existat întotdeauna.
„În sfârşit, cât despre superioritatea tradiţiei dacice
până în Evul Mediu, în epoca întemeierii Principatelor
Române, aceasta nu are nimic neverosimil; în privinţa
epocilor mai moderne, poate să nu fie vorba decât de o
transmise mai puţin consistentă; evident, este destul de
dificil să găseşti ceva care să permită să fii absolut
afirmativ în această problemă, ca şi atunci când este
vorba să ştii până în ce moment tradiţia druidică, pe de
altă parte, a rămas cu adevărat vie...”, spune R. Guenon
în corespondenţa sa cu Vasile Lovinescu.
Iar Vasile Lovinescu ne spune următoarele: „Dacia a
fost centrul suprem al unei tradiţii mult mai puternice
şi mai pure decât tradiţia celtică. Ocupaţia romană a
durat numai de la 110 la 275 d.Hr., în total 185 de ani.
Mai puţin de o treime din Dacia a fost ocupată;
Transilvania şi Oltenia actuală. În tot restul ţării,
dacismul a subzistat fără să fie tulburat... Centrele
spirituale ale dacilor se găseau în masivele centrale ale
munţilor cei mai sălbatici şi mai de nepătruns din
Europa...”. „Apa trece, pietrele rămân” spune tradiţia
românească şi acei ţărani de prin crângurile şi cătunele
munţilor, puţini şi bătrâni, care mai ştiu legendele şi
tradiţiile legate de Centrul Lumii, de Regele Lumii şi de
Marea Maică Dochia, se încăpăţânează cu îndârjire să
păstreze intactă înţelepciunea Sf. Graal şi
inviolabilitatea misteriosului Avalon, locul unde se
ascunde aceasta.
 Metalul misterios

Cu ocazia unei expediţii ştiinţifice submarine în

largul Siciliei, desfăşurată în august 2015, arheologii
italieni au descoperit 39 de lingouri dintr-un metal
misterios. Analizele efectuate asupra acestor vestigii
sugerează faptul că ar putea fi vorba de legendarul
oricalc, asociat în textele antice cu mitul Atlantidei.
Descris în numeroase texte antice, acest metal rar ar
proveni, potrivit filosofului grec Platon, de pe
legendara insulă ce a fost înghiţită de ape.
În total, 39 de lingouri de formă dreptunghiulară au
fost aduse la suprafaţă. Ele au fost găsite în jurul unei
epave care s-a scufundat în ape puţin adânci, la 300 de
metri distanţă de portul din oraşul italian Gela.
Ambarcaţiunea ar fi eşuat în urmă cu aproape 2.600 de
ani şi a fost descoperită în 1988 la o adâncime de doar
câţiva metri. Potrivit arheologilor, corabia provenea
din Grecia sau din Asia Mică şi se îndrepta spre Sicilia.
Corabia transporta la bordul ei acest metal, care era
utilizat ca ornament, în momentul în care, prinsă într-o
furtună puternică, s-a scufundat cu preţioasa
încărcătură.
Lingourile reprezintă o descoperire importantă,
pentru că niciodată o cantitate atât de mare de oricalc
nu a fost găsită în acelaşi loc. Potrivit lui Sebastiano
Tusa, arheolog la Oficiul Maritim din Sicilia,
descoperirea „deschide importante perspective pentru
cercetări ştiinţifice şi studierea străvechilor rute de
aprovizionare cu metale din Mediterana antică.
Cunoaştem oricalcul, graţie textelor străvechi şi a
câtorva obiecte decorative”.
Textele scrise în trecut au permis oamenilor de ştiinţă
să îşi facă o idee despre acest metal misterios, chiar
dacă originea şi compoziţia lui fac în continuare
obiectul unor dezbateri aprinse. Potrivit istoricilor,
oricalcul este un aliaj metalic care seamănă cu alama,
fabricat pe bază de zinc, cărbune şi aramă. Lingourile
descoperite recent au fost supuse unei analize de
fluorescenţă cu raze X. Rezultatele experimentului au
indicat un procent de 75–80% aramă, 15–20% zinc, dar
şi urme infime de nichel, plumb şi fier. Aceste
caracteristici i-au determinat pe cercetători să creadă că
au de-a face cu oricalc.
„Descoperirea confirmă faptul că, la un secol după ce
a fost înfiinţat, Gela devenise un oraş bogat, cu artizani
specializaţi în producţia de artefacte preţioase”, a
explicat acelaşi cercetător italian, citat de Discovery
News. Lingourile descoperite erau în mod sigur
destinate comerţului şi fabricării de noi produse.
Specialiştii avertizează însă în privinţa concluziilor
pripite. Lingourile nu constituie o dovadă a existenţei
Atlantidei, au subliniat arheologii italieni.
„Descoperirea lingourilor a fost asociată cu Atlantida,
pentru că în dialogul intitulat «Critias», Platon
menţionează metalul ca fiind prezent pe continentul
misterios şi folosit pentru decorarea templului lui
Poseidon”, a mai spus Sebastiano Tusa. Alţi cercetători
evocă posibilitatea ca lingourile să reprezinte un
amestec de aramă şi zinc, fără însă ca acesta să fie
oricalc.

Oricalcul – metalul atlanţilor

Iată o altă relatare despre subiectul de mai sus: în

ianuarie 2015, într-o epavă antică, au fost descoperite
39 de lingouri. Descoperirea a fost făcută în apropiere
de Sicilia. Lingourile conţineau un metal misterios. S-a
dovedit că este vorba despre oricalc, un metal mitic
despre care a scris şi Platon. Până în anul 2015,
existenţa metalului nu fusese probată. Naufragiul s-a
produs acum circa 2.600 de ani, iar epava se afla la o
adâncime de 300 de metri.
Oricalcul este un aliaj metalic, pe care Strabon îl
descria ca fiind o piatră care se schimbă în fier sub
acţiunea focului. Fierul în interacţiune cu pământul
produce zinc. S-a stabilit că oricalcul conţine 80% cupru
şi 20% zinc. Platon descria în scrierile sale că oricalcul
era un metal al atlanţilor, pe care aceştia îl extrăgeau
din mine, după o tehnică elaborată.
Templul lui Poseidon din Atlantida era ornat cu acest
metal. Odată cu dispariţia Atlantidei, a dispărut şi acest
metal. Epava în care au fost descoperite lingourile era
grecească şi se îndrepta către portul Gela din Sicilia.
Textele vechi greceşti o descriu pe frumoasa Afrodita
purtând cercei din oricalc. În ordinea valorii, oricalcul
ocupă locul secund după aur. El a mai fost numit şi
cuprul munţilor.
Se spune că singurele mine de unde putea fi extras
oricalcul se aflau pe continentul Atlantida. Nicăieri în
lume nu mai există astfel de mine.
Oricalcul era considerat ca având proprietăţi unice şi
puteri deosebite pe care atlanţii le-au utilizat în chip
magistral. Oricalcul nu apare în tabelul periodic al
elementelor, nu este un element independent. Formula
sa a fost îndelung dezbătură de către specialişti.
Acum câţiva ani, într-o mină din Munţii Apuseni, a
fost descoperită o statuetă care reprezenta o zeiţă cu
şase degete la mâini şi la picioare. Statuia era
confecţionată din oricalc şi a fost descoperită în anii 60,
încastrată în cărbune. Din păcate, statueta a dispărut în
mod misterios.
În anul 1970, lângă Aiud, a fost descoperită o piesă
confecţionată din oricalc, avea o greutate de 2,3
kilograme şi era un soi de tălpică. Obiectul a fost
descoperit lângă fosilele unui animal şi se spune că are
o vechime de peste 20.000 de ani. Această descoperire
nu a trezit interesul oamenilor de ştiinţă. Piesa zace
uitată într-un muzeu din Bucureşti.

Poseidon – întemeietorul imperiului atlant

În dialogul său, „Critias”, Platon prezintă, prin

intermediul personajului său cu acelaşi nume, originile
şi configuraţia insulei Atlantida: „Am mai vorbit
despre cum şi-au împărţit zeii lumea, în parcele mai
mari sau mai mici, instituind cultul lor, aducându-li-se
cinstea cuvenită în temple şi prin sacrificii. Zeului
Poseidon i-a revenit Atlantida; acolo şi-a adus copiii pe
care-i avusese de la o muritoare, instalându-i într-o
parte a insulei pe care o voi descrie îndată. În mijlocul
insulei, în partea dinspre mare, se întindea o câmpie,
cea mai frumoasă din lume şi cea mai roditoare. În
centrul acestei câmpii, la o distanţă de aproximativ
cincizeci de stadii se vedea un munte nu prea înalt.
Două izvoare scăldau insula, unul cu apă caldă, celălalt
cu apă rece. Pământul era mănos, roadele sale erau
bogate şi felurite. Poseidon a împărţit insula – conţineţi
în zece ţări mici, hotărând ca fiecare dintre ele să aibă
un monarh, o populaţie şi un teritoriu delimitat şi a dat
fiecărei dintre ele un nume. Monarhul cel mai vârstnic
a fost numit Atlas, deoarece lui îi revenea conducerea
supremă a întregii insule. Aceasta s-a numit Atlantida,
iar oceanul care o înconjura s-a numit Oceanul
Atlantic”.
Tot de la Platon ştim că sistemul politic a Atlantidei
era reprezentat de o monarhie ereditară, în care puterea
era încredinţată celui mai mare fiu din familia regală:
„Nicio dinastie regală nu a avut şi nu va avea vreodată
bogăţii asemănătoare. Suveranii dispuneau de toate
resursele interne şi externe (multe bogăţii proveneau
din afara imperiului), dar majoritatea bunurilor
necesare vieţii se găseau în insulă; în primul rând, toate
metalele, solide sau fuzibile, care se extrăgeau din
mine, îndeosebi, un metal special, de la care a rămas
doar numele, dar care pe vremea aceea era mai mult
decât un nume – oricalcul – era o bogăţie rară, cel mai
preţios dintre metalele cunoscute atunci”.
Datorită resurselor sale imense, precum şi bogăţiei
sale, Atlantida punea la dispoziţia locuitorilor săi toate
mijloacele pentru înfrumuseţarea oraşelor, se
construiau temple, palate, porturi, arene sportive,
datorită unor proiecte urbanistice îndrăzneţe, putând
rivaliza, sub aspect tehnic şi artistic, cu cele mai
strălucite realizări edilitare moderne. Insula care
adăpostea palatul regal avea un diametru de cinci
stadii. Ea a fost înconjurată cu un zid de piatră...

Progresul civilizaţiei atlante

Atlanţii descoperiseră secretul captării energiei

solare pe care o concentrau asupra unei pietre cu
proprietăţi magnetice, astfel încât piatra emitea mai
multă energie decât primea. Piatra cu energie solară era
un cristal mare care reţinea energia în mijloc, într-un
cilindru. O astfel de piatră a fost descoperită în
Yucatan. Ne referim la o piatră aşezată într-un dom:
strălucirea sa era exercitată în toate direcţiile, radiaţiile
care se propagau erau invizibile, dar acţionau asupra
altor pietre.
Miticul popor din Atlantida era format din
hiperboreeni. Se spune că aveau puteri excepţionale şi
beneficiau de al treilea ochi. Ei puteau percepe subtilul,
invizibilul din lumea care ne înconjoară. Atlanţii aveau
cunoştinţe profunde în domeniul cristalelor. Foloseau
cristalele pentru prelungirea vieţii cu sute de ani. De
asemenea, transformau lumina în electricitate. Cu
ajutorul cristalelor captau energiile Cosmosului şi ale
Pământului. Folosind gândirea, măreau dimensiunile
cristalelor şi le dădeau forme exacte. Energia era
folosită în construcţii sau în deplasare.
La un moment dat, totul a scăpat de sub control. S-au
produs cutremure uriaşe care au dus la modificarea
scoarţei terestre. Au trecut 2.400 de ani de când Platon
a scris povestea Atlantidei. Interesant este că regăsim
această poveste şi la popoarele asiatice, africane şi la
cele din Europa de Nord. Legenda precede Istoria, dar
o analiză riguroasă poate descoperi elemente de istorie
chiar în legenda propriu-zisă.
Platon este primul care în celebrul dialog Timaios
invocă Atlantida, o ţară cât un continent. Mai târziu,
Solon preia povestea Atlantidei, în urma unei vizite pe
care a făcut-o în Egipt, în anul 590 î.Hr. Solon afirma că
Atlantida era de o frumuseţe ieşită din comun, venită
dintr-o altă lume. Atlantida era o insulă mai mare decât
Libia şi Asia adunate la un loc. De aici se putea ajunge
oriunde pe continentul care se întindea peste mare.
Atlanţii erau stăpânit Libiei până în Egipt şi cei ai
Europei până în Tirenia. Atunci când zeii şi-au împărţit
Universul, Atlantida i-a revenit lui Poseidon, cel care a
primit împărăţia apelor. El a împărţit-o în zece ţări,
fiecare având câte un monarh. Cel mai bătrân era Atlas.
După numele lui au numit-o Atlantida.
Platon comentează evenimentul care a dus inevitabil
la sfârşitul lor. Elementul divin care sălăşluia în ei a fost
pângărit de contopirea frecventă cu un element
pământean vremelnic, iar când a predominat latura
omenească supusă poftelor nechibzuite au început să
fie lipsiţi de măsură şi cuviinţă, iar prosperitatea de
care se bucurau nu le-a mai ajuns. Pentru Platon şi
Solon, Marile piramide şi Sfinxul păreau
nesemnificative. Atlanţii au fost o civilizaţie fabuloasă.
În textele indiene, Atlantida este descrisă a fiind
formată din şapte insule care se aflau în Marea de vest,
iar acestea au fost distruse prin armele marelui zeu,
Brahma. Nu există o explicaţie la faptul că în
Antichitate, spaniolii îi numeau pe catalani şi berberi
atlanţi. Aztecii susţineau că provin dintr-o zonă numită
Aztlan, care se afla la răsăritul Soarelui şi care s-ar fi
scufundat în mare. Populaţia guanchos care trăia în
arhipelagul Canarelor avea trăsături atlante. Înălţimea
lor era de doi metri, ochii albaştri, părul blond sau
roşcat şi aveau o cultură aparte. Se spune că gunachos
erau urmaşii atlanţilor. Berberii erau înalţi, blonzi, cu
ochii albaştri, purtau săbii lungi, cu mânerul în formă
de cruce.
Ultimele descoperiri au arătat că în zona centrală a
Atlanticului, acum circa 1.200 de ani, a avut loc
fenomenul de coborâre a plăcii tectonice. Cauzele ar fi
vulcanismul sau ciocnirea Pământului cu un asteroid,
după care au urmat evenimente fără precedent care
s-au soldat cu schimbarea înclinării axei terestre sau
fenomene climatice. În urma acestui eveniment,
platforma tectonică a coborât foarte mult. A existat un
cataclism şi atlanţii au dispărut. Supravieţuitorii au
migrat în mai multe colţuri ale lumii. Ei au pus bazele
culturilor şi civilizaţiilor mayaşe, aztece, egiptene.

Poporul cu sânge bleu

În anul 1932, într-un spital din Franţa, s-a petrecut o

întâmplare care i-a alertat pe toţi specialiştii. Într-una
din seri, doi francezi au transportat la spital o femeie de
origine engleză. La ieşirea dintr-un sat din apropiere,
englezoaica suferise un grav accident. A fost
descoperită în maşina sa, care intrase într-un copac de
pe marginea drumului. Femeia a fost transportată la
spital şi pentru că se afla în stare gravă, mai mulţi
medici i-au acordat asistenţă medicală. Starea în care se
afla presupunea transfuzie de sânge. Medicii au
descoperit un fapt incredibil, femeia avea sânge de
culoare bleu.
Grupa de sânge a pacientei era necunoscută
medicilor. Medicii care s-au ocupat de acest caz unic au
hotărât ca pacienta să fie transportată într-o rezervă şi
i-au telefonat unui specialist de la Paris, rugându-l să
vină la spital, a doua zi, pentru a le acorda sprijin.
Noaptea a fost una liniştită. O asistentă o vizita pe
pacientă, din când în când. Dimineaţa, s-a constatat că
pacienta dispăruse din rezervă.
 Au fost chemate autorităţile care s-au deplasat la
locul accidentului. Automobilul englezoaicei dispăruse
şi el. Câţiva ani mai târziu, un caz asemănător s-a
petrecut în Africa de Sud. Un pacient a fost depistat că
are sânge de culoare bleu. Şi acesta a dispărut în mod
misterios din spital.
În scrierile sumeriene (vezi mai jos, „Civilizaţia
sumeriană”) întâlnim texte cu privire la zeii cu sânge
albastru care au coborât din cer. Sumerienii îi numeau
Gardienii Divini. În Biblie, sintagma sângele lui
Dumnezeu o întâlnim aproape în fiecare pagină. Poate
că între Dumnezeu şi sânge există o legătură. În
America de Sud, sintagma sânge bleu era utilizată
pentru metişii cu părinţi negri şi europeni. A fost
avansată ipoteza că există o a cincea rasă umană, din
care au făcut parte şi atlanţii. Arheologul Henry Bac a
fost primul care a lansat ipoteza conform căreia atlanţii
au fost cei cu sânge bleu. Egiptenii considerau că
divinităţile lor aveau sânge albastru, pentru că erau
descendenţi ai atlanţilor.

Un început promiţător

În noiembrie 2001, aproape la aceeaşi dată cu apariţia

cărţii noastre despre Atlantida, o Dare de Seamă a
Academiei de Ştiinţe din Paris evoca subiectul
Atlantidei. Prezentat de Jean Darcourt, textul, primit în
15 martie 2001 şi acceptat pe 25 iunie al aceluiaşi an, era
intitulat: „Atlantida în faţa Strâmtorii Gibraltar? Mit şi
Geologie”. Autorul, Jacques Collina-Girard, specialist
în morfologie marină (Universitatea Aix-Marseille şi
CNRS), prezenta rezultatul cercetărilor sale asupra
deplasărilor de populaţii între Europa şi Africa
atlantică septentrională din epoca preistorică (începând
cu paleoliticul superior). E fapt cunoscut astăzi, preciza
el, că hărţile batimetrice relevă prezenţa unui prag la
vest de Strâmtoarea Gibraltar, scufundat la o adâncime
mergând de la 56 la 200 m. Este vorba aşadar de o
insulă de aproximativ 15 km lungime, 5 km lăţime şi
înconjurată de câteva ostroave situate în mijlocul unui
singur canal îngust care se deschide către vest spre o
întindere marină, oarecum „interioară”, totul
constituind un arhipelag acoperit în întregime de ape,
în urmă cu aproximativ 13.000 de ani (la începutul
acestui subcapitol, noi avansam datarea temporală
9.500 de ani înainte de Hristos, plus 2.000 de ani după
Hristos, în total 11.500 de ani – n. N.). În legătură cu
aceste pământuri, pierdute, Colina-Grard adaugă:
„Localizarea şi paleografia corespund punct cu punct
cu descrierea Atlantidei la data dispariţiei sale, stabilită
de Platon... Prin urmare, trebuie să salutăm cum se
cuvine o cercetare care are toate şansele să constituie
începutul fericit nu numai al descoperirii efective a
Atlantidei acolo unde a situat-o Platon, ci şi să ridice
embargoul pus de establishmentul ştiinţific
contemporan – cel universitar, mai ales – asupra
existenţei trecute şi atlantice a Atlantidei”.

Civilizaţia boliviană

Cetatea megalitică de la Puma Punku (situată în

Bolivia) este de fapt un vast complex cultural în zona
Tiwanaku. În limba aymara, numele de Puma Punku
înseamnă „Poarta pumei”. Locul este aproape de lacul
Titicaca, pe un platou al Anzilor, la 3.800 metri
altitudine. Aici se află o piramidă ce are în alcătuire
pietre megalitice, a căror dimensiune îl pune pe
gânduri pe cel care le priveşte:
Un bloc de piatră de la baza piramidei cântăreşte în
jur de 447 de tone. Alte blocuri cântăresc între 100 şi
200 de tone fiecare. Teoria conform căreia aceste pietre
ar fi fost deplasate cu ajutorul unor lemne şi funii, nu
pare plauzibilă... Nici reţeta de îmbinare a acestor
blocuri nu este explicabilă... Este ca şi cum îmbinările ar
fi fost făcute sub acţiunea unei enorme prese de metal!
S-a crezut că îmbinările ar fi fost preparate într-un
cuptor şi apoi puse la răcire pentru a fi plasate în
spaţiul dintre blocuri.
 Investigaţii ulterioare făcute cu ajutorul
microscoapelor electronice scoate în evidenţă faptul că
ar fi fost vărsate acolo printr-un proces de fuziune.
Analiza spectrografică a certificat că în umpluturile de
spaţii se află un aliaj format din 2,05% arsenic, 95,15%
cupru, 0,26% fier, 0,84% silicon şi 1,70% nichel.
Este limpede că acea civilizaţie dispărută – despre
care nu ştim mai nimic – dispunea de o tehnologie
sofisticată în timpul construirii acestui edificiu.
Savanţii contemporani încă nu îşi pot explica misterul
acestei construcţii. În clipa de faţă, în şcoli se învaţă
faptul că civilizaţiile antice nu cunoşteau scrisul şi
roata. Dar construcţiile de la Puma Punku sunt
uluitoare, din punctul de vedere al tehnologiilor
folosite în decursul construcţiei. Ca să înţelegem mai
bine, unul din blocurile de la baza piramidei de aici are
masa egală cu vreo 600 de automobile de azi.
Cariera de piatră din care s-ar fi luat aceste bucăţi
gigantice se află la vreo 16 km, pe malul de vest al
Lacului Titicaca. Nicio tehnologie cunoscută în lumea
antică nu ar fi putut reuşi transportul acestor pietre, de
o asemenea greutate şi de aceste dimensiuni. Popoarele
Anzilor nu ar fi putut în niciun caz să le deplaseze. Nici
azi, cu tehnologia prezentului, cu cunoştinţele din
inginerie şi matematică, nu am putea realiza o
asemenea structură.
 Poziţia acestor ciudate pietre, la sud de Akapana
joacă probabil un rol important, căci de acolo poţi avea
o bună viziune asupra Muntelui Sacru situat departe,
spre est. Puma Punku (Bolivia) este unul dintre cele
mai impunătoare situri arheologice ale lumii antice,
cunoscut nu atât pentru faptul că acolo oamenii care au
trăit sau au trecut prin zonă în acele timpuri au
construit temple pentru zei. Puma Punku a fost cândva
o civilizaţie înfloritoare, ce avea cunoştinţe uluitoare de
inginerie şi arhitectură, precum şi o tehnologie care o
întrecea cu mult pe a noastră.
Măreţia şi grandoarea acestei civilizaţii se vede nu
numai după rămăşiţele culturii şi aşezărilor acelor
vremuri, ci şi după felul în care locuitorii ne-au scris şi
ne-au spus tot ce ştiau şi aveau ei, despre cum erau
sclavii zeilor (extratereştrilor). La Puma Punku imense
blocuri de piatră au fost spulberate de la locurile lor de
o mână nevăzută, cu o forţă de neconceput, făcându-le
să se împrăştie precum beţele de chibrit pe tot întinsul
podişului bolivian. Nu cunoaştem încă ce catastrofă
nebănuită a avut atâta putere, încât să măture o
civilizaţie care nu trăia în epoca de piatră, ci în case de
piatră.

Civilizaţia egipteană
 Artefacte de origini extraterestre

Zeiţa Nefertiti continuă să capteze imaginaţia

omenirii şi să fascineze de mii de ani. Nicholas Reeves,
cercetător american, susţine că a descoperit rămăşiţele
zeiţei, chiar în mormântul lui Tutankhamon. El susţine
că Nefertiti este îngropată în partea de nord a
mormântului lui Tutankhamon, într-o cameră blocată
printr-o uşă secretă. O analiză genetică, realizată în
urmă cu câţiva ani, indică faptul că Tutankhamon ar fi
fiul lui Nefertiti. După o scanare a mormântului, a fost
descoperită această cameră secretă în care se spune că a
fost înmormântată zeiţa.
Mormântul lui Tutankhamon a fost descoperit în
anul 1922. A fost găsit intact. Este cel mai bine păstrat
mormânt antic descoperit până acum. În mormânt au
fost descoperite cca 2.000 de obiecte extrem de
valoroase. Iniţial, mormântul a fost construit pentru o
zeiţă, dar moartea neaşteptată a lui Tutankhamon a dat
peste cap planurile.
Un studiu realizat de cercetătorii italieni şi egipteni a
scos la iveală faptul că un pumnal îngropat alături de
faraon are origini extraterestre. Provenienţa sa a fost
stabilită prin spectrometru cu fluorescenţă de raze X,
care a constatat că lama pumnalului conţinea o
cantitate neobişnuit de mare de nichel, o cantitate
specifică meteoriţilor. Artefactele produse cu minereu
de fier extras din minele obişnuite conţin în jur de 4%
nichel, în timp ce pumnalul are o proporţie de 11%.
O altă trăsătură a meteoriţilor fioroşi este prezenţa
cobaltului, identificat, de asemenea, în lama
pumnalului, alături de fosfor şi alte metale care
sugerează că materia primă a fost de origine
extraterestră. Analizând toţi meteoriţii descoperiţi pe o
rază de 2.000 kilometri în jurul mormântului,
cercetătorii au identificat exact fragmentul cosmic din
care a fost realizat pumnalul. Este vorba despre o rocă
numită Kharga.
Egiptenii atribuiau fierului meteoric proprietăţi
divine, dat fiind originea sa. Lama se află într-o teacă
de aur sub forma unui cap de şacal şi decorată cu
model floral pe o parte şi cu un model de pene pe
cealaltă parte. Lama pumnalului nu este singurul
obiect din mormântul lui Tutankhamon realizat
dintr-un material neobişnuit şi rar. Pandantivul
scarabeu de la gâtul lui Tutankhamon este confecţionat
dintr-o sticlă formată probabil, în urma căderii unei
roci din spaţiu în deşertul libanez, fapt care a topit
nisipul din jur. Aceasta este cea mai pură sticlă din câte
s-au întâlnit vreodată, cu o concentraţie de cuarţ de
98%.
 Obeliscul neterminat

Unul dintre cele mai faimoase vestigii ale unei lumi

de mult pierdute este obeliscul neterminat din Egipt,
care are nişte dimensiuni uluitoare. Uriaşa structură,
tăiată dintr-un singur bloc de piatră cu o precizie
incredibilă, cântăreşte aproape 1.200 de tone şi are o
lungime de 42 de metri. Construcţia, aflată în zona de
nord a carierelor de piatră de la Assuan, a fost
abandonată din motive necunoscute.
Practic, dacă ar fi fost finalizat, obeliscul ar fi fost cel
mai mare ridicat vreodată (mai înalt decât o clădire cu
10 etaje din vremurile noastre). Mai mult, construcţia
este săpată în granit, unul dintre cele mai dure
materiale care există pe Terra, iar în jurul ei există
foarte puţin spaţiu de manevră. În acest context, se
naşte o întrebare legitimă: cum a reuşit un popor cu
unelte primitive să prelucreze un obiect atât de mare şi
dintr-un material atât de greu de şlefuit?

Mormântul şi mumia lui Osiris

Isis a fost numele unui proiect sovietic, lansat în 1961

şi care avea drept scop demonstrarea faptului că
vechea civilizaţie egipteană a fost fondată de
extratereştri. În mitologia egipteană, Osiris a fost
faraonul care a murit şi a fost readus la viaţă de către
soţia sa, Isis. După moartea sa, el a fost mumificat şi
înmormântat într-un loc secret.
Cercetătorii sovietici i-au descoperit mormântul în
anul 1961, dar, în mod ciudat, mulţi dintre cercetătorii
care au participat la această descoperire au murit apoi
în mod suspect. S-au scris multe despre mumia lui
Osiris. Unii cercetători au susţinut că este de origine
extraterestră. Victor Ivanovici, un astrofizician rus, a
avut acces la arhivele KGB după anul 1992 şi a declarat
că, în conformitate cu documentele studiate, peste
20.000 de specialişti sovietici s-au deplasat în Egipt
pentru a studia piramidele şi sit-urile egiptene.
Proiectul Isis a pornit de la descoperirea unui
mormânt de către doi beduini, într-o piramidă din
Egipt. Agenţii KGB s-au deplasat în Egipt şi i-au
interogat pe cei doi beduini care au declarat că au
descoperit „mormântul Vizitatorului”. Cercetările s-au
efectuat în cel mai mare secret, de teamă că CIA şi alte
servicii secrete occidentale pot afla ceea ce au declarat
cei doi beduini. În mormânt au fost descoperite 15 cutii
de artefacte, un corp mumificat parţial, un sarcofag din
piatră şi opt mostre de hieroglife.
Unul dintre oamenii de ştiinţă sovietici care a intrat
în mormânt, a declarat: „Am simţit o forţă ciudată de
respingere care ieşea din pereţi. Nu am găsit nicio
explicaţie acestui fenomen. Pe mormânt era un text
care a fost decodificat şi care se referea la întoarcerea
celor cu aripi. Mumia avea o lungime de peste doi
metri şi o vechime de 12.000 de ani.
Conform mitologiei egiptene, zeii au coborât din Cer,
pentru a le da oamenilor tot felul de cunoştinţe. Ei au
plecat şi l-au lăsat pe Osiris pentru a definitiva opera
lor pe pământ. Artefactele şi mumia acestuia au fost
transportate în cel mai mare secret la Moscova.
Serviciul secret israelian, Mossadul, a avut mai multe
tentative de a intra fraudulos pe teritoriul Egiptului şi
de a intra în posesia artefactelor şi a mumiei.
Apoi, autorităţile egiptene au fost selective în ceea ce
priveşte accesul cercetătorilor occidentali în siturile
arheologice egiptene. Atunci când era făcută o
descoperire, cercetătorul în cauză trebuia să părăsească
Egiptul. În ultimii ani, accesul occidentalilor a fost
interzis, iar munca de cercetare la faţa locului este
efectuată numai de egipteni. Se pare că, Egiptul vrea să
ascundă ceva: poate chiar faptul că vechea civilizaţie
egipteană a fost creată de către extratereştri.

Templul de la Abu Simbel

În 1960, preşedintele Gamal Abdel Nasser a început

în Egipt, cu sprijin rusesc, lucrările celei mai mari
centrale electrice a ţării. Pe o parte a locului în care
trebuia captat imensul fluviu sfânt al egiptenilor –
Nilul – şi format lacul de acumulare se ridica una
dintre cele mai frumoase construcţii ale lumii antice:
templul din piatră Abu Simbel, reşedinţa faraonului
Ramses al II-lea, una dintre minunile antice ale acestei
ţări, aflat în patrimoniul UNESCO. Deoarece imensa
construcţie era în pericol, UNESCO a mobilizat 113 ţări,
care să contribuie cu bani, utilaje, muncitori, ingineri şi
arhitecţi la mutarea ei cu doar 180 de metri mai sus de
locul în care se construia barajul. Faţada templului este
impunătoare. Are 33 m înălţime şi 38 m lăţime.
Reprezintă patru statui ale lui Ramses, fiecare dintr-un
singur bloc de piatră, având între 10 şi 20 de metri
înălţime şi cântărind între 30 şi 1.000 de tone.
Mutarea Templului de la Abu Simbel a durat 5 ani şi
a fost nevoie de 2.000 de oameni, tone de materiale şi
un efort tehnologic fără precedent. Au fost folosite cele
mai noi şi mai sofisticate maşinării inventate până
atunci şi s-a apelat la aproape toate naţiunile
tehnologizate ale Terrei pentru a realiza această mutare
a Templului cu 180 de metri mai sus. 113 ţări au fost
implicate, iar operaţiunea a durat 5 ani.

Turnul lui Osiris din Piramida lui Keops

 Oamenii de ştiinţă nu ştiu nici azi ce este: probabil – o
coloană izolatoare pentru transformatoare de energie
înaltă.

Civilizaţia Harappa

Situat pe teritoriul Pakistanului, la circa 80 km de

oraşul de azi Sukkur, Mohenjo Daro – care în traducere
înseamnă „Colina celor morţi”, face parte dintr-un
ansamblu de aşezări aparţinând aşa-numitei civilizaţii
Harappa, cunoscută şi sub numele de civilizaţia Văii
Indusului. Oraşul antic a fost descoperit de o expediţie
arheologică, în anul 1921. Unul dintre cei care şi-au
dedicat viaţa studierii acestor ruine este englezul David
W. Davenport, care, după 12 ani de cercetări, a
publicat, în 1979, o carte cu titlul „Distrugerea Atomică
– anul 2.000 î.Hr.”, volumul fiind construit pe ipoteza
că Mohenjo Daro nu a căzut în ruină, odată cu trecerea
timpului, ci a fost consecinţa unei deflagraţii nucleare.
Povestea extraordinară a „Colinei celor morţi”
porneşte de la descoperirea primelor ruine şi arată că o
dată cu scoaterea la lumină a vestigiilor vechii aşezări,
arheologii s-au pomenit în faţa unui crater cu un
diametru de aproape 50 de metri, în interiorul căruia
totul, inclusiv piatra, este topit sau cristalizat, ca şi cum
ar fi fost pârjolit de o temperatură uriaşă. La marginea
acestui crater, cărămizile sunt topite şi sudate între ele
pe partea dinspre locul presupusului impact.
Cercetătorii exclud din start posibilitatea ca zona să fi
fost pârjolită de erupţia unui vulcan, întrucât nu există
niciunul în apropiere.
Zona devastată se întinde pe o arie având diametrul
de 3 km. La tot pasul se întâlnesc pietre negre, bucăţi
diforme dintr-un soi de piatră care au dat mult de
gândit arheologilor, până când s-a descoperit că este
vorba de fragmente de vase ceramice, topite unele
într-altele, probabil în urma supunerii la aceeaşi uriaşă
temperatură. Atunci când excavaţiile au ajuns la
nivelul străzilor, arheologii s-au confruntat cu o
privelişte macabră: sute de schelete umane au fost
găsite în poziţii care mai de care mai stranii.
Potrivit lui David W. Davenport, om se ştiinţă
britanic, ceea ce s-a petrecut la Mohenjo-Daro este
similar cu evenimentul atomic de la Nagasaki, din 9
august 1945. Pe lângă studiile de teren, ale căror
rezultate sunt incontestabile, specialistul britanic
susţine că şi anumite pasaje din celebra carte
„Bhagavad Gita” descriu tragicul eveniment: cei peste
100.000 de locuitori ai oraşului antic au fost nimiciţi de
o misterioasă armă supranumită „Agneya”. Această
armă a provocat o explozie impresionantă, de 100 de
ori mai mare decât strălucirea Soarelui. O parte din
oameni s-au topit instantaneu, iar construcţiile au căzut
ca şi când erau din paie. Fumul alb s-a întins peste tot
oraşul pentru ca într-un final să nu mai existe niciun
supravieţuitor. Pe lângă această descriere fascinantă,
Davenport susţine că s-au descoperit numeroase
obiecte care păreau că au fost supuse unor temperaturi
extreme o perioadă scurtă de timp, pentru ca apoi să fie
răcite la fel de rapid. De aici, omul de ştiinţă a tras
concluzia că doar explozia unei bombe atomice era
capabilă să producă un asemenea fenomen.
Descoperirile de la Mohenjo Daro nu sunt nicidecum
singulare. Aceleaşi scene apocaliptice se întâlnesc şi în
oraşul vecin, Harappa, unde, de asemenea, s-au găsit
schelete umane pe străzi. Săpăturile arheologice le-au
permis cercetătorilor să afirme că civilizaţia Harappa
era foarte avansată. Oraşele din regiune sunt construite
după un plan riguros, cu străzi drepte, care se întretaie
perpendicular. Casele sunt dotate cu sisteme de
canalizare sofisticate, superioare celor ce pot fi întâlnite
în prezent în multe oraşe ale Indiei şi Pakistanului.
Cine au fost întemeietorii acestor oraşe, nu se ştie încă.
În comunitatea ştiinţifică există o dezbatere privind
vechimea Civilizaţiei Harappa. Metodele tradiţionale
de datare cu radio-carbon au evidenţiat că ruinele
datează cam din anul 2.600 î.Hr., dar, luând în calcul
efectele unei presupuse explozii nucleare, riscul unei
erori este foarte mare. Unii autori avansează ideea că
războiul nuclear care a distrus această civilizaţie a avut
loc acum 8.000–12.000 de ani. Cazul a fost studiat în
secolul trecut de mai mulţi savanţi sovietici, care au
descoperit că scheletele descoperite aici au un nivel
ridicat de radioactivitate. Într-una din aceste locaţii a
fost găsit un schelet cu un grad de radioactivitate de 50
de ori mai mare decât cel normal.
Un strat de cenuşă radioactivă a fost descoperit şi în
apropierea oraşului Rajasthan din India, unde, din
această cauză, proiectul de construire a unui nou
cartier a fost suspendat. De altfel, oraşul în sine are o
nedorită faimă, în ceea ce priveşte incidenţa cazurilor
de cancer şi de copii care vin pe lume cu diverse
malformaţii. O altă mărturie peste timp a unui război
nuclear în India antică este uriaşul crater Lonar, situat
la câteva sute de kilometri de Bombay şi având un
diametru de 2.154 de metri. În întreaga zonă nu există
niciun fel de resturi ale vreunui meteorit şi, potrivit
savanţilor, Lonar este singurul crater într-un strat de
bazalt, roca fiind supusă unui şoc intens, cu o presiune
mai mare de 600.000 de atmosfere, în stare să modifice
însăşi structura sa. Semne ale unui război devastator
din Antichitate pot fi întâlnite şi în alte colţuri ale lumii,
printre care enigmaticul deşert de sticlă libian, situat în
apropierea platoului Saad.
 Când prima bombă atomică a explodat în New
Mexico (SUA), datorită căldurii extraordinare, nisipul
deşertului s-a transformat în sticlă verde. În secolul
trecut, mai multe descoperiri arheologice din diferite
zone ale globului au scos la iveală şi alte straturi de
astfel de sticlă, vechi de mii de ani. Descoperit în 1932
de arheologul Patrick Clayton, deşertul de sticlă se
întinde pe o arie foarte largă, măsurând 130 de km
lungime, iar lăţimea ajunge pe alocuri la 53 km.
Numele său provine de la faptul că întinderea aridă
este presărată cu bucăţi de sticlă, de o puritate
incredibilă, proporţia de siliciu fiind de 98%. Un articol
apărut în iulie 1999 în revista britanică „New Scientist”
a demonstrat că deja faimoasa Sticlă din Deşertul
Libian (SDL) este cea mai pură substanţă de pe planetă.
Peste 1.000 de tone din acest material se întind pe o
suprafaţă de sute de kilometri. Unele bucăţi sunt de
dimensiuni mari, cântărind până la 30 de kg, dar cele
mai multe sunt mici, semănând cu nişte cioburi, ca şi
cum o sticlă uriaşă ar fi fost sfărâmată de o forţă
colosală. În limbaj ştiinţific, cioburile verzi sunt numite
tectite. Provenienţa lor este un subiect de aprinse
dezbateri. Sticla este cu certitudine extrem de veche.
Astfel, se ştie că vânătorii preistorici îşi confecţionau
din acest material diferite unelte ascuţite. Un scarabeu
sculptat în sticla verde a fost descoperit în mormântul
lui Tutankhamon.
Experimentele atomice din New Mexico, de la
sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, au arătat
faptul că o deflagraţie atomică topeşte siliconul din
nisip şi transformă suprafaţa Pământului în sticlă.
Fulgerul poate şi el transforma câteodată nisipul în
sticlă, dar formele lăsate au întotdeauna forma unei
rădăcini. Ramificaţiile acesteia pătrund în adâncime.
Astfel, păturile de sticlă verde nu pot fi puse în niciun
caz pe seama acestui fenomen natural.
Dezbaterile născute în sânul comunităţii ştiinţifice de
problema tectitelor au fost rezumate într-un articol
publicat în august 1978 în revista „Scientific
American”. Aici, un reputat cercetător american a
încercat să formuleze o teorie plauzibilă care să explice
existenţa misteriosului strat de sticlă verde. Şeful
Proiectului Manhattan, prin care SUA a construit cele
două bombe nucleare care au distrus oraşele Nagasaki
şi Hiroshima, cercetătorul J. Robert Oppenheimer, a
adăugat şi el o umbră de mister peste deja faimoasa
sticlă verde. Într-un interviu pe care l-a acordat imediat
după ce a asistat la primul experiment atomic,
cercetătorul a citat din Bhagavad Gita: „Acum am
devenit Moartea, Distrugătoarea de Lumi”. Cu altă
ocazie, intervievat la Universitatea Rochester, la 7 ani
după istoricul experiment şi întrebat dacă acela a fost
primul experiment atomic din Istorie, replica sa a fost:
„Păi, da, din istoria modernă”.
Multiple dovezi arată că civilizaţia vechilor indieni
are zeci de mii de ani. Cu toate acestea, până în 1920,
majoritatea experţilor era de acord că originile
civilizaţiei indiene ar trebui căutate, undeva, în jurul
secolului al IV-lea î.Hr. Această teorie a fost spulberată
însă de descoperirea ruinelor unor oraşe precum
Harappa, Mohenjo-Daro (Muntele Morţilor), Kot Diji,
Kalibanga sau Lothal. Arheologii nu ştiu nici astăzi
cine sunt cei care au construit aceste oraşe, dar
încercările de a data ruinele, cunoscute acum drept
Civilizaţia Văii Indusului au produs cifre care se învârt
în jurul anului 2.500 î.Hr.
Mulţi oameni de ştiinţă cred că acestea sunt
rămăşiţele Imperiului Rama, descris în anticele texte
Mahabharata şi Ramayana. Aceste texte descriu şi un
război nimicitor purtat de imperiu împotriva unui
duşman extrem de puternic. Textele povestesc despre
armele ucigătoare folosite în conflict: mingi uriaşe de
foc ce puteau distruge un întreg oraş, „strălucirea lui
Kapila” ce putea transforma 50.000 de soldaţi în cenuşă
instantaneu şi suliţe zburătoare ce puteau distruge şi
cele mai rezistente forturi.
Experţii în fizică atomică afirmă că evenimentul a
reprezentat de fapt prima explozie nucleară de pe
suprafaţa Terrei: „În Cartea lui Dzyan, găsim o relatare
despre o explozie nucleară. Faptul că oamenii şi
extratereştrii au fost arşi, radiaţia luminoasă de o
intensitate extraordinară, ca şi celelalte detalii, nu fac
decât să întărească această teorie. Cred că nu mai avem
nevoie de alte dovezi şi trebuie să acceptăm că cele
relatate de aceste manuscrise atât de vechi descriu cu
exactitate prima explozie nucleară care a avut loc acum
câteva mii de ani” – a declarat expertul în fizică
atomică Manfred Thomson, de la Universitatea
Princeton (SUA).

Civilizaţia din Insula Paştelui

Realizate din piatră, cele aproximativ 900 de figuri

umane se află pe flancurile vulcanilor stinşi ai insulei.
Fiecare măsoară aproape 4 metri înălţime şi cântăreşte
14 tone; par a fi sculptaţi din roca vulcanică găsită în
Rano Raraku.
Motivul pentru care sculpturile uriaşe au fost
construite nu este foarte clar încă, dar se crede că
acestea au legătură cu ritualurile religioase şi de
fertilitate practicate pe insulă. Mai mult, nu se ştie ce
s-a întâmplat cu civilizaţia care le-a construit; se
cunoaşte ideea conform căreia civilizaţia de pe Insula
Paştelui a dispărut în urma unui dezastru natural,
cauzat chiar de activitatea membrilor acesteia.

Civilizaţia incaşă

Zeul primordial al incaşilor se numea Viracocha sau

„cel cu barbă” (incaşii, ca şi alte popoare
sud-americane, nu purtau barbă), care a venit din Lacul
Titicaca, i-a învăţat o serie de elemente ale civilizaţiei şi
a plecat de unde a venit, promiţând că se va întoarce.
Când căutătorul spaniol de aur, Pizzaro, a invadat
actualul Peru, cucerirea puternicului imperiu al
incaşilor a fost uşurată de faptul că la început indigenii
l-au luat drept Virachocha şi tovarăşii lui, reveniţi
conform promisiunii făcute şi nu au opus nicio
rezistenţă.

Pietrele gravate de la Inca (Peru)

Programul pentru evoluţia Omenirii ne arată că

invenţiile tehnologice ale actualei civilizaţii îşi urmează
calea menţionată în Biblie (Vechiul Testament) – Cartea
Sfântă a Omenirii sau calea gravată pe pietrele din Inca
(Peru). Pe Pământ s-au succedat din vremuri
imemoriale mai multe civilizaţii: imagini de elicoptere,
avioane, nave maritime, comparabile cu cele existente
azi, sunt incizate pe pereţii templelor din vechime.
Numeroase dovezi arheologice – precum cuiul dacic,
ciocanul din Texas, mecanismul de la Antikytera
(descrise într-o carte anterioară a noastră),
demonstrează acest lucru. Manuscrisele unor cărţi mai
mult sau mai puţin cunoscute – Cartea lui Dzian,
Manuscrisul Voynich – îşi aşteaptă descifrarea
integrală a mesajelor conţinute în ele. Desene rupestre
sau picturi bisericeşti, inclusiv din bisericile ortodoxe
din România (bisericile Mănăstirilor Curtea de Argeş,
Neamţ, Putna etc.) înfăţişează legăturile Omenirii
actuale cu alte civilizaţii.
Frapantă este similitudinea dintre elicopterul
sculptat pe pereţii Templelor lui Seti I din Abydos şi
Amon Ra din Karnak, ambele în Egipt şi elicopterele de
azi, utilizate la ridicarea şi transportarea unor obiecte
grele. Pe acelaşi perete al Templului lui Seti I, la
înălţimea de 10 m – deci inaccesibile privirii oamenilor
– există şi alte vehicule care îşi aşteaptă încă
proiectanţii epocii noastre; una din reprezentări
seamănă cu o albină, cu siguranţă nu numai pentru că
faraonul Seti I a fost asemuit în timpul domniei sale cu
o albină, datorită hărniciei sale.
Savanţii au stabilit pe baza perioadelor de timp
necesare evoluţiei speciilor, conform Teoriei lui Darwin
(vezi în această lucrare capitolul Teorii despre crearea
Omului), vechimea Omului pe Terra este de
aproximativ 200.000 ani. Dar în interiorul acestei
evoluţii sunt cuprinse mai multe civilizaţii succesive:
Atlantida şi Mu, a giganţilor (uriaşilor), sumeriană,
chineză, egipteană, greacă, incaşă, aztecă, romană etc.
Numeroase dovezi arheologice şi istorice, precum şi
alte artefacte care demonstrează existenţa acestor
civilizaţii succesive pe Terra, sunt ascunse încă de ochii
curioşilor în depozite secrete...
În anii 70, secolul trecut, în urma secării râului Inca
(din Peru), a fost descoperită o aşezare umană, cu un
nivel înalt de cultură şi civilizaţie, având o vechime de
peste 65 de milioane de ani! Cele circa 10.000 artefacte
prelevate din aşezare au fost păstrate de un arheolog
renumit din Peru, dr. Javier Cabrera, şi închise într-o
încăpere secretă pentru că „nu suntem pregătiţi pentru
astfel de secrete”. Artefactele de la Inca (Peru) aparţin
unei civilizaţii necunoscute, dificil de încadrat pe scara
timpului actual al Pământului.
Înainte de a muri, în anul 2001, Javier Cabrera i-a
anunţat pe oamenii de ştiinţă cum a ţinut închise,
departe de ochii specialiştilor şi ai publicului, timp de
trei decenii, într-o cameră secretă aflată la subsolul
Muzeului de Istorie Naţională din Peru, nişte „obiecte
cu totul speciale”, pietrele de la Inca, a căror
semnificaţie pare greu de înţeles prin intermediul
cunoştinţelor actuale.
 Descifrarea artefactelor de la Inca (Peru)

Cele peste 10.000 de pietre de diferite dimensiuni au

o suprafaţă neagră, fină, pe care sunt gravate
numeroase imagini. La volume egale cu cele ale
pietrelor obişnuite, cele de la Inca au o greutate mai
mare. Pe suprafaţa ovală a unei astfel de pietre este
desenat globul pământesc, probabil aşa cum era în
urmă cu 65 milioane de ani; astfel, aflat între cele două
Americi şi Africa, Oceanul Atlantic este redat în desen
sub forma unei fâşii înguste de apă. Conform teoriei lui
Alfred Wegener, atunci ar fi început deriva
continentelor...
Pe imaginea suprafeţei continentelor menţionate sunt
desenate figuri umane, locuinţe şi edificii publice,
dinozauri şi alte animale specifice epocii respective.
Oamenii reprezentaţi sunt îmbrăcaţi pe tot corpul, iar
alţii sumar, aşa cum se întâmplă şi azi pe diferite
meridiane ale Terrei.
Dinozaurii – animale preistorice, dispărute în urmă
cu 65 de milioane de ani – sunt incizaţi pe suprafaţa
unor pietre, de asemenea, canguri, tot de atunci,
identici cu cei de azi, din Australia. Oamenii se luptă cu
dinozaurii pe unele pietre, iar pe alta este un om călare
pe un dinozaur domesticit... Alte pietre ilustrează: a)
diferite intervenţii medicale, acum 65 de milioane de
ani!; b) simbolul grec şi actual al medicinii: şarpele
încolăcit pe piciorul cupei cu venin – venin care se
foloseşte şi azi în diferite tratamente; c) un astronom
care studiază cu o lunetă bolta Cerului; d) omagiul
spiritual pe care doi incaşi îl aduc Soarelui.
Unele dintre petroglife (desenele incizate pe roci)
prezintă animale cu similitudini izbitoare cu cele din
geoglife (figurile uriaşe trasate pe sol), vizibile din aer
în deşertul Nazca (tot din Peru): maimuţe, păsări
colibri, tarantule (păienjeni uraşi), figurează atât pe
solul de la Nazca, cât şi pe pietrele Inca...

Desenele uriaşe de la Nazca

Pe un platou înalt şi secetos, la o distanţă de

aproximativ 321 de kilometri de Lima (Peru), se află
dispuse, în niciun caz la întâmplare, circa 800 de linii
lungi, albe, dintre care circa 300 redau forme
geometrice, iar circa 70, forme animaliere, între care un
păianjen, o maimuţă şi o pasăre colibri. Oamenii de
ştiinţă sunt de părere că acestea datează de acum
aproximativ 2.000 de ani şi se crede că au fost realizate
de o civilizaţie extraterestră, care le-a desenat (croit) de
la o înălţime mare pentru a avea perspectivă asupra lor.
Acestea au fost realizate prin îndepărtarea straturilor
oxidate de la suprafaţa pietrelor şi expunerea
straturilor de nisip de dedesubt.
Primele studii efectuate asupra uriaşelor desene, în
primii ani ai secolului XX, susţineau că acestea au fost
realizate prin alinierea cu constelaţiile, dar cercetări
mai recente sugerează că aceste linii au legătură cu
ceremonii sau cu ritualuri ale fertilităţii.

Sfinxul de la Marcahuasi

Marcahuasi este un platou din Anzii occidentali,

puţin cunoscut până în momentul în care arheologul
Daniel Ruzo a descoperit aici mai multe sculpturi
megalitice, aparţinând unei civilizaţii misterioase.
O expediţie condusă de arheologul sud-american a
pătruns într-un perimetru nelocuit, nu departe de
oraşul Masma (Peru), perimetru pe care se aflau
numeroase sculpturi ciclopice, izolate în grupuri de
două sau trei. Cercetătorii au rămas impresionaţi în
clipa în care au realizat că aceste sculpturi înfăţişează
animale desprinse din filmele de ficţiune, dar care
aveau gigantice corpuri umane.
Printre cele mai comune animale se pot distinge
cămila, calul sau glyptodontul, o specie de leneş uriaş
pe care zoologii îl consideră dispărut din arealul
american încă din perioada Pleistocenului (perioadă
geologică ce a început acum 2.588.000 de ani şi s-a
terminat acum 11.700 de ani. Din această informaţie,
arheologii au tras concluzia că acea civilizaţie antică a
trăit pe Terra cu cel puţin 12.000 de ani în urmă.
Au fost realizate numeroase studii cu privire la
statuile megalitice, care au ridicat şi mai multe
întrebări, la care nu s-a reuşit să se răspundă în
totalitate. Oare să fi fost vorba doar despre o galerie de
artă a lumii preistorice sau este vorba despre o
civilizaţie avansată care a vrut să transmită un mesaj
generaţiilor viitoare?
O întâmplare ciudată s-a petrecut în momentul în
care echipa lui Ruzo efectua cercetările. Atunci când
lumina amurgului punea stăpânire pe întreg platoul,
aceste sculpturi antice păreau că se însufleţesc. Raze de
lumină puternice erau reflectate din corpurile de piatră
reci ca şi cum animalele ar fi vrut să revină la viaţă.
Uimiţi de acest efect, arheologii şi-au continuat studiile
şi într-un final au reuşit să descopere că fiecare
sculptură megalitică juca propriul rol pe harta cerească.
Fiecare statuie reprezintă momentul de revoluţie al câte
unui corp ceresc vizibil, unele figuri marcau solstiţiul,
altele, echinocţiul, conform timpului astronomic.
În acest fel, specialiştii au realizat că statuile nu
fuseseră sculptate la întâmplare, ci jucau un rol decisiv
în măsurarea timpului. Este incredibil cum o civilizaţie
antică, care este plasată pe linia timpului cu cel puţin
12.000 de ani în urmă, a fost capabilă de astfel de
capodopere. În urma descoperirii incredibile, Ruzo
scria: „Statuile sunt astfel orientate faţă de Soare încât
la momentul calculat, razele să lumineze un anumit loc
dinainte ştiut al stâncii. Am urmărit acest fenomen
privind ore întregi un chip de animal, care avea orbitele
mult adâncite. La amiază, între orele 12 şi 13, un punct
luminos apărea pe fundul orbitei de piatră, insuflând
astfel viaţă sculpturii megalitice”.
Acest complex megalitic de statui este unul fantastic
şi până în prezent nu a putut fi atribuit niciunei
civilizaţii de pe Terra, dar este limpede faptul că acei
oameni deţineau cunoştinţe avansate despre tot ceea ce
îi înconjura.

Zidurile de la Sacsayhuamán

În exteriorul capitalei incaşe, Cusco, se află fortăreaţa

Sacsayhuamán, construită din pietre enorm de mari
care au fost cioplite şi aşezate împreună, precum un
mozaic. Există multe voci care susţin că acestea au fost
create de către o civilizaţie antică care a avut un ajutor
extraterestru. Pietrele din care a fost construită
fortăreaţa cu greutatea de 360 de tone fiecare au fost
cărate mai mult de 32 de kilometri pentru a forma trei
ziduri concentrice, lungi de 360 m şi înalte de 6 m.
Este o dilemă cum o civilizaţie antică a reuşit
construirea acestei fortăreţe cu o precizie inginerească
atât de mare, iar de curând arheologii au descoperit
urme ale unui sistem de frânghii cu pârghii pentru
transportarea acestor pietre către locul de construcţie,
un sistem bazat pe principiul rezistenţei şi pe
ingeniozitate. Incaşii nu au folosit mortar pentru a fixa
uriaşele pietre, care sunt atât de bine îmbinate, încât nu
se poate strecura între ele nicio lamă de cuţit.

Civilizaţia Lemuriană

Lemuria şi Mu sunt uneori denumiri distincte, alteori

legate de un legendar continent dispărut care, potrivit
adepţilor acestei teorii, ar fi existat în Marea Caraibilor
având atribute asociate Atlantidei. Ideea misterioaselor
tărâmuri pierdute Lemuria şi Mu a fost concepută în
secolul al XIX-lea, când a fost introdusă teoria
evoluţionistă. Civilizaţia de pe continentul Mu a atins
apogeul cu 50.000 de ani î.Hr. O civilizaţie cu o
tehnologie elevată, cu mult superioară celei pe care o
are astăzi Omenirea.
O parte din populaţia care s-a putut salva a migrat în
diverse colţuri ale lumii. În acele zone au dezvoltat alte
civilizaţii: pe cea egipteană, babiloniană, mayaşă,
persană. În arhivele unui templu budist au fost
descoperite texte cu privire la dispariţia continentului
Mu şi implicit la moartea unei mari civilizaţii. O stea pe
care budiştii o numeau Bal a căzut din cer şi a distrus
şapte oraşe. Cerul şi pământul erau pline de flăcări.
Oameni, animale vegetaţie, totul a ars. Oamenii
implorau divinitatea să-i salveze. Continentul s-a rupt
în bucăţi, după care s-a scufundat. La British Museum
din Londra (Anglia) este expus un document mayaş, în
care este redată catastrofa care s-a produs pe
continentul Mu.
Două documente care provin din zone diferite ale
planetei descriu aceeaşi catastrofă. În texte sunt
similitudini. Se vorbeşte despre o stea care a căzut pe
continent şi totul a fost pustiit de foc. Vulcanii au
început să erupă, mari cutremure s-au produs şi valuri
uriaşe au inundat continentul, care s-a scufundat în
apele oceanului, distrugând oraşele şi templele lui.
Puţini au fost cei care s-au putut salva. În Peru, mai
precis la Ica, s-au descoperit pietre inscripţionate cu
diferite desene. Una dintre acestea reprezintă o hartă
care, conform specialiştilor, reprezintă continentele
Atlantida şi Mu.
Aceste descoperiri i-au făcut pe specialişti să
compare civilizaţiile dispărute în mod misterios şi au
descoperit similitudini între scrierea egipteană şi cea
mayaşă. În ruinele megalitice din Japonia, Yucatan şi
Insula Paştelui s-au descoperit inscripţii similare având
textul: „Noi am ridicat templul şi suntem veniţi din
vest de pe continentul pierdut”. Manuscrisul Troano
descrie continentul Mu ca având peste 64 milioane de
locuitori, cu oraşe înfloritoare, vegetaţie luxuriantă.
Populaţia era grupată în triburi, dar sub aceeaşi
conducere.
Conducătorul se numea Ra, iar această civilizaţie
forma imperiul Ra-Mu sau imperiul Soarelui. Toţi
aveau aceeaşi religie şi credeau în nemurire. Rasa
dominantă era cea albă. Oamenii erau înalţi, frumoşi,
ochii erau închişi la culoare. Excelau în navigaţie,
construcţii, sculptură. Continentul Mu era centrul de
cultură al Umanităţii.
Descoperirile arheologice făcute între ruinele
vechilor egipteni, mayaşi şi ale altor societăţi arhaice au
dus la o nouă interpretare a Istoriei. Referirile la
continentul Mu au apărut în 1864, datorită unui
arheolog francez, pe nume Brasseur. Acesta era fascinat
de hieroglifele descoperite în ruinele mayaşe vechi de
secole. Brasseur a călătorit în Spania pentru a studia
artefactele civilizaţiei mayaşe. În acest mod el, a aflat
despre un tărâm străvechi care se scufundase în ocean,
în urma unei erupţii vulcanice.
Figurile corespunzătoare literelor M şi U erau legate
de acest teritoriu şi Brasseur a presupus că el era numit
Mu. Arheologul Plongeon a susţinut că a descoperit în
vechile texte mayaşe povestea a doi fraţi rivali, atraşi
de farmecele unei regine numite Moo. Unul dintre fraţi
a fost ucis şi celălalt a preluat puterea, înainte ca un
cataclism să lovească continentul Mu. Regina Moo a
fugit înaintea catastrofei. Imediat au apărut speculaţii,
potrivit cărora ea ar fi reuşit să ajungă în Egipt,
devenind venerată aici ca zeiţa Isis. Ea a întemeiat
civilizaţia egipteană şi a supervizat construcţia
Sfinxului.
În secolul al XIX-lea au fost descoperite schelete de
animale şi sedimente asemănătoare în India şi
Madagascar, ţări situate în aceeaşi regiune, dar
despărţite de ape. S-a emis ipoteza că cele două regiuni
au format un singur continent, că ele au fost unite
printr-o punte de uscat care trecea prin Oceanul Indian.
Zoologul englez Schlater a propus numele Lemuria,
după lemur, un strămoş al maimuţelor. Mulţi savanţi
au susţinut această teorie. A fost promovată ideea că pe
acest continent a trăit o rasă umană superioară.
Distrugerea continentului s-a produs cu 10.000 de ani
înainte de naşterea lui Hristos.
Aceştia cunoşteau tainele telepatiei, călătoriei astrale
şi ale teleportării. Continentul avea o lungime de 8.000
de kilometri şi o lăţime de 5.000 de kilometri,
întinzându-se până în Pacific, unde insulele de astăzi
sunt foste vârfuri muntoase ale continentului pierdut.
Şi legendele sanscrite vorbesc despre continentul
Rutas, scufundat în ocean. Lemurienii erau a treia din
cele şapte rase fundamentale ale Omenirii. Ei erau
hermafrodiţi cu abilităţi Psi şi un al treilea ochi. Atlanţii
erau a patra rasă fundamentală.
Referitor la lemurieni, a fost avansată ideea că
bătrânii din Lemuria, cei care au supravieţuit
cataclismului, s-au mutat pe un podiş nelocuit din Asia
Centrală, unde au înfăptuit a Treisprezecea Şcoală.
Ţinutul poartă numele de Tibet. Acolo, ei au înfiinţat o
bibliotecă şi o şcoală dedicată adepţilor spirituali,
numită Marea Frăţie Albă.
Anumite regiuni de uscat ale planetei au fost
considerate ultimele rămăşiţe ale Lemuriei, de la
insulele din Pacific – Fiji, Hawaii şi Insula Paştelui – la
coasta vestică a SUA. Potrivit unor entuziaşti ai acestei
teorii, în anul 1972 ruinele unui oraş lemurian
scufundat ar fi fost găsite între Maul şi Oahu, în
arhipelagul Hawaii, descoperirea fiind însă
muşamalizată de Serviciile Secrete Americane.

Civilizaţia Maya

Maya a fost una dintre cele mai cunoscute civilizaţii

din America de mijloc. Istoria maya cunoaşte trei faze:
perioada preclasică (începe în jurul anului 2600 î.Hr.),
cea clasică şi post clasică, perioadă care s-a încheiat cu
câteva secole în urmă, deşi sunt voci care susţin că
populaţia maya nu a dispărut cu adevărat niciodată.
Întinderile vaste pe care aceştia le ocupau, incluzând
teritoriul actual al Mexicului, Guatemalei, nordul
Belizelor şi vestul Hondurasului, au contribuit la
supravieţuirea şi perpetuarea acestei civilizaţii pentru o
lungă perioadă de timp.
Apărută la sfârşitul mileniului al III-lea î.Hr., această
civilizaţie precolumbiană s-a dezvoltat din sud-estul
Mexicului până în vestul Hondurasului şi
Salvadorului, cuprinzând actualele teritorii ocupate de
Belize şi Guatemala. Imperiul Maya şi-a atins apogeul
între secolele al VI-lea şi al IX-lea d.Hr., înainte de a
începe să decadă şi să dispară în timpul cuceririi
spaniole, în secolul al XVI-lea. În zilele noastre, 40% din
cei 13 milioane de locuitori din Guatemala aparţin
comunităţii mayaşe, potrivit estimărilor oficiale, şi
aproape 1,5 milioane de mexicani concentraţi în
peninsula Yucatan sunt moştenitori ai acestei populaţii
străvechi.
Nu mayaşii au fost cei care au pus bazele astrologiei,
epigrafiei, scrisului sau sistemelor calendaristice, ci
le-au preluat de la o puternică civilizaţie antecesoare,
olmecii; totuşi, aceste ştiinţe au fost desăvârşite de către
mayaşi. Nici cunoştinţele de arhitectură şi inginerie nu
le erau străine. Mărturie a acestui fapt stau construcţiile
care le-au supravieţuit timp de secole: arhitectura
ceremonială, incluzând piramide care serveau drept
temple, palate şi observatoare astronomice, rezervoare
subterane în care colectau şi păstrau apa de ploaie,
toate construite fără ajutorul uneltelor de metal. În
jurul anului 300, mayaşii au adoptat un sistem de
conducere ierarhic, condus de regi şi de nobili.
Civilizaţia lor s-a dezvoltat într-un regat foarte bine
structurat în timpul perioadei clasice. Societatea lor era
formată din mai multe state independente, fiecare
dintre ele având atât o societate agricolă rurală, cât şi
întinse localităţi urbane, construite în jurul lăcaşurilor
de cult. Declinul a început după anul 900, când, din
motive încă rămase neînţelese, mayaşii din regiunile
sudice şi-au abandonat oraşele. Ulterior, formaţiunile
nordice au fost integrate în civilizaţia toltecă, ceea ce
le-a prelungit existenţa şi cultura până în jurul anului
1200. Câteva formaţiuni periferice au continuat să
existe până la venirea conquistadorilor, la începutul
secolului al XVI-lea.
Cercetători coordonaţi de Andre Droxler, de la
Universitatea Rice (SUA), au analizat mineralele
dintr-o cunoscută peşteră submarină de lângă Insulele
Belize, numită Gaura Albastră.
Ei au aflat astfel detalii importante, care pot să
explice mai bine misterul dispariţiei civilizaţiei mayaşe.
Mineralele găsite acolo şi în lagunele din apropiere
arată că în perioada 800–900 după Hristos a fost o
secetă puternică în această regiune. După ce ploile au
revenit, mayaşii s-au mutat spre nord, dar au dispărut
din nou, după câteva sute de ani, tot într-o perioadă de
secetă. Şi alte studii anterioare au indicat seceta ca o
posibilă explicaţie pentru declinul şi apoi dispariţia
culturii maya. Această cercetare confirmă teoria,
aducând nou dovezi, consideră autorii studiului.
Perioada cuprinsă între anii 250–900 d.Hr., cunoscută
şi sub numele de perioada clasică, a însemnat apogeul
culturii mayaşe. Civilizaţia mayaşă a înflorit între anii
300–700 (sau, după alţi cercetători, 250–700) după
Hristos, în Peninsula Yucatan (Mexic), unde mayaşii au
construit piramide, au dezvoltat o scriere specifică şi au
pus bazele unui calendar avansat. După anul 700,
cultura mayaşilor a început să decadă, lumea lor fiind
cuprinsă de anarhie şi de războaie. Explicaţiile pentru
această decădere sunt numeroase, dar în ultimii ani tot
mai mulţi istorici cred că de vină a fost seceta.
Prima dovadă a venit în anul 2012, în urma analizării
unei stalacmite dintr-o peşteră din Belize, care prezenta
semnele unei scăderi drastice a precipitaţiilor. Unii
cercetători cred că în această perioadă musonul nu mai
trecea prin zona Peninsulei Yucatan, ducând astfel la
secetă. Acum, cercetătorii au preluat mostre din
sedimentele din Gaura Albastră şi din reciful
Rhomboid, care înconjoară Laguna Lighthouse.
Experţii au urmărit raportul de titaniu şi de aluminiu
din aceste sedimente. O cantitate mare de titaniu
înseamnă precipitaţii abundente, pentru că acest
compus chimic se află pe rocile vulcanice din regiune,
care, în timpul ploilor, ajung în râuri şi apoi în ocean.
Astfel, în perioada 800–1000, au avut loc doar două
cicloane tropicale, la 20 de ani, deşi în mod normal ar fi
trebuit să fie 5 sau 6.
Fenomenul se repetă şi în perioada anilor 1000–1100,
când a avut loc o răcire pronunţată a vremii pe Terra şi
a fost o perioadă de secetă în regiunea Yucatan. Este
momentul în care decade oraşul Chicen Itza din Mexic,
ultimul refugiu al culturii Maya. Seceta a însemnat
foamete, dar şi tulburări sociale, revolte şi războaie
pentru resurse.

Astronautul Pakal

Palenque este una dintre cele mai importante regiuni

în care civilizaţia maya a lăsat urmele existenţei sale.
Acolo se află o grotă săpată în stâncă, unde, pe 15 iulie
1952, arheologul mexican Alberto Ruz Lhuiller a
descoperit un sarcofag care, conform inscripţiei, ar fi
aparţinut regelui Pakal. Acest sarcofag a devenit
celebru şi învăluit în mister datorită basoreliefului de
pe placa superioară, care îl înfăţişează pe rege într-un
fel de navetă spaţială, în care manevrează diverse
manete.
Accesul la mormânt a fost greoi pentru că se afla la o
adâncime de 22 metri. Aparatul de zbor era prevăzut
cu un şarpe cu două capete, având simbolistică
reptiliană. Ciudăţenia a intervenit atunci când cadavrul
din sarcofag a fost supus analizelor. S-a constatat că
regele avea vârsta de 40 de ani când a murit. Există o
neconcordanţă între rezultatul acestor analize şi textele
mayaşe care îl prezintă pe rege ca murind la vârsta de
80 de ani. Poate că diferenţa de timp provine din faptul
că regele a plecat de bunăvoie în Cosmos sau a fost
răpit. Astfel de răpiri pe care zeii le-au făcut sunt
consemnate în multe texte antice.

Calendarul mayaş

Conceptul de calendar mayaş în sine este unul

complex, aceasta deoarece nu există doar unul, ci trei
astfel de calendare. Primul dintre ele este calendarul
religios, care are nevoie de 260 de zile pentru a
completa un ciclu religios. Cel de-al doilea este cel
solar, care are 365 de zile, numit Haab. Echivalentul a
ceea ce cunoaştem noi în prezent a fi un an, însemna la
mayaşi un Tun, 20 de Tun însemna un Katun, 20 de
Katun echivala cu un Baktun (aproape 400 de ani), iar
13 Baktun înseamnă Marele Ciclu de 1.872.000 de zile
sau 5.200 de Tun, adică 5.125 de ani. Primele două
calendare erau folosite pentru a prezice influenţe care
puteau schimba destinul, preziceri personale sau
evenimente apropiate. Acestea sunt conţinute într-un al
treilea calendar, numit „Calendarul cel lung”.
Calendarul gregorian, pe care îl folosim în prezent, a
fost introdus în Europa, în 1582. Conform acestuia,
Pământul face o orbită completă în 365,25 de zile, cu o
eroare de 0,0003%, măsurătoare destul de exactă,
având în vedere că a fost introdusă în urmă cu 400 de
ani. Calendarul mayaş este derivat din cel al
predecesorilor lor, olmecii, a căror cultură datează cu
3.000 de ani mai devreme. Aceştia, fără a avea la
îndemână instrumentele secolului al XVI-lea european,
au reuşit să aproximeze un an în 365,2420 zile, deci cu o
eroare de 0.0002%, o măsurătoare mult mai precisă şi,
mai ales, făcută mult mai devreme.
Oamenii de ştiinţă au încercat să coreleze sistemul de
numerotare a calendarului mayaş cu calendarul
gregorian, încă de la începutul acestui secol. Această
corelaţie, cunoscută sub denumirea de corelaţia GMT, a
fost finalizată în 1950. Astfel, începutul Marelui Ciclu
sau ziua 0.0.0.0.0. Corespunde datei de 11 august 3114
î.Hr. Şi se termină în 13.0.0.0.0 sau 21 decembrie 2012.
De-a lungul decadelor respective, multe dezbateri s-au
focusat pe găsirea corelaţiei exacte dintre cele două
calendare. Majoritatea cercetătorilor din domeniu sunt
de acord că această echivalare este cât se poate de
exactă, ceea ce înseamnă că, într-adevăr, sfârşitul
calendarului maya corespunde datei de 21 decembrie
2012. În această zi, în timpul solstiţiului de iarnă, a avut
loc o conjunctură planetară mai puţin obişnuită:
Pământul s-a aliniat cu Soarele, care s-a aflat în mijlocul
ecuatorului galaxiei Căii Lactee, alcătuind ceea ce
vechii mayaşi numeau Copacul Sfânt. Alinierea astrală
a avut loc pe 21 decembrie 2012, la ora 11:11 a. M. GMT.
Conform credinţei mayaşe, centrul galaxiei noastre este
„Uterul Cosmic”: loc al morţii, al transformării, al
regenerării şi al renaşterii. Acest moment marchează
finalul calendarului mayaş.
Astronomii moderni confirmă calculele mayaşilor.
Pământul s-a aflat pe 21 decembrie 2012 într-un
aliniament exact cu Soarele şi cu centrul Căii Lactee, un
eveniment galactic care are loc o dată la 25.800 ani.
Nimeni nu a cunoscut exact nici înainte, nici după
eveniment care sunt sau vor fi efectele acestui
aliniament asupra Pământului, însă geofizicienii au o
teorie care vine în susţinerea prezicerilor mayaşe: este
vorba despre fenomenul inversării polilor, în cadrul
căruia aceştia îşi inversează poziţiile, cauzând
catastrofe naturale în lanţ care vor zgudui lumea
întreagă: cutremure, tsunami, incendii care au şi vor
avea ca rezultat pagube materiale şi pierderi
importante de vieţi omeneşti. Albert Einstein a fost
unul dintre primii oameni de ştiinţă care au susţinut
această teorie încă din 1955. Un nou studiu al
Universităţii Princeton dezvăluie faptul că Pământul
nu se confruntă cu această schimbare dramatică pentru
prima dată: în urmă cu 800 de milioane de ani, Polul
Nord se afla în mijlocul Pacificului, iar Alaska se afla la
Ecuator; mişcarea de translaţie nu s-a petrecut brusc, ci
de-a lungul unei lungi perioade de timp.

Contactul dintre mayaşi şi extratereştri

Producătorul filmului „Revelaţiile mayaşe despre

2012 şi după”, documentar realizat sub patronajul
guvernelor mexican şi guatemalez, a declarat că are
dovezi care atestă faptul că civilizaţia mayaşă a intrat în
contact cu extratereştri. El a publicat o fotografie care a
fost făcută în anii 30, într-o junglă din sudul
Guatemalei. În fotografie este un cap sculptat
descoperit în junglă, care reprezintă un extraterestru.
Teoria producătorului este susţinută şi de celebrul
fizician Stephen Hawking. Monumentul care a fost
fotografiat a fost sculptat în perioada 5.000–3.500 î.Hr.
Şi reprezintă dovada unei civilizaţii dezvoltate.
Fotografia reprezintă un cap cu un chip alungit, cu
trăsături fine, care nu concordă cu trăsăturile
prehispanice ale Americii. Bustul a fost creat de o
civilizaţie superioară, care avea cunoştinţe
impresionante şi despre care nu a fost descoperită încă
nicio dovadă pe Pământ. Producătorul a declarat că
Hawking a fost cooptat în echipa sa pentru a continua
cercetările.
Declaraţiile fizicianului Stephen Hawking au
continuat cu un semnal de alarmă: „Am avertizat
Omenirea că extratereştrii au fost acolo. Asta nu
înseamnă că dacă au fost prieteni cu mayaşii vor fi şi cu
noi. Oamenii trebuie să evite contactul cu extratereştrii,
oricât ne-ar consta aceasta.
Tot producătorul mai susţine că în jurul acestei
fotografii a fost montată şi o conspiraţie: fotografia a
fost publicată o singură dată într-o revistă englezească
care, ulterior, a fost retrasă de pe piaţă. El a mai spus că
bustul din fotografie are 17 metri înălţime şi 6 metri
lăţime, dar el nu mai este în jungla din Guatemala,
pentru că a fost preluat şi ascuns de americani.
 Monumentul poate fi comparat cu Statuile Moai din
Insula Paştelui sau cu Sfinxul din Egipt. În ultima parte
a declaraţiei, s-a mai spus că mayaşii şi extratereştrii au
avut o istorie a schimburilor. Acest fapt va produce un
impact la nivel mondial.

Drumurile mayaşilor care nu duc nicăieri

Drumurile mayaşilor, botezate drumuri de cult sau

căi ceremoniale, sunt drumuri late, pavate şi orientate
după un plan şi un scop bine definit, greu de înţeles
pentru mentalitatea omului modern, drumuri care
străbat sute de kilometri şi care uimesc şi acum prin
linearitatea perfectă cu care au fost construite prin
jungla umedă şi neprietenoasă. Acestea sunt drumuri
ciudate ale unei civilizaţii dispărute şi neînţelese. Nici
„Camino de los muertos”, coloana vertebrală a oraşului
Teotihuacan, nici aceste drumuri mai mult sau mai
puţin ceremoniale nu au fost întâmplător construite,
liniaritatea, planimetria şi lungimea lor fiind legate de
cu totul alte motivaţii decât cele pe care, astăzi, ştiinţa
încearcă să le prezinte.
Puţinele drumuri mayaşe care au supravieţuit
intemperiilor pot fi interpretate ca punţi de legătură
între diferite centre ceremoniale. Studiul acestor
tronsoane izolate, atâtea câte au mai rămas după
distrugerea lor sistematică ne conduce spre anumite
inadvertenţe logice. Cu toate că la vremea respectivă
nu erau cunoscute carele de povară prevăzute cu osii şi
roţi şi nici animalele de tracţiune, indienii anasazi au
construit o reţea de drumuri de circa 800 de kilometri,
aşezate pe o infrastructură solidă, late de până la 10
metri şi mărginite de borduri de piatră. Drumuri
trainice şi plane, orientate către un aliniament perfect,
ce ţintesc cu cerbicie şi consecvenţă orizontul, fără să
facă nici cel mai mic ocol, nici cea mai mică concesie
reliefului natural.
Punctul de plecare al acestora este zona centrală
locuită de indienii anasazi. De aici, drumurile se
răspândesc centrifug, trecând în unele cazuri pe lângă
modestele aşezări disparate în care trăiesc astăzi
urmaşii indienilor anasazi. De cele mai multe ori, aceste
drumuri se termină neaşteptat la marginea unor lacuri,
în faţa unui stei de stâncă sau lângă un izvor solitar.
Nimeni până în prezent nu a putut explica de ce.
Unul dintre cele mai mari şi mai reprezentative
dintre acestea, „Drumul Nordului”, are o lungime de
peste 80 de kilometri şi se sfârşeşte la marginea unui
canion singuratic. Logica şi sensul acestor drumuri
bizare care duc spre o ţintă necunoscută nouă rămân
pentru noi incomprehensibile. Singura explicaţie care a
fost dată de indienii anasazi a fost aceea că aceste
drumuri duc către lumea spiritelor.

Teotihuacán

Numit şi „Oraşul regilor”, este situat în Mexic şi

cunoscut datorită templelor piramidale şi alinierilor
astronomice. Construit acum mai bine de 2.000 de ani,
cu o mărime şi complexitate considerabile, pare că ar fi
un oraş al altei lumi. Cercetătorii sunt de părere că de-a
lungul timpului, oamenii care au aparţinut culturilor
mayaşă, zapotecă şi mexicană au participat la
realizarea acestuia.
Datorită sistemului de transport şi a practicilor
agricole folosite, Teotihuacán a fost considerat un oraş
cu o tehnologie mult mai avansată decât era posibil în
Mexicul preaztec. Cel mai cunoscut monument din
acest oraş este Piramida Soarelui, una dintre cele mai
mari construcţii din Emisfera Vestică. În urma studiilor
întreprinse asupra acesteia, se consideră că
aliniamentul ei este bazat pe un ciclu calendaristic.

Civilizaţia Olmecă

Olmecii au fost o civilizaţie precolumbiană din

America Centrală, care a influenţat masiv popoarele
care i-au urmat, precum aztecii sau mayaşii. Cultura
olmecă a înflorit în zona Golfului Mexicului între 1.200
şi 400 î.Hr. Olmecii au fost artişti şi sculptori talentaţi şi
au lăsat în urmă o multitudine de statuete, măşti şi
figurine. Însă, pe lângă toate acestea, ei au reuşit să
creeze nişte opere megalitice impresionante: 17 capete
gigantice din piatră, fiecare cântărind peste 50 de tone.
Capetele au fost descoperite în trei dintre cele mai
importante aşezări olmece din Mexic – La Venta, San
Lorenzo şi Tres Zapotez. Capetele au fost sculptate în
bucăţi uriaşe de bazalt, o rocă extrem de dură, fapt ce a
dat naştere unei întrebări justificate: ce unelte ar fi
putut folosi olmecii pentru a construi o operă atât de
impresionantă? Mai mult, imensele bucăţi de bazalt din
care au fost realizate capetele descoperite la San
Lorenzo au fost extrase din Munţii Tuxtla, care se află
la 50 de kilometri depărtare.
O altă controversă legată de această descoperire este
faptul că aproape toate capetele au trăsături specifice
rasei africane, cu nasul aplatizat şi buzele groase. Unii
susţin că acest fapt dovedeşte că au existat în Africa
civilizaţii avansate, capabile să navigheze pe oceanele
lumii încă dinaintea europenilor.

Civilizaţia Sumeriană

Vechea civilizaţie sumeriană este una dintre cele mai

misterioase şi controversate culturi din câte au fost
descoperite pe Terra. Strania legătură cu o civilizaţie
extraterestră a creat numeroase dezbateri în rândul
specialiştilor şi a ridicat numeroase întrebări cu privire
la originea Omului.
Există numeroase texte antice care ne spun că în
Mesopotamia a început totul, adică acolo este leagănul
omului modern. În urmă cu mai multe sute de mii de
ani, zeii au coborât pe Pământ şi au pus bazele unei
civilizaţii sofisticate, pe care o cunoaştem astăzi sub
numele de Sumer. Cel puţin aceasta este istoria regăsită
într-un antic text sumerian: „După ce regii au coborât
din Cer, au întemeiat cinci oraşe, înainte de Potop. În
decursul a 241.200 de ani, doar opt zei sau regi au
guvernat această mică civilizaţie”. Printr-un calcul
simplu, cei opt regi au avut o durată de viaţă de cel
puţin 30.000 de mii de ani. Este limpede că un om
normal nu poate trăit atât de mult şi din această cauză
se poate afirma că regii vechiului Sumer erau de
origine extraterestră.
Cultura sumeriană era una fascinantă. Oamenii antici
deţineau o tehnologie impresionantă care le oferea
posibilitatea să realizeze calcule complexe, „cu 15
cifre”, aşa cum spune pergamentul. Pentru a face o
comparaţie succintă, grecii antici au ajuns la
performanţa de a realiza calcule matematice cu numere
de până la 10.000. De aici deducem că sumerienii au
fost ajutaţi de către regii lor ocrotitori să înveţe tainele
matematicii. De asemenea, este posibil ca încă din acele
vremuri pe Terra să fi existat maşini de calcul extrem
de avansate, comparabile cu computerele din ziua
noastră.
Apoi a venit Potopul, care este prezentat cu lux de
amănunte şi în Biblie. Zeii au plecat pentru o perioadă
de timp şi imediat după calamitate au revenit şi oraşul
Kish a devenit sediul general al regalităţii. Cine a
provocat Potopul sau de ce, sunt întrebări ale căror
răspunsuri nu se găsesc în textele sumeriene. Imediat
după Potop, lucrurile s-au schimbat dramatic. Nu doar
că zeii au început să-şi arate adevărata faţă, dar şi
durata lor de viaţă a scăzut considerabil. De exemplu,
regele Etana a fost succesorul lui Arwium, fiul lui
Mashda şi a domnit pentru 1.560 de ani, imediat după
Potop.
Povestea regelui Etana, consemnată într-un text
antic, a fost făcută publică de cercetătorul italian
Alberto Fenoglio. Într-o zi, o imensă navă extraterestră,
dotată cu un scut imens, a aterizat în spatele palatului
regal. Din ea au coborât mai multe fiinţe umanoide,
înalte, cu părul blond şi tenul închis la culoare.
Extratereştrii au dorit să vorbească cu Etana şi l-au
invitat în nava lor. Consilierii regali i-au sugerat regelui
să decline această invitaţie, dar Etana, fără să ezite, s-a
urcat în nava extraterestră. Timp de 2 săptămâni, Etana
a fost dus pe Lună, Marte şi Venus. Nu se ştie ce s-a
discutat la bordul navei extraterestre, dar atunci când a
revenit pe Terra, Etana l-a numit consilier pe unul
dintre extratereştri. Etana a domnit 1.560 de ani şi
imediat după moarte s-a ridicat la ceruri, aşa cum a
făcut şi Iisus. Acesta a fost motivul pentru care a fost
supranumit şi Regele Dumnezeu.

Coloanele de la Baalbek

Baalbek este unul dintre cele mai controversate locuri

ale Antichităţii. Se află în Liban, la circa 80 km
depărtare de capitala Beirut. Nimeni până în prezent,
după cunoaşterea noastră, nu a legat coloanele şi terasa
de la Baalbek de mai vechea civilizaţie sumeriană,
edificată, probabil, cu ajutorul unei civilizaţii
extrapământene, cum încercăm să demonstrăm în
această lucrare.
Baalbek-ul este cunoscut azi datorită templului
construit pentru zeul Jupiter de către romani, dar şi
datorită templului „antic”, distrus de romani, din care
a mai rămas doar baza şi coloanele din faţă, ce are o
particularitate unică în lume: peste vechile ruine
rămase din templul arhaic, romanii au reconstruit
templul lor, schimbându-i apoi numele din Baalbek în
Heliopolis.
Partea cea mai interesantă este că baza templului
arhaic are în componenţa sa nişte pietre de granit de o
mărime uimitoare: trei la număr, de aceea au căpătat
numele de Trilithon. Sunt printre cele mai mari pietre
de construcţie remarcate în lume, mult timp fiind
considerate chiar cele mai mari. Fiecare bloc este
perfect şlefuit şi cântăreşte peste 1.000 de tone.
Nu cunoaştem nici azi cine a putut să le aducă din
carieră în acest loc, să le taie şi să le aşeze perfect pe
locul lor. Această tehnică de construcţie nu aparţine
niciunei civilizaţii cunoscute astăzi pe Pământ. Curtea
templului arhaic de la Baalbek este aşezată pe o
platformă numită Marea Terasă, care are un zid enorm,
realizat cu pietre-mastodont de 20 m lungime şi 4 m
grosime. 9 dintre aceste blocuri se află pe latura de
nord a templului, 9 la sud şi 6 la vest.
Mai există o piatră – „Piatra femeii însărcinate” – mai
mare decât toate acestea, la câţiva kilometri depărtare
de Baalbek, într-o carieră de calcar: are 1.260 de tone şi
depăşeşte 21 m lungime.

Tamilii şi subcontinentul Kumari Kandam

Kumari Kandam se referă la un subcontinent

mitologic pierdut de civilizaţia antică a Tamililor,
continent care era situat la sud de India, în Oceanul
Indian. Alte denumiri sau variante de ortografie includ
şi Kumarik Kantam şi Kumari Nadu. Civilizaţiile
mitice care se presupune că au existat – Atlantis şi
Lemuria – au aceeaşi iconografie în toate miturile
despre creaţie, distrugere şi zeii veniţi din Cer.
În secolul al XIX-lea, savanţii europeni şi americani
au confirmat existenţa unui continent scufundat numit
Lemuria, pentru a explica asemănările geologice între
Africa, India şi Madagascar. Cercetători ai civilizaţiei
Tamil au adaptat aceste teorii referindu-se la terenurile
Pandyan din sudul Indiei, pierdute în ocean, fenomen
descris în literatura de specialitate veche, tamilă şi
sanscrită. Conform scrierilor vechi, o civilizaţie antică
Tamil a existat pe vechiul continent Lemuria, înainte de
a dispărea după o mare catastrofă. În secolul XX,
scriitorii Tamil au început să folosească numele de
„Kumari Kandam” pentru a descrie acest continent
scufundat.
Deşi teoria existentei continentului Lemuria – vezi
mai sus în acest studiu – a fost mai târziu adoptată
pentru a demonstra teoria derivei continentelor,
conceptul a rămas popular printre reformatorii Tamil
ai secolului XX. Potrivit acestora, Kumari Kandam a
fost locul unde s-au organizat primele două academii
literare Tamil, în timpul domniei unui rege din dinastia
Pandyan. Ei au susţinut despre Kumari Kandam că ar
fi leagănul civilizaţiei pentru a dovedi vechimea limbii
şi culturii Tamil.
Termenul Kumari Kandam a apărut pentru prima
dată în secolul al XV-lea, în Kanda Puranam, versiunea
Tamil a Skanda Puranam (texte hinduse religioase). Cu
toate acestea, poveşti despre un teren vechi scufundat
în Oceanul Indian au fost înregistrate în mai multe
opere literare tamile anterioare. Potrivit acestor
povestiri, o parte din teren a fost condus de regii
Pandiyan şi a fost înghiţit de mare. Povestea de Kumari
Kandam nu este considerată ca fiind doar o poveste,
dar pare să fie încărcată cu sentimente naţionaliste.
Conform acestei poveşti a fost susţinut faptul că regii
Pandiyan din Kumari Kandam erau conducătorii
întregului continent indian şi că Tamil este civilizaţia
cea mai veche din lume.
Când subcontinentul Kumari Kandam fost
scufundat, oamenii săi s-au răspândit în întreaga lume
şi au fondat diferite civilizaţii, prin urmare mai mulţi
cercetători susţin că acest continent pierdut a fost
leagănul civilizaţiei umane.

Cronicile Pământului: Cronologie

Evenimente anterioare Potopului
 Pe Nibiru, o planetă îndepărtată a Sistemului nostru Solar,
viaţa se confruntă cu stingerea lentă, pe măsură ce atmosfera
400.000

planetei se erodează. Înlăturat de Anu, conducătorul Alalu

fuge cu o navă spaţială şi se adăposteşte pe Pământ.
Descoperă că Pământul conţine aur, care se poate folosi
pentru a proteja atmosfera nibiriană
Conduşi de Enki, un fiu al lui Anu, Anunnakii aterizează pe
445.000

Pământ şi înfiinţează Eridu - Staţia Terestră I – pentru

extracţia aurului din apele Golfului Persic
Climatul terestru se îmblânzeşte. Tot mai mulţi Anunnaki
430.00

sosesc pe Pământ, printre ei fiind şi sora după tată a lui Enki,

Ninharsag, Ofiţer Medical Principal
Producţia de aur scăzând, Anu vine pe Pământ cu Enlil,
moştenitorul legal. Se ia hotărârea de a obţine aurul vital
416.000

extrăgându-i din sudul Africii

Prin tragere la sorţi, Enlil câştigă comanda Misiunii Terestre;
Enki e exilat în Africa. La plecarea de pe Pământ, Anu e
contestat de nepotul lui Alalu
Şapte aşezări funcţionale din sudul Mesopotamiei includ un
Spaţioport (Sippar), Centrul de Control al Misiunii (Nippur),
un centru metalurgic (Badtibira), un centru medical
400.000

(Shuruppak). Minereul soseşte cu navele din Africa; metalul

rafinat este trimis pe staţiile orbitale manevrate de Igigi, apoi
transferat pe navele spaţiale care sosesc periodic de pe
Nibiru
Câştigând sprijinul Igigilor, nepotul lui Alalu încearcă să
380.000

acapareze puterea asupra Pământului. Enliliţii câştigă

Războiul Zeilor Bătrâni
 Anunnakii care muncesc în minele de aur se revoltă. Ehki şi
Ninharsag creează Muncitori Primitivi prin manipularea
genetică a femelei de maimuţă antropoidă; aceştia preiau
300.000

muncile manuale ale Anunnakilor. Enlil face o razie prin

mine şi aduce Muncitorii Primitivi la Edin-ul din
Mesopotamia. Primind capacitatea de a procrea, Homo
sapiens începe să se înmulţească
100.000 200.000

Viaţa pe Pământ regresează în timpul unei noi ere glaciare

Clima se încălzeşte din nou. Anunnakii (numiţi în Biblie

Nefilimi), spre nemulţumirea crescândă a lui Enlil, se
căsătoresc cu fiice ale Omului
Începe „blestemarea Pământului - o nouă Eră Glaciară.
75.000

Tipuri umane regresive cutreieră Pământul. Supravieţuieşte

Omul de Cro-Magnon
Enki şi Ninharsag promovează oameni cu strămoşi
49.000

Anunnaki la putere, în Shuruppak. Enlil, înfuriat,

complotează exterminarea Omenirii
Dându-şi seama că trecerea lui Nibiru prin apropierea
Pământului va declanşa maree imense, Enlil îi pune pe
13.000

Anunnaki să jure că vor ţine secretă fată de Omenire

calamitatea iminentă
î.Hr.

Evenimente ulterioare Potopului

 Enki încalcă jurământul, instruindu-i pe Ziusudra/Noé să
construiască o navă submersibilă. Potopul inundă tot
Pământul; Anunnakii asistă la distrugerea totală, din nava lor
11.000

de pe orbită. Enlil acceptă să acorde restului Omenirii unelte

şi seminţe; începe agricultura pe podişuri. Enki domesticeşte
animalele
Urmaşii lui Noé primesc trei regiuni. Ninurta, primul fiu al
lui Enlil, construieşte baraje în munţi şi asanează râurile,
pentru a face Mesopotamia locuibilă; Enki revendică valea
10.500

Nilului. Peninsula Sinai este reţinută de Anunnaki pentru

un spaţio-port postdiluvian; se înfiinţează un Centru de
Control al Misiunii, pe Muntele Moriah (viitorul Ierusalim)
Ra/Marduk, fiul dintâi născut al lui Enki, împarte dominaţia
9330 9780

asupra Egiptului între Osiris şi Seth

Seth îl prinde şi îl dezmembrează pe Osiris, preluând
domnia exclusivă asupra Văii Nilului
Horus îl răzbună pe tatăl său Osiris, declanşând Primul
8970

Război al Piramidelor. Seth fuge în Asia, ocupând Peninsula

Sinai şi Canaanul
Opunându-se controlului rezultant asupra tuturor
instalaţiilor spaţiale din partea descendenţilor lui Enki,
enliliţii dezlănţuie Al Doilea Război al Piramidelor.
Victorios, Ninurta goleşte Marea Piramidă de toate
8670

echipamentele. Ninharsag, sora după tată a lui Enki şi Enlil,

convoacă o conferinţă de pace. Împărţirea Pământului e
confirmată. Domnia peste Egipt se transferă de la dinastia
lui Ra/Marduk la cea a lui Thoth. Heliopolis e construit ca
înlocuitor al Oraşului Far
 Anunnakii reînfiinţează avanposturi la poarta instalaţiilor
8500

spaţiale; unul dintre acestea e Ierihonul

Pe măsură ce epoca de pace continuă, Anunnakii îi acordă

7400

Omenirii noi progrese; începe perioada neolitică. Semizeii

domnesc peste Egipt
Apare civilizaţia urbană în Sumer, când Anunnakii
reconstruiesc Oraşele Vechi, începând cu Eridu şi Nippur.
3800

Anu vine pe Pământ, într-o vizită festivă. În cinstea lui este

clădit un nou oraş, Uruk (Erech). Anu face din templu
sălaşul iubitei sale nepoate Inanna/Ishtar
î.Hr.

III. Monarhia pe Pământ

Omenirii i se acordă monarhia. Kish este prima capitală, sub

egida lui Ninurta. Calendarul începe la Nippur. Înfloreşte
civilizaţia în Sumer (Prima Regiune)
3760

Primatul din Sumer îi este transferat lui Nannar/Sân.

Marduk proclamă Babilonul „Poarta Zeilor”. Incidentul cu
„Turnul Babel”. Anunnakii încurcă limbile omenirii.
După ce lovitura sa de stat eşuează, Marduk/Ra revine în
Egipt, îl detronează pe Thoth şi îl răpeşte pe fratele său mai
3450

mic, Dumuzi, căsătorit cu Inanna. Dumuzi e omorât

accidental; Marduk este închis de viu în Marea Piramidă.
Eliberat printr-un puţ de urgenţă, pleacă în exil.
350 de ani de haos iau sfârşit o dată cu încoronarea primului
3100

faraon egiptean, la Memphis. Civilizaţia ajunge în A Doua

Regiune.
2900 Monarhia din Sumer e transferată în Erech. Inanna primeşte
dominionul Regiunii a Treia; începe civilizaţia din Valea
Indusului.

Capitala regală a Sumerului se mută din loc în loc. Monarhia

2650

se deteriorează. Enlil îşi pierde răbdarea faţă de mulţimile

dezordonate de oameni.

Inanna se îndrăgosteşte de Sharru-Kin (Sargon). Acesta

2371

întemeiază noua capitală, Agade (Akkad). Ia fiinţă imperiul

akkadian.
Urmărind să stăpânească toate cele Patru Regiuni, Sargon
sustrage solul sacru din Babilon. Conflictul Marduk- Inanna
2316

se inflamează din nou. Ia sfârşit când Nergal, fratele lui

Marduk, vine din Africa de Sud la Babilon şi îl convinge pe
Marduk să plece din Mesopotamia.

Naram-Sin urcă pe tronul din Akkad. Dirijat de beligeranta

2291

Inanna, el penetrează Peninsula Sinai, invadând Egiptul.

Inanna uzurpă puterea în Mesopotamia: Naram-Sin

profanează Nippurul. Marii Anunnaki dezintegrează Agade.
2255

Inanna fuge. Sumerul şi Akkadul sunt ocupate de trupele

străine, loiale lui Enlil şi lui Ninurta.
Civilizaţia sumeriană se înalţă pe noi culmi, sub
conducătorii luminaţi din Lagash. Thoth îl ajută pe regele
2220

său, Gudea, să construiască un templu ziggurat pentru

Ninurta.
 La Nippur, într-o familie regal-clericală, se naşte Terah, tatăl
2193

lui Avraam.

Egiptul este împărţit; discipolii lui Ra/Marduk păstrează

2180

sudul; faraonii opuşi lui câştigă tronul Egiptului Inferior.

În timp ce Enlil şi Ninurta lipsesc tot mai mult, autoritatea

centrală se deteriorează şi ea în Mesopotamia. Tentativa
2130

Inannei de a recâştiga monarhia pentru Erech nu are

rezultate de durată.
IV. Secolul Fatidic
2123

Avraam se naşte la Nippur.

Enlil îi încredinţează lui Nannar Ţara lui Shem; Ur e declarat

capitala noului imperiu. Ur-Nammu preia tronul şi e numit
2113

Protector al Nippurului. Un preot nippurian - Terah, tatăl lui

Avraam - vine la Ur pentru a face legătura cu curtea regală.
Ur-Nammu moare în luptă. Oamenii îi consideră moartea
2096

prematură o trădare din partea lui Anu şi Enlil. Terah pleacă

spre Harran, cu familia lui.
Shulgi accede pe tronul Urului, strângând legăturile
imperiale. Pe măsură ce imperiul prosperă, Shulgi cade
2095

victimă farmecelor Inannei şi îi devine amant. Le acordă

Larsa elamiţilor, în schimbul serviciilor lor ca Legiune
Străină.
2080 Prinicipii tebani loiali lui Ra/Marduk forţează spre nord, sub
Mentuhotep I. Nabu, fiul lui Marduk, câştigă aderenţi
pentru tatăl său, în Asia de Vest.

La ordinul lui Nannar, Shulgi trimite trupele elamite să

2055

reprime răscoalele din oraşele canaanite. Elamiţii ajung la

poarta Peninsulei Sinai şi la Spaţioport.

Shulgi moare. Marduk vine în Ţara Hittiţilor. Avraam

2048

primeşte ordin să se prezinte în sudul Canaanului, cu un

corp de cavalerie de elită.

Amar-Sin (biblicul Amraphel) devine rege al Urului.

2047

Avraam merge în Egipt, unde stă cinci ani, apoi revine cu şi

mai multe trupe.
Îndrumat de Inanna, Amar-Sin formează o coaliţie a Regilor
de la Răsărit, lansând expediţii militare în Canaan şi Sinai,
2041

sub comanda elamitului Khedorla’omer. Avraam le

blochează înaintarea, la poarta spre Spaţioport.
Shu-Sin îl înlocuieşte pe Amar-Sin pe tronul Urului, în timp
2029 2038

ce imperiul se dezintegrează.
Ibbi-Sin îi ia locul lui Shu-Sin. Provinciile apusene înclină tot
mai mult spre Marduk.
 În fruntea prozeliţilor săi, Marduk mărşăluieşte spre Sumer,
unde se întronează în Babilon. Luptele se răspândesc până
în centrul Mesopotamiei. Sfânta Sfintelor a lui Nippur e
profanată. Enlil cere pedepsirea lui Marduk şi a lui Nabu;
2024

Enki se opune, dar fiul său Nergal se dă de partea lui Enlil.

În timp ce Nabu îşi organizează partizanii canaaniţi, spre a
captura Spaţioportul. Marii Anunnaki aprobă folosirea
armelor nucleare. Nergal şi Ninurta distrug Spaţioportul şi
oraşele canaanite eretice.
Vântul duce norul radioactiv în Sumer. Oamenii mor în
condiţii cumplite, animalele pier, apa e contaminată, solul
2023

devine sterp. Sumerul şi marea sa civilizaţie se prăbuşesc.

Moştenirea lui e predată spiţei lui Avraam, căruia i se naşte,
la vârsta de 100 de ani, un moştenitor legitim: Isaac.

Călătoria în Calea Lactee

Vechile datini spun despre Calea Laptelui că ea se

contopeşte cu marea. Nu tare demult, oamenii care
locuiau pe ţărmul mării au băgat de seamă că în fiecare
an, în luna a opta, în zile anumite, venea şi pleca o
plută. Un om, mânat de firea lui iscoditoare, şi-a
înjghebat pe pluta aceea un acoperiş, şi-a pus acolo mai
multe merinde, s-a aşezat pe plută şi a pornit cu ea în
larg. După mai bine de zece zile, omului i s-a părut că
astrele cereşti începuseră să-l lumineze din spate, iar
apoi deosebirea dintre zi şi noapte s-a şters cu totul.
Peste alte zece zile el s-a pomenit deodată în faţa unor
ziduri de cetate, dincolo de care se zăreau nişte clădiri
înalte, iar înăuntrul acestora o mulţime de femei
şezând dinaintea unor războaie de ţesut. După aceea
s-a ivit de undeva un bărbat care ducea un taur la
adăpătoare. Văcarul acela l-a întrebat cu mirare pe noul
venit: «Pentru ce anume aţi binevoit să sosiţi aici?»
Omul care venise i-a istorisit totul în amănunţime şi
apoi l-a întrebat unde anume nimerise. Văcarul i-a
răspuns: «După ce vă veţi întoarce acasă, duceţi-vă în
Si-chuan, la Yang Zhun-ping, şi întrebaţi-l pe el».
Aşadar, fără să se mai fi dat jos pe ţărm, omul acela s-a
întors pe meleagurile lui la sorocul obişnuit.
Apoi a călătorit până în Si-chuan, a umblat până l-a
găsit pe Yang Zhun-ping, iar acela i-a spus: «În anul
cutare, în luna şi în ziua cutare, o stea străină a pătruns
în constelaţia Păstorului». După ce s-au făcut toate
socotelile trebuitoare, deodată a ieşit în vileag faptul că
tocmai în răstimpul cuvenit omul acela cu pluta
ajunsese plutind anume până la Calea Laptelui.
(Zhang Hua /232–300/, Descrierea tuturor lucrurilor)

Dragonii de transport

Wang [poruncise] să fie înhămaţi opt dragoni

alergători. Cel dintâi se numea Zhue-zi, adică
Cel-ce-se-smulge-de-pe-Pământ, şi acesta fugea cu
mare iuţeală, fără să atingă pământul; al doilea se
numea Fan-yü, adică Cel-care-fâlfâie: când alerga
acesta în goană, întrecea toate păsările care zburau. Al
treilea se numea Ben-xiao, adică
Cel-ce-galopează-sub-Cer: într-o singură noapte, el era
în stare să străbată alergând zece mii de li. Al patrulea
se numea Chao-ying, adică Cel-care-întrece-umbra: el
se mişca ajungând mereu din urmă [mişcarea] Soarelui.
Al cincilea se numea Yui huei, adică Sclipitorul: toată
blana de pe el strălucea răsfrângându-se în fel de fel de
culori. Al şaselea se numea Chao-kuang, adică
Cel-care-întrece-iuţeala-luminii: dintr-un singur salt,
acesta străbătea o depărtare la fel de lungă cât zece
umbre. Al şaptelea se numea Teng-u, adică
Ceaţa-învolburată: el gonea călare pe un nor. Al
optulea se numea Qià-yi, adică înaripatul: acesta avea
nişte aripi dintre cele mai adevărate.
(Wang Qià, Însemnări despre întâmplări uitate)

Vedenia lui Ezechiel

Preotul Yehezqel (în rostire greacă, Iezekiel), oficiind

în Templul din Ierusalim între anii 593–563 î.Hr. într-o
datare bineînţeles ipotetică, aşa cum ipotetică este şi
persoana profetului), ar fi fost captiv la Babilon în 597
î.Hr., pe la vârsta de treizeci de ani, cu zece ani înainte
de dărâmarea Ierusalimului (587 î.Hr.). Numele lui
traducea un simbol teologic: Dumnezeu (El) dă putere.
Cartea biblică ce i se atribuie este de fapt un amestec,
superficial sudat de mituri vechi cu caracter
escatologic, de predici oraculare, pamflete politice şi
crâmpeie de cronică, între care faimoasa vedenie pare a
fi un mit din tezaurul tradiţiei premozaice.
În anul al treizecilea, în luna a patra, în ziua a cincea a
lunii, pe când eram printre surghiuniţii de la râul
Chebar, cerurile s-au deschis şi am văzut vedenii ale lui
El. În ziua a cincea a lunii – din anul al cincilea de
surghiun al regelui Jehoiachim – cuvântul lui Yahweh a
venit către Yehezqel preotul, fiul lui Buzi, în ţara
caldeilor, la râul Chebar; şi acolo a fost mâna lui
Yahweh peste dânsul. Şi am privit, iată, un vifor de
vânt care năvălea dinspre miazănoapte, şi un nor mare,
cu strălucire de jur-împrejurul lui şi cu foc izbucnind
necontenit înainte, iar în mijlocul focului se arăta ceva
cum e bronzul sclipitor. Şi din miezul acestora s-au ivit
chipurile a patru făpturi vii. Şi aceasta era înfăţişarea
lor: ele aveau chip de oameni, dar fiecare avea patru
feţe, şi fiecare avea patru aripi. Picioarele lor erau
drepte, şi tălpile picioarelor lor erau întocmai ca şi
copita piciorului de viţel; şi ele scânteiau ca bronzul
lustruit. Sub aripile lor, în tuspatru părţile, ele aveau
mâini omeneşti. Iar feţele şi aripile, tuspatru le aveau
astfel: aripile lor se atingeau una de alta; ele mergeau
fiecare drept înainte, fără a se întoarce cum s-au dus.
Cât priveşte chipul feţelor lor, fiecare avea faţă de om
înainte; tuspatru aveau chip de leu în partea dreaptă,
tuspatru aveau chip de taur în partea stângă, şi
tuspatru aveau chip de vultur la spate. Astfel erau
feţele lor. Iar aripile lor erau întinse în sus; fiecare
făptură avea câte două aripi, fiecare din acestea se
atingea de aripa celeilalte, în vreme ce două le
acopereau trupurile. Şi fiecare mergea drept înainte; ori
încotro le-ar fi mânat duhul, într-acolo se îndreptau şi
ele, fără a se întoarce cum s-au dus. Şi în mijlocul
făpturilor celor vii era ceva ce arăta ca nişte cărbuni
arzând cu flacără, ca nişte torţe care se tot mişcau
încolo şi încoace printre făpturile cele vii; şi focul
strălucea, iar din foc ţâşneau fulgere. Şi făpturile cele
vii se asmuţeau încolo şi-ncoace, aidoma scăpărării de
fulger. Pe când mă uitam la făpturile cele vii, am zărit o
roată peste pământ, lângă făpturile cele vii, câte una
pentru fiecare dintre tuspatru feţele lor.
Iată înfăţişarea roţilor şi întocmirea lor: înfăţişarea lor
era întocmai ca strălucirea unui crisolit; şi tuspatru
aveau aceeaşi înfăţişare, întocmirea lor fiind ca o roată
îmbucată în altă roată. Când mergeau, ele se îndreptau
în mers înspre cele patru părţi ale lor, fără a se întoarce
cum s-au dus. Cele patru roţi aveau obezi, iar ele aveau
spiţe; şi obezile lor erau pline ochi jur-împrejur. Şi când
făpturile cele vii mergeau, roţile mergeau lângă ele; iar
când făpturile cele vii se ridicau de pe pământ, se
ridicau şi roţile. Ori încotro le-ar fi mânat duhul,
într-acolo se îndreptau şi ele, şi roţile se ridicau
împreună cu ele, fiindcă duhul făpturilor vii era în roţi.
Când ele mergeau, mergeau şi acestea; şi când se
opreau ele, şi acestea se opreau; şi când se ridicau ele
de la pământ, se ridicau şi roţile împreună cu ele,
fiindcă duhul făpturilor vii era în roţi.
Peste capetele făpturilor celor vii era o tărie aidoma
bolţii cereşti, [strălucind] tulburător ca şi cleştarul,
întinsă peste capetele lor. Şi sub această boltă cerească
aripile lor erau întinse drept, unele spre altele; şi fiecare
făptură avea două aripi care îi acopereau trupul. Şi
când ele mergeau, auzeam sunetul aripilor lor ca un
vuiet de ape mari, ca tunetul Atotputernicului, ca
zgomotul tumultului, ca larma unei oştiri; iar când ele
se opreau, îşi lăsau aripile în jos. Şi răsuna un glas de
deasupra acestei bolţi cereşti, peste capetele lor; când
ele se opreau îşi lăsau aripile în jos.
Iar deasupra acestei bolţi cereşti de peste capetele lor
era ceva semănând cu un tron, cu înfăţişare de
lapislazuli; şi pe ceva ce semăna cu un tron, şedea ceva
aducând la înfăţişare cu un chip de om. Şi mai sus de
ceea ce avea înfăţişarea şalelor sale, am zărit ceva
precum este bronzul strălucitor, semănând la chip cu
focul zăgăzuit de jur-împrejur; iar mai jos de ceea ce
avea înfăţişarea şalelor lui, am zărit ceva care avea
înfăţişarea focului, şi aceasta era sclipirea dimprejurul
său. Era aidoma chipului de curcubeu care este în nor
într-o zi de ploaie, aşa era înfăţişarea strălucirii ce se
arăta jur-împrejur. Aşa era înfăţişarea chipului slavei
lui Yahweh. Şi când am văzut-o, am căzut cu faţa la
pământ şi am auzit vorbind vocea cuiva. Şi el mi-a
spus: «Fiul Omului, scoală-te în picioare, şi eu voi vorbi
cu tine!»
Şi când a vorbit el către mine, Duhul a intrat în mine
şi m-a ridicat în picioare; iar eu l-am auzit cum vorbea
către mine. Şi el mi-a spus: «Fiul Omului, te-am trimis
la poporul lui Israel, la neamurile de răzvrătiţi care s-au
răsculat împotriva mea; ei şi părinţii lor au păcătuit
împotriva mea până în ziua de azi. Poporul este
deopotrivă de neruşinat şi îndărătnic; te-am trimis la
dânsul şi tu vei îi vei spune: – Aşa grăieşte El,
Yahweh...» în adaos, el a rostit către mine: «Fiul
Omului, primeşte în inima ta şi ascultă cu urechile tale
toate cuvintele mele pe care ţi le voi rosti. Şi du-te,
mergi la cei surghiuniţi, la poporul tău şi spune-i lui: –
Aşa grăieşte El, Yahweh! — fie că te va asculta, fie că nu
va voi să te asculte». Atunci m-a ridicat Duhul în sus şi
gloria lui Yahweh când s-a înălţat din locul ei am auzit
la spatele meu un huruit ca al unui mare cutremur de
pământ; era zgomotul aripilor făpturilor celor vii, care
se atingeau una de alta, şi huruitul roţilor de alături,
care vuiau ca un mare cutremur de pământ.
Duhul m-a ridicat în sus şi m-a purtat departe, iar eu
mă chinuiam în zbuciumul duhului meu, în vreme ce
mâna lui Yahweh apăsa din greu pe mine; şi am ajuns
la surghiuniţi, în Tel-abib, care se afla lângă râul
Chebar. Şi am stat acolo copleşit printre ei şapte zile.
[...]
Pe când mă uitam, iată că pe această boltă cerească ce
era peste capetele heruvimilor s-a ivit deasupra ceva
aidoma unui safir, care semăna la înfăţişare cu un tron.
Apoi el i-a spus bărbatului cu veşmânt alb de in: «Intră
între roţile care se învârtesc sub heruvim; umple-ţi
mâinile cu cărbuni aprinşi dintre heruvimi şi
împrăştie-i peste cetate». Şi el a intrat acolo, în faţa
ochilor mei. Când a intrat bătrânul, heruvimii au stat în
partea dinspre miazăzi a casei; şi un nor a umplut
curtea cea dinăuntru. Şi gloria lui Yahweh s-a ridicat de
pe heruvimi către pragul casei; iar casa a fost umplută
de nor, şi curtea era plină de strălucirea gloriei lui
Yahweh. Şi sunetul aripilor de heruvimi se putea auzi
în curtea cea dinafară, întocmai ca vocea
Atotputernicului El, atunci când vorbeşte. Şi când i-a
poruncit bărbatului celui cu veşmânt de in: «Ia foc din
roţile care se învârtesc, dintre heruvimi», acela a intrat
şi s-a oprit lângă o roată. Şi un heruvim şi-a întins mâna
înainte printre heruvimi spre focul care era între
heruvimi, şi a luat din el, şi l-a pus în mâinile
bărbatului celui cu veşmânt de in, care l-a luat şi a ieşit
afară.
Heruvimii păreau să aibă sub aripa lor ceva care
semăna cu o mână omenească. Şi m-am uitat, şi iată,
erau patru roţi lângă heruvimi, câte una de fiecare
heruvim; iar înfăţişarea roţilor era ca un crisolit
scânteietor. Cât despre înfăţişarea lor, tuspatru aveau
acelaşi chip, ca şi cum o roată era îmbucată în altă
roată. Când mergeau, ele se îndreptau în mers în
oricare din cele patru părţi, fără a se întoarce cum s-au
dus, ci în orice parte s-ar fi îndreptat roata din faţă o
urmau şi celelalte, fără a se întoarce cum s-au dus. Şi
întreg corpul lor, şi obezile lor, şi spiţele lor, şi aripile
lor, şi roţile lor erau pline ochi de jur-împrejur, roţile ce
le avea fiecare din tuspatru. Şi aceste roţi ei le-au numit,
în auzul meu, roţile de vifor. Şi fiecare avea patru feţe:
faţa cea dintâi era faţă de heruvim, şi faţa a doua era
faţă de om, şi a treia era faţă de leu şi a patra era faţă de
vultur. Şi heruvimii s-au înălţat în sus. Aceştia erau
făpturile cele vii pe care le-am văzut lângă râul Chebar.
Şi când au pornit heruvimii şi-au ridicat în sus aripile
lor ca să se înalţe sus de la pământ, roţile nu s-au întors
de lângă ei. Când s-au oprit şi roţile, şi când ei s-au
înălţat sus, s-au înălţat şi roţile cu ei; căci duhul vieţii
era în ei. Atunci gloria lui Yahweh s-a dus înainte, din
pragul casei, şi a stat deasupra heruvimilor. Şi
heruvimii şi-au ridicat aripile în sus şi s-au înălţat de pe
pământ în văzul meu, aşa precum au pornit, împreună
cu roţile de lângă ei, şi ei s-au oprit la intrarea porţii de
la răsărit a casei lui Yahweh, şi gloria Dumnezeului (El)
lui Israel era deasupra lor. Acestea erau făpturile cele
vii pe care le-am văzut sub Dumnezeul lui Israel, lângă
râul Chebar, şi eu i-am cunoscut că erau heruvimi.
Fiecare avea patru feţe şi fiecare avea patru aripi, şi sub
aripile lor era ceva care semăna cu nişte mâini
omeneşti. Iar cât priveşte chipul feţelor lor, ele arătau
aidoma chipurilor ce le-am văzut la râul Chebar.
Fiecare mergea drept înainte. [...]
În anul al douăzeci şi cincilea al surghiunului nostru,
la începutul anului, în ziua a zecea a lunii, într-al
paisprezecelea an de când a fost supusă cetatea, anume
în ziua aceea a fost mâna lui Yahweh asupra mea, şi
m-a adus întru vedeniile lui El, în ţara lui Israel, şi m-a
lăsat jos pe un munte foarte înalt, pe care se afla o zidire
în partea dimpotrivă faţă de mine, către miazăzi. Când
el m-a dus acolo, iată că acolo era un bărbat a cărui
înfăţişare era ca bronzul, cu o funie de in şi cu o trestie
de măsurat în mâna sa, şi el stătea sub bolta porţii. Şi
bărbatul a grăit către mine: «Fiul Omului, priveşte cu
ochii tăi şi ascultă cu urechile tale şi ţine minte tot ceea
ce îţi voi arăta, căci ai fost adus aici cu porunca ca eu
să-ţi pot arăta ţie acestea».
[...] După ce a sfârşit de măsurat partea dinăuntru a
templului, el m-a scos afară prin poarta ce dădea cu
faţa spre răsărit şi a măsurat întinderea templului de
jur-împrejur. [...]
După aceea el m-a adus către poartă, la poarta ce
stătea cu faţa spre răsărit. Şi iată, gloria Dumnezeului
(El) lui Israel venea dinspre răsărit; iar vuietul sosirii
sale era ca vuietul unor ape mari; şi pământul strălucea
de slava lui. Şi vedenia pe care am văzut-o era întocmai
ca vedenia pe care o văzusem când el venise să
nimicească cetatea, şi ca vedenia pe care o văzusem
lângă râul Chebar; şi am căzut cu faţa la pământ. Când
gloria lui Yahweh a intrat în templu prin poarta care da
cu faţa spre răsărit, Duhul m-a ridicat în sus şi m-a
adus în curtea dinăuntru; şi iată, gloria lui Yahweh
umpluse templul. În timp ce bărbatul stătea lângă
mine, am auzit pe cineva grăindu-mi din templu, şi
acela mi-a zis: «Fiul Omului, acesta este locul tronului
meu şi locul tălpilor picioarelor mele, unde voi sălăşlui
mereu în mijlocul poporului lui Israel de-a pururi...»
(Vechiul Testament, Profetul Iezechiel, I, 1–28; II, 1–4;
 III, 10–15; IX, 1–11; X, 8–20; XL, 1–4, 15; XLIII, 1–7)

Răpirea lui Enoh

Dar vedenia mi s-a arătat astfel: iată că nişte nori

m-au chemat în vedenie şi un nor gros m-a strigat; iar
mersul stelelor şi fulgerelor m-au îndemnat să mă
grăbesc şi m-au dorit; şi vânturile, în vedenia mea,
m-au făcut să zbor şi m-au zorit; ele m-au adus acolo
sus şi m-au silit să pătrund în ceruri. Am intrat, îndată
ce am ajuns în preajma unui perete zidit din pietre de
grindină; îl înconjurau limbi de foc şi ele au început să
mă îngrozească. Am pătruns printre limbile de flăcări
şi m-am apropiat de o casă mare, bătută în pietre de
grindină; zidurile acestei case erau ca un mozaic din
pietre de grindină, iar duşumeaua era de grindină.
Acoperişul ei era ca drumul stelelor şi ca fulgerele; la
mijloc stăteau heruvimi de foc, iar bolta era de apă. Un
foc arzător înconjura zidurile şi uşa [casei] ardea în
văpăi.
Am intrat în casa aceasta; ea era înflăcărată ca focul şi
rece ca zăpada; şi nu se afla în casa aceea nimic din
podoabele vieţii; am fost copleşit de spaimă şi am
început să tremur. Tulburat şi tremurând, am căzut cu
faţa în jos şi o vedenie mi s-a arătat. Şi iată era altă casă,
mai mare decât cea dintâi, şi toate uşile ei erau deschise
dinaintea mea; ea era întocmită din limbi de văpaie, şi
în totul aşa de minunată, întru măreţie, strălucire şi
mărime, încât nu pot grăi din pricina slavei şi măreţiei
ei. Duşumeaua era de foc; fulgerele şi dârele stelelor îi
alcătuiau partea de sus, iar acoperişul ei era aşijderea
de foc arzând. Şi am privit, şi am văzut în casa aceasta
un tron înălţat, a cărui înfăţişare era precum cleştarul şi
împrejmuirea căruia era ca Soarele şi [răsuna] glas de
heruvimi. De sub tron ţâşneau râuri de foc arzător, şi
n-am fost în stare să le privesc.
Măreaţa glorie şedea pe acest tron şi veşmântul ei era
mai sclipitor decât Soarele şi mai alb ca orice zăpadă.
Niciun înger nu putea să intre [în casa aceasta] să
privească faţa Celui slăvit şi Celui măreţ, şi nicio
făptură de carne nu se putea uita la el. Un foc arzător îl
împrejmuia şi un foc mare pâlpâia dinaintea lui; nimeni
din cei ce îl înconjurau nu se apropia; miriade de
miriade [de îngeri] stăteau dinaintea lui, dar el nu se
sfătuia cu ei. Şi sfinţii din preajma să nu se depărtau în
vreme de noapte şi nu-l părăseau.
Iar eu în acest timp zăceam cu faţa acoperită,
tremurând, şi Domnul m-a strigat chiar cu gura sa şi a
zis: «Vino, aici, Enoh, şi [ia seama la] cuvântul meu». Şi
apropiindu-se de mine, unul din sfinţi m-a trezit să mă
ridic şi să mă apropii de poartă; şi eu priveam cu capul
plecat. El îmi grăi şi zise, şi am auzit vocea lui: «Să n-ai
teamă, Enoh, om drept, scrib al dreptăţii, apropie-te şi
ia seama la glasul meu. Şi du-te şi spune veghetorilor
din Cer care te-au trimis să te rogi pentru ei: – Vouă se
cuvine să stăruiţi pentru Oameni, ci nu Oamenilor
pentru voi. De ce aţi părăsit Cerul preaînalt şi sfânt,
care este veşnic, de ce v-aţi împreunat cu femei, v-aţi
întinat cu fiicele Oamenilor, v-aţi luat muieri şi v-aţi
purtat ca odraslele Pământului, şi aţi zămislit fii?
[...] După zilele uciderii, nimicirii şi morţii uriaşilor,
când ieşi-vor duhurile din sufletele cărnii lor,
nejudecaţi să rămână cei ce se vor desfrâna. Iar acum
spune-le veghetorilor care te-au trimis să te rogi pentru
ei şi care au locuit odinioară în Cer: Voi aţi fi
numaidecât în Cer; însă nu v-au fost dezvăluite încă
toate tainele; voi nu aţi cunoscut decât un mister de
nimic; în nesimţirea inimilor voastre l-aţi dat în vileag
femeilor şi prin acest mister femeile şi bărbaţii au sporit
răul de pe Pământ. Spune-le aşadar: – Nu este pace
pentru voi!»
Apoi am fost dus într-un loc, locuitorii căruia sunt ca
focul arzător şi, când vor, îşi iau înfăţişare omenească.
Şi am fost adus în sălaşul furtunii şi pe un munte al
cărui cel mai înalt pisc atingea Cerut. Am văzut
lăcaşurile luminătorilor şi trăsnetului, la margini, în
genunea unde sunt arcul de foc, săgeţile şi tolba lor,
sabia de văpaie şi fulgerele toate.
 Apoi am fost adus până la apele vieţii şi până la focul
asfinţitului: el e cel ce cuprinde toate asfinţiturile
Soarelui. Şi am sosit lângă un fluviu de foc, focul căruia
curge ca apa şi se varsă în marea cea mare care este la
asfinţit. Şi am văzut râuri mari, şi am ajuns într-o mare
întunecime şi m-am pomenit unde nici o altă făptură de
carne nu umblă: văzut-am munţii de beznă ai iernii şi
locul unde se varsă apele din toată genunea. Şi am
văzut gurile tuturor fluviilor Pământului şi gura
genunii. Am văzut zăcătorile tuturor vânturilor şi cum
au împodobit ele toată facerea lumii; şi văzut-am
temeliile lumii. Şi am mai văzut piatra de temelie a
Pământului, şi văzut-am cele patru vânturi care
sprijină Pământul şi bolta cerească.
Am văzut cum vânturile umflă firmamentul şi cum
stau între Cer şi Pământ: ele sunt stâlpii cerului; am
văzut vânturile care rotesc cerul şi mână discul soarelui
şi toate stelele cerului să se culce. Am zărit vânturile ce
se poartă printre nori, am văzut căile îngerilor, am
văzut capătul Pământului, am văzut sus firmamentul.
Apoi am trecut spre miazăzi şi am văzut un loc ce
ardea zi şi noapte; şi acolo erau şapte munţi de
nestemate, trei în latura răsăritului şi trei în latura de
miazăzi; iar printre cei din răsărit unul era din pietre de
multe culori, altul de mărgăritare, altul de piatră
tămăduitoare; şi cei de la miazăzi erau de piatră roşie.
Cel din mijloc se înălţa până la cer ca un tron al lui El;
era din alabastru, iar culmea tronului era din safir.
Şi am văzut un foc arzând şi un loc în spatele acelor
munţi, dincolo de Pământul cel mare, unde se
împreunează cerurile. Apoi am văzut o vâltoare adâncă
lângă stâlpii de foc ai Cerului şi între ei am zărit alţi
stâlpi de foc ce coborau, înălţimea şi adâncimea cărora
erau nemăsurate. Dincolo de vâltoarea aceea am văzut
alt loc peste care nu se întindea firmamentul; deasupra
lui nu se aflau nici apă, nici păsări, şi locul acela era
pustiu şi cumplit la vedere. Acolo am văzut şapte stele
aidoma unor munţi uriaşi care ardeau, şi fiindcă am
întrebat despre ei, îngerul mi-a răspuns: «Locul acesta
este capătul Cerului şi al Pământului, este temniţa
stelelor şi a puterilor Cerului. Stelele ce se rostogolesc
deasupra focului sunt acelea care au călcat porunca
Domnului de la răsăritul lor, căci ele nu sunt venite în
vremea lor. Şi ele i-au stârnit mânia şi el le-a înlănţuit
până la sfârşitul osândei lor, din anul tainei».
Apoi Uriel mi-a grăit: «Aici vor sta îngerii care s-au
împreunat cu femei. Duhurile lor, luându-şi înfăţişări
numeroase, i-au întinat pe Oameni şi îi vor duce în
greşeală făcând-i să aducă jertfe demonilor ca unor
Dumnezei, până la ziua marii judecăţi, ziua când fi-vor
judecaţi întru pieirea lor. Cât priveşte muierile lor care
i-au ispitit pe îngeri, ele se vor face Sirene». Şi eu, Enoh,
sunt singurul care am văzut vedenia, sfârşitul a toate; şi
niciun Om nu va vedea ca mine ceea ce am văzut.
[...] După aceea m-am dus acolo unde nu se
săvârşeşte nimic. Am văzut acolo un lucru cumplit:
n-am zărit nici Cer deasupra, nici pământ întemeiat, ci
un loc fără chip şi groază; am văzut acolo şapte stele
cereşti, înlănţuite laolaltă în locul acela, ca nişte munţi
mari şi arzând în văpăi. Atunci am întrebat: «Pentru ce
păcat au fost înlănţuite şi de ce au fost ele aruncate
aici?» Uriel, unul din sfinţii îngeri, care era cu mine şi
mă călăuzea, a zis: «Enoh, ce îmi ceri tu şi despre ce mă
întrebi şi ce te nelinişteşte? Stelele acestea sunt cele ce
au călcat porunca Domnului, şi ele au fost înlănţuite
aici până se vor împlini zece mii de veacuri, numărul
zilelor osândei lor».
De acolo am trecut în alt loc mai îngrozitor decât
celălalt şi am văzut un lucru cumplit: era acolo un foc
arzător care zvârlea văpăi; şi locul acela avea o
crăpătură ce se întindea până la o vâltoare ce era şi ea
plină de stâlpi de foc, siliţi să coboare acolo; şi nu i-am
putut zări nici mărimea, nici slava, şi n-am putut să mă
uit ţintă la ea. Am grăit atunci: «Ce groaznic este locul
acesta şi cumplit la vedere!» Atunci Uriel, unul din
sfinţii îngeri, care era cu mine, mi-a grăit zicând:
«Enoh, pentru ce simţi tu atâta teamă şi groază?» [Am
zis:] «Din pricina acestui loc cumplit şi a înfăţişării
acestei suferinţe». Zisu-mi-a el: «Locul acesta este
temniţa îngerilor; aici vor fi ţinuţi pururi [...]».
De acolo, am mers într-alt loc, spre apus, până la
capătul Pământului. Şi am văzut un foc arzând care
curgea fără hodină şi fără a-şi curma curgerea nici zi,
nici noapte, şi rămânea mereu acelaşi. Şi am întrebat şi
am zis: «Ce este [lucrul] acesta care nu are răgaz?»
Atunci Raguel, unul din sfinţii îngeri, care era cu mine,
mi-a răspuns şi a zis: «Focul acesta pe care l-ai văzut
curgând spre apus este focul ce urmează pe toţi
luminătorii Cerului». De acolo am trecut într-alt loc de
pe Pământ, şi mi-a arătat un munte de foc ce zvârlea
flăcări zi şi noapte. Am mers spre el şi am văzut şapte
munţi măreţi, cu totul deosebiţi unul de altul, şi pietre
de preţ şi frumoase, şi erau minunate toate, măreţe la
înfăţişare şi încântătoare la chip: trei erau la apus
rezemaţi unul de altul, şi trei la miazăzi, unul peste
altul; şi am zărit văi adânci şi întortocheate: niciuna nu
se apropia de cealaltă.
Muntele al şaptelea se afla în mijlocul celorlalţi; şi
stătea mai presus de ei toţi, ca un tron, şi arbori cu
mireasmă îl înconjurau. Printre ei era un pom a cărui
mireasmă n-o mai simţisem vreodată, şi nu avea
seamăn printre aceşti ori printre alţi copaci: răspândea
o mireasmă mai presus de orice miros, şi frunzele lui,
florile lui şi lemnul lui nu se uscau niciodată; rodul lui e
frumos şi aduce cu ciorchinii palmierului. Spus-am
atunci: «Ce pom frumos! E plăcut la vedere şi frunzişul
lui e gingaş, iar rodul său e tare îmbietor la înfăţişare».
Atunci Mikhael, unul din îngerii sfinţi şi slăviţi, care
era cu mine şi avea în grija sa aceşti copaci, mi-a
răspuns şi a zis: «Enoh, pentru ce mă întrebi despre
mireasma acestui pom şi stărui să afli?» Atunci eu,
Enoh, i-am răspuns cu aceste vorbe: «Doresc să aflu
despre orice, mai cu seamă despre pomul acesta». Iar el
mi-a răspuns şi a zis: «Muntele acesta înalt pe care l-ai
zărit şi al cărui pisc semănă cu tronul Domnului este cu
adevărat tronul său, pe care va şedea Sfântul şi marele
Domn al slavei, împăratul veşnic, atunci când se va
pogorî să cerceteze pământul întru binele acestuia.
Arborele cel înmiresmat, nicio făptură de carne nu
are puterea a-l atinge până la marea judecată, când
[Domnul] va răzbuna toate şi toate se vor încheia pe
veci; dar acest pom se va da celor drepţi şi celor smeriţi.
Prin rodul lor, viaţa va fi împărtăşită celor aleşi; şi el va
fi răsădit într-un loc sfânt de la miazănoapte, în
preajma locaşului Domnului, al împăratului veşnic. [...]
După aceste miresme, privind către miazănoapte,
peste munţi, am zărit şapte munţi plini de nard curat,
cu pomi înmiresmaţi de scorţişoară şi piper. De acolo
am străbătut piscurile munţilor, departe spre răsărit, şi
am trecut marea Eritreei şi îndepărtându-mă am ajuns
mai sus decât îngerul Zotiel.
Şi ajuns-am în paradisul dreptăţii, iar dincolo de
pomii aceştia am văzut arbori mari şi mulţi, care cresc
acolo şi mireasma cărora e dulce: sunt înalţi, foarte
frumoşi şi măreţi; şi acolo este arborele înţelepciunii:
cei ce mănâncă din el au multă înţelepciune; el
seamănă cu pomul de roşcove; fructul său aduce cu
ciorchinele de strugure şi e foarte frumos, iar mireasma
acestui arbore se răspândeşte pătrunzând departe». Şi
am zis: «Ce frumos e copacul acesta şi ce plăcut la
vedere!» îngerul cel sfânt Rafael, care era cu mine,
răspunzându-mi a zis: «Acesta este Pomul Cunoştinţei,
din care au mâncat străbunicul tău şi străbunica ta,
strămoşii tăi; şi ei au cunoscut înţelepciunea, ochii lor
s-au deschis, ei au aflat că erau goi şi au fost izgoniţi
din paradis».
De acolo m-am dus la capătul Pământului şi am
văzut fiare mari, deosebite unele de altele, şi păsări
felurite la înfăţişare, frumuseţe şi ciripit; şi fiecare se
deosebea de cealaltă. La răsărit de fiarele acelea, am
văzut marginile Pământului, unde se odihneşte Cerul,
şi porţile Cerului erau deschise. Şi am văzut cum se
ridică stelele Cerului, şi am numărat porţile prin care
ele se ridică şi am scris toate înălţările lor, deosebit
pentru fiecare, după numărul şi numele lor, după
conjuncţia şi aşezarea lor, după timpul şi luna lor, aşa
după cum mi-a arătat Uriel, îngerul care era cu mine. El
mi-a arătat şi a scris totul pentru mine, legile [stelelor]
şi însoţirile lor. [...]
În zilele acestea, odraslele celor aleşi şi ai sfinţilor se
vor pogorî din înaltul Cerului, iar neamul lor va fi
acelaşi ca al odraslelor Oamenilor. Şi în zilele acestea,
date i-au fost lui Enoh cărţile răzvrătirii şi mâniei, şi
cărţile cutremurării şi zbuciumului. Şi milă pentru
dânşii nu va fi! A grăit Domnul Duhurilor. Între
acestea, un vârtej de vânt m-a smuls de pe faţa
Pământului şi m-a aşezat în capătul cerurilor. Şi am
văzut acolo altă vedenie: sălaşele sfinţilor şi
aşternuturile de odihnă ale drepţilor. [...] Şi alte lucruri
am mai cunoscut asupra fulgerelor, cum anumite stele
ţâşnesc, se prefac în fulgere şi nu-şi mai pot părăsi
înfăţişarea lor cea nouă. [...]
Iar după aceea a fost aşa că numele lui (Enoh)
înălţatu-s-a din viaţă, lângă Fiul Omului şi lângă
Domnul Duhurilor, departe de locuitorii Pământului.
El a fost ridicat în carul vântului, şi numele lui a plecat
dintre ai săi.
Din ziua aceea, eu nu am mai fost socotit laolaltă cu
ei, iar El m-a aşezat între două ţinuturi, între
miazănoapte şi asfinţit, acolo unde îngerii luaseră funii
spre a măsura pentru mine lăcaşul aleşilor şi al celor
drepţi. Şi am văzut acolo pe părinţii obârşiei şi pe sfinţii
ce din veci sălăşluiesc în locul acela. S-a făcut apoi aşa
că sufletul meu ascuns a fost şi s-a ridicat la ceruri, şi
i-am văzut pe fiii sfinţilor îngeri păşind pe văpăi de foc;
veşmintele lor erau albe ca şi tunica lor, şi faţa le sclipea
aidoma cleştarului. Şi am văzut două fluvii de foc:
lumina focului aceluia strălucea ca hiacintul, iar eu am
căzut cu faţa în jos dinaintea Domnului Duhurilor.
Îngerul Mikhael, una din căpeteniile îngerilor, m-a
apucat de mâna dreaptă, m-a ridicat şi m-a dus acolo
unde sunt toate tainele îndurării, şi mi-a arătat tainele
dreptăţii, toate, şi mi-a arătat toate tainele marginilor
Cerului, şi toate zăcătorile stelelor şi ale tuturor
luminilor, de unde se ridică ele în faţa celor sfinţi. Şi
duhul meu a fost ascuns, iar eu, Enoh, fost-am în Cerul
cerurilor şi acolo am văzut, în miezul acelei lumini,
ceva ca o casă zidită din lespezi de gheaţă, şi printre
bucăţile de gheaţă erau văpăi de foc viu. Şi duhul meu
a zărit un cerc ce înconjura cu foc casa aceea, de la cele
patru colţuri ale ei până la fluviile acelea de foc viu ce
împrejmuiau casa. Şi împrejurul ei erau Serafimii şi
Heruvimii şi Ofanimii: aceştia sunt cei pururi
neadormiţi ce veghează tronul slavei. [...]
«Şi acum, fiule, eu ţi-am dezvăluit totul, şi legea
stelelor din ceruri s-a încheiat». El mi-a arătat aşadar,
pentru fiecare zi, toate legile, şi pentru toate vremile ce
îşi pun în lucrare puterea, şi pentru anul întreg, şi
pentru sfârşitul lui, şi pentru rânduiala tuturor lunilor
şi tuturor săptămânilor; şi descreşterea lunii care se
face prin poarta a şasea, căci prin această a şasea poartă
se desăvârşeşte lumina şi prin ea este începutul
descreşterii. [...] Şi mi-a arătat că [Luna] zăboveşte faţă
de Soare, după legile stelelor, la cinci zile într-un
răstimp fără greş, şi când s-a desăvârşit locul pe care îl
vezi. Acestea sunt vedenia şi chipul oricărei lumini ce
mi le-a arătat Uriel, marele înger care este călăuza
acestora.
În zilele acelea, Uriel îngerul mi-a grăit şi a zis: «Iată
că ţi-am arătat ţie, Enoh, totul şi toate ţi le-am
dezvăluit, ca tu să vezi Soarele acesta şi Luna aceasta şi
pe cei ce călăuzesc stelele din ceruri, şi pe ceia care le
fac să se rotească, lucrarea lor şi vremea şi ridicarea lor.
În zilele celor păcătoşi, anii se vor scurta şi sămânţa lor
le va zăbovi în ţarină şi pe câmpurile lor; şi toată
lucrarea de pe Pământ se va schimba şi nu se va ivi la
vremea ei, ci ploaia va fi oprită şi Cerul se va curma. Şi
în vremea aceea roadele Pământului vor întârzia şi nu
vor creşte în timpul lor, şi rodirea pomilor va înceta. Şi
Luna îşi va schimba legea ei şi nu se va mai ivi la
vreme. Şi în zilele acelea se va ivi din Cer şi va sosi
stârpiciunea pe înălţimea unui mare car la apus; şi ea
va străluci grozav, mai presus de legea luminii. Şi mult
rătăci-se-vor cârmuitorii de stele ale rânduielii, şi
aceştia îşi vor schimba căile şi lucrarea lor şi nu vor sosi
în timpurile ce le-au fost hărăzite. Şi toate legile stelelor
vor fi zăvorâte pentru cei ce au păcătuit. Şi gândurile
celor care trăiesc pe Pământ se vor rătăci întru aceasta,
iar ei se vor abate din toate căile lor şi vor cădea în
greşeală şi vor privi stelele ca pe nişte Dumnezei...»
(Cartea lui Enoh, Apocriful etiopian, XIV, 8–25; XV, 1–
3; XVI – XIX; XXI; XXIII – XXV; XXXII – XXXIII; XXXIX,
1–4; XLIV; LXX; LXXI, 1–7; LXXIX – LXXXI; C, 6–7)

Carul lui Indra

Vaiçampăyana spuse:
„Când paznicii lumii stăteau la sfat, biruitorul de
vrăjmaşi, fiul lui Pritha, suveranul de voievozi, a
început să cugete la carul lui Indra. Cât timp
preaînţeleptul Gudakeşa cugeta astfel în inima lui, s-a
ivit minunatul car, mânat de Mătali. Risipind negura
de pe Cer, ca şi cum ar fi despicat norii, umplea zările
lumii de zgomot aidoma tunetului unei uriaşe furtuni;
puternicele ghioage, înspăimântătoarele măciuci
răspândeau groaza; suliţe făurite de mâini
dumnezeieşti, facle cu auroră, săgeţi de trăsnet, discuri,
ghiulele – toate se aflau în carul acela; mişcarea lui era
însoţită de şuierul vântului, de vifor, de tunetul unor
nouri uriaşi. Erau acolo balauri groaznici, cu matahale
de trupuri şi cu guri scuipând foc arzător; pietre
nestemate de felurite culori se îngrămădeau ca nişte
munţi de nouri. Zece mii de cai vineţi, aidoma
vântului, trăgeau divinul car care, plin de farmece,
încânta privirea. Se zărea acolo măreţul stindard de
minune al lui Vaijayanta: un lotus vânăt pe o tulpină
aurită de bambus. Încărcat cu podoabe de aur, şedea în
car vizitiul. Când îl văzu, fiul cu braţ lung al lui Pritha
socoti că e chiar un Asura». Şi câtă vreme Falguna
cugeta astfel, Mătali se închină cu respect şi rosti acest
cuvânt către Arjuna. Mătali spuse: «Ascultă, născutule
din Çakra, sfântul Çakra doreşte să te vadă!
Binevoieşte, stăpâne, să te urci în iutele şi respectatul
car al lui Indra. [Ca să mergi] din lumea aceasta în
lumea zeilor, împlinind porunca stăpânului, urcă-te
împreună cu mine; plecând îţi vei dobândi acolo
armele». Arjuna răspunse: «În falnicul car mai degrabă
suie-te tu, Mătali; este greu să merite aceasta un ins
oarecare, chiar dacă a împlinit sute de ritualuri rajasuya
şi ashvamedha! Nici regii cei mai vestiţi, făcând
sacrificiile de datină şi împărţind daruri bogate, nici
zeii, nici cei de viţă aleasă, nici duhurile rele nu sunt în
stare să se ridice în acest car minunat, fără a săvârşi o
greşeală; ba ei nu pot nici măcar să privească făţiş
dumnezeiescul car, necum să-l atingă cu mâna, şi cu
atât mai puţin să se şi urce în el. Tu, dreptule, urcă-te
întâiul în carul cel tras de telegarii vânjoşi, după aceea
voi veni şi eu, ca dreptul pe calea dreptăţii”.
Vaiçampăyana spuse:
„Ascultându-i cuvântarea, Mătali, vizitiul lui Çakra,
se urcă grăbit în car şi struni cu hăţurile telegarii. Apoi,
spălându-se bucuros în apele curate din Găñgá, potrivit
datinii, Arjuna îngână rugăciunea kurava...» [...] «După
ce rosti acestea, viteazul sfărâmător de vrăjmaşi Arjuna
se închină muntelui [Himalaya] şi se sui în carul divin
care strălucea ca Soarele. Iar în dumnezeiescul [car]
întocmit cu meşteşug, care era aidoma Soarelui, vesel
se înălţase înţeleptul Kurava. El mergea pe un drum ne
zărit de muritori, nici chiar de tagma drepţilor. Văzu
acolo mii de care uluitoare la chip: nu era acolo lumină
de foc, de Lună, de Soare; cei care ajunseseră la (marea)
curăţie, luminau din sine, ca stelele, şi se zăreau
trecând pretutindeni care sclipitoare. Chipuri uriaşe,
sclipind de minunata lor văpaie, izbuti să vadă acolo
Pandava „Arjuna”.
(. Mahabharata, III, Aranyaparva, XLII, 1714–1747)

Phaeton

El ceru carul şi dreptul să mâne o singură zi caii cu

picioarele repezi ai părintelui său. Tatăl se căi că jurase;
zise, scuturându-şi de trei sau de patru ori strălucitorul
cap: «Din voia ta, spusele mele au ajuns primejdioase;
aş putea să nu împlinesc cele făgăduite! Mărturisesc, ar
fi singurul lucru pe care ţi l-aş refuza, fiule, ţie. Se
cuvine să-ţi schimbi hotărârea. Voia ta nu e fără
primejdie. Prea mare povară îţi ceri, Phaeton, la care nu
se încumetă nici bărbaţii în vârstă, necum nişte copii.
Soarta îţi este de muritor, şi nu e pentru muritori ceea
ce râvneşti. Lucrul la care nu se încumetă să ajungă nici
chiar Cei de sus, tu, neştiutor, cutezi a-l dori. Oricui
dintre ei ar putea să le vină dorinţa; dar afară de mine
nu are dreptul nimeni să se aşeze în carul purtător de
văpăi. Până şi cârmuitorul largului Olympos, din mâna
dreaptă a căruia ţâşnesc, nimicitoare, cumplitele
fulgere, nu ştie să mâne acest car. Şi pe cine avem mai
mare decât Iupiter?
La început, calea urcă pieptiş, iar dimineaţa, învioraţi
de odihnă, caii mei abia îl pot sui; la mijlocul Cerului,
drumul e de înălţime uriaşă: adesea şi mie, văzându-le
de acolo, marea şi pământul îmi stârnesc frica şi de
tulburătoare spaimă îmi tremură pieptul. Iar ultima
cale e prăvălatică şi ea cere conducător încercat.
Aflându-te în car, ce ai face? Ai putea tu să lupţi
împotriva rotirii cerurilor, fără să te laşi azvârlit de
iuţeala polilor axei? Ca să nu fiu autorul unui dar
funest pentru tine, fereşte-te, fiule, şi cât mai e timp,
schimbă-ţi dorinţa. Dovezi temeinice îmi ceri?
 Netăgăduită dovadă îţi dau tremurând, ca să fii
încredinţat că ai purces din sângele mele: că sunt tatăl
tău, ai dovadă grija mea părintească. Caii mei, cu
coapsele încărcate de focul pe care îl suflă gurile şi
nările lor, nu vor fi ascultători în mâna ta; abia o suferă
pe a mea, când trecând prin lumea Cerului,
Pământului, mării, piepturile li se aprind încălzite şi
capetele lor năzuie să se smulgă din frâu. Neînduplecat
sunt în faţa unui singur hatâr, căci cu adevărat
pedeapsă ar fi acesta, nu cinste: este o pedeapsă,
Phaeton, ceea ce îmi ceri. [...] Dar mai bine să fii
înţelept».
Sfatul lui luă sfârşit; totuşi el nu ia în seamă cele
rostite şi, lacom de dorinţa să se urce în car, stăruie în
dorinţa sa. Deci părintele său s-a ţinut tare cât a putut,
iar în cele din urmă şi-a dus fiul lângă măreţul car pe
care i-l dăruise Vulcanus. Osia şi oiştea erau aurite,
roţile erau încheiate în obezi de aur şi întărite cu spiţe
de argint; răspândite cu măiestrie pe jug, pietrele de
crisolit şi alte nestemate de topaz revărsau sclipitoare
raze ţâşnite din Phoebus. Ambiţiosul Phaeton privi
încântat frumuseţea şi meşteşugul lucrării.

Ardoarea cosmică

Timpul trage carul, ca un cal cu şapte hăţuri, cu o mie

de ochi, cu belşug de sămânţă, ferit de îmbătrânire. Îl
suie poeţii care pricep cântecele inspirate. Roţile lui
sunt toate existenţele. Timpul roteşte aşadar şapte roţi,
el are şapte butuci, osia lui se numeşte Nemoarte.
Aşezat dincoace de toate existenţele sale, cel dintâi
dintre zei se află în mers. Un vas plin a fost pus mai
presus decât Timpul. Vedem Timpul, chiar dacă el se
află în multe locuri deodată. Aşezat dinaintea tuturor
acestor existenţe, şi Timpul se spune că sălăşluieşte în
Cerul cel mai de sus. Existenţele el le-a adus laolaltă şi a
dat ocol laolaltă existenţelor. Fiindu-le tată, el a ajuns
fiul lor.
Nu este altă măreţie mai înaltă decât a lui. Timpul a
zămislit acolo sus Cerul, Timpul a zămislit tot astfel
pământurile care sunt aici. Puse în mişcare de Timp,
lucrurile care au fost şi care trebuie să fie îşi au
rânduiala lor. Timpul a făurit Pământul, în Timp arde
Soarele, prin Timp ochiul vede departe, într-adevăr
toate existenţele sunt în Timp. În Timp este conştiinţa,
în Timp este suflarea, în Timp este concentrat numele.
Toate făpturile se bucură de Timpul ce se iveşte. În
cuprinsul Timpului este tapas cea sfântă (ardoarea
cosmică), în Timp s-a concentrat atotputernicul
brahman, adevărat în cuprinsul Timpului.
Timpul este stăpânul tuturor lucrurilor, anume el
care a fost tatăl lui Prajăpati. El mişcă ceea ce răsare din
el şi ceea ce pe el se reazemă în odihnă. De îndată ce a
ajuns brahman, Timpul începe să-l poarte pe cel care e
Atotstăpânul. Timpul a creat făpturile însufleţite,
Timpul l-a creat de la obârşie pe Prajăpati. Kasyapa,
fiinţa ieşită din ea însăşi, a fost născută de Timp, de
Timpul sfintei tapas.
Apele au luat naştere din Timp, tot din Timp
[purced] brahmanul, ardoarea cosmică (tapas), lumile
răsăritului. Cu Timpul împreună răsare Soarele şi tot în
Timp se culcă din nou. Prin Timp suflă vântul
purificator, datorită Timpului este Pământul cel larg.
Largul Cer este aşezat pe Timp, Fiul lor, Timpul, a
zămislit odinioară lucrurile care au fost şi cele care vor
fi.
Strofele s-au născut din Timp, formula liturgică a fost
născută de Timp. Timpul a pus în mişcare sacrificiul ca
pe un nesecat tain pentru zei. În cuprinsul Timpului
sunt Gandharva, Apsaras, iar lumile poposesc în Timp.
În Timp se află aşezaţi acest Angiras care a venit din
Cer, acest Atharvan, şi lumea aceasta de aici, şi lumea
supremă, şi sfintele lumi şi răstimpurile sacre. După ce
a cucerit cu ajutorul Formulei toate lumile, Timpul,
zeul suprem, se pune în mişcare.
(Atharva Veda, XIX, 53–54)
 Zhou Mu-wang: Anularea Timpului

În vremea cârmuirii Zhou Mu-wang a venit un mag

vrăjitor dintr-o ţară depărtată de la apus. Prinţul s-a
purtat cu el ca şi cum s-ar fi aflat dinaintea sa un spirit
şi l-a slujit întocmai cum şi-ar fi slăvit suveranul. Dar
vrăjitorul socotea că palatul prinţului era prea
sărăcăcios pentru el, că mâncarea dată de prinţ era
dezgustătoare şi grosolană şi nu putea fi nici luată în
gură, că ţiitoarele din haremul princiar erau slute şi nu
meritau să te apropii de ele.
După oarecare vreme, vrăjitorul l-a poftit pe prinţ să
facă o plimbare împreună cu dânsul. Prinţul l-a apucat
pe mag de mânecă, şi amândoi s-au înălţat până în
miezul cerului, iar acolo s-au oprit. După aceea, au
pornit spre palatul magului. Acest palat era împodobit
cu aur, argint, mărgăritare şi jad. El se înălţa peste
nouraşi şi peste norii de ploaie, însă nu prea era
limpede ce anume avea drept temelie de sprijin. De
departe nu părea decât o îngrămădire de nori. Tot ceea
ce vedeau ochii prinţului, auzeau urechile lui, mirosea
nasul lui şi gusta gura sa nu era deloc la fel ca în lumea
oamenilor. Prinţul s-a aplecat ca să se uite în jos, la
palatele şi la chioşcurile sale, iar acestea i s-au părut
doar nişte bolovani de pământ şi nişte grămăjoare de
iarbă.
 Magul l-a chemat să meargă mai departe. Ei au ajuns
acolo unde nu se mai zăreau deasupra capului nici
Soarele, nici Luna, şi nici jos nu se mai zăreau nici
fluviile, nici mările. Totul era luminat de o lumină atât
de puternică, încât prinţul n-a mai fost în stare să
privească, orbit de raze şi de străluciri. Sunetele şi
ecourile ce răzbăteau de pretutindeni îl asurzeau pe
prinţ, aşa că auzul lui nu mai desluşea nimic, gândurile
şi simţămintele lui se tulburaseră dându-i nelinişte, şi
atunci el a început să se roage de mag să-l ducă înapoi
[pe Pământ].
Magul îi dădu un ghiont şi prinţului i se păru că
începe să cadă în gol. Când îşi veni în fire, văzu că
şedea în palatul său, în acelaşi loc, şi că îl slujeau aceiaşi
oameni. În faţa lui era vin, şi vinul încă nu se aşezase
[în cupă], erau gustări, şi nici ele nu se sleiseră. Prinţul
întrebă de unde venise el acum îndărăt. Cei din
preajma sa îi răspunseră că el [nici nu plecase nicăieri]
şi că doar şezuse îngândurat şi tăcut.
Magul zise: «Sufletele noastre au fost rătăcitoare, însă
trupurile noastre au rămas nemişcate». Prinţului îi
plăcură grozav toate astea, aşa că el îşi lăsă în părăsire
toate drepturile cârmuirii, nu mai avu plăcere pentru
dregătorii săi şi pentru ţiitoarele sale, şi mereu se tot
gândea în taină la peregrinări îndepărtate.
(Li ji, sec. III î.Hr.)
 Urasima Taro: Încetinirea Timpului

În vremea de demult, un pescar numit Urasima Taro

locuia în satul Mitsunowe din provincia Tanko. Ieşea
zilnic la pescuit, iar seara se întorcea. Într-o seară văzu
pe ţărm nişte copii [...] care prinseseră o broască
ţestoasă tânără. [...] Urasima le dădu câţiva gologani şi
luă broasca. [...] îi dădu drumul în mare şi se întoarse
acasă.
A doua zi ieşi în larg ca de obicei la pescuit; deodată
se auzi strigat: «Urasima-san!» Se uită speriat spre
valuri, întrebându-se cine poate fi. Împrejur, ţipenie.
Dar de alături ieşi din apă broasca ţestoasă. «Tu m-ai
strigat?», întrebă el uimit. «Eu, zise broasca
închinându-se cu respect. Ieri mi-ai scăpat viaţa şi
m-am întors să-ţi mulţumesc! În semn de adâncă
recunoştinţă te poftesc la palatul Dragonului, care e zeu
al mării. L-ai văzut vreodată?» «Nu, zise Urasima. Se
spune că locuieşte tare departe!» «Pentru noi amândoi
depărtarea nu înseamnă nimic, vrei să te duc la palat?»
«Mulţumesc pentru bunăvoinţă, dar cum să mă ţin eu
după tine?» «Tu n-ai de ce să înoţi; aşază-te pe mine şi
călătoreşte liniştit!» zise broasca. «Dar cum să încap pe
spinarea ta mică?» se miră el. «N-avea grijă, loc este!»
zise ea.
 Şi sub ochii lui, carapacea începu să crească,
mărindu-se destul ca să ţină un om. Urasima se urcă pe
spinarea broaştei şi porni spre talazurile spumegânde
ale oceanului, spre palatul Dragonului. Plutiră până se
zări departe o poartă roşie. «Ce-i acolo?», întrebă
Urasima. «Palatul Dragonului, zise broasca. Vezi
acoperişul înalt?» «Am şi ajuns!», se miră el. «Da. Ţi-am
spus că ajungem repede. Acum coboară pe mal, să
mergem pe uscat».
[...] Ieşiră să-l întâmpine curtenii Tai, Hirame, Karei şi
alţi peşti de vază, închinându-i-se şi urându-i bun sosit;
«Bine ai venit, prea stimate Urasima Taro, ne-ai făcut
mare cinste sosind aici în împărăţia de sub ape. Îţi
mulţumim şi ţie, nobilă broască ţestoasă, că te-ai trudit
să ni-l aduci pe mult aşteptatul oaspe!».
L-au dus pe Urasima în iatacurile lăuntrice, unde îl
întâmpină chiar doamna palatului, preafrumoasa frică
a Dragonului mărilor, Otohime, însoţită de un mare
alai de curteni. Aşezându-l pe Urasima pe locul de
cinste, îi rosti această cuvântare:
«Îţi mulţumim, gloriosule Urasima, că ai binevoit să
pofteşti la noi! Scăpându-i broaştei ţestoase viaţa, ai
făcut o faptă mare în folosul împărăţiei noastre! Aşa că
te-am poftit ca să-ţi mulţumim cu ce vom fi în stare şi
noi! Aşază-te în palat ca acasă şi odihneşte-te».
Pricepând Urasima cât era de binevenit aici, se simţi
deodată vesel şi fără griji. «Mulţumesc că m-aţi poftit.
N-am mai fost vreodată în asemenea palat
dumnezeiesc!», zise el.
I se dădu de mâncare: felurite bunătăţi şi vin; apoi
porniră cântece şi dansuri vesele şi se încinse un mare
ospăţ. Când toţi se mai potoliră, el fu călăuzit de
Otohime prin palat: sălile erau ferecate în corali de preţ,
mărgăritare şi lapislazuli. Tot uitându-se, Urasima era
copleşit.
Dar, minunea mare era grădina palatului: în latura de
răsărit era primăvară, cu vişini şi pruni înfloriţi şi cu
privighetori cântând din frunzişul de smarald; în latura
de miazăzi era vară, cu ierburi crescute năvalnic şi cu
cântec de lăcuste şi greieri; în latura de apus era
toamnă, cu foşnet din frunzele roşii ale arţarilor şi cu
crizanteme înflorite; în latura de miazănoapte era iarnă,
cu pomi scufundaţi în zăpadă, cu râuri şi pâraie
ferecate în sunătoare gheaţă străvezie.
Urasima Taro uitase totul de pe lume, privind
acestea. Timpul curgea aici nebăgat în seamă, ca
într-un vis fermecat. Curând Urasima se deşteptă şi îşi
aduse aminte că-şi lăsase mama şi tatăl acasă, aşa că se
pregăti grabnic de drum şi se duse să-şi ia rămas bun
de la Otohime. «N-am stat numai o zi sub primitorul
tău acoperiş, aici a fost tare bine, dar se cuvine să plec.
Rămâi cu bine!» zise el. «Nu ne părăsi, mai rămâi
puţin» zise stăruitor fiica Dragonului, însă Urasima fu
neînduplecat...

Tehnologii Extraterestre

Bătălia pentru tehnologia extraterestră

Abia în anul 1980 au început să apară primele

informaţii despre existenţa unui grup care se numea
Majestic 12 sau MJ 12 şi care fusese organizat de
preşedintele Harry Truman pentru a gestiona
problemele extraterestre. Cei care au scris articole sau
cărţi despre acest grup au fost contactaţi de agenţi CIA
care au încercat să-i facă să renunţe la munca lor de
investigaţie.
În anul 1987, preşedintele Universităţii Pennsylvania
a declarat că este la curent despre existenţa acestui
grup dar, a încerca să identifici membrii este o luptă cu
morile de vânt.
Generalul Arthur Exon, care în anul 1947 se afla la
Wright Field, acolo unde a fost adusă epava OZN-ului
prăbuşit la Roswell, a declarat că membrii ai grupării
MJ 12 au făcut investigaţii cu privire la prăbuşirea
OZN-ului şi că au preluat cadavrele şi extraterestrul
care a supravieţuit accidentului. Mai târziu, documente
care au fost declasificate au dat informaţii despre
implicarea acestui grup în cercetarea multor
evenimente extraterestre, nu numai de pe teritoriul
SUA ci şi în multe alte zone ale globului.
Mult mai târziu, în anii 90, documente declasificate
au demonstrat că specialiştii din gruparea MJ 12 au
decriptat tehnologie extraterestră, care a fost
implementată în industria aeronautică americană.
Faptul că în anul 1947, americanii au recuperat epava
OZN-ului prăbuşit la Roswell, a însemnat un salt
colosal pentru tehnologia americană.
Pe 6 decembrie 1950, la graniţa dintre Texas şi Mexic
a fost recuperată epava unui alt OZN, care a fost
preluată şi studiată de specialiştii din MJ 12. Din
grupul MJ 12 au făcut parte 12 specialişti de top din
SUA. Accesul la informaţiile MJ 12 îl avea doar un grup
restrâns de oameni de ştiinţă şi militari. Preşedintele
SUA trebuia să-şi dea acordul cu privire la accesul la
astfel de informaţii. Aceste măsuri excepţionale au fost
luate după ce spionajul sovietic a reuşit să intre în
posesia unor documente privind proiectul bombei cu
hidrogen. La scurt timp după că URSS a intrat în
posesia acestor documente, au construit bomba cu
hidrogen după modelul american.
Preşedintele John Fitzgerald Kennedy a dorit
desecretizarea unor documente privind evenimente
extraterestre. CIA s-a opus vehement, situaţie care a
dus la o ruptură între Casa Albă şi CIA şi care, susţin
unii specialişti, ar fi dus chiar la asasinarea
preşedintelui Kennedy. Puţini sunt cei care au rezistat
unui război cu CIA. Se cunosc cazurile unor mari
ufologi sau jurnalişti care au avut parte de morţi
suspecte, după ce s-au implicat prea mult în astfel de
anchete (vezi introducerea noastră la Cartea I, „Dosarul
DELTA. (Extra) tereştrii suntem noi”, scrisă împreună
cu gen. Dr. Emil Străinu, Bucureşti, Editura Triumf,
2016, pp. 9–11).

Cavalerul Negru

Black Knight este un obiect misterios situat pe orbita

polară a planetei noastre90. Istoria acestui obiect este
una bizară şi conform argumentelor actuale ar putea fi
unul dintre obiectele străine descoperite de Omenire,
conform predicţiilor lui Nostradamus. Povestea acestui
satelit neidentificat începe în 1954, atunci când
americanii l-au descoperit pentru prima dată. În acele
vremuri s-a crezut că este vorba despre un satelit
rusesc, lansat pe orbită pentru a spiona SUA. La acea
vreme au apărut numeroase articole în presa americană

Black Knight, satelitul extraterestru despre care scria Nostradamus, pe site-ul

90

www.efemeride.ro.
despre acest satelit, care a fost botezat Black Knight.
Războiul Rece s-a încheiat şi misterul satelitului s-a
adâncit şi mai mult. Ruşii au declarat că nu este
satelitul lor şi atunci speculaţiile au început să apară.
Cine a lansat un satelit pe orbita polară şi cu ce scop?
Nicio ţară nu l-a revendicat şi concluzia a fost una
simplă, Black Knight este de origine extraterestră. S-a
vehiculat ideea că acest satelit extraterestru se află pe
orbita planetei noastre de circa 13.000 de ani şi este un
simplu observator. Armata americană a interceptat
numeroase semnale codate emise de satelit, care nici în
ziua de astăzi nu au putut fi decodate. Probabil că
acesta a fost principalul motiv pentru care Black Knight
poartă marca unui satelit extraterestru. Interesant este
faptul că în urmă cu peste 500 de ani, Nostradamus a
făcut nişte previziuni interesante cu privire la viitorul
omenirii. El credea că în viitor oamenii vor descoperi
mai multe obiecte extraterestre în Sistemul nostru
Solar. Aceste obiecte au menirea de a spiona tot ceea ce
face Omul şi cum se dezvoltă. Rămâne misterios faptul
pentru care americanii nu au încercat niciodată să
doboare acest satelit bizar.

Tehnologii uimitoare

„Un interviu de televiziune din iunie 1964, care i-a

fost luat lui George van Tassel, scoate la iveală
informaţii despre mai multe tehnologii uimitoare, pe
care omenirea le-a avut la dispoziţie încă din acele
timpuri, dar care au fost ţinute departe de ochii
publicului91. Tehnologiile respective au fost dezvoltate
în secret de către Forţele Aeriene şi cele ale Marinei
SUA, având la bază informaţii obţinute de la fiinţe
extraterestre. Printre aceste revelaţii, George van Tassel
dezvăluie faptul că Forţele Aeriene americane s-au aflat
în posesia tehnologiei antigravitaţiei încă din anul 1956.
El afirmă că a fost martorul unei demonstraţii a acestei
tehnologii în anul 1953, atunci când a fost luat la bordul
unei nave extraterestre ce a aterizat pe aeroportul Giant
Rock, în California. În acea perioadă, van Tassel era
directorul acelui aeroport. Mai departe în interviu, el
afirmă că tehnologiile bazate pe captarea de semnale în
decursul timpului – incluzând aici semnalele TV şi
chiar călătoria în timp – au fost cercetate şi dezvoltate,
iar mai apoi clasificate ca fiind secrete de stat de cel mai
înalt nivel, de către Marina americană. Bazându-se pe
contactele sale cu extratereştrii, van Tassel şi-a
îndreptat toate eforturile către dezvoltarea tehnologiei

91 91 Surse:
https://lupuldadcblogg.wordpress.com/2016/08/26/un-interviu-istoric-reveleaza
-mari-secrete-de-securitate-nationala-care-au-fost-preluate-de-la-extraterestri-2/
şi https://youtu.be/wZbFsFWkc?t=3.
călătoriei în timp şi a prelungirii vieţii oamenilor, prin
construirea unei structuri complexe, înaltă cât patru
etaje, pe care a numit-o „Integraton”. Din nefericire, în
1978 – cu câteva săptămâni înainte de inaugurarea
Integratonului a murit de atac de cord. Circumstanţele
din jurul morţii sale sugerează faptul că ceea ce el
cunoştea despre prelungirea vieţii umane a fost
considerat de autorităţile americane ca fiind extrem de
important. Ca urmare, moartea sa pare să nu fi fost de
loc „întâmplătoare”.
Interviul de televiziune a fost moderat de către Jack
Webster, de la KVOS TV şi a avut loc pe 18 iunie 1964.
Piesa de rezistenţă a interviului este declaraţia lui van
Tassel, prin care el afirmă că a fost luat la bordul unui
OZN, ocazie cu care i s-au împărtăşit anumite
informaţii tehnologice de către patru fiinţe extraterestre
cu aspect uman, având înălţimea de aproximativ 1, 70
m. Evenimentul a avut loc pe data de 24 august 1953. În
conformitate cu declaraţia lui van Tassel, unul dintre
cei patru extratereştri avea pe atunci vârsta de 700 de
ani. Cu acea ocazie, van Tassel a primit o formulă
matematică simplă pentru realizarea călătoriei în timp,
care corela în mod direct frecvenţa cu timpul, dar într-o
relaţie invers proporţională. Remarcabil este faptul că
van Tassel afirma că tehnologia a fost mai apoi
dezvoltată şi adaptată astfel încât să permită
vizualizarea oricărei scene din orice perioadă istorică.
Tehnologia respectivă a fost rapid clasificată de către
marina SUA, iar inventatorul (van Tassel) a fost forţat
să lucreze într-un proiect secret. Ceea ce van Tassel a
descris în interviul din anul 1964, despre tehnologia
călătoriei în timp şi a vizualizării scenelor temporale, a
fost mai târziu descris în unele declaraţii ale anumitor
persoane ca fiind Proiectul „Looking Glass”. Ecuaţia pe
care van Tassel a primit-o de la acele fiinţe extraterestre
în anul 1953 a devenit elementul principal pentru
dezvoltarea ideii sale cu Integratonul, care reprezenta o
structură înaltă cât patru etaje, ce putea să conducă la
revitalizarea tuturor celulelor din organismul viu care
intra în interiorul Integratonului, prelungind astfel
foarte mult timpul de viaţă al acestui organism. Van
Tassel intenţiona să facă această descoperire publică,
astfel încât ea să fie gratuită şi la îndemâna oricui.
După „atacul de cord” pe care el l-a suferit în mod
misterios în anul 1978, cu puţin timp înainte de
inaugurarea extraordinarei sale invenţii, anumite
agenţii secrete ale SUA au pătruns imediat în incinta în
care acesta îşi desfăşura cercetările şi au confiscat toate
materialele şi documentele de acolo. Proiectul
Integraton a fost mai apoi abandonat.
În finalul interviului, van Tassel afirmă că el a putut
să vadă personal demonstrarea antigravitaţiei, aşa cum
i-a fost arătată de către vizitatorii extratereştri, care îşi
stabiliseră baze pe Lună în urmă cu sute de ani.
Antigravitaţia – bazată pe principiul electrogravitaţiei –
a fost discutată în mod deschis în comunitatea
ştiinţifică internaţională până în anul 1956, după care
cercetările au devenit brusc în totalitate secretizate.
După acea dată nu au mai apărut niciun fel de studii
ştiinţifice pe această temă. Declaraţiile lui van Tassel
explică însă motivul pentru care studiile asupra
antigravitaţiei au fost brusc suprimate, fiind o
demonstraţie plauzibilă pentru misterioasa lor
dispariţie după 1956.
Otis Carr, unul dintre discipolii lui Nikola Tesla, este
edificator în acest sens: tehnologia antigravitaţiei, la
care el a ajuns şi pe care a dezvoltat-o cu succes, a fost
reprimată cu teribile urmări. Carr a fost închis în baza
unor acuzaţii fabricate şi abia după 40 de ani, în anul
2006, unul dintre asistenţii săi – pe nume Ralph Ring –
a îndrăznit să prezinte lumii adevărul. Otis Carr a
reuşit să pună la punct tehnologia antigravitaţiei şi, ca
urmare, a fost redus complet la tăcere de către agenţiile
de securitate americane.

Tehnologia Keshe şi avatarurile ei

Poate cea mai uluitoare tehnologie care se dezvoltă în

prezent în folosul libertăţii oamenilor de pe întreaga
planetă este cea descoperită şi aplicată de către
membrii „Fundaţiei Keshe” 92 . Tehnologia Keshe se
anunţă absolut revoluţionară şi ea pare să aibă cu
uşurinţă potenţialul de a restructura complet toate
domeniile vieţii economice, politice, sociale sau
militare. Tocmai de aceea nici nu ne mai mirăm prea
mult că în mass-media internaţională informaţiile
despre această organizaţie sunt aproape cu desăvârşire
absente. Şi totuşi, fundaţia are filiale în zeci de ţări ale
lumii, iar site-ul său oficial
(www.keshefoundation.org) a înregistrat chiar şi un
milion de vizite pe zi.
Fondatorul organizaţiei, savantul iranian Mehran
Tavakoli Keshe, susţine că sistemele dezvoltate de
Fundaţia Keshe au ajuns la capacitatea de a produce şi
controla câmpuri magnetice şi gravitaţionale. Această
realizare are în consecinţă sute de potenţiale aplicaţii ce
ar putea conduce la rezolvarea celor mai stringente
probleme ale omenirii cum ar fi lipsa de energie, de
mâncare sau de apă, precum şi la îndepărtarea rapidă
şi sigură a poluării mediului. Printre cele mai
importante aplicaţii, ar fi de menţionat cele din

92 Preluare şi adaptare
http://www.keshefoundation.org/pdfs/Prof.Van_Overmeire%28VUB%29.pdf,
site vizitat pe 3 septembrie 2016, orele 11:50.
domeniul transporturilor, în care prin intermediul
reactoarelor plasmatice se creează capacitatea de
levitaţie şi mişcare ultra-rapidă a vehiculelor şi
aeronavelor, indiferent de greutatea lor. În domeniul
sănătăţii, se afirmă că metodele Keshe operează direct
cu structurile plasmatice şi atomice ale corpului uman,
reuşindu-se refacerea stării de sănătate pentru orice tip
de boală sau tulburare. De asemenea, printre multe
altele, sistemele Keshe pot genera apă curată în orice
zonă de pe glob, sau pot crea câmpuri plasmatice din
care apoi să fie materializat orice element chimic.
Fundaţia Keshe anunţă că metodele tehnologiei sale
au fost deja testate şi că ele funcţionează. Fizicianul şi
inginerul iranian Mehran Keshe a lucrat mai bine de
două decenii pentru a înregistra patente în toată lumea,
astfel încât atunci când noua tehnologie va fi oferită pe
piaţă, să nu fie nevoie de sume colosale pentru a putea
fi folosită. Intenţia de bază a membrilor fundaţiei este
ca noua tehnologie să fie oferită în mod caritabil
tuturor oamenilor de pe această planetă.
După cum era însă din păcate de aşteptat, problema
majoră care a apărut în toată această situaţie atât de
aducătoare de speranţă pentru populaţie este că
inovaţiile cu totul extraordinare propuse de Fundaţia
Keshe se lovesc de interesele marilor companii şi ale
structurilor de putere existente la ora actuală. Aceste
structuri doresc cu disperare să-şi păstreze status
quo-ul prezent prin care îşi asigură dominaţia
mondială şi din acest motiv sunt gata să distrugă fără
milă pe oricine le-ar ameninţa poziţia. Este din această
perspectivă cu totul naiv să credem că cei care
controlează în prezent lumea doresc ca masele de
oameni să aibă de-acum la dispoziţie energie gratuită şi
să nu mai poată fi condiţionaţi (controlaţi) prin taxe,
impozite şi necesităţi de tot felul.
Tocmai de aceea, punerea la dispoziţia umanităţii a
acestor descoperiri este mult mai complicată decât ar
putea să pară la prima vedere. Mulţi se aşteaptă să
vadă dovezile de eficienţă ale tehnologiei Keshe la
programele televizate de ştiri, sau pe Internet, ori în
demonstraţii publice, dar nu se întreabă ce consecinţe
ar avea aceste demonstraţii. Dacă ne vom gândi mai
atent, vom înţelege că situaţia trebuie rezolvată cu o
mare prudenţă şi înţelepciune. Impunerea acestei
tehnologii printr-o rivalitate arogantă faţă de sistemele
convenţionale, nu doar că ar crea uriaşe tensiuni sociale
care ar degenera rapid în războaie, dar ar crea şi riscul
scăpării de sub control a noii tehnologii şi al folosirii ei
în scopuri distructive.
Din aceste motive, chiar dacă pentru unii este destul
de greu de înţeles, calea pe care Fundaţia Keshe o
urmează pentru a evita haosul social, este aceea a
cooperării cu toate guvernele care acceptă să
implementeze această tehnologie în mod paşnic pentru
naţiunile lor. Este util să ştim că Merhan Keshe face în
mod frecvent următoarea recomandare: „Sfatul meu
pentru oameni este foarte simplu: nu acţionaţi
împotriva guvernelor voastre. Tehnologia pe care o
oferim este aici pentru a sprijini guvernele în trecerea
gradată către un alt nivel”. M. T. Keshe a declarat că nu
doreşte să submineze autoritatea guvernelor, pentru că
este indispensabil ca acestea să-şi folosească pârghiile
de care dispun şi să implementeze noua tehnologie în
mod oficial. În acest scop, savantul iranian a hotărât să
nu ofere cheile operative principale şi dispozitivele
efective în mod liber, ci numai cu aprobarea şi protecţia
autorităţilor.
Deşi calea colaborării cu autorităţile este singura
opţiune viabilă pe care Fundaţia Keshe o ia în
considerare, această colaborare este de o dificultate pe
care puţini şi-o imaginează.
Pentru a fi totuşi sigur că implementarea noii
tehnologii va avea loc, Mehran Keshe deja a răspândit
principiile de bază ale acesteia prin zeci de conferinţe
ţinute în marile oraşe ale lumii, prin zeci de interviuri
online şi prin numeroase work-shop-uri. Aceasta face
ca acum noua tehnologia Keshe să fie aproape
imposibil de suprimat. Chiar dacă – aşa cum a fost de
multe ori ameninţat – fondatorul Fundaţiei Keshe ar fi
asasinat, tehnologia oferită de el va rămâne.
Datorită promisiunii de a colabora nemijlocit cu
guvernele tuturor naţiunilor, pe site-ul Fundaţiei Keshe
nu au putut fi încă prezentate rezultatele principale,
extraordinare ale noii tehnologii. Sunt prezentate doar
o serie de rezultate experimentale oarecum secundare,
atât din domeniul fizicii, cât şi din domeniul medical.
Acestea dovedesc totuşi că metodele Keshe
funcţionează. Cu privire la dovezile şi experimentele
principale, membrii Fundaţiei Keshe au declarat
categoric că au multiple înregistrări video (de exemplu
cu sisteme de zbor operaţionale, capabile să realizeze
deplasări extrem de rapide pe verticală sau lateral), dar
că deocamdată nu pot să le facă publice. De altfel, este
de remarcat că M. T. Keshe a dorit de mai multe ori să
prezinte public rezultate foarte concrete ale
tehnologiilor sale, dar a fost de fiecare dată în mod
prompt blocat de către diferiţi agenţi guvernamentali.
Un apropiat a lui Donald Trump de la Casa Albă a
declarat reprezentanţilor mass-media că preşedintele
SUA va face în timpul mandatului său (2017–2021), un
anunţ cu privire la extratereştri şi tehnologia acestora93.

93Donald Trump şi adevărul despre extratereştri, pe site-ul www.efemeride.ro,

vizitat pe 4 februarie 2017, orele 17:06.
Anunţul va fi făcut din Biroul Oval al Casei Albe şi va
cuprinde şi o prezentare asupra energiei libere de care
Omenirea va beneficia în scurt timp – unii chiar
beneficiază şi în prezent. Utilizarea energiei libere ar
scoate populaţia mondială din sărăcie şi ar fi o lovitură
devastatoare pentru marile corporaţii petroliere şi
ţările exportatoare de petrol.

CV-ul lui M.T. Keshe şi tehnologia care-i poartă numele

Fizicianul şi inginerul de origine iraniană Mehran

Tavakoli Keshe a obţinut specializarea în fizică
nucleară, absolvind Universitatea Queen Mary din
Londra, în anul 1981. A înfiinţat Fundaţia Keshe în anul
2005, cu scopul de a pune bazele unei companii sau
organizaţii care să dezvolte o cu totul nouă tehnologie
spaţială şi terestră. Fundaţia este pacifistă, nonprofit,
nonreligioasă şi aspiră doar să aducă noi cunoştinţe
ştiinţifice, tehnologii şi soluţii eficiente la problemele
globale majore.
În anul 2004, inginerul Mehran Keshe a pus la punct
o tehnologie care promitea posibilităţi extraordinare,
constituită după modelul funcţionării tuturor
structurilor din Univers (atomi, planete, stele, galaxii
etc). Rezultatele experimentale au confirmat pe deplin
modelul teoretic, ceea ce ar fi putut reprezenta
recunoaşterea unui succes de-a dreptul epocal pentru
ştiinţă. Şi totuşi, comunitatea ştiinţifică a ignorat
aproape complet rezultatele lui Keshe. Cu toate
acestea, în aprilie 2004, a avut loc un eveniment care
reflectă foarte concludent poziţia savanţilor
convenţionali faţă de rezultatele savantului iranian.
Dorind să comunice o parte din concluziile teoriilor
sale, fizicianul iranian a trimis un studiu al său intitulat
„Crearea găurilor negre” Societăţii Regale Britanice de
Astronomie. Societatea i-a transmis în data de 8 iulie
2004 un răspuns scris în care îl informa că nu îi poate
publica studiul, dar că îl va păstra totuşi în bibliotecă
pentru eventuale consultaţii. Faptul mai mult decât
semnificativ este însă că în exact aceeaşi zi în care a
primit răspunsul de la societatea britanică,
bine-cunoscutul savant Stephen Hawking a anunţat
public că după 30 de ani în care a crezut că găurile
negre nu eliberează energie s-a răzgândit şi a făcut
publică o nouă teorie. Această nouă teorie era însă
exact o imitaţie a studiului lui M. T. Keshe, conform
documentului trimis societăţii de astronomie!
Obiecţiile lui Keshe adresate Societăţii Britanice de
Astronomie au rămas fără răspuns.
În urma acestei experienţe, Mehran Keshe a decis că
nu îşi va mai trimite altor instituţii rezultatele studiilor,
ci şi le va publica direct. Ca urmare, el a publicat trei
cărţi în care a explicat pe larg toate aceste noi principii
pe care le-a descoperit. Lucrările au fost intitulate
„Ordinea universală a creării materiei” (2009),
„Structura luminii” (2010) şi „Originea Universului”
(2011) şi conţin demonstraţii matematice, precum şi
descrierea unor modele tehnologice care pot fi
verificate atât teoretic, cât şi experimental.
În prima dintre lucrări spune în Preambul:
„Inteligenţa umană a atins niveluri care permit oricui,
de la egal la egal, să utilizeze cunoştinţele universale
pentru a verifica logica şi valabilitatea acestora. Cred
cu tărie că această lucrare trebuie să fie înţeleasă şi
aplicată de către toţi oamenii. Această carte este scrisă
în aşa fel, încât oricine din orice domeniu al ştiinţei
poate înţelege această nouă tehnologie de graniţă.
Cartea noastră este o sinteză a noilor principii de bază
în domeniul fizicii, strânse aici după mai mult de 30 de
ani de cercetare şi dezvoltare independentă, în care mai
multe prototipuri de lucru şi numeroase teste au
confirmat corectitudinea şi operativitatea acestei
tehnologii.
Tehnologia Keshe a fost testată experimental pentru
prima dată la Universitatea din Bruxelles (Belgia), în
perioada noiembrie 2004 – martie 2005. Raportul final a
fost semnat de profesorul doctor Mark Van Overmeire
şi indica faptul că producerea energiei cu această
tehnologie este perfect posibilă. Raportul a confirmat
totodată şi că „principiile de funcţionare ale tehnologiei
Keshe descriu procese similare cu cele ale producerii de
energie în interiorul stelelor”.
Din aprilie 2005, ca urmare a raportului profesorului
Overmeire, au apărut mai multe facilităţi de
colaborare, în vederea dezvoltării sistemelor Keshe.
Foarte curând a fost demarat un studiu practic pentru
primul prototip. Sistemul a fost examinat de către mai
mulţi oameni de ştiinţă universitari belgieni, care l-au
descris în raportul lor de fezabilitate ca fiind practic şi
funcţional. Tot atunci a fost pregătit pentru producţie
primul sistem de producere a gravitaţiei şi a energiei.
În octombrie 2005, M. Keshe a obţinut de la Oficiul
European de Brevete mai multe brevete de invenţie.
Tot în anul 2005, M.T. Keshe a construit primele
reactoare statice cu plasmă. Concluziile teoretice
enunţate anterior au fost confirmate în practică: aceste
reactoare produc tensiune şi curent la temperatura
camerei şi la presiunea atmosferică obişnuită. Ulterior
au fost construite şi evaluate mai multe prototipuri de
asemenea reactoare cu plasmă. Reactoarele au fost
testate şi în scopuri medicale, în prezenţa medicilor. Pe
ansamblu, în anul 2005 au fost îndosariate patente
pentru mai mult de 300 de aplicaţii ale acestei
tehnologii.
 La sfârşitul anului 2005, au început să apară şi
primele problemele cu autorităţile. Mai multe
corporaţii industriale i-au cerut lui M. Keshe să le
cedeze tehnologia, ameninţându-l cu moartea.
Inginerul iranian a refuzat, însă curând după aceea au
început presiunile asupra lui din partea guvernului
belgian. În anul 2006, Mehran Keshe a fost abordat de
către concernul E-Capital (http://www.e-capital.be)
pentru o eventuală finanţare. Ei au pus condiţia ca
domnul Keshe să semneze un acord de nondivulgare
cu principalul său deţinător de acţiuni, IMEC
(http://www2.imec.be/be en/home.html).
Profesorul William D’Haeseleer, şeful
departamentului nuclear al Universităţii din Leuven, a
evaluat tehnologia Keshe şi a fost de acord că aceasta
este în proporţie de 95% corectă şi funcţională. La
cererea directorilor de la E-Capital, IMEC a făcut o
evaluare independentă a producţiei de nano-materiale
SP2 şi SP3 prin tehnologia Keshe (denumirile de SP se
referă la materializarea în câmpul plasmatic a unor
straturi de materiale). Ei au emis un raport confidenţial
care confirmă producerea de nano-straturi SP2 şi SP3
de diamant, în condiţii tehnologice care nu mai
fuseseră atinse niciodată pe Pământ până atunci. Acest
lucru a reprezentat un succes tehnologic major. Printr-o
scrisoare trimisă Fundaţiei Keshe, avocatul IMEC a
interzis însă prezentarea publică a descoperirii descrise
în raportul lor confidenţial. Pretextul acestei interziceri
a fost acela că Fundaţia Keshe produce şi utilizează
materiale nucleare periculoase.
În scrisoarea sa, avocatul IMEC a ameninţat Fundaţia
că o va denunţa ca fiind o organizaţie ilicită. Această
situaţie a declanşat acţiuni de forţă ale structurilor de
securitate belgiene, ce au ajuns până acolo, încât – ceva
mai târziu, în anul 2010 – Fundaţiei Keshe i-a fost
interzisă orice colaborare cu vreo organizaţie ştiinţifică
din Belgia.
În anul 2009, Ghent University din Belgia a confirmat
că prin tehnologia Keshe au putut fi asimilate în mod
direct gaze din mediul înconjurător (dioxid de carbon –
CO2 şi metan – CH4) şi că ele au putut fi transformate
la temperatura şi presiunea camerei în nano-soluţii şi
nano-solide. Aceste rezultate au fost confirmate
experimental, prin analiză spectroscopică, şi de către
Institutul din New York. Rapoartele acestor instituţii
au fost publicate în cea de-a doua dintre cărţile lui M.T.
Keshe, „The structure of Light”.
Pe 8 iunie 2010, aflându-se în tranzit spre Mexic, pe
aeroportul din Toronto (Canada), M.T. Keshe a fost
arestat şi apoi sechestrat timp de 11 zile de către Poliţia
canadiană. I s-a spus imediat, fără nicio ambiguitate, că
dacă presa va fi informată, va fi pus în închisoare cu
acuzaţia că este o persoană atât de periculoasă, încât
este pasibilă de pedeapsa cu moartea. Cu acea ocazie
poliţiştii canadieni i-au răscolit prin bunuri, i-au copiat
fişierele personale şi datele ştiinţifice din laptop şi i-au
furat conţinutul de flacoane (recipiente) cu CO2 şi CH4
în stare de gans (nanoparticule), precum şi recipiente
conţinând alte nanomateriale. Savantul iranian a fost
apoi supus unui program intensiv de intimidare, fiind
interogat aproape încontinuu timp de trei zile. M.T.
Keshe susţine că are informaţii care atestă că arestarea
sa a fost executată de guvernul canadian, cu autorizaţia
Casei Albe.
Pe 26 noiembrie 2011, M.T. Keshe a intenţionat să
prezinte în cadrul unei conferinţe publice, programată
să aibă loc la Eindhoven (Olanda), o parte din
rezultatele extraordinare ale tehnologiei sale. Printre
acestea, un generator de energie liberă de 3 KW şi un
automobil care avea capacitatea să leviteze. Cu doar o
zi înaintea conferinţei, câţiva agenţi belgieni (cu care
mai avusese de-a face) au venit la laboratorul său şi
i-au cerut licenţele pentru cele două dispozitive. Cum
aceste licenţe nu aveau de unde să existe, cele două
modele au fost confiscate. Din păcate, la conferinţa care
a urmat, deşi Keshe promisese că va arăta dovezile
avansate ale tehnologiei sale, aceasta nu a mai fost
posibil. Câteva zile după conferinţa din Eindhoven, pe
data de 28 noiembrie, a avut loc în Belgia o tentativă de
asasinat asupra lui M.T. Keshe. Sub automobilul său a
fost fixat un mic dispozitiv explozibil, controlat
electronic de la distanţă şi care urma să fie detonat când
maşina ar fi ajuns la o viteză mai mare. Spre norocul
său, Keshe a scăpat cu viaţă din acest atentat. La puţin
timp după aceea, opt agenţi belgieni au venit pentru a
înscena un accident în casa din Belgia a lui Mehran
Keshe. De asemenea, şi această tentativă de asasinat a
eşuat.
Problemele nu s-au oprit aici. După aceste atentate,
autorităţile belgiene au încercat totul pentru
discreditarea inginerului iranian. Mai întâi a fost acuzat
că practică medicina fără licenţă. Dl. Keshe a explicat că
el doar produce aparatură medicală şi are un permis în
regulă pentru aceasta. Motivul real al acestui atac a fost
în realitate acela că dispozitivele Keshe pot trata
cancerul, ceea ce deranja teribil pe anumiţi oameni
influenţi. Apoi s-a încercat acuzarea că Mehran Keshe
ar fi furat din banii Fundaţiei Keshe. Şi această acuzaţie
a dat greş întrucât Keshe nu mai avea niciun fel de cont
personal, ceea ce a făcut să nu se poată demonstra
nimic de acest gen. S-a încercat apoi crearea unui
scandal sexual în legătură cu o femeie. Au fost folosite
pentru aceasta câteva dintre mesajele savantului
iranian după ce în prealabil i-au fost downloadate toate
cele 30.000 de mail-uri de pe adresa personală.
Acuzaţia despre relaţia cu femeia respectivă s-a
dovedit a fi complet hilară deoarece foarte mulţi
oameni din Fundaţia Keshe ştiau că ea este de fapt fiica
adoptivă a lui Mehran Keshe, având la rândul ei doi
copii.
La începutul anului 2012 atât M.T. Keshe, cât şi alţi
membri ai fundaţiei sale au fost ameninţaţi cu moartea
de către prinţul Albert II al Belgiei, fost rege al Belgiei şi
de către acoliţii săi aflaţi la putere în Guvernul belgian.
Din informaţiile pe care le-a primit de la anumiţi ofiţeri
din serviciul secret belgian, care au dorit să-i spună
adevărul, Keshe a aflat că se urmărea răpirea lui şi a
familiei sale, urmată de torturarea lor. Înainte ca
savantul iranian să fie omorât, planul era ca el să fie
martor la uciderea soţiei şi copiilor săi, chiar în faţa sa.
Referitor la toate acestea, Keshe a mărturisit că nu avea
nicio şansă să reclame ameninţările la Poliţia belgiană,
întrucât ştia dinainte că aceasta este coruptă şi pusă în
slujba prinţului Albert. Fiind absolut evident că în
aceste condiţii nu ar mai dura mult până şi-ar pierde
viaţa, Mehran Keshe a decis să plece din Belgia. Abia
după plecarea din această ţară, el a adresat o plângere
oficială procurorului-şef din Olanda, Fatou Bensouda,
în care a reclamat ameninţările şi abuzurile la care a
fost supus şi a solicitat efectuarea unor investigaţii.
 După plecarea din Belgia, Mehran Keshe a ales să se
mute în Italia, singurul stat din Europa care şi-a
manifestat la nivel guvernamental interesul pentru
tehnologia inovatoare pe care Fundaţia Keshe o
propune. Din data de 2 martie 2012, sediul Fundaţiei
Keshe a fost stabilit în Italia. Este de remarcat că şi
guvernele altor naţiuni în afară de Italia au primit pe
cale oficială planurile complete ale tehnologiei Keshe.
Printre acestea se află guvernele din Iran, Brazilia,
Rusia, India, China, Japonia, Australia, Taiwan,
Armenia, Sudan, Thailanda, Bangladesh, Sierra Leone
sau Congo. De fapt, prin ambasadorii lor, toate
guvernele lumii au fost deja anunţate de existenţa
acestei tehnologii revoluţionare.
Fundaţia Keshe a urmărit să ofere întregii lumi, în
mod gratuit, planurile şi dispozitivele tehnologice pe
care le-a proiectat şi dezvoltat. Prima iniţiativă pe
această linie a avut loc pe 21 aprilie 2012, la Bruxelles
(Belgia), când fundaţia a invitat toate naţiunile globului
la o conferinţă de pace, în care se viza printre altele
predarea către fiecare guvern al lumii a unui Stick
(USB) cu informaţii esenţiale despre tehnologia Keshe.
Însă, datorită presiunilor mari care s-au făcut asupra
liderilor lor, relativ puţine state au răspuns pozitiv la
invitaţia Fundaţiei. Chiar şi câteva dintre statele care
şi-au confirmat participarea s-au răzgândit brusc, cu 48
sau chiar cu 24 de ore înaintea conferinţei (cum a fost
cazul SUA). A doua iniţiativă de acest gen a avut loc în
tot în Belgia, pe data de 6 septembrie 2012.
Începând cu 21 martie 2013, Fundaţia Keshe a
început susţinerea unei serii de conferinţe publice
(work-shop-uri) referitoare la implementarea cât mai
rapidă a tehnologiei sale revoluţionare în viaţa
comunităţilor. Aceste work-shop-uri sunt distribuite şi
pe internet (inclusiv Facebook), având un număr
impresionant de accesări. La sfârşitul lunii iulie 2014
s-a ajuns deja la cel de-al 20-lea work-shop, distribuit
prin Internet pe tot globul. Există, de asemenea, sute de
persoane care au confirmat că experimentele simple ce
au fost propuse sunt cu adevărat viabile şi
funcţionează.
În luna martie 2014, site-ul şi serverul Fundaţiei
Keshe au fost atacate aproape non-stop prin acţiuni ale
hackerilor. Având mai multe informaţii, care îl
avertizau că viaţa sa este serios ameninţată, pe 14
martie 2014, Mehran Keshe a acordat un interviu
emisiunii „Mike Harris Show”, pe care au accesat-o
peste 3 milioane de vizitatori. Datorită riscului major ca
M.T. Keshe să fie asasinat şi pentru a preveni pierderea
informaţiilor fundamentale despre tehnologia Keshe,
în data de 15 martie 2014 a fost distribuit pe internet
conţinutul „legendarului” Stick USB (ce a fost oferit în
aprilie 2012 naţiunilor care au răspuns invitaţiei
Fundaţiei Keshe) cu detalii despre tehnologia
MAGRAV. Informaţiile au fost puse la dispoziţia
întregii planete prin intermediul filialei din Taiwan a
Fundaţiei Keshe.
În ianuarie 2014 Fundaţia Keshe a înfiinţat
„Spaceship Institute”. Site-ul Institutului este
SpaceshipInstitute.org sau pe Facebook
https://www.facebook.com/SpaceshIpinstitute. Practic
toate cercetările şi realizările Fundaţiei Keshe sunt
orientate pentru concretizare în cadrul Spaceship
Institute. Scopul Institutului este acela de a oferi
guvernelor lumii metodele dezvoltării unui Program
Spaţial mult mai avansat decât cel actual (al NASA, de
exemplu) pentru a trimite misiuni cu echipaj uman în
spaţiul cosmic. Conform site-ului
http://keshefoundation.org/ „Programul Spaţial va
proteja Pământul, va conferi Omului libertatea de a
călători în Spaţiu şi de a avea noi aşezări pe Lună, pe
Marte sau mai departe în Spaţiu. Construirea navelor
spaţiale MAGRAV, pe baza Sistemelor de reactoare
plasmatice, a sistemelor de sănătate şi a sistemelor de
locuit, va aduce o nouă industrie – cea a plasmei –, va
crea noi locuri de muncă şi va aduce o mare
prosperitate (apă, alimente, sănătate, putere, spaţii de
locuit) pentru toţi. Această nouă tehnologie va aduce
pace, deoarece nu va mai fi nevoie de războaie pentru
securitatea lumii şi pentru resurse”. Spaceship Institute
oferă cunoaşterea sa cercetătorilor oneşti din întreaga
lume pentru ca ei să o poată transmite apoi guvernelor
şi naţiunilor lor. În decembrie 2014, au fi acceptaţi 250
de noi cercetători la Spaceship Institute, care are sediul
lângă oraşul Bari (Italia).
Este interesant să menţionăm că cercetătorii de la
Spaceship Institute au evidenţiat prin sistemele pe care
le deţin şi apariţia frecventă în atmosfera Pământului a
globurilor de lumină ce sunt de obicei numite „UFO”
(obiecte zburătoare neidentificate – OZN). Observând
aceste apariţii, Mehran Keshe a remarcat că ele folosesc
aceleaşi principii ale controlului câmpurilor magnetice
şi gravitaţionale, întocmai ca şi tehnologia Keshe. În
opinia sa, aceste vehicule aparţin unor fiinţe
extraterestre care au venit să ne observe, ceea ce este
cumva firesc. Savantul iranian mai spunea – mai în
glumă, mai în serios – că destul de curând vom avea şi
noi „UFO” (OZN) şi vom fi consideraţi „aliens” (străini
din spaţiu) de către fiinţele de pe alte planete.

Tehnologia Keshe şi aplicaţiile ei

Cercetările lui Mehran Tavakoli Keshe au pornit de la

efortul de a înţelege cum este posibil ca mişcarea
tuturor planetelor, stelelor, galaxiilor şi a celorlalte
structuri din Univers să se autoîntreţină timp de
miliarde de ani. După aproape 20 de ani de studii, el a
elaborat un nou model teoretic despre natura
gravitaţiei şi a celorlalte forţe fundamentale din
Univers. Unul dintre principiile fundamentale ale
teoriei sale este acela că orice entitate din Univers – fie
ea un atom, o planetă, o stea sau o galaxie – are
gravitaţie şi un câmp magnetic. Acestea două
(gravitaţia şi magnetismul) formează un sistem unitar.
Gravitaţia este atracţia, iar magnetismul este repulsia.
De asemenea, fizicianul iranian afirmă că ceea ce
produce efectele gravitaţionale ale planetelor, stelelor,
precum şi dinamica de la nivelul atomilor este
interacţiunea a două câmpuri magnetice care sunt
produse de nucleele acestor corpuri. În cazul
Pământului, de exemplu, teoria oficială în prezent
acceptată descrie existenţa doar a unui singur câmp
magnetic generat de nucleul planetei. În studiile sale,
Keshe a ajuns totuşi la concluzia că există un dublu
câmp magnetic emanat de nucleul Pământului şi că
tocmai interacţiunea continuă dintre aceste două
câmpuri interioare generează apariţia gravitaţiei şi a
magnetismului planetar. Mehran Keshe arată că partea
cea mai interioară a nucleului Pământului posedă
hidrogen şi alte câteva elemente care intră în anumite
reacţii de fuziune plasmatică nucleară. Curenţii care se
creează în acest proces generează un câmp magnetic de
bază, care este suprapus peste câmpul magnetic (deja
cunoscut) al nucleului.
Teoria lui Keshe arată că atunci când două câmpuri
magnetice de intensităţi similare interacţionează, ele
devin „înlănţuite” într-o sferă dinamică mai mare, iar
când asemenea sfere dinamice interacţionează între ele,
se produc câmpuri magnetice şi gravitaţionale. Fiecare
câmp magnetic conţine componente plasmatice ale
celor trei tipuri de bază ale materiei: materie,
antimaterie şi materie neagră. Interacţiunea dintre
aceste trei forme de materie se regăseşte sub forma
unui sistem mai mare de integrare dinamică, numit de
Keshe „Plasma iniţială fundamentală” sau „Neutron”.
Din neutron se disociază atomul (cu componentele sale
– protonul şi electronul), procesul fiind însoţit de
eliberarea unor mici fragmente de câmp magnetic sub
formă de energie sau lumină.
Aspectul practic fundamental care a condus la
crearea tehnologiei Keshe este bazat pe dinamica
plasmei încărcate electric care devine sursă a
câmpurilor magnetice şi gravitaţionale. Inginerul
iranian Mehran Keshe a anunţat că pe baza noii
înţelegeri a creării gravitaţiei şi a câmpurilor magnetice
a reuşit să reproducă tipul de sisteme care se
auto-alimentează în mod natural. El a construit un
reactor plasmatic care reproduce fenomenele ce au loc
în nucleul Pământului. Acest tip de reactor (care are
cam 15–20 cm în diametru) are capacitatea să-şi creeze
propriile câmpuri magnetice şi gravitaţionale şi nu
necesită combustibili convenţionali (fosili),
funcţionând doar pe baza unei anumite utilizări a
hidrogenului (care este cel mai răspândit element din
Univers).
Au fost realizate numeroase teste cu reactoare
plasmatice simple sau chiar cu banale sticle de plastic
de Coca-Cola. Un experiment foarte simplu care
evidenţiază producerea unei forme de energie electrică
din plasmă, într-o sticlă de Coca-Cola, a fost realizat de
M.T. Keshe în anul 2007. Înregistrarea acestui
experiment este accesibilă la adresa:
https://www.youtube.com/watch?v=h34Wyjo7L-8
Descoperirea acestor noi principii a făcut posibile
foarte multe aplicaţii extraordinar de eficiente.
Cercetările şi experimentele realizate au demonstrat în
mod clar că acest tip de tehnologie este fezabilă şi de
încredere şi că energia şi materia pot fi generate ieftin şi
curat (fără poluare), într-un mod extrem de
performant, care a fost până acum total necunoscut
ştiinţei oficiale. Au fost îndosariate patente pentru sute
de aplicaţii ale acestei tehnologii, cum ar fi generatoare
super-eficiente de energie, sisteme antigravitaţie,
purificarea mediului ambiant, nanotehnologia,
multiple aplicaţii în domeniul medical etc.
Una dintre aplicaţii este un generator care prin
intermediul rotaţiei unui câmp de plasmă magnetizată
într-o bobină de sârmă de cupru are capacitatea să
inducă un curent de electroni prin acea bobină, care
poate genera astfel energie electrică oriunde în Univers,
în orice moment. Mehran Keshe a explicat că întocmai
cum electronii se rotesc în mod natural în interiorul
atomilor, la fel se roteşte şi miezul generatorului său, în
virtutea legilor naturii.
Rezultatele experimentale obţinute de M. Keshe,
arată că s-a reuşit ca prin modificarea câmpurilor
magnetice şi gravitaţionale ale elementelor, acestea să
poată fi trecute dintr-o stare de agregare în alta la
temperatura şi presiunea camerei (adică în condiţiile
obişnuite de mediu). În mod obişnuit trecerea materiei
dintr-o stare în alta se face prin modificarea
temperaturii sau presiunii. Mehran Keshe a extras prin
noile metode, direct din aer, gaze precum dioxid de
carbon (CO2) sau metan (CH4) şi a reuşit să le menţină
sub formă de nano-particule în stare lichidă, de gel, sau
de pudră.
Deşi poate să pară de necrezut, există rezultate foarte
concrete care arată că prin reproducerea anumitor
condiţii plasmatice în reactoare de tip Keshe pot fi
produse direct orice fel de materiale, oriunde în spaţiu.
Se creează mai întâi plasma (starea de plasmă) – să
zicem – a cuprului din câmpul magnetic al Universului
şi apoi acea plasmă poate fi convertită în materie. La fel
se poate proceda şi pentru a produce aur, diamante,
mercur, sau orice alt element pe frecvenţa căruia sunt
acordate câmpurile generatorului.
Este util să amintim că plasma este cea de-a patra
stare de agregare a materiei, celelalte trei fiind starea
solidă, lichidă şi cea gazoasă. Plasma este starea
principală a materiei din care sunt constituite stelele,
ceea ce înseamnă că aceasta este starea preponderentă a
materiei din întregul Univers.
O altă aplicaţie a sistemelor Keshe este aceea că prin
modificarea câmpului magnetic şi gravitaţional al
elementelor pot fi create (la presiunea şi temperatura
camerei) nano-materiale şi super-conductori. Acest gen
de materiale au fost evaluate şi confirmate de către mai
multe universităţi. Super-conductorii obţinuţi prin
tehnologia Keshe au o rezistenţă de aproape zero ohmi,
ceea ce înseamnă că practic ele ar putea conferi
computerelor viteze de mii de ori mai mari chiar şi
decât ale celor mai rapide computere actuale, cum ar fi
cele ale serviciilor secrete americane (de tip Cray 5). Un
alt avantaj major al acestor calculatoare ar fi acela că ele
nu se vor supra-încălzi.
Fundaţia Keshe anunţă că prin descifrarea legilor
magnetismului a fost înţeleasă proprietatea naturală a
magneţilor de a atrage anumite metale. Membrii
fundaţiei arată că prin crearea altor câmpuri magnetice
specifice se pot crea materiale magnetice care să atragă
de exemplu doar lemn sau doar plastic. Folosind astfel
principiile atracţiei magnetice paralele, sistemele Keshe
pot decontamina mediul înconjurător de infestările
chimice şi nucleare, pot îndepărta eficient emisiile de
CO2 din atmosferă sau pot să purifice apa. Pot fi de
asemenea îndepărtate şi radiaţiile din sol şi aer. În
vederea realizării unei aplicaţii foarte necesare în acest
sens, Fundaţia Keshe a luat legătura cu autorităţile
oraşului Fukushima (afectat în anul 2013 de scurgeri de
material radioactiv de la un reactor nuclear) pentru a
extrage radiaţiile din sol, în mod gratuit. De menţionat
că această decontaminare ar permite ca noile generaţii
de copii care se nasc în zona Fukushima să nu fie
afectate de malformaţii degenerative. Din nefericire,
există o rezistenţă îndârjită din partea anumitor
persoane din guvernul japonez faţă de aplicarea
acestor metode (pentru a nu se ajunge la recunoaşterea
publică a eficienţei Tehnologiei Keshe).
Noua înţelegere a producerii forţei gravitaţionale a
condus şi la capacitatea de a o replica. Mai exact, prin
intermediul reactoarelor plasmatice cu câmp magnetic
dublu se poate genera magnetism şi gravitaţie. Este
vorba de aşa-numitele Reactoare MAGRAV. Aceasta
conduce la o adevărată revoluţie în domeniul
transporturilor de orice tip, devenind foarte uşor să fie
făcute să leviteze vehicule şi aeronave, indiferent de
greutatea lor.
Cea mai importantă dintre aplicaţiile tehnologiei
Keshe este cea referitoare la Programul Spaţial, în
cadrul căruia se are în vedere construirea unor nave
destinate călătoriilor în spaţiul cosmic. Capacităţile
acestor nave construite prin tehnologia Keshe devin net
superioare celor convenţionale, încât ele pur şi simplu
par să fie de domeniul SF. Aceste nave ar putea depăşi
viteza luminii şi, în consecinţă, ar traversa foarte rapid
Sistemul nostru Solar. De menţionat că prin
intermediul unui scut energetic creat în jurul navei,
ocupanţii săi ar fi protejaţi în mod implicit de forţele
inerţiale (care sunt uriaşe la acceleraţii mari), precum şi
de radiaţiile sau obiectele care ar putea lovi nava. Acest
câmp energetic din jurul navei face, de asemenea, ca ea
să nu mai poată fi detectată de radar. Pentru ochiul
liber, o navă care utilizează această tehnologie va arăta
ca o lumină strălucitoare. În plus, va fi eliminată
problema majoră pe care o au navele şi rachetele
actuale, legată de încălzirea pereţilor exteriori din
cauza frecării atmosferice.
Dar tehnologia Keshe vizează şi inovarea
transportului „local”, cel de la suprafaţa planetei.
Introdusă în transportul public, noua tehnologie ar face
ca orice tip de autovehicul să se poată deplasa prin
levitaţie şi să nu mai necesite roţi. În acelaşi mod s-ar
deplasa şi trenurile, tramvaiele sau metrourile, fără să
mai fie nevoie de şine sau de linii de tensiune.
Unităţile reactoarelor MAGRAV ar putea fi aplicate
şi autovehiculelor electrice, care ar obţine în acest fel o
rază de autonomie de mişcare practic nelimitată
(milioane de kilometri). Produsele de uz Casnic şi
electronice pot beneficia şi ele de această tehnologie.
Prin punerea în aplicare a unei versiuni micro-scară a
reactoarelor cu plasmă de tip Keshe, aceste produse ar
putea funcţiona independent de o sursă exterioară de
alimentare chiar şi pentru perioade foarte lungi de timp
(o sută ani). Patentul pentru un astfel de Reactor
microplasmatic (Micro-plasma-reactor) a fost deja
eliberat de Biroul European de Patente şi poate fi
consultat la adresa
http://worldwide.espacenet.com/publicationdetails/ori
ginaldocument?CC=EP&NR=1770715Al&KE=Al&FT=
D&da-te=20070404&DB=EPODOC&locale=en_EP
Aplicaţii deosebit de eficiente au fost realizate în
domeniul vindecării diferitelor tipuri de boli. Aspectul
esenţial este că metodele Keshe operează direct la
nivelul structurilor plasmatice şi atomice ale corpului
uman. Odată ce o boala este diagnosticată, reactorul
plasmatic este calibrat pe configuraţia şi frecvenţa
necesară a organului afectat. Sistemul poate stimula
organismul prin intermediul câmpurilor energetice în
direcţia inversării unor procese maladive, sau pentru
deschiderea unor blocaje, pentru a dizolva/resorbi
anumite structuri materiale
(inflamaţii, pietre, nisip, polipi, celule canceroase)
sau pentru a stimula creşterea unor zone afectate. În
acest mod, celulele bolnave sau deteriorate ale
organelor pot fi aduse înapoi la starea de sănătate.
Câmpurile energetice care acţionează la nivel
informaţional sunt resetate permanent, iar informaţiile
eronate din organism sunt complet şterse şi înlocuite cu
informaţiile corecte.
Procedura nu presupune pastile, injecţii şi nici efecte
secundare, precum în cazul medicinii actuale. Testarea
pe mulţi voluntari (care epuizaseră toate opţiunile de
tratament convenţionale!) a demonstrat în mod clar că
rezultatele sunt certe. Pe site-ul Fundaţiei Keshe puteţi
consulta mai multe mărturii şi probe video
(http://keshefoundation.org/media-a-papers/health-kt-
videos-all.html) în cazuri de cancer, scleroză multiplă,
Parkinson, cangrenă, A.L.S., fibromialgie, alergii,
epilepsie şi altele, care au fost cu succes anulate
definitiv.
Într-un mod deschis şi sugestiv, membrii Fundaţiei
Keshe ne transmit: „Tot ceea ce vă prezentăm poate
părea mult prea frumos ca să fie adevărat. Dar cu toate
acestea este vorba despre nişte fapte”. Ei consideră că
este important ca toţi oamenii să ştie că este dreptul lor
legitim să beneficieze de această tehnologie care poate
transforma radical lumea. După cum este specificat şi
în videoclipul promoţional al Fundaţiei, pentru a ajuta
la implementarea noilor sisteme este util ca toţi cei
interesaţi să distribuie informaţiile despre aceste
perspective revoluţionare, să caute să se informeze cât
mai bine în continuare ei înşişi şi chiar să solicite
guvernelor lor informaţii oficiale despre tehnologia
Keshe.
Cu privire la ceea ce va urma în viitorul apropiat,
opinia lui Mehran Keshe este că „aplicarea noii
tehnologii pe scena mondială trebuie decisă acum de
către guverne. Însă guvernele marilor ţări trebuie să
înveţe să ofere şi să ajute, şi nu să jefuiască aşa cum au
făcut timp de secole”.

Conferinţa Keshe de la Roma

Conferinţa de prezentare a tehnologiei MAGRAV de

către fundaţia Keshe a avut loc pe 16 octombrie 2015, la
Roma (Italia) şi s-a desfăşurat între orele 20:00 şi 23:00
(ora locală), fiind transmisă live, online, pe Youtube94.
Acest eveniment istoric a fost însă complet trecut cu
vederea de mass-media.
Mehran Keshe a subliniat pe tot parcursul prezentării
şi a sesiunii de întrebări şi răspunsuri de la finalul
acesteia, că tehnologia MAGRAV este dezvoltată cu
scopul de exemplu, de a permite Umanităţii să
călătorească în spaţiul cosmic, fără a depinde de
combustibili obişnuiţi. Tehnologia se numeşte
MAGRAV de la efectul combinat al gravitaţiei şi
magnetismului. În această conferinţă, Mehran Keshe a
prezentat şi explicat câteva din aplicaţiile concrete ale
tehnologiei MAGRAV, subliniind că acestea nu sunt
decât „efecte colaterale” ale MAGRAV, precum
generarea de electricitate direct utilizabilă pentru
funcţionarea aparatelor electrice şi iluminat,
dispozitive medicinale pentru restabilirea echilibrului
energetic al organismului uman etc.
Deşi au fost trimise invitaţii oficiale din timp, cu mai
multe luni în urmă, tuturor ambasadelor din Roma, au
confirmat participarea numai 15 ambasade, însă au fost

94 Preluare şi adaptare de pe site-ul

http://cursurireikitargovistetratamentereiki.blogspot.ro/2016/06/conferinta-de-la
-roma-fundatiei-keshe.html, vizitat pe 3 septembrie 2016, orele 10:29.
prezente 25, majoritatea reprezentând ţări sărace din
lumea a treia. Occidentul a decis să ignore complet
actul de bunăvoinţă al fizicianului Mehran Keshe sau
are alte interese...
Toţi reprezentanţii ambasadelor prezenţi la
conferinţă au primit pentru edificare şi studiu direct
câte o cutie ce include un minigenerator de energie
electrică şi un kit complet pentru „replicarea” de
materie (generarea oricărui material). La final, Mehran
Keshe a anunţat că guvernele au la dispoziţie 10 zile
pentru a decide ce vor face cu toate acestea, urmând ca
Fundaţia Keshe să facă publice schemele detaliate şi
procedeele concrete de fabricare a lor... Totodată,
Mehran Keshe a explicat de ce preţul unui generator
electric este acum de 800 de euro, când costurile de
producţie sunt de numai 200 euro: din cei 600 euro
profit, Fundaţia Keshe oferă guvernelor care acceptă o
parte de 200 euro pentru acoperirea costurilor cu
reeducarea şi conversia profesională a naţiunilor lor
pentru a trece de la actualele tehnologii învechite şi
care vor deveni inutile, la cele de dezvoltare a
tehnologiilor MAGRAV, care vor fi folosite în
transport, energie, sănătate, hrană etc., iar cu restul de
400 euro Fundaţia Keshe va putea să producă încă
două generatoare Free Energy. Mehran Keshe a
subliniat însă că preţul de 800 euro este destinat
exclusiv naţiunilor care-şi pot permite aşa ceva,
referindu-se la Occident şi la ţările bogate, în schimb el
va oferi generatoarele ţărilor din lumea a treia, ţări
sărace, la preţul de fabricaţie. Practic, de pe urma
acestui mod de repartizare a costurilor, vor beneficia
atât ţările bogate, cât şi cele sărace. A făcut şi o glumă
spunând că în unele cercuri este denumit „Robin Hood
cel nuclear”, referindu-se la studiile sale din domeniul
fizicii nucleare.
Mehran Keshe a subliniat că va oferi aceste tehnologii
ţărilor care acceptă să semneze un Tratat de Pace.
Arătând că nu există niciun motiv de continuare a
vreunui război din moment ce toată lumea va avea tot
ce este necesar în urma implementării şi dezvoltării
acestor tehnologii MAGRAV, el a reamintit Planul de
Pace al Fundaţiei, care a fost lansat la începutul lui 2015
şi are scopul de a menţine în conştiinţa oamenilor
alternativa păcii: „Este bine să începem cu paşi mici
pentru ca fiecare om să dispună de timp să reflecteze şi
să se gândească la pace”: a) în iunie 2015 a fost prima zi
de pace pe 21 iunie, în următoarele două luni data a
fost tot 21 (iulie şi august); b) în septembrie, octombrie
şi noiembrie, s-au stabilit 2 zile de pace, pe 21 şi 22, în
fiecare lună; în decembrie 2015, ianuarie şi februarie
2016 au fost 3 zile de pace, din 21 până pe 23 ale lunii; c)
pentru martie, aprilie şi mai 2016 au fost stabilite 7 zile
de pace (între zilele de 21–27, inclusiv, ale lunilor
menţionate); d) lunile pentru iunie, iulie şi august 2016
au fost câte 14 zile în fiecare lună, începând cu 21 ale
lunii; e) pentru septembrie, octombrie şi decembrie din
2106 am avut, de asemenea, câte 21
de zile de pace, începând cu 21 ale lunii; f) „apoi vom
solicita şi impune pacea mondială pe termen nedefinit
(permanent)”, a subliniat Mehran Keshe. Acesta a mai
arătat că în multe filiale ale Fundaţiei Keshe din lumea
întreagă, care desfăşoară experimente independente,
au fost obţinute rezultate remarcabile atât în
dezvoltarea antigravitaţiei, desigur, la nivel
experimental, cât şi în domeniul sănătăţii. Mehran
Keshe a afirmat în această conferinţă, în mod public, că
guvernelor le este frică de această tehnologie, deoarece
se tem să piardă controlul asupra popoarelor.
Tehnologia Keshe se anunţă absolut revoluţionară şi
pare să aibă cu uşurinţă potenţialul de a restructura
complet toate domeniile vieţii economice, politice,
sociale sau militare. Poate de aceea în mass-media
internaţională, informaţiile despre această organizaţie
sunt aproape cu desăvârşire absente.
Printre cele mai importante aplicaţii ale tehnologiei
Keshe, ar fi de menţionat cele din domeniul
transporturilor, în care, prin intermediul reactoarelor
plasmatice, se creează capacitatea de levitaţie şi
mişcare ultrarapidă a vehiculelor şi aeronavelor,
indiferent de greutatea lor.
În domeniul sănătăţii, metodele Keshe operează
direct cu structurile plasmatice şi atomice ale corpului
uman, reuşindu-se refacerea stării de sănătate pentru
orice tip de boală sau tulburare. De asemenea, printre
multe altele, sistemele Keshe pot genera apă curată în
orice zonă de pe glob sau pot crea câmpuri plasmatice
din care apoi să fie materializat orice element chimic.
Fundaţia Keshe a anunţat că metodele tehnologiei sale
au fost deja testate şi că ele funcţionează.
Fizicianul şi inginerul iranian Mehran Keshe a lucrat
mai bine de două decenii pentru a înregistra patente în
toată lumea, astfel încât atunci când noua tehnologie va
fi oferită pe piaţă să nu fie nevoie de sume colosale
pentru a putea fi folosită. Intenţia de bază a membrilor
fundaţiei este ca noua tehnologie să fie oferită în mod
caritabil tuturor oamenilor de pe această planetă.
După cum era de aşteptat, problema majoră care a
apărut în toată această situaţie, atât de aducătoare de
speranţă pentru populaţie, este că inovaţiile cu totul
extraordinare propuse de Fundaţia Keshe se lovesc de
interesele marilor companii şi ale structurilor de putere
existente la ora actuală. Aceste structuri doresc cu
disperare să-şi păstreze status quo-ul prezent prin care
îşi asigură dominaţia mondială şi din acest motiv sunt
gata să distrugă fără milă pe oricine le-ar ameninţa
poziţia. Este din această perspectivă cu totul naiv să
credem că cei care controlează în prezent lumea doresc
ca masele de oameni să aibă de-acum la dispoziţie
energie gratuită şi să nu mai poată fi condiţionaţi
(controlaţi) prin taxe, impozite şi necesităţi de tot felul.
Tocmai de aceea, punerea la dispoziţia Umanităţii a
acestor descoperiri este mult mai complicată decât ar
putea să pară la prima vedere. Mulţi se aşteaptă să
vadă dovezile de eficienţă ale tehnologiei Keshe la
programele televizate de ştiri sau pe Internet ori în
demonstraţii publice, dar nu se întreabă ce consecinţe
ar avea aceste demonstraţii.
Dacă ne vom gândi mai atent, vom înţelege că
situaţia trebuie rezolvată cu o mare prudenţă şi
înţelepciune. Impunerea acestei tehnologii printr-o
rivalitate arogantă faţă de sistemele convenţionale, nu
doar că ar crea uriaşe tensiuni sociale care ar degenera
rapid în războaie, dar ar crea şi riscul scăpării de sub
control a noii tehnologii şi al folosirii ei în scopuri
distructive. Keshe oferă guvernelor şansa de a
coordona o tranziţie graduală, ordonată la noile
tehnologii. Din aceste motive, chiar dacă pentru unii
este destul de greu de înţeles, calea pe care Fundaţia
Keshe o urmează pentru a evita haosul social este aceea
a cooperării cu toate guvernele care acceptă să
implementeze această tehnologie în mod paşnic pentru
naţiunile lor. Este util să ştim că Merhan Keshe face în
mod frecvent următoarea recomandare: „Sfatul meu
pentru oameni este foarte simplu: nu acţionaţi
împotriva guvernelor voastre. Tehnologia pe care o
oferim este aici pentru a sprijini guvernele în trecerea
gradată către un alt nivel de evoluţie şi de dezvoltare”.
M.T. Keshe a declarat că nu doreşte să submineze
autoritatea guvernelor, pentru că este indispensabil ca
acestea să-şi folosească pârghiile de care dispun şi să
implementeze noua tehnologie în mod oficial. În acest
scop, savantul iranian a hotărât să nu ofere cheile
operative principale şi dispozitivele efective în mod
liber, ci numai cu aprobarea şi protecţia autorităţilor.
Deşi calea colaborării cu autorităţile este singura
opţiune viabilă pe care Fundaţia Keshe o ia în
considerare, această colaborare este de o dificultate pe
care puţini şi-o imaginează.
Pentru a fi totuşi sigur că implementarea noii
tehnologii va avea loc, Mehran Keshe deja a răspândit
principiile de bază ale acesteia prin zeci de conferinţe
ţinute în marile oraşe ale lumii, prin zeci de interviuri
online şi prin numeroase work-shop-uri. Aceasta face
ca acum noua tehnologia Keshe să fie aproape
imposibil de suprimat. Chiar dacă – aşa cum a fost de
multe ori ameninţat – fondatorul Fundaţiei Keshe ar fi
asasinat, tehnologia oferită de el va rămâne. Datorită
promisiunii de a colabora nemijlocit cu guvernele
tuturor naţiunilor, pe site-ul Fundaţiei Keshe nu au
putut fi încă prezentate rezultatele principale,
extraordinare, ale noii tehnologii. Sunt prezentate doar
o serie de rezultate experimentale oarecum secundare,
atât din domeniul fizicii, cât şi din domeniul medical.
Acestea dovedesc totuşi că metodele Keshe
funcţionează.
Cu privire la dovezile şi experimentele principale,
membrii Fundaţiei Keshe au declarat categoric că au
multiple înregistrări video (de exemplu, cu sisteme de
zbor operaţionale, capabile să realizeze deplasări
extrem de rapide pe verticală sau lateral), dar că,
deocamdată, nu pot să le facă publice. De altfel, este de
remarcat că M. T. Keshe a dorit de mai multe ori să
prezinte public rezultate foarte concrete ale
tehnologiilor sale, dar a fost de fiecare dată în mod
prompt blocat de către diferiţi agenţi guvernamentali.
Bineînţeles, lipsa expunerii publice a rezultatelor
principale creează numeroase suspiciuni. Unii afirmă
că toată această organizaţie nu este decât o farsă de care
se lasă amăgiţi doar cei mult prea creduli. Merită totuşi
să observăm că dacă ar fi fost aşa, atunci este foarte
puţin probabil că savantul iranian Mehran Keshe ar
mai fi fost urmărit şi supravegheat permanent de către
serviciile secrete din mai multe ţări – casa lui este
păzită încontinuu de agenţi, iar familia sa este urmărită
peste tot.
Dacă M.T. Keshe nu ar fi decât un lunatic, atunci este
puţin probabil că ar mai fi fost arestat, că ar mai fi fost
supus la nenumărate presiuni de către agenţi
guvernamentali şi – mai grav – că ar mai fi existat
atâtea tentative de asasinat la adresa sa. Dacă toate
acestea nu ar fi decât o farsă, atunci ar fi fost de
asemenea foarte puţin probabil ca mai mulţi membri ai
Fundaţiei Keshe să fi fost ameninţaţi la rândul lor cu
moartea, iar site-ul organizaţiei să fi fost atacat şi blocat
atât de intensiv. Cu privire la toate acestea, fizicianul
iranian spunea: „Multă lume nu înţelege prin ce trece
un om de ştiinţă în asemenea situaţii. Ştim ce i s-a
întâmplat lui Tesla sau altor savanţi. Noi vrem să
rămânem în viaţă!”.

Incidentul cu drona americană

O confirmare concretă a impactului real pe care

tehnologia Keshe a început deja să îl imprime pe plan
internaţional a avut loc la sfârşitul anului 2011. Pe 4
decembrie, numeroase televiziuni ale lumii au dat
publicităţii faptul că un avion-spion militar (dronă)
american, folosind o tehnologie high-tech de ultimă
generaţie, a fost capturat de forţele militare iraniene.
Televiziunile iraniene au difuzat imagini detaliate cu
avionul de spionaj, care era complet nevătămat.
Incidentul a pus administraţia SUA într-o postură
foarte delicată, din două motive. În primul rând,
pentru că asemenea acţiuni de spionaj se plasează
împotriva tuturor legilor şi regulamentelor
internaţionale, fiind asimilate cu acte de război. În al
doilea rând, situaţia concretă a dovedit că cele mai
performante şi mai secrete avioane high-tech
americane nu sunt decât simple jucării, faţă de
tehnologia iraniană. Această umilitoare constatare a
lovit foarte puternic în orgoliul american, de „cea mai
puternică naţiune a globului”, deşi bineînţeles că
mass-media occidentală s-a grăbit să minimalizeze cât
mai mult incidentul. Faptul că totuşi lucrurile s-au
petrecut exact aşa a fost confirmat de nimeni altul decât
Preşedintele SUA, Barack Obama. Acesta a apărut
public la postul de televiziune CBS News în ipostaza
jenantă de a recunoaşte că a cerut iranienilor să dea
drona înapoi (ceea ce, de altfel, iranienii au refuzat).
Este important să evidenţiem că deşi acea dronă se
deplasa la o înălţime de 20.000 de picioare (aproximativ
6 kilometri), iranienii au capturat-o fără să-i producă
nicio zgârietură! Aceasta exclude ipoteza că nava s-ar fi
putut prăbuşi întâmplător şi să fie apoi găsită de
iranieni sau că ar fi fost lovită de un proiectil, ori că ar fi
fost defectată prin operaţiuni de interferenţă tip
hackering. În toate aceste cazuri, aparatul ar fi suferit
distrugeri majore în urma prăbuşirii. De asemenea,
drona era monitorizată de la distanţă de agenţi CIA,
prin intermediul a opt sateliţi. Era exclus ca ea să se fi
rătăcit şi să ajungă în teritoriul iranian dintr-o eroare. În
plus, drona era prevăzută cu un sistem de
autodistrugere, în cazul în care ar fi fost capturată. De
fapt, americanii erau absolut siguri că datorită
tehnologiei high-tech de ultimă generaţie pe care o
considerau imbatabilă, nava lor spion nici măcar nu
putea fi detectată de iranieni. Şi totuşi, drona a fost
detectată şi capturată în zbor de către iranieni şi apoi
adusă intactă la sol. În aceste condiţii apare următoarea
întrebare foarte bulversantă: „Ce tehnologie a reuşit să
realizeze o asemenea performanţă?”. Şi încă: „De unde
au avut iranienii asemenea disponibilităţi atât de
avansate?”. Specialiştii au evaluat că o asemenea
tehnologie a implicat o navă ce poate dezvolta o viteză
uriaşă, ce are totală invizibilitate faţă de radare, a
dovedit capacitatea de a bloca fluxul de date ce venea
de la sateliţi pentru a ghida drona, precum şi
posibilitatea de a genera o undă tractoare! Acesta este
punctul în care în tabloul de ansamblu lucrurile se
conexează perfect cu apariţia tehnologiei Keshe.
 Nu este un secret că Mehran Keshe a oferit în anul
2008 tehnologia sa guvernului iranian tocmai pentru ca
Iranul să se poată apăra şi să rămână o ţară liberă. De
altfel, membrii Fundaţiei Keshe recunosc că exact
tehnologia lor a stat la baza capturării navetei
americane. Mai mult, ei avertizează forţele militare
americane că dacă ar trimite cele mai avansate
prototipuri de avioane de vânătoare pentru a ataca
Iranul, atunci acestea vor fi transformate cu cea mai
mare uşurinţă (prin declanşarea unor câmpuri
magnetice şi gravitaţionale foarte puternice) în simple
mormane de fiare vechi.
Membrii Fundaţiei Keshe ţin însă să sublinieze că nu
vor folosi niciodată această tehnologie pentru a ataca, ci
doar pentru a menţine un climat de pace şi securitate.
Mult dincolo de stadiul discuţiilor şi tratativelor,
tehnologia Keshe pune într-un mod foarte concret
bazele instituirii unui climat de pace mondială, pentru
că prin adoptarea acestor sisteme, orice naţiune poate
avea posibilitatea de a trimite efectiv înapoi la
destinatar eventualele rachete nucleare distrugătoare.
Acest program este denumit „Return to the Sender”.
Prin acest program, sistemele Keshe nu doar că pot
capta din zbor rachetele insurgente (care conform
tehnologiei curente au o viteză de aproximativ 2–3
Mach), dar sunt capabile să identifice imediat de unde
au fost trimise şi să le returneze cu viteze chiar mult
mai mari decât cele cu care au fost expediate iniţial
(este vorba de viteze de retur estimate la 35–40 Mach).
Mehran Keshe mărturisea cu o tristă ironie: „Mă întreb
cine doreşte să testeze aceasta prima dată”.
Să observăm acum un alt lucru foarte semnificativ:
deşi – conform numeroaselor declaraţii prezentate în
mass-media – SUA era într-adevăr pe punctul de a
ataca Iranul la sfârşitul anului 2011, americanii s-au
abţinut totuşi să mai facă aceasta!
Revenind la incidentul legat de capturarea dronei,
reacţia administraţiei americane a fost că în data de 23
aprilie 2012, Casa Albă a emis un decret prin care
preşedintele Barack Obama declara că tehnologia
informatică iraniană este cea mai distructivă tehnologie
creată vreodată de om şi că orice persoane care au
legătură cu aceasta nu mai au autorizaţia de a pătrunde
în spaţiul SUA.
Dincolo de aceste declaraţii oficiale, decretul Casei
Albe arăta că administraţia americană a devenit pe
deplin conştientă de potenţialul militar al tehnologiei
iraniene şi încearcă să izoleze Iranul pe plan
internaţional, propagând asupra acestei ţări obişnuitul
pretext „terorist”. Contrar obiceiurilor sale rele din
acest gen de situaţii, SUA nu a mai deranjat totuşi
Iranul, ceea ce confirmă indirect puterea obiectivă a
tehnologiei Keshe.

Realitatea despre structura Universului

Cercetările lui Mehran Tavakoli Keshe au pornit de la

efortul de a înţelege cum este posibil ca mişcarea
tuturor planetelor, stelelor, galaxiilor şi a celorlalte
structuri din Univers să se autoîntreţină timp de
miliarde de ani. După aproape 20 de ani de studii, el a
elaborat un nou model teoretic despre natura
gravitaţiei şi a celorlalte forţe fundamentale din
Univers. Unul dintre principiile fundamentale ale
teoriei sale este acela că orice entitate din Univers – fie
ea un atom, o planetă, o stea sau o galaxie – are
gravitaţie şi un câmp magnetic. Acestea două
(gravitaţia şi magnetismul) formează un sistem unitar.
Gravitaţia este atracţia, iar magnetismul este
repulsia. De asemenea, fizicianul iranian afirmă că ceea
ce produce efectele gravitaţionale ale planetelor,
stelelor, precum şi dinamica de la nivelul atomilor este
interacţiunea a două câmpuri magnetice care sunt
produse de nucleele acestor corpuri. În cazul
Pământului, de exemplu, teoria oficială acceptată în
prezent descrie existenţa doar a unui singur câmp
magnetic generat de nucleul planetei. În studiile sale,
Keshe a ajuns totuşi la concluzia că există un
dublu-câmp magnetic emanat de nucleul Pământului şi
că tocmai interacţiunea continuă dintre aceste două
câmpuri interioare generează apariţia gravitaţiei şi a
magnetismului planetar.
Mehran Keshe arată că partea cea mai interioară a
nucleului Pământului posedă hidrogen şi alte câteva
elemente care intră în anumite reacţii de fuziune
plasmatică nucleară. Curenţii care se creează în acest
proces generează un câmp magnetic de bază, care este
suprapus peste câmpul magnetic (deja cunoscut) al
nucleului. Teoria lui Keshe arată că atunci când două
câmpuri magnetice de intensităţi similare
interacţionează, ele devin „înlănţuite” într-o sferă
dinamică mai mare, iar când asemenea sfere dinamice
interacţionează între ele, se produc câmpuri magnetice
şi gravitaţionale. Fiecare câmp magnetic conţine
componente plasmatice ale celor trei tipuri de bază ale
materiei: materie, antimaterie şi materie neagră.
Interacţiunea dintre aceste trei forme de materie se
regăseşte sub forma unui sistem mai mare de integrare
dinamică, numit de Keshe „Plasma iniţială
fundamentală” sau „Neutron”. Din neutron se
disociază atomul (cu componentele sale – protonul şi
electronul), procesul fiind însoţit de eliberarea unor
mici fragmente de câmp magnetic sub formă de energie
sau lumină.
 Aspectul practic fundamental care a condus la
crearea tehnologiei Keshe este bazat pe dinamica
plasmei încărcate electric, care devine sursă a
câmpurilor magnetice şi gravitaţionale. Inginerul
iranian Mehran Keshe a anunţat că, pe baza noii
înţelegeri a creării gravitaţiei şi a câmpurilor
magnetice, a reuşit să reproducă tipul de sisteme care
se autoalimentează în mod natural.

Reactorul cu plasmă Keshe

Mehran Keshe a construit un reactor plasmatic care

reproduce fenomenele ce au loc în nucleul Pământului.
Acest tip de reactor cu diametrul de 15–20 de cm are
capacitatea să-şi creeze propriile 17 câmpuri magnetice
şi gravitaţionale şi nu necesită combustibili
convenţionali (fosili), funcţionând doar pe baza unei
anumite utilizări a hidrogenului (care este cel mai
răspândit element din Univers). Au fost realizate
numeroase teste cu reactoare plasmatice simple sau
chiar cu banale sticle de plastic de Coca-Cola. Un
experiment foarte simplu care evidenţiază producerea
unei forme de energie electrică din plasmă, într-o sticlă
de Coca-Cola, a fost realizat de M.T. Keshe, în anul
2007. Cercetările şi experimentele realizate au
demonstrat în mod clar că acest tip de tehnologie este
fezabilă şi de încredere şi că energia şi materia pot fi
generate ieftin şi curat, fără poluare, într-un mod
extrem de performant, care a fost până acum total
necunoscut ştiinţei oficiale. Au fost îndosariate patente
pentru sute de aplicaţii ale acestei tehnologii, cum ar fi
generatoare supereficiente de energie, sisteme
antigravitaţie, purificarea mediului ambiant,
nanotehnologia, multiple aplicaţii în domeniul medical
etc. Una dintre aplicaţii este un generator care, prin
intermediul rotaţiei unui câmp de plasmă magnetizată
într-o bobină de sârmă de cupru, are capacitatea să
inducă un curent de electroni prin acea bobină, care
poate genera astfel energie electrică oriunde în Univers,
în orice moment. Mehran Keshe a explicat că întocmai
cum electronii se rotesc în mod natural în interiorul
atomilor, la fel se roteşte şi miezul generatorului său, în
virtutea legilor naturii. Rezultatele experimentale
obţinute de M. Keshe arată că s-a reuşit ca prin
modificarea câmpurilor magnetice şi gravitaţionale ale
elementelor, acestea să poată fi trecute dintr-o stare de
agregare în alta, la temperatura şi presiunea camerei,
adică în condiţii obişnuite de mediu. În mod obişnuit,
trecerea materiei dintr-o stare în alta se face prin
modificarea temperaturii sau a presiunii.
De asemenea, Mehran Keshe a extras prin noi
metode, direct din aer, gaze precum dioxid de carbon
(CO2) sau metan (CH4) şi a reuşit să le menţină sub
formă de nanoparticule în stare lichidă, de gel sau de
pudră. Deşi poate să pară de necrezut, există rezultate
foarte concrete care arată că prin reproducerea
anumitor condiţii plasmatice în reactoare de tip Keshe
pot fi produse direct orice fel de materiale, oriunde în
spaţiu. Se creează mai întâi plasma (starea de plasmă) –
să zicem – a cuprului din câmpul magnetic al
Universului şi apoi acea plasmă poate fi convertită în
materie. La fel se poate proceda şi pentru a produce
aur, diamante, mercur sau orice alt element pe
frecvenţa căruia sunt acordate câmpurile
generatorului. Este util să amintim că plasma este cea
de-a patra stare de agregare a materiei, celelalte trei
fiind starea solidă, lichidă şi cea gazoasă. Plasma este
starea principală a materiei din care sunt constituite
stelele, ceea ce înseamnă că aceasta este starea
preponderentă a materiei din întregul Univers.

Vindecarea tuturor bolilor

Aplicaţii deosebit de eficiente ale tehnologiei Keshe

au fost realizate în domeniul vindecării diferitelor
tipuri de boli. Aspectul esenţial este că metodele Keshe
operează direct la nivelul structurilor plasmatice şi
atomice ale corpului uman. Odată ce o boală este
diagnosticată, reactorul plasmatic este calibrat pe
configuraţia şi frecvenţa necesară a organului afectat.
Sistemul poate stimula organismul, prin intermediul
câmpurilor energetice în direcţia inversării unor
procese maladive sau pentru deschiderea unor blocaje,
pentru a dizolva/resorbi anumite structuri materiale
(inflamaţii, pietre, nisip, polipi, celule canceroase) sau
pentru a stimula creşterea unor zone afectate. În acest
mod, celulele bolnave sau deteriorate ale organelor pot
fi aduse înapoi la starea de sănătate. Câmpurile
energetice care acţionează la nivel informaţional sunt
resetate permanent, iar informaţiile eronate din
organism sunt complet şterse şi înlocuite cu
informaţiile corecte. Procedura nu presupune pastile,
injecţii şi nici efecte secundare, precum în cazul
medicinii actuale. Testarea pe mulţi voluntari (care
epuizaseră toate opţiunile de tratament convenţionale!)
a demonstrat în mod clar că rezultatele sunt certe.
Într-un mod deschis şi sugestiv, membrii Fundaţiei
Keshe ne transmit: „Tot ceea ce vă prezentăm poate
părea mult prea frumos ca să fie adevărat. Dar, cu toate
acestea, este vorba despre nişte fapte”. Ei consideră că
este important ca toţi oamenii să ştie că este dreptul lor
legitim să beneficieze de această tehnologie care poate
transforma radical lumea.
După cum este specificat şi în videoclipul
promoţional al Fundaţiei, pentru a ajuta la
implementarea noilor sisteme este util ca toţi cei
interesaţi să distribuie informaţiile despre aceste
perspective revoluţionare, să caute să se informeze cât
mai bine în continuare ei înşişi şi chiar să solicite
guvernelor lor informaţii oficiale despre tehnologia
Keshe. Cu privire la ceea ce va urma în viitorul
apropiat, opinia lui Mehran Keshe este că „aplicarea
noii tehnologii pe scena mondială trebuie decisă acum
de către guverne. Însă guvernele marilor ţări trebuie să
înveţe să ofere şi să ajute, şi nu să jefuiască aşa cum au
făcut timp de secole”.
Un film documentar despre tehnologia Fundaţiei
Keshe, cu sonor în limba română găsiţi pe site-ul
https://www.youtube.com/watch?v=5kuumkrrck

Generatorul electric Keshe

Savantul iranian Mehran Tavakoli Keshe a făcut

publică, pe 15 august 2016, o nouă invenţie bazată pe
Tehnologia Keshe – un generator electric
neconvenţional, care face posibilă independenţa de
reţeaua de furnizare a energiei electrice.95 Dispozitivul,

95 95 Preluare de pe site-ul
https://lupuldacicblogg.wordpress.com/2016/08/25/o-noua-inventie-a-genialului
a cărei parte-cheie este construită pe baza
descoperirilor revoluţionare ale savantului iranian
despre plasmă, despre câmpurile magnetice şi
gravitaţie, este unul hibrid, având nevoie pentru a fi
declanşat de un circuit simplu, alimentat de o banală
baterie de 6 V. Odată ce generatorul este pornit,
circuitul starter se întrerupe (şi implicit alimentarea de
la baterie), sistemul continuând să funcţioneze un timp
nelimitat, producând suficientă energie pentru a
alimenta aparatele electrice folosite în mod obişnuit
într-o gospodărie.
Omul de ştiinţă a oferit gratuit, pe internet, planurile
acestei invenţii. Le puteţi descărca aici:
http://www.keshefoundation.org/documenten/finish/1
4-blueprints/30-hybrid-magrav-blueprint/O. De
asemenea, pe site-ul fundaţiei Keshe a fost publicat un
scurt film în care este prezentată invenţia. Timp de 4
minute cât durează demonstraţia făcută de unul dintre
cercetătorii din echipa condusă de Mehran Keshe, acest
mic generator face să funcţioneze un frigider mic, un
cuptor cu microunde, un Sandwich maker, un uscător
de păr, o aerotermă, un compresor de frigider,
generând aproximativ 5 kW de energie electrică.

-savant-iranian-mehran-keshe-a-fost-facuta-publica/, vizitat pe 25 august 2016,

orele 11:5.
 Chiar şi dacă numai pentru un minut s-ar fi reuşit
performanţa de a alimenta consumatori de 5 kW, acest
fapt bulversează şi dă peste cap toate legile fizicii şi ale
electricităţii cunoscute la ora actuală. Echipa de
cercetători condusă de Mehran Keshe a oferit inclusiv
explicaţii despre modul în care puteţi construi acest
generator.
Un aspect oarecum surprinzător, explicat de omul de
ştiinţă iranian, este prezenţa în schema acestui
generator neconvenţional a... frigiderului! Se pare că
datorită alternanţelor specifice modului de funcţionare
a frigiderului, pornit – stand by/ consum mare de
energie – consum mic, sunt create nişte condiţii care
stimulează formarea plasmei într-un timp foarte scurt
în unităţile MAGRAV. Plasma captată din mediu este
apoi convertită în energie electrică. Prototipul Hybrid
MAGRAV Plasma Generator v. L este un aparat foarte
simplu, pe care oamenii de ştiinţă intenţionează să-l
dezvolte, posibilităţile fiind practic uriaşe. Deja se
lucrează la miniaturizarea acestor tehnologii, astfel
încât un sistem de buzunar să poată oferi puteri de 1–2
kw de energie liberă! Dimensionat corespunzător, un
astfel de generator poate furniza sute de kilowaţi şi
poate funcţiona la nesfârşit, susţin savanţii. Acest
dispozitiv poate aduce Umanitatea cu un pas mai
aproape de independenţa faţă de sursele de energie
folosite în prezent, care sunt limitate şi costisitoare.
Referitor la această invenţie, mass-media a
manifestat tăcere, la fel cum a procedat şi în cazul altor
invenţii din domeniul energiei libere, atât ale
savantului iranian şi ale echipei sale de la Fundaţia
Keshe, cât şi ale altor cercetători geniali. Fundaţia
Keshe se declară a fi o organizaţie independentă,
nonprofit, fondată de savantul Mehran Tavakoli Keshe.
Fundaţia dezvoltă cercetări ştiinţifice revoluţionare,
precum şi noi tehnologii, cu scopul de a oferi soluţii
concrete pentru problemele globale, precum foametea,
lipsa apei potabile şi a energiei electrice, bolile.
Periodic, Fundaţia Keshe organizează întâlniri la care
sunt invitaţi reprezentanţi ai guvernelor din întreaga
lume, unde li se oferă în mod gratuit tehnologii care fac
posibilă purificarea apei, obţinerea energiei electrice
prin generatoare simple, cu cheltuieli de producţie
minime, care pot fi produse în orice gospodărie, soluţii
pentru maximizarea producţiei agricole, precum şi
pentru vindecarea a numeroase probleme de sănătate.
Generarea de energie electrică direct utilizabilă pentru
funcţionarea aparatelor electrice şi a sistemelor de
iluminat este doar un „efect colateral” al tehnologiei
MAGRAV, potrivit savantului iranian, care
intenţionează, de asemenea, să dezvolte aparate ce
permit zborul în spaţiul cosmic.
 Tot ceea ce solicită în schimb Fundaţia Keshe este ca
guvernele care primesc toate informaţiile necesare
pentru a produce dispozitivele respective să semneze
un tratat de pace. Până acum au fost foarte puţine
administraţii naţionale care şi-au manifestat interesul
pentru a primi în mod gratuit tehnologiile care ar putea
oferi popoarelor energie complet liberă, nelimitată.

Tehnologia Keshe blochează armele high-tech

americane

Asistăm, pe lună ce trece, la escaladarea unor

tensiuni politice, militare şi economice între SUA şi
Federaţia Rusă, primele două mari puteri ale lumii. De
ambele părţi sunt pregătite exerciţii militare de
anvergură, în timp ce reprezentanţii guvernamentali
fac publice declaraţii tranşante. În esenţă, mass-media
occidentală prezintă dinamica evenimentelor ca pe un
abuz continuu de putere din partea Rusiei,
spunându-se că din acest motiv coaliţia NATO (mai
exact SUA, asistată de UE) urmăreşte cu tot mai mare
determinare să restabilească echilibrul şi să asigure
pacea. Există însă o serie de date esenţiale pe care
canalele oficiale de informare ale Occidentului le
ascund faţă de opinia publică, referitor la cine şi ce
anume determină în realitate raportul de forţe între
cele două superputeri.
Conform unor dezvăluiri ce au apărut în media
alternativă, unul dintre motivele principale pentru care
SUA şi UE fac presiuni asupra Rusiei este acela că
guvernul rus deţine de câţiva ani o tehnologie absolut
revoluţionară, care îi conferă printre altele şi un uriaş
avantaj militar. Aceasta este, fără îndoială, o situaţie de
neacceptat pentru Administraţia de la Casa Albă, care
de zeci de ani duce o politică de intervenţie autoritară
peste tot în lume, unde consideră că „trebuie să facă
ordine”. Bineînţeles, noua tehnologie folosită de ruşi
este deocamdată ţinută top secret, dar există deja
informaţii concludente care dezvăluie că este vorba de
sisteme de tip „MAGRAV” (bazate pe controlul
câmpurilor magnetice şi gravitaţionale) ce au fost puse
la dispoziţie de Fundaţia Keshe.
O confirmare clară a acestei situaţii ce pune capăt
mândriei guvernanţilor americani a avut loc pe fondul
crizei din Ucraina. La data de 10 aprilie 2014, un vas de
război aparţinând Marinei americane, USS Donald
Cook, a fost trimis în apele neutre ale Mării Negre,
echipat cu cele mai moderne sisteme de luptă ale
NATO. Distrugătorul USS Donald Cook avea la bord
56 de rachete nucleare Tomahawk, patru radare foarte
puternice, precum şi cel mai recent sistem american de
detectare şi distrugere a rachetelor, AEGIS.
Pătrunderea vasului american în acea zonă în Marea
Neagră intra însă în contradicţie cu Convenţia de la
Montreaux. Conform acestui tratat internaţional,
navele de război ale ţărilor nonriverane Mării Negre nu
pot staţiona în zonă mai mult de 21 de zile. Moscova
şi-a exprimat de mai multe ori preocuparea în legătură
cu prezenţa navelor NATO în Marea Neagră şi în acest
sens ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, a atras
atenţia că unele nave militare americane au depăşit
deja limita de 21 de zile permise pentru şederea lor în
Marea Neagră.
Ca răspuns la pătrunderea distrugătorului USS
Donald Cook în Marea Neagră, Moscova a trimis pe 12
aprilie 2014 un bombardier neînarmat, de tip SU-24,
care a survolat nava de război americană. Conform
ziarului rus Rossiyskaya Gazeta şi declaraţiilor făcute de
generalul rus Pavel Zolotarev (director adjunct al
Institutului de Studii Americane şi Canadiene al
Academiei de Ştiinţe a Rusiei), singura dotare a
avionului rus a fost doar cu un „coş” montat sub
fuzelaj, ce conţinea un dispozitiv de război electronic
numit Khibiny. Se pare că ceea ce a urmat i-a pus în
stare de şoc marinarii navei americane. Mai multe surse
alternative de ştiri96 au afirmat că atunci când avionul
rusesc s-a apropiat de vasul USS Donald Cook, toate
sistemele electronice (radarele, transmiterea
informaţiilor, circuitele de control) ale acestuia s-au
oprit brusc şi, în pofida eforturilor operatorilor, nu au
mai putut fi repornite. Spre disperarea americanilor,
SU-24 a simulat apoi de 12 ori, timp de 90 de minute, că
atacă vasul american care devenise o pradă sigură,
fiind incapabil să se mai apere. Sursele citate afirmă că
după acest incident, USS Donald Cook s-a grăbit să
ancoreze în portul românesc Constanţa, unde 27 de
membri ai echipajului şi-au depus demisiile, spunând
că nu au de gând să îşi mai rişte vieţile.
În data de 14 aprilie 2014, Pentagonul a făcut public
faptul că a fost deosebit de deranjat de respectivul
eveniment, emiţând chiar un protest oficial care a
conţinut un comentariu neaşteptat de emoţional.
Reprezentantul Pentagonului a caracterizat atitudinea

96 Printre care http://www.voltairenet.org/articlel85324.html,

http://www.infowars.com/russians-disable-u-s-guided-missile-destroyer/,
http://www.liveleak.com/view?i=588_1398932554#pdm5OIodHJ6xH8eR.99,
http://aun-tv.com/2014/ll/russian-jet-makes-provocative-pass-at-u-s-warship-dis
ables-defenses-cybersecurity-system/,
http://www.veteranstoday.com/2014/l1/13/aegis-fail-in-black-sea-ruskies-bum-d
own-uss-donald-duck/,
http://www.trinfinity8.com/magrav-technology-recent-war-games-over-europe/
.
Rusiei în acel caz ca „provocatoare şi neprofesională”,
precizând că: „incidentul a demoralizat echipajul
navei”. Este de remarcat că deşi Pentagonul s-a ferit să
recunoască direct, acest comentariu confirmă totuşi că
situaţia i-a depăşit complet pe militarii distrugătorului
american. Cu privire la acest incident, mass-media
occidentală a continuat – aşa cum era de aşteptat – să
elogieze armata SUA, menţionând doar că un avion
rusesc a survolat de 12 ori vasul american USS Donald
Cook, fără să pomenească absolut nimic despre vreo
eventuală blocare a capacităţii de luptă a acestuia.
De cealaltă parte, în mediile de informare alternative
ruse, incidentul a fost prezentat explicit, arătându-se că
scopul acelei demonstraţii a fost să descurajeze
ofensiva americană spre Răsărit şi să arate că Rusia nu
doreşte război. Informaţii adiţionale foarte
semnificative despre noile sisteme ruse de război
electronic au fost prezentate şi de un post de
televiziune rus97 . Se poate constata că tot mai mulţi
experţi militari ruşi nu se feresc să declare că această
nouă tehnologie – care a făcut posibilă dezactivarea
completă a celui mai avansat sistem american de
distrugere de rachete – este o armă de neegalat în

97 http://www.ntv.ru/.
întreaga lume98. Gradat, sunt difuzate tot mai multe
informaţii despre acest gen de tehnologie pe care o
deţine Rusia. Site-ul de ştiri http:
//www.ukrainewar.info/ citează declaraţia unui ofiţer
rus care afirmă că armata rusă dispune acum de
posibilităţi care pot provoca în tabăra adversă căderea
tuturor mijloacelor de comunicaţie sau descărcarea
imediată, completă, a bateriilor din vehicule, tancuri şi
din alte echipamente (de exemplu, din telefoanele
mobile şi din staţiile radio). Se afirmă, de asemenea, că
toate circuitele electrice ar fi blocate, toate monitoarele
ce folosesc LED nu ar mai funcţiona şi toate motoarele
s-ar opri, iar aceste efecte pot fi produse pe o rază de
aproximativ 20 de kilometri.
Sursele de informare alternativă citate anterior
afirmă că dispozitivul Khibiny – folosit împotriva
distrugătorului american USS Donald Cook – are la
bază tehnologia MAGRAV, pusă la punct şi provenită
de la Fundaţia Keshe. Această tehnologie permite
bruiajul radio-electronic al inamicului şi, în plus, s-a
precizat că, de exemplu, dacă USS Donald Cook ar fi
lansat o rachetă împotriva avionului rus SU-24,
dispozitivul Khibiny ar fi deviat-o şi ar fi trimis-o

98 98 (vezi http://sputniknews.com/military/20150304/1019042643.html sau

https://www.youtube.com/watch?v=TM0aPtlA46E)
înapoi la cei care au lansat-o. Aşa cum precizam şi
într-un articol precedent99, savantul iranian care a pus
la punct această tehnologie preciza că un astfel de
sistem este construit special pentru a descuraja din start
pe oricine are de gând să iniţieze un atac.
Rusia nu este însă singura ţară care deţine tehnologia
MAGRAV. Un incident recent a dovedit că şi Franţa a
primit această tehnologie. În data de 2 martie 2015, în
cadrul unor exerciţii militare tactice desfăşurate în
largul coastelor Floridei, submarinul francez Saphir a
pus într-o totală inferioritate marele portavion
american USS Theodore Roosvelt şi întreaga sa escortă.
Comentatorii militari arată că în condiţii de război
această situaţie ar fi însemnat scufundarea certă a
tuturor vaselor respective. Evenimentul a fost
consemnat de agenţia de ştiri rusă
http://sputniknews.com/news/20150306/1019130173.ht
ml, care a specificat că exerciţiul tactic în care a fost
implicat portavionul american a fost menit să testeze
noile capacităţi de luptă ale marinei SUA şi că în aceste
capacităţi s-au investit în ultimii patru ani peste 2,6
miliarde de dolari. Este uşor de înţeles că insuccesul
înregistrat de USS Theodore Roosevelt a fost considerat

99

https://armoniacosmica.wordpress.com/2014/07/30/tehnologia-keshe-o-posibila-
cale-de-a-revolutiona-umanitatea.
foarte usturător în privinţa justificării alocării uriaşelor
fonduri financiare. Informaţii prezente în media
alternativă (de exemplu
http://www.whatdoesitmean.com/indexl853.htm)
afirmă că surse acoperite din cadrul Ministerului Rus al
Apărării precizează că eficienţa submarinului nuclear
francez Saphir provine tocmai din faptul că este echipat
cu unul dintre noile sisteme MAGRAV folosite deja de
armatele rusă şi iraniană.
Un alt incident care a dovedit din nou ineficienţa
tehnicii militare americane în faţa noilor arme de război
ce utilizează tehnologia MAGRAV a avut loc în apele
Mării Baltice. Cu această ocazie, portavionul USS
Theodore Roosevelt a fost din nou făcut „şah mat”.
Trebuie spus că acest portavion este considerat unul
dintre cele mai mari şi mai puternice vase de război ale
Marinei americane, având 100.000 de tone şi 5.000 de
marinari la bord. Şi totuşi, pe 23 martie 2015, USS
Theodore Roosevelt a fost „scufundat” de trei
submarine ruseşti, în cadrul unor exerciţii tactice; un
raport al Ministerului Apărării din Rusia precizează că
submarinele ruseşti l-au determinat pe USS Theodore
Roosevelt să „fugă în teroare” din apele Mării Baltice
spre apele Regatelor Unite ale Marii Britanii 100 . Este
semnificativ că la câteva ore după ce Ministerul rus al
Apărării a raportat incidentul, presa britanică a anunţat
că portavionul soseşte în apele teritoriale ale UK, spre
uimirea a mii de curioşi care s-au îngrămădit să îl vadă.
Din articolele publicate de presa engleză, se
subînţelege că evenimentul nu fusese programat101.
Mediile alternative au dezvăluit, de asemenea, că
pentru a contracara efectele armelor ruseşti ce folosesc
MAGRAV, US Air Force au recurs la începutul anului
2016 la testarea unui sistem militar numit High Energy
Liquid Laser Area Defense System (HELLADS), sistem
ce vizează detectarea rachetelor din atmosfera terestră
şi care operează pentru aceasta cu viteza luminii.
Exerciţiile adoptate de US Air Force au urmărit în
martie 2016 să doboare o ţintă de reintrare în spaţiul
aerian, ICBM (rachetă balistică intercontinentală) ce
simula un atac nuclear al Federaţiei Ruse. Mai mulţi
experţi susţin însă că efectele utilizării HELLADS
pentru o rază lungă de acţiune tind să se răspândească

100 Vezi site-ul

http://www.eutimes.net/2015/03/terrified-us-aircraft-carrier-flees-from-russian-s
ubs-to-uk-safety/
101 101 Vezi site-ul
http://www.dailymail.co.uk/news/article-3006792/100-000-tons-U-S-firepower-b
ig-dock-Portsmouth-Aircraft-carrier-USS-Theodore-Roosevelt-anchors-Hampsh
ire-coast-arriving-UK-five-day-visit.html.
în întreaga atmosferă şi astfel afectează totul în calea
lor. Este mai mult decât concludent că numeroşi
controlori ai traficului aerian din Germania, Cehia,
Slovacia sau Austria au raportat perturbarea radarelor
în timpul exerciţiilor tactice aeriene desfăşurate de
NATO 102 . Ministerul rus al Apărării a declarat că
„rapoartele Flotei de Nord a Rusiei indică faptul că
prăbuşirea zborului 4U9525 – Germanwings din sudul
Franţei, în data de 24 martie 2015, în care au murit 150
de persoane a fost „rezultatul direct „al eşuării unui
test al US Air Force cu sistemul HELLADS, care, în loc
să distrugă racheta balistică ICBM, a distrus un avion
civil”103. Această explicaţie este, bineînţeles, mult mai
plauzibilă decât cea lansată de presa occidentală care a
mediatizat versiunea puerilă că prăbuşirea s-a datorat
unei depresii a copilotului, care s-a încuiat în cabină şi
din dorinţa de a se sinucide a omorât şi toţi pasagerii
avionului. De altfel, consultând Manualul de operare al
echipajului de zbor se poate verifica faptul că o
asemenea blocare pe dinăuntru a copilotului nici nu ar
fi fost posibilă deoarece uşa putea fi deschisă de
membrii echipajului dacă aceştia tastau un anumit cod:
„When the flight crew does not respond to requests for

102 102 Vezi site-ul

http://rt.com/news/165872-military-exercises-planes-disappearing/
103 Vezi site-ul http://www.whatdoesitmean.com/indexl852.htm
entry, the door can also be unlocked by the cabin crew,
by entering a two to seven-digit code (programmed by
the airline) on the keypad, installed on the lateral side
of the Forward Attendant Panel (FAP)” 104 . Într-un
videoclip este clar explicată procedura de deschidere a
uşii în situaţii de urgenţă105. Ceea ce nu s-a făcut public
este faptul că acel avion de pasageri putea fi pilotat în
caz de urgenţă şi din afara lui, controlul putând fi
preluat printr-un sistem „fly-by-wire” care a fost
instalat ca urmare a măsurilor de prevenţie adoptate
după evenimentele din 11 septembrie 2001. Informaţia
detaliată de Rapoartele Ministerului Rus al Apărării
conduce aşadar la concluzia că iniţiativele armatei
americane de a testa noi tipuri de arme – cum ar fi
sistemul HELLADS – vin ca o tentativă de a dezvolta
contramăsuri împotriva tehnologiei MAGRAV.
Pe 23 aprilie 2012, preşedintele Barack Obama a
semnat un decret prin care tehnologia MAGRAV
dezvoltată de Fundaţia Keshe a fost interzisă în SUA,

104 Vezi site-ul http://nicmosis.as.arizona.edu:8000/ECLIPSE_WEB/TSE2015/

A320_DQCUMENTS/A320_Operating_Manual_PDF_N_FCOM_RJA_TF_N_
EU_20130329_DSC_25.pdf
105 Vezi site-urile http://www.theguardian.com, http://www.theguardian.
com/world/video/2015/mar/26/airbus-safety-video-shows-cockpit-door-entry-pr
o- cedure-germanwings-crash? CMP=embed_video.
fiind asociată cu „terorismul” 106 . Situaţia care a
determinat Administraţia Casei Albe să ia foarte în
serios tehnologia Keshe a fost capturarea de către
iranieni în decembrie 2011 a unei drone care folosea
cele mai sofisticate sisteme militare americane.
Guvernanţii de la Washington erau absolut siguri că
datorită tehnologiei high-tech de „ultimă generaţie”, pe
care o considerau imbatabilă, drona lor de spionaj nici
măcar nu ar putea fi detectată de inamici. Cu toate
acestea iranienii le-au capturat drona din zbor, la 6 km
altitudine şi au adus-o la sol fără nici cea mai mică
zgârietură! Deşi iniţial mass-media occidentală a
catalogat informaţia despre capturarea dronei ca fiind
un fals, în cele din urmă situaţia a fost recunoscută
oficial, inclusiv de către preşedintele Obama, care a
cerut public iranienilor drona înapoi107. Arătând că nu
se tem de americani, iranienii au refuzat să returneze
drona. Este semnificativ să observăm că în pofida
tendinţelor sale belicoase, Administraţia Casei Albe s-a
abţinut ulterior să mai iniţieze atacuri de orice fel
împotriva Iranului.

106 106 Vezi site-ul

https://www.whitehouse.gov/the-press-office/2012/04/23/executive-order-blocki
ng-property-and-suspending-entry-united-states-cer
107 Vezi site-ul
https://www.youtube.com/watch2v=RckGP_z6hQ&feature=player_embedded
 După evenimentul legat de capturarea dronei,
Mehran Keshe a cerut printr-o scrisoare oficială
ex-preşedintelui Barack Obama să coopereze pentru
fundamentarea unui climat de pace mondială. Savantul
iranian a avertizat că „portavioanele SUA pot deveni
simple căzi plutitoare dacă tehnologia noastră
MAGRAV va fi utilizată, iar pistele pline de avioane de
luptă F16, F18 şi aşa mai departe nu vor deveni altceva
decât muzee de păsări de fier, deoarece aceste
ambarcaţiuni nu vor putea să zboare dacă sistemele lor
electronice au fost atinse de tehnologia spaţială
MAGRAV. Aceste avioane şi nave de luptă ar trebui să
fie rebobinate de la A la Z, înainte să mai poată
funcţiona vreodată din nou”.
Având în vedere gradul ridicat de clasificare a
informaţiilor legate de acest subiect este impropriu să
ne aşteptăm la confirmări oficiale depline sau la date
absolut necontroversate, care să provină din mediile
alternative. După cum putem însă constata, indiciile
care au apărut sunt tot mai numeroase şi ele scot la
iveală o realitate care deja a început să schimbe faţa
lumii.

Capitolul VIII
OZN-urile la sfârşitul Uniunii Sovietice
 Mihail Gorbaciov este simbolul unei epoci care a
schimbat pentru totdeauna istoria planetei noastre.
Omul, care nu e plăcut astăzi în propria sa ţară, a ales
calea spre o societate deschisă. Din cauza reformelor
sale, o societate totalitară odată secretoasă a dezvăluit
informaţii secretizate şi discutarea chestiunilor cândva
interzise, cum ar fi fenomenul OZN.
Unii ufologi ruşi încă mai cred că Gorbaciov şi
Reagan au trebuit să aleagă pacea şi să facă un fond
comun din resursele lor, pentru că erau conştienţi de o
ameninţare extraterestră a planetei noastre
Liderii celor două naţiuni au făcut o serie de
declaraţii în acest sens.
Pe de altă parte, Pavel Popovici a scris o scrisoare
Organizaţiei Naţiunilor Unite, unde a afirmat fără
echivoc că Gorbaciov nu era serios deloc atunci când a
menţionat ameninţarea extraterestră. Scrisoarea lui
Popovici a fost publicată în ziarul Anomaliia (Numărul
# 8, 1993). Acesta a fost adresată lui Boutros Ghali,
Secretar General al Organizaţiei Naţiunilor Unite, şi
datată de 16 februarie 1993. Este un document curios
care face recunoaşteri interesante. Popovici crede că nu
există nicio ameninţare OZN reală pe Pământ, în
prezent, şi nici pregătiri militare secrete pentru a o
contracara. Cu tot respectul, dacă Gorbaciov nu a fost
serios cu privire la declaraţiile şi acţiunile sale, Uniunea
Sovietică ar rămâne în continuare o superputere
totalitară.
Există laboratoare secrete în care cercetarea (privind
recuperările de la diverse site-uri de prăbuşiri OZN)
încă merge mai departe în timpul discursului său către
muncitorii unei mari uzine din Urali în 1989, Gorbaciov
a confirmat că OZN-urile au fost o problemă serioasă,
şi a trebuit să fie studiate. În acelaşi an, un dicţionar,
Dicţionarul Englez-Rus de Apărare Antirachetă şi
Antisatelit, publicată de o editură militară sovietică,
conţinea 25.000 de termeni, dintre care unul era
„OZN”.
După cum vom vedea în acest capitol, Gorbaciov a
avut o mulţime de informaţii pentru a da naştere la
îngrijorări cu privire la OZN-uri, dar, în mod şocant,
informaţia pe care şi alţii au avut acces la ea nu a scăpat
din dosarele secrete şi arhive. Şi, după cum indică
rapoartele care încă se scurg din Rusia, aceasta se poate
referi la mai mult decât la fişiere, seifuri şi documente:
există laboratoare secrete în care cercetarea (asupra
ceea ce sovieticii au recuperat de la diferite site-uri de
prăbuşiri OZN) încă merge mai departe.
 Fenomenul Petrozavodsk108

Evenimentul care a rupt tăcerea mass-mediei

sovietice despre OZN-uri şi a inaugurat noua epocă a
avut loc în primele ore ale zilei de 20 septembrie 1977.
În mod neobişnuit, au fost observate obiecte zburătoare
luminând viu peste imensitatea Rusiei de nord-vest şi
Karelia. Au fost peste 170 de martori inclusiv poliţişti,
personal al Marinei, aviatori, şi oameni de ştiinţă.
Ziarul Soţialisticeskaia Industriia a publicat un raport
detaliat (iar editorul a fost demis pentru că a făcut acest
lucru). Astăzi ştim că multe dintre fenomenele
luminoase ciudate observate în acea noapte au fost
produse de către satelitul Kosmos-955 şi racheta sa
transportoare Vostok, lansat de la cosmodromul
Plisetsk la 04:01 dimineaţa. Şi totuşi, nu putem atribui
toate acele fenomene la lansării.
Valentin Golts, membru activ al Societăţii de
Geografie din Rusia, a adunat rapoarte ale martorilor
oculari în legătură cu fenomenul şi următoarele
povestiri au apărut: În noaptea aceea, un OZN în formă
de disc a fost observat de către piloţii unui avion cu
destinaţia Riga – G. Lazarev, un membru al echipajului,

108Un martor îngrozit arată către lumina strălucitoare care a apărut lângă
Petrozavodsk pe 20 septembrie 1977
a raportat că ei au contactat OZN-ul, dar niciun
răspuns s-a întors şi avionul a trebuit să fie manevrat
pentru a scăpa de o coliziune; un obiect sferic de
aproximativ 65 de picioare (20 m) în diametru a aterizat
pe un deal, de-a lungul autostrăzii
Petrozavodsk-Leningrad, dar nu a deteriorat pinii
de-acolo: ei pur şi simplu au dispărut din vedere; şi
inginerul A.P. Novojilov din aşezarea Kurkijoki de la
marginea de vest a lacului Ladoga a fost martor ocular
la o sferă luminoasă care a ieşit din partea din spate a
unui OZN, şi a zburat în aceeaşi direcţie în mod
asemănător cu un „dirijabil”. După un zbor iniţial pe
orizontală, sfera aterizat în pădure, şi o lumină
strălucitoare a fost emisă.
Y. Linnik, un scriitor şi om de ştiinţă care se afla în
casa lui de vară, s-a uitat la cer printr-un telescop pe 20
septembrie, a observat un alt tip de OZN: un obiect în
formă de lentilă, de culoarea ametistului, închisă.
Acesta era înconjurat de un inel semitransparent.
Marginile OZN-ului aveau 16 puncte („ţevi de
eşapament”, a scris Linnik), iar fiecare emitea raze care
pulsau spre sol. Cont la pag 85

Cimitirul Diavolului

În mai 1991, Alexandr Rempel şi Asociaţia lui

Ufologică Vladivostok au plecat într-o expediţie pentru
a găsi faimosul şi evazivul Cimitir al Diavolului,
presupus a fi locul exact al prăbuşirii obiectului din
Tunguska în taiga. S-a considerat a fi localizat nu
departe de râul Kova, un afluent al marelui fluviu
Angara. Rempel a fost determinat de zvonuri
persistente că, după explozia din 1908 animale şi
oameni ciudaţi au apărut în zonă („minotauri,” şi alte
fiinţe).
Ufologii ştiau de existenţa cimitirului, precum şi
faptul că animalele şi oamenii care umblau în interiorul
zonei nu o puteau părăsi niciodată, deoarece au
deveneau prinse de către forţe nevăzute, şi în cele din
urmă mureau, ca şi când „ar fi ars din interior”.
Politica lui Stalin de „colectivizare forţată”, din anii
1930 au dus la distrugerea definitivă a satelor şi
populaţia lor a fost forţată să plece departe, astfel încât
bine-cunoscuta zonă care era odată a fost uitată, dar
graniţele sale au fost delimitate de arbori cu semne
sculptate pe trunchiurile lor pentru a avertiza pe cei
care se apropiau de zonă.
Fraţii Simonov, doi fizicieni din Taşkent, au speculat,
de asemenea, că taigaua a ascuns locul accidentului
produs de obiectul din Tunguska. În opinia lor obiectul
prăbuşit rămâne în subteran, sub o defrişare sau
luminiş, la mai mulţi metri adâncime.
 Expediţia lui Rempel a găsit un loc, dar nimeni nu
este sigur pentru că ei nu aveau suficient echipament
necesar. Ei au descoperit copacii marcaţi şi zona pe care
au descoperit-o – dar nu au intrat în ea – posedă calităţi
foarte ciudate şi periculoase. Nici animalele şi nici
păsările care au fost observate în interiorul zonei, şi
potrivit legendelor cimitirului, nu ar fi avut nicio
vegetaţie, dar a existat ceva ca nişte plante mutante. Ei
au observat o substanţă foarte ciudată, stranie, ca o
ceaţă peste acel luminiş, dar nu şi în alte zone din
apropiere. Uneltele şi instrumentele lor au fost de
asemenea afectate în mod negativ.
Oraşul Petrozavodsk, este situat în partea de
nord-vest a Rusiei, unde au avut loc evenimente
ciudate.
Razele erau strâmbe, care-i aminteau lui Linnik de
nişte tentacule. OZN-ul a plutit ceva timp, apoi s-a
întors împrejur şi a dispărut deasupra orizontului.
O ambarcaţiune în formă de lentilă cu opt conducte
ca nişte orificii de evacuare a fost observată în satul
Namayevo la ora 3:00 dimineaţa. Două obiecte sferice
strălucitoare, estimate a fi avut mai mult de 340 de
picioare (100 m) în lungime, au fost observate deasupra
Primorsk-ului pe când efectuau manevre în cer, la
03:30, apoi ele s-au mutat spre Lacul Onejskii, au plutit
deasupra lui, au aprins luminile şi a dispărut în viteză
mare, lăsând ferestrele de la casele cu faţa spre lac cu
ramele topite.
Regretatul Feliks Zigel a compilat informaţii despre
fenomenul Petrozavodsk. Au existat zeci de apariţii la
primele ore ale dimineţii din 20 septembrie, 1977
începând din Danemarca, în vest, până Munţii Altai în
est. Obiectul straniu de deasupra Petrozavodsk-ului a
fost doar unul dintre OZN-urile înregistrate. Concluzia
lui a fost că aceste obiecte nu puteau fi fenomene
naturale, nici produse ale tehnologiei umane.
Ele s-au mutat în straturile joase ale atmosferei, au
planat, au făcut manevre, au emis gaze şi raze, şi au
provocat efecte psihologice asupra oamenilor şi a
animalelor. Situaţia meteorologică din acel moment
excludea fulgerele globulare. Navele spaţiale moderne
se mişcă în funcţie de traiectorii balistice şi nu plutesc
sau efectuează manevre aeriene.
Fenomenul Petrozavodsk a forţat URSS să creeze
infama Academie de Ştiinţe a Comisiei pentru Studiul
Fenomenelor Anormale. Dar ei au dat Comisiei acest
titlu ciudat, pentru că în 1978 încă le-a fost frică să
spună „OZN”.

Obiectul din Ordjonikidze

La 5 mai 1983, unităţile de apărare aeriană din

regiunea militară Trans-Caucaz a lovit un OZN în
formă de con. O rachetă a fost lansată împotriva
OZN-ului după ce fusese înregistrată pe ecranele radar
pentru ceva timp. OZN-ul se presupune că nu a
aterizat, dar în zona Stolovaya Mountain, în apropiere
de Nalchik, „extratereştrii”, au luat legătura cu un
localnic care a mers la Moscova şi a raportat totul
pentru jurnalişti.
Un grup de turişti a sosit apoi din nou la Moscova,
raportând că ei chiar s-au dus în interiorul OZN-ului,
dar nu au găsit nimic. Ufologii de instrumentare au
descoperit doar un fals în mărime naturală. Potrivit lui
Vadim Cernobrov, un echipaj de film a folosit un fals
pentru nevoile lor de fotografiere, şi apoi l-au părăsit.
Turiştii din Moscova s-au revoltat; au susţinut că
ceea ce au văzut a fost un produs de inteligenţă
superioară, nu recuzită de film. Au plecat înapoi în
zonă, dar nu a găsit decât urme de lovituri din falsul
OZN. În ciuda unei căutări a zonei Trecătorii Daryal,
obiectul în sine dispăruse.
Soyuzufoţentr a lui Ajaja a ajuns la concluzia că
obiectul în fotografii nu era o navă extraterestră. Apoi,
în 1994, Vadim Cernobrov, un jurnalist, om de ştiinţă şi
cercetător, a colectat unele detalii suplimentare cu
privire la acest caz. Obiectul original, cel doborât de
către unitatea de apărare aeriană, fusese evacuat de
către ofiţerii sovietici; nu soldaţi, ci ofiţeri superiori.
Obiectul a fost văzut mai târziu, la o bază militară
secretă de lângă Moscova. Fotografiile din această carte
au fost furnizate de către Marina Popovici în 1991. O
navă ciudată, ea este de aproximativ 250 de picioare
înălţime (76 m), şi are un corp mare cu trape vizibile.
Există o scară, o rampă ridicată, iar secţiunea
superioară, care seamănă cu o piramidă, este construită
din plăci ondulate a căror suprafaţă este fie arsă fie
murdară. Există unele suporturi telescopice, sau,
eventual, suporturi pentru rampă – nu este clar.
Cernobrov a văzut un chip umanoid, cu ochi mari,
clipind. Privirea „lui” este intensivă...
Mărimea cu adevărat enormă a obiectului din
Ordjonikidze poate fi măsurată prin comparaţie cu
mărimea martorului în picioare de alături.
Vladimir Lagovsky a scris o serie de articole despre
incident. El, de asemenea, a fost intrigat de aparatul
grosolan şi nu a putut găsi nicio explicaţie. Tehnologia
„falsului” a fost atât de primitivă încât numai oameni
foarte naivi ar fi presupus că era o navă extraterestră.
Dar el a fost în măsură să determine că un obiect a fost
tras la baza secretă Mitisce de lângă Moscova.
Sursele sale, de asemenea, l-au informat că motorul
obiectului folosea radiaţii neutrino (ziarul Rabochaya
Tribuna-3 decembrie 1991).
 Cernobrov (al cărui articol este în ziarul Chetvertoye
Izmereniye i NLO, Numărul # 12, 1996) are cunoştinţe
într-un centru de cercetare secret care ştia de interesul
său în ceea ce priveşte natura OZN-urilor, şi i-au arătat
un film curios. Filmul a fost livrat la unul din
laboratoarele lor, în ultimele zile ale URSS-ului, în
scopul de a fi analizat, dar având în vedere
evenimentele haotice, nimeni nu a cerut raportul şi a
rămas neatins până în 1995. Când Cernobrov l-a văzut
în cele din urmă, el a fost uimit.
În primul rând, apare o faţă umanoidă, cu ochi mari
clipind. Privirea „lui” este intensă, privind drept
înainte, ca şi când „el” ar vrea să spună ceva. Aparatul
foto prezintă apoi un obiect, la aproximativ 300 de
picioare (91 m) distanţă. Acesta fie pluteşte foarte jos,
fie este pe pământ; umanoidul pleacă. Între „el” şi
operator se mişcă spatele unui veston militar.
Umanoidul se plimbă prin pajişte, iar ofiţerul militar
îl priveşte cu calm. Această primă secvenţă se termină
cu „extratereştri” mergând pe jos în interiorul
obiectului, nava ridicându-se încet şi apoi plutind
pentru o scurtă perioadă de timp, înainte de dispariţia
ei instantanee. Secvenţa de mai jos prezintă soldaţi
cercetând cu grijă pe pajişte. Ei se apleacă în jos pentru
a culege ceva. Apoi, filmul se termină.
Contactele lui Chernobrov nu ştiu de unde provine
filmul. Mai există şi alte filme video, potrivit unui ofiţer
de la unitatea militară secretă, baza de 67947, de la care
Cernobrov a primit un apel. Conform ofiţerului, în
1985–1987 unii producători de la Hollywood au
început să facă un film despre „ruşi răi, care îşi unesc
forţele cu extratereştrii.”
Unele porţiuni ale filmului, fie au fost furate fie
achiziţionate, şi trimise la Moscova. Sovieticii aveau
nevoie să ştie „ce ştiau americanii -” cu privire la
măsurile speciale sovietice şi metodele de operaţiuni în
cazul unor situaţii extreme. Astfel, implicaţia a fost că
„filmul despre extratereştri” pe care Cernobrov l-a
văzut era făcut de americani. Filmul nu a fost produs,
posibil datorită încălzirii relaţiilor dintre cele două ţări
ca urmare a perestroikăi; totuşi, nu există nicio dovadă
finală de unde a venit filmul sau cine l-a făcut.
O navă extraterestră sau o recuzită de film?
Identitatea obiectului din Ordzonikidze nu a fost
stabilită.
Într-o fotografie luată de aproape a obiectului, pare a
fi fost o navă extraterestră, cu o figură umanoidă
înăuntru.

Întâlnire neprevăzută a avionului TU-134!

Unul dintre cele mai sinistre cazuri OZN din

perioada sovietică a avut loc în 1984. La 7 septembrie,
un avion Tu-134A, zbor 8352, pilotat de un echipaj din
Tallinn, zbura pe ruta Tbilisi-Rostov-Tallinn. S-a
întâmplat la 04:10, odată pentru totdeauna gravată în
istoria fenomenelor anormale ale Rusiei, nu departe de
Minsk, atunci când al doilea pilot G. Lazurin a observat
o stea mare care nu clipea; sau, mai degrabă, o pată de
culoare gălbuie, alungită la margini.
O rază subţire de lumină a apărut din interiorul ei şi
ţintea spre pământ. Apoi raza brusc s-a deschis, şi s-a
transformat într-un con luminos strălucitor. Un alt con
a urmat, mai larg, dar nu la fel de luminos. Ce de-al
treilea a fost chiar şi mai luminos.
Două sau trei minute mai târziu s-a întors brusc şi s-a
oprit. Raza sa frontală s-a concentrat asupra
aeronavelor lor.
Piloţii au stabilit că un obiect necunoscut plana la
aproximativ 80 de mile depărtare de ei. Lazurin a făcut
în grabă un desen al lui. Raza fiind direcţionată spre sol
a fost apoi pornită aeronava. Toată lumea a văzut
punctul alb orbitor, înconjurat de cercuri. El a explodat
şi în locul lui a apărut un nor verzui. Comandantul de
zbor I. Cerkaşin credea că obiectul se apropia de ei, cu o
mare viteză.
El l-a chemat pe pilot pentru a informa centrul de
control al zborului. Dar, imediat după ordinul său,
obiectul s-a oprit brusc. Norul verzui a scăzut deodată
sub altitudinea aeronavei, a urcat pe verticală, s-a
mutat la stânga şi la dreapta, iar apoi s-a oprit chiar faţă
în faţă cu Tu-134A. Norul îl urmărea.
Echipajul a observat că norul conţinea lumini
multicolore, care se aprindeau şi se stingeau. Apoi,
mişcându-se pe orizontală, apăreau zigzaguri de foc.
Norul şi-a schimbat forma; o coadă creştea din el, lat la
partea de sus, subţire spre sol. Apoi coada s-a urcat şi
norul a devenit dreptunghiular.
Lazurin striga că obiectul îl şicana; într-adevăr, ei
erau escortaţi de un nor cu nas ascuţit, care semăna cu
un avion. Apoi, un alt Tu-134A a intrat în zona turnului
de control. Distanţa dintre cele două aeronave era de 60
mile; nu se putea lipsi de norul uriaş de la o asemenea
distanţă, totuşi comandantul celuilalt avion vedea
nimic. Numai la opt mile a văzut OZN-ul, pe care l-a
descris până la ultimul detaliu.
Cazul a dat naştere la ştiri. Vicepreşedintele Comisiei
existente pe atunci, a Fenomenelor Anormale, N.
Jeltuhin, de la Academia Sovietică de Ştiinţe, a declarat
că ceea ce a văzut echipajul Tallinn a fost un OZN. Alţi
martori competenţi au confirmat această părere.
Colonelul în retragere, A. Kovalciuk a observat obiectul
de la sol. Ceea ce a văzut a fost un obiect ciudat în
formă de trabuc, cam de 330 de picioare (100 m)
lungime, înconjurat de un halou verzui.
Avea câte două lumini puternice în proeminenţa din
faţă şi în spate şi o strălucire albăstruie care cădea
direct spre pământ. Se mişca cu o viteză de aproximativ
40 de mile pe oră (64 km/h). Ca pilot experimentat,
Kovalciuk ştia că sovieticii nu aveau o astfel de
aeronavă. Efectul său ciudat la linia de înaltă tensiune,
observată de Kovalciuk, a fost straniu: atunci când
lumina a lovit linia, un zgomot puternic a fost urmat de
o lumină intensă ca o „coroană”.
Potrivit oficialilor ruşi, toţi pasagerii din Tu-134A din
zborul 8352, au văzut un OZN în acea zi.
Cei din echipajul de zbor de 7084, celălalt Tu-134A,
nu au fost atât de norocoşi. Traseul lor,
Leningrad-Borispol-Batumi-Tbilisi, i-a purtat deasupra
Bielorusiei. Când au văzut OZN-ul în cele din urmă, ea
avea un corp verzui în formă de trabuc. Cele trei raze
albăstrui au fost îndreptate spre pământ, dar încă două
raze, mai puţin intense, ţinteau în sus. Centrul de
control a ordonat echipajului să se apropie de obiect şi
ei au făcut-o.
Două sau trei minute mai târziu OZN-ul s-a întors
brusc şi s-a oprit. Raza sa frontală s-a concentrat asupra
aeronavelor lor şi le-a iluminat cu o lumină
strălucitoare. Apoi raza s-a îndreptat în jos, şi rapid
desena linii de o formă dreptunghiulară. După aceea
OZN-ul a făcut mişcări în zig-zag ca şi a aprins
dreptunghiul de mai jos. Zbor 7084 era atunci, la 110 de
mile (177 km) de Minsk.
Câteva secunde mai târziu obiectul a coborât şi a
rămas sub avion. Controlul la sol i-a informat că
cosmonauţi sovietici au observat, de asemenea,
obiectul de la staţia lor orbitală. Pe la 05:00 obiectul s-a
întors spre stânga, iar echipajul a observat suprafaţa sa
laterală, cu ale sale jucăuşe lumini multicolore.
Consecinţele au fost cele mai tragice: căpitanul
zborului 7084, V. Goridze, a murit în 1985, ca urmare a
radiaţiei electromagnetice. Îl „atinsese” raza.
Kabachmkov, pilotul, care a fost, de asemenea „atins”,
a fost concediat pentru că el era bolnav de inimă.
Stewardesa, S. Orlova, care a intrat în cabina
echipajului, a fost şi ea „atinsă” de această rază, suferea
de o boală de piele complicată.
Echipajul din Tallinn a avut şi el o victimă, un
steward, care a dezvoltat afecţiuni similare, ca şi piloţii
Zborului 7084. Ufologii ruşi, cum ar fi V. Psalomscikov,
au stabilit că o rachetă a fost lansată de la cosmodromul
Pleseţk şi că a provocat norul verzui şi alte efecte de
lumină; mii de oameni au observat fenomenele de la
sol. Dar nimeni nu poate explica toate detaliile ciudate
ale acestui caz.
Orice ar fi făcut OZN-urile, ele au cauzat moartea
pilotului Zborului 7084, care a murit de radiaţii
electromagnetice în 1985, la un an după calvarul lui
terifiant.
Psalomscikov (partizan al originii extraterestre a
obiectului) şi alţi cercetători sunt de părere că a avut loc
o coincidenţă în acea dimineaţă: o lansare de rachetă
sovietică a fost observată de un OZN, şi a existat o
interacţiune între cele două evenimente. K.
Khazanovitch, un om de ştiinţă şi ufolog, este de părere
că ceea ce a avut loc a fost un experiment sinistru
secret, crearea unui nor artificial pentru un scop secret.
El nu crede că a fost un OZN extraterestru.
Dar el, de asemenea, vrea răspunsuri. Armata a tăcut
tot timpul. Incidentul a fost raportat pentru prima dată
în ziarul Trud la 30 ianuarie 1985, şi nici chiar cenzura
sovietică nu putea să-l reducă la tăcere. Cu toate
acestea, ani mai târziu, nu avem nicio explicaţie
credibilă.

Obiectul din Tallinn

Nikolai Nicolaevici Socevanov a murit în 1996. El a

fost un academician la Academia Rusă de Ştiinţă şi
Cultură, un expert în geologie şi mineralogie. El a fost,
de asemenea, cercetător principal de biogeofizică şi
radiestezie şi datorită lui noi ştim ceva despre obiectul
din Tallinn. În 1984, un inventator şi cunoştinţă veche
de-a lui a vizitat Moscova plecând din Estonia,
aducând lui Sochevanov o bucată dintr-un material
dens argintiu – şi unele fapte uimitoare.
Pe la mijlocul anilor 1960 Virgo Mitt a săpat o fântână
în curtea sa într-o localitate de lângă Tallinn. La o
adâncime de aproximativ zece picioare (3 m) a
întâmpinat un obstacol metalic. Era foarte solid, iar
după excavarea în continuare a fost localizată marginea
unei plăci. Placa vizibilă nu avea mai mult de un inch
grosime, dar burghiul nu a putut penetra metalul.
Un ciocan pneumatic a trebuit să fie folosit pentru a
rupe o bucată din ea care a fost livrată la Tallinn, unde
cele două institute de cercetare ştiinţifică au venit cu
rezultate foarte contradictorii. Un singur institut a
susţinut că piesa era dintr-un aliaj de compoziţie
complexă, în timp ce oamenii de ştiinţă de la alt institut
au pretins că ea era realizată din fontă simplă.
Estonii au cerut ca Sochevanov să organizeze un
program pentru a analiza eşantionul dobândit al
obiectului în laboratoarele de top din Moscova: acestea
au inclus Institutul de Inginerie Fizică din Moscova;
Institutul Unional de Materii Prime Minerale; şi
Institutul Unional de Materiale Aviatice sau
Vsesoiuznîi Institue Aviaţionîh Materialov (VIAM).
Proba a arătat că un metal dens de culoare argintie a
fost tăiat în mai multe plăci subţiri folosind ferăstraie
diamant. În timpul procesului, două dintre fierăstraie
au fost aparent distruse din cauza stării supersolide a
eşantionului. Proba a fost determinată de VIAM să aibă
o micro-soliditate care a variat de la 330 până la 1500
kg/mm.
Potrivit lui Sochevanov, oamenii de ştiinţă sovietici
nu s-au îndoit de obiecte de origine extraterestră (de
exemplu, profesorul Mitin, expert al Rusiei privind
metalurgia pulberilor).
Academicianul Kişkin, după ce a văzut rezultatele
VIAM, a declarat că el nu ştia de niciun aliaj similar, în
nicio aplicaţie în tehnologia aviatică, un aliaj de acest
tip trebuie să fie foarte rezistent la căldură. Aliajul a
fost supus unui proces de testare mai aprofundat în
laboratoarele din Moscova şi Kişkin a spus lui
Sochevanov că nici laboratoarele sovietice de top, nici
cele din SUA, Japonia sau Germania nu ar putea
produce astfel de aliaje. Oamenii de ştiinţă au fost de
acord asupra unui singur punct – materialul nu este
nici de origine terestră, şi nici nu este dintr-un meteorit.
După obţinerea primelor rezultate ale testului
Sochevanov a devenit foarte interesat şi a plecat din
Moscova spre Estonia.
 Răpirea de către extratereştri

În iulie 1980 la Polushino, lângă Moscova, a existat

un raport al unei presupuse răpiri de către extratereştri.
Răpitul, cunoscut sub numele de VB, a raportat că
extratereştrii l-au răpit după plasarea unui dispozitiv
pe cap: un inel legat cu cablu la un panou de control. El
a fost dus undeva şi chestionat. Extratereştrii l-au forţat
să uite totul; o tragedie personală survenită mai târziu
în viaţă i-a adus amintirile înapoi.

Cercurile din Kazan

În luna decembrie, în Kazan, cercuri ciudate, de 30 de

picioare (9 m) în diametru, a apărut în apropierea
spitalului oraşului. Ele erau atât de neobişnuite încât
fotografiile au fost publicate în ziarul Meditinskaya
Gazeta. Rapoartele martorilor oculari au reamintit
blitz-uri luminoase pe cer cu o noapte înainte. Cercuri
identice au fost descoperite la Moscova, zece ani mai
târziu.

Războiul afghan

Un gigant OZN a apărut deasupra regimentului de

apărare aeriană al celei de-a 12-a Armate sovietice a
Forţelor Aeriene de Apărare în oraşul Kizil-Arvat,
aproape de graniţa cu Iranul. Obiectul eliptic a plutit la
o altitudine de 11 mile şi două avioane cu reacţie
MIG-27 au fost trimise pentru a-l intercepta. Căpitanul
care zbura în calitate de conducător al interceptării a
spus controlului său de la sol că el a avut OZN-ul în
observaţie, dar după o tragere în el cu rachete şi
rachetele şi OZN-ul a dispărut. Nicio urmă de rachete
nu a fost a fost găsită vreodată.
Acolo, folosind tehnicile sale radiestezice, el a
declarat că există cu siguranţă un obiect în pământ, care
produce o zonă atipică puternică. Obiectul este de
aproximativ 50 de picioare (15 m) în diametru şi
cântăreşte aproximativ 200 de tone. Corpul principal al
obiectului se află în sol orizontal, la un unghi de 35 de
grade; O treime a obiectului se află în pământ sub casă.
Locaţia sa cea mai apropiată de suprafaţa se află la o
adâncime de 10–13 de picioare; (3–4,3 m) cel mai
îndepărtat său este de 50 de picioare (16–17 m).
Corpul principal al obiectului se află în sol orizontal,
la un unghi de 35 de grade; O treime [din ea] se află sub
casă
Sochevanov a adunat rezultatele analizelor şi,
împreună cu concluziile sale personale, le-a trimis
Comisiei Militar-industriale al Consiliului de Miniştri
al URSS. Acolo, reacţia a fost gravă: a fost pusă în
vigoare interzicerea tuturor publicaţiilor conexe, şi a
fost solicitat un raport mai detaliat. Potrivit lui
Sochevanov, un raport a fost trimis la Academia de
Ştiinţe, URSS. De acolo, raportul „a coborât” la
Institutul Geologic al Estoniei. A fost eliberat un ordin
de a excava obiectul, dar nu au fost alocate fonduri. Un
an a trecut, şi nicio lucrare nu a fost făcută.
Oraşul Tallinn este situat la extremitatea nordică a
Estoniei, acolo unde a fost făcută descoperirea curioasă.
Apoi, a fost făcut un efort lipsit de tact şi direcţionat
greşit, în urma căruia planul a fost distrus; iar cei
responsabili au refuzat să folosească planul lui
Sochevanov – consecinţa a fost că nimic nu a fost
recuperat. Geologii locali nu au dorit săpături, dar au
făcut foraje... în direcţia greşită.
Cu toate acestea, mai mulţi experţi anonimi au făcut
studii ale zonei folosind aparate şi dispozitive
ştiinţifice. Rezultatele obţinute confirmă concluziile lui
Sochevanov. Nimeni nu a folosit niciodată ultimele
rezultate. Există unele nave extraterestre întemniţate în
solul Estoniei?

OZN în formă de trabuc

Ufologul rus Ciaponov este un om de ştiinţă, şi şef al

unui laborator ştiinţific. A participat la numeroase
expediţii internaţionale de cercetare în Arctica. În timp
ce lucra în secretul Centru de Formare a
Cosmonauţilor, el şi alţii observat un OZN în formă de
trabuc gigant cum plutea deasupra „Star City”, în 1982.

Bielorusia

Un MiG-21 a dispărut în timpul unui test de zbor de

rutină într-o zonă militarizată a Bielorusiei. În ziua
următoare, avionul a reapărut de nicăieri şi a aterizat.
Ceasul de la bord a indicat momentul dispariţiei sale,
ca şi cum ar fi dispărut complet. Avionul nu a putut să
fi rămas în aer, fără realimentare. Pilotul a afirmat că
nu ştia nimic despre incident.

Azerbaidjan

În luna iulie 1981 un OZN s-a prăbuşit la nord-vest

de Baku, în munţii din Azerbaidjan. A fost observat un
OZN în formă de trabuc în zonă chiar în aceeaşi noapte
(iulie 20). Comisia din Moscova pentru studiul
Fenomenelor Anormale a raportat că OZN-ul recuperat
a fost dus la Zititloir şi Unitatea Militară 73790. Ce s-a
întâmplat cu el atunci, rămâne un mister.
 Peninsula Kola

Un ofiţer militar rus, călătorind prin tundră a asistat

la prăbuşirea unui OZN. El a plecat repede de la locul
accidentului şi a observat un şanţ de aproximativ 150
de picioare (50 m) în lungime, care au fost lăsat de
OZN, dar obiectul în sine a dispărut. Din cauza
absenţei oricărei nave, cu toate acestea, şanţul a fost
revocat ca un cutremur de către seismologii sovietici
atunci când au sosit.

Prăbuşirea din Dalnegorsk

Acest incident OZN a avut loc pe 29 ianuarie 1986, la

19:55. Unii l-au numit Incidentul Roswell al Uniunii
Sovietice. Dalnegorsk este un mic oraş minier în
Orientul îndepărtat rus. O sferă roşiatică a zburat în
oraş dintr-o direcţie sud-est, a traversat oraşul, şi s-a
prăbuşit la Muntele Izvestkovaya (cunoscut şi sub
numele de Culmea sau Dealul 611, din cauza mărimii
sale).
Obiectul a zburat fără zgomot şi paralel cu solul; era
de vreo zece picioare (3 m) în diametru, destul de
rotund, fără proeminenţe sau cavităţi, culoarea similară
cu cea a oţelului inoxidabil incandescent.
Un martor ocular, V. Kandakov, a spus că el s-a
înălţat încet şi a coborât, iar strălucirea ei s-ar fi încălzit
de fiecare dată când se ridica în sus. Când s-a apropiat
de Dealul 611 obiectul „s-a smucit”, şi a căzut ca o
stâncă, o bufnitură slabă, surdă, s-a auzit şi obiectul a
ars intens la marginea falezei timp de o oră.
O expediţie geologică la site-ul din 1988 a confirmat
mişcările obiectului printr-o serie de teste chimice şi
fizice ale rocilor colectate de pe site. Accidentul a fost
investigat de Valeri Dvuzhilni, şeful Comitetului din
Orientul îndepărtat pentru Fenomene Anormale.
Anatoli Listratov l-a cercetat, la fel au făcut şi alţi
ufologi. Cu toate că unii cercetători occidentali au scris
despre acest caz, nimeni nu a prezentat până acum un
raport precis de tot ceea ce s-a întâmplat.
Dvuzhilni a ajuns la site la două zile după aceasta.
Zăpada grea era ceva caracteristic la acea vreme, dar
locul accidentului, situat pe o margine stâncoasă, era
lipsită de zăpadă. Peste tot în jurul site-ului s-au găsit
resturi de roci de silice, despicate (din cauza expunerii
la temperaturi ridicate) şi ceva cu aspect „fumuriu”.
Multe bucăţi şi o stâncă din apropiere, conţineau
particule din metal argintiu, unele „stropite”, altele sub
formă de bile solidificate. La marginea site-ului a fost
găsit un ciot de copac. Acesta era ars şi emitea un miros
chimic.
Obiectele colectate din site (zonă) au fost ulterior
numite ca „plase mici”, „ochiuri de plasă”, „bile mici”,
„bile de plumb, „şi „bucăţi de sticlă” (adică ceea ce
semăna cu fiecare). O examinare mai atentă a relevat
faptul că aveau proprietăţi foarte neobişnuite. Una
dintre „plasele mici” a conţinea fire rupte şi foarte
subţiri (17 microni).
Desenele făcute de mai mulţi martori oculari ai
OZN-ului din Dalnegorsk în 28 noiembrie, 1987
confirmă realitatea incidentului
28 noiembrie, 1987, ora 22, fostul pilot de aeronave
civile Levakov Anatolyi. Formă de trabuc. Diametru – 3
m. Lungime – 30–40 m. Culoare gri metalic. Timp – 1–2
min.
Dalnegorsk Altitudine – 500 m. Viteză – 150 km/h.
28 noiembrie, 1987, ora 23, muncitor excavatorist, la
mina 5. Formă-cilindru, culoare gri metalic. Cilindru
luminos foarte strălucitor! Lungime – 300–500 m.
Diametru – 15–30 m. Timp – 2–3 min. Direcţie – est. Loc
– Dalnegorsk. Altitudine – 400–700 m. Viteză – 10–15
m/sec.
Locul prăbuşirii în sine era ca o zonă anormală. A
fost „activă”, timp de trei ani după accident
Fiecare dintre fire erau constituite chiar din fibre mai
subţiri împletite în cosiţe. Strâns legate cu fibrele erau
fire foarte subţiri din aur.
Oamenii de ştiinţă sovietici, utilizând facilităţi, cum
ar fi filiala din Omsk a Academiei de Ştiinţe, a studiat
toate piesele colectate: este suficient să spunem că
tehnologia pentru a produce astfel de materiale nu a
fost încă disponibilă pe Pământ. Pentru a da o idee
despre complexitatea compoziţiei pieselor, să ne uităm
la „bilele de fier”. Fiecare dintre ele avea propria
compoziţie chimică: fier, şi un amestec complex de
aluminiu, mangan, nichel, crom, wolfram, şi cobalt.
Astfel de diferenţe indică faptul că obiectul nu a fost
doar o bucată de plumb şi fier, dar unele alcătuiri
eterogene realizate din aliaje eterogene cu semnificaţie
definită. La topirea lor într-un vid, unele piese s-ar
întinde pe o bază, în timp ce dintr-o altă bază s-ar
forma bile. Ce sunt aceste structuri şi ce este compoziţia
lor, nici fizicienii, nici metalurgişti nu pot spune.
„Plasele mici” au dat de furcă multor cercetători. Este
imposibil să se înţeleagă structura lor şi natura formării
lor. Se aseamănă cu carbonul de sticlă, dar condiţiile
care conduc la astfel de formaţiuni sunt necunoscute.
Un foc obişnuit n-ar putea, fără îndoială să-l producă.
Aspectul cel mai misterios al elementelor colectate a
fost dispariţia, după topirea în vid, a aurului, argintului
şi nichelului, precum şi apariţia de molibden, care nu
era în camera (de combustie) la început. Locul
prăbuşirii în sine a fost ca o zonă anormală. A fost
„activă”, timp de trei ani după accident. Insectele
evitau locul, iar zona afectează în mod negativ oamenii,
de asemenea, oamenii îşi pierd unele capacităţi
senzoriale şi de coordonare. Zona afectează, de
asemenea, echipamente mecanice şi electronice.
La 8 februarie 1986, la ora 20:30, la ceva mai mult de o
săptămână după accidentul de la Dealul 611, încă două
sfere de culoare gălbuie au zburat spre nord. Ele au
înconjurat site-ul de patru ori, apoi s-au întors spre
nord şi au zburat departe.
28 noiembrie, 1987, ora 22:45 Şofer Serghei Juvikov.
Formă – ou, culoare – albastră
Rază de căutare – culoare albastră, timp – 1–2 minute,
Direcţie – est, Diametru – 200–400 m, Timp – 4–5 min.
Loc Dalnegorsk Altitudine – 500–700 m. Viteză – 5–20
msec.
28 noiembrie, 1987, ora 22.40 Poliţist Nikolai Kotov
Formă – minge, culoare – albastră roşie. Direcţie
nord-est (uzina chimică). Timp – 40 sec..
28 noiembrie, 1987, ora 22.40 4 paznici, Paznic şef
Olga Kotova – uzina chimică, timp – 4 minute. Minge
plutitoare Rază de căutare – culoare albastră loc
Dalnegorsk, Altitudine – 700–100 m. Dimensiuni
(minge) – 100–200 m Viteză – 50 msec.
În expoziţia de la Muzeul Roswell, New Mexico.
Prăbuşirea din Dalnegorsk a fost numit „Roswell-ul rus.”
 Figuri umanoide în Munţii Caucaz

Munţii Caucaz, vara anului 1983: Pe 1 iulie, B.

Borisov, un biolog, şi soţia lui au dat peste un luminiş
într-o zonă de pajişti asemănătoare cu cele alpine.
Borisov a simţit că cineva îl urmărea intens de la spate.
El s-a întors şi a observat două figuri umanoide
gigantice.
El putea să le distingă capetele, umerii şi trupurile.
Dar nu membrele. Soţia lui a devenit agitată şi a strigat
că trebuie să fugă, deoarece formele (umanoide) se
apropiau de cei doi. Şi lui Borisov i se părea că fiinţele
chiar făceau paşi uriaşi sacadaţi spre ei şi apoi s-au
oprit.
Soţii Borisov au fugit şi au continuat să supravegheze
zona timp de încă jumătate de oră. Fiinţe identice au
rămas în crăpătura muntelui, întorcându-se ocazional.
Apoi, la data de 28 noiembrie 1987, la 11:24, 32 de
obiecte zburătoare au apărut de nicăieri. Au existat sute
de martori, atât militari cât şi civili. Obiectele zburau
peste diferite localităţi, iar 13 dintre ele au zburat la
Dalnegorsk şi în zonă. Trei dintre OZN-uri au plutit
deasupra aşezării, iar cinci dintre ele luminau muntele
din apropiere.
Nu au existat lansări de rachete la niciunul dintre
cosmodroamele sovietice, nici pe 29 ianuarie, 1986, nici
pe 28 noiembrie 1987. Concluzia Doctorului Dvujilin
este că a fost o sondă spaţială extraterestră defectă, care
s-a prăbuşit în Dealul 611. O altă ipoteză este că
obiectul a reuşit să se ridice şi să scape (aproape întreg),
într-o direcţie nord-est, şi, probabil, s-a prăbuşit în
taigaua deasă. Există opinii contradictorii. V.
Psalomscikov, un expert în accidente de aeronave, a
declarat că obiectul a fost fabricat în URSS, că
tehnologia pentru producerea lui datează din anii 1970
şi că el are în posesia sa filamente ultrasubţiri similare.
Cu toate acestea, o sondă sovietică s-ar autodistruge
imediat, în timp ce obiectul în cauză, a încercat să urce.
Un ufolog rus, Ghenadie Behmov, a prezentat
informaţii în 1993, că o sondă militară sovietică s-a
prăbuşit la Dealul 611. Dovada lui a fost bazată pe
accidente similare de sonde sovietice extrem de
secretizate, iar el ajunge la concluzia că obiectul care s-a
prăbuşit în Orientul îndepărtat a fost interpretat greşit
de ufologi să fie un OZN. În ceea ce priveşte metalul
colectat de la site: a fost, în conformitate cu Behmov,
extras din depozitul Holodnenski din regiunea
Baikalului de nord.
Ar putea ulterioare zboruri „OZN” militare să ducă
la confuzii şi să inducă în eroare ufologii, şi serviciile de
informaţii occidentale? Obiectele observate la data de
28 noiembrie 1987 au constat în forme diferite: ca un
trabuc, cilindric, sferic. Zborul lor a fost fără zgomot,
lin, şi la diferite altitudini. De fapt, niciunul dintre
martorii oculari (inclusiv poliţia) nu le-a confundat cu
OZN-uri; impresia a fost că au observat unele
aeronave, sau meteoriţi care cad.
În timp ce zburau, obiectele afectau liniile electrice în
întreaga zonă. Locotenentul Jivaiev al trupelor
Ministerului de Interne a descris obiectul pe care l-a
observat ca o flacără cu o sferă mată în faţă şi o minge
roşiatică în partea din spate. Iar muncitorii din cariera
Bor – Bistryancev, Anohin şi Grigoriyev – au raportat
un obiect cilindric gigant la o altitudine de 1000 de
picioare (330 m). Faţa sa anterioară era luminoasă – ca
metalul topit.
Este demn de remarcat faptul că zona accidentului
nu este atât de departe de site-ul Fenomenului
Tunguska. Altceva, până acum necunoscut în Occident,
a avut loc în regiune, care ar putea face lumină aspra
ambelor incidente.
Alexander Rempel a publicat raportul său în ziarul
Priroda (Vladivostok), în iulie 1991: Un obiect de foc a
fost observat noaptea deasupra oraşului Habarovsk, la
24 august 1978. A fost de aproximativ cinci picioare
(1,52 m) în diametru. La un moment dat în zborul său,
acesta a emis un sunet şuierat, hârâit (sau wheezing),
aşa cum face un motor cu reacţie. Zona din jurul lui a
devenit la fel de luminoasă ca lumina zilei. Obiectul a
coborât încet şi s-a aprins; solul, deşi plin de apă, a ars.
Bucăţi ca de cărbune, au fost găsite în zonă cu structură
ca sticla şi cu găuri.
Timp de zece ani după aceea solul a rămas
neschimbat, şi nimic nu a crescut pe locul exploziei.
Martorii oculari au raportat că un obiect întunecat a
zburat departe chiar înainte de explozie. Nu a fost
găsit. Zece ani mai târziu, Rempel şi colegii săi au
primit numeroase rapoarte despre o zonă anormală în
apropiere de Habarovsk.
Puţinii exploratori care s-au întors din zonă au
confirmat faptul că obiectul a căzut acolo, sau s-au
observat că lucruri fantastice. Rempel, totuşi, nu a
putut confirma rapoartele lor la acel timp: armata a
sigilat zona. Dar grupul său a fost capabil să cerceteze
zona de cădere a presupusului obiect din Dalnegorsk
după ce a zburat de pe Dealul 611. Ei au descoperit
mutaţii neobişnuite la animale, dar ceva sau cineva a
oprit alte expediţii ulterioare.

Petrozavodsk

În luna iulie 1985 o sferă luminiscentă a zburat în faţa

unui tren care călătorea de la Petrozavodsk la Suoyarvi.
Conducătorul locomotivei a vrut să frâneze la
următoarea staţie, dar nu a putut. Trenul a luat viteză,
ca şi când sfera o trăgea înainte. Pe măsură ce ajungeau
la gara Noviye Peski, OZN-ul a dispărut, iar apoi a
reapărut mai târziu, forţând trenul să încetinească
rapid.

Siberia

Anul 1986 Geologii sovietici au observat o sferă albă,

care se deplasa încet pe cer, deasupra râului Mrassu, în
apropierea localităţii Ust’-Orton. OZN-ul s-a mişcat
timp de aproximativ 40 de minute, iar martorii de pe
teren au putut să-l fotografieze. Mai târziu, fotografiile
au fost analizate şi s-au dovedit a fi autentice. Obiectul
a fost în mod clar vizibil pe cerul albastru, dar natura şi
originea sa rămâne necunoscută.

Contact cu extratereştrii

Un caz de contact cu extratereştri a fost raportat

Doctorului Rubţov în ianuarie 1987. O femeie din
Crimeea a jurat că ea a comunicat cu extratereştrii şi a
fost răpită şi dusă la nava lor. Potrivit mărturiei ei,
femeia a fost plasată într-o stare semi-conştientă, în
timp ce fiinţele au experimentat pe ea. Extratereştrii
păreau umanoizi şi au fost destul de drăguţi cu ea.
 Crimeea

În 1988 doi martori au raportat un obiect în formă de

disc, sprijinindu-se pe picioarele sale în vecinătatea
localităţii Aluşta (Crimeea). Obiectul era de
aproximativ 16 picioare (5 m) în diametru; şi avea o
„scoabă de fier” pe partea de sus a acesteia. Atunci
când unul dintre bărbaţi a urcat la bord, el a văzut un
capac transparent; în interior, un panou de control şi
lumini. Ei au raportat descoperirea lor ufologilor de
top, dar nicio explicaţie pentru acea navă nu a fost
vreodată descoperită.

Obiectul din Monchegorsk

Acest incident extrem de secretizat a fost studiat de

ufologii ruşi. Potrivit lui Konstantin Volf şi Valentin
Psalomscikov, un fost pilot militar sovietic, căpitanul
N.V. Feodorov a fost trimis în oraşul Monchegorsk
(Peninsula Kola) şi o dată acolo i s-a spus de un OZN,
care a fost capturat de armată, dar a fost apoi distrus de
o explozie.
Fedorov nu a putut determina data exactă a livrării
obiectului la Monchegorsk, dar în perioada
aproximativă când s-a întâmplat, preşedintele de
atunci, Mihail Gorbaciov, a vizitat Monchegorsk în loc
de Severomorsk, aşa cum indica itinerariul său.
Presa nu a avut nimic logic de spus despre scopul
vizitei neaşteptate a lui; este posibil ca obiectul capturat
să fi avut ceva de-a face cu acea vizită.
Nu era făcută pentru un om adult, deoarece doi
ofiţeri cu greu puteau încăpea în ea.
Ufologul Yuri Stroganov cunoaşte un om implicat în
problema obiectului din Monchegorsk denumit în
continuare „B.” Stroganov a trimis diagramele omului
despre obiect la centrul Rus de Cercetare Ufologică.
În conformitate cu „B”, la începutul lunii august 1987
el şi alţi patru militari din regiunea militară Leningrad
(okrug) au fost trimişi într-o misiune neobişnuită la o
unitate militară din Carelia de Nord: pentru a proteja
un obiect „de origine necunoscută şi scop necunoscut,
care fusese descoperit recent în apropiere de Viborg.
Micului detaşament de pază i s-a dat ordine stricte să
nu lase pe nimeni să se apropie de el; nicio explicaţie
nu a fost dată de către superiorii lor, dar cineva le-a
dezvăluit lor în secret că era un OZN. Desigur, ei au
reuşit să se uite la el; pe dinafară, semăna cu o „navetă
spaţială”, americană – de fapt partea din faţă fusese
iniţial confundată cu un fuzelaj de aeronavă. Era de
aproximativ 46 de picioare (14 m) lungime, 15 picioare
(4, 5 m) lăţime şi opt picioare (2, 45 m) înălţime.
 Părea să aibă o suprafaţă netedă fără sudură „gri
cafeniu, dar atunci când a atins suprafaţa părea să fie
oarecum dură, ca şi ceramica. „B”, susţine că, atunci
când gardienii s-au apropiat iniţial de obiect, fiecare
avea dureri.
Trei triunghiuri din partea din faţă erau vizibile doar
din cauza nuanţei lor de culoare. Nu era vizibilă nicio
uşă de ieşire sau de intrare. În partea din spate (partea
de jos a corpului), obiectul privit părea oarecum
trunchiat, şi nu erau nici părţi mobile (pe roţi) nici alţi
suporţi. Partea de dedesubt a corpului era perfect
netedă

Incidentul din Habarovsk

În seara zilei din 21 martie 1990, Northern News

Service a raportat că sfere luminoase de culoare roşie
zburaseră dincolo de orizont şi s-au avântat deasupra
fluviului îngheţat Amur la Habarovsk. Martorii au
raportat că obiectele păstrau o distanţă strictă unul faţă
de celălalt. Un poliţist care a văzut OZN-urile a
declarat că obiectele soseau în forţă şi a încercat să le
filmeze pe bandă video. Videoclipul se derula
neregulat şi cu interferenţe, şi că ăsta a fost modul în
care televiziunea din Habarovsk a explicat pâlpâirea şi
imaginile intermitente
 Martorii oculari au raportat obiecte stranii armatei,
poliţiei şi oficialilor guvernamentali. Un spital al
oraşului a apelat pentru ajutor: un obiect în formă de
trabuc care plutea deasupra lui a cauzat panică printre
pacienţi şi personal; o maşină de patrulare care a
ripostat a făcut atunci ca OZN-ul să-şi ia zborul. Alţii
au raportat o „farfurie”, zburând la joasă înălţime cu o
suprafaţă strălucitoare şi cu lumini care aleargă de-a
lungul corpului navei. OZN-ul s-a rotit împrejur
„botul” său coborându-se şi ridicându-se. Ziarul
Suvorovski Natisk (purtător de cuvânt al regiunii
militare din Extremul Orient), a cerut un reprezentant
al comandamentului de apărare aeriană în cazul în care
radarele ar fi reperat OZN-uri. El a informat jurnaliştii
că la 21 martie a fost observat OZN-ul în mişcare la
330–400 picioare (100–120 m) deasupra solului. Era un
obiect în formă de trabuc negru 165 de picioare (50 m)
în lungime. O strălucire de culoare rubinie a fost
observată în spatele ei. Dar, radarele nu au reuşit să
redea nimic.
Aproximativ la o săptămână după sosirea obiectului,
o comisie specială de ofiţeri superiori au sosit pentru a
o analiza. Ei au încercat să intre folosind sudura
autogenă, dar nu au reuşit.
Obiectul a fost apoi mutat într-un hangar încuiat, iar
militarii au fost trimişi înapoi în unitatea lor, cu toate că
au auzit mai târziu, de la un ofiţer care rămăsese că
comisia a putut să penetreze o parte a fuzelajului. Cele
trei triunghiuri erau transparente văzute din interiorul
obiectului, iar zona era, probabil, o cabină de pilotaj sau
de control al camerei. Nu era făcută pentru un om
adult, deoarece doi ofiţeri cu greu puteau încăpea în ea.
În interior erau două fotolii şi, în apropiere, ceva ce
părea ca două volane şi un panou de control, acesta din
urmă arătând ca o placă fin lustruită şi fără butoane,
comutatoare sau dispozitive.
Conform ofiţerului, i-a luat o jumătate de oră pentru
a-şi da seama cum să-şi pună mâinile pe obiectul în
formă de volan; nimeni nu a riscat să stea în fotolii.
Ofiţerii au încercat să desprindă ceva, dar au reuşit
numai în zona de la pupa. Ei au extras nişte tije
strălucitoare, care au variat în lungime de la
aproximativ opt inch (20 cm) la peste trei picioare (1
m). Cei care au făcut acest lucru purtau mănuşi, dar au
fost găsite pe mâinile lor urme de arsuri termice.
Incidentul s-a încheiat foarte ciudat. Un „locotenent”,
care a sosit în unitatea militară a lui „B” din okrug-ul
HQ a spus lui „B” şi celorlalţi că, la sfârşitul lunii
septembrie obiectul a dispărut în mod neaşteptat. Se
pare că el a dispărut după ce echipamentul de inginerie
radio şi de radare au experimentat interferenţe
prelungite.
 Obiectul din Monchegorsk este doar unul din
multele nave care au intrigat armata sovietică de-a
lungul anilor.
Stroganov avertizează prudenţă. Misiunea
locotenentului ar fi fost să implementeze
dezinformatsia (dezinformare). Un episod este greu de
explicat: cum ar putea un obiect mare să dispară
dintr-un adăpost păzit, mai ales în timpul funcţionării
necorespunzătoare a echipamentelor de inginerie de
radio? Personalul de la baza militară ştia din 1980
orientările privind fenomenele anormale, şi, în ceea ce
priveşte vigilenţa, orientările sunt destul de specifice.

Afacerea Voronej

Numele său oficial este Comitetul Voronej pentru

Studiul Fenomenelor Anormale, iar liderul său, Genrih
Silanov, şeful Laboratorului Geofizic Voronej, a fost
trimiterea de informaţii şi materiale valoroase, inclusiv
fotografii, la Centrul de Cercetare Rus de Ufologie din
1991.
Chiar şi TASS a raportat întâmplări ciudate în
Voronej; evenimente care a uimit lumea. Martori
oculari au afirmat că au văzut un OZN zburând în
Voronej pe 27 septembrie 1989. Nişte băieţi jucând
fotbal în Yujni Park a văzut o strălucire roz pe cer, apoi
o bilă roşie de circa 30 de picioare (9 m) în diametru.
Sfera făcea cercuri, a dispărut, apoi a reapărut la câteva
minute mai târziu şi a plutit peste ele. Mulţimea care
s-a adunat acolo a văzut un „extraterestru cu trei ochi”
printr-o trapă deschisă.
Extraterestrul era de aproximativ zece picioare
înălţime, (3 m) în salopetă argintie, cizme de culoarea
bronzului, şi purtând un disc pe piept. OZN-ul a
aterizat, şi două creaturi, unul dintre ele un robot, a
ieşit.
Un băiat a ţipat de frică, dar atunci când
extraterestrul s-a uitat la el (cu ochii strălucind), băiatul
a devenit tăcut, incapabil să se mişte. Privitorii ţipau,
iar OZN-ul a dispărut. Aproximativ cinci minute mai
târziu el a reapărut cu extraterestrul care a îndreptat un
„pistol” (un tub) spre un băiat în vârstă de 16 ani, după
care băiatul a dispărut. Extraterestrul a păşit în
interiorul sferei, şi a decolat. Băiatul a reapărut în
acelaşi timp.
Silanov a strigat că e ceva incorect; el şi colegii săi au
investigat cu adevărat observări OZN remarcabile în
zona Voronej de ani de zile şi a aruncat imediat îndoieli
cu privire la rapoartele TASS. Povestea a început cu un
mic articol de Alexander Mosolov într-un ziar local. El
s-a întâlnit cu martori oculari de la incident, inclusiv un
adolescent, Vasya Sunn. Mama băiatului şi-a reamintit
că ea şi vecinii ei au observat un obiect roşcat ciudat
câteva zile mai târziu, cum a zbura peste clădirea lor.
Silanov şi grupul său au mers în parc la 3 octombrie
1989, pentru a investiga; băieţii le-au spus exact unde a
aterizat nava şi extratereştrii. Totul a fost înregistrat
video: site-ul, o posibilă zonă atipică, precum şi
declaraţiile martorilor oculari. Copiii au raportat
numeroase apariţii de OZN-uri de la marginea Yuzhni
Park, la date diferite şi la momente diferite.

Marina Popovici

Ea este un distins pilot de testare, un om de ştiinţă cu

un doctorat în domeniul tehnologiei de zbor de la
Universitatea din Leningrad, un locotenent-colonel, şi
un aviator decorat. Astăzi Marina Lavrentyevna
Popovici conduce o companie de aviaţie privată. Ea
este, de asemenea, un jurnalist şi autor a şase cărţi, şi
datorită eforturilor sale, ufologii ruşi au fost în stare să
afle faptele mai multor incidente care anterior au fost
muşamalizate.
Până în 1991 ea a devenit un fel de purtătoare de
cuvânt pentru grupurile de studiu sovietice despre
OZN-uri; ea a declarat că este sigură că dosarele secrete
privind OZN-urile ar putea deveni publice, dar că,
după toate probabilităţile, ar fi o lungă perioadă de
timp înainte, ca toate aceste dosare secrete să fi fost
deschise pentru inspecţie.
Ea ştia de mai mult de 14.000 de apariţii de OZN-uri
care au avut loc în URSS între 1966 şi 1991. Când a
vorbit la Whole Life Expo din Los Angeles în acel an, ea
a dat vestea că ufologi ilegali în URSS, care a mers
public cu convingerile lor au fost fie concediaţi, fie
plasaţi în spitale de psihiatrie. Dar chiar şi Marina
Popovici nu a fost conştientă de multe apariţii stranii
OZN şi fenomene care au avut loc în Uniunea
Sovietică, şi care au ieşit la lumină doar după 1991. Ea
este sigură că noi nu suntem singurele creaturi
inteligente din Univers.
Au fost oferite detalii interesante: OZN-urile au
variat ca formă, unele aveau suporturi cu aspect ciudat,
au fost descrise imagini holografice, precum şi efecte
secundare biofizice neobişnuite ale contactului cu
extratereştrii.
Pe măsură ce povestea a devenit o senzaţie, oficialii
guvernamentali din Voronej au oferit ajutor lui Silanov
şi grupului său. Ufologii au fost capabili de foraj în sol
şi de a obţine probe de pe site; unităţile de apărare
aeriană locale au furnizat rapoartele lor (niciun OZN
nu a fost înregistrat la momentul incidentului); şi
unităţile locale de poliţie au asistat la interogatorii.
Mulţimea care s-a adunat acolo a văzut un
„extraterestru cu trei ochi” printr-o trapă deschisă
Incidentul de la Voronej a avut loc în timpul unui val
de OZN-uri similare în Uniunea Sovietică, şi din afara
ei.
După ce TASS a întrerupt povestea la 10 octombrie,
în timpul programului de televiziune de 120 de minute,
Silanov a informat pe locuitorii din Voronej despre
constatările sale, avertizând pe jurnalişti de a nu sări la
concluzii. Dar ei au făcut-o. Yuzhni Park a devenit
centrul atenţiei lumii. Dr. Philip Mantle a fost citat în
Izvestiya cu privire la aspectele neobişnuite ale cazului
şi rapoartele de observare care au inundat grupul de
studiu OZN din Voronej şi birourile editoriale ale
ziarelor sovietice. În timp ce televiziunea centrală
sovietică a demascat incidentul în emisiunea din 11
octombrie, mii de locuitori din Voronej au observat un
OZN ca plutind jos, deasupra oraşului, dispărând şi
reapărând în diferite locuri.
Ufologii sovietici au descoperit că, în septembrie
1989 a avut loc un val de OZN-uri în întreaga URSS. În
multe cazuri, rapoartele au fost identice cu cel din
Voronej. Apoi, rapoartele spaniole, aduse la Voronej de
jurnalistul Miguel Bas, s-au dovedit a conţine fiinţe
aproape identice cu cele văzute de băieţii din Voronej;
rapoartele – de la Cadiz- ar fi avut loc înainte ca
fenomenul Voronej să fi fost înregistrat. O comisie
specială numită de oraşul Voronej încă a concluzionat
că era cel mai probabil ca un fenomen aberant să fi avut
loc.

Misterele „Zonei M”

În apropierea satului Molebka, în Urali, se află o zonă

care a devenit cunoscută sub numele de „Zona M” sau
„Zona de Mister.” Până la sfârşitul anilor 1980, că
oamenii din afara Rusiei nu luaseră la cunoştinţă de
acea zonă şi misterele sale aparente. Chiar şi mulţi ruşi
nu ştiau despre asta. Se spune că multe lucruri ciudate
au loc în zonă, inclusiv apariţii de OZN-uri şi întâlniri
cu fiinţe extraterestre. Au avut loc acolo, de asemenea,
efecte miraculoase de vindecare conform relatărilor.
Cea de a treia apariţie a fost a unor figuri geometrice
ciudate pe cer. De multe ori au fost raportate pătrate
sau triunghiuri...
După căderea imperiului comunist în 1989,
cercetătorii OZN au început să aibă un interes deosebit
în zonă şi au organizat mai multe expediţii (vezi mai
jos). Unul dintre cercetători care a vizitat zona a fost
Valeri Yakimov. Când era copil a trăit în apropierea
satului Molebka. El îşi aminteşte ca acum ceea ce îi
spunea bunica lui de locurile din apropiere pe care el
nu trebuia să meargă, şi chiar şi adulţii evitau anumite
zone.
Yakimov a avut prima sa experienţă descurajantă în
zonă în vara anului 1970. Culegând zmeură, el nu şi-a
dat seama că el ajunsese departe de prietenii săi. El a
adunat o cană plină de boabe şi mânca fericit câteva,
când dintr-o dată a simţit că ceva era în neregulă. El a
simţit că era acoperit de un fel de „cupolă” şi că totul în
jurul lui s-a oprit. Nu exista niciun vânt, nici zgomote
de animale; era linişte completă. El a avut sentimentul
clar că cineva era acolo. Luându-şi inima în dinţi, el a
fugit în panică. În 1991, mama lui Yakimov a raportat
exact acelaşi tip de experienţă.
O replică îmbunătăţită de calculator a unuia dintre
fenomenele la care Valeri Yakimov a fost martor în
„M-Zone”.
În 1989, Yakimov a condus prima expediţie de
cercetare în zonă. Se simţea ca şi cum el ar fi „venit
acasă”, şi mai degrabă decât să se teamă de zonă, el şi
alţi membri ai grupului său s-au simţit complet în
largul lor. Prima observare neobişnuită a fost cea a unei
forme boltite pe cer. Părea ca şi cum toate stelele de pe
cer s-ar fi concentrat în această zonă, în timp ce pe mai
multe mile distanţă totul arăta destul de normal.
Cea de a doua observare a fost ceea ce semăna cu
nişte stele, dar 25 sau 30 dintre ele s-au mutat destul de
haotic în jurul cerului de deasupra lor. În jur de 60 de
persoane au remarcat acest spectacol, care s-ar fi întors
timp de patru nopţi succesive.
Cea de a treia observare a fost de figuri geometrice
ciudate pe cer. De multe ori raportate ca pătrate sau
triunghiuri, aceste forme erau observate pe fundalul
pădurii. Au fost raportate ca fiind la câteva mile
distanţă, dar puteau fi uşor de văzut prin binoclu.
Colorate în argintiu, alb şi albastru strălucitor,
încercările de a le fotografia au eşuat, deoarece pur şi
simplu fotografiile nu se impresionau. Cea de a patra
observaţie a fost de sfere mici, albe şi portocalii, la o
distanţă relativ aproape. Yakimov a observat toate
acestea şi chiar a cunoscut o rază de lumină albă fiind
emisă de una dintre sfere.
De atunci, Yakimov a format, URAL-OZN, un grup
independent de cercetare dedicat examinării şi
cercetării „Zonei M”. Cu o echipă experimentată şi bine
echipată, el speră să se adâncească mai mult în
misterele zonei

Staţia din Stavropol

Revista americană Citizens Against UFO Secrecy

(CAUS) (cetăţenii împotriva secretizării OZN-urilor) a
publicat o mică informaţie interesantă în numărul din
decembrie 1993. Ea a raportat că Departamentul de Stat
al SUA a lansat o telegramă pentru a face o cerere
remarcabilă. Mesajul din 30 iunie 1987, este următorul:
„[Şters] raportează că autorităţile sovietice au
construit o staţie de cercetare SDI lângă Institutul de
Radiofizică din zona Stavropol. Staţia de cercetare se
pare că îşi concentrează activitatea asupra metodelor
electromagnetice de doborâre a sateliţilor. Atunci când
testele sunt rulate, microundele rezultate pot fi
detectate de către oamenii de ştiinţă care lucrează la
Institutul de Radiofizică. Poate că de interes egal este
faptul că acest domeniu are cel mai mare număr de
apariţii de OZN-uri din URSS.
Un fenomen care contactul nostru îl spune se
datorează diferitelor experimente SDI (Iniţiativa de
Apărare Strategică a SUA) efectuate acolo şi pe care
sovieticii au utilizat-o, pentru „metodele
electromagnetice.” Ulterior, sovieticii au dezvoltat mai
mult arme de tip „războiul stelelor „şi le-au testat.
De unde vine know-how-ul? Într-un interviu cu
Vladimir Lagovsky, jurnalist bine-cunoscut, Anatoli
Listratov a menţionat că cercetătorii sovietici de
fenomene aberante ştia că SDI-ul american a folosit
tehnologia extraterestră pentru proiectele lor. Aparent,
armata sovietică a dobândit ceva la fel de uimitor şi
puternic după Incidentul de la Omsk, şi a început să-l
folosească. Stroganov arată spre obiectul de la
Monchegorsk ca o „captură” a Setka-MO, precum şi o
posibilă aplicare a tehnologiei capturate de către
armata sovietică. În mod curios, după căderea
URSS-ului, mulţi dintre foştii oameni de ştiinţă ai
SDI-ului sovietic au fost invitaţi în Statele Unite, să îşi
continue activitatea lor de cercetare.
În 1989, un ziar din Riga (Soveţkaya Molodej) a
publicat rapoarte ale unor astfel de expediţii în zona
Perm pentru a studia zona anormală la care se face
referire ca „Triunghiul M.”
Apreciaţii ufologi ruşi, au acordat o atenţie deosebită
anumitor proprietăţi ale zonei, în timp ce nu au luat în
considerare rapoartele false evidente. Unul dintre
cercetătorii OZN cei mai importanţi din Rusia, Iuri
Mefodiyevich Raitarovsky, este de părere că zona
conţine structuri geologice circulare.
Există un inel mai mic în interiorul unuia mai mare şi
acest inel mai mic este mai activ şi emite mai multă
energie. Satul Molebka este situat chiar în mijlocul
cercului mai mic. Când a fost întrebat de către revista
NLO din ce cauză există fenomenul ciudat, Raitarovsky
a răspuns că ar putea exista două explicaţii: una este
prezenţa extraterestră; cealaltă este geofizică. Într-o
zonă de defecte profunde, energia este adesea eliberată
ceea ce determină ionizarea puternică a atmosferei şi
cheaguri ca de plasmă care se formează în astfel de
zone.
V. Psalomscikov, un jurnalist respectat şi cercetător,
consideră că „descoperirea” lui Pavel Muhortov a
zonei şi evenimentele ciudate care au avut loc acolo nu
este altceva decât un basm. Emil Baciurin, un vânător
şi, mai târziu, jurnalist, a localizat zona în 1984, în taiga,
când a dat peste un luminiş de aproximativ 200 de
picioare (60 m) în diametru. El a observat un obiect
ciudat care zbura deasupra zonei cu puţin timp înainte
de a fi descoperit. Analizele de sol au relevat (lui
Baciurin) prezenţa elementelor rare, caracteristice
locurilor de aterizare a OZN-urilor. Cu toate acestea,
exact ce site-uri sunt şi unde sunt ele rămâne neclar.
Domenii de defecte geologice active în scoarţa
terestră de multe ori produc fenomene strălucitoare.
Se întâmpla în 1988, când un jurnalist pe numele lui I.
Belikov a publicat pentru prima dată rapoarte despre
zonă într-un ziar de tineret din Perm. A plecat într-o
expediţie solo, şi a raportat sfere strălucitoare, urme pe
nisip, şi ceasuri care funcţionau defectuos. Ufologii din
Leningrad au decis să verifice diferitele rapoarte ale lui
Pavel Muhortov: un cosmonaut stagiar în 1991, a venit
cu poveşti de contacte „spirituale” cu extratereştrii care
l-au informat că fiinţele umane sunt descendenţi ai
criminalilor extratereştri, izgoniţi pe Pământ pentru
diferite păcate. Ca rezultat al „revelaţiilor” lui
Muhortov oameni din toate colţurile URSS-ului au
venit la Molebka şi în zonă. Cele mai mulţi au raportat
că nimic nelalocul lui nu s-a întâmplat în zonă.
Desigur, aşa-numitele „miracole” raportate din zonă
s-au dovedit a fi evenimente banale, sau glume
obişnuite ale adolescenţilor. În frunte cu A. Batumi,
grupul de la Leningrad a ajuns în zonă, în toamnă,
când era plină de „credincioşii fanatici, „care nu
permiteau utilizarea nici-unor dispozitive sau scule –
„extratereştrilor nu le plac astfel de echipamente.
„Totuşi, a fost acceptabil să se facă fotografii Polaroid,
pentru că ele nu ar fi funcţionat nicicum.
Nu a fost detectat nimic extraordinar, iar singura
explicaţie la care se poate gândi Baciurin în ceea ce
priveşte sferele strălucitoare este geologică. Domenii de
defecte geologice active în scoarţa terestră adesea
produc fenomene strălucitoare: sfere, stâlpi,
obiecte-raze, care sunt confundate cu OZN-uri. În ceea
ce priveşte fotografiile pe care Muhortov le-a făcut în
zonă, Psalomscikov, de asemenea, le-a analizat.. După
cum a precizat în articolul său din revista Anomalniyc
Yavleniya (Ediţia # 2, 1991), doar un amator ar face
astfel de greşeli.

Prăbuşirea OZN-ului de la Tiumen

 Un OZN. Cuprins de flăcări, s-a prăbuşit în zona
Tyumen, în apropiere de portul Nida în 1989.
Accidentul a fost precedat de un val de apariţii de
OZN-uri deasupra Siberiei de Vest. Potrivit unor surse
occidentale, OZN-ul şi organismele echipajului său au
fost recuperate de către armata sovietică. În acelaşi an,
un OZN, doborât deasupra munţilor Ural a fost
transportat cu un elicopter MJ-2F la Jitkur pentru
analiză.

Nalcik

Un obiect uriaş a apărut deasupra oraşului Nalcik în

decembrie şi mii de oameni au putut să-l observe. Era
în formă de trabuc, fără zgomot, şi argintiu la culoare.
Existau hublouri pe tot fuzelajul lui.
Se mişca împrejur şi emitea raze, dintre care unele au
împiedicat oamenii să se apropie prea aproape de zonă.
Martorii au inclus personalul militar şi oameni de
ştiinţă. OZN-ul a fost de multe ori mai mare decât un
avion de pasageri. Niciun radar nu l-a înregistrat, deşi
a zburat într-o zonă de frontieră militarizată.

Interzicerea cercetării OZN eliminată

Departamentul sovietic responsabil pentru cenzură –

Upravleniyc Glavlita SSSR – a eliminat interdicţia
privind publicaţiile legate de OZN în Uniunea
Sovietică. Toate birourile de cenzură locale au fost
informate cu privire la decizie, precum şi ufologii din
Yaroslavl, şi în alte oraşe. Această ridicare a interdicţiei
a fost un progres major pentru ufologii sovietici, care
au fost de acum în poziţie de a pune întrebări pe care
nu au crezut că ar fi posibile.
Din 1989, „Zona M”, situată în Munţii Ural a fost una
dintre zonele cele mai persistente ale activităţii OZN.

Samara

Ufologul rus Avinsky a confirmat rapoartele

martorilor oculari de la ferma Gremyaclik, la Samara,
în noiembrie 1989. Un obiect luminiscent ciudat,
aproximativ de 150 de picioare (45 m) mărime, plutea
deasupra zonei. Ea pulsat şi a iluminat zona cu un
reflector. Au existat numeroase OZN-uri în zonă, iar
multe dintre acestea au emis raze. Avinsky şi alţii au
fost de părere că OZN-urile „au curăţat”, radiaţia în
urma catastrofei de la Cernobîl.

Obiecte triunghiulare

Pe parcursul acestor ani, s-au observat o serie de

OZN-uri triunghiulare peste Moscova,
Sankt-Petersburg (Leningrad), Odessa, şi multe alte
oraşe din Rusia. Ori de câte ori au fost văzute, aceste
OZN-uri se ocupau cu observarea zborurilor
avioanelor, a navelor spaţiale şi lansări de rachete
balistice, şi activităţi la centralele nucleare. Observatorii
sovietici le-au văzut deasupra zonelor militare,
instalaţiilor navale şi bazelor submarine. Principalele
domenii de atracţie, cu toate acestea, au fost toate
centrele de ştiinţă spaţială.
Cu toate acestea, Muhortov interpretează fotografiile
sale de proastă calitate ca imagini de „bile de energie”,
„gânduri de energie”, şi de ceaţă invizibilă. Totuşi,
Psalomschikov nu ţine cont de toate rapoartele care vin
din zonă ca fenomene naturale prost înregistrate sau
basme. El vrea doar să ştie de ce o civilizaţie avansată
ar încerca să ne contacteze prin persoane de contact
dubioase (care pretind că au fost răpiţi de extratereştri.)
Colegii din Yaroslavl, care au studiat OZN-uri timp
de mai mulţi ani, indiferent dacă în subteran sau în aer
liber, râd atunci când primesc un raport din zonă. Păcat
că astfel de „rapoarte” sunt acceptate în Occident ca
cercetări serioase. Vladimir Ajaja a publicat un articol
interesant în ziarul NLO (Nr. # 1, 1992); titlul lui, „De la
ufomanie la ufologie” (Ot ufomanii k ufologii), este cel
mai potrivit.
 El găseşte unul dintre rapoartele lui Mukhortov
despre roboţi de fosfor ca fiind o poveste hilară falsă. În
concluzie, este evident că nimic de valoare pentru
ufologie nu a fost descoperit în „Zona M.” Conferinţa
internaţională care a avut loc la Perm în august 1996 şi
mesajul său către coaliţia de observatori extratereştri,
este un testament trist de ceea ce ufologia poate deveni
atunci când este expusă la astfel de dubioase „zone”.

Războaiele Nucleare ale antichităţii

Dacă 10% din arsenalul nuclear existent pe glob ar

exploda, în cadrul unui război declanşat eventual din
greşeală, foarte puţini oameni ar mai supravieţui, poate
niciunul; civilizaţia s-ar reîntoarce cu sute de ani în
urmă, cerul ar rămâne întunecat, iar temperatura
medie ar scădea cu 5–20 de grade, instalându-se ani de
zile, o „iarnă nucleară” care ar secătui rezervele
alimentare 109 . Dacă odată cu terminarea Războiului
Rece acest pericol a mai scăzut, el nu a dispărut
complet. Este suficient să ne gândim că există grupuri
teroriste cărora nu le-ar păsa dacă, în numele unui crez,
întreaga Umanitate ar fi exterminată, spunând că Cel

Dan D. Farcaş, Ipoteza autodistrugerii, în revista de cultură Curtea de la

109

Argeş, anul VIII, nr. 1(74), ianuarie 2017, p. 30.

de Sus va şti să-i aleagă pe cei buni de cei răi...
Literatura antică este plină de referiri la arme de
distrugere în masă, folosite de zeii primordiali110. Mulţi
istorici le consideră mitologie, fără nicio legătură cu
tehnologia modernă... Chiar dacă uimesc, chiar dacă
par incredibile, în timpuri greu de datat au existat
războaie în care s-au folosit bombe atomice şi cu
neutroni, dar şi tehnologie militară încă necunoscută.

Războaiele Sumerului

Sumerul, una din primele mari civilizaţii ale lumii, cu

oraşele sale prospere, patronate de puternici zei
înrudiţi între ei, a dispărut dintr-o dată. Oamenii au
murit de o moarte cumplită, animalele au pierit, apa a
fost otrăvită, solul a devenit neroditor. Ce anume a
provocat un asemenea sfârşit brusc? Răspunsul se află
în legendele sumeriene, cele mai vechi documente
scrise din lume: mânia zeilor şi armele lor de distrugere
în masă.
„Miturile din Kur” amintesc despre un prim război
dintre zeii tineri şi zeiţa primordială Tiamat, mama

110 Preluare a articolului cu acelaşi nume, scris de d-na Adina Mutăr, de pe

site-ul
http://www.formula-as.ro/2010/939/enigme-16/razboaiele-nucleare-ale-antichita
tii-12978, vizitat pe 23 iunie 2016.
unor progenituri monstruoase. Într-una din versiuni,
Ninurta, unul din zeii tineri, înfruntă un imens dragon
zburător, fiu al lui Tiamat, ce sălăşluia în Kur. Aflat la
bordul unui vehicul zburător, Ninurta ascultă sfaturile
armei sale „personificate”, Sarur, care îl ghidează în
urmărirea inamicului şi-i spune ce să facă pentru a-l
distruge. Doborârea dragonului are efectele unei
bombe atomice: apa a fost otrăvită, solul nu mai rodea
nimic. „Micile râuri erau pline de mizerie, câmpurile
din împrejurimi se uscau, nicio grăunţă nu creştea”. Ca
să reducă efectele nocive, Ninurta „a aşezat deasupra
leşului dragonului un maldăr de stânci şi a construit
canale ca să aducă apa din râurile curate, pentru a
purifica ţinutul Kur”. Într-o altă versiune, Innana,
verişoara lui Ninurta, o ameninţă pe Tiamat cu o armă
de distrugere în masă, care „a incendiat pădurile şi a
secat apele în albiile lor, iar razele incandescente au
împiedicat ţinutul să mai rodească vreodată”.
În Sumer, zeii din prima generaţie şi-au construit
grădina Edenului din „Casa Divină”, locul unde erau
ţinute seminţele tuturor plantelor comestibile şi
animalelor aduse din ceruri, ca să-i hrănească, aşa cum
este scris în epopeea „Atra-Hasis”. Edenul era un
paradis atât pentru zei, cât şi pentru „odraslele lor
muritoare”, oameni născuţi din plămada zeiască şi lut
terestru, purtaţi în pântece de zeiţe-născătoare. Şi
totuşi, în acest sanctuar divin, s-a cuibărit şi sămânţa
discordiei, care a dus la distrugerea Sumerului.
Supăraţi, marii zei au hotărât să-l radă de pe suprafaţa
Pământului.
Pentru a înţelege parametrii distrugerii, menţionăm
că Ur era un oraş cu 65.000 de locuitori, cu case cu două
etaje, cu câte 14 camere. Şi nu numai Ur a fost distrus.
S-au descoperit şi alte cinci lamentaţii ale regilor din
alte oraşe sumeriene, care încercau să îmbuneze zeii
supremi. Numai că aceştia refuză... Iată mărturia unei
supravieţuitoare, Ningal, ea însăşi de origine divină:
„N-am mai putut pleca şi ziua fatalităţii m-a prins aici.
Urgia, ca un potop, s-a abătut asupra mea şi a oraşului.
Eu, care pot zbura ca o pasare, n-am mai putut părăsi
oraşul, care a fost distrus. Deşi am strigat din toate
puterile: „Întoarceţi furtuna, îndreptaţi-o spre deşert! „.
Furtuna nu a fost abătută. Vânturi dezastruoase au
început să bată, marii zei au coborât uraganul din
ceruri. Cu zgomot asurzitor se spărgeau fortificaţiile, se
zdrobeau corăbiile, totul era ghidat din cer. Flăcările
aprindeau totul şi vântul le ducea cu repeziciune, iar
căldura ardea Pământul. Urul a fost acoperit de cenuşă
ca de o haină albă de lână. Chiar în clipa când furtuna
iscată a lovit oraşul, acesta a devenit o ruină, iar ziua a
devenit noapte. Cadavrele oamenilor zac pretutindeni
printre zidurile căzute, pe străzi, la marile porţi, pe
câmpurile deschise, unde altădată se adunau să
danseze şi să se bucure de viaţă. Acum zac secătuite de
sânge, care se scurge umplând crăpăturile Pământului
ca metalul ce umple formele. Leşurile se topesc ca untul
uitat în Soare”.
O armă teribilă a curmat istoria glorioasă a
Sumerului! Locul unde a fost prosperul oraş Ur nu a
fost repopulat multă vreme, după cum atestă
descoperirile arheologice. Distrugerea Urului poate fi
asemănată cu modul în care au pierit oraşele biblice
Sodoma şi Gomora, pedepsite de Dumnezeu cu foc şi
căldură imensă, care au distrus oameni, animale,
vegetaţie, transformând totul în vapori otrăvitori. Anul
distrugerii cetăţilor Sodoma şi Gomora corespunde cu
distrugerea oraşelor sumeriene, aflate în apropiere.
Alte cinci oraşe de câmpie au fost inundate în urma
catastrofei. Cercetătorii au situat Sodoma şi Gomora în
apropierea Mării Moarte, considerând că explozia care
a distrus cele două cetăţi a cauzat şi o rupere a malului
sudic al mării, ceea ce a produs inundarea lor.
Localnicii mai numesc Marea Moartă şi „Marea lui
Lot”, singurul om căruia i s-a permis să părăsească
Sodoma, împreună cu familia sa, cu condiţia să nu se
uite înapoi. Soţia lui a nesocotit porunca divină, a privit
înapoi şi, pedepsită fiind, s-a topit într-o coloană de
sare. Înainte de catastrofă, valea era fertilă şi foarte
populată. Arheologii britanici F. Albright şi P. Hartland
au descoperit că aşezările din munţi au fost abandonate
brusc, în secolul 21 î.Hr. şi nu au mai fost repopulate
multe secole. Conform istoricului J. M. Blake, autorul
lucrării „The Palestine Exploration Quarterly”, apa din
izvoarele de lângă Marea Moartă este contaminată şi
astăzi de substanţe radioactive.

Războaiele Indiei antice

Mitologia vedică – Mahabharata, Ramayana şi

Rigveda – conţine nenumărate descrieri aţe armelor de
distrugere în masă, folosite de clanurile divine ale
Indiei. Există ipoteze care asimilează zeii sumerieni cu
zeii vedici, susţinând că a existat un singur război
devastator între generaţiile zeieşti, care a rămas în
memoria oamenilor la fel ca Potopul. Iar denumirea
marelui război vedic este Kuruksetra, ce aminteşte de
„Miturile sumeriene din Kur”.
Vechea civilizaţie a Indusului a fost în relaţii
comerciale cu civilizaţia sumeriană, după cum atestă
numeroase sigilii găsite în arhivele regale
mesopotamiene. Urmele concrete lăsate de războaiele
în care s-au folosit arme nucleare – nisip şi fortificaţii
vitrificate, schelete, sol, ape care prezintă
radioactivitate – există în toate locurile unde mitologia
şi descoperirile arheologice au situat conflictele. Marele
război vedic, în care s-au folosit bombe atomice, s-a
purtat tot între o generaţie tânăra de zei şi clanul
conducător. Toţi erau înrudiţi. Şi unii şi alţii au folosit
arme cu putere mare de distrugere şi, în ultimă
instanţă, bombe atomice şi/sau cu neutroni. Aceste
arme – „astras”, au fost descrise în Mahabharata şi în
Rigveda: brahmaastras („armele lui Brahma”),
agniastras („armele Zeului Focului, Agni”), suryaastras
(„armele Zeului Soarelui, Surya”), indraastras („armele
lui Indra”), narayananastras („armele lui Vişnu”) şi
varunasutras („arme de apă”). Fiecare tip de armament
avea efecte diferite, în funcţie de elementul cu care era
asociat. Cele mai puternice erau brahmaastras şi
narayananastras. Acestea din urmă căutau ţintele
metalice şi distrugeau orice avea legătură cu metalele.
Când o astfel de „muniţie” a fost lansată, zeul Krishna,
cunoscându-i efectele, şi-a sfătuit soldaţii să arunce
armele metalice şi orice alt accesoriu metalic, pentru a
scăpa cu viaţă. Există mai multe pasaje în cărţile vedice,
în care sunt descrise efectele brahmaastra: „Gurkha, la
bordul puternicei vimana, a potrivit un singur proiectil,
încărcat cu întreaga putere a Universului... O coloană
incandescentă de fum şi flăcări, la fel de strălucitoare ca
zece mii de sori, a „înflorit „în toată splendoarea.
Explozia la sol a ridicat cercuri de fum, ca şi când ar fi
fost ciuperci gigantice... Era o armă necunoscută, un
trăsnet de fier, un gigantic mesager al morţii, care a
redus la cenuşă întreaga rasa a Vrisnilor şi
Andakasilor!... Un şoc puternic a scuturat Pământul,
aducând valul de căldură. Corpurile erau atât de arse,
încât nu puteau fi recunoscute... Vasele s-au făcut
ţăndări, fără o cauză vizibilă; păsările au devenit albe...
Un vânt puternic a început să bată, ducând praful şi
flăcările până departe. Elefanţii şi alte animale se
aprindeau ca torţele şi alergau până cădeau moarte la
pământ... Păsările zburau nebuneşte. Soldaţii se
aruncau în izvoare, ca să se spele şi să cureţe
echipamentul, dar fără folos. Părul şi unghiile le
cădeau”. Agniastras erau arme de foc care se ghidau
după sunete, reuşind să doboare aparatele de zbor
invizibile ale inamicului. Asvatthaman a recurs la o
agniastra „capabilă să distrugă o lume întreagă”.
Krishna a reuşit să-i devieze punctul de impact, dar
efectele ei au fost resimţite de femeile din clanul
Pandava, care au rămas sterile mulţi ani. Şi animalele
au născut pui cu malformaţii oribile. „Soarele părea că
s-a coborât din ceruri, ziua s-a transformat în noapte,
aerul s-a înfierbântat, un vânt devastator s-a iscat.
Cerul a strigat, Pământul i-a răspuns, tot Universul a
suferit!”
La fel ca oraşele sumeriene şi ca acelea biblice, şi
marile oraşe ale Indusului, Harappa şi Mohenjo-Daro,
prezintă „urme” evidente ale unei distrugeri cauzate
de arme nucleare şi cu neutroni. Scheletele zac pe
străzi, multe ţinându-se de mână, surprinse în alergare
de urgia care s-a abătut brusc asupra lor, sunt şi astăzi
radioactive, asemănătoare cu cele de la Hiroşima şi
Nagasaki.
Au fost datate ca vechime din anul 2.500 î.Hr., dar
radioactivitatea poate modifica datarea, arătând de
obicei o dată mult mai apropiată. Istoricul rus A.
Gorbovski a descoperit un schelet care prezintă o
radioactivitate de 50 de ori mai mare decât cea
normală. La Mohenjo-Daro a fost descoperit şi un strat
gros de sticlă verde, rezultat al topirii lutului, care se
petrece la peste 1.500 grade Celsius. În epicentrul
exploziei, totul este cristalizat, topit sau formând un
conglomerat sticlos. Misterioasele pietre negre lucioase
găsite în epicentru erau de fapt vase de lut, topite la o
temperatură extremă. În tot oraşul nu au fost găsite
decât 44 de schelete pe stradă, ceea ce indică faptul că
s-a ştiut ce urmează să vină şi populaţia a apucat să
fugă din timp. În nordul Indiei, există şi alte ruine care
atestă explozii de mare magnitudine. Una din ele,
aflată între Gange şi Munţii Rajmahal, indică efectele
unui val intens de căldură, de peste 1.000 de grade:
pereţii şi fundaţiile formează un conglomerat vitrificat,
oraşul a fost distrus din temelii.
Un strat radioactiv acoperă o altă zonă de peste 3
kmp, la 10 km de Jodhpur. Aici, cercetările au început
din motive de sănătate precară a locuitorilor de azi: în
regiune se înregistrau numeroase cazuri de cancer,
avorturi spontane şi naşteri de copii cu malformaţii.
Cauza era un nivel de radioactivitate atât de ridicat,
încât autorităţile au interzis accesul în zonă. La 400 km
nord-est de Bombay, se afla „craterul Lomar”, de 2.154
m în diametru şi adânc de 150 m. A fost catalogat drept
„crater de impact”, fiind singurul impact cunoscut în
bazalt; calculele au demonstrat că a fost necesară o
presiune de 600.000 de atmosfere ca să-l formeze.
Impactul a fost însoţit de degajarea unei cantităţi de
căldură intensă, care a format sferule de sticlă bazaltică.
Nu există niciun material meteoritic, aşa că ipoteza
prăbuşirii unui corp ceresc nu este posibilă.

Testele nucleare ale antichităţii

În Cartea lui Dzyan, sunt prezentate date cu privire

la un război care a omorât peste 50.000 de oameni, cerul
a fost acoperit cu sfere luminoase care au pârjolit
Pământul. Cercetătorii sunt convinşi că în zona
Mohenjo Daro a avut loc o deflagraţie nucleară
produsă de o civilizaţie extraterestră. Situat pe
teritoriul Pakistanului, Mohenjo Daro face parte
dintr-un ansamblu de aşezări aparţinând civilizaţiei
Harappa, cunoscută şi sub numele de civilizaţia Văii
Indusului.
David Davenport a studiat timp de 12 ani aceste
ruine, după care a publicat cartea „Distrugerea
atomică, anul 2000 î.Hr.”. Davenport arată cum
Mohenjo Daro a fost scena unui război atomic.
Povestea extraordinară a „Muntelui Morţilor” porneşte
de la descoperirea primelor ruine şi arată că, odată cu
scoaterea la lumină a vestigiilor primei aşezări,
arheologii s-au pomenit în faţa unui crater cu un
diametru de 50 metri, în interiorul căruia totul este
topit, inclusiv piatra.
Cercetătorii exclud posibilitatea ca zona să fi fost
pârjolită de erupţia unui vulcan, întrucât nu există
niciunul în apropiere. Zona devastată se întinde pe o
suprafaţă de trei kilometri. La tot pasul se întâlnesc
pietre negre, bucăţi diforme dintr-un soi de piatră care
au dat mult de gândit arheologilor, până când s-a
descoperit că este vorba de fragmente de vase
ceramice, topite unele într-altele prin expunerea la
temperaturile uriaşe ale unei (unor) explozii nucleare.
Atunci când excavaţiile au ajuns la nivelul străzilor,
arheologii s-au confruntat cu o privelişte macabră. Au
fost găsite sute de schelete în poziţii stranii. Aceeaşi
descoperire s-a făcut şi în oraşul vecin Harappa.
Oraşele din regiune erau construite după planuri
sofisticate cu străzi drepte şi canalizare. Nu se cunosc
întemeietorii acestor oraşe. Unii cercetători au avansat
ideea că deflagraţia nucleară a avut loc acum 10.000 de
ani. Scheletele descoperite aveau o radioactivitate de 50
de ori mai mare decât cea normală.
La câteva sute kilometri distanţă de Bombay a fost
descoperit un alt crater care are un diametru de 2.154
metri. Este singurul crater într-un strat de bazalt.
Presiunea a fost mai mare de 600.000 de atmosfere, iar
şocul a fost imens. Când prima bombă atomică a
explodat în New Mexico (SUA), nisipul s-a transformat
în sticlă de culoare verde. De asemenea, în deşertul
libian au fost descoperite zone care se întind pe o
suprafaţă de 130 kilometri pătraţi acoperite cu sticlă. Se
spune că este cea mai pură sticlă din lume, iar unele
bucăţi cântăresc peste 30 kilograme.

Testele nucleare din anii noştri

Inca din anii 80 ai secolului trecut, cercetătorii

americanii au realizat teste subterane cu ajutorul
laserului cu raze X atomice111. Dovezi că aceste teste
s-au făcut şi în atmosferă au început să iasă la
suprafaţă. În zonele unde americanii au făcut aceste
teste s-au înmulţit dramatic în ultimii ani, numărul
bolnavilor de cancer. Exploziile nucleare nu s-au făcut
numai în subteran, în oceane sau atmosferă, ci şi în
spaţiu. Totul s-a făcut în cel mai mare secret. Colonelul
american, Dederickson susţine că extratereştrii au
reuşit să anihileze anumite teste nucleare făcute de
americani în spaţiu. În două rânduri, americanii au
trimis spre Lună raze X atomice, pe care extratereştrii
le-au distrus, înainte de impact.
Conform lui Dederickson accidentele nucleare
militare nu se dau publicităţii. Totul este secret de stat
cu toate că cel puţin în SUA, au fost astfel de incidente.
În anul 1962, Franţa a făcut un test nuclear în Sahara,
provincia Ecker. Testul s-a realizat în subteran, dar
materialul radioactiv a ajuns la suprafaţă. Vântul a
purtat norul radioactiv spre localităţile învecinate
unde, la scurt timp s-au înregistrat sute de morţi. Multe
victime s-au înregistrat şi în rândul militarilor. Piloţii
avioanelor care au survolat zona au fost iradiaţi unii

111 Americanii au trimis pe luna raze X atomice. Iată ce s-a întâmplat cu ele, pe
site-ul
http://www.efemeride.ro/americanii-au-trimis-spre-luna-raze-x-atomice-iata-ce-
s-a-intamplat-cu-ele, vizitat pe 14 august 2015, orele 18:07.
murind la câteva săptămâni de la catastrofă.
Cele mai sigure locuri unde se fac teste nucleare sunt
salinele de sare. Sarea nu permite radiaţiilor să iasă la
suprafaţă. Rumorile privind faptul că SUA au încercat
teste nucleare pe Lună au fost confirmate de către
profesorul Léonard Reifel. Pentru americani a fost un
şoc mare faptul că sovieticii au fost primii care au
trimis în spaţiu un satelit artificial. NASA înregistra
eşecuri după eşecuri, în perioada Războiului Rece şi nu
putea să ţină pasul cu blocul estic. Americanii erau
convinşi că URSS-ul poate trimite o rachetă nucleară
spre America. În aceste condiţii o echipă de cercetători
americani a fost însărcinată să lanseze o încărcătură
nucleară spre Lună. Impactul nu ar fi fost vizibil cu
ochiul liber. S-ar fi format un crater lunar, iar norul în
formă de ciupercă nu s-ar fi format, în lipsa atmosferei.
Bomba nucleară a fost transportată cu o rachetă
balistică intercontinentală, dintre cele pe care
americanii le-au produs din anul 1959. Testul a fost un
eşec pentru americani: probabil, extratereştrii au
distrus racheta balistică în spaţiul extraterestru înainte
de impactul cu Luna.

Extratereştrii au salvat Omenirea...

Astronautul american Edgar Mitchell, cel de-al

şaselea om care a păşit pe Lună, a spus că extratereştrii
au intervenit în timpul Războiului Rece pentru a salva
Omenirea de un război nuclear între Statele Unite şi
fosta Uniune Sovietică112.
Edgar Mitchell, astronautul american care a ajuns pe
Lună în timpul misiunii spaţiale Apollo 14 din anul
1971, a dezvăluit într-un interviu acordat pentru revista
Mirror Online că mai multe surse i-au relatat faptul că,
de-a lungul anilor, extratereştrii – iubitori de pace – au
dezactivat focoasele nucleare în timpul testelor
efectuate în bazele militare americane din mai multe
zone deşertificate din sud-vestul Statelor Unite: „Din
propria experienţă şi discutând cu mai multe persoane
am ajuns la concluzia clară că extratereştrii au încercat
să ne ţină departe de un război nuclear şi să ne ajute să
construim pacea pe Pământ. Am stat de vorbă cu mulţi
ofiţeri din Air Force (Forţele Aeriene ale Statelor Unite
ale Americii – n. N.) care lucrau în acele depozite în timpul
Războiului Rece. Mi-au spus că OZN-urile zburau adeseori
pe deasupra lor şi adeseori le dezactivau proiectilele. Alţi
ofiţeri, care lucrau în bazele militare de pe coasta Oceanului
Pacific, mi-au spus că rachetele lor teleghidate erau în mod

112 Preluare de pe site-ul

http://www.efemeride.ro/al-saselea-om-care-pasit-pe-luna-afirma-ca-de-fapt-ext
raterestrii-au-salvat-omenirea-de-un-iminent-razboi-nuclear, vizitat pe 14
ianuarie 2017, orelel4:41.
frecvent doborâte de nave extraterestre”.
Edgar Mitchell crede cu tărie în existenţa
extratereştrilor şi a OZN-urilor şi afirmă că această
convingere fermă i-a fost declanşată de călătoria sa de
întoarcere pe Terra la finalul misiunii Apollo 14.
Născut în statul american New Mexico, astronautul
american a crescut în apropiere de zonele în care
armata americană a testat rachete nucleare, dar şi în
apropiere de Roswell, un oraş devenit celebru graţie
„incidentului OZN” din 1947, când mai multe
publicaţii americane au anunţat că armata a recuperat o
navă extraterestră – dar şi cadavrele unor extratereştri –
care s-ar fi prăbuşit în acel oraş. De la sfârşitul anilor
1970, incidentul a fost obiectul unor controverse
intense şi subiectul mai multor teorii ale conspiraţiei cu
privire la natura reală a obiectului care s-a prăbuşit

Necesitatea evitării războiului nuclear pe Terra

Lumea arată de parcă s-ar pregăti de război, iar

ameninţarea nucleară pare, din nou, reală, avertiza la
începutul anului 2017, fostul lider sovietic Mihail
Gorbaciov, într-un articol de opinie publicat în revista
Time şi intitulat „Se pare că lumea se pregăteşte de
război”113.
În articol, fostul lider sovietic Mihail Gorbaciov scrie
că „declaraţiile politicienilor şi ale liderilor militari sunt
tot mai războinice, doctrinele de apărare sunt tot mai
periculoase, iar comentatorii şi personalităţile TV se
alătură acestor coruri belicoase”. Fostul lider sovietic
atrage atenţia că nicio problemă nu este mai urgentă
decât militarizarea politicii şi lansarea unei noi curse a
înarmării atât dinspre Kremlin, cât şi dinspre NATO:
„Situaţia curentă este mult prea periculoasă. Mai multe
trupe, tancuri şi autovehicule blindate sunt aduse în
Europa. NATO şi Rusia obişnuiau să-şi desfăşoare la
distanţă forţele şi armele, dar acum sunt mai aproape
ca niciodată şi nu au cum să rateze ţinta”. Gorbaciov
le-a cerut preşedintelui american Donald Trump şi
liderului rus Vladimir Puţin să ia măsuri pentru
reducerea arsenalului nuclear mondial. De asemenea,
fostul preşedinte spune că atât SUA, cât şi Rusia trebuie
să prezinte în faţa Consiliului de Securitate al
Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) o rezoluţie
menită să ducă la evitarea unui conflict nuclear: „Cred
că lui Donald Trump şi lui Vladimir Puţin trebuie să le
revină iniţiativa de a propune o astfel de rezoluţie. Ei

113„Lumea pare că se pregăteşte de război", în Ziarul Bursa, 30 ianuarie 2017

455.
sunt preşedinţii a două naţiuni ce deţin peste 90% din
arsenalul nuclear al lumii, prin urmare, au o
responsabilitate specială”. Gorbaciov a lansat şi un
avertisment cu privire la faptul că armele de distrugere
în masă au devenit tot mai ieftine şi mai uşor de
procurat: „Se găsesc cu uşurinţă bani pentru arme
sofisticate a căror putere este comparabilă cu cea a
armelor de distrugere în masă: submarine care, cu o
singură salvă, pot nimici jumătate de continent, sisteme
de apărare anti-rachetă care subminează stabilitatea
strategică”.
Fostul conducător sovietic atrage atenţia că multe
state ale lumii nu pot să finanţeze nevoile sociale
esenţiale ale cetăţenilor, însă cheltuielile militare
continuă să crească de la an la an. Mihail Gorbaciov
mai scrie că războiul ar trebui să fie scos în afara legii în
lumea modernă, pentru că problemele globale nu pot fi
rezolvate prin război – nici sărăcia, nici încălzirea
globală, nici migraţia, nici explozia demografică şi nici
reducerea resurselor naturale.

Codul Bibliei

Iar tu, Daniele, ţine ascunse cuvintele şi pecetluieşte

Cartea până la sfârşitul lumii.
(Daniel, 12:4)
 Cercetările unor oameni de ştiinţă au confirmat în
ultimii ani o ipoteză mai veche care susţinea că în Biblie
există inclus, alături de informaţiile spirituale evidente
şi un anumit cod secret care poate dezvălui evenimente
care au avut sau vor avea loc cu mii de ani după ce a
fost scrisă Biblia. Codul biblic a fost descoperit în
versiunea originală a Bibliei, în limba ebraică, în
Vechiul Testament. Cel care a descoperit codul biblic
este dr. Eliyahu Rips, unul din cei mai mari experţi din
lume în teoria grupurilor, un domeniu al matematicii
care se află la baza fizicii cuantice. Eliyahu Rips este un
om modest. La prima vedere nimeni nu ar bănui că este
un matematician de renume mondial. Descoperirea lui
Rips a fost confirmată de matematicieni de renume de
la Harvard, Yale şi Universitatea Ebraică. Acest cod a
fost verificat, de asemenea, de specialişti în cifruri şi
coduri de la Ministerele Apărării din SUA şi Israel.
Teoria legată de codul biblic a devenit mai cunoscută
în mass-media şi a fost luată în serios, după ce a avut
loc un tragic eveniment, prezis cu ajutorul codului. Pe 1
septembrie 1994, ziaristul şi scriitorul american
Michael Drosnin a plecat la Ierusalim pentru a-i
înmâna lui Yitzhak Rabin următoarea scrisoare: „Un
matematician israelian a descoperit în Biblie un cod
secret care pare să dezvăluie amănunte ale unor
evenimente care au avut şi au loc la mii de ani după ce
a fost scrisă Biblia. Motivul pentru care vă aduc la
cunoştinţă acest fapt este acela că singura dată când
numele dumneavoastră complet, Yitzhak Rabin, apare
în Biblie, el este intersectat de expresia „criminal va
asasina „. Faptul n-ar trebui tratat cu indiferenţă,
deoarece atât asasinarea lui Anwar el-Sadat, cât şi
atentatele cărora le-au căzut victime John şi Robert
Kennedy sunt, de asemenea, codificate în Biblie. Cred
că sunteţi într-un real pericol, dar acest pericol poate fi
evitat”. Se spune că Yitzhak Rabin nu a dorit să şină
cont de teribila avertizare. A mai trecut 1 an şi ceva, iar
la 4 noiembrie 1995, a venit cumplita adeverire: un
glonţ în spate, mortal, a fost tras în Yitzhak Rabin, de
către un om care se credea investit cu o misiune divină.
Crima aceasta fusese codificată în Biblie acum peste
2.000 de ani.
Acelaşi scriitor, Michael Drosnin, l-a avertizat pe
şeful Cartierului General al Serviciului de
Contrainformaţii al Israelului despre Războiul din Golf
şi despre intenţia Irak-ului de a lansa rachete asupra
Tel-Aviv-ului. Rips îi arătase lui Drosnin o secvenţă din
codul biblic unde cuvintele „Hussein”, „Scud” şi
„rachetă rusească” apăreau codificate împreună. De
asemenea, „Hussein a ales o zi” era o expresie ce
apărea în acea secvenţă. Aprofundând căutările în acest
sens, Rips a găsit în cod „foc în 3 Şevat” – dată din
calendarul ebraic ce corespundea zilei de 18 ianuarie
1991. Aceasta a şi fost ziua în care Irak-ul a lansat prima
rachetă Scud împotriva Israelului, confirmând datele
oferite de cod. La întrebarea lui Drosnin, „Cine poate
şti cu 3.000 de ani înainte că va fi un război în Golf, ca
să nu mai vorbim de lansarea unei rachete împotriva
Israelului pe 18 ianuarie?”, Rips a răspuns foarte
tranşant: „Dumnezeu!”.
După aceste evenimente prezise de cod şi adeverite
apoi, Michael Drosnin declara următoarele: „În mod
cât se poate de limpede, codul nu este la fel ca profeţiile
lui Nostradamus, nu este ceva de genul „o stea se va
arăta pe cer de la Răsărit şi un mare rege va cădea
„cuvinte ce pot fi interpretate ulterior, astfel încât să
corespundă oricărui eveniment care se petrece în
realitate. Nu, aici este vorba de detalii la fel de precise
ca acelea din ştirile transmise de CNN, toate acestea
fiind descoperite înainte ca evenimentul să se
producă”.
Teoria lui Rips despre codul biblic consideră Biblia ca
o gigantică grilă de cuvinte încrucişate. Pentru a găsi
codul, Rips a eliminat toate spaţiile dintre cuvinte şi a
transformat întreaga Biblie originală într-un şir
continuu de litere, cuprinzând 304.805 caractere.
Informaţiile sunt obţinute prin selectarea fiecărei a N-a
literă, unde N are o valoare precisă şi corespunzător
aleasă – de exemplu: 4, 5, 12, 18, etc. Cu ajutorul unui
calculator, sunt căutate în această matrice formată de
textul biblic adus în forma descrisă mai sus, cuvinte şi
fraze ascunse de codurile de intervale. Se începe de la
prima literă a Bibliei şi se caută pentru fiecare secvenţă
de intervale posibilă, cuvintele pe care noi le solicităm,
care sunt descifrate cu intervale de una, două, trei
litere, ş.a.m.d. până la câteva mii. Apoi se repetă
aceeaşi operaţie de căutare începând de la cea de-a
doua literă şi continuând astfel până la ultima literă a
Bibliei. După ce găseşte cuvântul-cheie, calculatorul
începe să caute informaţii asociate aflate cât mai
aproape de acesta. Astfel, de exemplu, unde a fost găsit
numele Rabin, se aflau alături şi alte date: Amir (care
s-a dovedit ulterior a fi chiar numele asasinului), Tel
Aviv, anul ebraic 5756 care începea în septembrie 1995,
toate aceste informaţii reale fiind codificate în acelaşi
pasaj.
Primul indiciu modern al codificării Bibliei a fost
găsit, cu peste cincizeci de ani în urmă, de către H.M.D.
Weissmandel, un rabin din Praga. Acesta observase că,
dacă sărea cincizeci de litere, şi apoi alte cincizeci şi
apoi alte cincizeci, găsea cuvântul „Tora”, înscris la
începutul „Genezei”. De asemenea, observase că
aceeaşi secvenţă de intervale ortografia din nou
cuvântul „Tora” în „Ieşirea”, „Numerele” şi
„Deuteronom”. Weissmandel nu a dat niciodată
această descoperire publicităţii. Discipolii săi au
publicat însă, ulterior, o carte cu tiraj limitat „Torat
Hemed”, în 1958, în care se făcea pe scurt referire la
cercetările rabinului Weissmandel în legătură cu codul,
pe care acesta le efectuase în perioada premergătoare
celui de-Al Doilea Război Mondial. Unul dintre aceşti
discipoli, rabinul Azriel Tauber, a relatat că în acei ani,
dinaintea apariţiei calculatoarelor, Weissmandel
transcrisese întregul text al Torei pe fişe cuprinzând
câte 100 de litere, dispuse pe 10 rânduri de câte 10
litere, şi apoi căutase cuvinte ortografiate cu litere
aflate la intervale echidistante.
Primul savant modern, omul care a înţeles mecanica
Sistemului nostru Solar şi a descoperit forţa gravitaţiei,
Sir Isaac Newton, era şi el încredinţat de faptul că în
Biblie există un cod secret care dezvăluie viitorul.
Newton a învăţat ebraica şi a urmărit aproape jumătate
din viaţă să descopere acest cod. Isaac Newton
considera acest cod mult mai important decât legea
atracţiei universale. J.M. Keynes, biograful lui Newton,
susţine că acest cod biblic a fost o obsesie pentru marele
savant. Când Keynes a văzut documentele lui Newton
a avut un şoc: cea mai mare parte a lucrărilor lui
Newton nu se refereau aşa cum se aştepta el, la
matematică sau la astronomie, ci, la teologie esoterică.
Acele scrieri dezvăluiau faptul că marele fizician era
încredinţat că în Biblie era ascunsă o profeţie a Istoriei
Omenirii. Newton avea certitudinea că Biblia, de fapt
chiar întregul Univers, era o criptogramă alcătuită de
Dumnezeu, pe care el voia să o descifreze. Newton nu a
reuşit însă să descopere acest cod. Munca sa nu a dat
niciun rezultat, oricare au fost formulele matematice
aplicate. Descoperirea care i-a scăpat lui Newton a fost
făcută de Eliyahu Rips, pentru că matematicianul
israelian dispunea de un instrument esenţial pe care
Newton nu-l avea: un calculator. Codul Bibliei nu a
putut fi descifrat până la descoperirea calculatorului
electronic perfecţionat.
Cu tot scepticismul unor matematicieni, nimeni nu a
putut găsi vreo eroare în demonstraţia matematică.
Nimeni nu a putut să infirme cu argumente solide
faptul uluitor că Biblia era codificată şi că dezvăluia
evenimente care ulterior s-au petrecut după descrierea
respectivă din Biblie.
Unii oameni de ştiinţă, mai convenţionalişti, nu au
acceptat codul. Un astfel de exemplu a fost cel al lui
Avraham Hasofer, care a atacat codul biblic înainte ca
Rips să fi publicat demonstraţia matematică. Hasofer a
argumentat că este posibil ca anumite tipuri de
configuraţii să existe în orice ansambluri mari de date.
La atacul lui Hasofer, Rips a replicat că este posibil ca,
de exemplu, să găseşti într-un ansamblu de date
suficient de mare numele lui Saddam Hussein. Dar este
aproape imposibil să găseşti termenii „Scud”, „rachetă
rusească” precum şi data declanşării războiului, în
acelaşi loc, dezvăluite într-un mod anticipat.
Nimeni nu poate înţelege încă, modul în care a fost
creat codul. Toţi oamenii de ştiinţă care au constatat
realitatea codului biblic, sunt de acord cu faptul că nici
cele mai rapide calculatoare de care dispunem în ziua
de astăzi şi nici toate computerele de pe Pământ
lucrând împreună n-ar fi putut să codifice Biblia, aşa
cum a fost ea codificată acum trei mii de ani în urmă.
Rips declara că: „Este vorba de o minte care depăşeşte
cu mult orice imaginaţie a noastră. Informaţia inclusă
în cod este probabil infinită”.
Nimeni nu ştie dacă, nu cumva, fiecare dintre noi, cu
tot trecutul şi viitorul său, figurează în vreun cod de
nivel superior şi încă necunoscut al Bibliei şi dacă
aceasta nu este într-adevăr o „Carte a Vieţii”. Toţi marii
conducători ai lumii din timpul celui de-Al Doilea
Război Mondial – Roosevelt, Churchill, Stalin, Hitler –
sunt menţionaţi în cod. America, „revoluţie” şi anul
1776 apar la un loc. Napoleon este codificat alături de
franţa dar şi de Waterloo şi Elba. „Când am folosit un
calculator, am dat lovitura”, relatează Rips. El a
povestit că a găsit mult mai multe cuvinte codificate
decât prevedea domeniul statisticii în virtutea „legilor
hazardului”, iar atunci a fost cel mai fericit moment din
viaţa sa.
Rips a elaborat un model matematic complex care,
atunci când a fost implementat pe un program de
calculator, a confirmat faptul că Vechiul Testament
este, într-adevăr, codificat. Rips s-a împotmolit însă în
drumul spre „victoria finală”, care trebuia să fie o
metodă simplă şi elegantă de a dovedi realitatea
codificării Bibliei. Pentru a reuşi, a fost ajutat de
fizicianul israelian Doron Witzum, care a completat
modelul matematic. În rezumatul de pe pagina de
deschidere a referatului asupra experimentului lor
iniţial, intitulat „Secvenţe de litere echidistante în
Geneză” se menţionează: „Analiza indică faptul că în
textul „Genezei „sunt intercalate informaţii ascunse
sub forma unor secvenţe de litere echidistante.
Rezultatul este semnificativ în proporţie de 99,998%”.
Rips şi colegii lui căutaseră numele a 32 de mari
învăţaţi, înţelepţi, din epoca biblică până în vremurile
moderne, pentru a determina dacă numele şi datele
calendaristice ale naşterii şi morţii lor erau codificate în
prima carte a Bibliei, Vechiul Testament. Pe de altă
parte, căutaseră aceleaşi nume şi date şi în traducerea
ebraică a romanului „Război şi pace”, al lui Lev
Nicolaevici Tolstoi, precum şi în alte două texte
originale ebraice. În Biblie, numele şi datele erau codate
laolaltă, pe când în „Război şi pace” şi în celelalte două
texte ebraice, nu.
Probabilitatea ca informaţiile codificate să apară
datorită unor coincidenţe accidentale s-a dovedit, în
cele din urmă, a fi de 1 la 10 milioane. În cadrul
experimentului său final, Rips a luat cele 32 de nume şi
64 de date şi le-a amestecat în 10 milioane de
combinaţii diferite, astfel încât 9.999.999 dintre ele să
nu corespundă şi doar o singură combinaţie să fie
corectă. Apoi a efectuat o verificare pe calculator,
pentru a vedea care dintre cele 10 milioane de
combinaţii dădea cel mai bun rezultat şi a constatat că
numai în Biblie numele şi datele corecte apăreau
împreună. „Niciuna dintre combinaţiile aleatorii nu era
corectă. Rezultatele erau 0 contra 9.999.999 sau, altfel
spus, 1 la 10 milioane”.
Astfel de experimente, cum este cel descris anterior
au mai fost realizate folosind şi alte opere literare cum
ar fi „Crimă şi pedeapsă”, de Dostoievski, un text ce
cuprinde 304.805 litere, fiind deci comparabil cu şirul
de litere din Biblie. Aici numele Yitzhak Rabin nu
apărea deloc, în nicio secvenţă de intervale. Alte nume
codificate în Biblie, cum ar fi Shakespeare sau Kennedy
apăreau şi aici. Cu toate acestea, în timp ce în Biblie
cuvintele ce apăreau după numele lui Kennedy erau
„va muri”, iar oraşul Dallas era codificat în acelaşi
pasaj, în „Crimă şi pedeapsă” nu apărea niciun fel de
asociaţie logică. La fel, „Shakespeare” apărea o singură
dată în romanul lui Dostoievski, dar nicidecum asociat
cu numele unor opere ale sale cum apare acesta în
Biblie.
„Distincţia dintre prezent, trecut şi viitor este doar o
iluzie, oricât ar fi de persistentă”. Numele lui Albert
Einstein legat de această teorie apare abia în 1955, când
alte codificări şi l-a ajutat pe Rips să-şi susţină teoria şi
să concluzioneze: „Fireşte că dacă s-ar căuta suficiente
exemple într-o altă carte, s-ar găsi până la urmă unele
cuvinte asociate logic sau apărând la un loc. Dar numai
în Biblie apar informaţii asociate în mod constant şi
coerent. Nimeni nu a descoperit nimic asemănător în
nici o altă carte, în nicio traducere şi în nici un alt text
ebraic original, cu excepţia Bibliei”.
Un criptograf veteran de la strict secreta Naţional
Security Agency din SUA, Harold Gans era sigur că
putea dovedi falsitatea demonstraţiei realizată de Rips
pentru codul biblic. Gans a realizat propriul său
program de calculator şi a refăcut căutările făcute de
Rips în codul biblic, în legătură cu datele despre cele 32
de personalităţi care apăreau codificate în Biblie. Spre
marea uimire a lui Gans, informaţiile existau: datele la
care se născuseră şi muriseră acele personalităţi, erau
codificate în Biblie împreună cu numele lor. Lui Gans
nu i-a venit să creadă, dar tot mai era convins că nu
există niciun cod în Biblie. Astfel, el a hotărât să caute şi
alte informaţii în legătură cu cele 32 de personalităţi
care apăreau codificate în Biblie, în speranţa că va găsi
ceva cu care să dea la iveală falsul din experimentul lui
Rips, eventual chiar şarlatania matematicianului
israelian. Gans a pornit de la ipoteza că, dacă există un
cod adevărat, atunci el ar trebui să conţină şi informaţii
exacte despre localităţile unde s-au născut cele 32 de
persoane codificate. După aproximativ 400 de ore de
căutări, Gans a verificat concordanţa celor 32 de nume
cu localităţile lor natale. În plus, Gans a mai realizat o
căutare asemănătoare pentru alte 34 de personalităţi
cunoscute, pentru care a verificat concordanţa
nume-loc de naştere, iar rezultatul a fost exact.
Concluzia lui Gans a fost că în Biblie sunt codificate
informaţii despre trecut şi viitor într-un mod care
exclude din punct de vedere matematic, orice
coincidenţă, iar acest gen de informaţii nu se găsesc în
nici un alt text. După spusele lui Gans, experimentele
pe care le-a realizat în legătură cu codul Bibliei l-au
transformat dintr-un ateu convins într-o persoană
profund religioasă.
Rips şi Wistum au prezentat articolul lor uneia dintre
cele mai importante reviste americane de matematică,
„Statistical Science”. Mai mulţi matematicieni care
lucrau pentru acea revistă au verificat demonstraţia
matematică ce susţine existenţa codului. Teoria codului
Bibliei a trecut cu succes şi toate aceste teste, fiind astfel
acceptată de „Statistical Science”.
În continuare vă prezentăm unele exemple de
personalităţi marcante ce apar codificate în Biblie,
precum şi menţiunile despre acestea pe care le oferă
codul. Homer apare codificat ca fiind „poet grec”;
Shakespeare apare codificat ca „reprezentant pe
scenă”, alături fiind codificate şi unele opere a lui:
„Hamlet” şi „Macbeth”. Şi Beethoven şi Bach apar
codificaţi în Biblie, pentru fiecare apărând menţiunea
„compozitor german”. Mozart apare şi el în cod alături
de cuvintele „compozitor” şi „muzică”, iar Rembrandt
este codificat „pictor olandez”.
Fiecare progres al tehnologiei moderne a fost
înregistrat în codul biblic. Fraţii Wright apar codificaţi
alături de cuvântul „avion”, Edison este codificat cu
„electricitate” şi „bec electric”, iar Marconi este
codificat cu „radio”. Newton apare codificat cu
„gravitaţie”. După cum am menţionat anterior,
Newton intuia existenţa unui cod ascuns în Biblie, pe
care însă nu l-a aflat; codul însă, „ştia” de Newton,
deoarece, în codul biblic, alături de expresia „codul
Bibliei” apare şi numele lui Newton.
Einstein apare codificat în Biblie doar o singură dată.
Enunţul „s-a prezis o persoană cu mintea ageră” apare
în acelaşi loc. Cuvântul „ştiinţă”, peste care se
suprapune expresia „o nouă şi excelentă înţelegere”
intersectează numele savantului. Şi chiar deasupra lui
„Einstein”, textul ascuns menţionează „el a răsturnat
realitatea prezentă”. Teoria relativităţii, principala
descoperire a lui Einstein, este de asemenea codificată.
Este posibil ca şi teoria „câmpului unificat” să fie
codificată în Biblie. Împreună cu numele lui Einstein, în
matricea în care figurează unica lui menţiune,
împreună cu teoria relativităţii, codul oferă şi indiciul
„adăugaţi o a cincea parte”, lucru pe care l-a urmărit şi
Einstein în studiile sale despre „a cincea forţă”.
În iulie 1994, lumea a asistat la cea mai mare explozie
observată în Sistemul nostru Solar. O cometă a supus
planeta Jupiter unui bombardament echivalent cu forţa
a peste un miliard de megatone generând globuri
incandescente de mărimea Pământului. Coliziunea
cometei cu Jupiter este codificată de două ori în Biblie,
o dată în Geneza şi o dată în Isaia. Cometa
„Shoemaker-Levy”, apare de ambele dăţi cu numele
complet – numele astronomilor care au descoperit-o în
1993, iar impactul cu Jupiter este codificat aproape ca o
reprezentare grafică. În codul Bibliei, numele cometei şi
numele planetei Jupiter se intersectează de două ori, iar
data impactului era menţionată anticipat: 16 iulie.
Astfel, evenimentul pe care astronomii fuseseră în
măsură să-l prevadă doar cu câteva luni înainte de a se
produce, a fost prezis în codul Bibliei cu 3.000 de ani
înainte de a avea loc.
Despre ocuparea Tibetului de către chinezi, în codul
biblic apare „Şi i-a pus sub pază în temniţă”, expresie
care intersectează cuvântul „Tibet”.
Marea criză economică prin care a trecut SUA, în
1929, este codificată împreună cu prăbuşirea pieţei
bursiere. „Colaps economic” şi „criză” apar laolaltă în
Biblie, alături de cuvântul „acţiuni”. Anul în care s-a
declanşat criza, 1929 – adică 5690 în calendarul ebraic –
este codat în acelaşi pasaj. Un alt eveniment bulversant
petrecut pe scena politică a Statelor Unite, căderea lui
Richard Nixon în urma afacerii Watergate, este de
asemenea codificat în Biblie. „Watergate” apare
împreună cu „Nixon” şi cu anul în care acesta a fost
silit să demisioneze – 1974. În pasajul în care a fost
codat „Watergate”, textul codat al Bibliei formează o
întrebare: „Cine este el? Preşedinte, dar a fost alungat”.
De asemenea, cu şase luni înaintea alegerilor pentru
preşedinţia SUA din 1992, codul a dezvăluit alegerea
lui Clinton. Alături de „Clinton” apărea viitorul său
titlu: preşedinte”.
 Aselenizarea primei nave pământene pe Lună este
codificată şi ea în Biblie. „Om pe Lună” apare în cod
împreună cu „navă spaţială” şi „Apollo 11”. Până şi
data la care Neil Armstrong a făcut primul pas pe Lună
– 20 iulie 1969 – se regăseşte în Biblie. Cuvintele lui
Armstrong: „Un pas mic pentru om, un salt uriaş
pentru omenire” îşi găsesc şi ele ecoul în codul biblic:
în pasajul unde apare data aselenizării, „Luna” este
intersectată de expresia „Realizat de omenire, realizat
de om”.
Cu acest gen de exemple am mai putea continua, însă
cele oferite până acum sunt suficiente pentru a
demonstra realitatea codului. Ar mai fi totuşi interesant
să aflaţi rezultatele unor căutări în codul Bibliei ce au
avut drept scop aflarea mai multor informaţii despre
România. Astfel au fost găsite informaţii impresionante
despre ţara noastră, chiar dacă nu s-a folosit un
program foarte performant de căutare în Biblie. Textele
biblice pe care noi le-am avut la dispoziţie pentru
căutare au fost următoarele:
— Textul original în ebraică al Genezei, aşa cum
apare el în cea mai cunoscută ediţie a Bibliei – „Biblia
de la Ierusalim”;
— O traducere în greceşte a Vechiului Testament,
recunoscută ca fiind foarte valoroasă;
— Cea mai veche şi mai importantă traducere în
engleză a textului Vechiului Testament, ce aparţine
versiunii cunoscute sub numele „King James Version”,
publicată în 1611.
Chiar dacă cele mai numeroase şi autentice
informaţii pot fi găsite apelând în special la textul
original al Bibliei, cel în ebraică, datorită încărcăturii
spirituale excepţionale pe care o are textul biblic,
anumite date se pot afla chiar în cazul în care apelăm la
unele traduceri inspirate ale Bibliei. Cu toate că în cele
trei surse conţinute în programul de căutare în codul
biblic (menţionate mai sus) nu am avut la dispoziţie
traducerea integrală a Bibliei, chiar şi o bază de date
limitată a fost de natură să ofere unele informaţii
profunde. Pentru traducerea în română a pasajelor din
Biblie a fost folosit textul Bibliei în limba română.
În textul ebraic original al Genezei, numele României
apare codificat de 17 ori. Cele mai relevante informaţii
le-am considerat a fi prezente în următoarele trei
exemple:
— În secvenţa de mai jos, alături de „România”
(ortografierea ebraică a numelui ţării noastre este
încadrată în text) apar următoarele citate: „Iată Eu
(Dumnezeu) sunt cu tine şi te voi păzi pe orice cale vei
merge...” şi „nu te voi lăsa până nu voi împlini toate
câte ţi-am spus” (Geneza, cap. 28, versetul 15);
— Într-o altă secvenţă din originalul Genezei în care
apare codificat numele „România”, textul care
intersectează numele ţării este următorul: „Şi
cutremurându-se Iacov a zis: „Cât de misterios este
locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui
Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!” (Geneza, cap. 28,
versetul 17);
— În cea de-a treia situaţie, numele codificat
„România” este intersectat de citatul următor: „Şi a luat
Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse, şi l-a pus
în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.”
(Geneza, cap 2, versetul 15).
În textul Noului Testament tradus în greceşte,
numele „România” apare de 2 ori. Informaţii mai
importante au fost găsite în secvenţa pe care o
prezentăm mai jos: numele „României” este codificat
mai sus cu următorul pasaj: „Zis-a lui Stăpânul: „Bine
slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost
credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru
bucuria Domnului tău.” (Matei, cap 25, versetul 21).
În cazul Noului Testament tradus în engleză, numele
„România” apare de două ori. Vă prezentăm o secvenţă
concludentă şi pentru această căutare în codul Bibliei:
în secvenţa de text care va urma se observă cu uşurinţă
cum expresia „His own house Jesus”, care se traduce
prin „însăşi casa lui Iisus”, intersectează numele
României. Toate aceste informaţii din codul biblic vin
să confirme profeţiile despre ţara noastră, şi anume că
România a fost aleasă de Dumnezeu, să fie centrul
spiritual al planetei în epoca ce va urma.
Majoritatea oamenilor consideră că Biblia este o
simplă carte şi doar pentru o mică parte dintre aceştia,
Biblia este o lucrare divin inspirată. Având în vedere
informaţiile despre codul biblic, putem spune că a
început un nou mod de explorare a Bibliei. Toţi cei care
au avut posibilitatea să se convingă de existenţa
codului Bibliei consideră acum că, ceea ce numim noi
Biblie – cartea propriu-zisă – este doar primul său
stadiu (nivel). Biblia s-a dovedit a fi şi un program de
calculator, nu doar o carte pe care Rips a introdus-o
într-un computer, ci un program pe care autorul său l-a
conceput ca interactiv şi mereu adaptabil. Codul Bibliei
se prezintă ca o serie de revelaţii temporizate, fiecare
dintre ele fiind programată pentru a corespunde
nivelului epocii sale. Eliyahu Rips spunea referitor la
cod: „Cantitatea de informaţii din codul biblic este
incalculabilă şi probabil infinită. Iar acesta nu este decât
începutul, primul nivel şi cel mai simplu al codului
biblic. Codul este mai puţin asemenea unui joc de
cuvinte încrucişate, cât mai degrabă, asemeni unei
holograme. Noi observăm doar matrice, adică tablouri
bidimensionale, când probabil ar trebui să privim în cel
puţin trei dimensiuni, dar nu ştim cum”.
 Coduri biblice

Ideea existenţei unor coduri biblice a apărut în

secolul al XVI-lea, când studenţii evrei au descoperit în
versiunea din limba ebraică a scripturii, mai precis a
primelor cinci capitole, cuvinte ascunse, deosebit de
interesante114. Devout Jewus este convins că detaliile a
tot ceea ce urmează să se întâmple pe Pământ este
menţionat în aceste rânduri. Marii Rabini au afirmat
întotdeauna că scrierile au fost dictate lui Moise direct
de către Dumnezeu, deci nu au cum să apară
modificări în text. scăpat printr-o minune de camerele
de gazare ale naziştilor. Interesul său faţă de cărţile
antice ale codurilor biblice l-au condus la dezvoltarea
propriei teorii.
Deşi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial
starea de sănătate a lui Weissmandl s-a deteriorat, a
reuşit să promoveze ideea spărgătorilor de coduri, cu
ajutorul faimosului program german Enigma. De
asemenea, ideile lui Weissmandl au marcat şi începutul
epocii microcipurilor, care le-a permis iniţiaţilor în
tainele Scripturii, adepţi ai teoriei lui Weissmandl, să se

114 Preluare de pe site-ul

http://www.efemeride.ro/coduri-biblice-intreaga-noastra-viata-se-afla-scrisa-bib
lie, vizitat pe 5 septembrie 2016, orele 5:03.
folosească de noua tehnologie pentru a continua
cercetările asupra codurilor biblice.
În 1994 un grup de intelectuali, Doron Witztum,
Eliyahu Rips şi Yoan Rosenberg, au publicat în jurnalul
„Ştiinţe Statistice” un studiu despre un experiment pe
care l-au efectuat folosind metodele lui Weissmandl.
Astfel, ei au afirmat că în capitolul Genezei au
descoperit referiri la 34 de mari rabini înţelepţi,
împreună cu datele naşterii şi morţii acestora.
Publicarea acestui studiu a stârnit un real interes faţă
de codurile biblice, atât în rândurile oamenilor de
ştiinţă, cât şi ale populaţiei. Acest interes este la fel de
viu şi astăzi, de-a lungul timpului el ducând la apariţia
multor cărţi, deşi multe dintre acestea nu au
fundament ştiinţific
Metoda descifrării codurile biblice este destul de
simplă: cercetătorii au folosit un sistem numit Secvenţa
Literelor Echidistante. Acest procedeu constă în
alăturarea tuturor literelor de pe un rând, într-un
singur aşa-zis cuvânt, fără să se ţină seama de semnele
de punctuaţie. Apoi, prin extragerea, din lanţul astfel
format, a anumitor litere, rezultate din utilizarea unei
anumite secvenţe, rezultă alte cuvinte distincte.
Spre exemplu:
ARETHEREHIDDENMESSAGESHERE. Dacă din acest
lanţ de litere extragem fiecare a şasea literă, începând
cu primul „T”, ajungem la cuvântul „TIES” (legături).
Metoda poate fi folosită atât de la stânga la dreapta, cât
şi invers, folosind, ca secvenţă, orice număr de litere
sau spaţii. Sunt însă şi metode de decodificare mult mai
complicate, numite şiruri sau matrici. Acestea sunt
două dimensiuni de prezentare a textului, seamănă cu
încercarea de a căuta un cuvânt într-un puzzle care
conţine câte un cuvânt ascuns în fiecare direcţie.
Iniţial, Weissmandl a descoperit că plecând de la
primul „T” din primul vers al Genezei şi sărind de trei
ori câte 50 de litere a obţinut un nou cuvânt, respectiv
TVRH, echivalentul din limba idish pentru cuvântul
Torah – Scriptură. Această descoperire se poate aplica,
tot cu secvenţa de 50 de litere, şi pentru capitolele
Exodul şi Numerele.
Mulţi autori de senzaţie s-au lăsat seduşi de aceste
teorii şi au început să emită teorii fanteziste, iar
codurile biblice au devenit un fenomen asemănător cu
profeţiile lui Nostradamus. Mulţi adepţi ai acestor
coduri biblice spun că ele nu ar trebui văzute ca
instrumente de aflare a destinului, ci, mai degrabă ca o
dovadă că Sfânta Scriptură a fost într-adevăr scrisă de
Dumnezeu, cel care are cunoştinţă de tot ceea ce
urmează să se întâmple.
Ei mai spun că toate aceste descoperiri referitoare la
evenimentele care urmează să se întâmple pot să nu fie
valabile, pentru că dacă ele nu se întâmplă atunci nu
trebuie decât să se folosească altă secvenţă pentru
alcătuirea altor cuvinte. Mulţi oameni consideră că
detaliile valabile care apar în urma folosirii codurilor
biblice sunt mai degrabă cuvinte amestecate, care
întâmplător corespund unor evenimente reale.
Bineînţeles, există şi foarte mulţi sceptici, mai ales în
rândul oamenilor de ştiinţă, al experţilor în statistică şi
informatică. Doi dintre aceştia, matematicienii Dror
Bar-Natan şi Brendan McKay, au fost primii care au
contestat descoperirile lui Witztum, Rips şi Rosenberg.
Dar, căutând detalii despre rabini faimoşi, McKay şi
Bar-Natan au făcut descoperiri similare cu ale celor trei
studiind celebrul roman al lui Tolstoi, „Război şi pace”.
Alte experimente au relevat, de asemenea, previziuni
ale unor asasinate celebre, moartea prinţesei Diana şi
războiul împotriva terorismului.
Adepţii teoriei existenţei unor coduri biblice spun că
ei vor încerca în continuare să elucideze aceste mistere
pentru a dovedi că într-adevăr Dumnezeu a scris
Biblia, chiar dacă unii sunt tentaţi să creadă că un
sistem de coduri, elaborat ulterior, ar putea descifra
previziunile conţinute în Vechiul Testament din Biblie.

Isus şi prezenţa sa în India

 Juraţii legilor mozaice şi cei ai esenienilor de la Marea
Moartă, ştiau că cel puţin un trib dintre ei trăia în
îndepărtatul Kaşmir8, azi o provincie a Indiei. Ei
cunoşteau scrieri vechi din timpul domniei lui Solomon
şi legăturile sale asiatice şi este posibil ca şi în timpul
lui Isus să fi existat un contact între esenieni şi tribul
transmutat din Kaşmir. Celebrul Erich von Däniken ne
prezintă ipotezele sale despre motivele şi felul în care
Isus ar fi putut veni în Kaşmir:
Într-o vineri la prânz, Isus a fost răstignit pe cruce.
Vineri, la miezul nopţii începe sabatul, a şaptea zi, zi de
odihnă a sfinţirii şi înnoirii spirituale. Cuceritorii
romani erau destul de deştepţi să ţină cont de aceste
legi religioase. De aceea, în ziua sabatului niciun
pedepsit nu mai avea voie să spânzure pe cruce.
Istoricii au stabilit, împotriva ipotezelor general
acceptate, că pedeapsa romană a crucificării nu era
neapărat o condamnare la moarte, ci, mai mult, o
metodă barbară de pedepsire. Corpuri tari şi sănătoase,
cu o voinţă puternică, reuşeau să supravieţuiască.
Biblia relatează că un legionar roman l-a împuns pe
Isus în coapsă. Din rana lui a curs sânge şi apă. Aşadar.
Isus nu era mort. Lui Iosif şi Nicodim, cu ajutorul
câtorva femei printre care şi mama lui Iisus, li s-a
permis să-l dea jos de pe cruce. Bărbaţii l-au convins pe
soldatul roman că Domnul ar fi mort, i-au acoperit
trupul rănit cu eşarfe şi i-au îngrijit rănile cu alifii şi
ierburi. Numai aşa înţelegem textul din Biblie: „Doi
tineri au întrebat femeile la mormânt: De ce căutaţi pe
Cel viu între cei morţi?” (Luca, XXIV, 4–5).
8. Idei extrase selectiv şi prelucrate din cartea lui
Erich von Däniken, Kiribati, traducere de Paul Melnik,
Bucureşti, Editura Lucman, 1997, pp. 177–185
Evanghelistul Ioan nu scrie nimic despre înălţarea la
Cer a Domnului şi afirmaţiile lui Luca, Marcu şi Matei
se contrazic. Prin tradiţie, se spune în relatarea biblică
faptul că Isus, după ce a fost coborât de pe cruce, s-a
arătat mucenicilor şi că i-ar fi permis lui Toma
necredinciosul să-i atingă rănile de la mâini şi picioare.
Romanii au prins de veste că Isus trăieşte şi au
început să-l caute. Fiind un om cunoscut în oraş. Isus
nu mai putea să apară în public, căci tot teritoriul
actualului stat Israel aparţinea cuceritorilor romani, ca
şi sudul Egiptului, nordul Libanului, Turcia şi vestul
Europei. Pentru fugă exista o singură direcţie – spre est.
S-a refugiat în direcţia Kaşmirului, fiindcă a fost
asigurat de esenieni că acolo şi-ar întâlni compatrioţii.
Romanii l-au pus pe Saul să-l încolţească deoarece
ştiau despre le că este un ofiţer şcolit, care-i urmăreşte
pe creştini. Saul, vulpe şireată, a înţeles că Isus va trece
prin Damasc în direcţia est, căutând să scape de
urmărire. Înainte de Damasc, Saul l-a lăsat pe Isus să
cadă într-o plasă: „Saul, Saul, de ce mă urmăreşti?”
(Faptele Sfinţilor Apostoli, IX, 4). În discuţie, Isus a
căutat să-l convingă pe roman că persoana sa nu mai
reprezintă niciun pericol şi să-l lase să-şi vadă de drum.
După această întâlnire, Saul a devenit Paul (Pavel),
s-a întors către misionariat, a devenit deci primul om
de altă credinţă care s-a creştinat. Paul a propovăduit
mai departe învăţăturile lui Isus conform cărora în faţa
lui Dumnezeu toţi sunt egali, ceea ce reprezenta de fapt
un program politic de înaltă clasă. Călătoriile
misionarului Paul erau urmate de revolte ale sclavilor –
motiv pentru primii împăraţi romani să urmărească la
sânge tânăra comunitate creştină. Romanul Saul (Paul)
a sfârşit răstignit pe cruce cu capul în jos. În ochii
romanilor el era considerat un trădător.
Nu a rezistat Maica Maria la greutăţile drumului? A
murit ea la câţiva km vest de actualul Rawalpindi, în
Pakistan? Acolo există şi acum o capelă Mai Mari,
ultimul loc de odihnă al Maicii Maria.
Dacă urmărim părerile indienilor, Isus a drumeţit
mai departe spre Kaşmir, scăpând de urmăritorii săi
romani. El a fost integrat cu prietenie în comunitatea
esenienilor, care aveau nişte obiceiuri severe. S-a
căsătorit şi a murit la o vârstă înaintată – fiind onorat şi
de omul simplu şi de stăpânitorul puternic...
Pe terasa Hotelului Oberoi, un fost palat al unui
maharajah, mă aştepta profesorul doctor F.M.
Hassnain, cu care am schimbat mai multe scrisori, în
care l-am anunţat de vizita mea. El este în serviciul
statului şi ordonează ca „şef al arhivei” nu numai acte
actuale ale statului, ci şi documente din trecut. De la el
am sperat mai multă claritate în combinaţiile mele
îndrăzneţe. Acum el şedea lângă mine sub o umbrelă
de soare...
— Cred că în timpul călătoriei cu maşina prin ţara
noastră aţi observat ce asemănătoare este populaţia
Kaşmirului cu populaţia din Palestina istorică.
Asemănarea există şi în înfăţişare şi limbă, nu numai în
ritualurile religioase. Puteţi recunoaşte în vechile
construcţii ale templelor din Kaşmir, miniaturi ale
Templului din Ierusalim. Aţi văzut muntele numit
„Tronul lui Solomon” şi la o depărtare de numai 15 km
este „Grădina lui Solomon”. Pe Tronul lui Solomon
sunt două inscripţii: a) „În acest timp a predicat
profetul Isus” – dacă vom calcula anul după
Calendarul Gregorian, este vorba de anul 54 d.Hr.; b)
„El este Isus, profetul copiilor lui Israel”. Aici la noi în
Kaşmir există munţi amintiţi în a cincea carte a lui
Moise, pe care i-aţi căuta degeaba în Palestina şi la noi
se află şi mormântul lui Moise. Când Isus a venit până
aici nu a căutat un ţel aproximativ, el a vrut să ajungă
în ţara părinţilor săi.
 — De unde a ştiut Isus de această ţară?
— Există mai multe posibilităţi. Poate a ştiut din
scrierile vechi aflate la Mănăstirea Essener. Dacă nu
erau indicii scrise, erau tradiţii transmise oral, căci nu
trecuse foarte mult de la Exod. Mai există o posibilitate
mai puţin luată în seamă: ştiţi că cercetătorii occidentali
au o lacună, pe care nu o pot elimina, privind perioada
cuprinsă între al 12-lea şi al 30-lea an de viaţă a lui Isus?
Trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva Isus şi-a
petrecut tinereţea în ţara noastră.
Întrucât profesorul pleda pentru exactitate, am
întrebat:
— Între Ierusalim şi Srinagar există o distanţă
enormă de 4.000 km în linie dreaptă. Cum a învins Isus
această distanţă?
— Gândiţi-vă la coloniştii canadieni din secolul
nostru! Ei au reuşit să ajungă fără tren, avion şi
automobil, de la coasta de est la cea de vest şi e vorba
de 7.000 km. Pe jos cu familiile, cu gospodăria, cu
căruţe simple. La un marş de numai 15 km pe zi,
distanţa Palestina-Kaşmir se poate străbate într-un an,
dar în timpurile biblice oamenii erau precis mai iuţi de
picior decât suntem noi astăzi.
— Există ceva palpabil, care să se poată cuprinde,
măsura şi fotografia?
— Avem aici Mormântul lui Isus, care de 1.900 de ani
este amintit în documente. Scrierea de pe piatra
mormântului spune: „Aici se odihneşte renumitul
profet Yuz-Asaf, denumit Yusu, profet al copiilor lui
Israel”. Noi trebuie să ştim că Yuz-Asaf şi Yusu, sunt
identice cu numele Isus, acestea fiind moduri de scriere
locale ale numelui Isus. Plăcile mormântului sunt
orientate în direcţia est-vest.
Despre viaţa lui Isus în Kaşmir, dr. Aziz Kaşmiri a
scris lucrarea „Isus în Kaşmir”. Mormântul nu a primit
aprobare pentru studii, pentru că înaltele autorităţi din
Kaşmir se tem să nu rănească sentimentele religioase
ale creştinilor, musulmanilor şi hinduşilor.
O altă carte care vorbeşte despre viaţa lui Isus în
Kaşmir este lucrarea scrisă în limba sanscrită în anul
115 d.Hr., „Bhavishya Maha Purana”. La paginile 465 şi
466, în versetele 17 şi 32, este descrisă o întâlnire a lui
iisus cu stăpânitorii din acele timpuri:
„În timpul în care a domnit Raya Shalewahin –
aceasta era în anul 78 d.Hr. — domnitorul s-a lăsat
cărat peste munţii răcoroşi ai Kaşmirului. Regele a
văzut o persoană fericită, îmbrăcată într-o cămaşă
lungă de in, care şedea în iarbă şi în jurul lui erau mai
mulţi ascultători. Shalewahin l-a întrebat pe străin cine
era el. Bărbatul îmbrăcat în alb a răspuns cu o voce
liniştită şi fericită: – Eu sunt născut dintr-o fecioară şi
sunt predicatorul religiei Mlachha, religia principiilor
adevărate. Regele a întrebat mai departe: – Ce fel de
religie este aceasta? Isus a răspuns: Omaharay (Mare
Domnitor), am drumeţit şi am predicat în ţara Mlachha
(geografic, Palestina şi Israelul de azi), i-am învăţat
realitatea şi i-am învăţat cum să nu-şi piardă tradiţia.
Eu am apărut acolo şi ei m-au numit Mesia. Nu mi-au
iubit învăţăturile, au lepădat tradiţia şi m-au
condamnat. Am suferit mult în mâinile lor.
Când regele a vrut să afle mai mult despre religia
străină, omul îmbrăcat în cămaşa albă de in a răspuns: –
Religia însemnă dragoste, adevăr şi puritatea inimii şi
de aceea sunt numit Mesia”.

Breviar

Animale mutilate

Animale mutilate, în special, vaci, cai şi oi au fost

descoperite în mai multe zone ale lumii. Conform
specialiştilor, mutilarea era făcută în circumstanţe
anormale. Ne referim la precizia chirurgicală, drenarea
totală a sângelui, lipsa organelor sexuale. În perioada
1985–2015, în deşertul New Mexico (SUA), au fost
descoperite peste 10.000 de cadavre ale unor animale
mutilate cu o precizie chirurgicală.
Primul caz de mutilare de acest tip a fost descoperit
în anul 1967, în Colorado. Fermierul a raportat la
poliţie prezenţa unor lumini puternice deasupra fermei
sale. Când poliţia a sosit la faţa locului, a descoperit
cadavrul unui cal care se descompunea foarte rapid.
Pielea prezenta nişte incizii care păreau făcute cu
bisturiul. Cadavrele mutilate au fost examinate de
specialişti care au concluzionat că animalele de pradă,
câinii sălbatici şi coioţii, nu puteau mutila de asemenea
manieră un animal. Cadavrele nu prezentau urme de
sânge, semn că ele fuseseră ridicate şi mutilate, după
care au fost aruncate pe câmp. Multe dintre aceste
cadavre aveau lipsă o ureche, un ochi, organele interne,
dar în special, cele sexuale.
În locurile unde au fost descoperite cadavre mutilate
nu existau semne de luptă sau pete de sânge. Vegetaţia
din jurul cadavrului prezenta modificări în
metabolismul celular, asemănătoare cu cele ale
figurilor geometrice descoperite în lanurile de grâu.
Modificările metabolismului celular se puteau t ace cu
ajutorul unor microunde de o putere uriaşă.
O întâmplare ieşită din comun s-a petrecut în
septembrie 2011, în localitatea Louth, Marea Britanie115.
Mai multe persoane au fost martore la apariţia unui

115 Preluare şi adaptare de pe site-ul

http://www.efemeride.ro/fenomenul-ozn-disparitii-si-mutilari-de-animale,
vizitat pe 9 septembrie 2016, orele 14:40.
OZN, deasupra pajiştii pe care se aflau 1.500 de oi şi
miei. OZN-ul a staţionat câteva minute, după care a
dispărut în înaltul cerului. Proprietarul fermei,
împreună cu mai mulţi angajaţi s-au deplasat la locul
unde fusese observat OZN-ul. Mirarea a fost totală,
când au constatat că cele 1.500 de oi dispăruseră.
S-au făcut căutări în toată zona. Animalele
dispăruseră fără urmă, în câteva minute. Martorii au
declarat că, în noaptea respectivă, au observat un OZN
cu formă de triunghi, care era luminat puternic în cele
trei colţuri şi care a staţionat 2–3 minute deasupra
animalelor, la o distanţă de câţiva zeci de metri. Totul
s-a petrecut în cea mai mare linişte.
Au existat martori care se aflau în automobile, pe o
şosea din apropierea câmpului şi care au declarat că au
văzut luminile puternice ale OZN-ului. Fermierii din
zonă au declarat că, este puţin probabil ca 1.500 de
animale să dispară în câteva minute, fără a lăsa urme.
Nu este primul caz de acest gen, numai că, de această
dată, numărul animalelor dispărute este foarte mare.

Anomalii spaţiu-timp

Mayaşii urmăreau anumite cicluri temporale pe care

le foloseau ca să deschidă portaluri de călătorie în timp
şi spaţiu 116 . Anticii învăţaseră cum să gestioneze
experienţele unei anomalii temporale, astfel încât să nu
aibă de suferit. Multe dintre aceste portaluri apar
spontan pe suprafaţa Pământului, cauzând dispariţii
misterioase, deplasări temporale şi alte anomalii.
Întrucât câmpul energetic al locului respectiv are
caracteristici fluidice, ne putem aştepta ca vortexul din
interiorul lui să apară sub forma unor bule sferice.
Presiunea acestui câmp energetic împinge spre
înăuntru, din toate părţile, tot aşa cum atmosfera
împinge o bulă de aer. Mai mult decât atât, întrucât
materia este transformată într-o funcţie ondulatorie în
interiorul acestui vortex, inclusiv atmosfera, nu mai
putem vedea obiecte solide, ci fotoni de lumină într-o
sferă ceţoasă şi obscură.
În anul 1996, un post TV din Florida (SUA) primeşte
o casetă video de la un anonim. Cazul a fost cercetat de
mai mulţi specialişti, fizicieni sau experţi în analiză
computerizată. Toţi au concluzionat că înregistrarea de
pe casetă este reală. Caseta era de la camerele de
securitate ale unei mici fabrici din Florida, cadrele fiind
comasate pe un singur ecran.
În unul din cadre la ora 23, un muncitor merge la

116 Preluare şi adaptare de pe site-ul

http://www.efemeride.ro/anomalii-spatiu-timp-portaluri-misterioase-de-pe-terr
a, vizitat pe 10 decembrie 2016, orele 18:10.
poarta din spate. În zona în care bărbatul stătea în
picioare apare o lumină albă neclară. O interferenţă
electromagnetică întrerupe pentru scurt timp imaginea.
Lumina ţine câteva secunde, după care dispare.
Camerele funcţionează toate normal, dar omul a
dispărut. În acel moment, în fabrică s-a întrerupt
curentul. Lumina a revenit în jurul orei 1, timp în care
bărbatul a fost căutat de colegii săi. El a fost descoperit
de colegii săi în momentul în care lumina a revenit. Era
în curte, abia se sprijinea în mâini şi picioare, deci la
nivel orizontal, era în stare de şoc şi voma. Nu şi-a mai
adus aminte nimic despre ceea ce s-a întâmplat în cele
două ore. A doua zi şi-a dat demisia şi nu a mai revenit
niciodată în fabrică.
Un alt caz s-a petrecut pe autostrada M56, Marea
Britanie, în anul 1988. O femeie care circula pe
autostradă a pierdut noţiunea a şase ore, după ce o
lumină a apărut deasupra maşinii. Câteva zile mai
târziu, s-a aflat că exact la aceeaşi oră, doi reporteri care
filmau un reportaj pe un lac din apropierea autostrăzii
au avut surpriza să vadă cum două cutii de conservă au
zburat prin aer mai multe secunde, după care au căzut
în apă. În fapt, ei trecuseră pe sub un vortex în cadrul
căruia tocmai se petrecuse saltul temporal de şase ore.
La scurt timp, în apropierea zonei a apărut un cerc în
lanul de grâu.
 Apa de pe Pământ

După cum ştim, apa este considerată elementul

principal care susţine viaţa. În acest sens, viaţa, în orice
formă a sa, s-a născut acolo de unde provine apa. Un
studiu demonstrează că cea mai mare parte din apa de
pe Pământ are o vechime mai mare decât cea a Soarelui
şi implicit a planetei noastre117. Conform cercetărilor
actuale, vârsta Soarelui este de aproximativ 4, 6
miliarde de ani, şi el se află pe la jumătatea ciclului
principal al evoluţiei sale, în care în miezul său
hidrogenul se transformă în heliu prin fuziune
nucleară. Până în prezent s-a considerat că iniţial a
apărut Soarele şi apoi întreg Sistemul Solar.
Odată cu descoperirea senzaţională care arată că cea
mai mare parte din apa care se găseşte pe Terra
depăşeşte cu mult vechimea Soarelui, lucrurile devin
pur şi simplu ciudate. Specialiştii sunt de părere că apa
pe care o bem este o relicvă, fie al unui vechi sistem
solar, care s-a stins în urmă cu peste 5 miliarde de ani
sau pur şi simplu a fost adusă pe Terra. Extrapolând

117 Preluare şi adaptare de pe site-ul

http://www.efemeride.ro/descoperire-uimitoare-apa-de-pe-terra-mai-veche-dec
at-soarele-ea-a-fost-adusa-dintr-un-loc-misterios, site vizitat pe 10 septembrie
2016, orele 15:45.
această idee, putem realiza că dacă apa a existat în
urmă cu peste 5 miliarde de ani, atunci şi viaţa s-a
născut în altă parte.
Descoperirile din ultimul deceniu arată că apa este
prezentă sub diverse forme pe aproape orice corp
ceresc şi astfel viaţa poate fi răspândită în întregul
Univers. Dar, savanţii sunt de aceeaşi părere, că o
cometă nu ar fi putut aduce o cantitate impresionantă
de apă în Sistemul nostru Solar. Tot savanţii sunt de
acord că azi nu cunoaştem prea multe cu privire la
modul cum se formează sistemele solare şi dacă sunt
„ajutate” din exterior.
De cealaltă parte, există diverse teorii
neconvenţionale care susţin că înainte ca viaţa de pe
Terra să fie creată, apa şi multe alte elemente au fost
aduse dintr-un loc îndepărtat al Universului. În acest
fel, descoperirile actuale au demonstrat că până şi
ADN-ul uman are o vechime de circa 11 miliarde de
ani. Adică a fost creat cu mult timp în urmă ca Sistemul
nostru Solar să existe. Este oare posibil să existe o
legătură între aceste două elemente? Se poate ca apa să
aibă aceleaşi origini ca şi ADN-ul uman? Dacă
răspunsul este unul pozitiv, atunci este limpede că
viaţa de pe Terra a fost planificată şi fabricată cu mult
timp înainte şi ulterior adusă pe planeta noastră, Terra.
 Arca alianţei

Dispărută de peste 2.500 de ani, arca reprezintă o

cutie lucrată din lemn de acacia (salcâm), înaltă de
peste un metru118. În interiorul erau păstrate tăbliţele cu
poruncile dictate de Dumnezeu lui Moise. A fost adusă
la Ierusalim de către regele David, cu o mie de ani
înainte de naşterea lui Hristos.
În 1982, americanul Ron Wyatt a pretins că a
descoperit Arca într-o grotă din Ierusalim, exact unde
se afla Dealul Golgotei, locul unde a fost crucificat
Christos. Lada a fost descoperită într-o cavă, iar în
interiorul său se mai aflau două tăbliţe din piatră şi
urme de sânge uman. Lada era introdusă într-o formă
de piatră, pentru a fi protejată. Încuietoarea lăzii era
ruptă, semn că alte persoane umblaseră acolo. În
aceeaşi grotă, Wyatt a mai descoperit un candelabru cu
şapte braţe şi o spadă uriaşă. Peretele grotei era pătat
cu o substanţă neagră, la fel şi lada cu tezaurul.
Substanţa s-a dovedit a fi sânge uman. Să fi fost sângele
lui Hristos care s-a scurs printre roci după crucificare,
în interiorul grotei? Sângele a fost analizat în SUA şi
spre stupoarea tuturor conţinea 24 de cromozomi, faţă

118 Preluare şi prelucrare de pe site-ul

http://www.efemeride.ro/miracole-ascunse-omenirii-de-catre-istorici-si-biserica?subscri
be=success#blog_subscription-4, vizitat pe 118 ianuarie 2017, orele 11:40.
de 46, numărul normal.
Analizele s-au repetat şi s-a ajuns la aceeaşi
concluzie. Wyatt nu a fost autorizat să dea publicităţii
această informaţie. Oamenii de ştiinţă, istoricii, dar mai
ales reprezentanţii Bisericii, au refuzat să ia în
considerare descoperirea lui Wyatt. Unii l-au
considerat ca fiind un şarlatan, un mincinos. L-au
defăimat şi persiflat, astfel încât Wyatt a fost redus la
tăcere. Wyatt a murit uitat de toţi în anul 1999, iar
misterul în jurul acestei descoperiri persistă...

Conştiinţa globală

Oamenii de ştiinţă au creat un sistem care poate să

prevadă, cu câteva ore înainte, orice eveniment major.
Acest sistem are la bază conştiinţa colectivă a
Universului 119 . Cercetarea se numeşte Global
Consciousness Project şi mai mulţi oameni de ştiinţă
lucrează de mai bine de jumătate de secol în cadrul său.
Aceştia au ajuns la concluzia că în jurul nostru există o
conştiinţă colectivă, pe care au numit-o „noosfera”. Se
pleacă de la ideea potrivit căreia gândul uman poate

119 Conştiinţa globală! Specialiştii au creat un sistem care prezice viitorul, pe

site-ul
http://www.efemeride.ro/constiinta-globala-specialistii-au-creat-un-sistem-care-
prezice-viitorul, vizitat pe 26 noiembrie 2016, orele 20:13.
influenţa direct fenomenele fizice, iar cel care verifică
această ipoteză este generatorul de numere aleatoare.
Deci se consideră că mintea ar putea influenţa
secvenţele de cifre şi pentru că efectul este greu
sesizabil, pentru verificare şi amplificare se aleg
momente în care un număr cât mai ridicat de persoane
îşi sincronizează gândurile şi se interconectează,
deoarece se concentrează asupra unui eveniment major
ce determina o reacţie emoţională colectivă.
Oamenii de ştiinţă au poziţionat strategic, în mai
multe zone ale globului, nişte mici circuite numite
aripioare. Acest sistem este interconectat cu gândul
uman şi în mod straniu emite semnale în sistemul
binar. Atunci când mintea umana se interconectează cu
acest sistem, se regăsesc mai multe rezultate de 1 decât
cele de 0.
Pornind de la acest fapt, s-a descoperit că tot ceea ce
este în jurul nostru reacţionează într-un fel sau altul
atunci când gândul uman există. În consecinţă a fost
creat un sistem de captare 13 numit RNG. Testul iniţial
a fost realizat cu o monedă. Sistemul trebuia să
ghicească pe ce parte va cădea moneda. Atunci când
răspunsul era corect se înregistra un „hit”. Interesant
este faptul că înaintea producerii unui eveniment major
acest sistem înregistrează numeroase „hit-uri”. Aşa s-a
întâmplat şi înaintea tragediei din 11 septembrie 2001
de la Word Trade Center. De asemenea, această
anomalie a mai fost sesizată şi atunci când prinţesa
Diana a murit.
În acest sens, specialiştii au ajuns la concluzia că în
jurul nostru există o conştiinţă colectivă, prin care se
poate descoperi viitorul. Chiar dacă acest proiect este la
începutul dezvoltării sale, probabil că peste câţiva ani,
această conştiinţă globală va fi exploatată şi astfel
viitorul nu va mai fi o necunoscută.

Deplasarea în timp

Un avion care a dispărut fără urmă în anul 1946, pe

traseul Rio-Havana, a aterizat în decembrie 1993, pe
aeroportul Bogota din Columbia120. La bordul său erau
36 de schelete. Oamenii de specialitate vorbesc despre
cel mai mare mister din istoria zborurilor. Un mister
care a devenit cu atât mai mare, cu cât este vorba
despre bătrânul avion Lockheed Constellation, care a
decolat în anul 1946 şi la bordul căruia s-au găsit în
anul 1993, la aterizare, ceşti cu cafea caldă şi ţigări
aprinse marca Old Gold, de mult dispărute.
Pe locurile pasagerilor se aflau ziarele zilei cu data 21

120 Preluare de pe site-ul

http://www.efemeride.ro/avion-disparut-1946-aterizeaza-bogota-dupa-47-de-an
i/, vizitat pe 26 noiembrie 2016, orele 7:28.
septembrie 1946, care nu erau îngălbenite de vreme şi
miroseau încă a tipar. Aş fi dorit să pot da o explicaţie,
dar mă aflu în faţa unui mister a spus expertul Herman
Guevara, conducătorul unui grup de cercetători.
Singurul lucru pe care îl pot spune cu precizie este
faptul că avionul a dispărut în anul 1946, a mai precizat
Guevara. Cum poate ateriza un avion care are schelete
la bord, numai Dumnezeu ştie.
Incredibila poveste a început atunci când un avion
necunoscut, cu o inscripţie foarte veche, din Panair De
Brazii, a apărut deasupra aeroportului din Bogota şi a
început aterizarea.
Personalul aeroportului a încercat să împiedice
aterizarea, deoarece un alt avion se pregătea de
aterizare. În ultima clipă s-a putut evita o ciocnire
fatală. Când avionul fantomă s-a oprit, personalul de
pază a deschis uşile, cu mare groază, a descoperit în
interiorul avionului numai schelete. Scheletele au fost
transportate într-un spital militar. Cercetătorul Gloria
Hamandez susţine că este vorba despre o deplasare în
timp. Moartea pasagerilor ar putea avea legătură cu un
contact cu fiinţe extraterestre. Dacă avionul ar fi zburat
într-un gol din timp, pasagerii ar fi rămas în viaţă.
Avionul era plin cu schelete şi curelele de siguranţă
erau încă nedesfăcute. Nu poate fi exclusă teoria ca
cineva din afară să fi omorât pasagerii, după care a
trimis avionul pe pământ. Trebuie să fim suficient de
puternici ca să acceptăm această realitate, a mai spus
Hamandez.

Entităţile gigantice din atmosfera Terrei

În premieră mondială, o studentă a descoperit nişte

entităţi uriaşe, invizibile, care sunt în mişcare deasupra
noastră la o mare înălţime în stratosfera Terrei121. Cleo
Loi, o studentă de la Universitatea din Sydney, a
descoperit existenţa unor „tuburi” de plasmă gigantice,
invizibile şi care se deplasează la sute de kilometri
deasupra Terrei, potrivit publicaţiei News.
Descoperirea a fost privită iniţial cu scepticism de către
oamenii de ştiinţă din domeniul astrofizicii, dar Cleo
Loi, în vârstă de 23 de ani, a dovedit că există cu
adevărat acest fenomen neobişnuit.
Folosind un telescop radio din Australia de Vest, care
poate observa spaţiul în 3D, Cleo Loi a arătat că
atmosfera Pământului încorporează nişte structuri
tubulare de plasmă, cu forme ciudate. Complexul are
mai multe straturi de „conducte”, care sunt create de
către atmosfera ionizată de lumina Soarelui.
„De peste 60 de ani, oamenii de ştiinţă au crezut că

121 Sursa: www.descopera.ro, site vizitat pe 10 iunie 2015, orele 23:43.

aceste structuri există, dar, prin crearea imaginii lor în
premieră, am oferit dovezile că acestea există cu
adevărat acolo”, a declarat Loi, care lucrează la Centrul
Australia Research Council of Excellence for All-sky
Astrophysics (CAASTRO). „Am măsurat poziţia lor,
care este la aproximativ 600 de kilometri deasupra
Pământului, în ionosfera superioară. Ele par să se
continue în sus, în plasmasferă”, a explicat
cercetătoarea.
Descoperirea a fost făcută atunci când Cleo Loi a
folosit telescopul Murchison Widefield Array (MWA),
pentru a cartografia mari regiuni ale spaţiului, într-un
nou mod. „Am constatat că modelele de ionizare din
ionosferă sunt destul de bine structurate. Ele plutesc ca
nişte structuri tubulare şi care sunt aliniate cu câmpul
magnetic al Pământului. Ele se pot deplasa din proprie
iniţiativă”, a declarat Loi. Cercetătoarea a afirmat că
aceste tuburi plasmatice ar putea denatura datele
astronomice, în special sistemele de navigaţie prin
satelit. Deşi unii au fost sceptici la început,
descoperirea studentei a fost validată şi recunoscută pe
plan internaţional. Lucrarea sa a fost publicată în
Geophysical Letters.

Megastructura extraterestră
 De mai mult timp, oamenii de ştiinţă se chinuie să
rezolve misterul fluctuaţiei neregulate de lumină
provenită de la steaua KIC 8462852, numită şi Steaua
Tabby sau „megastructura extraterestră” 122 . O nouă
ipoteză de lucru indică probabilitatea existenţei unor
rămăşiţe a unei planete care a fost absorbită în stea.
Cercetătorii de la Universitatea Columbia (SUA)
sugerează că steaua prezintă aceste intermitenţe în
transmiterea luminii datorită rămăşiţelor unei planete
sau a lumilor acesteia.
A fost observată o descreştere generală a intensităţii
luminii din 1890 până în 1989. Echipa susţine că, dacă
KIC 8462852 a absorbit o planetă, energia eliberată a
cauzat o creştere în luminozitate, iar acum suntem în
faza în care steaua revine la luminozitatea originală.
Cercetătorii emit posibilitatea ca o astfel de coliziune să
fie mai des întâlnită decât s-a crezut până acum. Brian
Metzger, savantul care a condus acest studiu susţine că,
pe timpul vieţii unei stele, „ceva în jurul a 10 planete
Jupiter cad într-o stea”. Acesta dezvăluie şi că „aceste
fluctuaţii de lumină durează doar câteva zile, aşadar

122 Alexandru Voiculescu, Aceasta poate fi cea mai bună explicaţie pentru
existenta megastructurii extraterestre. Consider că este pe primul nivel al
explicaţiilor", pe site-ul
http://www.descopera.ro/stiinta/16057225-aceasta-poate-fi-cea-mai-buna-explic
atie-pentru-existenta-megastructurii-extraterestre-consider-ca-este-pe-primul-ni
vel-al-explicatiilor, vizitat pe 3 februarie 2017, orele 8:01.
când vedem una trebuie să alertăm toate telescoapele”,
astfel cercetătorii întâmpină o dificultate în culegerea
informaţiilor.

Obiecte misterioase în apele mărilor

Nava spaţială din Marea Baltică

În octombrie 2016, o echipă de scafandri a coborât în

apele Mării Baltice pentru a cerceta un obiect misterios
identificat pe fundul acesteia, de forma unei nave
spaţiale necunoscute încă 123 : obiectul are o formă
circulară, cu un diametru de aproximativ 20 de metri,
înălţimea cca 5 metri, iar marginile curbate spre
interior, asemănătoare cu cele ale ciupercilor.
În partea superioară, obiectul prezintă un orificiu în
formă de ou, care conduce în interiorul său. În jurul
acestui orificiu, scafandrii au găsit formaţiuni de roci
vulcanice, care prezentau şi urme de lavă, lucru extrem
de interesant, deoarece în Marea Baltică nu au fost
înregistrate activităţi vulcanice.
Unul dintre scafandri a declarat că iniţial a crezut că
este vorba despre o piatră, dar în momentul în care s-a

123Abisul apelor, legătura stranie între extratereştrii şi Atlantida, pe site-ul

http://www.efemeride.ro/abisul-apelor-legatura-stranie-intre-extratestri-si-atlan
tida, vizitat pe 15 noiembrie 2016, orele 12:37.
apropiat, şi-a dat seama că este ceva cu totul diferit. El a
declarat că „putem specula că ar fi modelat de natură,
dar este cel mai ciudat lucru pe care l-am văzut în cei 20
de ani de carieră ca scufundător profesionist”.
Un alt mister pe care echipa suedeză de cercetători
nu l-a putut elucida este pista de 300 de metri de pe
fundul mării care duce spre ciudatul obiect.

Conul de bazalt din Marea Galileei

O altă structură misterioasă a fost descoperită în vara

anului 2003, în Marea Galileei, prin utilizarea unui
sonar. Este vorba despre un con monumental, gigant,
compus din pietre de bazalt a căror masă totală ar fi de
cca 60.000 tone. Specialiştii nu ştiu la ce servea
misterioasa structură ce cântăreşte mai mult decât
vasele de război contemporane şi nici când a fost
construită.
Structura are o înălţime de 10 metri şi un diametru de
70 de metri. Ca reper, cercul exterior de menhire de la
Stonehenge are un diametru de două ori mai mic, iar
cele mai înalte pietre de la Stonehenge nu ating
înălţimea acestei structuri.
Structura din Marea Galileei se aseamănă cu un turn
de pietre aşezate una peste cealaltă. Astfel de structuri
sunt întâlnite în lumea întreagă, unele fiind folosite
pentru a marca morminte. Specialiştii afirmă că
originea structurii este artificială.

Opinii de la Vatican

În pofida descoperirii unei planete gemene cu

Pământul, părintele José Funes, directorul
Observatorului Astronomic de la Vatican, consideră că
este improbabilă o întâlnire de gradul trei, între oameni
şi extratereştri124. Orice descoperire a unei noi planete
şi, cu atât mai mult descoperirea planetei Kepler 425b,
constituie o descoperire bună. Există posibilitatea ca
acolo să existe viaţă, chiar viaţă inteligentă. Este nevoie
de 11 milioane de ani lumină pentru ca o navă trimisă
de pe Pământ să ajungă pe această planetă, care se află
la o distanţă de 1.400 de ani lumină.
Posibilitatea existenţei vieţii extraterestre nu
complică mesajul biblic. Descoperirea vieţii inteligente
nu înseamnă că nu există Dumnezeu sau că Dumnezeu
şi-a trimis fiul acolo.
Încarnarea Fiului lui Dumnezeu este un eveniment
unic în istoria Umanităţii şi a Universului, a mai spus
Funes. Dumnezeu s-a întrupat în Iisus o singură dată,

124Descoperirea vieţii inteligente nu înseamnă că nu există Dumnezeu, sau că

Dumnezeu şi-a trimis fiul acolo, pe site-ul www.efemeride.ro, vizitat pe 19
ianuarie 2017, orele 7:04.
acum 2.000 de ani, în Palestina. Şi El nu a ales un
francez, italian sau argentinian, ci un evreu.

Paralela de 33 grade

Numărul 33 nu este un simplu număr. În jurul lui

gravitează multe mistere şi evenimente stranii sau de
mare însemnătate istorică şi simbolică125. De exemplu,
33 de ani a fost vârsta la care Isus a fost crucificat, 33
este cel mai înalt grad al Franc-Masoneriei de Rit
Scoţian Antic şi Acceptat şi tot 33 este numărul
vertebrelor din corpul uman, dar şi al articulaţiilor
piciorului. Paralela de 33 grade latitudine nordică este
o dovadă că acest număr are o semnificaţie aparte. De
exemplu, această paralelă prin sau prin vecinătatea
imediată a câteva oraşe cu semnificaţie istorică, precum
Los Angeles, Phoenix, Dallas şi celebrul oraş Roswell,
cunoscut în întreaga lume pentru istoria sa încărcată de
apariţii OZN. Preşedintele SUA, John F. Kennedy a fost
asasinat în oraşul Dallas, iar fratele său, Robert, a fost
asasinat tot pe paralela 33, în hotelul Ambasador din
Los Angeles.

125 Preluare de pe site-ul

http://incredibilia.ro/misterele-neelucidate-ale-paralelei-33/?utm_source=feedbu
mer&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+IncredibiliaNewsletter+%
28Incredibilia.ro+-+RSS+Newsletter%29, vizitat pe 18 decembrie 2016, orele 9:10.
 Prima explozie nucleară a avut loc în Alamogordo,
New Mexico (SUA), localitate situată pe paralela 33, iar
atacul cu bomba atomică a fost declanşat asupra
oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki, ambele
situate între paralele 32 şi 34.
Leagănul civilizaţiei sumeriene, zona Golfului Persie
din vechea Mesopotamia, acum Irak, este locul unde
paralela 33 Nord se intersectează cu râurile Tigru şi
Eufrat. Unele texte biblice sugerează că Grădina
Edenului s-ar fi aflat tot în acest loc, care în prezent
arată mai degrabă a iad materializat, din cauza
conflictelor devastatoare din zonă. Rămânând în Irakul
de astăzi, capitala Bagdad este situată la latitudinea 33
grade şi 33 minute Nord, iar palatul lui Saddam
Hussein a fost construit la aceleaşi coordonate.
Oraşul antic Damasc, din Siria, dar şi Afganistanul,
regiuni care sunt în zilele noastre victime ale unor
conflicte extrem de sângeroase, se află tot în apropierea
acestei paralele.
Piramida Albă, situată la aproximativ 90 de kilometri
de oraşul chinezesc X’ian, se află tot pe paralela 33.
Luminile din Phoenix, celebrul incident OZN din 1997,
au avut loc deasupra oraşului Phoenix, situat tot pe
paralela 33.
 Planete care susţin viaţa

În luna august 2016, a fost descoperită încă o planetă

asemănătoare Pământului, care a fost botezată Proxima
b126. Planeta se află la doar 4 ani lumină de Terra, fiind
cea mai apropiată planetă de Sistemul nostru Solar şi se
află pe orbita cunoscutei stele Proxima Centauri, unii
cercetători considerând-o „locuibilă”.
Distanţa dintre Proxima b şi steaua în jurul căreia
gravitează este de douăzeci de dori mai mică decât cea
dintre Pământ şi Soare. Astfel, planeta poate efectua o
rotaţie completă pe orbita din jurul stele Proxima
Centauri în doar 11,2 zile.
O echipă de oameni de ştiinţă de la Marseille
Astrophysics Laboratory, din cadrul Centre Naţionale
de la Recherche Scientificque crede că Proxima b ar
putea găzdui viaţă, datorită faptului că are apă pe toată
suprafaţa. Studiul a fost publicat în Astrophysical
Journal Letters, iar cercetătorii explică faptul că planeta
ar putea fi acoperită de un ocean cu o adâncime de 200
de kilometri.
În mod normal, din cauza distanţei mici dintre

126 Preluare de pe site-ul

http://incredibilia.ro/misterele-neelucidate-ale-paralelei-33/?utm_source=feedbu
mer&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+IncredibiliaNewsletter+%
28Incredibilia.ro+-+RSS+Newsletter%29, vizitat pe 18 decembrie 2016, orele 9:10.
planetă şi steaua pe care o orbitează, căldura ar fi o
problemă, dar în acest caz, nu avem de-a face cu o stea
la fel de puternică precum Soarele, astfel că
temperaturile de pe Proxima b ar trebui să fie
asemănătoare celor de pe Pământ. Din păcate, pericolul
radiaţiilor rămâne, dar Bastien Brugger, principalul
membru al echipei de cercetători a declarat pentru The
Independent că Proxima b este una dintre cele mai
remarcabile planete din afara Sistemului nostru Solar
care poate susţine viaţa.
În plus, un alt aspect interesant e distanţa mică faţă
de Pământ. Până în acest moment, Proxima b este cea
mai apropiată planetă de sistemul nostru solar, iar
posibilitatea de a susţine forme de viaţă extraterestre
nu are cum să nu entuziasmeze comunitatea ştiinţifică.
O altă planetă asemănătoare Pământului ar fi
Kepler-62f, care se află în Constelaţia Lira şi dispune de
un ocean vast, îndeplinind condiţiile necesare pentru a
susţine viaţa. Spre deosebire de Proxima b, Kepler-62f
este situată la nu mai puţin de 1.200 de ani lumină de
Terra.

Rezonanta Schumann

În anul 1920, un alt cercetător, Hans Berger, a reuşit

cu ajutorul unui aparat să înregistreze o frecvenţă
transmisă de creier. Valoarea celor două descoperiri a
fost mai importantă atunci când cele două au fost
asociate.
În anul 1954, Schumann împreună cu un alt om de
ştiinţă, Konig, au confirmat faptul că rezonanţa
Pământului se menţine la o frecvenţă de 7,83 Hz. De
atunci se foloseşte termenul de Rezonanţa Schumann
pentru măsurarea pulsului şi a ritmului
Pământului.127
Ceva mai târziu, s-a descoperit că frecvenţa
Pământului se potriveşte cu cea a creierului uman.
Studiile arată că absenţa undelor Schumann duce la
grave probleme de sănătate fizică şi mentală.
S-a efectuat următorul experiment: a fost construit un
buncăr subteran complet izolat de câmpurile
magnetice. Patru săptămâni, mai mulţi studenţi
voluntari au trăit în acest buncăr. Voluntarii au suferit
un stres emoţional şi migrene. Când au fost introduse
în buncăr frecvenţe Schumann, voluntarii şi-au revenit.
Alte experimente au demonstrat că rezonanţele
Schumann produc spirale noi de ADN în apă.
Conexiunea noastră cu această frecvenţă este
perturbată de radiaţiile nocive, linii de înaltă tensiune,

127 Preluare de pe site-ul

http://www.efemeride.ro/accelerarea-rezonantei-schumann-si-influentele-asupr
a-adn-ului-uman, vizitat pe 27 decembrie 2016, orele 7:42.
antene radio, telefoane mobile. O primă concluzie a
cercetătorilor a fost că ADN-ul funcţionează normal
numai la frecvenţa de 7,83 Hz. Orice perturbare
provoacă boli, printre care şi cancerul.
Se spune că noi, oamenii, trăim într-o matrice în care
există câmpuri oscilante. Perturbarea acestor câmpuri a
fost cauzată şi de celebrul şi misteriosul proiect
HAARP, care acţionează în mod negativ asupra
ionosferei.

Rezonanta Pământului este un fenomen în creştere

S-a constatat că în diferite părţi ale planetei ea variază

şi nu mai e o constantă. Câmpul magnetic a pierdut în
ultimii 4000 de ani, jumătate din intensitatea sa. Un alt
fenomen care afectează rezonanţa Schumann este
inversarea polilor magnetici. Timpul va părea că se
scurge mai repede, astfel încât, o zi de 24 de ore va
părea ca una de 16 ore.
Toate aceste fenomene acţionează în mod direct
asupra fiecăruia dintre noi. Legătura dintre om şi
pământ se modifică, făcându-ne mai vulnerabili şi mai
expuşi bolilor. Sunt zone pe glob unde rezonanţa este
de 13 Hz. Punctul zero sau schimbarea polilor
magnetici este un fenomen care se produce o dată la
13.000 de ani şi mai este cunoscut ca procesiunea
echinocţiilor. Soarele răsare din partea de vest şi va
apune în partea de răsărit.
Multe dintre tehnologiile pe care le cunoaştem nu vor
mai funcţiona. Rămâne să vedem ce influenţă au toate
aceste fenomene asupra organismului uman. Nu se ştie
dacă ADN-ul uman se va adapta la toate aceste
transformări...

Semnale radio

Astronomii au detectat un semnal radio misterios

care provine de la o stea asemănătoare Soarelui 128 .
Semnalul este produs de steaua HD 164595, situată la
aproximativ 94 de ani lumină depărtare de Terra, în
constelaţia Hercules. Observarea acestui semnal a fost
făcută în 2015 cu ajutorul telescopului radio rusesc
Ratan-600.
Deşi oamenii de ştiinţă cred că semnalul ar putea fi
rezultatul unui fenomen cosmic, aceştia au cerut şi
părerea specialiştilor din Programul SETI (Search
Extraterestre Intelligence), pentru o analiză mai

128 Preluare de pe site-ul

http://www.cunoastelumea.ro/astronomii-au-detectat-un-semnal-radio-misterio
r-care-provine-de-la-o-stea-asemanatoarea-soarelui-nostru-ar-putea-fi-o-civiliza
tie-extraterestra/, pe care Radu Ungureanu a postat pe 30 august 2016 articolul
cu acelaşi nume.
complexă şi o părere oficială. „Nimeni nu pretinde că
aceasta este opera unei civilizaţii extraterestre... însă
este destul de provocator. Cercetătorii de la Ratan-600
monitorizează acum în permanenţă steaua HD
164595”, a declarat astronomul amator şi autorul mai
multor cărţi de specialitate, Paul Gilster.
Semnalul emis de HD 164595 este extrem de
interesant datorită asemănărilor acestei stele cu
Soarele. HD 164595 cântăreşte aproape cât astrul nostru
ceresc, fiind doar cu 1% mai uşoară. Are o vechime de
4, 5 miliarde de ani, o temperatură similară, şi chiar o
compoziţie elementară aproape identică cu Soarele.

Staţiile spaţiale chineze

În 2011, Congresul american a decis interzicerea

participării Chinei pe Staţia Spaţială Internaţională, din
motive „de securitate” 129 . Fără să fie descurajată,
Republica Populară Chineză a decis să-şi construiască
propria staţie spaţială.
Tiangong-1, lansat în 2011, a reprezentat primul pas
pentru crearea unei staţii spaţiale. Prototipul a fost
utilizat pentru a practica ancorarea navelor spaţiale şi

129Oana Bujor, După ce americanii le-au interzis accesul pe Staţia Spaţială

Internaţională, chinezii au lansat a doua staţie spaţială. Ce misiune vor avea cei
doi astronauţi, pe site-ul www.descopera.ro, vizitat pe 15 septembrie 2016
pentru a găzdui oamenii pentru misiuni de scurtă
durată.
Tiangong-2 a fost lansată pe 15 septembrie 2016 din
deşertul Gobi la ora 22:04 ora locală (17:04 ora
României). O rachetă Long March 2F a propulsat staţia
spaţială în spaţiu la 392 de kilometri deasupra solului.
China este pregătită acum să continue proiectul,
trimiţând doi astronauţi să trăiască în spaţiu pentru un
timp îndelungat. Astronauţii vor realiza experimente
din zona medicinei, a fizicii şi a biologiei, precum
transmisiile cuantice, timpul în spaţiu sau furtunile
solare.
Un al treilea modul Tiangong-3 va fi lansat în
decursul următorilor ani. Modul său de proiectare va
întregi staţia spaţială chineză, experţii considerând că
astronauţii se vor putea instala permanent până în
2020.

1991, VG se comportă ciudat

În vara anului 2017, un obiect misterios, ale cărui

origini sunt necunoscute, va trece a doua oară pe lângă
Pământ130. Enigmaticul obiect se deplasează cu viteză

130 Sursa: site-ul

http://incredibilia.ro/cercetatorii-sunt-uluiti-un-obiect-foarte-ciudat-din-spatiu-s
e-apropie-de-pamant/, vizitat pe 27 decembrie 2016, orele 6:46.
variabilă, decelerând şi accelerând treptat şi are o
luminiscenţă şi o orbită ieşite din comun. Obiectul a
fost descoperit pe 6 noiembrie 1991 de către astronomul
James Scotti. Numeroase corpuri cereşti sunt
descoperite şi studiate de astronomi în fiecare zi. Însă
acest obiect nu se aseamănă cu nici un alt corp ceresc
analizat până acum.
În primul rând, atunci când a fost descoperit, avea un
diametru de doar 10 metri şi o orbită heliocentrică
oarecum asemănătoare cu a planetei noastre, orbită
care se întinde până la marginea Sistemului Solar. În
mod normal, un obiect de asemenea dimensiuni nu ar
trebui să se mişte aşa, spun oamenii de ştiinţă. Un alt
lucru bizar este faptul că 1991 VG se deplasează cu
viteze variabile, accelerând şi decelerând treptat,
comportament nemaiîntâlnit la corpurile cereşti
obişnuite, care au viteze constante.
După ce au reconstruit orbita iniţială a obiectului,
cercetătorii şi-au dat seama că 1991 VG a mai trecut o
dată pe lângă Pământ, în martie 1975. Din nou, este
vorba de un comportament anormal, deoarece
asteroizii nu supravieţuiesc atât de mult timp în spaţiu
şi nu rămân pe aceeaşi orbită, astfel că este destul de
improbabil ca un asteroid să treacă pe lângă Pământ de
două ori, prin acelaşi loc. Mai mult, oamenii de ştiinţă
au concluzionat că obiectul are o rotaţie ciudată, iar
luminozitatea lui variază în timp.
Toate aceste anomalii au făcut imposibilă
identificarea naturii acestui obiect, iar cercetătorii nu se
pot pune de acord şi nu pot propune o singură teorie cu
privire la el: „Am analizat toate posibilităţile ca 1991
VG să fie un obiect creat de oameni. Au existat câteva
nave spaţiale sau rachete din care 1991 VG s-ar fi putut
desprinde, dar, după ce am analizat fiecare ipoteză în
parte, le-am eliminat pe toate”, a declarat Scotti. Unii
susţin că 1991 VG ar putea fi o sondă extraterestră,
trimisă în spaţiu pentru a descoperi sau monitoriza alte
forme de viaţă, alţii spun că este vorba doar de un
rezervor gol de combustibil sau de o bucată desprinsă
din racheta misiunii Apollo 12.

Trovanţii din România

Sunt pietre bizare, au forme sferice, elipsoidale sau

au aspectul cifrei opt131. Au mărimi diferite, de la câţiva
centimetri pana la câţiva metri. „Se nasc” într-un deal
nisipos, se desprind dintr-o râpă şi cad într-o vale. Sunt
pietrele din comuna vâlceană Costeşti, denumite
ştiinţific trovanţi. Acest fenomen neobişnuit ne

131Preluare a studiului Trovanţii, fascinantele „pietre vii" care cresc pe dealurile

din România, pe site-ul http://incredibilia.ro/trovantii-pietrele-care-cresc/, vizitat
pe 24 ianuarie 2017, orei 10:43.
dovedeşte încă o dată că natura este un organism viu,
în care pietrele cresc şi se mişcă, în adevăratul sens al
cuvântului. Rezervaţia Naturală Muzeul Trovanţilor,
din Costeşti, judeţul Vâlcea, este un loc creat peste cea
mai mare mulţime de astfel de „fiinţe de piatră”.
Localnicii au început să le acorde atenţie trovanţilor
după ce au observat că pietrele rotunjite cresc puţin
câte puţin, în special în zilele ploioase. Mărimile
trovanţilor variază de la câteva grame la câteva tone.
Cel mai mare trovant măsoară aproape 10 metri
înălţime.
Muzeul Trovanţilor se găseşte la o distanţă de
aproximativ 45 de minute de Râmnicu Vâlcea (parcursă
cu maşina). Un alt aspect interesant este că pietrele mai
mici par a avea o rată de creştere mai mare decât cele
mari. Procesul de creştere a trovanţilor poate fi
comparat cu procesul formării perlelor în jurul unui
grăunte de nisip intrat în cochilia scoicii.
Pe colinele cu trovanţi, pe bolovani se pot distinge
zone concentrice care seamănă cu inelele unui trunchi
de copac. Caracteristica specială pe care toţi trovanţii o
au în comun sunt formele sinuoase, curbate. Însă
trovanţii cresc neuniform, iar din acest motiv se
dezvoltă în forme dintre cele mai bizare. Totuşi,
pietrele nu cresc ca ciupercile. Unii trovanţi, la fel ca
faimoasele pietre mişcătoare din Valea Morţii,
California (SUA), îşi schimbă locul uneori.

Trovanţii se înmulţesc

Dar geologii nu se mulţumesc cu explicaţia din popor

că trovanţii sunt „fiinţe vii”. Specialiştii pun fenomenul
de creştere a trovanţilor pe seama conţinutului de
săruri minerale din piatră. Atunci când suprafaţa este
udă, materialul din care este formată piatra începe să se
dilate şi produce presiune din interior asupra stratului
nisipos de la suprafaţă, ceea ce dă impresia de creştere
a pietrelor.
Astfel, se formează bulgări pe suprafaţa trovanţilor,
noi formaţiuni de piatră care cresc apoi până ajung la
dimensiuni foarte mari. Pe măsură ce dimensiunile
bulgărilor cresc tot mai mult, aceştia se desprind de
pietrele pe care s-au format, sub presiunea gravitaţiei,
şi devin trovanţi individuali.
 Din acest motiv, fiecare trovant nou, separat, are deja
dezvoltat pe suprafaţă un cel puţin miez acoperit cu un
strat subţire de nisip – adică nu diferă cu nimic de
ceilalţi trovanţi din jurul său. Şi chiar dacă geologii au
reuşit să explice fenomenul răspândirii pietrelor,
diviziunea nucleelor de trovanţi nu este încă pe deplin
înţeleasă. Procesul reproducerii trovanţilor poate fi
comparat cu altoirea plantelor. Recapitulând, avem
următoarele: aceste pietre cresc; pietrele mici cresc mai
repede decât cele mari; pietrele se multiplică; se mişcă.
Cu toate aceste date puse cap la cap, trovanţii par o
formă de viaţă anorganică.
Astăzi, Rezervaţia Naturală Muzeul Trovanţilor este
o importantă atracţie turistică. Pietrele sunt o
curiozitate pentru foarte multă lume. Pietre
asemănătoare trovanţilor de la Vâlcea mai pot fi găsite
în Buzău sau Suceava, dar şi în Rusia, în satul
Andreevka din regiunea Oryol.

Vortexuri terestre

Corpul uman subtil prezintă un sistem de canale şi

circuite energetice. Chakra este centrul de distribuţie a
energiei. La fel ca şi corpul uman, Pământul este
acoperit cu circuite şi canale energetice care transmit
energie nu numai la suprafaţa planetei, ci şi în
interiorul acesteia.132
Între Pământ, corpul uman şi Cosmos există o
legătură indestructibilă, prin fluxurile energetice care
se creează. Vechile civilizaţii cunoşteau această
legătură, iar iniţiaţii utilizau calcule matematice pentru
a determina locurile energetice puternice, locuri numite
sacre. În locurile cu fluxuri energetice puternice, erau
construite altare şi temple religioase. Mai mult, aceste

Vortexuri terestre, sacralitate şi distorsiuni temporale,

132 pe site-ul
www.efemeride.ro, vizitat pe 28 martie 2016, orele 14:46.
temple erau orientate în funcţie de anumite constelaţii.
Pietrele aşezate în formă de cerc aveau proprietatea
de a capta şi stoca energia cosmică. Aceste locuri erau
considerate sacre pentru că omul putea evolua
spiritual. Tot în aceste locuri, oamenii se vindecau de
boli, deveneau mai rezistenţi şi din punct de vedere
fizic. Între chakra, centrul energetic al corpului subtil şi
pietrele aşezate în formă de cerc se crea un schimb de
energie, se creau fluxuri energetice benefice
organismului şi mentalului.
Aceeaşi situaţie pentru templele vechilor civilizaţii şi
pentru marile catedrale creştine. Construcţiile erau
ridicate în zone puternic energetice. Măsurătorile pe
care specialiştii le-au efectuat în marile catedrale au
demonstrat existenţa unor fluxuri energetice foarte
puternice. Aceste locuri sacre permiteau comunicarea
transdimensională. Acolo se produceau evenimente
suprareale. Marii magicieni ai lumii au căutat aceste
locuri, în dorinţa de a-şi experimenta puterile.
Profesorul britanic, Ivan Sanders, a publicat în anul
1972 un articol în care susţinea că Pământul are 12
vortexuri ale diavolului. Afirmaţia lui se baza pe faptul
că aceste 12 zone prezintă anomalii magnetice,
distorsiuni ale timpului, dispariţii misterioase. Una
dintre aceste zone este Triunghiul Bermudelor, unde
nordul magnetic este identic cu nordul geografic.
 O altă zonă se află în estul Japoniei. Vorbim despre
Marea Diavolului, o zonă unde se produc distorsiuni
temporale, iar numărul dispariţiilor navelor este mare.
În prezent, autorităţile japoneze au interzis navigaţia
pe anumite zone ale mării. O altă zonă este în apropiere
de Hawai, unde sistemul electronic al aparatelor de
zbor se defectează. Zona mai este cunoscută cu o
activitate vulcanică foarte mare.
Punctul central al planetei îl constituie Nilul şi
piramidele din Egipt. Conform specialiştilor acestea se
află într-o zonă cu un uriaş flux energetic. Piramidele
din Egipt se află într-o comunicare energetică, cu o altă
celebră zonă, cea a piramidelor din Yucatan. Profesorul
Sanders susţinea că zonele puternic energetice au
resurse de aur şi argint. Cele două metale captează
foarte bine energia cosmică.

Artefacte importante

Amuleta din Mehragarh (Pakistan)

Apocalipsa din fresca „Roata lumii” (România)
Artefactele de la Tell Al Ubaid (Irak)
Artefactele de la Gizeh (Egipt)
Artefactele de la Heracleion (Egipt)
Artefactele de pe Muntele Molpir (Slovacia)
Artefactul din Coso (SUA)
 Astronatutul de la Salamanca (Spania)
Astronautul din Val Camonica (Italia)
Bagheta siriană
Bateria de la Bagdad (Irak)
Becul antic egiptean
Burghiul scoţian
Cartea lui Dzyan
Cazanele din Iakuţia (Federaţia Rusă)
Călcâiul de la Aiud (România)
Cele 10 porunci din New Mexico (SUA)
Cercurile de piatră
Ciocanul scoţian
Ciocanul din Texas (SUA)
Complexul megalitic de la Carnac (Franţa)
Complexul megalitic de la Gunung Padang
(Indonezia)
Craniile de cristal din Mexic
Craniile de la Bradford (SUA)
Craniile de la Paracas (Mexic)
Craniile din valiza Ahnenerbe
Craniul alungit din Peru
Craniul cu coame din Sayre (SUA)
Craniul din Munţii Rodopi (Bulgaria)
Craniul Sea Land (Danemarca)
Craniul tibetan sculptat (China)
Cupa şi ceştile de jad din Ecuador
Decalogul din Los Lunas (Mexic)
Detectorul chinezesc de cutremure
Discul genetic
Discul Prinţului Sabu (Egipt)
Discurile din Munţii Baian Kara-Ula (China)
Extraterestrul de la Tutana (România)
Extraterestrul uralian
Figurina de la Nampa (SUA)
Figurinele Acambaro (Mexic)
Gânditorul de la Cernavoda (România) şi soţia sa
Geoda din Munţii Mazone (China)
Globul de aur din Şcheii Braşovului (România)
Gobekli Tepe – site-ul neolitic (Turcia)
Harta celestă de la Changdor (Republica Başchiria)
Harta lui Hajji Ahmed
Harta lui Piri Reis
Lespedea de la Roşia Montană (România)
Manuscrisul „Cartea giganţilor” (Israel)
Marele zid din Texas (SUA)
Mâna de uriaş din Cuzco (Peru)
Mâna Roşie
Mecanismul de la Antikytera (Grecia)
Microcipul de la Labinsk (Rusia)
Modele vechi de avioane
Moneda din Illinois (SUA)
Monumentul Yoanguni (Japonia)
 Nan Madol (Micronezia)
Nava extraterestră din Biserica Mănăstirii din
Sighişoara (România)
Omul de la Guciuleşti-Tetoiu (România)
Pietrele Ica
Pietrele vii din Munţii Buzăului
Pilonul de fier din Delhi (India)
Pisica Om din Egipt
Podul lui Adam, Rama sau Seth
Reactorul de la Okko (Gabon)
Relicvele de la Cetatea Argedava (România)
Ruinele cetăţii Wari (Peru)
Ruinele de la Shoria (Federaţia Rusă)
Sabia de viking de tip Ulfbrecht
Sferele de la Ottosdal (Africa de Sud)
Sferele din Costa Rica
Templele megalitice din Malta
Ţevile de la Qinghai (China)
Umanoidul Ata din La Noria (Chile) Uneltele de la
Aix-en-Provence (Franţa) Urme fosile de 100–600 de
milioane de ani
Vasul din Dorchester (SUA)
Vehicule de 14 milioane de ani
Vestigiile Culturii Cucuteni
Vestigiile din Insula Şerpilor (Ucraina)
Zidul maritim din Bahamas
 Începutul Istoriei omului pe Terra este plasat de
ştiinţa actuală cu cca 8–10 mii de ani în urmă. Din
lectura Bibliei rezultă că omenirea s-a născut cu cca 6
mii de ani în urmă. Descoperiri, de regulă
întâmplătoare, ne aduc noi elemente şi trezesc
următoarele întrebări care, încă, nu au un răspuns:
1. O hartă ciudată, desenată pe o piele de gazelă, a
fost descoperită în 1929 şi înfăţişează Antarctica înainte
să fie îngheţată. Harta este semnată Piri Reis, un amiral
din armata turcă, ce a avut acces la Biblioteca Imperială
a Constantinopolului şi care a copiat-o doar, după un
alt model, în 1513.
Cărţile noastre de istorie ne spun că Antarctica a fost
descoperită de James Cook la 17 ianuarie 1773. Cine a
putut desena harta după care s-a inspirat Piri Reis şi
când pentru că Antarctica este sub gheaţă de zeci de
mii de ani?
2. O figurină bizară a fost descoperită în statul
american Idaho în 1889. Conform analizelor de
laborator s-a stabilit că are o vechime de peste 1 milion
de ani. Cine a putut să construiască o asemenea
figurină în urmă cu peste 1 milion de ani?
3. În China s-au descoperit peste 100 de piramide,
îngropate la 300 de metri în pământ. Arheologii sunt de
părere că acestea sunt cele mai vechi piramide existente
pe Terra.
Tot arheologii au demonstrat că este nevoie de zeci
de mii sau poate sute de mii de ani pentru ca un obiect
să fie «îngropat» de straturile succesive de civilizaţie la
300 de metri adâncime în pământ.
4. Există numeroase piramide construite pe fiecare
continent. Nimeni nu poate spune pentru ce au fost
construite aceste structuri megalitice, ci, există doar
presupuneri. Oare cine le-a construit şi în ce scop?
5. În Ecuador a fost descoperită o cupă cu 12 ceşti.
Sunt făcute din jad şi imediat au atras atenţia pentru că
dacă torni conţinutul celor 12 ceşti în cupă, aceasta se
umple perfect. Mai mult decât atât, interiorul cupei este
magnetic, dar nu şi exteriorul.
Cine a realizat acest set de ceşti şi care este cauza
pentru care interiorul cupei care le însoţeşte este
magnetic?
6. Peste 350 de artefacte ciudate au fost descoperite în
America Latină. Unul dintre ele înfăţişează o piramidă,
care are un ochi deasupra sa. Când este mişcat în
anumite direcţii se poate vedea o stea care pare
desprinsă din constelaţia Orion. Obiectele sunt
inscripţionate cu litere ciudate, care au mai fost găsite
prin diferite locuri din lume.
Artefactele au o vechime de câteva zeci de mii de ani.
Singura explicaţie ar fi că pe Pământ a existat o
civilizaţie mai avansată înaintea apariţiei omului pe
Terra sau sunt rodul gândirii unei astfel de civilizaţii?
7. Un termen de origine pre-sanskrită a fost
descoperit într-una dintre piramidele egiptene; tradus,
acesta are următoarea semnificaţie – „fiul creatorului
vine”. Despre ce creator este vorba şi de unde poate
veni?
8. În 1851 în Dorchester, Massachusetts (SUA), a fost
descoperit un vas din zinc şi argint. El are peste 100.000
de ani vechime, ceea ce certifică faptul că fiinţe
inteligente au existat pe Terra şi în acest trecut
îndepărtat. Despre ce fel de fiinţe este vorba şi care este
cauza pentru care au dispărut?
9. Toate religiile importante ale lumii – hindusă,
islamică şi creştină – promovează o poveste similară.
Cine doreşte ca omenirea să nu afle adevărul şi de ce?
10. Sistemele economice prin care a trecut civilizaţia
în ultimele sute de ani nu reprezintă decât un tip de
limitare şi îngrădire intelectuală. Oamenii sunt, în
general, educaţi să se comporte precum nişte roboţi şi
să nu aibă timp sau curaj să se mai gândească la
lucrurile cu adevărat importante din viaţa lor. Care este
cauza pentru care Omul este tratat, în general, precum
un sclav?
Trecutul Omenirii este mult mai complex decât îl
ştim azi din cărţile de Istorie. Există numeroşi oameni
de ştiinţă, care au sugerat că în fiecare colţ al globului
există anumite piese ale întregului puzzle, care odată
descoperite şi puse cap la cap ne vor oferi întregul
adevăr cu privire la viaţa de pe Terra în trecutul
îndepărtat.
Trecutul îndepărtat al planetei noastre este unul în
care au trăit diverse civilizaţii, dezvoltate mai mult sau
mai puţin, din punct de vedere tehnologic. Chiar dacă
această concluzie contrazice din temelii teoria
evoluţionistă propusă de Charles Darwin şi nu este
acceptată nici de către alţi specialişti, artefactele
descoperite pe Pământ de-a lungul timpului ridică
numeroase semne de întrebare despre ce se petrecea în
urmă cu mii şi milioane de ani pe Terra.
Versiunea acceptată oficial de istorici este că
Civilizaţia Umană a luat naştere în Mesopotamia în
jurul anului 6.500 î.Hr. şi a început să ia avânt abia în
jurul anului 5.000 î.Hr. Acum, cu ajutorul noilor
tehnologii şi al noilor descoperiri arheologice, au fost
aduse la lumină dovezi ale existenţei unor civilizaţii
antice mult mai dezvoltate decât credeam noi.
Aceste civilizaţii, despre care nu ştim aproape nimic,
au fost capabile să construiască structuri pe care astăzi,
cu tehnologia pe care o avem, ne-ar fi greu să le
recreăm. Biblia ne spune că Dumnezeu i-a creat pe
Adam şi Eva cu doar câteva mii de ani în urmă... Ştiinţa
ne informează că aceasta este ficţiune şi că omul are o
vechime de câteva milioane de ani, iar civilizaţia
actuală – de zeci de mii de ani... Există o mare de
dovezi arheologice că Istoria vieţii pe Pământ ar putea
fi mult diferită faţă de ceea ce ne spun versiunile
actuale geologice şi antropologice.
De-a lungul anilor, arheologii au descoperit
numeroase obiecte care par desprinse din ceea ce s-a
stabilit că este Istoria Civilizaţiilor care au existat pe
Terra. Vă prezentăm în continuare câteva dintre
construcţiile şi artefactele/obiectele care ne pun pe
gânduri şi ne indică faptul că, cel mai probabil, ştim
foarte puţine despre Istoria Civilizaţiilor care s-au
succedat pe Pământ.

Cele 9 artefacte uluitoare din tara noastră

„Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul

român, răspândindu-se apoi atât spre Răsărit cât şi spre
Apus! Acum 3–15 mii de ani”
William Schiller (arheolog american);

„Carpaţii se află într-o regiune a lumii unde este situat

centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute la ora
actuală”
Daniel Ruzo (arheolog peruvian).
 Cel mai vechi schelet de umanoid a fost găsit în
Râmnicu Vâlcea, a fost numit „Pescarul de la lacul
Getic” şi are o vechime, datată cu Carbon 14 de circa un
milion de ani133.
O civilizaţie străveche, mai veche cu 1.000 de ani
decât cea sumeriană, s-a dezvoltat în estul României, la
Cucuteni.
Tăbliţele scrise de la Tărtăria sunt cu 1.000 de ani mai
vechi decât cele sumeriene.
Pe 11 august 2003, specialişti americani şi români au
pătruns în străfundurile masivului Bucegi şi au
descoperit o sală a proiecţiilor cu holograme care arată
o altă faţă a istoriei Terrei; tot atunci a fost descoperită
o amforă din aur monoatomic, care asigură
longevitatea, adică o persoană poate trăi mii de ani în
acelaşi corp fizic, dacă ar consuma aşa ceva în anumite
perioade stabilite.
În 1990, a fost descoperit în Masivul Şureanu un
munte „ticsit” cu filoane de aur pur, de un metru
lungime, lucru inexistent pe planetă, căci aurul se
găseşte numai în formă de minereu, combinat cu
nemetale, nu şi în formă pură desăvârşită.

133Pe site-ul http://groups.yahoo.com/group/anatecor/message, vizitat pe 25

aprilie 2013, orele 17:25.
 Dacii cunoşteau „taina spirituală” a aurului, care este
de fapt „lumina condensată”.
Cel mai vechi cuptor de topit metale de pe Terra a
fost descoperit la Câmpeni (judeţul Alba); cuptorul
datează de circa 6.000 ani î.Hr.
La Sarmizegetusa – alt loc special din România,
conform celor de la BBC – se aflau nişte artefacte
fabuloase (arhiva atlanţilor).
Conform lui Radu Cinamar, sub muntele Ceahlău se
află un artefact similar cu cel din Bucegi.

„Out of Place Artifacts”

La Manna este un oraş mic din Ecuador, situat în

provincia Cotopaxi, la 150 km de Latacunga, capitala
provinciei Cotopaxi. În 1984, arheologii au descoperit
ceva incredibil: o serie de obiecte care, potrivit
cercetătorilor, nu au origini precolumbiene. Aceste
artefacte au primit titlul de „Out of Place Artifacts”,
adică nelalocul lor. Astăzi, mulţi cred că aceste
elemente aparţineau civilizaţiei Atlantidei, dovedind că
Atlantida a avut legături cu America de Sud.
Printre misterioasele 350 de artefacte, există un
element care a uimit cercetătorii încă de la descoperirea
sa: o piramidă confecţionată dintr-un material
asemănător cu piatra, de circa 25 cm înălţime, ce are un
ochi deasupra sa (o reprezentare asemănătoare găsim
şi pe bancnota de 1 Dolar SUA). Când este mişcată în
anumite direcţii, pe piramidă se pot vedea stelele
constelaţiei Orion.

Printre artefactele descoperite există un element care

îi provoacă pe arheologi: un artefact mic, ilustrând o
cobră regală nativă din părţile sud-estice ale Asiei şi
care nu poate fi găsită în America de Sud. Datate cu
radio carbon, cele 350 de artefacte au demonstrat că au
o vechime de 100.000 de ani.

Amuleta din Mehragarh (Pakistan)

Veche de 6.000 de ani, o amuletă a fost descoperită

într-un sat neolitic din Mehragarh (Pakistan)134. Aceasta
reprezintă cel mai vechi exemplu al unei piese metalice
fabricate prin acelaşi tehnică pe care NASA o utilizează
şi astăzi: turnarea metalului în matriţă. Artefactul a fost
analizat utilizându-se o tehnică cunoscută ca imagistică
fotoluminiscentă pentru a determina modul în care a
fost fabricată. Procesul a implicat propagarea unei
lumini pe artefact şi măsurarea cantităţii de lumină
refractată. Deoarece materiale diferite reflectă diferite
cantităţi de lumină, experţii au reuşit să descopere
materialul din care a fost realizat artefactul.
Procesul analizei efectuate a dezvăluit că amuleta a
fost fabricată dintr-o singură bucată de metal prin
turnare în matriţă. Metoda implică realizarea unei
replici a obiectului din ceară şi crearea unei matriţe în

134 Oana Bujor, O amuletă veche de 6.000 de ani a fost creată prin aceeaşi tehnică
pe care NASA o utilizează astăzi, pe site-ul
http://www.descopera.ro/istorie/15968856-o-amuleta-veche-de-6000-de-ani-a-fo
st-creata-prin-aceiasi-tehnica-pe-care-nasa-o-utilizeaza-astazi, vizitat pe 26
noiembrie 2016, orele 7:15.
jurul acestei replici. Atunci când este încălzită, ceara
topită este scoasă afară şi în interior este turnat metal.
„În prezent, este şi cea mai precisă metodă de formare a
metalului, utilizată în aerodinamică, aeronautică şi
biomedicină”, a declarat unul dintre cercetători.
Tehnica descrisă a fost utilizată pentru crearea
numeroaselor componente de pe Staţia Spaţială
Internaţională şi Roverul Curiosity.

Apocalipsa din fresca „Roata Lumii” (România)

Biserica „Sfântul Nicolae” din Scheii Braşovului este

un pol spiritual, în jurul căruia a supravieţuit
românismul135. Edificiul are multe taine, unele dintre
ele nedesluşite până astăzi. Datând ca aşezământ din
1292, Biserica „Sf. Nicolae” domină, prin dimensiunile
sale impresionante, cartierul Scheii Braşovului 136 .
Biserica a fost ridicată din piatră, începând din anul
1495 de către localnici, cu ajutorul domnitorului Ţării
Româneşti, Neagoe Basarab. Satul românesc de aici,
concentrat în jurul lăcaşului de cult, a fost un centru

135 Apocalipsa redată de fresca „Roata Lumii" din Scheii Braşovului, pe site-ul
www.efemeride.ro/apocalipsa-redata-de-fresca-roata-lumii-din-scheii-brasovul
ui, vizitat pe 11 decembrie 2016, orele 7:24.
136 Sursa: De la Wikipedia, enciclopedia liberă, site vizitat pe 21 februarie 2017,

orele 15:49.
ortodox puternic, din moment ce, în anul 1399, papa
Bonifaciu al IX-lea cerea într-o bulă convertirea
„schismaticilor” din Corona (numele iniţial al
Braşovului). Biserica ortodoxă şi şcoala românească,
construită în apropierea ei, au fost un important centru
spiritual şi cultural pentru românii din toată Ţara
Bârsei, acţiunea lor extinzându-se asupra românilor din
întregul spaţiu românesc, mai ales după venirea
diaconului Coresi care a început să tipărească aici cărţi
bisericeşti în limba română. Numeroşi domni şi
familiile acestora au acordat danii bisericii din Schei.
Chiar şi împărăteasa Rusiei, Elisabeta, a trimis bisericii
daruri scumpe, constând în bani, obiecte sfinte
preoţeşti şi arhiereşti, obiecte de cult din metal preţios.
Biserica a fost ridicată iniţial în stil gotic, apoi a suferit
diverse transformări în stil baroc. În secolul al
XVIII-lea, planul bisericii a fost crescut prin adăugarea
unor paraclise şi a unui pridvor. Voievozii celor două
ţări româneşti – Ţara Românească şi Moldova – au
înzestrat biserica cu o colecţie însemnată de icoane
vechi.
Este singura biserică din lume unde Iisus este pictat
cu sabia în gura şi, spre surprinderea tuturor preoţilor,
tot aici apare şi Fecioara Maria aşezată pe tronul
Domnului. În această biserică mai există o frescă
numită „Roata lumii”. Ea reprezintă Apocalipsa care se
va produce din cauza inversării polilor magnetici ai
Pământului. În biserică există un loc unde se află
această frescă şi unde accesul vizitatorilor este interzis.
Acolo sunt reprezentate alte 13 scene ale Apocalipsei,
între care exploziile solare şi inversarea polilor
magnetici ai Terrei.
Biserica Sfântul Nicolae din Schei, loc de
închinăciune, leagăn al limbii române şi tezaur de
vestigii istorice preţioase, ascunde încă multe comori137.
Una dintre ele este paraclisul de nord, o încăpere aflată
în lateralul bisericii care, prin anii ’70, a fost închisă
publicului, din dispoziţia expresă a Securităţii statului.
Acest paraclis – care este, de fapt, tot o bisericuţă, cu
hramul „Adormirea Maicii Domnului” – are ascunse
pe pereţii lui profeţii despre sfârşitul lumii. Iniţial,
paraclisul a funcţionat ca sacristie (casă de taină pentru
Ordinul Sfintei Fecioare Maria) şi loc pentru
spovedanie. Ulterior, a devenit capelă funerară, din
1856 până în 1970, când a fost închis. Paraclisul are
doar 12,6 metri lungime, cu tot cu altar, şi 4,5 metri
lăţime, este dreptunghiular, cu bolţi semicilindrice şi o
turlă în zona centrală.
„Iulie 9 zile, luni, la 7 ceasuri, s-au pus temeliile

Inversarea polilor magnetici, pictată pe o biserică din Scheii Braşovului în

137 137

1700, pe sit.
paraclisului, care s-au făcut pentru treaba spovedaniei,
întru hramul Blagoveştenilor Precestei, care s-au făcut
prin îndrumarea şi purtarea de grijă a popei Radului,
fiul popei Radu Tempea”, spune o cronică din 1733. O
inscripţie din vechiul catastif al bisericii de la 1759 arată
că „fundator” a fost Costanda lui Manole. Picturile au
fost realizate în perioada 1737–1741 de către Gheorghe
Hrănite şi fratele său, Grigore, pe cheltuiala şcheienilor.
Icoana de hram a paraclisului păstrează inscripţia,
confirmând autorul şi data: „Iconopiseţ Gheorghie
Zugrav, 1738”.
Frescele deteriorate sporesc farmecul, dar şi misterul
paraclisului. Scenele Apocalipsei, Iisus ţinând sabia în
gură, ochiul lui David, toate acestea sunt zugrăvite pe
pereţii locaşului, încurcând minţile celor care încearcă
să le desluşească tâlcul.

Arhanghelii inversează polii Pământului

Cea mai interesantă frescă o găsim pe un contrafort.

Se numeşte „Roata lumii” şi redă o scenă a rotirii
Pământului în jurul Soarelui, rotaţie executată de sfinţi.
Fresca este bineînţeles unică – la nivel mondial. Soarele,
în mijlocul căruia este un triunghi echilateral care
încadrează „ochiul cel neobosit”, aruncă spre Pământ
raze ucigătoare. Este „Ochiul lui David”, dar seamănă
şi cu simbolul masonic.
Pământul este o sferă susţinută de patru personaje.
Două câte două şi la poli opuşi, aceste personaje au
haine de aceeaşi culoare. Par să fie doi bărbaţi şi două
femei. Nu au aceeaşi vârstă, nici de aceeaşi rasă nu par
să fie. Dar cel mai ciudat lucru este poziţia lor.
Personajele încearcă să urnească planeta, dar nu în plan
orizontal, al mişcării de rotaţie, ci în plan vertical, de
parcă ar vrea s-o dea peste cap.
Dacă această „roată a lumii” face parte din ansamblul
scenelor care descriu Apocalipsa, privind-o, putem face
legătura teoriei inversării polilor magnetici ai Terrei,
una din temele care anunţă sfârşitul lumii.
Fresca „Roata lumii” redă o scenă unică din viaţa
Pământului. Soarele are o reprezentare la fel de
neînţeleasă. Pământul este o sferă susţinută de patru
personaje, doi bărbaţi şi două femei, de rase diferite,
care vor să urnească Pământul şi să-l dea peste cap.

O reprezentare unică în lume

Îngerii care rotesc Pământul – reprezentare cel puţin

bizară, unică în lume – arată că Pământul se roteşte în
jurul Soarelui. „La momentul când a fost pictată,
Biserica Catolică încă nu admisese revoluţionara teorie
a lui Galilei (n. 1564 – d. 1642), deşi trecuse un secol. În
1741, Vaticanul a permis publicarea cărţilor savantului
şi abia ulterior a recunoscut formal teoria geocentrică şi
apoi pe cea heliocentrică.

Cu atât mai mult în 1738, nu se punea problema

rotaţiei planetelor. Pictorul Ioan Hrănite a fost un
pionier al ştiinţei în Ţările Române. Curios lucru, a
pictat o teorie ştiinţifică într-o biserică. De unde să fi
ştiut pictorul Ioan Hrănite de schimbarea polilor
magnetici sau de exploziile solare, două dintre teoriile
care prezic venirea apocalipsei, atunci când va veni...
 Frescele din Schei i-au tulburat pe mulţi cercetători şi
teologi. Poate că şi din această cauză accesul publicului
este interzis în zona unde sunt aceste picturi.
Vezi şi Globul de aur din Scheii Braşovului
(România).

Artefactele de la Tell Al’Ubaid (Irak)

Este un punct de vedere general acceptat în

arheologie faptul că civilizaţia umană a început în
Irakul de azi, în Mesopotamia antică, unde s-a
dezvoltat marea civilizaţie sumeriană138. Există însă o
descoperire arheologică în situl arheologic de la Al
Ubaid, unde au fost găsite mai multe artefacte vechi de
7.000 de ani, presumeriene, înfăţişând figuri umanoide
cu caracteristici de şopârlă.
Cultura Ubaidiană este o cultură preistorică din
Mesopotamia, datată între anii 5.500 şi 4.500 î.Hr. Ca şi
în cazul sumerienilor, originile poporului Ubaidian
sunt necunoscute.
Ubaidienii trăiau în aşezări săteşti mari, în case din
chirpici şi au dezvoltat arhitectura, dar şi agricultura cu
ajutorul irigaţiilor. Arhitectura interioară constă în case
mari, sub formă de T, curţi deschise, străzi pietruite,
precum şi echipamente de prelucrare a produselor
alimentare. Unele dintre aceste sate au început să se
dezvolte în oraşe, cum ar fi cele din Eridu, Ur şi Uruk,
siturile majore ale civilizaţiei sumeriene. În
conformitate cu textele sumeriene, Ur a fost considerat
a fi primul oraş din această parte a Terrei.
Situl principal unde au fost descoperite artefactele
neobişnuite se numeşte Tell Al’Ubaid, deşi figurine au
fost, de asemenea, găsite şi în Ur şi în Eridu. Situl
Al’Ubaid este o mică movilă de aproximativ o jumătate

138 138 Preluare de pe site-ul

http://www.efemeride.ro/misterioasele-artefacte-extraterestre-de-la-tell-al-ubaid
, vizitat pe 8 septembrie 2016, orele 17:06.
de kilometru în diametru şi doi metri deasupra solului.
Situl a fost excavat pentru prima dată de Harry
Reginald Hal, în 1919. Figurine masculine şi feminine
au fost găsite în diferite poziţii, iar cele mai multe
dintre figurine par a purta o cască de protecţie şi un fel
de căptuşeală pe umeri. Alte figurine au fost găsite
purtând un sceptru, ca şi simbol al dreptăţii. Fiecare
figurină are o postură diferită, dar cel mai ciudat dintre
toate este faptul că unele figurine de sex feminin ţin în
braţe copii sugari, iar părinţii şi copiii au chipuri de
şopârlă!
Figurinele sunt prezentate cu capete lungi, ochii
migdalaţi, feţe lungi conice şi un nas tipic de şopârlă.
Potrivit arheologilor, poziţiile lor, cum ar fi figurina
feminină ce alăptează, nu sugerează faptul că acestea ar
fi fost obiecte ritualice.

Artefactele de la Gizeh (Egipt)

La începutul secolului al XX-lea, egiptologul englez

Sir William Petrie a descoperit într-o structură de pe
platoul din Gizeh (Egipt) artefactele a diverse creaturi
de origine extraterestră139. Petrie nu a vrut să facă vâlvă

139 Descoperirea care poate schimba Istoria lumii din temelii, pe site-ul
http://www.efemeride.ro/25675-2, vizitat pe 12 octombrie 2016, orele 4:42.
prin descoperirea lui sau a fost sfătuit să procedeze
astfel şi a preluat artefactele în cel mai mare secret,
ascunzându-le în casa lui din Ierusalim, în spatele unui
perete gros, unde au stat câteva decenii până în clipa în
care a murit; atunci, mai mulţi reprezentanţi ai
Muzeului Rockefeller au venit... să le redescopere.
Artefactele egiptene au fost transportate la muzeul în
cauză, unde au fost închise într-o cameră specială,
departe de ochii publicului larg. Conform anumitor
specialişti care au dorit să-şi păstreze anonimatul din
motive lesne de înţeles, artefactele în cauză pot
schimba Istoria lumii. Se socoteşte că nu a venit
momentul în care oamenii să cunoască faptul că
diverse specii extraterestre care au vizitat Terra de-a
lungul timpului, s-au implicat decisiv în dezvoltarea
societăţii Oamenilor. Probabil că fără această implicare,
care cuprinde extrem de multe domenii, nu am fi
existat în ziua de astăzi.
Aceste artefacte confirmă ipoteza care susţine că
civilizaţiile de pe Terra, precum cea egipteană, dar şi
altele au fost conduse din umbră de extratereştri.
Artefactele în cauză întăresc această ipoteză şi leagă
civilizaţia egipteană de una extraterestră, extrem de
avansată, ceea ce explică modul în care au fost ridicate
de fapt piramidele, dar şi alte construcţii importante
din Egiptul antic.
 Artefactele de la Heracleion (Egipt)

În largul coastei Egiptului, scafandrii au descoperit în

golful Aboukir din Marea Mediterană mai multe
artefacte, aparţinând oraşului antic Heracleion 140 .
Oraşul datează din secolul al VI-lea î.Hr. şi deţine
artefacte deosebite, cum sunt statui măreţe ale zeilor şi
zeiţelor, de peste 40 m înălţime, sculptate din granit
roşu, comori de aur, pietre rare, temple enorme, foarte
bine conservate în apa mării. Scafandrul Franck
Goddio a descoperit o statuie enormă, sculptată de
mână, ce înfăţişează un faraon; această statuie are
aproximativ 30 m înălţime şi a fost găsită în apropierea
unui mare templu de sub mare.
Printre artefacte se află şi capul unei statui sculptate
în granit roşu, care-l ilustrează pe zeul Hapi,
responsabil cu inundarea Văii Nilului. Hapi este un
simbol al abundenţei şi al fertilităţii, dar niciodată până
acum nu a mai fost descoperit la o asemenea
dimensiune. Faraonul Egiptului, regina sa şi zeul Hapi
au fost descoperiţi într-un templu care datează din
secolul al II-lea î.Hr. Templul a fost găsit rupt în 17

140 Preluare de pe site-ul

http://www.hathorbooks.ro/blog/41_Ce-au-g%C4%-83sit-oamenii-de-%C8%99ti
in%C8%9B%C4%83-.html, vizitat pe 26 februarie 2017, orele 18:21.
bucăţi, dar toate piesele au fost descoperite şi puse din
nou împreună.
În sectorul sudic al oraşului Heracleion a fost
descoperită o placă de aur pe care este scris un text în
limba greacă, cu rol de semnătură pentru piatra de
fundaţie a unui alt templu; semnătura aparţine
responsabilului cu construirea acestei zone, Regele
Ptolemeu al III-lea, care a domnit în Egipt, între anii
246–222 î.Hr.
Printre celelalte artefacte descoperite de scafandrii, se
numără: a) o statuie de bronz a zeului Osiris, al cărui
cap este acoperit cu o coroană – însemnul tipic al
puterii, iar ochii sunt împodobiţi cu foiţă de aur; b) o
lampă confecţionată din bronz, care funcţiona cu ulei,
aflată într-o stare excelentă, care datează din secolul al
II-lea î.Hr.; c) o piatră inscripţionată din ordinul lui
Nectanebo I, cândva, între 378 şi 362 î.Hr.; d) o piatră
plină de fragmente de aur, care datează din secolul al
VI-lea î.Hr.; e) o statuie absolut uimitoare, înfăţişând-o
probabil pe Cleopatra, îmbrăcată ca zeiţa Isis; f) o
statuie de granit roşu, descoperită lângă marele templu
al lui Heracleion şi care are o greutate impresionantă,
de aproximativ 4 tone; g) o altă statuie a unei regine,
sculptată în piatră de culoare închisă; h) capul înalt de 5
metri, sculptat în granit roşu, al unui faraon, ; i) o
figurină mică de bronz, ce înfăţişează un faraon al
dinastiei a 26-a, găsită într-un templu mai mic din
oraşul subacvatic Heracleion.
Faptul că acest oraş a fost lăsat sub apă, neatins, de
aproape 2.500 de ani, este în sine un factor uimitor, apoi
statuile şi artefactele enunţate, masive, şi aproape
perfect conservate.

Artefactele de pe Muntele Molpir (Slovacia)

În anii ’50 ai secolului trecut, o echipă de arheologi

conduşi de Ştefan Jamsak a lucrat aici: suprafaţa
cercetată a fost de circa
14 ha, ceea ce demonstra că aici a fost o mare aşezare
preistorică, situată în Munţii Carpaţi, de nord-vest, din
Slovacia de azi, aşezare aflată în apropierea satului
Smolenice, la o distanţă de circa 50 km de capitala ţării
– Bratislava. Primii oameni de ştiinţă au făcut săpături
oficiale în zonă, la începutul secolului XX. Arheologul
A. Loubal a murit la scurt timp după efectuarea
cercetărilor sale – însemnările lui nu au mai fost găsite,
iar cele câteva exponate pe care le-a donat Muzeului
din Târnava au dispărut fără urmă. Între 1963–1971, a
avut loc altă serie de săpături oficiale, conduse de dr.
Mikulas Duşek, de la Institutul de Arheologie al
Academiei de Ştiinţe a Cehoslovaciei pe atunci, azi
doar Slovacia; analiza cu Carbon 14 a artefactelor
descoperite aici a arătat că aparţin unei aşezări care
datează din secolele al VII-lea – al VI-lea î.Hr., din
epoca numită de istorici – a fierului (Hallstatt).
Hallstatt este numele convenţional al primei
perioade a fierului, denumită astfel după localitatea cu
acelaşi nume din Austria. Aceasta cuprinde intervalul
de timp dintre secolele al XII-lea şi al V-lea î.Hr. La
Congresul Internaţional de Ştiinţe Pre şi Protoistorice
din 1874, Hans Hildebrand a propus împărţirea epocii
fierului în două perioade distincte: Hallstatt şi La Tene.
La Hallstatt, în 1734, a fost găsit un cadavru de om,
bine conservat în sare. Hallstatt-ul – prima perioadă a
epocii fierului – cuprinde intervalul 1200–500 î.Hr. Din
cea mai mare parte a Europei. Principala invenţie a
epocii Hallstatt este metalurgia fierului. Folosirea
metalelor – aramă, plumb, aur – a precedat cu câteva
milenii începuturile epocii fierului. În această perioadă
s-a generalizat metalurgia bronzului şi apoi, a fierului.
Pe teritoriul României, în perioada timpurie a culturii
Hallstatt, obiecte de fier au fost descoperite pe cursul
inferior al Dunării, la Babadag şi Cernatu de Sus. Au
apărut şi cetăţi fortificate, care îndeplineau rolul de
cetăţi permanente sau de refugiu. Locuinţele simple
aveau pereţii de lemn, pe fundaţii de piatră.
Epoca fierului a devenit complexă prin creşterea
randamentului şi răspândirea uneltelor din fier. Pentru
arat se folosea plugul cu două roţi, cu brăzdar de fier.
Se practica creşterea animalelor, dar şi vânătoarea,
culesul, pescuitul, pentru completarea hranei. În epoca
fierului, ca urmare a dezvoltării tehnologiei de extracţie
a minereului şi a metalurgiei, a crescut cererea pentru
obiecte din fier. S-au răspândit meşteşugarii
specializaţi, ceea ce a dus la o generalizare a folosirii
uneltelor şi obiectelor confecţionate din metal. În
paralel cu dezvoltarea metalurgiei fierului, a continuat
prelucrarea bronzului (aliaj format din cositor şi
cupru), utilizat cu mult înaintea prelucrării fierului.
Printre urmele arheologice în acest sens se numără cele
din regiunea austriacă Salzburg. Înainte de epoca
fierului, dar şi în timpul acesteia a continuat extracţia şi
prelucrarea aurului, iar în faza Hallstatt târzie au
apărut primele monede, care erau privilegiul claselor
dominante. În faza Hallstatt timpurie, fierul încă nu
devenise un metal de uz comun. Principalele regiuni în
care, cu timpul, s-a intensificat prelucrarea fierului se
aflau pe teritoriile de azi ale Austriei, Cehiei şi
Sloveniei.
Cererea crescândă pentru obiectele confecţionate din
fier a sporit schimburile de mărfuri. În afară de
obiectele din metale, se făceau schimburi de ceramică şi
mărgele de sticlă, utilizate îndeosebi în scop funerar.
S-au intensificat şi îmbunătăţit transporturile pe apă şi
uscat. Aşezările perioadei Hallstatt erau, în general, de
dimensiuni mici, ocupate de câteva familii, de obicei
grupate în jurul unei fortificaţii care, în caz de pericol,
constituia cetatea de refugiu. Numărul aşezărilor mici
de jur-împrejurul fortificaţiei era variabil: de la câteva
zeci la peste o sută (de exemplu, complexul de la
Wicina, Polonia). În privinţa ritualurilor funerare,
înhumarea devine preponderentă, înlocuind, cu
timpul, incinerarea.
Fenomenul de stratificare socială a dus la o
dezvoltare fără precedent a artelor minore. Importanţa
persoanei era adesea sugerată prin purtarea de obiecte
de prestigiu, cel mai adesea confecţionate din aur şi
argint. O piesă deosebită, care arată dezvoltarea artei
metalelor pe teritoriul României, este coiful din aur,
descoperit la Poiana Coţofeneşti (Argeş).
Revenind la artefactele de pe Muntele Molpir, acesta
trebuie să fi fost un loc însemnat141. Pentru aceasta stau
mărturie nu numai nenumăratele obiecte descoperite,
ci şi amplasarea strategică şi mărimea aşezării. Oraşul
se afla situat pe terase create artificial, săpate în stâncă
şi nivelate cu pământ. Era fortificat printr-un sistem de
trei ziduri, de diferite mărimi. Săpăturile arheologice

Hartwig Hausdorf, Arenele stranii ale Terrei, traducere de Pamela Vişan,

141

Bucureşti, Editura Lucman, 1999, pp. 30–35 şi 44–45 (selectiv).

au dezvăluit că aşezarea avea 180 de case, în care trăiau
circa 800 de persoane.
Această străveche aşezare, fără nume, a ridicat
arheologilor o serie de întrebări. Prima ar fi
apartenenţa ei culturală: specialiştii au concis că
aşezarea aparţine culturii megalitice, întâlnită pe
continentul nostru din Insulele Sardinia şi Malta, către
sudul Austriei, nord-vestul Ungariei, sudul Slovaciei,
până la Carpaţii Orientali, la Roşia Montană, şi Carpaţii
de curbură, în Munţii Buzăului din România.
Aşezarea de pe Muntele Molpir a fost descoperită de
arheologi distrusă complet: clădirea principală a fost
nimicită până la fundaţii, iar blocuri mari de piatră au
fost găsite aruncate la zece metri depărtare. Plăcile de
piatră din interiorul zidurilor au fost topite una
într-alta de către surse necunoscute – atomice, nucleare,
de origine cosmică, extraterestră – care au dezvoltat
temperaturi foarte mari; nu numai zidurile au fost
distruse, ci şi terasele din stâncă. Arheologii au găsit
peste tot în zonă urme de arsuri şi, de asemenea, urme
ale unei bătălii. S-au găsit schelete mutilate, ale căror
oase indicau, în afară de urme ale unor acţiuni prin
forţă, urmele a unor arderi spontane, neprevăzute.
Numeroasele obiecte de gospodărie găsite – chiar
vase cu mâncare pe sobele de atunci – conduc la
concluzia că aşezarea a fost părăsită de locuitorii ei în
panică şi grabă. Locuitorii aşezării par a fi fost surprinşi
de o acţiune mult superioară lor, din punct de vedere
tehnic, care a venit „de sus”, la propriu, şi le-a
transformat oraşul în ruine. Pe zidurile exterioare nu
s-au găsit urme ale unei bătălii. Iar locuitorii plecaţi în
panică nu s-au mai întors niciodată să-şi recupereze
bunurile lăsate în urmă şi să-i înmormânteze pe cei
morţi. Nu au mai trecut pe acolo nici măcar hoţii de
morminte şi jefuitorii.
Abia la răscrucea dintre secolele al XIX-lea şi al
XX-lea, locuitorii curioşi din oraşul apropiat, Târnava,
au urcat pe Muntele Molpir şi au găsit acolo situaţia
explicată mai sus. Cercetătorul sloven Martin Jurik are
următoarea explicaţie despre pietrele topite: „Corpurile
formate din calcar au fost încălzite prin palisadele
prăbuşite şi arzânde şi prin părţile din lemn ale caselor;
ca urmare a arderii carbonatului de calciu, a luat
naştere oxid de calciu, deci calcar. Ploile au cauzat o
altă reacţie, prin care s-a format mortarul, care, prin
întărire, a unit plăcile de piatră”. Dr. Mikulas Duşek a
mai conchis că „distrugerea a venit foarte repede şi
dintr-odată” şi că „în fundaţiile locuinţelor s-au găsit
nenumărate schelete arse, ale unor oameni care nu au
putut scăpa la timp”. După toate cele prezentate,
distrugerea pare să fie de origine nucleară, având la
bază explozia unei bombe sau a unui altfel de
dispozitiv...

Artefactul din Coso (SUA)

În timp ce căutau minerale/geode pentru magazinul

lor de suveniruri în munţii din California, în apropierea
localităţii Olancha, în timpul iernii din 1961, Wallace
Lane, Virginia Maxey şi Mike Mikesell au găsit o
bucată de stâncă, printre multe altele, despre care au
crezut iniţial că era o geodă (piatră scobită, în care se
pot găsi tot felul de cristale), pe care o şi vedeau expusă
în magazinul lor de roci.
După tăierea acesteia în bucăţi, Mikesell a găsit în
interiorul ei un obiect care părea a fi din porţelan alb. În
centru era un ax din metal lucios, având în centru o tijă
cu un arc minuscul la unul dintre capete. Experţii
estimează că în cazul în care aceasta a fost o geodă, ar fi
fost nevoie de aproximativ 500.000 de ani pentru a se
forma acest nodul fosil, dar datorită metalului lucios
din interior, obiectul este de fabricaţie umană
sofisticată.
Criticii ipotezei unui artefact atât de vechi, Pierre
Stromberg şi Paul V. Heinrich, au analizat diagrama
obţinută prin scanarea cu raze X a artefactului, precum
şi schiţa acestuia făcută de un artist. Ei cred că a fost
mai degrabă o bujie modernă prinsă într-o concreţiune
cu formare rapidă decât o veritabilă geodă. Totuşi,
Stromberg şi Heinrich au afirmat că „există foarte
puţine motive să credem că descoperitorii ar fi
intenţionat să înşele pe cineva”.
Ancheta ulterioară a relevat că porţelanul a fost
înconjurat de o carcasă hexagonală, iar o radiografie a
arătat un obiect mic la un capăt, ca o bujie. Există
destule controverse în jurul acestui artefact: unii susţin
că artefactul nu a fost plasat într-o geodă, ci învelit în
lut, care apoi s-a întărit. Artefactul în sine a fost
comparat de experţi cu o bujie a anului 1920.
Din păcate, artefactul Coso – cunoscut printre
specialişti şi ca Bujia din Olancha (SUA) – a dispărut şi
nu mai poate fi examinat.

Astronautul de la Salamanca (Spania)

În oraşul spaniol Salamanca a fost construită în anul

1102 o catedrală ce poartă numele Sfântului
Ieronimus142. Pe zidurile ei există însă o mică sculptură
care surprinde pe toată lumea, pentru că înfăţişează o
imagine în care toţi oamenii timpurilor noastre pot
recunoaşte un astronaut...

142 Pe site-ul www.descopera.ro, site vizitat pe 28 februarie 2015, orele 12:45.

 Cum catedrala a fost renovată în anul 1992, cu acea
ocazie adăugându-se vechilor sculpturi şi unele
imagini contemporane, au existat tentative de a explica
prin aceasta existenţa uimitorului astronaut. Dar
mărturiile localnicilor atestă că sculptura ce-l
înfăţişează pe astronaut nu a fost adăugată în 1992. Ei
ştiu de la bunicii şi străbunicii lor despre „omul
stelelor” („hombre de las estrellas”) de pe peretele
catedralei.
În plus, există o fotografie a catedralei, făcută înainte
de anul 1992, în care se poate vedea astronautul,
deteriorat de curgerea timpului. Cum s-ar putea
explica imaginea unui astronaut între sculpturile făcute
pe o catedrală ce a fost edificată în anul 1102?

Astronauţii din Val Camonica (Italia)

În orăşelul Val Camonica din Italia, pe o piatră antică

există o pictură veche de circa 10.000 de ani, care
reprezintă vizitatori extratereştri, echipaţi cu costume
de astronauţi.
În Japonia a fost descoperită o figurină, numită
Dogu, care reprezintă o fiinţă îmbrăcată într-un costum
spaţial. Deşi stilizarea poate da naştere la interpretări,
detaliile nu pot lăsa nicio urmă de îndoială că acesta
este un astronaut.

Bagheta siriană

Arheologii au găsit în Siria o „baghetă magică” pe

care sunt încrustate două chipuri umane foarte realist
realizate 143 . Obiectul are o vechime de aproximativ
9.000 de ani. „Bagheta magică” a fost găsită într-un
cimitir din sudul Siriei. Experţii cred că această baghetă

Sursa: revista de specialitate Antiquity, preluată de Daily Mail şi apoi de

143

www.descoperă.ro, vizitat pe 11 noiembrie 2014, orele 03:40.

era folosită în ritualuri funerare, pentru a chema
fiinţele supranaturale. „Este ceva neobişnuit, unic”, a
spus arheologul francez Frank Braemer, care se declară
surprins de această descoperire. Strania baghetă este
singurul obiect din acea epocă şi regiune care
înfăţişează chipuri umane, precizează el.
Obiectul a fost descoperit în timpul unor săpături
arheologice, în zona numită Tell Qarassa, unde s-a
format un deal din deşeuri adunate treptat, timp de
milenii. În această zonă au locuit primii fermieri din
lume, sugerează alte dovezi arheologice. Au fost găsite
resturi de grâu, dar şi de animale domestice, cum sunt
caprele şi porcii.
Frank Braemer recunoaşte că nimeni nu poate afla ce
fel de ritual era practicat atunci şi la ce anume folosea
„bagheta magică”. Istoricii bănuiesc doar că era vorba
de un ritual funerar. Istoricii nu-şi explică însă nici
macabrul obicei al acestor localnici, care dezgropau
craniile morţilor şi le mutau în case.
Un ritual similar a fost observat la Jericho, în Israel, la
o cultură care datează din aceeaşi perioadă. Aici,
craniile morţilor erau acoperite cu ipsos şi pictate cu
diferite trăsături, apoi erau expuse în locuinţe. Acesta
era probabil un cult al străbunilor, care erau veneraţi,
iar craniile lor erau considerate forme de manifestare a
forţelor supranaturale. Este însă posibilă şi o altă
variantă, şi anume că aceste cranii aparţineau unor
duşmani care fuseseră ucişi.

Bateria de la Bagdad (Irak)

Această curiozitate, veche de 2.000 de ani, a fost

găsită în ruinele unui sat, despre care se crede că
datează din perioada 248 î.Hr. şi 226 d.Hr. Dispozitivul
constă dintr-un vas de lut de 14 cm grosime, cu capac
de asfalt, în interiorul căruia a fost un cilindru de cupru
izolat tot cu asfalt, iar în interiorul acestui cilindru – o
bară (tijă) de fier oxidat.
Experţii care l-au examinat au ajuns la concluzia că
aparatul avea nevoie doar să fie umplut cu un acid sau
lichid alcalin pentru a produce o sarcină electrică mai
mare de un volt144. Se crede că această baterie veche ar
fi putut fi folosită pentru galvanizarea obiectelor cu
aur.
„Bateria” antică a fost descoperită de arheologul
german Wilhelm König, în 1938, chiar lângă Bagdad, în
Irak. „Bateriile antice au atras întotdeauna interesul şi
au stârnit curiozitatea umană”, declara pentru BBC, în
anul 2003, dr. Paul Craddock, expert în metalurgie, al

14417 artefacte care dovedesc că au existat civilizaţii preistorice avansate, pe site-ul

http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=9015, vizitat pe 30
noiembrie 2016, orele 6:50.
British Museum: „Sunt unicate. Din câte ştim, nimeni
nu a mai găsit ceva asemănător. Sunt lucruri ciudate;
una dintre enigmele vieţii pe Pământ”.

Becul antic egiptean

O gravură în relief descoperită într-o criptă de sub

Templul lui Hathor din Dendera, Egipt, reprezintă mai
multe persoane care stau în picioare în jurul unui obiect
ce seamănă cu un bec mare.
Pornind de la această gravură, Erich von Däniken,
autorul cărţii Carele zeilor, a creat un model de bec care
funcţionează atunci când este conectat la o sursă de
alimentare şi care emite o lumină stranie, purpurie.

Bujia din Olancha (SUA)

Vezi Artefactul din Coso (SUA).

Burghiul scoţian

Pe 13 decembrie 1852, John Buchanan a prezentat un

obiect misterios la o reuniune a Societăţii de Anticari
din Scoţia (Marea Britanie). Era un burghiu de fier ce a
fost găsit încapsulat într-un strat de cărbune gros, de
aproximativ 55 de centimetri, care la rândul său era
îngropat într-un pat de lut amestecat cu bolovani, la o
adâncime de 2, 13 metri.
După cum se ştie, cărbunele s-a format cu sute de
milioane de ani în urmă. Tocmai de aceea, membrii
societăţii mai sus-menţionate au decis că instrumentul
de fier, care denotă un nivel tehnic avansat, „ar putea
să fi făcut parte dintr-un burghiu care s-a rupt în
timpul unor operaţiuni de căutare a cărbunelui”.
Raportul detaliat al lui Buchanan nu a inclus vreun
indiciu, referitor la faptul că în jurul burghiului,
cărbunele ar fi fost perforat de foraj.

Cartea lui Dzyan

Denumită şi „Stanţele lui Dzyan”, scrisă într-un

limbaj cu multe exprimări simbolice şi într-un stil
arhaic, acest text conţine poate cea mai extinsă
descriere cosmogonică a evenimentelor primordiale,
care au condus la formarea planetei noastre şi apoi la
crearea de diferitelor forme de viaţă, inclusiv complexa
antropogeneză care a avut loc pe Terra145. Vechimea
textului, difuzat cândva doar în câteva locuri din lume
– ar fi atât de mare, încât aceasta ar fi de fapt opera
originală din care au fost compilate ulterior cărţi sacre

145 Florin Gheorghiţă, Marile taine ale omenirii, Iaşi, Editura Polirom, 2013, p. 69.
ale popoarelor respective, cum sunt: „Cartea Misterelor
Ascunse” – cel mai vechi text ebraic al cunoştinţelor
oculte; „Biblia” primitivă din China; „Cărţile”
sacralizate ale zeificatului Hermes Trismegistul;
„Cartea Numerelor” caldeeană şi însuşi „Pentateuhul”
biblic146. Este o cronică a Indiei vechi, un document
unic, reprezentând o culegere de legende adunate de
învăţaţii timpului pentru posteritate147. Conţine prima
relatare cunoscută despre o navă extraterestră: legenda
mai circulă şi azi în anumite zone din Tibet şi India,
cartea având o vechime de 2.400 de ani; evenimentele
descrise în carte s-au derulat, după unele aproximări,
acum 6.000 ani.
Experţi în lingvistică, istorie, antropologie şi
cazuistica fenomenelor OZN au analizat atent
documentul, găsind cu uimire numeroase similitudini
cu exploziile nucleare de la jumătatea secolului trecut.
Primele cronici (stanţe) relatează despre un mic grup
de fiinţe coborâte pe Pământ, la bordul unei nave care,
înainte de a ateriza, a înconjurat planeta noastră de mai
multe ori: „Aceste fiinţe trăiau organizate într-o castă

146 Idem, p. 70
147 Preluare de pe site-ul
http://www.efemeride.ro/cartea-lui-dzyan-dezvaluie-adevarul-despre-inceputu
rile-omului-fiii-focului-au-coborat-din-ceruri-si-au-ajutat-omul-sa-evolueze,
vizitat pe 4 decembrie 2016, orele 12:42.
separată şi erau venerate de Oameni. Cu timpul, aceste
fiinţe s-au divizat, o parte stabilindu-se într-o aşezare
omenească, unde au fost recunoscute imediat drept
cârmuitori”, spun traducerile acestei cronici.
Cuprinde două părţi: „Cartea I – Evoluţia cosmică” –
care impresionează prin specificările unei preistorii cu
totul diferite, faţă de cea care se învaţă în toate şcolile
din lume, cunoscută de puţinii iniţiaţi care au avut
acces la cunoştinţe arhaice, şi „Cartea a II-a –
Antropogeneza”, însoţită, de asemenea, de comentarii
explicative – care au rămas ascunse publicului larg
timp de mii de ani şi care demonstrează cum specia
umană a fost creată, de-a lungul unor etape, de mai
multe grupuri de progenitori, în variante tot mai
îmbunătăţite. Aceste grupuri au avut efectiv de
îndeplinit sarcina planului divin privind popularea
planetei Pământ cu cele mai diferite forme de viaţă, dar
şi cu fiinţe spirituale întrupate în oameni –
perfecţionări ce au durat chiar zeci de milioane de ani şi
până în zilele noastre, punându-se în fapt următoarele
rase de Oameni:
Întâia rasă – spirituală la interior, eterică la exterior;
fără intelect;
a doua rasă – semiastrală (sau semi eterică); conţinea
prima scânteie de inteligenţă;
a treia rasă – prima categorie – născuţii din ou; a
doua categorie – androginii; a treia categorie – umanii;
separarea sexelor a avut loc în a cincea subrasă a acestei
categorii;
a patra rasă – umană; desăvârşirea trupului fizic pe
durata a 4–5 milioane de ani; a pierit către mijlocul erei
miocenului, în urmă cu circa 23 de milioane de ani;
a cincea rasă – existentă de peste 18 milioane de ani;
indo-arienii există de circa 1 milion de ani.
Primele două rase şi jumătate fac parte din Creaţia
primară, iar rasa a treia 148 şi a patra – din Era
secundară... „Cartea lui Dzyan” ne lasă să înţelegem că
a cincea şi – eventual – a şasea rasă de Pământeni fac
parte din Creaţia terţiară, care completează armonios
întreaga Creaţie Divină.
Straniul text al Cărţii lui Dzyan – publicat şi amplu
comentat de Helena P. Blavatski către finele secolului al
XIX-lea, în cadrul celor 6 volume ale „Doctrinei
Secrete”, editate ulterior în numeroase ediţii şi
traduceri – se remarcă printr-un stil şi un simbolism
întru totul arhaic. Aspectele respective sugerează o
vechime foarte mare a conţinutului său. Dar
importanţa remarcabilă a cunoştinţelor cu caracter
fundamental transmise „cândva” şi transpuse în acest
text a fost accentuată şi prin prezentarea pe care şi-au

148 Florin Gheorghiţă, Op. Cit., pp. 70-71.

făcut-o înşişi „autorii” extraordinarelor revelaţii; ei s-au
autodenumit Fii ai Focului, veniţi aici ca Instructori ai
Omenirii pământene! Or, acest rang de Fii ai Focului
era cunoscut în Orientul antic ca fiind specific anumitor
„Fiinţe Spirituale Superioare” venite din Spaţiu, care,
aşa cum sunt descrise, diferă evident faţă de eventuali
cosmonauţi extratereştri. De altfel, referindu-se la
numele diferitelor entităţi cereşti menţionate în
revelaţiile cuprinse în textul rămas mereu ascuns de-a
lungul mileniilor, Helena P. Blavatski preciza într-un
comentariu personal: „Acestea sunt nume ale
diferitelor divinităţi, care dirijează puterile
cosmo-psihice”. Iată două versete semnificative din
Stanţa IV:
„Ascultaţi, o, Fii ai Pământului. Ascultaţi pe Fiii
Focului, instructorii voştri. Aflaţi un lucru important:
nu există nici primul şi nici ultimul; căci totul este
numărul unic, ieşit din non-număr”.
„Aflaţi ceea ce noi – cei ieşiţi din cei şapte
primordiali, noi, care suntem născuţi din flacăra
primordială am aflat de la taţii noştri”.
Tot ce există în Cosmos este „ieşit”, este „emanat”
din Cel Unic – Numărul Unic! Şi acesta este „ieşit” din
„inexistent” (non-număr). Iar în cadrul emanaţiei
creatoare nu există un „primul” şi, de asemenea, nu
există nici „ultimul”, creaţia fiind continuă...
 A existat un moment în trecutul îndepărtat, înainte
de a avea loc o mare catastrofă, atunci când deşertul
Gobi, care se întinde actualmente între China şi
Mongolia, a fost acoperit de ape; acolo se afla o imensă
mare, care avea în mijlocul ei o insulă minunată,
conform unei vechi legende: „O insulă, unde se află
acum Deşertul Gobi, a fost locuită de ultimii
reprezentanţi ai rasei care a precedat rasa noastră – o
mână de adepţi – „fiii lui Dumnezeu „, acum denumiţi
Brahman Pitris. Tradiţia spune, iar înregistrările Marii
Cărţi explică, cu mult înainte de zilele lui Adam şi Eva,
că acolo unde acum se găsesc doar lacuri sărate şi
deşerturi sterpe a existat o mare interioară vastă, care
se întindea peste Asia Centrală, la nord de Munţii
Himalaya. Această mare întinsă a existat până în
perioada glaciară, când un cataclism local, care a
cuprins apele de sud şi de vest, a format un imens
deşert pustiu”.
Un vechi text indian vechi descrie aterizarea în zonă
a unei fiinţe misterioase şi inteligente, denumită
„Tinereţe fără Bătrâneţe”. Ea a sosit din Cosmos cu
„carul” ei şi a aterizat pe insula situată în Marea Gobi.
Şi n-a venit singură, ci cu alţii, toţi fiind foarte
prietenoşi faţă de oameni. Ei i-au învăţat pe oameni
mai multe lucruri, îmbunătăţindu-le viaţa. Textul
indian descrie sosirea lor astfel: „Din înălţimi
nepătrunse, învăluiţi în flăcări şi limbi de foc, a venit
carul Fiilor Focului din Steaua cea Splendidă. Carul a
coborât pe Insula Albă din Marea Gobi, o întindere
verde, cu flori minunate şi parfumate”.
De asemenea, scrierile sacre chineze confirmă, ca şi
Cartea tibetană a lui Dzyan, că în vremuri îndepărtate,
cu mult înainte de Adam şi Eva, a existat un uriaş
teritoriu, locuit de „Fiii lui Dumnezeu”, oamenii albi,
cu ochi albaştri şi păr blond, care coborâră din Cer.
Aceste fiinţe cereşti, exilate pe Pământ după un război
în Cer, la fel ca şi îngerii căzuţi descrişi în Biblie, au fost
instructorii divini ai Omenirii şi le-au oferit oamenilor
toate cunoştinţele necesare dezvoltării civilizaţiei. Se
spune că aceste fiinţe ştiau totul despre cer şi Pământ.
În textele sacre ale Vedelor indiene se găseşte
următorul text: „Fiinţe dintr-o mare stea albă au
coborât pe insula din Marea Gobi, în anul 18.617.841
î.Hr.” (anul a fost echivalat cu sistemul nostru de
numerotare a anilor). Se spune apoi că ei au construit o
fortăreaţă, apoi un oraş şi apoi, tuneluri subacvatice,
care conectau insula lor cu restul continentului.

Cazanele din Iakuţia (Rusia)

Iakuţia este o regiune din Siberia, una din cele mai

puţin explorate din lume149. Aici se află, ascunsă între
mlaştinile râului Viliui, o zonă numită Valea Morţii, un
loc în care localnicii nu se aventurează, fiindcă spun că
de acolo nu se întoarce nimeni. Localnicii nu vorbesc
despre ce se întâmplă şi nu vor ca oamenii să se ducă
acolo. Este o zonă atât de blestemată, încât iakuţii o
descriu ca fiind de nelocuit.
În 1854, geograful şi naturalistul Richard Karl Maak a
fost numit de Societatea Geografică Rusă să realizeze
un proiect ştiinţific în temutul bazin al râului Viliui. În
jurnalul lui, Maak a scris despre obiecte mari, metalice,
pe care vânătorii localnici le numeau cazane. Acestea
sunt confecţionate dintr-un metal necunoscut, iar în
deschizătura lor pot încăpea animale mari (cum sunt
renii) sau chiar oameni în picioare. Un cazan aflat cu
deschiderea spre pământ este prevăzut chiar cu nişte
suporturi laterale.
Existenţa structurilor de metal a fost confirmată în
trei ocazii separate, între 1933 şi 1947, de către Mihail
Koreţki din Vladivostok, care căuta aur în Valea Morţii:
acesta a spus că a văzut 7 cazane bombate, fiecare de
câte 6–9 m diametru, cu vegetaţie în jur; unii din
oamenii din echipa sa au acuzat ulterior căderea

149Prelucrare după comentariul filmului „Misterele din Siberia”, pe site-ul

http://www.filmedocumentare.com/misterele-din-siberia/7utm, vizitat pe 22
noiembrie 2016, orele 7:23.
părului, greţuri şi apariţia unor plăgi permanente pe
piele.
În căutarea răspunsurilor la aceste efecte, ufologul
Jean Makerle şi o echipă de cercetători au fost în Valea
Morţii pentru a localiza straniile obiecte. Folosind o
paraşută cu motor pentru a studia valea, Makerle a
observat un obiect circular straniu într-o mlaştină.
Când echipa a ajuns pe jos acolo, a descoperit că
porţiunea de „teren” de sub mlaştină era foarte
neobişnuită: părea a fi de natură metalică şi era goală
pe dinăuntru; apoi au descoperit un al doilea şi al
treilea obiect similar cu primul, la care au măsurat, de
asemenea, variaţii magnetice importante. Toate trei
erau scufundate parţial în pământul mlăştinos. Înainte
de a pleca mai departe, membrii expediţiei lui Makerle
au acuzat, la rândul lor, simptome stranii,
asemănătoare cu cele din legendele locale: ameţeli,
pierderi ale echilibrului, febră, vărsături, mers greoi,
scăderea vederii, dureri la înghiţit, dilatarea rapidă a
pupilelor.
Conform legendelor locale, cazanele din metal fac
parte dintr-o „armă” puternică, rămasă după o mare
bătălie între doi demoni din pădure – Niurgun Botun şi
Ton Dunrai; în timpul bătăliei dintre ei, din pământ
ieşeau mingi de foc, era un sunet oribil, pădurea şi
stâncile din jur au fost distruse, iar copacii, răsturnaţi.
Când s-a liniştit totul, localnicii au găsit o structură pe
care au observat-o un timp acolo, apoi s-a scufundat în
permafrost (solul siberian îngheţat)...
Valea Morţii conţine mai multe astfel de obiecte
stranii, scufundate în permafrost şi activate apoi de-a
lungul secolelor: din pământul îngheţat al Văii Morţii
ies la suprafaţă, atunci când este semnalat un obiect
necunoscut în zonă, un fel de turnuri dintr-un material
necunoscut, dotate cu un fel de tunuri, care distrug
obiectele sau meteoriţii care intersectează în acea zonă
orbita Terrei.
Este posibil ca o astfel de instalaţie să fi provocat la
începutul secolului XX fenomenul Tunguska – o uriaşă
explozie a unui asteroid sau meteorit de dimensiuni
mari – care a fost distrus de maşinăria subterană,
menită să apere Pământul de ciocnirea întâmplătoare
cu astfel de obiecte cereşti.

Călcâiul de la Aiud (România)

În 1973 (după alte surse, 1974), pe malul Mureşului,

într-o carieră de pietriş, situată la 2 km est de Aiud, au
fost descoperite trei obiecte învelite în pietriş întărit150:

150Oana Bujor, Misterul „Călcâiului de la Aiud”, descoperit în România, obiectul de

acum 250.000 de ani cu origini „extraterestre”, pe site-ul
http://www.descopera.ro/istorie/15839179-misterul-calcaiului-de-la-aiud-descop
două erau oase fosilizate de mamuţi, iar al treilea, un
obiect de cca 20 cm, din aluminiu, avea două găuri de
mărimi diferite, în forma din fotografia următoare.
Aluminiul a fost descoperit pentru prima dată în
1825. Stratul de oxid pe care aluminiul l-a făcut în
contact cu oxigenul era destul de gros, sugerând o
vechime a obiectului respectiv de 20.000 de ani.
Experţii chemaţi atunci la faţa locului au afirmat că
două dintre corpuri erau fosile de oseminte provenite
de la mastodonţi vechi, de aproximativ 1.000.000 de
ani, în timp ce al treilea părea a fi arma pe care oamenii
primitivi ar fi folosit-o pentru a ucide animalele.
După analizele de laborator de la Institutul de Fizică
Atomică din Măgurele, cercetătorii au afirmat că aliajul
era compus din 90% aluminiu, staniu şi alte 11
materiale. Aceleaşi specificaţii au fost descoperite de
către inginerii din Baia Mare şi de experţii de la „Alro”
Slatina.

erit-in-romania-obiectul-de-acum-250000-de-ani-cu-origini-extraterestre, vizitat
pe 11 decembrie 2016, orele 7:44.
 Învelit într-un strat gros de 10 cm de pietriş
solidificat, obiectul a fost datat iniţial ca fiind de acum
100.000 de ani. Oficial, aluminiul a fost obţinut în
laborator în 1825 de către fizicianul şi chimistul Hens
Christian Orsted, iar producerea sa pe cale industrială
la scară largă a început în 1883. Un alt factor ce
adânceşte misterul aliajului este stratul de oxid de
aluminiu depus pe suprafaţa acestuia. În general,
obiectele de aluminiu oxidează în profunzime după un
timp îndelungat, iar grosimea stratului protector
descoperit pe aliaj era de aproximativ jumătate de
centimetru, aşadar vechimea era cu mult mai mare de
100 de ani.
O bucată din „călcâiul de la Aiud” a fost trimisă peste
ani la Lausanne, în Elveţia, pentru a fi datată cu carbon
14. Cercetătorii de la Lausanne au afirmat că obiectul ar
avea o vechime de 250.000 de ani.
„Acesta are o lungime de 20 de centimetri şi o
grosime de 7 centimetri, iar pe părţile laterale, obiectul
prezenta urme ale unor lovituri repetate, fapt ce
sugerează că a făcut parte dintr-un sistem funcţional”,
a precizat George Cohal, director executiv în cadrul
Asociaţiei pentru Studiul Fenomenelor Aerospaţiale
Neidentificate (ASFAN).
În decursul anilor, au existat nenumărate ipoteze
despre sursa de provenienţă a Călcâiului de la Aiud: unii
cercetători consideră că ovalitatea aliajului şi golul
cilindric din partea din spate ar putea dovedi că
obiectul face parte dintr-o navă spaţială extraterestră.
Misterul obiectului este conferit de faptul că este un
aliaj de provenienţă manufacturată, şi nu naturală,
proces inexistent pe Pământ acum 250.000 de ani.
Directorul executiv al ASFAN, George Cohan, a mai
spus că „există mai multe ipoteze privind sursa de
provenienţă a obiectului, nu se poate confirma sau
infirma posibilitatea sursei de provenienţă
extraterestră”.

Cele 10 porunci din New Mexico (SUA)

O stâncă cu masa de circa 100 tone, descoperită la

începutul secolului al XX-lea în apropierea oraşului
mexican Los Lunas şi care are sculptate pe ea cele 10
porunci în limba ebraică veche şi parţial în limba
greacă, stârneşte atenţia istoricilor din întreaga lume151.
Este posibil ca stânca să provină din perioada bizantină
şi să fi fost adusă în Mexic, în timpul persecuţiei
creştinilor din vremea împăratului Iustinian (527–565
d.Hr.); rămâne un mister felul în care a fost cărată şi
depozitată această stâncă în statul american New
Mexico, la aproximativ 50 km sud de oraşul
Albuquerque, cel mai mare centru urban din zonă.
Unul dintre primii cercetători care a încercat să
dezlege misterul stâncii a fost arheologul Frank Hibben
(1910–2002), profesor la Universitatea din New Mexico.
Profesorul Hibben care a studiat stânca pentru prima
dată în anul 1933, era convins că mesajul încrustat pe
stâncă reprezintă o scriere antică autentică. Şi geologul
George Moorhouse, care a studiat piatra în anul 1985, a
fost de părere că scrierea este autentică: „Potrivit
estimărilor ştiinţifice, scrierea are o vechime de circa
2.000 de ani. Ne este greu să obţinem alte informaţii
clare, din cauza unghiului în care este aşezată stanca”.
Lingviştii au observat că în locul caracterelor
evreieşti „tav”, „sin”, „dalet” şi „haf” au fost folosite

151 Sursa: site-ul www.descopera.ro, vizitat pe 11 februarie 2015.

caractere greceşti. Alte litere cum ar fi „iod”, „kuf” şi
„sân” sunt reprezentate în modul de scriere a
samaritenilor. Acest amănunt i-a făcut pe unii
cercetători să presupună că aceasta ar fi o meduză
antică a samaritenilor. Meduza este un obiect ritualic
evreiesc, ce se pune pe uşa unei case şi care conţine
rugăciuni de binecuvântare a locuinţei respective. În
cazul samaritenilor, în Antichitate exista obiceiul de a
poziţiona o piatră mare chiar la intrarea într-o cetate
sau într-o sinagogă, piatră pe care erau inscripţionate
meşteşugit cele 10 porunci.

Cercurile de Piatră

Împrăştiate în Irlanda, Scoţia şi Anglia, există mai

mult de 900 de cercuri de piatră demne de văzut...
Aveţi aici un catalog cu o mică selecţie a unor locuri
care merită văzute152:

Cercurile de piatră din Scoţia

Cercurile de piatră de la Brodar şi Stennes sunt

situate pe insula principală Orkney, la 16 km vest de

152După Erich von Däniken, Kiribati, traducere de Paul Melnik, Bucureşti,

Editura Lucman, 1997, pp. 74-99 (selectiv).
orăşelul Kirkwall;
Cercurile de piatră din Garynahine, Cnon Fillibir şi
Callanish, sunt situate pe insula Lewis, la circa 22 km
vest de Stornoway;
Cercurile de piatră din Cullerlie şi Sunhoney se
găsesc la 21 km vest de Aberdeen, pe drumul lateral B
9119, o ramificaţie a drumului A 944, care duce de la
Aberdeen, în direcţia Alford;
La numai 5 km distanţă de Alford se găseşte cercul
de piatră de la Old Keig;
Cercurile de piatră din Balquhain şi Loanhead, la 5
km după mica localitate Inverurie, la dreapta şi la
stânga drumului A 96.

Irlanda

Cercul de piatră din New Grange, situat la 42 km

nord de Dublin, 5 km est de Slane, pe drumul care duce
în direcţia Drogheda.
Cercul de piatră di Lios, situat la 15 km sud de
Limerick, la 5 km nord de mica localitate Bruff.

Anglia

Cercurile de piatră de la Swinside, situate la 8 km

distanţă la nord de Millom, pe coasta de nord-vest;
 Cercul de piatră din Carles-Castlerigg este situat la
1,6 km sud-vest de Penzance;
Cercul de piatră din Stanton Drew, situat la 11 km
sud de Bristol;
Marile cercuri de piatră din Avebury, situate la 10 km
vest de Mariborough, în mijlocul satului Avebury;
Cercul de piatră din Roliright, situat la nord de
Oxford, cam 3 km nord-est de satul Chiping-Norton;
Celebrul cerc de piatră de la Stonehenge, situat la
nord de Salisbury, la 3 km de Amesbury, imediat după
bifurcaţia drumului A 303 şi A 344, pe foarte bine
marcatul drum A 344.

Acestea sunt 13 din cele mai cunoscute monumente

megalitice din Regatul Unit al Marii Britanii.
Stonehenge şi Roliright sunt reprezentative pentru
celelalte 900 de centre megalitice. Aici s-au făcut
descoperirile cele mai importante.
Peste Stonehenge stau 5.000 de ani de ceaţă şi umbră.
Cel puţin în legătură cu vechimea lor, specialiştii sunt
de aceeaşi părere. Ei situează prima etapă de
construcţie cu 2.800 de ani înainte de Hristos, în epoca
de piatră timpurie, în noetici, a treia epocă a Istoriei
Omenirii...
În 1901, de fenomenul Stonehenge s-a ocupat Sir
Joseph Norman Lockyer (1836–1920), astronom. El l-a
adus la Stonehenge pe directorul Observatorului solar
din Kensington, un mare om de ştiinţă, pionier al
astrofizicii şi descoperitor al heliului, un element pe
atunci necunoscut. Studiile astronomice ale lui Lockyer
au arătat că aceste construcţii datează din anul 1860
î.Hr., cu o diferenţă de plus-minus 2 secole, perioadă cu
mult anterioară timpului în care au trăit celţii. Deci s-a
concluzionat că Stonehenge a fost un centru al
druizilor.
Cercuri de piatră se mai găsesc în Africa, America de
Sud, Asia, Australia, Europa, India:
Cercul de piatră de la Msoura, în nordul Marocului;
Cercul de piatră din Nioro du Rip, în provincia
Casamance din Senegal, la sud de fluviul Senegal;
Cercul de piatră de la Sillustani, situat lână lacul
Titicaca, în Peru;
Cercul de piatră de la Quebrada de Queneto, pe
graniţa peruano-ecuadoriană, descoperit de profesorul
Marcel Hommet
Cercul de piatră biblic din Gilgal, situat pe coridorul
estic de la Ierihon, cerc amintit şi în Biblie; aici, profetul
Iosua a aşezat în cerc 12 pietre, în memoria trecerii
Iordanului – pietrele simbolizează cele 12 seminţii ale
Israelului;
Cercul de piatră din Ain, la Zerca, în estul Iordaniei;
Pe insula principală a arhipelagului care formează
Japonia, cât şi pe Insula Hokkaido, la Nonaakado,
există mai multe cercuri şi roţi de piatră preistorice;
Cercul de piatră de pe insula Naue, care aparţine de
grupul de insule Tongareva, care nu este considerat
nici mormânt, nici loc sfânt;
Cercul de piatră situat la sud de deşertul Emu, din
Australia;
Cercurile de piatră din Portela de Moos şi Boa Fe,
situate la 16 km vest de Evora, în Portugalia;
Cercul de piatră de la Bramagiri, situat la sud de
râurile Narmada şi Godavari, în sudul Indiei.
Nu cunoaştem încă motivul pentru care aceste
cercuri de piatră au fost construite, iată, în întreaga
lume.

Ciocanul scoţian

Este un artefact de fier găsit într-un bloc de piatră, în

1844, în Kingoodie, o carieră din Scoţia (Marea
Britanie). Sir David Brewster a descoperit ciocanul
încorporat într-un bloc de piatră, datând din Cretacic,
în epoca Mezozoicului.
În anul 1985, dr. A.W. Medd de la British Geological
Survey a declarat că patul de gresie de unde a fost
extras obiectul este mai vechi decât vechea gresie roşie
a Devonianului, cu o vechime datată între 360 şi 408
milioane de ani.

Ciocanul din Texas (SUA)

Un obiect cu formă de ciocan a fost descoperit lângă

micul oraş texan Londra, în 1934 (după alte surse,
1936). Este vorba despre un ciocan care a fost
descoperit într-un strat de rocă, ce s-a format în urmă
cu peste 100 (după alte surse, 400) de milioane de ani.
Acest aspect a atras imediat atenţia specialiştilor care
s-au văzut puşi în faţa unei enigme impresionante: a
fost ciocanul în cauză realizat cu mult timp înainte ca
rocile respective să se formeze?
Glen J. Kuban, un sceptic al ideii că ciocanul ar fi fost
confecţionat cu milioane de ani în urmă, a declarat că
roca respectivă poate conţine, într-adevăr, materiale
care sunt vechi de 100 de milioane de ani, dar asta nu
înseamnă că acea rocă chiar s-a format în jurul
ciocanului cu atât de mult timp în urmă. Kuban a adus
ca argument faptul că unele pietre calcaroase s-au
format în jurul unor artefacte cunoscute a fi din secolul
XX, ceea ce înseamnă că sedimentările (concreţiunile)
de acest gen se pot produce destul de repede în jurul
unor obiecte. Concreţiunile sunt mase întărite de
materie minerală.
Carl Baugh, care se află în prezent în posesia
artefactului, a declarat că mânerul din lemn s-a
transformat în cărbune (dovadă a vârstei sale foarte
mari) şi că metalul din care este confecţionat are o
compoziţie ciudată. Fiind unul dintre cei mai renumiţi
oameni de ştiinţă americani, Carl Baugh a supus
ciocanul unor analize de laborator. S-a demonstrat
astfel că artefactul a fost realizat din 96,6% fier, 2,6%
clor şi 0,8% sulf. Lipsa carbonului din compoziţie
indică faptul că ciocanul misterios a fost realizat
printr-un procedeu necunoscut nouă azi, care, cu
siguranţă, nu a putut aparţine civilizaţiei actuale. De
obicei, carbonul este elementul-cheie care ajută la
prelucrarea fierului. Clorul nu a fost descoperit în
aliajul respectiv, motiv pentru care ciocanul devine
extrem de impresionant. Mai mult decât atât, obiectul a
fost acoperit cu un strat subţire de oxid de fier, pentru a
preveni instalarea ruginii.
Interesant este şi faptul că mânerul din lemn al
ciocanului s-a transformat în cărbune, iar fierul
ciocanului respectiv este mai pur decât orice fier
produs prin tehnologii moderne.

Complexul megalitic de la Carnac (Franţa)

În Bretania franceză, la Carnac şi Montneuf,

ansamblurile de sute de menhire sunt ordonate în
şiruri paralele, orientate pe axa mistică est-vest 153 .
Piatra este folosită într-o structură magică, în contextul
unei religii cosmice. Complexul a fost construit în
perioada neolitică, probabil în jurul anului 3.300 î.Hr.,
dar unele pietre masive din complex pot fi datate din
jurul anului 4.500 î.Hr. Deci, în urmă cu 4–5.000 de ani,
civilizaţia megalitică de pe Terra a lăsat în urmă
monumente gigantice, compuse din bucăţi imense de
rocă aşezate vertical, temple şi morminte totodată.
În 1928, o expediţie ştiinţifică a descoperit în partea
septentrională a Tibetului, la o altitudine de 6.000 de
metri, un grup de monumente orientate de la est la
vest, semănând în mod izbitor cu cele de la Carnac.
Această orientare a monumentelor dovedeşte în mod
clar că practica sacerdotală căreia îi erau destinate se
raporta la un cult solar.
Format din peste 3.000 de monoliţi, ansamblul de la
Carnac se întinde pe 12 kilometri, de-a lungul coastei
de vest a Franţei, şi sunt cea mai mare „colecţie” de
acest tip din lume. Tradiţia locală susţine că motivul
pentru care stau în astfel de linii perfect drepte este
faptul că reprezintă de fapt o legiune romană
transformată în piatră de vrăjitorii Merlin sau

153Monoliţii din Carnac. Structură magică pentru exercitarea religiilor cosmice,

pe site-ul www.efemeride.ro, vizitat pe 3 martie 2017, orele 7:09.
Cornelius Saint. Există trei grupe majore de rânduri de
piatră – Ménec, Kermario şi Kerlescan – care poate au
format în trecut un singur grup, dar care ulterior au
fost divizate şi repartizate în alte scopuri.

Aliniamentul Kerlescan

Există mai multe dolmene împrăştiate în jurul zonei.

Aceste dolmene sunt în general considerate a fi fost
morminte, cu toate acestea solul acid din Bretania a
erodat oasele aflate acolo. Ele au fost construite din mai
multe pietre mari care sprijină un cap de stâncă şi apoi
îngropate sub o movilă de pământ. În multe cazuri,
zidul de pământ nu mai este prezent, ca urmare a
săpăturilor arheologice, şi numai unele pietre mari au
mai rămas, în diferite stadii de ruină.
Începând din anul 1720, mai multe persoane s-au
arătat interesate în descoperirea caracteristicilor
monoliţilor de la Carnac, de exemplu, La Tour
d’Auvergn le atribuia adunărilor druide. În 1805, A.
Maudet de Penhoët a afirmat că acestea erau
poziţionate într-o strânsă legătură cu stelele de pe cer.
Au trecut de la 1720 aproape 300 de ani şi există încă o
lipsă oarecum surprinzătoare de studii şi cercetări, care
să lămurească originea sau scopul acestor pietre.
Primele excavări de amploare au fost efectuate în 1860
de către James Miln, un anticar scoţian, care a
descoperit atunci că mai puţin de 700 dintre cei 3.000 de
monoliţi se mai află încă în picioare. În 1875, Miln a
angajat un localnic, Zacharie Le Rouzic, ca asistent şi
acesta a învăţat arheologie la faţa locului.
După moartea lui Miln, artefactele săpăturilor sale au
fost donate oraşului Carnac, iar aici a fost înfiinţat, de
către fratele său Robert, Muzeul James Miln, unde sunt
expuse artefactele. Zacharie a devenit director al
Muzeului şi – în pofida faptului că era autodidact – un
expert recunoscut la nivel internaţional, în ceea ce
priveşte structurile megalitice din regiune. Şi acesta a
donat rezultatele muncii sale municipalităţii oraşului
Carnac, iar muzeul a primit numele „Le Musée de
Préhistoire James Miln – Zacharie le Rouzic”.
În 1887, H. De Cleuziou a pledat pentru o legătură
între rândurile de pietre şi direcţiile de apus a Soarelui,
la solstiţiu. Printre cele mai recente studii stă şi teoria
lui Alexander Thom, care a lucrat împreună cu fiul său
Archie, între 1970–1974, la efectuarea un studiu detaliat
al aliniamentelor de la Carnac. Aceştia au realizat o
serie de lucrări pe seama aliniamentelor astronomice
ale pietrelor, precum şi o analiză statistică ce putea să
vină în sprijinul conceputului elaborat de ei, conceptul
de curte megalitică.
Studiile efectuate de Pierre Méreaux, care a petrecut
30 de ani cercetând monoliţii de la Carnac, sunt printre
cele mai cunoscute. Acesta nu este de acord cu teoria
cultului morţilor, susţinând că dolmenele au fost
folosite ca instrumente primitive pentru detectarea
seismelor, Bretania fiind zona cea mai activă din
Franţa. El postulează, de asemenea, corelaţii între
localizarea şi orientarea monoliţilor şi cele mai seismice
linii de falie. De asemenea, el merge până acolo, încât
pretinde că echilibrarea pietrelor mari pe pietre mai
mici ar acţiona ca un detector de cutremure foarte
eficient.
Au mai fost susţinute şi alte teorii generale, cu privire
la utilizarea pietrelor de la Carnac posibil observatoare
astronomice, aidoma celor de la Stonehenge (Anglia).
Potrivit acestei teorii, plasarea monoliţilor în apropiere
de Locmariaquer şi alinierea lor a fost făcută special
pentru un astfel de scop. O altă destinaţie a acestor
monoliţi era stocarea anumitor forme de energie,
rămasă necunoscute până în ziua de astăzi. Amplasaţi
în puncte de emergenţă a energiilor telurice, ei erau
nişte „antene” sui-generis, care captau vibraţiile subtile
cosmice. În asemenea puncte, energiile telurice şi cele
cosmice, fiind perfect echilibrate, generau un câmp de
energie benefică şi curativă în jurul monumentelor,
câmp ce poate fi resimţit şi astăzi de fiinţele dotate cu
capacităţi extrasenzoriale. Zona Carnac mai este
cunoscută şi ca pământul celţilor, care te uimeşte prin
trecut, istorie şi secrete. Este unic în lume, un spaţiu
înconjurat de mister, o inestimabilă comoară a
timpurilor trecute.

Complexul megalitic de la Gunung Padang (Indonezia)

Gunung Padang este un complex megalitic, situat în

provincia indoneziană West Java154. Este cel mai mare
sit de acest fel din Asia de sud-est şi, potrivit unor
cercetări recente, este chiar mai vechi decât piramidele
egiptene. Numele Gunung Padang înseamnă în limba
băştinaşilor „Muntele de Lumină” sau „Muntele
Iluminării”. Situl arheologic se află la o altitudine de
885 de metri, pe Muntele Padang, lângă satul
Karymukti, şi este unul megalitic, întinzându-se pe o
suprafaţă de 25 de hectare. Complexul este format
dintr-o serie de terase cu pereţi pe piatră, care seamănă
cu zidurile de la Machu Pichu (Peru). Pentru a ajunge
în vârful piramidei, trebuie să urci 400 de trepte.
Piramida este terasată, terasele fiind acoperite cu
pietre de mari dimensiuni, de origine vulcanică. Situl
arheologic este alcătuit din 4 straturi arheologice de

154Civilizaţii necunoscute de pe Terra! Enigma piramidei de la Gunung Padang,

pe site-ul www.efemeride.ro, vizitat pe 12 ianuarie 2017, orele 6:20.
mare valoare. Primul strat datează din jurul anului 600
î.Hr., al doilea din anul 4.900 î.Hr, iar ultimele două
sunt mult mai vechi. În anul 2012 s-a realizat o datare
cu carbon a monumentelor acestui sit. Rezultatele au
demonstrat o vechime de 6.500 de ani a resturilor aflate
la 3–4 metri sub pământ, iar cele care se află la 8–10
metri sub suprafaţă au o vechime de peste 12.000 de
ani. Construcţiile coboară până la 15 metri în subteran.
Conform unei alte testări realizate de Beta Analytic
din Miami (Florida, SUA), structura aflată la o
adâncime de 12 metri ar avea o vechime de peste 16.000
de ani. Pe atunci, arhipelagul indonezian era parte a
unui continent, denumit de arheologi Sundaland, care
se pare că a fost acoperit de ape la sfârşitul erei glaciare,
când a crescut nivelul mărilor. Cercetătorul Danny
Natawidjaja, geolog la Centrul de Cercetare pentru
Geotehnologie din cadrul Institutului Indonezian
pentru Ştiinţe, crede că această civilizaţie a fost distrusă
de un cataclism, asemenea Atlantidei lui Platon, urmat
de creşterea bruscă a nivelului mărilor şi oceanelor de
la finalul erei glaciare: „Este greu să ne imaginăm cum
era atunci viaţa pe planeta noastră. O perioadă a
cataclismelor la nivel global. Multe specii de animale
au dispărut atunci, printre care şi mamuţii.
Instabilitatea climei i-a afectat nu doar pe
vânătorii-culegători de care vorbesc istoricii, dar a
distrus şi o mare civilizaţie, care a fost practic ştearsă
din Istorie”.
Arheologii, coordonaţi de dr. Ali Akbar, de la
Universitatea Indonezia, au descoperit aici un material
similar cimentului, folosit pentru unele coloane de
piatră care fuseseră sparte şi apoi reasamblate.
Materialul a fost studiat de o echipă de geologi,
condusă de Andang Bachtiar, aceştia aflând mai multe
detalii despre compoziţia cimentului antic, ce conţine
45% fier, 41% dioxid de siliciu, 14% lut, plus diferite
minerale şi carbon. Materialul astfel obţinut era foarte
rezistent şi aderent.
Piramida de la Gunung Padang a fost suprapusă pe o
alta mult mai veche, care şi aceea a fost suprapusă pe o
alta şi mai veche. Cât de veche, încă nu se ştie, deoarece
adevărul încă nu a fost scos la iveala în totalitate...

Craniile de cristal din Mexic

Un exemplu de realizare tehnică extraordinară,

neelucidat încă de savanţii actuali, îl reprezintă craniile
de cristal descoperite la începutul secolului trecut în
America de Sud, în zone asociate cu tradiţia Maya
(Mexic, Insulele Belize şi Honduras)155. Cel mai faimos
şi misterios asemenea craniu de cristal are aproximativ
5 kilograme şi este cunoscut sub numele de „craniul
Mitchell Hedges”, după numele exploratorului
britanic, care afirmă că l-a descoperit între ruinele unui
templu mayaş din Lubaantun (Insulele Belize), în anul
1924.
Dintre cele 13 cranii de cristal, de origine
necunoscută, 12 au fost îngropate împreună cu 12
cranii umane, într-un sit arheologic numit Cimitirul, în
apropierea oraşului Onavas 156 . Par a fi cea mai
fascinantă descoperire arheologică a secolului al
XX-lea. Vechimea lor a fost estimată între 5.000 şi
36.000 de ani, fiind atribuite unei civilizaţii foarte
avansate, care a trăit cândva pe Terra sau chiar unei
civilizaţii extraterestre.
Ceea ce este uimitor la aceste cranii de cristal este
faptul că sunt realizate extrem de fidel, după
caracteristicile unui craniu uman, însă materialul din
care au fost sculptate este extrem de dur şi dificil de
prelucrat. În plus, aceste cranii au proprietăţi de-a
dreptul misterioase. Dincolo de teoriile şi speculaţiile
care au fost lansate cu privire la provenienţa acestor

155 Craniile de cristal! Misterioasele energii venite dintr-o altă lume, pe site-ul
www.efemeride.ro, vizitat pe 21 decembrie 2016, orele 16:48.
156 Sursa: www.descopera.ro, vizitat pe 11 septembrie 2015, orele 18:33.
artefacte, cele mai concludente sunt faptele concrete,
respectiv obiectele înseşi, care au uluit oamenii de
ştiinţă care le-au analizat.
În anul 1970, „craniul Mitchell Hedges” a fost studiat
în laboratoarele Hewlett-Packard din Santa Clara,
California. După efectuarea unor analize
computerizate, conducătorul acestor studii, Frank
Dorland, a apreciat că din punct de vedere ştiinţific şi
tehnic acesta este realizat la un grad de precizie
„revoltător”, printr-o tehnică necunoscută astăzi, pe
care nici cel mai talentat sculptor sau inginer din zilele
noastre nu o pot egala.
Cercetătorii au descoperit că aceste cranii au fost
realizate fiecare din câte o singură bucată de cristal,
care a fost şlefuit perpendicular pe axa naturală a
acestuia. Este important să menţionăm că toţi sculptorii
moderni evită să facă acest lucru pentru că ei ştiu că
aceasta ar expune în mod aproape sigur cristalul
respectiv la sfărâmare. Aceasta este valabil chiar şi în
cazul folosirii tehnologiei ultramoderne de şlefuire şi
chiar a laserelor actuale.
Şeful Catedrei de cristalografie şi mineralogie de la
universitatea din Pasadena, John Rowen, a explicat
faptul că „Un cristal creşte pe trei planuri diferite, de-a
lungul unor axe cristalografice. În funcţie de unghiul în
care se află aceste planuri, se formează feţele pietrei.
Dacă un cristal e prelucrat în sens invers axelor sale,
materialul se sparge pur şi simplu în bucăţi foarte mici.
Chiar şi cu mijloacele tehnice existente astăzi, este
extrem de dificil de realizat aşa ceva”.
Cu o duritate de 7 pe scara Mohs, „craniul Mitchell
Hedges” ar fi fost imposibil de curbat, în lipsa uneltelor
dure moderne făcute din diamant sau rubin,
necunoscute însă pe vremea mayaşilor. Specialiştii în
prelucrarea cristalelor afirmă că felul în care au fost
tăiate aceste obiecte este atipic şi este aproape cu
neputinţă ca ele să fi fost realizate de mâna Omului. În
plus, testele efectuate asupra suprafeţei acestor cranii
au evidenţiat că nu există aproape niciun fel de urmă
(fie ea şi microscopică) de şlefuire şi, de asemenea un
fapt complet neobişnuit, că temperatura craniului de
cristal rămâne neschimbată, indiferent de temperatura
mediului ambiant.
S-a mai constatat că atunci când sunt privite în
ansamblu – aceste cranii emană o senzaţie hipnotică,
iar atunci când sunt privite în orbite emană o aură
colorată; ocazional, emană chiar şi mirosuri sau sunete.
Craniile au proprietăţi optice uluitoare, lumina
focalizându-se dinspre ceafă către orbite. Unui sculptor
din ziua de azi i-ar fi imposibil să creeze acest efect, în
lipsa realizării prealabile a unui model 3D al sculpturii,
pe care să-l urmeze apoi, la micrometru, când
sculptează cristalul.
Tradiţia Maya afirmă că aceste cranii de cristal au cea
mai înaltă frecvenţă de vibraţie posibilă pentru un
obiect din planul fizic. Cele 13 cranii de cristal au fost
descoperite în locuri secrete, în întreaga lume. Mayaşii
credeau că aceste cranii de cristal reprezintă de fapt un
fel de memorii uriaşe de informaţii esenţiale pentru
Umanitate, care vor fi reactivate la momentul potrivit,
în viitorul foarte apropiat, atunci când toate cele 13
cranii vor fi la un loc, ceea ce va genera o transformare
majoră a nivelului de conştiinţă a Omului de pe Terra.
Este semnificativ să menţionăm că reprezentanţi din
cadrul IBM au afirmat că un asemenea cristal de cuarţ –
cum este cel folosit la confecţionarea craniilor despre
care vorbim – ar putea stoca milioane de gigabiţi de
informaţie, adică mai mult decât orice calculator
modern. După mai multe analize diferite asupra celor
13 cranii de cristal, întreprinse de mai multe echipe
independente, s-au stabilit următoarele:
— Cele 13 cranii bizare cântăresc, fiecare, cu circa
60% mai mult decât craniul uman, ceea ce înseamnă că
ar fi trebuit să găzduiască un creier mult mai mare
decât cel uman;
— Craniile presupuse a fi de natură extraterestră
sunt compuse din trei părţi: una frontală – care se
termină în partea superioară a frunţii şi două laterale;
 — Pe fiecare craniu extraterestru există două incizii
mici în partea din spate, perpendiculare pe placa
respectivă;
— Structura fiecăruia din cele 13 cranii este complet
diferită de structura craniilor umane.
Descoperirea confirmă faptul că Omul antic a avut
legături strânse cu diverse specii extraterestre, cu care a
convieţuit – probabil – pe Terra; altfel nu se poate
explica de ce cele 12 cranii de cristal au fost
înmormântate lângă 12 oameni.
În India circulă o legendă, conform căreia 12 cranii în
cerc au în mijlocul lor un al 13-lea craniu. Când vor fi
descoperite şi vor fi aşezate în această formă, lumea se
va schimba complet... Deci, de peste 175 de ani, din
1840 (vezi mai jos anul primei descoperiri, iar anul
descoperirii ultimului craniu de cristal a fost 1924, vezi
mai sus), a început această schimbare a lumii actuale...
Începând cu anul 1840, au început să fie descoperite
astfel de cranii, în diferite zone ale lumii. Felul în care
sunt tăiate cristalele este atipic. Un cristal, indiferent de
materialul din care este format, „creşte” pe trei planuri
diferite, de-a lungul unei axe cristalografice. În funcţie
de unghiul în care se află aceste planuri, se formează
feţele cristalului. Atunci când cristalul e prelucrat în
sens invers axelor sale, cristalul se sparge în bucăţi
mici.
 Profesorul George Rowen, specialist în cristale la
Universitatea Pasadena, a declarat că modul de făurire
a craniilor relevă o tehnică nemaiîntâlnită pe Pământ. O
altă constatare de senzaţie este aceea că niciunul dintre
craniile descoperite nu prezintă urme de şlefuire.
Singura explicaţie logică este aceea că aceste cranii au
fost şlefuite cu mâinile, lucru care este imposibil.
În opinia specialiştilor, din punct de vedere tehnic,
craniile nu pot fi reproduse sau fabricate în zilele
noastre. Pentru modelarea unui astfel de craniu, ar fi
trebuit 600 de ani, spune profesorul Rowen. Alţi
cercetători cred că a fost sculptat folosindu-se
diamante, iar în acest caz, operaţiunea nu putea dura
mai puţin de 300 de ani... Este greu de acceptat astfel de
ipoteze...

Craniul de cristal Mitchell-Hedges

A fost descoperit în 1927, în aşezarea mayaşă

Lubaantun, din Insulele Belize, de către cercetătorul al
cărui nume îl poartă azi cel de-al 13-lea craniu de
cristal. El căuta probe privind existenţa Atlantidei şi a
povestit cum fiica sa, Anna, a descoperit acest craniu de
cristal în ruinele unui zid. Craniului îi lipsea
mandibula. Hedges le-a oferit preoţilor din zonă
craniul, dar aceştia l-au refuzat. Câteva luni mai târziu,
a fost reperată şi mandibula, la câţiva metri distantă
fată de locul unde a fost descoperit craniul.
Craniul i-a uimit pe toţi specialiştii, pentru că semăna
foarte mult cu cel uman. Mandibula era mobilă. La
lumină, craniul de cristal îşi schimba culoarea, iar în
interiorul său se puteau observa imagini stilizate de
munţi şi temple. Craniul, cu masa de 5,19 kg, este
prelucrat dintr-un singur bloc de cristal şi este
structurat anatomic după craniul uman; mai mult, este
sculptat împotriva axei cristalului... în momentul în
care este luminat, craniul parcă i-a foc, emană sunete şi
imagini. A fost supus unor analize complexe la
laboratoarele Hewlett Packard din California (SUA), în
urma cărora s-a constatat că a fost sculptat în sensul
invers al axei naturale a cristalului. Această tehnică este
imposibilă fără ajutorul laserului.
Ceea ce mai surprinde la acest craniu este lumina
care se focalizează dinspre ceafa craniului spre orbite.
Pentru a obţine acest efect, unui sculptor din ziua de
azi i-ar trebui un model
3D al craniului, pe care să-l urmeze. Pe suprafaţa sa
nu s-a găsit nicio imperfecţiune, iar dacă astăzi cineva
ar vrea să realizeze o astfel de lucrare cu cele mai
moderne lasere actuale, i-ar trebui cel puţin un an ca
să-l termine.
Adunate la un loc, cele 13 cranii de cristal emană
energie şi parcă ar genera o comunicare între ele. Unii
specialişti afirmă că aceste cranii sunt un fel de bănci de
date despre o rasă superioară, craniile având
impregnate în cristalul pur din care sunt confecţionate
mesaje codificate despre o rasă umanoidă încă
necunoscută nouă, Pământenilor. Cei care au venit în
contact cu craniile spun că au fost martorii unor
evenimente ciudate şi inexplicabile: craniile vorbesc
aparent şi pot chiar proiecta imagini holografice. Se
spune, de asemenea, că posedă atât puteri
vindecătoare, cât şi secretul longevităţii.

Craniile de la Bradford (SUA)

Aceste cranii neobişnuite au ieşit la suprafaţă în urma

lucrărilor de excavare făcute la o movilă de
înmormântare în Bradford, Pennsylvania, la sfârşitul
anului 1800157. Cei trei cercetători care supravegheau
săpăturile au fost uimiţi când în loc de oseminte ale
nativ americanilor din secolul al XIII-lea, movila de
înmormântare ascundea ceva ce semăna cu cranii de
demon: în afară de coarnele care le ieşeau din frunte,
scheletele au avut şi o altă caracteristică interesantă:

Cinci cranii care dovedesc că extratereştrii au trăit pe Terra, pe site-ul

157

www.efemeride.ro, vizitat pe 12 februarie 2017, orele 17:41.

aveau 7 metri înălţime!
Cercetătorii au conchis că scheletele pot fi rămăşiţele
unei vechi rase de giganţi care au locuit în America de
Nord cu mii de ani în urmă. Unii au trasat paralele
între această descoperire şi misterioasa civilizaţie
Mound Builder, din vremuri preistorice. Un număr de
structuri megalitice au fost atribuite acestei civilizaţii
măreţe, iar unii cercetători susţin că acestea sunt dovezi
ce indică spre Uriaşi/Nefilimii sau Strălucitorii.
Rămăşiţele au fost trimise la Muzeul Philadelphia şi de
atunci au dispărut, eliminând posibilitatea unei analize
aprofundate.
Aceste cranii în formă atât de ciudată au provocat
destul de multă agitaţie de la descoperirea lor. Cele
peste 300 de cranii au o vechime de peste 3.000 de ani,
iar unii cercetători cred că această descoperire justifică
o schimbare în paradigmele antropologice acceptate. În
timp ce multe culturi practicau presarea craniului în
scopul de a obţine un cap alungit, aceste cranii speciale
par să aibă o altă poveste. Odată ce legarea capului
modifică forma craniului, nu se poate mări volumul
cranian în mod semnificativ.

Craniile de la Paracas (Mexic)

Sunt cu 25% mai mari şi cu 60% mai grele decât

craniile umane obişnuite. Într-o încercare de a face
lumină asupra acestui mister, o serie de teste ADN au
fost organizate de către directorul Muzeului de Istorie
din Paracas. Probele luate din fragmente de piele, păr,
dinţi şi oase au fost trimise la un laborator genetic
pentru analiză şi rezultatele au fost uimitoare: craniile
aparţin unei rude foarte îndepărtate a lui Homo
Sapiens. ADN-ul mitocondrial a prezentat mutaţii care
nu s-au găsit la alte fiinţe umane.
Unul din aceste cranii a fost descoperit într-o mină
aproape de Chihuahua, Mexic, în anii 1930. A rămas în
familia excavatoristului şi a fost privit ca o curiozitate.
În 1999, paranormalul Lloyd Pye a avut o şansă de a
examina craniul, susţinând că acesta este o dovadă de
încrucişări între oameni şi extratereştri. Pye a numit
craniul Star-Child, considerând că mama sa a fost o
femeie umană, în timp ce tatăl său a provenit de
undeva din stele.
Craniul aparţinea unui băiat de cinci ani care a murit
în urmă cu aproape 1.000 de ani. Alţi cercetători au
sugerat că deformarea craniului ar fi fost cauzată de o
boală numită hidrocefalie, dar Pye susţine că analiza
ADN nu a arătat nicio dovadă pentru existenţa trecută
a acestei boli. Aceeaşi testare ADN a revelat, de
asemenea, atât de multe diferenţe genetice între
Star-Child şi oameni obişnuiţi, încât ar putea fi
considerat o entitate cu totul diferită. Cavitate lui
craniană este cu 30 la sută mai mare decât cea a unui
copil normal. În ciuda faptului că sunt mult mai subţiri,
oasele craniului sunt de fapt mai puternice, datorită
prezenţei de fibre microscopice neobişnuite în
structura sa, o caracteristică ce nu a mai fost întâlnită la
craniile umane normale.
Craniile din valiza Ahnenerbe în pădurile din Munţii
Caucaz, regiunea Adygea, a fost descoperită o valiză cu
aspect vechi, ce poartă pe ea inscripţia „Ahnenerbe”.
Cuvântul este de origine germană şi este legat de o
anumită activitate secretă a unei organizaţii din
interiorul SS-ului german din cel de-al Doilea Război
Mondial. Ceea ce se ştie este că membrii organizaţiei
erau interesaţi în mod special de misterele dolmenelor
antice şi a cauzei ce a determinat radioactivitatea înaltă
din canionul Kishinski, din Munţii Caucaz (Federaţia
Rusă). O dovadă a acestui interes deosebit este
descoperirea unei hărţi germane din anul 1941 a
teritoriului Adygea, care uimeşte prin acurateţea cu
care a fost realizată.
Etnograful Vladimir Melikov este cel care a intrat în
posesia valizei Ahnenerbe. El a spus că obiectul i-a fost
adus de un ţăran din satul Kamennomostsky; despre
acel ţăran lumea ştie că este mai mult un pustnic, trăind
singur într-o casă de lemn, în vastele păduri caucaziene
neumblate. Nimeni nu ştie cu precizie unde anume este
cabana lui. Din când în când, omul coboară în sat şi
într-o astfel de ocazie i-a predat etnografului
misterioasa valiza.
Melikov s-a întrebat dacă nu cumva ţăranul
descoperise de fapt un secret mult mai important în
profunzimile pădurii, dar nu a putut obţine nicio
informaţie în plus de la persoana respectivă. Valiza era
învelită în piele şi inscripţionată cu emblema
organizaţiei secrete Ahnenerbe. În interior el a găsit
mai multe obiecte de folosinţă obişnuită, care se aflau
într-o stare uimitor de bună. De pildă, chibriturile încă
mai puteau fi folosite. Închizătoarea valizei arăta în
mod clar emblema Ahnenerbe, ce implică rune antice.
Lângă valiză a fost găsit şi un inel, posibil al unuia
dintre soldaţii ce făcea parte din acea expediţie.
Numele întreg al organizaţiei Ahnenerbe era:
„Societatea pentru Cercetarea şi Studiul Zestrei
Ancestrale Germane”. Ea a activat în Germania, între
anii 1939 şi 1945. Practic, organizaţia a fost creată
pentru a studia tradiţiile, istoria şi moştenirea lăsată de
rasa ariană.
În spiritul obiectivului fixat şi având la dispoziţie
fonduri materiale însemnate, membrii organizaţiei
investigau tot ceea ce era misterios şi necunoscut în
acea perioadă în lume, realizând expediţii în Tibet, în
Antarctica sau în Munţii Caucaz, urmărind de
asemenea să realizeze contactul cu obiectele zburătoare
neidentificate (OZN-uri), în ideea de a ajunge astfel la
cunoaşterea secretului ce le-ar fi putut da puterea
absolută. Membrii celui de-al Treilea Reich considerau
că acest obiectiv este cu atât mai important, cu cât ei se
aflau în cercetări avansate pentru noi tipuri de arme,
care ar fi schimbat integral cursul războiului. În cadrul
organizaţiei Ahnenerbe, cercetările erau efectuate de
nu mai puţin de 350 de savanţi experţi, cu o educaţie
ştiinţifică de excepţie, având o carieră şi un prestigiu
excepţionale.
Puţini sunt cei care ştiu că, cu câţiva ani înainte de
începerea celui de-al Doilea Război Mondial, o firmă
germană specializată în construcţia de drumuri
montane a oferit sprijinul Rusiei, pentru a ajuta la
construcţia drumului între Pitsunda şi Ritsa (regiune
situată în Abkhazia de azi), din raţiuni aşa-zis de
„cooperare internaţională”. După ce drumul a fost
terminat, specialiştii germani au suferit o moarte
tragică, maşina lor căzând într-o prăpastie. Chiar şi în
prezent, turiştii călătoresc spre lacul Ritsa din
Abkhazia prin tunelurile construite de germani.
Abia mult mai târziu s-au descoperit adevăratele
motive pentru care a fost construit acel drum strategic
în munţi. S-a aflat că hidrologii specialişti din cadrul
organizaţiei Ahnenerbe au stabilit că apa ce provenea
dintr-o sursă localizată într-o peşteră de sub lacul Ritsa
era ideală pentru refacerea plasmei umane. Cu alte
cuvinte, se descoperise o veritabilă „reţetă” de
întinerire naturală. Profesorul Bormotov, de la
Departamentul de Economie şi Management al
Universităţii de Stat pentru Tehnologie al regiunii
Maikop din Adygea, descrie modul în care era
transportată acea „apă vie” în Germania: „Acea apă din
Abkhazia era transportată în containere din argint, mai
întâi pe coasta Mării Negre, iar de acolo, cu
submarinele nemţeşti spre portul Constanţa din
România, unde erau îmbarcate în avion şi ajungeau în
Germania. Au existat chiar planuri pentru a construi
tuneluri care să lege Marea Neagră de lacul Ritsa,
permiţând astfel submarinelor să vină şi să încarce
direct acea apă specială din zona lacului Ritsa.
Acţiunea a fost însă întreruptă de începerea
războiului”.
Maikop a fost oraşul în care Wermacht-ul nazist şi-a
stabilit cartierul. De acolo erau coordonate toate
campaniile militare din Munţii Caucaz. În anul 1942, în
acea regiune nu exista nicio linie de apărare rusă, astfel
încât soldaţii germani au reuşit să pătrundă foarte
adânc în Munţii Caucaz. Nu se cunoaşte nici acum
motivul pentru care trupele nemţeşti au fost
desfăşurate în Munţii Pshekish, în august 1944, când
frontul războiului se afla împins cu mult mai la Vest.
Una dintre explicaţii ar fi aceea că oficialii organizaţiei
Ahnenerbe nu încheiaseră încă studiile şi cercetările
din acei munţi. Putem să presupunem că naziştii erau
interesaţi de studiul dolmenelor pentru a înţelege
modul în care a fost construită Atlantida, cât şi pentru a
descoperi anumite „porţi către lumi paralele”, însă
acestea rămân doar simple supoziţii până la apariţia
unor dovezi clare.
Totuşi, chiar şi în prezent se vorbeşte despre
evenimente stranii care au loc în acea regiune. Unul
dintre aceste evenimente, care a zguduit presa şi viaţa
liniştită a muntenilor din zonă, a fost descoperirea unui
schelet umanoid, al unei fiinţe înalte de 3 metri, ce nu
aparţinea raselor cunoscute pe Pământ. Descoperirea
arheologică a fost făcută în canionul Borjomi din
Republica Georgia.
Pe de altă parte, în 2014, un grup de speologi,
conduşi de etnograful Vladimir Melikov, au descoperit
într-o grotă din Munţii Balşoi Tjach două cranii foarte
ciudate ca formă şi dimensiuni. La început s-a crezut că
era vorba despre craniile unor animale fosilizate, însă
un studiu mai atent a revelat date uluitoare: „Priviţi
gaura rotundă de la baza craniului, care reprezintă
coloana. Poziţia ei indică faptul că acele creaturi
umblau în două picioare. Un aspect foarte ciudat îl
reprezintă lipsa bolţii craniului şi a mandibulelor.
Vedem doar o gură şi câteva găuri distribuite în cerc.
Orbitele ochilor sunt foarte mari şi în spatele lor se află
două coame. Totuşi, oasele faciale sunt plate, ca la
hominizi”, spune Vladimir Melikov. Etnograful
precizează că în aceste condiţii este foarte tentant să
crezi că ţii în mână craniul unei fiinţe extraterestre.

Craniul alungit din Peru

Un craniu al unei fiinţe extraterestre, de dimensiuni

reduse, a fost descoperit într-o peşteră din Peru 158 .
Craniul creează numeroase controverse, dar în acelaşi
timp confirmă faptul că extratereştrii au jucat un rol
important în dezvoltarea civilizaţiilor precolumbiene.
Craniul extraterestrului descoperit în peştera din
Peru a fost trimis la un laborator specializat pentru a fi
analizat. Brien Foester susţine că este de dimensiuni
reduse şi este acoperit de o piele extrem de groasă, de
culoare gri închis. După cum se poate observa şi din
imaginile alăturate, extraterestrul avea ochii mari,
fruntea lată şi cavitatea craniană alungită spre spate.

158Craniul alungit descoperit în Peru confirmă legătura între extratereştri şi o

civilizaţie antică, pe site-ul www.efemeride.ro, vizitat pe 3 februarie 2017.
 Specialiştii sunt de părere că ar fi aparţinut unui
extraterestru din specia Micii Gri, care a murit cu mii
de ani în urmă, în Peru. În peştera în cauză au mai fost
descoperite numeroase artefacte, care au aparţinut unei
civilizaţii umane, care a trăit pe teritoriul actual al
Perului.
Specialiştii susţin că a existat o legătură strânsă între
specia extraterestră Micii Gri şi civilizaţia pământeană
din Peru. Numai aşa se explică de ce acest craniu
alungit a fost îngropat alături de alte artefacte
preţioase.

Craniul cu coame din Sayre (SUA)

 Sayre este un cartier din Ţinutul Bradford,
Pennsylvania (SUA)159. În anii ’80, secolul al XIX-lea, în
Sayre a fost descoperită o movilă de mari dimensiuni,
ce servea ca loc de îngropăciune. Potrivit unor articole
din presa vremii, americanii care au făcut descoperirea
au găsit la faţa locului mai multe oase şi cranii umane
ciudate. Scheletele păreau normale, din punct de
vedere anatomic, exceptând excrescenţele osoase de
deasupra arcadelor ochilor, un soi de coarne lungi de
peste 5 centimetri. Oasele au fost considerate gigantice,
având în vedere că scheletele măsurau puţin peste 2,10
metri lungime. Cercetătorii care le-au studiat au
afirmat că fiinţele respective au fost îngropate în jurul
anului 1200. Descoperirea a fost făcută de un grup de
specialişti şi istorici de la Muzeul American de
Investigaţii din Philadelphia şi Academia Phillips din
Andover, Massachusetts (SUA).
Nu era prima dată când în America de Nord erau
descoperite oase de giganţi şi cranii cu coarne. Pe
parcursul secolului al XIX-lea, cranii asemănătoare au
fost găsite în apropiere de Wellsville, New York, şi
într-un sat de mineri în apropiere de El Paso, Texas.
De-a lungul istoriei, coarnele au fost folosite pentru a

159 Sursa: site-ul

http://incredibilia.ro/5-descoperiri-arheologice-care-ar-putea-rescrie-istoria-lumi
i-locul-4-este-romania/, vizitat pe 8 februarie 2017, orele 6:06.
reprezenta puterea şi autoritatea. De exemplu,
Alexandru cel Mare era înfăţişat cu coarne pe unele
monede şi mai mulţi zei, inclusiv Iehova erau
reprezentat grafic astfel.
Oasele descoperite la Sayre au fost trimise la Muzeul
American de Investigaţii din Philadelphia: astăzi sunt
de negăsit şi ar fi fost furate, potrivit variantei oficiale a
muzeului. S-au păstrat doar fotografii ale craniului,
însă cu toate acestea mulţi susţin că întreaga
descoperire a fost doar o farsă. Între timp, a apărut şi
ipoteza, potrivit căreia craniul cu coarne de la Sayre
este de origine extraterestră.

Craniul din Munţii Rodopi (Bulgaria)

O relicvă fascinantă a fost găsită în Munţii Rodopi

din Bulgaria de către un om care a pretins că a primit
instrucţiuni într-un vis: relicva seamănă cu craniul unei
creaturi extraterestre. Cinci umanoizi în costume
galbene i-au arătat locul unde trebuia să sape. Luând
seama de apelul lor, persoana care a visat a descoperit
acest craniu îngropat alături de un obiect metalic
eliptic.
Craniul este la fel de mic ca al unui copil uman, dar
ascunde suficiente mistere. Este mult mai subţire şi mai
uşor decât oasele umane, cântărind doar 8.8 oz (circa
250 de grame) şi are şase cavităţi, indicând un număr
neobişnuit de ochi sau, poate, diferite organe
senzoriale.
Directorul Muzeului de Paleontologie Asenovgrad
(Bulgaria) a avut şansa de a-l examina şi a spus că nu
seamănă cu nimic din ceea ce a văzut vreodată. Însă, în
perioada examinării sale, craniul a dispărut fără urmă.
Cel care l-a găsit a spus că i-a fost oferită o sumă mare
de bani în schimbul craniului.

Craniul Sealand (Danemarca)

Unul dintre cele mai importante artefacte care

demonstrează că extratereştrii au trăit pe Terra este
craniul ciudat, descoperit în Danemarca 160 . Conform
specialiştilor, acesta reprezintă dovada supremă că
omul a fost influenţat de speciile extraterestre din cele
mai vechi timpuri şi până în prezent.
În iulie 2007, un lucrător săpa pentru o nouă
canalizare în Olstykke, pe insula Sealand, aparţinând
Danemarcei. La început a crezut că a dat peste oase de
cal, căci în acel loc fusese în trecut un abator de cai. Aşa
a ajuns craniul la Veterinarian High School în

160 Craniul Sealand demonstrează că extratereştrii trăiesc printre noi, pe site-ul

http://www.efemeride.ro/craniul-sealand-demonstreaza-ca-extraterestrii-traiesc
-printre-noi, vizitat pe 16 octombrie 2016, orele 17:30.
Copenhagen pentru a fi studiat.
Specialiştii din Danemarca au supus craniul bizar
unor teste pentru a-i afla misterele. În urma analizelor
cu carbon, s-a descoperit că fiinţa în cauză a trăit între
anii 1250–1300. Interesant este faptul că acest craniu a
fost descoperit lângă artefacte care datează din
perioada neolitică, deasupra conductelor vechi, care au
fost amplasate pe la... 1900, ca şi cum de-abia atunci ar
fi fost îngropat! Absenţa restului scheletului şi starea
foarte bună în care se găsea i-a făcut pe cercetători să
creadă că ar fi fost îngropat în urmă cu cel mult 20 de
ani.
Craniul nu poate fi atribuit niciunei specii care a trăit
pe Terra: ochii fiinţei în cauză erau neobişnuiţi de mari,
iar dimensiunea craniului – cu circa 50% mai mare
decât craniul uman. Misterul acestui craniu este
deocamdată imposibil de dezlegat, dar printre
locuitorii din Olstykke şi împrejurimi circulă povestea
că un membru al Ordinului „Lux Pégasos” („Pegasul
de Lumină”) deţinea în numele ordinului în afară de
craniu, mai multe obiecte extraordinar de luminoase,
făcute din materiale necunoscute, probabil metal sau
ceramică!
Nu se ştie prea multe despre acest ordin doar că a
apărut pe la 1350, iar printre membrii săi s-ar fi
numărat Giovanni Boccaccio, William Shakespeare,
René Descartes, Thomas Jefferson, Edward
Bulwer-Lytton, Ambrose Bierce, Karin Boye, H.G.
Wells, Julio Cortázar, Joseph Heller, Octavia Butler,
Aleksandr Solsjenitsyn şi Ahmed al-Baghdadi. Este
posibil ca acest ordin să fi fost creat de o specie
extraterestră, care a cooptat în cadrul lui cei mai
inteligenţi oameni ai vremii.

Simbolurile sculptate reprezintă zeităţi şi fiinţe

mitologice antice, care par a reprezenta un alfabet
necunoscut 161 . Craniul tibetan a fost descoperit din
întâmplare, într-un anticariat din Viena. După ce a fost
analizat de mai mulţi cercetători, a dat naştere unor
dezbateri aprinse. Practicile tibetană, nepaleză şi
indiană a sculptării oaselor craniene sunt bine
cunoscute, iar obiectele rezultate din sculptarea
măiestrită a unor calote craniene se numesc Kapala.
Pe fruntea craniului tibetan de mai sus sunt sculptate
două schelete dansând, care amintesc astfel de natura
efemeră a vieţii. Pe partea stângă a craniului este
reprezentat Vajrapani (Puterea), unul dintre cei mai
vechi bodhisattva ai Budismului Mahayana,
„gardianul tuturor Buddha”. Pe creştet a fost sculptată
crucea dublă Vajra, care reprezintă familia lui Buddha.
Pe craniu au fost sculptate şi patru capete de capre, pe
o platformă cu trei trepte. Pe mandibulă a fost sculptată
o formulă sacră.
Singurii care cunosc mai multe detalii despre obiceiul
misterios al sculptării craniilor sunt Khenpo tibetani
(călugări-profesori), care spun că, în timpurile
străvechi, craniile erau sculptate şi folosite ca amulete
împotriva blestemelor aruncate asupra familiilor sau
pentru a ghida pe cealaltă lume sufletele celor morţi.

161Andrei Banc, Constructorii anonimi din Antichitate, în revista electronică

Baabel, nr. 243, 9 februarie 2017.
 Informaţii suplimentare despre craniile tibetane şi
această formă de sculptură se găsesc foarte greu. Ce
este cel mai enigmatic la acest craniu sculptat este că
include şi caractere scrise într-o limbă străveche,
probabil „lant’sa”. Potrivit altor interpretări, însă,
caracterele încrustate sunt: Om, Ma, Sa, Ma, Ta, Sa,
Om, Da, Ma, Ta şi reprezintă o mantra (formulă sacră
yoghină cu valoare magică), rostită în timpul
meditaţiilor călugărilor, ceea ce ne conduce la
concluzia că acest craniu era folosit ca instrument, în
timpul rugăciunilor pentru activarea energiei
kundalini.
În ceremoniile tibetane, simbolul Dorje (crucea Vajra)
reprezintă principiul masculin, fiind folosit aproape
întotdeauna alături de clopoţel, care reprezintă
principiul feminin. Dintre figurile sculptate pe craniu
se disting clar, pe frunte, două schelete care dansează.
Despre acestea se crede că îi reprezintă pe protectorii
Dharmei, gardienii învăţăturilor lui Buddha. Pe lângă
scheletele care dansează, pe partea laterală a craniului a
mai fost identificată o creatură zburătoare, despre care
se crede că îl reprezintă pe Garuda-protectorul – cel ce
învinge Nagas (demonii) care îndrăznesc să îl
provoace.
 Cupa şi ceştile de jad din Ecuador

Pe toate există gravate stele ce au legătura cu

constelaţia Orion. Sunt confecţionate din jad şi au fost
descoperite de profesorul Klaus Dona. Au atras atenţia
oamenilor de ştiinţă pentru că, deşi cele 12 cupe nu
sunt identice, având mici diferenţe de formă şi volum,
dacă torni conţinutul lor în cupa mai mare, se umple
perfect. Mai mult de atât, interiorul ceştii mari este
magnetic.

Profesorul Klaus Dona a declarat: „În interior, ceaşca

mare este foarte, foarte magnetizată, iar în afara ei nu
se simte aproape nimic. Geologii profesionişti spun că
acest lucru ar fi imposibil, deoarece, dacă un vas de
piatră are particule de metal în interior, acest câmp
magnetic trebuie să producă acelaşi magnetism în
ambele părţi, internă şi externă a vasului”.

Decalogul din Los Lunas (Mexic)

Este o piatră de mari dimensiuni, descoperită în

apropierea oraşului mexican Los Lunas 162 . Pe piatră
sunt sculptate mai multe inscripţii, catalogate de unii
drept o versiune prescurtată a celor zece porunci, într-o
formă de paleo-ebraică. Grupul de litere „YHWH”,
prescurtarea cuvântului Yahweh (Iehova). Apare de
patru ori pe această piatră. Prima moţiune a
misteriosului artefact datează din 1933, când a fost
descoperită de profesorul Frank Hibben, arheolog la
Universitatea din New Mexico. Se spune că Hibben ar
fi fost ghidat spre piatră de un ghid misterios, care
susţinea că ar fi descoperit-o în copilărie, în anul 1880.
Dacă această informaţie este adevărată, este foarte
puţin probabil ca piatra să fie un fals, deoarece
paleo-ebraica nu era cunoscută de oamenii de ştiinţă
din 1880.
Un argument împotriva autenticităţii pietrei este
utilizarea punctuaţiei specifice ebraicei moderne, deşi

162 Sursa: site-ul

http://incredibilia.ro/5-descoperiri-arheologice-care-ar-putea-rescrie-istoria-lumi
i-locul-4-este-romania/, vizitat pe 18 ianuarie 2017, orele 7:39.
epigraful Barry Fell a susţinut că punctuaţia folosită
indică faptul că piatra este extrem de veche. Alţi
cercetători susţin că artefactul nu este autentic deoarece
conţine numeroase erori gramaticale şi de stil. Piatra
este controversată, pentru că mulţi consideră o
consideră precolumbiană şi dovada că triburi semitice
(din zona Orientului Mijlociu) au intrat în contact cu
populaţiile americane şi că israelienii s-au stabilit în
America. Întrucât piatra cântăreşte mai mult de 80 de
tone, nu a fost transportată niciodată într-un laborator
sau muzeu pentru a fi studiată în amănunt. Piatra
poate fi vizitată pe bază de permis, emis de autorităţile
mexicane, contra sumei de 25 de dolari.

Detectorul chinezesc de cutremure

În anul 132 d.Hr., inventatorul chinez Zhang Heng,

care a trăit în perioada Dinastiei Han, a creat primul
seismoscop din lume. Maniera exactă în care
funcţionează este încă un mister. Copii ale acestui
seismoscop antic au funcţionat cu o precizie
comparabilă cu cea a instrumentelor moderne.
Este cunoscut faptul că în anul 138 d.Hr., acel
dispozitiv a indicat în mod corect un cutremur ce a
avut loc la aproximativ 300 de mile vest de capitala
Luoyang. Nimeni nu a simţit cutremurul în Luoyang şi
nu a luat în considerare avertizările lui Zhang Heng,
până când un mesager a sosit câteva zile mai târziu
solicitând ajutor.

Discul genetic

Este unul dintre cele mai preţioase artefacte

descoperite pe teritoriul Americii de Sud163. Pe lângă
faptul că este un mister, acest artefact demonstrează că
în trecutul îndepărtat au existat anumite civilizaţii
extrem de avansate, care deţineau cunoştinţe
extraordinare cu privire la viaţă.
Discul genetic, aşa cum a fost botezat de către
oamenii de ştiinţă, este mărturia vie că omul antic
cunoştea secretele vieţii. Imaginile înscrise pe una
dintre feţele sale evidenţiază ciclul complet de
fertilizare al ovulului până la naşterea fătului. Acest
fapt este unul incredibil, pentru că astfel realizăm că
civilizaţia care l-a creat cunoştea dezvoltarea vieţii.
Un alt fapt interesant este că acest artefact este
realizat din lidită, o rocă sedimentară, cu granulaţie
fină, de culoare neagră sau cenuşie, formată din cuarţ şi
calcedonie. Chiar dacă aceasta este o piatră extrem de

163 Preluare după site-ul http://www.efemeride.ro/discul-genetic-artefactul-la-

sat-mostenire-de-creatori, vizitat pe 8 septembrie 2016, orele 14:03.
grea, ea are o structură stratificată, ceea ce nu permite
prelucrarea sa. În esenţă, tehnologia actuală nu permite
prelucrarea liditei şi acest fapt demonstrează încă o
dată că civilizaţia care l-a creat era mult mai avansată
decât cea a Omului actual.
Discul genetic măsoară 27 cm în diametru, iar
greutatea sa, de aproximativ 2 kg. Imaginile de pe disc
sunt extrem de bine realizate, unii specialişti sunt de
părere că ating chiar perfecţiunea. Numeroase
informaţii legate de genetica umană sunt înşirate pe
faţa exterioară a discului. Ciudat este faptul că ele nu se
pot vedea cu ochiul liber, ci doar la microscop. Din
acest motiv, există numeroşi oameni de ştiinţă care sunt
de părere că discul este creaţia unei specii extraterestre.
Ciudat mai este faptul că are o vechime de peste 6.000
de ani şi, conform analizelor, nu s-a deteriorat deloc.
Pe partea cealaltă a discului genetic este prezentat
modul de formare a lichidului seminal, apoi sunt
prezentaţi mai mulţi spermatozoizi, iar următoarea
imagine este necunoscută. Discul genetic este, aşadar,
un artefact important pentru Istoria Omenirii.

Discul Prinţului Sabu (Egipt)

În ianuarie 1936, arheologii au adus la lumină un

ciudat şi controversat obiect, care avea să declanşeze
multe dispute în comunitatea ştiinţifică 164 . Conform
testelor realizate de specialişti, acest artefact straniu are
o vechime de circa 5.000 de ani. Specialiştii spun că ar fi
vorba despre un mecanism antic avansat. Are formă
discoidală şi este compus din trei segmente concave
sub formă de clapă, semănând mult cu o „elice”
modernă. Presupusa „elice” a fost confecţionată
dintr-un tip de şist foarte dur şi are un diametru de
circa 60 de centimetri, 1 cm grosimea marginilor, iar în
mijloc, 10,6 cm grosime.
A fost descoperit în nordul platoului Saqqara, la
aproximativ 1,7 km nord de piramida din Djoser
(Egipt), în mormântul Prinţului Sabu. Camera
mortuară a fost complet inaccesibilă, deoarece nu avea
scări, iar intrarea în marea suprastructură a fost
complet umplută cu nisip şi ceramică de piatră.
Prinţul Sabu a fost fiul Faraonului Adjuib, al cincilea
conducător din prima Dinastie a Egiptului antic, în
perioada anului 3.111 î.Hr. Printre obiectele funerare
găsite în mormânt se află cuţite de piatră, săgeţi şi o
serie de instrumente de cupru. Atenţia arheologului
britanic Walter Bryan Emery a fost atrasă de nişte
fragmente interesante ale unui „castron de şist”. Părea

164 Discul prinţului Sabu: mecanism antic extraterestru?, pe site-ul

http://www.efemeride.ro/discul-printului-sabu-mecanism-antic-extraterestru,
vizitat pe 12 octombrie 2016, orele 5:02.
să fi fost un obiect rotund, sculptat cu o fineţe
incredibilă. Egiptologii care l-au analizat l-au botezat
„Discul de şist”, „Discul de şist al Prinţului Sabu” sau,
mai simplu, Discul Prinţului Sabu. Discul a fost
descoperit în 1936, la Sakkara, în mormântul
Faraonului Adjuib, fiul prinţului Sabu. Misteriosul
obiect circular are 61 cm în diametru şi 10, 6 cm
înălţime, la partea centrală; a fost confecţionat cu o grijă
extremă, dintr-un tip de şist foarte dur, care, potrivit
arheologilor, necesită un proces foarte laborios de
sculptură.

Obiectul arată ca o roată concavă, cu trei lame

curbate situate la interior, care se aseamănă cu elicea
unei nave, având o gaură în centru, pentru o axă. Nu a
fost descoperit ce anume propulsa această elice. Pe
vremea primei Dinastii, egiptenii nu foloseau roata,
pentru simplul motiv că nu o cunoşteau. La ei, roata a
apărut în timpul faraonilor Hicsoşi, adică mult mai
târziu.
Funcţia iniţială a dispozitivului nu se cunoaşte nici
astăzi. S-au lansat următoarele ipoteze: a) obiectul a
servit drept piedestal; b) reproduce o piesă dintr-o
tehnologie aero-spaţială de origine extraterestră,
terestră, ancestrală sau dintr-o călătorie în timp; c) dacă
este de fapt o roată, ar însemna că vechii egipteni au
avut cunoştinţă de invenţia roţii încă din jurul anului
3.000 î.Hr.
Acest fapt iscă necesitatea de a se rescrie cărţile de
Istorie. Dacă discul de şist nu este o roată, ce altceva ar
putea fi? O parte din cercetători sugerează că natura
fragilă a unui astfel de obiect complicat sculptat în
piatră limitează foarte mult utilizarea practică a lui şi a
avut o funcţie pur şi simplu decorativă, pentru
ceremonii religioase sau alte astfel de scopuri. Desigur,
unii cred că artefactul Sabu putea să fi servit ca lampă;
criticii acestei teorii susţin că din cauza formei şi a
curburii petalelor nu putea să ţină loc de lampă de
ceremonial, fiind acum aproape imposibil să se indice o
utilizare a discului, pentru că acele curburi, bine
definite, din interior, demonstrează că ar fi îndeplinit
funcţii complexe.
Egiptologul Cyril Aldred a spus că „indiferent la ce a
fost folosit, acest bizar obiect continuă să ne
impresioneze şi reprezintă şi azi o provocare. Acest
«avansat puişor tehnologic» a fost proiectat, fără
îndoială, după o copie a unui obiect metalic mult mai
mare. Nu ne explicăm încă faptul cum anticii aveau
cunoştinţe de ordin avansat despre lumea
înconjurătoare şi despre Univers. De aici se poate trage
concluzia că obiectul a fost un mecanism care făcea
parte dintr-o maşinărie avansată. Designul futurist al
discului continuă să-i preocupe pe toţi cei care l-au
văzut”.
Discul Prinţului Sabu poate fi văzut la primul etaj al
Muzeului Egiptean din Cairo; plasat într-o vitrină mică
de sticlă, acest disc solitar este ca o roată de piatră care,
pus într-o lumină puternică, trezeşte ciudate reflecţii
albăstrui.

Discurile din Munţii Bayan Kara-Ula (China)

Cercetătorii chinezi au descoperit mai multe dovezi

care demonstrează că populaţiile Dropa şi Ham au
locuit şi locuiesc încă într-un colţ montan al Chinei, în
Tibet. Ele sunt urmaşele unor extratereştri stabiliţi pe
Pământ acum 12.000 de ani. Cele două populaţii trăiesc
în Munţii Bayan Kara-Ula. Surpriza cea mai mare au
avut-o doi cercetători, care au descoperit într-o grotă
un disc ciudat, asemănător unui CD al zilelor noastre.
Continuând săpăturile, au mai fost descoperite 716
discuri de granit, splendid executate şi finisate, cu
grosimea de 2 cm. Câteva discuri au fost cedate pentru
studii şi cercetări Uniunii Sovietice de atunci.
Analiza chimică şi spectrometrică a arătat că
discurile, sub aparenţa granitică, ascund un bogat
conţinut de metale, între care 40 la sută cobalt şi 8 la
sută aluminiu. Discurile aveau gravate foarte fin pe
ambele părţi semnele unei scrieri total necunoscute.
Scrierea pornea în spirale de la un orificiu central, până
la marginea discului. Discurile aveau diametre de circa
30 cm, grosimea de 85 mm şi erau prevăzute cu o
deschidere centrală fie de formă circulară, fie
dreptunghiulară; majoritatea discurilor aveau o
pereche de ghinturi minuscule, de formă spiralată,
gravată cu caractere stranii, pornind din exteriorul
discului, de la margine spre centru.
După cercetări minuţioase efectuate timp de peste 20
de ani, începând din 1958, o echipă de fizicieni,
condusă de profesorul Tsum-Um-Nui, împreună cu 4
lingvişti, a reuşit performanţa de a traduce textele de
pe toate cele 716 discuri. Cercetătorii au mai descoperit
că fiecare disc are o frecvenţă proprie de vibraţie, ceea
ce i-a determinat să concluzioneze că discurile au fost
supuse unor tensiuni foarte înalte. Când au descifrat
traducerea integrală şi au reverificat minuţios textele
traduse timp de 3 ani, Institutul de Studiere a
Preistoriei de la Universitatea din Beijing a interzis
publicarea textelor în cauză.
Descoperirea discurilor de piatră a marcat un nou
început al cercetărilor. În 1963, cercetătorii au găsit
primul dintre cele 716 discuri de piatră, marcate foarte
fin cu ceva ce părea a fi o scriere. Pietrele erau foarte
grele, confecţionate din granit, cu o mare concentraţie
de cobalt şi alte metale. Inscripţiile erau atât de fine,
încât au necesitat utilizarea unei lupe puternice pentru
a fi examinate. Discurile aveau aproximativ 18
centimetri în diametru şi 6–8 centimetri grosime. În
centru erau găurite, iar pe feţe aveau gravate şanţuri
fine în spirală, de la centru spre margine, precum
discurile de pick-up.
Profesorul Tsum-Nui a fost uluit să afle că discurile
ascundeau povestea unui popor extraterestru, numit
Dropa, care a venit pe planeta noastră acum mai bine
de 12.000 de ani. Nava lor s-a prăbuşit şi ei nu au mai
putut pleca pe planeta lor. Povestea spune că Dropa se
aşteptau să se împrietenească cu localnicii, dar,
probabil din cauza faptului că arătau ciudat, aceştia
i-au vânat şi mulţi au fost ucişi. Asumându-şi
responsabilitatea, profesorul Tsum-Um-Nui a publicat
lucrarea „Inscripţii spiraloidale”, care povesteşte după
textul gravat pe discuri sosirea unor nave spaţiale ce ar
fi avut loc acum circa 12 mii de ani; strămoşii actualelor
triburi Dropa şi Ham sunt reprezentanţii unei civilizaţii
extraterestre, care au fost nevoiţi să rămână pe Terra,
decăzând, de-a lungul timpurilor, nu numai ca nivel de
civilizaţie, dar şi fiziologic. Despre aceste incredibile
descoperiri s-a vorbit prea puţin. Câteva informaţii au
fost publicate în revistele „Science et vie”, „Nature” şi
„Science Digest”.
Câţiva ani mai târziu, când ziarele au fost prelucrate
pentru public, lucrarea dr. Tsum a fost ridiculizată şi
caricaturizată de colegii săi, îndoctrinaţi ideologic. Alte
informaţii despre discuri nu mai există până în 1974,
când inginerul austriac Ernst Wegener fotografiază
două dintre discurile expuse în Muzeul Bampo din
oraşul Xi’an, fosta capitală imperială a Chinei.

Extraterestrul de la Tutana (România)

În satul argeşean Tutana se află o mănăstire de pe

vremea lui Vlaicu Vodă. Lăcaşul este amplasat într-un
decor deosebit, cu pădurea aproape, dar principalul
punct de atracţie este o cărămidă din zidul exterior, pe
care pare a fi scrijelit un extraterestru165.
„Mănăstirea aceasta este comparabilă cu Biserica
Domnească din Curtea de Argeş sau cu alte biserici de
aceeaşi valoare din ţară. Numai ca ea este mai puţin
cunoscută”, spune preotul Gheorghe Bărănescu, care
este şi primar al comunei. Mănăstirea Tutana este mai
cunoscută pentru o cărămidă din exteriorul lăcaşului
de cult, pe care este desenat un personaj considerat
nepământean de către săteni.
Cărămida din zidul bisericii pe care este pictat
„extraterestrul” stârneşte zâmbete localnicilor. „Mamă,
ei zic că nu e om acela care e pictat acolo, pe biserică. E
îmbrăcat aşa, altfel, e călare pe ceva. Lumea zice că e un
d-acela, istraterestru, ce naiba o mai fi şi acela... Nu e de
pe Pământ”, e convinsă Maria Dumitru, 75 de ani.
Bătrâna locuieşte aproape de biserică şi vine la slujbă
ori de câte ori e sărbătoare. Gelu Tenescu spune că pe
zid e desenat un cosmonaut. „E echipat cu echipament
individual de zbor. Aşa cred că e extraterestru”.
Pe zidul exterior al bisericii, într-un loc mai ferit,
preotul Bărănescu le arată curioşilor cărămida cu
pricina. „Pare să fie un cosmonaut, dar nu putem şti.
Au venit istorici şi au făcut fotografii, dar nu au

165 Mister neelucidat de 400 de ani! „E scrijelit pe zidul unei mănăstiri româneşti! ", pe
site-ul www.evz.ro, vizitat pe 19 februarie 2017, orele 15:11.
descoperit nimic. Cărămida asta are peste 400 de ani. A
fost scrijelită în crud, se vede. Când am refăcut zidurile,
am avut mare grijă de ea şi am pus-o aici”.
Nicolae Moisescu, fost director al Muzeului din
Curtea de Argeş, a studiat desenul şi ştie foarte multe
despre Mănăstirea Tutana, pe care o consideră „foarte
valoroasă pentru istoria poporului român”. În opinia
sa, desenul este misterios: „Nu aş fi de acord că este un
astronaut. Este, clar, un desen pe care nu l-a descifrat
nimeni, un mister neelucidat”. Personajul desenat are
cască de protecţie cu vizieră, costum închis cu fermoar
şi e călare pe un aparat de zbor. În apropierea bisericii
se află şi un turn înclinat, căruia primarul îi spune
„turnul de la Tutana” şi crede că seamănă cu cel de la
Pisa.
În perimetru mai sunt şi câteva ruine. Este vorba
despre prima şcoală din zonă şi despre chiliile
călugărilor, conform afirmaţiilor primarului,
ansamblul fiind în secolul al XIV-lea unul dintre cele
mai importante din ţară. Acest desen îi determină pe
localnici să creadă că zona lor a fost vizitată de
extratereştri.

Extraterestrul uralian

În 1996, un filmuleţ despre cadavrul unui

extraterestru descoperit în Rusia a fost prezentat de o
televiziune rusă 166 . De atunci, oamenii de ştiinţă
încearcă să dezlege misterul creaturii din Urali,
cunoscută sub numele de „extraterestrul uralian”.
Acesta a fost descoperit lângă oraşul Kyshtym, în Urali.
Cercetătorii ruşi au efectuat cinci serii de studii de
laborator, investigând mostrele de ADN şi material
biologic prelevate de la creatura extraterestră.
„O genă descoperită în probele de ADN nu
corespunde cu niciuna de la om sau de la maimuţele
antropoide”, a declarat Vadim Cernobrov, coordonator
al Institutului de cercetare public, Kosmopoisk.
Povestea a început în vara anului 1996, după ce această
creatură a fost găsită în regiunea Celiabinsk, în Munţii
Urali. Iniţial, acest „extraterestru” a fost numit
„Kyshtym alien”. Un examinator medical local, care a
efectuat o autopsie, a concluzionat că trupul mort nu a
fost nici de om, nici al unui animal cunoscut.
Se spune că extraterestrul era încă în viaţă când a fost
găsit de o bătrână, pe nume Prosvirina. Ea l-a luat acasă
şi i-a dat un nume uman: Aleshenka. Creatura cu cap în
formă de ceapă nu avea urechi, iar ochii mari îi ocupau
cea mai mare parte a feţei sale. Nu putea vorbi, dar a

166 Prezentare pe site-ul

http://www.efemeride.ro/misterul-creaturii-extraterestre-descoperita-in-muntii-
ural, vizitat pe 15 noiembrie 2016, orele 13:45.
început să fluiere în linişte pentru a atrage atenţia
bătrânei. Corpul lui Aleshenka era grăsuţ. Pielea de pe
corp era gri, iar creatura avea pete întunecate pe cap.
Nu avea urechi, iar în locul lor, doar nişte găuri. Un nas
mic şi plat îi facilita creaturii să respire. Ochii erau
negri cenuşii şi nu aveau gene. Degetele sale lungi se
terminau cu gheare mici şi ascuţite. „Extraterestrul” nu
avea nici organe genitale şi nici buric, cum au toate
mamiferele.

Figurina de la Nampa (SUA)

O figurină umană, confecţionată din lut ars, veche de

peste un milion de ani, în urma datării cu radiocarbon,
a fost descoperită la Nampa (statul Idaho, SUA), în
1889, în urma forării unui puţ de apă (după alte
versiuni, a unei sonde) 167 de către o echipă de
muncitori, la adâncimea de circa 105 de metri. Atunci,
pompa de forare a scos la suprafaţă numeroase bile din
lut, dar şi un artefact incredibil, o statuetă din lut, lungă
de 1 inch. Figurina a fost trimisă la un laborator
specializat pentru a fi analizată, dar pentru că tehnica

167 Pe site-ul
http://www.efemeride.ro/figurina-de-la-nampa-artefactul-de-2-milioane-de-ani-
vechime-care-sugereaza-rescrierea-istoriei, vizitat pe 167 noiembrie 2016, orele
13:34.
din acele vremuri nu o permitea nu s-a putut stabili
mare lucru.
Anii au trecut şi figurina a ridicat numeroase semne
de întrebare. Ani buni mai târziu, geologul George
Frederick Wright a sugerat că artefactul misterios
trebuie să aibă o vechime de cel puţin 2 milioane de ani.
Teoria sa se bazează pe adâncimea unde a fost
descoperită. Conform istoriei actuale, oamenii care
puteau fabrica o asemenea statuetă, cu o măiestrie
ieşită din comun, au trăit pe Terra în urmă cu
aproximativ 10.000 sau 15.000 de ani şi nu acum cel
puţin 2 milioane de ani.
Figurina de la Nampa înfăţişează o femeie în toată
splendoare sa. Mai mult decât atât, detaliile
reprezentative sunt realizate cu o perfecţiune greu de
imaginat. Singura explicaţie pe care savanţii
contemporani au dat-o acestei statui a fost aceea că
„este imposibil ca ea să existe încă din acele timpuri”.
Dar oare este suficientă această explicaţie atât de
simplă sau Istoria Umanităţii trebuie rescrisă din
temelii? Probabil că niciodată nu se va răspunde la
această ultimă întrebare pentru că, în primul rând, nici
nu se doreşte, iar în al doilea rând, s-ar crea un haos
incredibil în tot ceea ce ar însemna originea şi evoluţia
omului pe Terra.
 Figurinele Acambaro

Sunt nişte figurine mici de ceramică, găsite în

Acambaro, Mexic, în 1944. Au fost descoperite
accidental şi sunt în număr de 32.000. Figurinele
reprezintă tot felul de fiinţe, de la dinozauri până la
egipteni, sumerieni şi caucazieni bărboşi. Potrivit
cărţilor de istorie, pe vremea dinozaurilor nu existau
oameni, iar aceste figurine infirmă teoria darwinistă,
iar evoluţia vieţii pe Pământ ar trebui rescrisă.

Gânditorul de la Cernavodă şi soţia sa

Sunt piese unicat în lume, statuete vechi de aproape

8.000 de ani, descoperite în anii comunismului, pe
teritoriul României168. Statuetele sunt unicat în lume şi
au fost incluse de UNESCO pe lista celor 10 artefacte
din lume, care nu ar trebui să dispară niciodată.
În anul 1956, la început de epocă comunistă în
România, lucrările la prima megaconstrucţie a
socialismului românesc, Canalul Dunăre-Marea
Neagră, erau în toi. La Cernavodă, muncitorii au dat
însă peste rămăşiţele unei civilizaţii străvechi. Mai

168 Cosmin Pătraşcu Zamfirache, Cum a ajuns Gânditorul de la Cernavodă pe lista

celor zece opere din lume, care nu trebuie să dispară niciodată. Misterele statuetei-unicat
vechi de 8.000 de ani, pe site-ul www.adevarul.ro, vizitat pe 2 octombrie 2016.
precis, o aşezare întinsă, îngropată sub tone de pământ.
O echipă de arheologi a fost chemată de la Bucureşti
pentru a descifra misterele civilizaţiei respective.
Săpăturile de salvare au fost conduse de reputatul
arheolog Dumitru Berciu. În cadrul acestor săpături, pe
Dealul Sofia, de la Cernavodă, echipa de arheologi a
descoperit un artefact unicat în lume, numit după locul
descoperirii, dar şi după poziţia personajului
întruchipat, „Gânditorul” de la Cernavodă.
„Gânditorul” de la Cernavodă este o statuetă tăiată
perfect în marmură şi spondylus. Statueta reprezintă
un bărbat care stă sprijinindu-şi capul cu palmele.
Totodată, coatele sunt poziţionate pe genunchi. Este
expresia unui om care gândeşte, tocmai de aceea a
primit şi numele de „Gânditorul”. În săpătură, alături
de aceasta, a fost descoperită o a doua figurină, din
acelaşi material. De această dată, este vorba de o siluetă
feminină, nud, într-o atitudine degajată, cu un picior
flexat şi unul întins. Ambele statuete au dimensiuni,
dar şi o lucrătură identică. Ele aparţin lumii neolitice, a
primilor păstori-agricultori sedentari, de acum
aproximativ 8.000 de ani.
Cultura arheologică din care fac parte se numeşte
Hamangia şi cuprindea teritoriul Dobrogei de astăzi.
Cert este că cele două statuete sunt considerate de
specialişti o adevărată capodoperă a lumii primitive.
„Cunoscută mult mai târziu decât alte culturi
neo-eneolitice din spaţiul Europei, cultura Hamangia
s-a bucurat rapid de o popularitate nesperată,
„Gânditorul „şi perechea sa au devenit un adevărat
brand al civilizaţiei străvechi europene”, precizează
Valentina Voinea în revista „Studii Române de
Preistorie”, nr. 7 din 2010 a Asociaţiei Române de
Arheologie.
Aceste figurine au fascinat, fiind comparate cu
operele de artă contemporane, prin fineţea şi
perfecţiunea execuţiei, dar şi prin simbolism. „Ce ar
putea să ne impresioneze mai mult decât forma
perfectă a siluetei umane, în care naturalul şi abstractul
se împletesc organic, germinând o «stare» de profundă
meditaţie, fără punctualităţi marcate prin semne
incizate/pictate sau prin limbajul corpului? Deşi
suntem departe de a descifra mesajul religios transmis
de cele două figurine, simpla lor vizualizare sau
atingere ne transpune într-un alt plan, pe cât de
incitant, pe atât de ermetic. Genialitatea realizării
plastice rezidă tocmai în crearea acestei «stări»
nedefinite prin minimum de mijloace, simplitatea
formelor amintind de capodoperele lui Brâncuşi”,
precizează în lucrarea menţionată Valentina Voinea.
„«Gânditorul» şi soţia lui, din cultura Hamangia,
sunt realmente nişte capodopere ale artei universale
din toate timpurile”, precizează arheologul dr. Ernest
Oberländer Târnoveanu pentru historia.ro.
„Gânditorul” a fost comparat cu „Omul vitruvian” al
lui Leonardo da Vinci. Statuetele descoperite la
Cernavodă reprezintă încă un mister pentru lumea
ştiinţifică. Cu greu poate fi pătrunsă simbolistica lor.
Au fost descoperite într-o necropolă, într-un mormânt,
ceea ce a dus cu gândul la o importanţă ritualică
funerară, la un cuplu divin simbolic. Personalităţile lor,
aşa cum sunt „descrise” în piatră de artistul neolitic, se
completează, bărbatul fiind gânditor, iar femeia,
degajată în gesturi şi postură.
„Izbitor este faptul că figurina masculină este însoţită
de una feminină, o raritate care indică relaţia dintre cei
doi. În timp ce gesturile au fost interpretate drept stare
de meditaţie, pot fi de asemenea un simbol al doliului,
al tristeţii. Ambele figurine au fost găsite într-un
mormânt”, se menţionează în lucrarea „The Lost World
of Old Europe. The Danube Valley 5.000–3.500 î.Hr.”.
Cele două figurine reprezintă cel mai probabil, spun
unii specialişti, un cuplu divin, ce simbolizează esenţa
fertilităţii şi a continuităţii, femeia şi bărbatul, condiţia
perpetuării speciei. Totodată, există şi elementele
culturilor ctoniene, precum şoldurile ample ale femeii
şi starea de gestaţie.
Se presupune că meşterul care a creat „Gânditorul” şi
perechea sa făcea parte dintr-o cultură a neoliticului
târziu, numită Hamangia, după descoperirile de la
Baia-Hamangia de lângă lacul Galoviţa (România).
Această cultură neolitică îşi are debutul aproximativ în
jurul anului 5.250 î.Hr. şi s-a desfăşurat pe o perioadă
de aproape 1.000 de ani. Cultura Hamangia ocupă un
areal întins pe teritoriul actual al României, care
cuprinde Dobrogea şi sudul Munteniei. Se presupune
că purtătorii acestei culturi erau de origine anatoliană,
veniţi din Asia Mică. Oamenii care au aparţinut culturii
Hamangia erau agricultori şi crescători de vite, locuind
în sate întinse şi având o spiritualitate bine conturată.
„Economia lor avea totuşi încă un pronunţat caracter
vânătoresc. La baza organizării lor sociale, stătea ginta
matriarhală. Oamenii culturii Hamangia ajunseseră să
aibă o concepţie bine conturată despre viaţă şi moarte,
îngropându-şi morţii în cimitire, separate de aşezările
celor vii, aşa cum este, de pildă, cimitirul de la
Cernavodă, unde au fost descoperite până acum circa
400 de morminte de înhumaţie, fiind cel mai vechi şi cel
mai întins din toată Europa sud-estică”, scria Dumitru
Berciu în lucrarea sa, „în legătură cu arta primitivă:
două figurine neolitice din Dobrogea”.
Totodată, această cultură impresionează prin
ceramica deosebită şi reprezentările artistice simple,
dar sugestive. „Cultura Hamangia se individualizează
în lumea Vechii Europe prin rafinamentul decorului
ceramic, realizat cu minimum de mijloace (impresiuni),
prin tehnicile de prelucrare a materialului litic
(microlitism), prin varietatea şi bogăţia podoabelor
realizate din materiale rare (malahit – cupru,
Spondylus, Glycimeris şi Dentalium), prin practici
rituale cu totul speciale (sacrificii de animale, cultul
craniilor) şi, mai ales, prin realizări artistice unice”,
preciza Valentina Voinea.

Geoda din Munţii Mazong (China)

Un artefact misterios a fost descoperit în interiorul

unei geode extrase dintr-o mină din China169. Geoda
este un agregat de metale, format prin depunere în
cavităţile largi ale rocilor. O geodă este o rocă de formă
sferică sau alungită, care conţine în interiorul său o
scobitură (cavitate), căptuşită cu cristale dispuse cu
vârful spre interior. Fiecare geodă este unică în
compoziţia, mărimea şi formaţiunea de cristale din
interiorul său, acestea fiind diferite ca formă şi culoare.
Geodele s-au format în urmă cu câteva milioane de ani,
fapt pentru care pare de-a dreptul incredibil ca o bucată

169OOPART: Artefact vechi de milioane de ani, cu origini necunoscute, pe site-ul

http://www.dzr.org.ro/, vizitat pe 20 iunie 2016, orele 13:30.
de metal prelucrat tehnologic să existe în interiorul
rocii.
Descoperirea a fost efectuată de Zhilin Wang, un
colecţionar de origine chineză, în zona Munţilor
Mazong, la graniţa dintre provinciile chinezeşti Gansu
şi Xijiang. Geoda, de dimensiuni medii, are în interiorul
ei o bară de metal, care la un capăt are un filet extrem
de fin. Imediat după această descoperire fantastică,
artefactul misterios a fost trimis către un laborator
pentru a fi analizat. S-a stabilit că are o vechime de
câteva milioane de ani. Pornind de la aceste fapte, s-au
născut două ipoteze: a) geoda ar putea să provină
dintr-un meteorit care s-a prăbuşit pe Terra cu mult
timp în urmă şi, astfel, bucata de metal ar proveni de pe
o planetă neidentificată, care ar fi susţinut viaţa
inteligentă cu milioane de ani în urmă sau o susţine şi
în prezent; b) pe Terra ar fi trăit civilizaţii extrem de
inteligente cu mult timp înaintea noastră, fapt extrem
de plauzibil...
 Globul de aur din Scheii Braşovului (România)

În turla cea mare a Bisericii Sfântul Nicolae din Scheii

Braşovului, lângă cruce, se găseşte un glob de aur170.
Globul nu este un obiect de decor. În interiorul său au
fost păstrate documente vechi lăsate spre ştiinţa
generaţiilor următoare. Nu ştie nimeni ce conţin acele
hrisoave. Au fost scoase de două ori la lumină, dar
secretul lor a rămas pecetluit.
Se spune că unul dintre manuscrise este de o
importanţă majoră pentru români. Documentul a fost

170 Apocalipsa redată de fresca „Roata Lumii” din Scheii Braşovului, pe site-ul
www.efemeride.ro/apocalipsa-redata-de-fresca-roata-lumii-din-scheii-brasovul
ui, vizitat pe 11 decembrie 2016, orele 7:27
redactat de către Radu Tempea, cronicarul care a scris
istoria bisericii, în anul 1742. La momentul scrierii
documentului, Tempea era diacon. În anul 1887,
biserica a fost renovată şi muncitorii, la îndemnul
preotului, au dat documentul preotului care l-a copiat.
Preotul a păstrat secret conţinutul documentului.
În anul 1946, când s-a făcut o nouă renovare a
bisericii, manuscrisul a fost din nou citit şi copiat, după
care a fost aşezat în Globul de aur. Până în anul 1965,
uşa care duce la turn a fost zidită. Când zidul a fost
spart, a fost descoperită o adevărată comoară. Peste
3.000 de cărţi, 30.000 de documente, sute de tablouri,
toate manuscrisele lui Andrei Şaguna. A mai fost
descoperit un manuscris din secolul al XI-lea, care
atestă că românii trăiau pe aceste meleaguri,
spulberând ipotezele unor istorici. Toate aceste
documente au fost ascunse de ochii publicului în
perioada comunistă (1947–1989).

Gobekli Tepe (Turcia)

Gobekli Tepe este uneori denumit „Stonehenge al

deşertului” 171 . Gobekli Tepe înseamnă în traducere

171Preluare de pe site-ul http://incredibilia.ro/gobekli-tepe-turcia/3Z, vizitat pe

17 ianuarie 2017, orele 2:32.
„Dealul Burtos” sau „Dealul Umflat”. Creat de
constructori necunoscuţi, Gobekli Tepe este dovada
existenţei pe Pământ, în urmă cu 12.000 de ani, a unei
societăţi sofisticate, mai vechi cu 6.500 de ani decât
Stonehenge şi cu aproximativ 7.000 de ani mai vechi
decât piramidele egiptene. Deci, Gobekli Tepe este cel
mai vechi complex arhitectural de pe planetă. Cu toate
acestea, a început să fie cercetat cu atenţie abia după
anul 1995. Potrivit arheologilor, populaţia din Gobekli
Tepe era organizată în grupuri de vânători care vânau
în principal gazele.
Gobekli Tepe este considerat primul templu de pe
Pământ. O mare parte din complex se află încă sub
pământ. Cine l-a construit a depus eforturi colosale
pentru a se asigura că monumentul va supravieţui
câteva mii de ani. Constructorii au folosit o metodă pe
cât de simplă ca idee, pe atât de istovitoare la punerea
în practică. Au astupat totul cu pământ... Gobekli Tepe
se află la o distanţă de aproape 10 kilometri de Urfa, un
oraş antic din Turcia. Este unul dintre cele mai
importante situri arheologice de pe planetă, în
vecinătatea mitologicei „Grădini a Edenului” şi în
apropiere de paralela de 33 de grade. Total – de
antropologii de la Universitatea din Chicago şi
Universitatea din Istanbul, în anii ’60 ai secolului
trecut. Cercetătorii au crezut că movila era doar un
cimitir medieval abandonat. Arheologii au vehiculat
inclusiv teoria că Gobekli Tepe a fost un loc de
îngropăciune. Cu toate acestea, în zonă nu a fost
descoperit niciun mormânt. Complexul este alcătuit
dintr-o serie de structuri ovale şi circulare de piatră,
construite pe vârful unui deal. Arheologii nu au însă
nicio explicaţie pentru existenţa unei culturi avansate
în Mesopotamia Superioară la finalul ultimei ere
glaciare. Se presupune că, pe atunci, planeta era locuită
de comunităţi de vânători-culegători care încercau să
supravieţuiască în condiţii de climă foarte grele.
De la redescoperirea complexului Gobekli Tepe
(după săpăturile din urmă cu aproape 50 de ani), noile
cercetări la faţa locului au fost conduse de profesorul
Klaus Schmidt, de la Institutul German de Arheologie,
în 1995. Până în 2016, rezultatele excavărilor şi ale
analizelor geomagnetice au demonstrat că există cel
puţin 20 de temple – structuri circulare – în zonă.
Stâlpii de piatră de la Gobekli Tepe sunt construiţi în
forma literei „T”. Monoliţii au înălţimi cuprinse între 3
şi 6 metri şi cântăresc fiecare între 15–60 de tone. Chiar
şi cu tehnologia zilelor noastre, mutarea şi asamblarea
acestor monoliţi s-ar realiza cu foarte mare dificultate.
Cercetătorii au calculat că ar fi fost nevoie de
aproximativ 500 de oameni pentru manevrarea acestor
stâlpi enormi. Rămâne încă un mister total cum anume
au putut oamenii de acum 12.000 de ani să ducă la bun
sfârşit un asemenea proiect monumental, cu tot ceea ce
presupunea acest efort: cioplirea pietrei, finisarea
stâlpilor, transportarea şi asamblarea lor, iar mai târziu,
astuparea complexului cu pământ.
Arheologii susţin că pentru ducerea la bun sfârşit a
proiectului Gobekli Tepe s-au strâns laolaltă meşteri
pietrari, oameni care aveau cunoştinţe despre
transportul greutăţilor mari, planificatori şi preoţi, care
desfăşurau şi supravegheau ritualurile. Constructorii
acestui loc magnific trebuie să fi făcut parte dintr-o
societate avansată, cu relaţii ierarhice complexe, dar
despre care noi nu ştim astăzi nimic. A fost avansată
teoria că stâlpii în formă de „T” sunt fiinţe umane
stilizate, mai ales pentru că fiecare înfăţişează
extremităţi umane (mâini, picioare). Pe lângă acestea,
au fost descoperite mai multe semne ciudate sculptate
pe stâlpi. Este vorba despre vulpi, şerpi, mistreţi, cocori
şi raţe sălbatice. Par a fi animale reale sau mitologice: şi
stele, şi planete.
Ceea ce este şi mai straniu este că unele dintre
artefactele găsite în zonă seamănă foarte mult cu
obiecte antice din America de Sud (Peru, Bolivia), Asia
(Indonezia) şi Insula Paştelui. Omul de Urfa (statueta
umanoidă găsită lângă Gobekli Ţepe) ţine mâinile
într-o postură – aparent falică – bizară (palmele
aproape împreunate în faţă, peste pelvis). Acelaşi stil îl
întâlnim pe stâlpii „T” din complexul Gobekli Tepe şi
pe statuile Moai din Insula Paştelui.
Gobekli Tepe a fost construit foarte ciudat. Primii
stâlpi au fost aşezaţi pe o platformă dreaptă de piatră.
Peste aceştia a fost construită o movilă de pământ,
deasupra căreia au fost aşezate alte structuri, timp de
două mii de ani. Stratul final, care a acoperit totul ca
într-o capsulă, susţine ultimele structuri de piatră.
Acestea au fost realizate mai rudimentar decât cele
îngropate în pământ. De parcă primii oameni ar fi fost
mai avansaţi tehnologic decât cei ce au construit ultima
etapă a „proiectului” Gobekli Tepe. Zidurile
neregulate, în formă de puzzle, din blocuri care
cântăresc mai mult de 20 de tone fiecare, au un stil unic,
despre care se credea că e specific civilizaţiilor pierdute
din America de Sud. Asta până când structuri similare
au început să fie observate în Italia, pe Insula Paştelui,
în Egipt, dar şi în Grecia, Albania, Arabia Saudită şi
Japonia.
Chiar dacă au fost construite la distanţe de mii de ani
şi mii de kilometri, tiparul arhitectural special pe care îl
urmează toate aceste ziduri este acelaşi, inconfundabil,
în care fiecare loc de piatră trebuie să fie sculptat cu
foarte mare precizie, astfel încât toate piesele să se
potrivească perfect, într-o dispunere absolut unică.
Testele de laborator au demonstrat că astfel de ziduri
rezistă chiar şi în faţa celor mai puternice cutremure.
Mai mult, s-a constatat că dacă sunt supuse la şocuri
seismice, zidurile „se strâng”, toate piesele se comportă
ca un ansamblu unitar, organic.
Gobekli Tepe este un complex de structuri circulare
şi ovale, formate din stâlpi de piatră sculptaţi, ce
cântăresc zeci de tone şi reprezintă cel mai vechi
templu din lume. Deşi doar 5% din structuri au fost
excavate până acum, prin cercetări geomagnetice,
Schmidt a ajuns la concluzia că pe platoul de la Gobekli
Tepe se află 20 de cercuri, alcătuite din stâlpi de piatră
de peste 5 metri înălţime şi cu o greutate fiecare de
aproximativ 15 tone. Varianta oficială este că toate
aceste structuri gigantice ar fi fost construite de un
popor de vânători-culegători, care nu cunoşteau nici
roata, nici olăritul, nici scrierea. Însă măiestria cu care
au fost realizate aceste structuri, dar şi complexitatea
construcţiei par să indice altceva. Este greu de crezut că
un popor cu unelte rudimentare ar fi fost capabil să
construiască ceva atât de grandios. Gobekli Tepe
reprezintă o descoperire arheologică extrem de
valoroasă, care ar putea schimba radical modul în care
înţelegem Istoria Omenirii.
 Harta celestă de la Chandor (Republica Başchiria sau
Başcortostan)

În 1995, Alexandr Chuvyrov, profesor de ştiinţe fizice

şi matematice la Universitatea başkiră, a coordonat un
studiu privind migraţia chineză spre Siberia şi Munţii
Urali. Echipa sa a aflat astfel de existenţa unor plăci de
piatră ciudate, descoperite încă din secolul al XVII-lea,
în sudul Munţilor Urali, într-un sat numit Chandor; pe
aceste plăcuţe sunt trasate cu o precizie uimitoare
râurile principale din zonă – Belya, Sutolka şi Ufimka –
precum şi canionul Ufa; între acestea, pe pietrele în
cauză este gravat un uriaş sistem de irigaţie.
Plăcile de piatră au o vechime de circa 120 de
milioane de ani şi este imposibil să fi fost gravate
manual.

Harta lui Hajji Ahmed

A fost realizată în anul 1559 şi prezintă o sumedenie

de anomalii pentru acele vremuri172: continentele lumii,
într-o formă în care, probabil, existau cu peste 10.000 de

172Harta lui Hajji Ahmed, copiată după o alta veche de peste 20.000 de ani,
preluare de pe site-ul http://www.efemeride.ro/istorie-interzisa-harta-lui-hajji-
ahmed-copiata-dupa-o-alta-veche-de-peste-20-000-de-ani, vizitat pe 1
Decembrie 2017, orele 20:11.
ani în urmă. Un prim fapt marcat pe hartă este „podul”
dintre Alaska şi Siberia. Conform geologilor, acest pod
de gheaţă a existat cu zeci de mii de ani în urmă, atunci
când populaţia din Asia a migrat spre America de
Nord, prin Alaska.
Un alt fapt interesant, pe care Hajji Ahmed nu avea
de unde să-l cunoască, sunt numeroasele insule de
lângă continentul american, care nu mai există de peste
20.000 de ani. În acea vreme, nivelul mării era mai
scăzut cu 200–300 de metri şi acesta este motivul pentru
care acele insule existau.
De remarcat pe această hartă este forma Mării
Mediteranei, care este deformată, în comparaţie cu cea
din zilele noastre. Mai mult de atât, conturul
continentului Alaska este extrem de bine definit. Oare
cum este posibil ca cineva să-l deseneze atât de bine,
când în 1559 nu se cunoştea mai nimic despre acest
ţinut? Pornind de la toate aceste menţiuni observate de
specialişti, putem spune că în urmă cu zeci de mii de
ani, probabil înainte de ultima glaciaţiune, au existat pe
Terra civilizaţii extrem de avansate, care cunoşteau
extrem de bine planeta noastră.

Harta lui Piri Reis

Una dintre hărţile amiralului turc din secolul al

XVI-lea, Piri Reis, stârneşte controverse şi poate da
peste cap toată Istoria Umanităţii 173 . Concluzia
unanimă a celor care au văzut-o a fost că este făcută din
avion sau alt aparat de zbor, părând chiar mai detaliată
decât hărţile tactice ale armatei americane, o hartă pe
care a folosit-o şi Columb, ca să „descopere” America.
Harta lui Piri Reis elucidează adâncurile profunde ale
Istoriei Umanităţii, care schimbă acum sistemele de
valori şi însăşi Istoria Umanităţii, aşa cum o ştim.
Piri Reis a fost un faimos amiral turc din secolul al
XVI-lea, care avea ca pasiune colecţionarea de hărţi de
navigaţie vechi. După o bătălie pe mare, amiralul a
capturat câţiva marinari duşmani. Unul dintre ei, ca să
scape cu viaţă, s-a lăudat că a fost pilot în flota lui
Columb pe parcursul celor trei voiaje ale acestuia în
Lumea Noua. Piri Reis, întotdeauna în căutare de noi
informaţii, l-a întrebat pe marinar dacă Columb a
descoperit Lumea Nouă din întâmplare sau ştia că
există pământ peste ocean. Pilotul i-a răspuns că acesta
avea o hartă, a cărei copie o deţine şi el şi pe care i-a
înmânat-o amiralului. Folosindu-se de harta în cauză şi
de colecţia lui de hărţi antice, Piri Reis a desenat o hartă
a lumii în 1513, pe o piele de gazelă, deci foarte fină,

Textul a circulat liber pe internet, vizualizat de noi pe 7 noiembrie 2012. Mai

173

multe informaţii se află pe site-ul http://www.world-mysteries.com/sar_l.htm.

după un alt model existent atunci în Biblioteca
Imperială a Constantinopolului. Harta lui Piri Reis
descrie Antarctica aşa cum a fost ea într-o epocă foarte
îndepărtată, înainte să fie acoperită de gheaţă. Harta a
fost realizată cu o metodă specializată, care proiectează
Pământul rotund sub formă plată. Pe Harta lui Piri Reis
apar întreaga Americă de Sud şi Atlanticul, precum şi
coasta Pacificului.
În 1929, un grup de istorici, cercetând secţiunea
haremului Palatului Topkapi din Istanbul, a găsit
această hartă într-o grămadă de moloz. Istoricii au fost
uimiţi când au descoperit că harta prezintă clar coasta
de nord şi de sud a continentului american. Jumătatea
de hartă care a supravieţuit arată coastele vestice ale
Europei, nordul Africii şi coasta Braziliei, dar şi diferite
insule din Atlantic, chiar şi mitica insulă Antilia şi
arhipelagul japonez din Pacific. Cel mai ciudat este
faptul că pe această hartă apare şi Antarctica, deşi
primele expediţii atestate istoric în această zonă au fost
cea a lui James Cook, la 17 ianuarie 1773 şi apoi cea
rusească din 1820. Pe harta lui Piri Reis, Antarctica este
desenată în detaliu şi neacoperită de gheaţă. După
estimările cercetătorilor, acest continent a fost acoperit
de gheaţă în ultimii 6.000 de ani.
În 1953, un ofiţer al marinei turce a trimis harta lui
Piri Reis inginerului şef al Oficiului Hidrografic Naval
al Statelor Unite. Pentru a o cerceta, acesta i-a cerut
ajutorul căpitanului Arlington T. Mallerey, cu care mai
colaborase, o autoritate în materie de hărţi antice.
Raportând harta la cele existente, aceasta nu numai că
s-a dovedit a fi perfectă, dar chiar a mai adus corecturi
hărţilor moderne. De exemplu, pe harta lui Piri Reis,
Groenlanda este reprezentată prin două insule
separate. Această informaţie a fost confirmată recent de
un explorator polar francez, care a descoperit cu
ajutorul sondelor că sub stratul de gheaţă sunt
într-adevăr două insule. În Antarctica, prin acelaşi
procedeu, s-a descoperit că sub calota de gheaţă există
văile şi munţii descrişi de harta lui Piri Reis, deoarece
harta reproduce nu numai conturul continentelor, ci dă
şi indicaţii topografice privind interiorul acestor
continente. Lanţurile muntoase, vârfurile, insulele,
fluviile şi platourile sunt însemnate pe această hartă cu
cea mai mare exactitate.
Lorenzo W. Burroughs, căpitan al US Air Force în
cadrul departamentului de cartografiere, i-a scris în
anul 1961 o scrisoare doctorului Charles Hapgood
(1904–1982), în care spune că acea porţiune pare să
arate cu exactitate coasta Antarcticii, aşa cum este ea
sub gheaţă. Hapgood a fost un istoric educat la
Harvard, ale cărui teorii despre erele geologice au
câştigat şi admiraţia lui Albert Einstein. El a emis
ipoteza că masele continentale s-au deplasat, ceea ce
explică de ce Antarctica pare să fi fost conectată cu
America de Sud.
Profesorul Charles H. Hapgood s-a adresat Forţelor
Aeriene Americane pentru a vedea dacă aşa ceva era
posibil. Rezultatele cercetării au fost spectaculoase,
pentru că s-a ajuns la concluzia că harta după care Piri
Reis a copiat-o pe a lui a fost realizată înainte de
îngheţul Antarcticii. Confirmând toate acestea şi multe
alte lucruri, cartografii Marinei Americane au ajuns la
următoarele concluzii:
1. Columb a avut cu el o hartă în călătoria spre
America, care arăta: coastele Yucatanului, Guatemalei,
Americii de Sud până la strâmtoarea, numită ulterior, a
lui Magellan, precum şi o mare parte a coastei
Antarcticii.
2. Harta originală are cel puţin 5.000 de ani, iar unele
date arată că poate fi chiar mai veche. Unele părţi din
aceste uscaturi care apar pe harta lui Piri Reis sunt
acoperite de gheţuri de mii de ani.
3. Doar cartografi foarte experimentaţi din zilele
noastre ar putea desena o hartă cu un grad de acurateţe
atât de mare, şi numai dintr-un avion.
4. Ca să adâncească misterul acestei hărţi, studii ale
unor profesori precum Charles H. Hapgood sau
Richard W. Strachan au arătat că originalul hărţii după
care s-a inspirat Piri Reis a fost o fotografie aeriană de
la o foarte mare înălţime, deoarece harta seamănă
perfect cu o fotografie a Pământului realizată din
satelit, unde, datorită formei sferice a Pământului,
continentele situate mai departe de centrul imaginii
„alunecă în jos”, la fel ca pe harta lui Piri Reis.
Căpitanul Mallery a susţinut, de asemenea, că harta
nu se putea realiza decât dintr-un aparat de zbor, fiind
prinse pe ea piscuri muntoase din nordul Canadei şi
din Alaska, piscuri care nu erau trecute nici pe hărţile
strategice ale Armatei americane. Pe lângă aceasta, a
mai adăugat Mallery, autorul (îi) hărţii „ştia (u) să
calculeze longitudinea, lucru pe care noi încă nu-l
ştiam acum 200 de ani”.
Profesorul Charles H. Hapgood susţine că există
două posibilităţi legate de perioada în care a fost făcută
harta iniţială: ori calota glaciară este de factură recentă,
câteva sute de ani, ceea ce este imposibil şi a fost deja
dovedit cu mijloacele tehnice actuale de pe Terra, ori
originalul hărţii a fost făcut acum mai multe zeci sau
sute de mii de ani, când gheţurile antarctice şi arctice
nu existau în forma de azi. În acest ultim caz, harta
aparţine unor civilizaţii extraterestre sau terestre care
s-au dezvoltat înaintea civilizaţiei din care facem parte
noi acum.
 Lespedea de la Roşia Montană (România)

La Roşia Montană s-a descoperit dinainte de 1989 o

lespede misterioasă174. Cercetarea lespezii a fost stopată
atunci. În aprilie 2012, în urma discuţiilor de la
Ministerul Minelor Petrolului şi Geologiei, la Bucureşti,
partea canadiană a opinat ca această descoperire să nu
fie făcută publică, iar galeria să fie închisă de urgenţă175.
Partea română a fost de acord cu păstrarea secretului
asupra lespezii, însă a insistat să continue cercetările şi
să trimită o a doua echipă, de data aceasta de arheologi,
condusă de un arheolog bătrân, cu o cicatrice în colţul
ochiului stâng. Timp de trei luni, săpăturile în jurul
lespezii s-au derulat în secret, rezultatul fiind
decopertarea integrală a lespezii.
Nu a durat foarte mult, deoarece deasupra lespezii se
aflase încă de la prima ei descoperire, în 1976, scheletul
unui uriaş hiperboreean, trimis de atunci pentru
studierea sa la Moscova, iar parte din decopertare o
făcuseră arheologii de atunci. Măsurătorile au scos la
iveală faptul că lespedea, perfect şlefuită, avea o

174 Gabriela Dobrescu, Oraşul subteran al zeilor de la Roşia Montană, pe site-ul

https://extraterestriiprintrenoi.wordpress.com/2013/10/18/orasul-subteran-al-zei
lor-din-rosia-montana/, vizitat pe 18 octombrie 2013, orele 17:52.
175 Preluare de pe site-ul
http://www.efemeride.ro/lespedea-misterioasa-de-la-rosia-montana-si-scrierea-
misterioasa, vizitat pe 17 ianuarie 2017, orele 16:35.
lungime de 12 metri, o lăţime de 6 metri şi o înălţime de
3 metri, cântărind circa 1.700 de tone, cu 100 de tone
mai mult decât cântărea „Piatra femeii însărcinate”, o
lespede similară descoperită la Baalbek (Liban), numai
aurul conţinut în ea reprezentând circa. 900 de tone, de
aproape trei sute de ori mai mult decât s-ar fi putut
obţine prin reciclarea integrală, timp de 20 de ani, a
haldelor de steril depozitat de milenii la Roşia
Montană, în urma exploatărilor aurifere, şi de 150 de
ori mai mult decât tot aurul extras de la suprafaţă şi din
toate galeriile de acolo de agatâşi pentru daci, apoi de
austro-ungari şi români la un loc.
Zona a fost imediat închisă cu gard de sârmă
ghimpată şi pusă sub pază militarizată, iar săpăturile
preliminare pentru forarea unui puţ cu diametrul de 12
metri care să ajungă până la lespede au demarat la
începutul lunii mai, 2012. La sfârşitul lunii iunie 2012,
mai precis pe data de 23 ale lunii, lespedea a fost scoasă
la suprafaţă, segmentată în 80 de calupuri egale,
încărcată în containere şi transportată de urgenţă
noaptea, sub escortă militară, către o destinaţie
necunoscută.
Totuşi, există unele informaţii din surse demne de
încredere, din care rezultă că fragmentele
containerizate au fost predate Combinatului Siderurgic
SIDEX Galaţi, unde au fost topite şi transformate în
lingouri de aur şi wolfram, dar locul unde se află
depozitate acum nu se cunoaşte.
Faptul că lespedea a dispărut şi nu s-a păstrat nici
măcar o fotografie a ei este lesne de înţeles. Un lucrător
care a participat la dezmembrarea ei susţine că există
totuşi un set de fotografii făcute de către un bătrân
arheolog român, care au fost oferite spre studiu unui
paleolingvist şi care a atras atunci atenţia autorităţilor
că lespedea prezintă o valoare culturală şi istorică
inestimabilă pentru poporul român şi pentru întreaga
Umanitate şi în orice caz incomensurabil mai mare
decât valoarea ei economică.
Pentru argumentarea afirmaţiei, arheologul a
prezentat atunci câteva fotografii ale lespezii, în care se
putea observa că toată suprafaţa ei era acoperită de o
scriere în basorelief, de un verde smarald, total
necunoscută, după spusele paleolingvistului, dar cu
probabilitatea cea mai mare de a fi pelasgă, dispusă în
trei şiruri paralele, care porneau din partea stângă sus
şi şerpuia în diagonală încolăcindu-se în spirală în jurul
unui cap de lup şi sfârşind apoi la baza ei, în colţul din
dreapta.
Autorităţile române au rămas insensibile la aceste
atenţionări şi dovezi şi au dispus tăierea şi topirea
lespezii, urmând ca după vânzarea aurului să verse la
vistieria Statului contravaloarea procentului de 19, 31%
negociat cu partea canadiană, conform contractului de
exploatare a aurului şi a metalelor rare ale zonei.
„Lucrurile însă au devenit de-a dreptul uluitoare
atunci când –, declara reputatul arheolog, al cărui
nume din motive de siguranţă personală nu-l putem
face public – la ridicarea lespezii s-a putut observa sub
el un soi de puţ cu diametrul de 4 metri în interiorul
căruia cobora o scară elicoidală ale cărei trepte erau
săpate în pereţii puţului, de parcă fuseseră tăiate cu
laserul.
Din interiorul puţului emana o lumină lăptoasă,
violacee.
Deşi cei câţiva lucrători, geologi şi arheologi care au
fost martori la ridicarea lespezii şi-au revenit după o
vreme din uimire, totuşi, în afara paleolingvistului care
s-a precipitat pe scări în jos, nimeni nu a mai avut
curajul să coboare şi să verifice ceea ce se află în puţ, iar
a doua zi a fost deja prea târziu. Am aşteptat cu toţii ca
paleolingvistul să apară, dar el nu a mai revenit la
suprafaţă. Peste noapte, SRI-ul şi armata au acoperit cu
scânduri intrarea în puţul care ducea spre interiorul
muntelui şi-apoi au turnat ciment şi au sigilat-o.
A doua zi, au fost închise gura puţului exterior,
precum şi intrarea în galeria săpată în vremuri
imemoriale de către agatârşi. Tot a doua zi, eu,
dimpreună cu toţi martorii care au asistat la prelevarea
lespezii, a descoperirii puţului din adâncul minei,
precum şi cei care au participat la ştergerea urmelor,
am fost puşi să semnăm nişte documente care garantau
păstrarea secretului de stat şi apoi am plecat cu toţii
speriaţi pe la casele noastre, care încotro.
Ultima dată când s-a mai putut discuta cu bătrânul
arheolog şi cu lucrătorul martor a fost în după-amiaza
zilei de 28 iulie, 2012. După această dată, cei doi nu au
mai putut fi găsiţi la domiciliu...

Manuscrisul Cartea Giganţilor (Israel)

Printre „Manuscrisele de la Marea Moartă” s-a

descoperit un text care vorbeşte despre Nefilimi sau
îngerii decăzuţi 176 . Manuscrisul se numeşte Cartea
Giganţilor şi se afla împreună cu celelalte în grota
Qumran din apropierea Mării Moarte. Conform istoriei
tradiţionale, Nefilimii sunt creaturi mitice, iar după alţi
cercetători, reprezintă o civilizaţie a giganţilor. Istoricii
au încercat să desluşească din punct de vedere
etimologic termenul Nefilim. S-a considerat că acesta
poate proveni de la cuvântul fallen care înseamnă
cădere. Cercetătorii au făcut o legătură şi cu textele

176Nefilimii, îngerii decăzuţi, sunt adevăraţii strămoşi ai omului modern, pe site-ul

http://www.efemeride.ro/nephilimii-ingerii-decazuti-sunt-adevaratii-stramosi-a
i-omului-modern, vizitat pe 30 iulie 2016, orele 4:57.
biblice, în care se vorbeşte despre un anume Nefilim,
Enoch, care era alături de Dumnezeu şi a trăit 365 de
ani.
Îngerii decăzuţi au venit pe planeta noastră, iar
împreună cu femeile pământene au dat naştere la o
rasă de hibrizi giganţi care s-au numit Nefilimi. Aceştia
îl roagă pe Enoch să vorbească cu Dumnezeu, în
numele lor. Ei au un caracter violent şi produc multe
conflicte. Enoch este un personaj misterios, iar textele
biblice despre fabuloasa lui existenţă care a durat 365
de ani poartă numele de „Cartea lui Enoch”.
În „Manuscrisele de la Marea Moartă”, Enoch este
descris ca fiind de o mare înţelepciune. El s-a născut pe
Pământ şi a fost primul care a pus timpul într-un
calendar, în funcţie de scurgerea lui. Enoch a trăit
înainte de Potop şi a avut un fiu, Matusalem, care a
trăit 969 de ani. În „Cartea lui Enoch” din Biblie,
Nefilimii sunt descrişi ca fiind un pericol pentru
Pământeni, pe care îi îndemnau la violenţă şi la lucruri
nepermise. Un Nefilim avea înălţimea de până la 13
metri şi o putere fizică ieşită din comun. Conform
textelor biblice, Dumnezeu a decis că este necesar
Potopul pentru a scăpa de Nefilimi, care deveniseră un
pericol pentru Pământeni.
Unul dintre giganţi era Ghilgameş, eroul babilonian.
Înainte de a se produce Potopul, Nefilimii începuseră
să aibă vise profetice. Pentru prima dată se face referire
la venirea Armaghedonului. În secolul al III-lea după
Hristos, „Cartea lui Enoch” a fost declarată eretică de
către reprezentanţii Bisericii, care nu au fost de acord
cu textul în care se spunea că îngerii au hotărât să
coboare pe Pământ şi să se revolte împotriva lui
Dumnezeu.
Unii specialişti susţin existenţa reală a unor Nefilimi
sau giganţi scăpaţi de Potop. Fernando Magellan, cel
care a realizat prim călătorie pe apă în jurul lumii,
descrie în jurnalul său prezenţa unor oameni uriaşi în
Patagonia.
Cercetătorii consideră, de asemenea, că uriaşele
schelete descoperite în diverse colţuri ale lumii,
inclusiv în România (vezi în acest studiu, Relicvele de
la Cetatea Argedava), aparţin Nefilimilor. În Australia
au fost descoperite, de asemenea, amprente fosilizate
ale picioarelor de giganţi. În grotele din Valea Morţii,
SUA, au fost descoperite unelte de muncă de
dimensiuni foarte mari, care au aparţinut unei
populaţii de giganţi. Aproape toate civilizaţiile
Pământului au legende şi istorii despre giganţi...

Marele Zid din Texas (SUA)

În anul 1852, în zona Rockwell din Texas, câţiva

fermieri care săpau o fântână au descoperit ceea ce
părea a fi un zid foarte vechi de stâncă. Estimat a avea o
vechime cuprinsă între 200.000 până la 400.000 de ani,
unii spun că ar fi o formaţiune naturală, în timp ce alţii
spun că este în mod clar făcut de mâna omului.
Dr. John Geissman, de la Universitatea Texas din
Dallas, a testat rocile în cadrul realizării unui film
documentar, difuzat apoi de History Channel. El a
observat că rocile prezentau o formă de magnetizare,
ceea ce sugerează că acestea s-au format chiar în locul
în care se aflau şi nu au fost aduse din altă parte. Dar
unii nu au fost convinşi de acest singur test televizat şi
au solicitat studii suplimentare.
Geologul James Shelton şi arhitectul John Lindsey,
format la Harvard, au observat elemente ale zidului
care par să reprezinte un design arhitectural, inclusiv
arcade, portaluri rotunjite şi deschideri pătrate care
seamănă cu ferestrele.

Mâna de uriaş din Cuzco (Peru)

În ianuarie 2016, într-un sarcofag din deşert, un

arheolog francez a descoperit o mână de uriaş177, în

Arheologia, o provocare la adresa evoluţiei şi a religiei,

177 pe site-ul
www.efemeride.ro, vizitat pe 6 februarie 2017, orele 16:19.
apropiere de oraşul Cuzco (Peru). Mâna are trei degete
formate din şase falange. Falangele superioare au
unghii similare celor umane. Mâna are o
particularitate, în sensul că au fost descoperite trei
implanturi metalice.
Medicii au estimat că mâna a aparţinut unui individ
care avea o înălţime de trei metri. Conform
specialiştilor, mâna avea o funcţionalitate diferită, dat
fiind lungimea degetelor ce erau mult mai agile. Nu
este prima descoperire arheologică care a suscitat
interesul specialiştilor. În 2015, în Peru, a mai fost
descoperită o mumie cu un craniu imens. Craniul avea
fontanela deschisă şi doi molari de dimensiuni foarte
mari.
Trei antropologi au analizat craniul şi au
concluzionat că nu aparţine unei fiinţe umane. Mumia
nu se aseamănă niciunui grup etnic din lume, fiind
proba existenţei unei civilizaţii extraterestre care a
populat Pământul. Craniul avea o lungime de 50 de
centimetri şi a surprins lumea ştiinţifică.

Mâna Roşie

În multe descoperiri arheologice este prezentă

pretutindeni o „mână roşie”, un simbol, un ordin care a
lucrat tot timpul în Istoria Pământului pentru păstrarea
înţelepciunii dăruite Oamenilor 178 . Ordinul „Mâinii
Roşii” a fost nesocotit de Oameni, deşi arheologii au
făcut cunoscut acest simbol sacru. Mâna roşie a fost
descoperită mereu pe pereţii peşterilor din Europa, în
peşterile şi locuinţele din America de Sud, în templele
din Yucatan (Mexic). Mâna roşie reprezintă un simbol
care a traversat mii de ani şi prin care „părinţii” noştri
extratereştri au dorit să ştim că ei vor reveni...

Mecanismul de la Antikytera (Grecia)

Este considerat un computer mecanic antic,

confecţionat probabil în urmă cu circa 2.000 de ani
pentru a calcula poziţiile Soarelui, Lunii, planetelor şi
chiar datele Jocurilor Olimpice din Antichitate; a fost
construit de greci în jurul anului 150 î.Hr. şi cu ajutorul
lui se calculau diferite modificări astronomice cu o
uimitoare precizie.
„Dacă nu ar fi fost descoperit, nimeni nici nu ar fi
putut să creadă că aşa ceva ar putea exista, pentru că
este atât de sofisticat!”, a declarat matematicianul Tony
Freeth într-un documentar realizat de Canalul tv Nova.
Mathias Buttet, director de cercetare şi dezvoltare al

178După Ce este „Marea Fraternitate Albă"?, în Revista Magazin, duminică, 21

ianuarie, 2001.
fabricii de ceasuri Hublot, a declarat că „acest
mecanism Antikytera include caracteristici ingenioase,
care nu se regăsesc în procesul de fabricare modernă a
ceasurilor”.
Mecanismul a fost recuperat în anul 1901 dintr-o
epavă descoperită lângă insula Antikytera, poziţionată
între insula Creta şi Peloponez 179 . Importanţa şi
complexitatea mecanismului au fost înţelese abia
câteva decenii mai târziu. Gradul de sofisticare
mecanică este comparabil cu al unui ceas elveţian din
secolul al XIX-lea. Artefacte tehnologice cu manoperă şi
complexitate similară nu au mai fost descoperite până
în secolul al XIV-lea, atunci când ceasurile mecanice
astronomice au fost construite în Europa.
Profesorul Michael Edmunds de la Universitatea
Cardiff (Scoţia, Marea Britanie), care a condus un
studiu efectuat asupra mecanismului construit din
bronz, a declarat: „Acest aparat este pur şi simplu
extraordinar, singurul lucru de acest gen. Designul este
frumos, alcătuirea sa este riguroasă... Cine a făcut
mecanica acestui lucru a făcut-o extrem de atent... În
termeni de valoare istorică, acest mecanism este mai
valoros decât tabloul lui Leonardo da Vinci, Mona Lisa.
Dispozitivul este expus la Muzeul Naţional de

179 Sursa: Wikipedia, site vizitat pe 12 octombrie 2016, orele 16:18.

Arheologie din Atena, însoţit de o reconstituire a sa
realizată şi donată muzeului de către Derek de Solla
Price, autorul faimoasei lucrări tradusă şi în limba
română, „Ştiinţa mare, ştiinţa mică”. Alte reconstituiri
sunt expuse la American Computer Museum din
Bozeman (statul Montana, SUA), Computer History
Museum din Mountain View (statul California, SUA),
Children’s Museum of Manhattan din New York (SUA)
şi în oraşul Kassel (Germania).
Prin 1950, mecanismul a fost scanat cu raze X, iar în
interiorul său au fost descoperite mai multe roţi
dinţate, interconectate. Jason Martell, care a studiat
mecanismul, spune că avea două utilizări: a)
instrument astronomic util în navigaţie, pe baza căruia
se determina poziţia pe hartă, în funcţie de stele; b)
dispozitiv astrologie, cu care, în funcţie de data
naşterii, se determină zodia şi se pot face predicţii, pe
baza alinierii planetelor.

Microcipul de la Labinsk (Rusia)

Un fel de microcip extrem de vechi a fost descoperit

în regiunea Krasnodar, lângă localitatea Labinsk
(Rusia)180. Artefactul a fost datat cu carbon radioactiv şi
are o vechime de 225–250 de milioane de ani. A fost
găsit din întâmplare, încastrat într-o piatră, de un
pescar, pe nume Viktor Morozov, care l-a donat
Universităţii Politehnica din oraşul Nowoczesnej.
Cercetătorii care l-au analizat nu au încercat să-l scoată
din piatră, de teamă să nu-l deterioreze.
Unii dintre cei care l-au studiat cred că datarea
artefactului nu este în întregime corectă, având în
vedere că piatra nu poate fi datată, testele efectuate
fiind bazate pe urmele de material organic găsite în
jurul misteriosului „microcip”.
Modele vechi de avioane
Mai multe artefacte aparţinând unor culturi antice
egiptene şi din America Centrală seamănă uimitor cu
avioanele zilelor noastre.
Artefactul egiptean, găsit într-un mormânt la
Saqquara (Egipt), în 1898, este un obiect de 5,2 cm, din
lemn, care se aseamănă puternic cu un model de avion,
cu fuzelaj, aripi şi coadă.
Micul obiect descoperit în America Centrală, estimat
a avea o vechime de 1.000 de ani, este făcut din aur şi ar
putea fi uşor confundat cu un model de aeronavă

180 Adaptare de pe site-ul

http://www.mixdecultura.ro/2015/04/o-descoperire-incredibila-in-rusia/, vizitat
pe 17 ianuarie 2017, orele 17:21.
actuală cu aripă delta sau chiar cu o navetă spaţială
americană. Obiectul este prevăzut cu ceea ce pare a fi
scaunul unui pilot.

Moneda din Illinois (SUA)

În statul american Illinois, în apropierea localităţii

Chilicote, a fost descoperită o monedă din bronz, la o
adâncime de circa. 38 de metri.

Potrivit studiului întreprins de American Geological

Survey, depozitele care conţin moneda au o vechime
cuprinsă între 200.000 şi 400.000 de ani.

Monumentul Yonaguni (Japonia)

Monumentul Yonaguni este o structură masivă din

piatră, scufundată, aflată lângă coasta Insulei Yonaguni
Jima, din Japonia.
 În 1986, Kihachiro Aratake, un bărbat care făcea
scufundări în zonă, a descoperit o structură bizară la
aproximativ 25 de metri adâncime. Aratake a rămas
uimit de formaţiunile dreptunghiulare masive, cu
unghiuri perfecte de 90 de grade, pereţi drepţi, scări şi
coloane. Structura este construită din gresie şi a fost
realizată dintr-un singur bloc de piatră, de dimensiuni
colosale: 150 de metri lungime, 40 de metri lăţime şi 27
de metri înălţime.
Masaaki Kimura, un geolog marin de la
Universitatea Ryukyu din Japonia, studiază şi
cartografiază situl de mai bine de 15 ani. El crede că
monumentul megalitic este vechi de peste 5.000 de ani
şi s-a scufundat din cauza unui cutremur acum 2.000 de
ani. Alţii au estimat, însă, că structura este mult mai
veche şi că ar putea fi dovada unei civilizaţii avansate,
care a existat în timpul ultimei ere glaciare. Grandioasa
construcţie nu este, însă, singura descoperită lângă
Insula Yonaguni Jima.
În apropierea monumentului megalitic se află încă
alte zece structuri, printre care un castel, cinci
construcţii ce par a fi temple şi o arenă de mari
dimensiuni. Toate acestea sunt interconectate printr-o
reţea de drumuri şi apeducte. Un lucru este clar:
ansamblul de la Yonaguni este învăluit în mister şi este
ignorat de majoritatea istoricilor, care lasă astfel
necercetat temeinic un capitol foarte important din
istoria civilizaţiilor umane de pe aceste meleaguri.

Nan Madol (Micronezia)

În Oceanul Pacific, undeva în Micronezia, se află una

dintre cele mai enigmatice cetăţi din piatră 181 . În
imediata apropiere a insulei de origine vulcanică
Ponape, făcând parte din arhipelagul Carolinelor, se
află o colonie formată din nu mai puţin de 93 de insule
construite artificial în apa foarte puţin adâncă din zona
recifelor coraligene. O barieră artificială protejează
colonia de forţa distructivă a valurilor oceanului.
Insulele sunt legate între ele printr-o serie de canale
înguste, întregul complex purtând denumirea de Nan
Madol.
Pe una dintre insule se află o cetate de un tip
deosebit, construită ca şi întregul complex din blocuri
hexagonale de bazalt de câte 3–6 metri lungime, blocuri
care cântăresc între 20 şi 25 de tone fiecare. Cetatea,
înzestrată cu ziduri înalte de circa 9 metri şi groase de
cel puţin trei metri, prezintă un aspect destul de
neobişnuit prin construcţia sa unică.

181Degravitaţionarea. Transportul coloşilor de piatră, pe site-ul www.efemeride.ro,

vizitat pe 25 februarie 2017, orele 16:44.
 În ceea ce priveşte anul construcţiei, sunt multe
incertitudini. Legendele indigenilor vorbesc despre o
seminţie ciudată de pitici isteţi, dar foarte violenţi care
posedau forţe supranaturale. După ce opera a fost
terminată, aceştia s-au retras în munţi. După aceştia, pe
insule au venit uriaşii. Arheologii au descoperit aici, în
1928, oseminte ale unor oameni cu o înălţime de peste
doi metri. Nu se cunoaşte cum au fost transportate
blocurile de bazalt pe o distanţă de peste opt kilometri.
Singurele mijloace de navigaţie erau pirogile, iar
blocurile de bazalt au, fiecare, peste 20 de tone
greutate.
Cetatea Cerra Galan sau oraşul oamenilor zburători,
cum mai este denumită de indigeni, este construită pe
un platou unde, din cauza rarefierii oxigenului, la peste
6.000 de metri altitudine, vietăţile nu pot supravieţui,
cu excepţia unor mici rozătoare. Construită fără porţi
de acces, Cerra Galan se ridică semeaţă şi enigmatică,
sfidând puterea noastră de înţelegere. Unii cercetători
susţin teoria conform căreia structurile materiale,
blocurile de piatră, în cazul nostru, au fost
degravitaţionate şi apoi transportate, cu ajutorul
forţelor telekinetice. Aşezarea preistorică ce poartă
acest nume a fost construită deasupra unui recif de
corali din Micronezia şi este alcătuită din circa 250 de
milioane tone blocuri de bazalt suprapuse. Aşezarea se
întinde pe o suprafaţă de 18 km2, lângă peste 100 de
insuliţe artificiale, unite între ele prin viaducte. Nimeni
nu poate explica felul în care au fost transportate acolo
blocurile de bazalt şi nici cum a fost construit oraşul.
Pentru ridicarea lui, astăzi ar fi nevoie de zeci de
macarale gigantice.

Nava extraterestră din Biserica Mănăstirii din

Sighişoara (România)

Cel mai vechi monument din Cetatea Medievală a

Sighişoarei, care datează din secolul al XIII-lea, Biserica
Mănăstirii, adăposteşte un triptic, iar pe unul dintre
cele trei panouri pictate cu scene religioase, realizate în
secolul al XVIII-lea, există reprezentarea a ceea ce astăzi
numim navă extraterestră182.
În secolul al XVII-lea, Biserica Mănăstirii suferă de pe
urma unui puternic incendiu, în care toată biserica
arde. Este refăcută, şi atunci sunt adăugate o serie de
picturi, cum ar fi altarul, iar breslele îşi vor picta, la
rândul lor, însemnele în locurile în care aveau scaunele

182Cel mai vechi monument din Cetatea Medievală a Sighişoarei adăposteşte o

reprezentare a unui OZN, pe site-ul
https://www.agerpres.ro/romania-colorata/2016/05/16/cel-mai-vechi-monument
-din-cetatea-medievala-a-sighisoarei-adaposteste-o-reprezentare-a-unui-ozn-10-
55-00, vizitat pe 26 februarie 2017, orele 20:24.
în biserică. În sacristia bisericii există o pictură cu o
scenă religioasă, care reprezintă un nor – probabil că
este vorba de ridicarea Sfântului Ilie către Cer – care
seamănă cu o calotă şi poate duce la o reprezentare
mult mai modernă, care să ne ducă cu gândul la un
OZN. Dar este vorba despre viziunea artistului de la
acea vreme care a făcut acest triptic; Sighişoara avea
atunci câteva ateliere de tâmplărie de artă, în care
lucrau meşteri care confecţionau atât altare pentru
bisericile protestante, cât şi mobilier orăşenesc pictat.
Biserica Mănăstirii deţine şi actul de atestare a
oraşului, datând din 1298, un act emis de Papa
Bonifaciu al VIII-lea. Biserica Mănăstirii a fost iniţial o
mănăstire dominicană, iar în 1298 Papa Bonifaciu al
VIII-lea „întăreşte fraţilor dominicani din Sighişoara
dreptul de a acorda indulgenţe”. Cu această ocazie
apare prima denumire a oraşului, care fusese fondat cu
50–60 de ani mai devreme. De altfel, şi cronicarii
oraşului menţionează că în jurul anilor 1180–1190 au
fost puse bazele acestui oraş. Prezenţa unei mănăstiri şi
a ordinului dominican arată că deja localitatea era
mare. Nu avea încă statut de oraş, statutul de oraş îl
dobândeşte în 1337, când primeşte denumirea de
civitas; ulterior, devine oraş regal.
Biserica Mănăstirii a fost iniţial o mănăstire
dominicană, până la adoptarea reformei de către saşi.
Ulterior devine, cum este şi astăzi, biserică evanghelică
şi ceea ce păstrează este doar denumirea – în limba
germană «Klosterkirche», adică Biserica Mănăstirii,
situată în mijlocul cetăţii medievale. Este o biserică
parohială, transformată după ce a ars de două ori, iar
din acest motiv interiorul acesteia cuprinde un
amalgam de stiluri: biserica este construită în stil gotic,
dar păstrează şi un vechi ancadrament din perioada
Renaşterii la una dintre uşi, iar în urma ultimei
remodelări, în secolul al XVII-lea, după incendii, altarul
şi orga au fost construite în stil baroc. Din acest motiv,
aproape toate stilurile epocii medievale şi ale epocii
premoderne sunt combinate în cadrul bisericii. Biserica
Mănăstirii mai este importantă şi prin faptul că deţine
numeroase covoare orientale de rugăciune, a doua
colecţie din ţară după cea de la Biserica Neagră din
Braşov.
 Omul de la Gugiuleşti-Tetoiu

Cel mai vechi schelet de humanoid cunoscut a fost

găsit în Vâlcea, supranumit „Pescarul de la Lacul
Getic”, are „vârsta” de două milioane de ani, dataţi cu
metoda Carbon 12183. Descoperirea „Pescarului de pe
Lacul Getic” sau a „strămoşului europenilor” a generat
o campanie de promovare agresivă în timpul regimului
comunist, dar şi o serie de controverse de-a lungul
timpului, căci cercetători de talie internaţională au
ajuns la concluzia că „Omul de Bugiuleşti” are un

183 Preluare de pe site-urile revistamagazin.ro şi

http://www.efemeride.ro/descoperiri-socante-din-romania-despre-care-nimeni-
nu-vorbeste, ultimul vizitat pe 8 septembrie 2016, orele 12:49.
început de coadă184. Specialiştii confirmă că rămăşiţele
au o vechime de aproximativ 2.000.000 de ani.
Povestea „Pescarului de pe Lacul Getic” începe în
1962, când o echipă de cercetători, condusă de istoricul,
antropologul şi arheologul Constantin Nicolae-Plopşor,
avea să facă o descoperire remarcabilă pentru lumea
ştiinţifică. La scurt timp de la deschiderea şantierului
de la Bugiuleşti, din comuna vâlceană Tetoiu,
specialiştii români au scos la iveală un depozit
osteologic impresionant de la 23 de mamifere, despre
care s-a spus că are o vechime de 1,8–2 milioane de ani.
Cercetătorii au scos la suprafaţă de la rămăşiţele unei
girafe până la fosile de maimuţă şi urs. Descoperirea
antropologilor de pe Valea Olteţului a iscat de-a lungul
deceniilor o serie de controverse, dar nu din cauza
fosilelor animale, ci ca urmare a scoaterii la suprafaţă a
trei fragmente de os, despre care s-a spus că aparţin
unui humanoid: Omul de Bugiuleşti-Tetoiu.

Australanthropus Oltenesis, mit sau adevăr

Prezentat drept strămoşul europenilor, „omul de

Bugiuleşti” a ajuns rapid în toate cărţile de istorie din

184După Irină Râpan, „Pescarul de pe Lacul Getic" - strămoşul europenilor, mit

sau adevăr? Ce s-a întâmplat cu rămăşiţele celui mai „bătrân" om din Europa,
publicat în Adevărul 19 martie, 2015.
şcoala generală, dar şi în cursurile studenţeşti.
Propaganda comunistă a funcţionat perfect în anii ’60
ai secolului trecut, iar despre „Pescarul de la lacul
Getic” sau „Australanthropus Oltenesis” s-a vorbit în
toate mediile ştiinţifice internaţionale. Oasele despre
care s-a spus că aparţin unui humanoid au ajuns la
Institutul de Arheologie din Bucureşti, în timp ce restul
fosilelor animale au fost expuse la Muzeul Olteniei din
Craiova. Încă din perioada comunistă au existat voci
care şi-au exprimat îndoiala că cele trei fragmente de
oase din Bugiuleşti au aparţinut strămoşului
europenilor, dar cercetătorii respectivi nu au fost lăsaţi
să cerceteze fosilele.
Pentru a-i convinge pe specialiştii care au pus la
îndoială autenticitatea fosilelor umane găsite la
Bugiuleşti, autorităţile române au apelat la ajutorul
specialistului în antropologie Raymond Dart, cel care a
descoperit în 1921, în Africa de Sud, fragmente osoase
ce au aparţinut unui australopitec (strămoşul hominid
al omului, ce semăna cu un cimpanzeu – n. n.).
Raymond Dart s-a deplasat în Tetoiu, dar nu a putut
compara fragmentele de os găsite în Vâlcea cu cele
descoperite în Africa de Sud. Reprezentanţii Muzeului
Olteniei care au studiat „fenomenul” de la Bugiuleşti
spun că antropologul a infirmat că cele două femure şi
tibia găsite în zona Lacului Getic au aparţinut celui mai
vechi hominid de pe continentul european, la scurt
timp după ce a părăsit România.

„Omul de Bugiuleşti-Tetoiu” avea un început de coadă

Trei decenii mai târziu, un alt cercetător de talie

internaţională a spulberat teoria antropologilor români.
Belgianul Jean-Marie Cordy susţinea că fragmentele
osoase ar aparţine unui urs. „Concluzia e că nu există
omul de Bugiuleşti. În 1992 sau 1993, în Vâlcea au ajuns
nişte specialişti belgieni care au examinat oasele.
Aceştia au ajuns la concluzia că oasele aparţin unei
specii de urs. În cazul de faţă, nu se pune problema
unei confuzii foarte mari, întrucât oasele de urs
seamănă cu cele umane.
Nimeni nu a mai pretins apoi că la Bugiuleşti a fost
găsit strămoşul europenilor”, declara Aurelian
Popescu, muzeograf în cadrul Muzeului Olteniei. După
1990, s-a emis şi ipoteza că oasele ar fi de maimuţă, dar
nu au mai fost efectuate alte expertize din care să
rezulte cu certitudine acest lucru.
Depozitul osteologic de la Bugiuleşti a stârnit însă şi
atenţia unor cercetători din America. În anii 2000,
aceştia au poposit pe meleaguri vâlcene pentru a studia
date suplimentare despre o specie rară de maimuţe.
Cum se presupune că trăia cel mai „bătrân” european

Despre vestigiile umane de la Bugiuleşti au curs râuri

de cerneală atât în ţară, cât şi în străinătate,
descoperirea fiind pomenită în mai toate cărţile despre
proto-hominizi sau „oamenii în formare”. Pe baza
informaţiilor iniţiale, unul din istoricii vâlceni a
încercat să explice, înainte să se dea verdictul despre
autenticitatea fosilelor, cum trăia strămoşul
europenilor: „Australanthropus Oltenesis trăia în cete
sau hoarde şi ducea o viaţă mult asemănătoare
animalelor. În ceea ce priveşte hrana sau locuinţa, ştia
să şi-o „aleagă „şi să se adăpostească sub stânci, în
peşteri sau pe terasele râurilor. Ca fiinţă inteligentă, a
făcut progrese în făurirea uneltelor din os şi mai puţin
din piatră şi pândea, după cum o dovedeşte osuarul de
la Bugiuleşti, înnămolirea animalelor preferate, pe care
apoi adesea le sacrifica. Numai aşa îşi găseşte explicaţia
faptul că într-un perimetru restrâns s-au descoperit
resturile fosile la 28 de specii de ierbivore şi carnivore,
precum şi de maimuţe, care nu puteau să convieţuiască
paşnic”, scria istoricul Gheorghe Petre-Govora, în
volumul „O preistorie a nord-estului Olteniei”.

Pietrele Ica
 În anul 1930, dr. Javier Cabrera a primit cadou o
piatră ciudată de la un fermier local. Dr. Cabrera a fost
atât de intrigat, încât a adunat mai mult de 1.100 astfel
de pietre de andezit, care sunt estimate a avea o
vechime cuprinsă între 500 şi 1.500 de ani şi au devenit
cunoscute ca pietrele Ica.
Pietrele conţin gravuri şi imagini cu idoli, iar altele
descriu practici cum ar fi chirurgie pe cord deschis şi
transplant de creier. Unele gravuri uimitoare
reprezintă dinozauri, brontozauri, stegozauri şi
pterozauri...

„Pietrele vii” din Munţii Buzăului (România)

Se află lângă satul Ulmeni, comuna Bozioru, au

origine necunoscută şi unii specialişti cred că aceste
pietre cresc cu 4–5 cm la 1.000 de ani, de unde vine şi
atributul lor de „vii”; mai sunt numite şi Babe sau
trovanţi 185 . Persoanele biosensibile care le-au văzut
spun că pietrele sunt încărcate cu energie, fiind
orientate către nord, către zona rupestră a satului, unde
s-a descoperit un vast ansamblu de locuinţe ale
uriaşilor.

185Extras din coloana sonoră a filmului „Descoperiri în Munţii Buzăului: Pietrele

extraterestre”, pe site-ul https://www.youtube.com/watch?v=dhYN-7k4LAnO,
vizionat pe 3 ianuarie 2017, orele 23:33.
 Legendele locului spun că aici, în Munţii Buzăului,
şi-au dus viaţa uriaşii (tartarii), prezentaţi chiar de
Herodot, istoricul antic grec, în poemul său, Odiseea.
Una din pietre, în formă de coloană, prevăzută cu zone
de sudură care par a demonstra că îmbinările dintre
bucăţile componente s-au făcut la cald, este botezată
Coloana Galactică, fiind asemănătoare unui turn de
control.
Aceeaşi civilizaţie de uriaşi a săpat în stâncă şi
Scaunul lui Dumnezeu, o piatră care a servit, se pare,
tot unui uriaş, a cărei legendă mai este întâlnită şi la
alte popoare, indieni – în extremitatea estică a planetei
şi spanioli – în extremitatea vestică. În comuna Bozioru
există localnici, care cred şi azi în existenţa, cândva, pe
aceste meleaguri a uriaşilor.
Zona Bozioru mai este cunoscută de parapsihologi
pentru „ceaţa albastră” care apare aici din când în
când, ceaţă în care se spune că dispar oamenii care ar
încerca să treacă prin ea. Altfel, limpezimea cerului de
Bozioru este rar întâlnită în alte părţi ale planetei...

Pisica Om din Egipt

Legendele egiptene abundă de fiinţe jumătate om,

jumătate animal. În 2014, în Egipt au fost descoperite
rămăşiţele unei fiinţe cu corp de felină şi cap uman.
Scheletul, perfect prezervat, a fost găsit la intrarea unei
camere ascunse, în partea superioară a piramidei lui
Keops.
Momentan, rămăşiţele sunt expuse la Muzeul de
Istorie din Cairo. Coloana vertebrală a acestei fiinţe este
ataşată în mod natural craniului. Oasele se îmbină în
mod natural, ceea ce spulberă ipoteza unui fals.

Pilonul de fier din Delhi (India)

Inscripţia de pe pilon este datată cu 400 de ani, d.Hr.,

în vremea regelui Chandragupta II. Pilonul are deci cel
puţin 1.500 de ani vechime, dar ar putea fi şi mai vechi.
Ceea ce este uluitor este că metalul din care a fost făcut
nu rugineşte şi are o puritate extraordinară.
Conform profesorului A.P. Gupta, şeful
Departamentului de Ştiinţe Aplicate şi Umaniste al
Institutului de Tehnologie şi Management din India,
pilonul are o compoziţie de 99,72% fier.
În timpurile moderne, s-a ajuns la producerea
fierului forjat care să aibă o puritate de 99,8%, dar este
vorba de un aliaj care conţine mangan şi sulf, două
ingrediente absente în compoziţia metalului pilonului
din Delphi.
Pilonul a fost făcut cu cel puţin „400 de ani, înainte ca
cea mai veche turnătorie cunoscută a lumii să-l fi putut
produce”, a scris John Rowlett în cartea sa, „Un studiu
al meşteşugurilor din civilizaţiile antice şi medievale”.

Podul lui Adam, Rama sau Seth

Potrivit unei legende indiene antice, regele Rama a

construit un pod între India şi Sri Lanka, în urmă cu
mai mult de un milion de ani. Din satelit au fost
observate ceea ce par a fi în prezent resturile unui astfel
de pod, dar mulţi spun că nu este altceva decât o
formaţiune naturală.
Dr. Badrinarayanan, fost director al Institutului
Geologic din India, a studiat mostre din componenţa
acestui pod. El a constatat existenţa unor bolovani în
partea de sus a unui strat de nisip marin, şi a fost de
părere că bolovanii trebuie să fi fost plasaţi acolo în
mod artificial.
Nicio explicaţie naturală nu a fost acceptată unanim
de către geologi. Datarea podului a fost de asemenea
controversată, din moment ce unii spun că nicio parte a
podului (cum ar fi eşantioanele de corali) nu poate oferi
o perspectivă reală pentru a determina cât de vechi este
întregul pod.

Reactorul de la Oklo (Gabon)

 Există un loc în Africa unde, în urmă cu aproape 2
miliarde de ani, s-au produs reacţii nucleare în lanţ în
mod inexplicabil 186 . Acest loc este reactorul nuclear
fosilizat de la mina Oklo, din Gabon. Reactorul a fost
descoperit în mod întâmplător în 1972, când un angajat
francez al unei uzine nucleare a observat ceva
surprinzător, curios, la izotopii de uraniu din minereul
pe care îl analiza. Materialul provenea de la mina din
Oklo, unde o parte din uraniul 235, izotop ce poate
susţine o reacţie nucleară în lanţ, fusese deja extras din
acel minereu. Ei au descoperit astfel că situl de origine
părea că a funcţionat ca reactor nuclear de scară largă
timp de 500.000 de ani, începând cu 1,8 miliarde de ani
în urmă!
Dr. Glenn T. Seaborg, fost şef al Comisiei Energiei
Atomice a Statelor Unite şi laureat al Premiului Nobel
pentru rezultatele sale legate de sinteza elementelor
grele, a explicat de ce consideră că la Oklo nu a fost un
fenomen natural şi, în consecinţă, de ce trebuie să fie
vorba despre un reactor nuclear făcut de om. Pentru ca
uraniul să „ardă” într-o reacţie este nevoie de condiţii

186 Preluare de pe site-ul

http://incredibilia.ro/descoperiri-misterioase-care-nu-pot-fi-explicate/?utm_sour
ce=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+IncredibiliaNe
wsletter+%28lncredibilia.ro+-+RSS+-Newsletter%29, vizitat pe 20 noiembrie
2016, orele 16:56.
foarte precise. Apa, de exemplu, trebuie să fie extrem
de pură. Mult mai pură decât se găseşte în mod natural,
produsă astfel numai în condiţii artificiale. De
asemenea, este necesar ca izotopul de uraniu U-235 să
fie prezent în cantităţi mari. Mai inuiţi specialişti în
ingineria reactoarelor au afirmat că, în opinia lor,
uraniul din Oklo nu ar fi putut fi destul de bogat în
U-235 pentru ca o reacţie să aibă loc în mod natural.
În mod normal, concentraţia izotopului de uraniu
235 – folosit la fabricarea bombelor nucleare şi a
centralelor atomice – este de 0,720%. Dar mostrele de
uraniu prelevate de la Oklo aveau o concentraţie de
0,717%. Diferenţa era de 0,003%. Cifra pare infimă, dar
aceasta dovedea că din mină dispăruseră nu mai puţin
de 200 de kilograme de uraniu. Ca să ne facem o idee
despre ce înseamnă această cantitate trebuie să ştim că
bomba care a devastat Hiroşima în cel de-al Doilea
Război Mondial a creat efectul catastrofal cu doar 1
kilogram de uraniu din cele 63 cu care a fost dotată.
Fizicienii au intrat imediat în alertă, crezând în primă
fază că cineva furase cele două sute de kilograme de
material radioactiv. Şi-au dat repede seama, însă, că de
fapt uraniul fusese consumat în urmă cu foarte, foarte
mult timp. După cercetări amănunţite, la care au
participat echipe de fizicieni din toată lumea, s-a
dovedit că, în urmă cu circa 2 miliarde de ani, în
străfundurile minei din Gabon, a funcţionat un reactor
nuclear în toată regula. Acesta a funcţionat fără oprire
timp de 500.000 de ani. Atât de senzaţională a fost
descoperirea, încât ea a fost prezentată la o conferinţă a
Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică. Şi mai
ciudat este că cercetările ulterioare au demonstrat că
acest reactor atât de vechi era mult mai avansat decât
cele din zilele noastre. Avea forma unei galerii
subterane, cu o lungime de câţiva kilometri şi o lăţime
de 40 de metri.
Geologia locului fusese astfel alcătuită, încât a permis
ca deşeurile radioactive rezultate din activitatea
reactorului să fie păstrate în condiţii perfecte. Astăzi, la
aproape o jumătate de secol de la această descoperire
incredibilă, lucrurile sunt departe de a fi clare în
privinţa originii reactorului. De exemplu, s-a stabilit că,
în mod cu totul inexplicabil, mineralele din mină au
fost îmbogăţite înainte ca reactorul să înceapă să
funcţioneze. Aceasta era o condiţie necesară pentru ca
reacţia în lanţ să se declanşeze şi să se poată
autosusţine.
De asemenea, s-a descoperit că în procedeu s-a
folosită apă, ceea ce a diminuat intensitatea reacţiei şi a
prevenit o explozie nucleară. Reactorul nuclear de la
Oklo are toate caracteristicile unei instalaţii de ultimă
generaţie.
 Relicvele de la Cetatea Argedava (România)

Cetatea Argedava a fost descoperită şi studiată prima

dată în anii 30 ai secolului trecut de către celebrul
istoric şi arheolog român Vasile Pârvan187. Cercetările
acestuia au dus la concluzia că tatăl marelui rege
unificator dac, Burebista, a fost rege în această cetate.
Tot aici au fost descoperite în 1926, 80 de schelete de
uriaşi, de circa 5 m înălţime fiecare, dar şi o serie de
pietre ciudate, cu simboluri mistice încrustate pe ele.
Scheletele uriaşilor erau îngropate în zona numită
Argedava, situată la 10 km sud-vest de Bucureşti.
Această descoperire extraordinară a fost însă trecută
sub tăcere de către autorităţi, iar după numai un an,
atât Vasile Pârvan, cât şi asistentul său mor în condiţii
cel puţin dubioase.
În anul 1985, la Scăieni (judeţul Buzău) încă două
schelete, iar lista poate continua. Apoi, la Cetăţeni, în
anul 2005, s-au mai găsit două schelete gigantice, iar
sub Mănăstirea Negru Vodă (Pantelimon, lacul
Lebăda), alte 20 de schelete. În toate aceste cazuri,

187Informaţii preluate şi adaptate din coloana sonoră a filmului „Noi descoperiri

în Bucegi (partea a 13-a – Cetatea Argedava şi uriaşii)”, film aflat pe site-ul
https://www.youtube.com/watch?v=DhSO5clco4Y şi vizionat pe 4 ianuarie 2017,
orele 23:00.
autorităţile au impus să se păstreze tăcerea.
Azi, deşi situl arheologic Argedava este de
importanţă naţională şi internaţională, autorităţilor
parcă nici nu le pasă de istoria strămoşilor noştri. Aici,
Istoria este călcată pur şi simplu în picioare de toţi cei
care locuiesc sau trec întâmplător sau cu vreun interes
pe aceste meleaguri.
Singurii interesaţi de relicvele de la Argedava sunt
aşa-numiţii arheologi amatori, aflaţi în căutarea unor
comori arheologice, care s-au găsit din când în când
aici: podoabe de aur şi argint, unelte, ceramică etc., ce
reprezintă, adunate în timp, o proporţie însemnată a
acestor descoperiri de pe teritoriul României de azi.
Membrii Asociaţiei „Vatra Daciei” au semnalat toate
cele de mai sus, dar nimeni, nici măcar aceştia, nu a luat
nicio măsură până acum...

Ruinele cetăţii Wari (Peru)

În apropiere de Quinua, în regiunea Ayacucho din

Peru, la o altitudine de peste 3.000 de metri, se găsesc
ruinele unei cetăţi antice numită Wari188. Această cetate
i-a uimit pe oamenii de ştiinţă, datorită zidurilor sale

188 Dovezi ale tehnologiei extraterestre pe Terra? Ruinele Wari, pe site-ul

www.efemeride.ro/dovezi-ale-tehnologiei-extraterestre-pe-terra-ruinele-wari,
vizitat pe 9 ianuarie 2017, orele 15:19.
extrem de bine construite. Acestea au fost ridicate din
piatră vulcanică, tăiată cu o precizie ieşită din comun.
Pornind de la acest aspect uluitor, mai multe echipe de
arheologi s-au deplasat la faţa locului pentru a
determina cu exactitate cum a fost posibilă o
construcţie de asemenea anvergură. Nu s-a putut
descoperi decât faptul că acest oraş antic a fost capitala
unei civilizaţii extrem de înfloritoare, Huari, care a
populat întreaga regiune acum peste 1.000 de ani.

Formele pietrelor folosite variază extrem de mult iar

prelucrarea lor cu foarte mare precizie nu putea fi
făcută decât de o civilizaţie dotată cu tehnologie
avansată. O teorie, încă neconfirmată, susţine că cetatea
Wari a fost ridicată de fapt de către o altă civilizaţie,
care a precedat-o pe Wari. S-au încercat diferite
măsurători şi analize, dar niciun rezultat nu a fost
concludent.
 Acesta este motivul principal pentru care ruinele
Wari reprezintă şi în ziua de astăzi un mister, care
probabil nu va fi elucidat decât în clipa în care întreaga
Istorie a Terrei va fi elucidată.

Ruinele de pe Muntele Shoria (Rusia)

Pe muntele Shoria, în sudul Siberiei, cercetătorii au

descoperit un zid masiv de pietre de granit189. Unele
dintre aceste pietre de granit gigantice sunt estimate că
au masa de peste 3.000–4.000 de tone, multe dintre ele
fiind tăiate cu suprafeţe plane, unghiuri drepte şi
colţuri ascuţite. Nimic de o asemenea amploare nu a
mai fost descoperit pe Pământ.
Situl „super-megalitic” din Munţii Siberiei este
reprezentat de Gornaya Shoria (Muntele Shoria), în
sudul Siberiei. Blocurile de granit care-l compun par a
fi stivuite... Acest sit megalitic se adaugă celor de
Arkaim sau Manpupuner, tot din Rusia. Descoperirea
de la Shoria este unică, deoarece, dacă sunt modelate
de om, blocurile utilizate aici sunt, până acum, cele mai
mari lucrate vreodată.
„Super-megaliţii” au fost descoperiţi şi fotografiaţi

189 Preluare şi adaptare de pe site-ul

http://www.mixdecultura.ro/2014/06/ruinele-megalitice-recent-descoperite-in-r
usia-contrazic-istoria-oficiala/, vizitat pe 17 ianuarie 2017, orele 17:02.
prima dată de către Georgy Sidorov în timpul unei
expediţii în Siberia de Sud. Megaliţii de pe Muntele
Shoria sunt de 2–3 ori mai mari decât cei mai mari
megaliţi cunoscuţi în lume (de exemplu, „Piatra femeii
însărcinate” de la Baalbek – vezi capitolul „Civilizaţii
vechi ale Omenirii” – care cântăreşte aproximativ 1.260
de tone). Un alt lucru neobişnuit la aceste pietre uriaşe
este că dereglează instrumentele de măsurare ale
arheologilor.

Sabia de viking

Arheologii au fost uimiţi când au descoperit o sabie

vikingă de tip Ulfberht, datând din perioada 800–1000
d.Hr. ei nu au putut înţelege cum a fost disponibilă
tehnologia necesară pentru a face o astfel de sabie
înainte de Revoluţia Industrială, care a avut loc abia
800 de ani mai târziu.
Conţinutul de carbon al acestei săbii este de trei ori
mai mare decât al celor obişnuite din acel timp, iar
impurităţile din aliajul acesteia au fost îndepărtate
într-o aşa măsură, încât minereul de fier trebuie să fi
fost încălzit la cel puţin 3.000° Fahrenheit (1.650°
Celsius).
Cu mare efort şi precizie, fierarul Richard Furrer din
Wisconsin (SUA) a creat în zilele noastre o sabie de
calitatea Ulfberht folosind o tehnologie care ar fi putut
fi posibilă în Evul Mediu. El a spus că a fost cel mai
complicat lucru pe care l-a făcut vreodată şi că a uzat
de metode despre care nu se ştie dacă erau cunoscute şi
folosite de oamenii din acea vreme.

Sferele de la Ottosdal (Africa de Sud)

În anii ’80 ai secolului trecut, minerii din Africa de

Sud au scos la iveală mai multe sfere misterioase de
metal190. De origine necunoscută, aceste sfere sunt de
aproximativ 1 centimetru în diametru, iar unele sunt
gravate cu trei caneluri paralele în jurul părţii centrale a
sferei. Două tipuri de sfere au fost găsite: unul este
compus dintr-un metal solid albăstrui cu pete (reflecţii)
de culoare albă, iar celălalt – confecţionat din acelaşi
metal – este scobit şi umplut cu o substanţă albă
spongioasă. Roca în care au fost găsite datează din
Precambrian şi are o vechime de 2, 8 miliarde de ani!
Metalul din care sunt făcute este atât de dur, încât nu
poate fi zgâriat cu niciun instrument din oţel.
Cunoscute şi sub numele de „sfere Klerksdorp”, în
număr de 200, au fost găsite în straturile geologice de
pirofilit, în apropiere de Ottosdal, Africa de Sud. Alte

190 După Dan Preda, Artefacte străvechi uimitoare, în Curentul, 29 noiembrie, 2011.
obiecte similare, cunoscute sub numele de „sferele din
marmură Moqui”, au fost găsite în straturile de gresie
din Navajo, în sud-estul statului Utah (SUA).
Unii specialişti care le-au analizat au spus că sferele
respective ar fi mase formate în mod natural din
materie minerală. Alţii au spus că ele au fost precis
modelate de mâna omului sau a unei alte fiinţe
inteligente.
În conformitate cu lucrarea lui Michael Cremo,
„Arheologia interzisă: Istoria ascunsă a rasei umane”,
Roelf Marx, specialist al muzeului din Klerksdorp
(Africa de Sud), a declarat că „globurile au o structură
fibroasă pe interior şi un înveliş ca o coajă, în exterior,
sunt foarte grele şi nu pot fi zgâriate, nici chiar de oţel”.
Pe baza faptului că stratul de pirofilit în care au fost
găsite sferele s-a format prin sedimentare cu miliarde
de ani în urmă, Marx a estimat că ele au o vechime de
circa 2,8 miliarde de ani. Dacă totuşi sferele nu sunt
altceva decât mase minerale naturale, nu este clar cum
anume s-au format.

Sferele din Costa Rica

Lucrătorii care croiau un drum prin jungla din Costa

Rica pentru a defrişa o zonă pentru o plantaţie de
banane, în anul 1930, au dat peste zeci de bile de piatră,
dintre care multe erau perfect sferice. Acestea variau în
mărime, de la cele mai mici, ca o minge de tenis, până
la altele, de 8 metri diametru şi cu o greutate de 16 tone!
Deşi este clar că sunt confecţionate de fiinţe civilizate,
nu se ştie nici până azi cine le-a realizat, cu ce scop şi cu
o aşa de mare precizie.

Templele megalitice din Malta

Mai vechi decât Stonehenge şi piramidele din Egipt,

templele megalitice Ggantija de pe Insula Gozo
reprezintă unul dintre cele mai importante situri
arheologie din Malta. Versiunea oficială este că
ansamblul a fost realizat în neolitic, în jurul anului
3.600 î.Hr. Complexul megalitic este format din două
temple, înconjurate de un zid înalt şi masiv, construit
din blocuri imense de piatră, cu o înălţime de peste 5
metri şi cu o greutate de peste 50 de tone.

Dimensiunile uriaşe ale pietrelor din complex i-au

determinat pe localnici să creadă că templele au fost
construite şi locuite de uriaşi. Potrivit unei legende
locale, zidurile templului au fost construite într-o zi şi o
noapte de o femeie-gigant numită Sunsuna, care a cărat
blocurile de piatră tocmai de la Ta’Cenc – o localitate
aflată pe partea opusă a insulei. De altfel, „Ggantija”
înseamnă „Peştera gigantului” în limba malteză.
În 1992, a fost descoperit în insula Malta un complex
de galerii subterane, care ar fi fost locuit în urmă cu
circa 3.000 de ani, de circa 30.000 de oameni, ale căror
schelete au fost descoperite aici. Toate craniile
oamenilor respectivi au o dimensiune mai mare decât
cea a oamenilor de azi, lucru care confirmă ipotezele de
mai sus.

Ţevile de la Qinghai (China)

Confecţionate din oţel, au fost descoperite în

apropiere de Lacul Qinghai din China. Câteva peşteri
situate lângă muntele Baigong conţin conducte care
duc la un lac din apropiere. Conductele au fost datate
de către Institutul de Geologie din Beijing ca având
aproximativ 150.000 de ani.
Agenţia de presă Xinhua a relatat că ţevile au fost
analizate la o topitorie locală, care a concluzionat că un
procent de 8% din materialul supus probelor nu a
putut fi identificat. Zheng Jiandong, un geolog din
administraţia chineză de monitorizare seismologică, a
declarat în anul 2007 pentru ziarul de stat Jenmin Jibao
(Cotidianul Poporului) că unele dintre conducte s-au
dovedit a avea un înalt nivel de radioactivitate.
Jiandong a mai spus că magma bogată în fier este
posibil să se fi ridicat din adâncurile Pământului,
aducând astfel în sus fierul topit prin diferite fisuri,
ceea ce ar fi făcut posibilă solidificarea acestuia sub
forma respectivelor tuburi. Totuşi, el a admis că „există
într-adevăr ceva misterios, cu privire la aceste
conducte”.

Umanoidul Ata din La Noria (Chile)

În anul 2003, în Chile au fost descoperite rămăşiţele

unei fiinţe stranii, cu aspect umanoid, dar de
dimensiuni extrem de mici, doar 15 centimetri
înălţime191. Acest lucru a alimentat speculaţii privind
sosirea pe Pământ a unor fiinţe extraterestre. La 13 ani
de la descoperire, specialiştii au publicat un raport cu
privire la acest eveniment.
Conform raportului, bizara descoperire a fost făcută
pe 19 octombrie, 2003, de un om numit Oscar Munez,
care căuta obiecte de valoare într-o aşezare
abandonată, numită La Noria, în deşertul Atacama. În
apropierea unei biserici, a fost descoperit micul schelet,
acoperit într-o pânză. Umanoidul a fost botezat Ata –
are un cap foarte mare, comparativ cu corpul şi

191Descoperire misterioasă, pe site-ul www.efemeride.ro, vizitat pe 18 februarie

2017, orele 22:31.
anumite particularităţi neobişnuite. Are numai zece
coaste, şi nu 12 ca la noi, oamenii. Tomografiile au
arătat că este vorba despre un corp real, şi nu un fals.
Au fost lansate mai multe ipoteze cu privire la micul
schelet. Unii specialişti au susţinut că este vorba despre
un făt sau o maimuţă de mici dimensiuni. Investigaţiile
performante au arătat că nu este vorba despre o
maimuţă. Este mai apropiat de om decât de maimuţă.
Ca şi vârstă, are între 6 şi 8 ani. Ipoteza că ar fi fost un
făt avortat a fost exclusă.

Uneltele de la Aix-en-Provence (Franţa)

Muncitorii care lucrau în secolul al XVIII-lea la o

carieră de piatră, în apropierea localităţii
Aix-en-Provence, au dat peste nişte unelte încastrate
într-un strat de calcar, la adâncimea de 50 de picioare
(aproximativ 15 metri).
 Descoperirea a fost înregistrată în „American Journal
of Sciences and Arts”, în anul 1820, de către T. D.
Porter, care traducea pe atunci lucrarea contelui
Bournon, intitulată „Mineralogye”. Uneltele care iniţial
s-a crezut că sunt din lemn s-au „transformat” în timp
în agat, o piatră dură. Porter scria atunci: „Totul avea
tendinţa să demonstreze că urmele respective
proveneau de la o lucrare ce fusese realizată chiar pe
locul acela. Aceasta era o dovadă că prezenţa omului a
precedat formarea acelui strat de piatră, cu mult mai
mult timp înainte, deoarece el ajunsese deja la un grad
de civilizaţie în care erau cunoscute artele, se lucra
piatra şi s-au format coloane din ea”.
Aşa cum se menţionează şi în cazul Ciocanului din
Texas (SUA), prezentat mai sus, scepticii argumentează
că straturile de calcar se formează relativ repede în
jurul uneltelor prinse în zăcământul respectiv.

Urme fosile de 100–600 de milioane de ani

O urmă cu amprentă umană, ce pare a fi un deget

fosilizat, a fost găsită în calcar, în zona arctică a
Canadei şi are 110 milioane ani vechime.
O altă fosilă, cu amprenta unui picior încălţat cu
sanda, a fost găsită într-un depozit de şisturi
bituminoase, cu o vechime estimată de la 300 de
milioane la 600 de milioane de ani, din statul american
Utah.
O amprentă de la o fiinţă umană a fost descoperită
într-o piatră, estimată a avea circa 290 milioane de ani.
Descoperirea a fost făcută în New Mexico (SUA) de
către paleontologul Jerry Macdonald, în 1987.
Urme fosile au mai fost descoperite într-un strat de
cărbune, situat în Fisher Canyon, Pershing County,
Nevada (SUA). Se estimează că vârsta acestui cărbune
este de 15 milioane ani! În 1968, William J. Meister se
afla în împrejurimile Antelope Spring, la 43 de mile
depărtare de localitatea Delta, din statul Utah (SUA), în
căutare de fosile pentru colecţia lui particulară. A
descoperit în acea zi foarte mulţi trilobiţi, nişte scoici
fosile din perioada Cambrian, apoi o urmă umană care
a călcat un trilobit, mic crustaceu preistoric. Urma a
fost datată cu Carbon 14. În afară de faptul că era
pentru prima dată în lume când s-a dovedit ştiinţific că
omul a existat înaintea dinozaurilor, care în acest caz
nici nu se născuseră, această urmă mai are o
particularitate: piciorul care a făcut-o era încălţat.
Încălţămintea este lungă de 26,03 cm şi lată de 8,9 cm.
Călcâiul e separat de talpă şi se vede destul de bine
adâncitura tocului încălţămintei pe care o purta omul,
aşa cum rămâne de fapt orice urmă de încălţăminte pe
pământ. Meister n-a găsit niciun geolog dispus să
analizeze urma umană şi atunci a publicat ştirea în
ziarul local The Desert News, care, la scurt timp, a
devenit de notorietate naţională. În acest fel, el a putut
duce amprenta urmei doctorului Clarence Coombs, de
la Columbia Union College, precum şi geologului
Maurice Carlisle, de la Universitatea din Colorado.
Carlisle a scormonit două ore, înainte să găsească un
strat de nămol care ar fi reprezentat proba că
formaţiunea s-a găsit un timp la suprafaţă, fiind aptă să
conserve urmele, dar în zadar, urma provenea dintr-un
strat din perioada Cambriană, adică de acum 505–590
de milioane de ani. Această datare a iritat enorm
mediul academic, care nici în faţa probelor de
necontestat n-a vrut să recunoască autenticitatea ei,
refuzând să studieze în detaliu această mărturie antică
a existenţei fiinţelor de tip umanoid pe Pământ.

Vasul din Dorchester (SUA)

În 1851, în Dorchester, Massachusetts (SUA), a fost

descoperit un vas mai puţin obişnuit, confecţionat din
zinc şi argint. El are peste 100.000 de ani vechime, ceea
ce certifică faptul că fiinţe inteligente au existat/au
trecut în vizită pe Terra în trecutul îndepărtat al acestei
planete...
 Vehicule de 14 milioane de ani

În centrul Turciei, în regiunea numită Valea Frigiană,

marcaje misterioase ce par a fi urmele adânci ale unor
roţi sau şenile de vehicule grele se întind, săpate în
piatră, pe zeci de kilometri192. Nimeni nu ştie cum au
apărut aceste curioase şanţuri paralele, care se întretaie
pe dealurile pietroase, dar locul pare să fi fost explorat
în vremuri imemoriale de vehicule care au străbătut
toată zona în lung şi în lat.
În timpul unui studiu pe care l-a efectuat la faţa

192 Pe site-ul
http://incredibilia.ro/descoperiri-misterioasc-care-nu-pot-fi-explicate/outm_sour
ce=feedbumer&utm_medium_email&utm_campaign_feed%3A+lncredibiliaNe
wsletter+%28Incredibilia.ro+-+RSS+Newslcttcr%29, vizitat pe 20 noiembrie 2016,
orele 6:41.
locului în 2014, geologul rus Alexander Koltîpin a
stabilit că urmele din Turcia au fost create în urmă cu
12 sau 14 milioane de ani. Potrivit lui Koltîpin,
Pământul a mai fost locuit de o civilizaţie avansată, în
prezent necunoscută, ale cărei vehicule grele au lăsat în
solul moale şi umed în Valea Frigiană urme adânci,
care ulterior s-au pietrificat. Koltîpin este de părere că
aceste urme au făcut parte dintr-o reţea de drumuri
care se întindea de-a lungul Mării Mediterane, în urmă
cu milioane de ani. De altfel, şanţuri similare au fost
descoperite şi în Italia, Franţa, Malta, Kazahstan şi
chiar în America de Nord. Expediţia condusă de
Alexandr Koltîpin în 2014 a fost prima misiune de
cercetare ştiinţifică în amănunt a acestor misterioase
vestigii din Turcia.
Nu este de mirare că arheologii se feresc să discute
despre acest subiect, pentru că el ar putea răsturna
toate teoriile convenţionale cu privire la istoria şi
originile rasei umane. Teoria pe care cei mai mulţi
arheologi o susţin este că urmele au fost făcute în
Antichitate de care trase de animale. Aceasta nu se
susţine, deoarece în sol nu s-a imprimat nicio urmă de
animal sau de om.
Sunt oare şanţurile pietrificate din Turcia şi din alte
zone ale lumii, întinse pe zeci de kilometri, urme de roţi
sau de şenile de vehicule grele, făcute în urmă cu
milioane de ani? Cercetările geologice efectuate de
Alexander Koltîpin arată că şanţurile perfect paralele
au fost formate în perioada Miocenului. La acea vreme,
caii, rinocerii şi hipopotamii abia apăreau ca specii, iar
de rasa umană, aşa cum o ştim noi acum, nici nu putea
fi vorba.
Potrivit teoriei convenţionale a originii omului,
Homo Sapiens a apărut pe Pământ în urmă cu
aproximativ patru sute de mii de ani, la o distanţă de
milioane de ani după fiinţele care au lăsat urmele
fosilizate din Turcia. Cine au fost creatorii acestor
şanţuri şi cum anume au făcut urmele, probabil nu vom
afla niciodată. Este cert, însă, că această descoperire are
potenţialul să împingă limitele vieţii pe planeta noastră
mult înapoi, în negura timpului.

Vestigiile Culturii Cucuteni

Arheologii botoşăneni au realizat o descoperire

arheologică unică pentru istoria şi cultura românească.
Pe malul Prutului, în apropiere de localitatea Ripiceni,
au fost găsite rămăşiţele unui templu uriaş, vechi de
7.000 de ani, măsurând peste 1.000 de metri pătraţi,
descoperire ce este menită să întregească Cultura
Cucuteni193.

Specialiştii afirmă că nu s-a mai descoperit o

structură de dimensiuni atât de mari, veche de acum
7.000 de ani, în arealul
Culturii Cucuteni din Romania, ceea ce dă o
amprentă de unicitate descoperirii arheologice:
„Această megastructură este unicat deocamdată în
preistoria românească”, spune arheologul Aurel
Melniciuc, directorul Muzeului Judeţean de Istorie
Botoşani.
Cercetările continuă, inclusiv cu determinări
magnetometrice, care au reliefat dimensiunile gigantice

193Cosmin Pătraşcu Zamfirache, Descoperire istorică! Malul Prutului ascunde o

megastructură, de o mare însemnătate arheologică, în cotidianul Adevărul, 8 iulie,
2016.
ale structurii. Ca săpătură, doar 100 de metri pătraţi au
putut fi cercetaţi la şpaclu şi periuţă. Au fost enunţate
câteva ipoteze. În primul rând, ar putea fi vorba de un
templu uriaş, de acum 7.000 de ani, un loc de veneraţie
şi pelerinaj poate pentru mai multe comunităţi din
această zonă. Arheologii cred însă că ar putea fi şi
locuinţa sau centrul de putere al unei căpetenii de trib
cucuteniene, ce domina politic ambele maluri ale
Prutului.
Este o certitudine faptul că cei care au locuit în uriaşa
aşezare de pe malul Prutului, dar şi cei care au ridicat
megastructura din centrul ei sunt oameni ai Culturii
Cucuteni, de acum 7.000 de ani.

Cultura Cucuteni reprezintă vârful cultural şi

civilizaţional al Europei neolitice. Este o civilizaţie
misterioasă, dezvoltată, dar mai ales uimitoare prin
spiritualitatea ei, prin reprezentările ei artistice unicat,
care uimesc, la nivel mondial. Un element definitoriu al
oamenilor care au aparţinut acestei culturi este expresia
artistică atât de bine încetăţenită în splendida ceramică
pictată, care nu este ceea ce pare la prima vedere, are o
serie de coduri culturale bine încetăţenite, dar
insuficient puse în valoare.

Vestigiile din Insula Şerpilor (Ucraina)

Este o insulă poziţionată în Marea Neagră, la 45 de

km de ţărmurile României şi Ucrainei, în dreptul
golfului Musura 194 . Istoricul Gheorghe I. Brătianu
(1898–1953), în lucrarea sa „Marea Neagră de la origini
până la cucerirea otomană” (2 vol., Bucureşti, 1988),
descrie prezenţa civilizaţiilor antice (ionieni, milesieni)
pe litoralul Mării Negre: „Unul din popasurile cele mai
vechi este cel din «insula Albă», Leuke sau Achilleis,
mică stâncă ce se înalţă în plină mare în largul gurilor
Dunării, şi se numeşte astăzi Insula Şerpilor. Acest
punct de escală al milesienilor era garnisit cu un

194De la Wikipedia, enciclopedia liberă, site vizitat pe 29 ianuarie 2017, orele

7:48.
sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarchos,
protectorul navigaţiei şi al comerţului... Istoria lor,
trasată cu ajutorul numeroaselor inscripţii scoase la
lumină de săpături, indică strânse contacte între aceste
porturi ale litoralului, care păstrează caracterele
principale ale civilizaţiei urbane a Greciei antice şi
populaţiei indigene ale hinterland-ului, geţi sau sciţi”.
A mai fost numită Hecateu, „Insula cea sfântă a lui
Apollo, care se află în părţile de nord (din viziunea
grecească), şi anume faţă în faţă cu ţinuturile Celţilor”.
(Diodor din Sicilia, Έν τοϊς άντιπέραν τις Κελτιχης
τόποις χατά τόν „Ωχεανόν εϊνα νησον). În anul 1823,
căpitanul rus Kriţki descoperă aici ruinele antice ale
unui templu şi alte vestigii, ruine ulterior descrise şi de
către germanul Kohler. Câteva basoreliefuri găsite pe
insulă sunt expuse azi la Muzeul arheologic din
Odessa.
Insula, odinioară românească, a fost ocupată de fosta
Uniune a Republicilor Socialiste Sovietice (URSS), după
sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi anexată în
cursul anului 1948. În prezent, este parte a raionului
Chilia şi a regiunii Odessa din Ucraina. Cu o suprafaţă
de doar 17 hectare, Insula Şerpilor nu prezintă o
importanţă mare, din punct de vedere teritorial, în
schimb are importanţă, din punct de vedere
strategico-militar şi economic.
 Stâncoasă, Insula Şerpilor este formată din gresii
dure silicoase, din conglomerate şi cuarţite. Pe insulă
solul este sărac, crescând o vegetaţie de stepă şi o floră
xerofilă (suportând seceta) şi halofilă (suportând
sarea). Nu există izvoare de apă dulce, ceea ce face
imposibilă locuirea ei fără apă adusă de pe continent.
Insula nu a avut în trecut importanţă, din punct de
vedere economic, dar apele sale teritoriale au căpătat
una deosebită după 1980, odată cu descoperirea sub
sedimentele submerse dimprejur a unor zăcăminte de
petrol şi gaz natural.
Multe legende venite de dincolo de timp vorbesc
despre pământuri sfinte, aflate pe locul unde acum
domină Marea Neagră. Unii cercetători afirmă că aici ar
fi localizată chiar străvechea Atlantida, cu templele
sale, în special Templul lui Apollo, zeul Soarelui, a
cărui origine hiperboreeană începe să capete un contur
tot mai precis. Din străvechea Atlantidă se spune că a
rămas doar Insula Şerpilor – teren mistic şi loc de
trecere între două lumi195. Aici, pe colţurile de stâncă
acum pustii, se ridica pe vremuri un superb templu
care a fost închinat zeului solar, Apollo. Apele mării îi
protejau pe preoţii solari de vizitele curioşilor şi ale

195 Atlantida a existat în Marea Neagră, pe site-ul

http://www.efemeride.ro/istorie-secreta-atlantida-a-existat-in-mare-neagra,
vizitiii pe 12 decembrie 2016, orele 5:25.
profanilor.
Insula numită Leuky (de la termenul grecesc Λευκός
Leucos, „insula Albă”) este o denumire care apare
pentru întâia oară în secolul al VI-lea î.Hr. După
elemente din mitologia greacă, zeiţa Thetis s-a rugat de
Poseidon (zeul mărilor) să scoată din adâncul mării o
insulă pentru fiul ei Ahile, erou al poemului „Iliada”,
povestit ulterior de Homer. Potrivit versiunii lui
Arctinos din Milet a „Iliadei”, rămăşiţele pământeşti
ale lui Achile şi Patrocle au fost aduse în insula Leucos
sau Leuke de către zeiţa Thetis, pentru a fi păstrate
într-un mausoleu. Mai târziu acelaşi templu păgân va
apărea în folclorul românesc sub numele de „Biserica
cu 9 altare”.
Latona, mama lui Apollo, s-a născut aici şi din cauza
aceasta, Apollo a fost mai venerat aici decât ceilalţi zei,
iar templul construit pe insulă a fost botezat cu numele
său. Această insulă era numită şi „Helixea” („Felicia”)
sau „Nesos Makaron” („Insula Preafericiţilor”). Nu
departe de insulă se află Delta Dunării şi munţii Riphei
(munţii vechi ai Dobrogei). Printre inscripţiile antice de
pe insulă, un decret olbiopolitan (din cetatea Olbia de
la gurile Niprului), datând din secolul al IV-lea î.Hr., le
cere Olbienilor să-i alunge pe piraţii care „se
adăposteau pe insula sacră”. Poetul roman Ovidiu
(exilat la Tomis), geograful grec Ptolemeu, istoricul
grec Strabon şi învăţatul grec Megalos din Tir (care a
trăit în secolul al II-lea după Hristos) menţionează cu
toţii: „templul sacru, închinat lui Ahile, din insula
Leucos”.
Preafericiţii sau Blajinii erau urmaşii Atlanţilor,
cunoscuţi şi sub numele de Rămăni. Despre ei, textele
vechi amintesc că locuiau pe lângă apele cele mari în
care se varsă toate apele, iar folclorul românesc spune
că în acele tărâmuri îşi are Dumnezeu cetatea de unde
guvernează toate ale lumii, bune şi rele.

Zidul maritim din Bahamas

Un zid de stâncă în largul mării, confecţionat din

blocuri groase de piatră, a fost descoperit lângă coastele
insulelor Bahamas, în anul 1968. Arheologul William
Donato a condus multiple operaţiuni de scufundare
pentru a investiga zidul şi a emis ipoteza că este o
structură făcută de fiinţe inteligente, veche de 12.000
până la 19.000 ani, construită pentru a proteja de valuri
o aşezare preistorică. El a descoperit că este o structură
cu mai multe niveluri, inclusiv cu piloni de susţinere
care par să fi fost plasaţi acolo de cei care l-au construit.
William Donato a găsit, de asemenea, şi ceea ce
consideră a fi un fel de pietre de ancorare, care prezintă
găuri pentru cabluri.
 Dr. Eugène Shirin, un geolog pensionar care a lucrat
pentru Institutul Geologic al SUA, a declarat că
eşantioanele de rocă pe care le-a luat din partea
centrală a zidului arată o înclinare către apa adâncă.
Dacă toate părţile centrale prezintă o înclinare către apa
adâncă, acest lucru ar dovedi că roca respectivă s-a
format chiar acolo unde se află, şi nu în altă parte,
pentru a fi mai târziu transportată de către oameni în
locaţia actuală.
Scrierile ulterioare ale lui Shirin au afirmat că toate
probele au indicat existenţa acestei înclinaţii, părând a
dovedi în felul acesta că este vorba despre o formaţiune
naturală. Totuşi, în studiile şi probele luate de acesta, el
a afirmat că doar 25% din probe au arătat că ar fi vorba
de un bazin natural...

Agroglife

Sunt cercuri în culturi, desene geometric sculptate pe

diverse terenuri agricole din Anglia, Canada, Franţa,
Olanda sau SUA. De obicei, figurile sunt „desenate”
noaptea, departe de orice privire, în general pe
câmpurile de grâu şi orz; le găsim uneori şi pe iarbă, pe
zăpadă (în Munţii Himalaya) sau chiar în lanuri de
soia. Acest figuri sunt perfect regulate şi reprezintă
desene complex structurate.
 Dimensiunea cercurilor desenate este de la câteva
zeci de metri la câteva sute de metri în diametru.
Autorii acestor incredibile „sculpturi” în natură
acţionează când grâul sau celelalte plante sunt înălţate
chiar înainte de recoltare.
Anglia este ţara în care s-a înregistrat cel mai mare
număr de agroglife; în sudul ţării, în regiunea vechilor
temple de la Aveburu, a apărut un număr semnificativ
de astfel de figuri perfect desenate în lanurile de grâu.
De asemenea, regiunea Stonehenge – sit clasic al
Patrimoniului UNESCO – se remarcă prin multe
agroglife în formă de cerc, din care peste 90% par a fi
„teleimprimate”.
Localizarea acestor desene misterioase în regiuni
considerate ezoterice a fost suficientă pentru a face să
circule cele mai nebuneşti zvonuri despre faptul că sunt
de origine extraterestră. A fost destul pentru a intriga
oamenii de ştiinţă din întreaga lume, care au făcut
multe studii privitoare la acest fenomen.
Primele agroglife au fost semnalate pe 22 august
1678, într-un studiu numit „Diavolul cosaş sau noutăţi
stranii din Hartford-Shire”. După al Doilea Război
Mondial, fenomenul a luat amploare, iar observarea
agroglifelor se face acum şi din avion, din planor sau
din elicopter. Primele observaţii pe teren au creat
perplexitate, pentru că paiele cerealelor nu sunt deloc
rupte, ci răsucite sub un unghi de 90 grade, la nivelul
primului lor nod; o altă observaţie este lipsa
instrumentelor care ar putea explica realizarea acestor
desene. Un alt argument accentuează misterul asupra
autorului agroglifelor: timpul foarte scurt în care sunt
realizate în toate cazurile – mai puţin de o noapte.
În septembrie 1991, doi artişti britanici, Doug Bower
şi Dave Charley, au afirmat că 200 de agroglife ar fi
opera lor. Dar puşi să demonstreze cum le fac, nu au
putut să execute într-o noapte decât figuri foarte
simple, nu desene geometrice complicate. Au lăsat pe
terenul cu agroglife desenate de ei, multe urme de paşi
de om, ceea ce nu se întâmplă pe terenul agroglifelor, ai
căror autori nu se cunosc.
Singura explicaţie legată de apariţia agroglifelor este
o lumină globulară ce coboară şi urcă foarte rapid,
lăsând în urma ei aceste desene geometrice perfecte; de
aceea, mulţi cred că sunt desenate de OZN-uri. O astfel
de explicaţie ne dă astrofizicianul Paul La Violette, în
lucrarea sa „Decodarea mesajului din pulsari”:
agroglifele sunt realizate prin proiecţia unui câmp de
forţe programate, ce are ca obiect „tele-imprimarea”
unei figuri geometrice complexe.
Analizând agroglifele, oamenii de ştiinţă din diferite
ţări au constatat că plantele care se află în aria
(suprafaţa) unui agroglif sunt deshidratate din cauza
unei creşteri bruşte de temperatură, care se petrece în
timpul realizării desenului. Cadavrele păsărilor sau ale
unor animale mici surprinse în aria agroglifului în
cauză sunt uscate şi turtite de o forţă nevăzută (de
exemplu, un porc spinos cu grosimea de circa 30 cm era
deshidratat şi avea o grosime de 6 cm). Cercetătorii au
mai detectat prezenţa unui puternic câmp magnetic în
zona unde au fost „desenate” agroglife; acest câmp
magnetic produce severe dureri de cap sau alte stări de
rău celor sensibili. Unele aparate de măsură s-au
defectat, fără ca savanţii să înţeleagă de ce. Alţi
cercetători au descoperit pe solul unde erau desenate
agroglife microsfere de fier sau au măsurat un aer
deosebit de ionizat în zona agroglifelor.
Mai multe explicaţii au fost date pentru apariţia
agroglifelor: a) un vârtej de plasmă creat de fiinţe
necunoscute; b) meteorologul englez George Terence
Meaden a măsurat, în 1989, vibraţii ale sunetelor; c)
testarea unor arme militare (ex. Tun cu microunde),
bazate pe o tehnologie încă necunoscută nouă,
Pământenilor (microunde de joasă frecvenţă, folosite în
comunicarea dintre submarinele aflate în imersiune).
Numeroase cetacee sau chiar delfini au eşuat pe plaje
datorită bruierii sistemului lor de ecolocaţie prin
rezonanţă. Inginerul belgian Luc Mampaey susţine
această teorie: deasupra agroglifelor se creează un strat
ionizant care poate modifica amplitudinea energiei
solare, ceea ce poate avea un efect comparativ cu cel al
căderii de meteoriţi.
În 1992, Nancy Talbott şi John Burke au fost interesaţi
de ipoteza biofizicianului american William
Levengood, care a confirmat, la rândul lui, folosirea
microundelor în realizarea agroglifelor. Prezenţa
izotopilor reactivi în zona agroglifelor face ca sferele de
lumină observate şi măsurate, de energie, să difuzeze
microundele care „sculptează” câmpurile de cereale.
Prezenţa sferelor energetice confirmă spusele
martorilor care au observat halouri bruşte de lumină.
În anul 2004, a fost descoperită o piatră, cu o lungime
de cinci centimetri, pe care erau gravate semnele Yin şi
Yang, fazele lunare, o eclipsă solară şi o supernovă196.
Piatra a fost descoperită la Roswell, locul unde în anul
1947 s-a prăbuşit un OZN. Timp de patru ani, Robert
Ridge, cel care a descoperit piatra, a ţinut secret acest
lucru. La insistenţele familiei, trimite piatra la un
laborator pentru a fi cercetată. Concluziile au fost că
simbolurile de pe piatră au fost realizate cu mijloace
sofisticate. S-a mai constatat că piatra are proprietăţi
magnetice deosebite. Ceea ce este şi mai misterios este

196 Anul 1942, prima invazie extraterestră, pe site-ul

http://www.efemeride.ro/25186–2, vizitat pe 23 septembrie 2016, orele 13:36.
faptul că simbolurile care erau gravate pe piatră erau
identice cu o uriaşă formă geometrică, descoperită
într-un lan de grâu din Liddleton, Anglia, în anul 1996.
Specialiştii susţin că piatra a făcut parte dintr-un disc
dur desprins din OZN-ul care s-a prăbuşit la Roswell.

OZN-uri, după 1991

Dezintegrarea Uniunii Sovietice a avut ca rezultat

apariţia unor „state independente”, conduse în mare
măsură de foşti comunişti, şi odată puternica şi mândra
Armată Sovietică a fost împărţită între aceste state
diferite nou-create. Deşi acum mult mai mică şi
demoralizată, Serviciul de contrainformaţii militare i-a
asigurat pe conducătorii Rusiei că nu va exista nicio
revoltă armată şi, în ciuda tuturor problemelor sale,
cercetarea OZN militară a Rusiei (şi cea a Ucrainei)
continuă.
Şeful Centrului Principal Hidrometeorologie al
Forţelor Armate ale Ucrainei, Iuri V. Lunev, a raportat
că Serviciul său a fost comandat de către Ministerul
Apărării în 1995, pentru a observa OZN-uri şi efectul
lor asupra mediului înconjurător, tehnologiei şi zonelor
militare.
Cercetătorii lui Lunev le raportează oficialilor
militari de vârf, iar comenzi speciale îl autorizează pe
Lunev să utilizeze toate mijloacele tehnice, la dispoziţia
Serviciului hidrometeorologie pentru a localiza
OZN-uri. Criteriile principale este siguranţa populaţiei
Ucrainei, obiecte militare şi, desigur, ţara în sine.
Fenomenul OZN este suficient de grav, astfel că Lunev
a informat Serviciul de ştiri RIA Novosti să solicite
cercetări aprofundate. Analiza atentă a ştirilor OZN –
legate de Comunitatea Statelor Independente (CSI)
dezvăluie mai multe evoluţii. În primul rând, duse sunt
zilele năvalnice ale glasnost-ului de la începutul anilor
1990, când dosarele OZN ale KGB-ului şi ale altor
agenţii s-au deschis şi a fost posibil să se acorde o
privire mai atentă la mister.
În al doilea rând, este clar că cele mai importante
informaţii blocate în dosarele Serviciilor secrete
sovietice a rămas un secret pentru cercetătorii civili, dar
poate că nu şi la Serviciile de informaţii ale rivalilor
Rusiei. Informaţiile pot fi vândute, schimbate şi
partajate şi acest lucru, probabil, s-a întâmplat cu
dosarele lui Stalin şi documentele despre Roswell.
În al treilea rând, guvernul rus este în mod clar
interesat de fenomenul OZN şi ar putea avea, de fapt, o
dovadă concretă de OZN-uri care s-au prăbuşit în
URSS, cu ani în urmă.
Serviciul Federal de Securitate, FSS (moştenitor al
KGB), a confirmat continuarea cercetărilor în fenomene
anormale şi OZN-uri (Cetvertoyc Izmereniye i NLO,
Nr. # 9, 1997). Sistemele de guvernare vin şi pleacă, dar
este evident că OZN-urile încă mai plutesc deasupra
ţării.
Informaţiile pot fi vândute, schimbate şi partajate şi
probabil acest lucru s-a întâmplat cu documentele
despre Roswell.

Armata rusă şi OZN-urile

Yuri Stroganov, prin intermediul contactelor sale

militare, a strâns câteva informaţii despre existenţa
unui răspuns rapid al unor grupuri de cercetare
OZN-uri. Un astfel de caz a avut loc pe 15 martie 1994,
la ora 2:00 după-amiază, atunci când o bază rusă de
rachete de apărare aeriană a primit un raport că un
„lucru” care semăna cu o farfurie zburătoare a aterizat
chiar în faţa clădirii principale.
Cinci minute mai târziu, piaţa din faţa clădirii a fost
înconjurată de oameni înarmaţi. Obiectul se afla în
mijlocul scuarului, pe trei suporturi, în timp ce ofiţerii
au păstrat o distanţă de 60–90 de picioare (20–30 m).
Acesta era în formă de disc, cu o cupolă pe partea de
sus, trei semisfere pe partea de jos şi trei suporturi de
aterizare. Acestea a fost de aproximativ 75 de picioare
(22 m) în diametru; cupola era de 20–23 de picioare (6–
7 m), iar semisferele variau între 13 şi 16 picioare (4–5
m). Culoarea sa era argintie, cu nuanţe albăstrui. La
14:10, după instrucţiunea din 1980, ofiţerul de
supraveghere al unităţii a raportat OZN-ul
superiorilor.
Ordinul lor a fost să nu se apropie de OZN şi să
înceteze toate activităţile care ar putea duce la un
răspuns de la obiect. Baza a fost instruită pentru a fi
gata de a primi un avion-laborator, care să aibă un grup
de 15 specialişti militari.
Membrii forţelor armate ruseşti nu sunt străini de
existenţa unor nave zburătoare neidentificate.

Cooperarea de peste Ocean

Un efort serios pentru a studia fenomenul OZN în

comun şi de a face schimb de informaţii a fost iniţiat în
1991. Joint-ul (uniunea) Americano-Sovietică a
Federaţiei pentru Anomalii Aeriene (JASAAF) s-a
format datorită eforturilor depuse de dr. Richard
Haines. Cosemnatarii la documentul de stabilire a
Federaţiei au inclus Reţeaua reciprocă a OZN, Centrul
J. Allen Hynek pentru Studii OZN şi Fondul de
Cercetare pentru OZN în America. În URSS,
cosemnatari au fost Uniunea Ştiinţifică
Interprofesională şi Centrul Coordonator OZN
(Soyuzufotsentr) şi Institutul de Cercetare Ştiinţifică
pentru Studiul Fenomenelor Anormale. Codirectori au
fost dr. Vladimir Ajaja la Moscova şi dr. Vladimir
Rubtsov în Harkov (sau Harkiv, aşa cum este cunoscut
în prezent), în Ucraina.
Haines, un om de ştiinţă de la NASA, ieşit la pensie, a
călătorit de mai multe ori în fosta Uniune Sovietică.
Federaţia a fost proiectată pentru a fi o punte de
legătură între anchetatorii serioşi ai ambelor naţiuni.
De fapt, federaţia a tradus şi a publicat unele dintre
lucrările lui Feliks Zigel şi a creat un fişier minunat de
decupaje de ştiri legate de fenomene OZN şi articole
din URSS (unele au fost de asemenea traduse).
Schimbările haotice şi necazurile care asaltează fosta
Uniune Sovietică au exclus orice proiecte serioase
comune de cercetare. Totuşi, dr. Haines rămâne
optimist şi speranţele sale pentru o anumită cooperare
eficientă într-un viitor nu prea îndepărtat sunt
împărtăşite de mulţi.
Un desen al unui OZN făcut de către un martor
ocular şi o reperare în Uzbekistan, care se aseamănă
foarte mult cu obiectul de la baza de apărare.
Ei au ajuns la 15:20. După ce-au filmat obiectul, s-au
împărţit în trei grupuri. Unul s-a apropiat de OZN, dar
atunci când era la 20 de picioare (6 m) distanţă de
obiect, aerul înconjurător „a vibrat”, a fost auzit un
zgomot sfârâit, iar solul s-a scuturat un pic. Apoi,
OZN-ul a iniţiat o ascensiune lentă. Când a ajuns la o
altitudine de 50 de picioare (16 m), OZN-ul s-a oprit şi
suporturile sale au dispărut. El a făcut un viraj în
spirală şi a dispărut într-o explozie de lumină
puternică.
Ufologii ruşi au încercat să confirme că militarii au în
stăpânirea lor OZN-uri sau părţi ale lor capturate, dar
când a fost întrebat, în 1992, Kotenkov, şeful adjunct al
departamentului juridic al preşedintelui rus, a dat un
răspuns vag: personal, nu a auzit de niciun astfel de
obiect păstrat pentru cercetare şi studiu.
Colonelul Sokolov, care a relevat mai multe aspecte
ale cercetării militare pentru vizitatorii jurnalişti
americani în 1993, a declarat că el nu a avut nicio
dovadă materială a existenţei OZN-urilor. Listratov,
totuşi, a confirmat faptul că sovieticii au capturat
rămăşiţele unui OZN (în zona Omsk, a se vedea mai
jos) şi l-a folosit pentru programul lor „Star Wars”.
A. Anfalov, care a strâns date interesante despre
presupusele accidente OZN, a confirmat alte rapoarte.
De mare interes au fost datele sale cu privire la explozia
OZN din 1981, în zona interzisă din Peninsula Kola,
când fragmente ale unui obiect au fost colectate de
către experţi militari. Raportul său a fost publicat în
ziarul Chetvertoye Izmereniye i NLO (Numărul # 8, 1996)
şi a creat agitaţie. El a numit baza aeriană Veschevo ca
bază în care obiectul din Monchegorsk a fost transferat;
el a dat, de asemenea, data incidentului de la Omsk 13
octombrie 1987.
Suporturile [picioarele OZN-ului] au dispărut. El a
făcut un viraj în spirală, şi a dispărut într-o explozie de
lumină puternică.
Guvernul sovietic a trasat sarcina de a crea
programul lor „Star Wars” pentru NPO Energia şi un
grup de întreprinderi militare industriale. Pe 24 august
1996, Energia RSC din Rusia a sărbătorit a 50-a
aniversare ca pionier în domeniul tehnologiei spaţiale.
Pe parcursul anilor 1970 şi 1980, Energia a dezvoltat
două nave spaţiale de luptă, care au fost ulterior
preluate de către Forţele de Apărare ale Rusiei cu
Rachete, la începutul anilor 1990. Victor Smirnov,
general-colonelul responsabil, a menţionat mai multe
dintre entităţile care sunt angajate în proiecte, dar dacă
tehnologia utilizată este de origine extraterestră este o
întrebare care încă aşteaptă un răspuns.
Preşedintele Elţân a emis un decret, în iulie 1997, prin
care se dispune ca Forţele de Apărare cu Rachete
Spaţiale, Forţele Spaţiale Ruseşti şi Forţele de Rachete
Strategice să fie reformate (până la 1 ianuarie 1998)
într-o singură ramură militară centralizată, care
urmează să fie cunoscută sub numele de Forţele de
Rachete Strategice. Acest lucru acum constă din forţele
de rachete, unităţi militare şi facilităţi pentru lansări
spaţiale şi de control, precum şi forţele speciale pentru
apărare în spaţiu.

Cosmonauţi ruşi şi OZN-uri

Cei doi ufologi ruşi, Valeri şi Roman Uvarov, i-au

intervievat pe Musa Mansarov şi Ghenadie Strekalov,
doi cosmonauţi ruşi, pentru ziarul Anomaliya (Numărul
# 13, 1996). Ei au fost întrebaţi despre filmul în care
Marina Popovichi le-a arătat ufologilor ruşi un obiect
ciudat filmat de Mansarov, în timp ce era în spaţiu,
după care, pe 16 mai 1996, Mansarov a oferit mai multe
detalii.
În timpul filmărilor de rutină a unei alte nave ruseşti
prin hublou (pentru a înregistra procedura de
andocare), Mansarov a observat un detaliu neobişnuit:
un obiect asemănător cu o antenă era vizibil la partea
de jos a navei spaţiale, care nu trebuia să fie acolo.
Obiectul ciudat s-a rotit şi dimensiunea sa a fost greu
de stabilit. A rămas undeva, în spatele ambarcaţiunii.
El ezită să determine natura obiectului filmat, deşi a
crezut că dimensiunea sa a fost aproape de trei picioare
(0,90 m). Să fi fost ea cumva mai mare. Americanii şi
ruşii care urmăresc resturi mari (în spaţiu) ar fi
reacţionat. Mansarov ştia că ei ar fi urmărit un obiect
care s-ar fi apropiat atât de mult. Cu toate acestea, au
existat cazuri în care radarele nu au fost în măsură să
înregistreze OZN-uri.
Mansarov a intrat în serviciul de cosmonaut în 1978,
timp în care orice referire la existenţa OZN-urilor a fost
interzisă. El este personal interesat de fenomenul OZN,
dar nu investighează nicio cercetare, din cauza multor
oameni necinstiţi care abuzează de întreaga problemă.
În ceea ce-i priveşte pe cosmonauţi, doar cei realişti cu
adevărat vor ca programul să reuşească: niciunul nu
este predispus să-şi imagineze lucruri, sau să aibă
viziuni.
Era frumoasă, de o formă perfectă şi îşi schimba culorile. A
rămas vizibilă timp de zece secunde şi apoi a dispărut.
Ghenadie Strekalov a menţionat că el a văzut
fenomene ciudate de mai multe ori, dar ezită să le
clasifice ca OZN-uri. El a descris fenomenul observat în
1990, în timpul zborului său: o minge de lumină peste
Terra Nova. Era frumoasă, de o formă perfectă şi îşi
schimba culorile. A rămas vizibilă timp de zece
secunde şi apoi a dispărut instantaneu. El a raportat
incidentul controlului misiunii de % dar nu l-a
clasificat ca un OZN (cosmonauţii trebuie să fie
prudenţi, spunea el).
Ghenadie Strekalov a fost, de asemenea, martor la
obiectul ciudat filmat de tovarăşul său, precum şi la
numeroase alte apariţii.

Răpiri de către extratereştri

Informaţia cu privire la acest caz a fost întocmită de

către căpitanul A. Galişevski, un reporter de la ziarul
Flota Pacificului. El a fost intrigat de relatările lui Victor
despre răpiri de către extratereştri. În 1990, Victor era
un metalurgist, în vârstă de 32 de ani, într-un şantier
naval din Orientul Îndepărtat, fost atlet, căsătorit, care
nu a fumat niciodată, nici nu a consumat alcool şi
niciodată nu a avut nicio problemă psihologică. Victor
a fost intervievat de Valeri Dvujilni (cel cu faimă din
Dalneghorsk / Dealul 611). De asemenea, un film video
despre calvarul lui Victor a fost difuzat pe Nahodka
TV. A. Lyubomirski, de la Societatea Psihologilor a
Academiei de Ştiinţe, URSS, l-a testat.
Sub hipnoză, Victor şi-a amintit o cameră albă,
pătrată, cu ferestre rotunde. „Galina”, o fiinţă care
semăna cu soţia lui, dar nu era ea, l-a adus într-o zonă,
l-a lovit cu ceva şi a leşinat, înainte de a-şi reveni în
simţiri în camera ciudată. A existat o altă entitate, un
mic „om”, îmbrăcat în haine negre. Ei l-au chestionat
pe Victor şi l-au îndemnat să dezvăluie ceva ce el nu
ştia. Un umanoid care era diferit de „omuleţ” l-a
abordat pe Victor. Ei au studiat trupul lui Victor. El a
leşinat. Mai târziu, Victor s-a trezit în aceeaşi cameră.
Victor a lipsit timp de mai multe zile, iar când s-a
întors acasă, soţia sa reală l-a informat pe Dvujilni.
Victor a fost testat şi s-au găsit pe corpul lui nişte
semne ciudate în formă de cruce, unde „fiinţele” I-au
atins. Victor a mai dispărut încă de două ori: KGB şi
trupele Ministerului Apărării l-au căutat zile întregi.
Testele şi observaţiile nu au relevat efecte de droguri
sau de medicamente la Victor.
Atunci când era hipnotizat, el şi-a amintit de fiinţe
extraterestre, ecrane, tentacule care-l atingeau, cereri
ciudate din partea extratereştrilor: să le dea ceva de
care el nu era conştient şi faptul că ei puteau citi în
mintea lui. El a rămas sub observaţie medicală pentru o
lungă perioadă de timp după a treia răpire, dar nu a
dezvăluit nimic. Cazul său este încă un mister.
O minge misterioasă de lumină, similară cu cea văzută de
Ghenadie Strekalov a fost semnalată peste Terra Nova.

Ghennadi Manakov a fost cu el şi a observat acelaşi

lucru. Un fenomen ciudat pe care Strekalov l-a văzut în
1995 a fost, de asemenea, văzut de Vladimir Dejurov:
nori cu o formă perfectă, chiar şi cu margini netede, ca
şi când cineva i-ar fi sculptat în mod intenţionat în acest
fel.
 O altă sursă respectată de informaţii cu privire la
observaţiile spaţiale ruseşti, este V.M. Trankov. În 1995,
el a fost intervievat de ziarul Anomaliya (Numărul #13,
1995). Funcţionar în acel timp la Centrul de
Coordonare al Forţelor Spaţiale ruse, Trankov a relevat
faptul că, de-a lungul anilor, la comenzile sistemelor de
comunicaţii spaţiale (semnale video tv de la camerele
de la bordul staţiilor spaţiale), a observat fenomene
ciudate.
El a precizat că pulsaţii ciudate, luminiscenţă, zone ca
de ceaţă care se îngroaşă la mijloc, obiecte în formă de
farfurie – totul a fost înregistrat pe bandă magnetică şi
păstrat în arhivele centrelor ştiinţelor spaţiale.
Obiectele înregistrate pe ecranele controlului de la sol
au fost, de asemenea, în mod frecvent înregistrate din
spaţiu; toate aceste materiale „sunt păstrate”.
El nu se va complica în continuare. În ceea ce priveşte
rapoartele OZN, Trankov a spus că au existat mai
multe rapoarte de OZN-uri făcute de cosmonauţi. Per
total Trankov a fost destul de precaut în interviul său,
dar a spus că există numeroase fenomene neidentificate
în natură şi că unii cercetători, cândva, vor ajunge să le
studieze. Unele dezvăluiri pot fi făcute mai devreme
decât credem.
 Astronomi ruşi şi OZN-uri

Astronomii sunt observatori instruiţi, iar astronomii

sovietici instruiţi nu sunt diferiţi, dar observaţiile lor au
rămas în mare parte indisponibile, iar faptele ascunse,
în mod oficial, până în anii 1990. Profesorul Burdakov a
fost trimis la Observatorul Pulkovskaya cu o scrisoare
de recomandare, ca o „pedeapsă” pentru cursurile sale
neautorizate despre OZN. În acele zile, oamenii au
raportat apariţii de OZN-uri astronomilor, iar
Burdakov a putut să înveţe unele lucruri fascinante.
Pe 18 mai 1970, în timpul unei vizite în Japonia,
cosmonautul sovietic Leonov a spus audienţei sale că el
nu crede în existenţa OZN-urilor. El a afirmat categoric
că nu a existat nicio evidenţă a oricăruia dintre
observatoarele sovietice, deservite de tehnicieni foarte
instruiţi, care să fi văzut vreodată o farfurie zburătoare.
Pravda a declarat pe 29 februarie 1968, că astronomii
care au observat cu atenţie cerul zi şi noapte nu au
văzut niciodată „farfurii zburătoare”. Dar acest lucru
este în mod clar neadevărat.
Mai demult, în anii 1960, Robert Vitolmek a raportat
ceva cu totul diferit. El conducea postul de observare
radio al ionosfera, la Observatorul Radio-Fizică al
Academiei de Ştiinţe din URSS.
Profesorul Burdakov a descoperit o bogăţie de
dovezi revelatoare în susţinerea argumentului OZN.

Abakan, Siberia

Pe 10 aprilie 1990, un obiect triangular a zburat

deasupra oraşului Abakan în Siberia. El a fost observat
timp de zece minute. Obiectul avea lumini albe
strălucitoare şi o porţiune care clipea ciudat. Când
obiectul a coborât, luminile sale au devenit roşii, iar
apoi o altă lumină albă i s-a alăturat. Obiectul avea
lumini în jurul corpului său şi era întuneric în interior.

Radarul detectează un OZN

În decembrie 1990, un radar cu rază lungă a luat un

blip (un spot mic luminos sau sunet scurt înalt care
reprezintă un obiect) pe ecranul său, într-un interval de
60 de mile. După scurt timp, OZN-ul s-a separat în
obiecte mai mici. Cel mai mare avea o formă
triunghiulară şi se îndrepta către un post de radar. Un
fulger a fost observat de către soldaţi şi o reţea radar
mobilă de unde scurte s-a aprins şi s-a topit.
Deşertul Kâzâl-Kum în 1991, a expediţie ufologică
condusă de S. Azadov a vizitat deşertul Kâzâl-Kum, în
apropierea oraşului Zarafshan, în timp ce existau
numeroase OZN-uri în munţi. Desene realizate de
oameni cu mii de ani în urmă au fost descoperite în
Cheile Sarmish. Unele zugrăveau „vechi astronauţi” şi
obiecte ciudate în formă de disc, pe cinci
„picioare-suport”.

Cecenia

În luna august 1991, şapte OZN-uri au apărut la o

altitudine de aproximativ 30 de mile deasupra
Ceceniei. Ele au fost înconjurate de un nor transparent,
verzui-aprins. Trei OZN-uri frontale erau
portocalii-aprins, urmat de triunghiuri; toate aveau
„cozi” în formă de spirală. Partea din spate a grupului
era formată din două sfere mici. Norul tăcut avea o
formă perfect eliptică.
De la observatorul Astrofizic Zelenciuk al Academiei
Ruse de Ştiinţe. În ciuda anilor de cenzură, astronomii
ruşi au continuat să vorbească deschis despre
observările lor.
Obiecte remarcabile au fost raportate de către
astronomii din întreaga lume timp de zeci de ani.
Vitolniek şi alţi astronomi erau siguri că ei nu
observaseră nici rachete spaţiale, nici sateliţi.
Pe 26 iulie 1965, el şi alţii au studiat ionosfera şi norii
argintii de la Centrul de observare din oraşul Ogra,
când au văzut o „stea” neobişnuit de luminoasă care se
deplasa destul de încet în direcţia vest. Cu ajutorul
unui telescop puternic, au observat un OZN. Obiectul
era un disc lenticular, cu diametrul cam de 330 de
picioare, (100 m), iar în centru era o îngroşare clar
definită, ca o mică sferă.
Pe lângă disc, la o distanţă de aproximativ 650 de
picioare (200 m), au văzut trei sfere care se roteau încet
în jurul discului. Obiectele erau din ce în ce mai mici,
păreau că se deplasează departe de Pământ. Douăzeci
de minute mai târziu, sferele s-au distanţat între ele faţă
de disc, zburând în direcţii diferite.
Sfera din mijlocul discului, de asemenea s-a separat.
Culoarea lor era verzui-sidefie şi mohorâtă. Vitolniek şi
alţi astronomi erau siguri că ei nu observaseră nici
rachetă spaţială, nici satelit: astfel de obiecte s-ar fi
mutat la viteze mult mai mari – şi, desigur, nu ar fi fost
formate din diferite obiecte.
Mikhail Gerştein de la ziarul Anomaliya (numărul 20,
1996) a putut să obţină o analiză statistică a
observaţiilor OZN, produs de Institutul de Cercetări
Spaţiale al Academiei de Ştiinţe, URSS. Raportul,
publicat în 1979, afirmă că 7, 5 la sută din observatori
de OZN-uri sunt astronomi; amintiţi-vă, acest lucru a
fost după fenomenul Petrozavodsk când cercetarea
militară era în plină desfăşurare. Astronomii nu au
putut fi reduşi la tăcere şi au vorbit. Donatas
Myaziyauskas, un astrofizician lituanian, menţiona
într-un interviu pentru ziarul Komjaunimo Tiesa că nu
există „observatori la întâmplare”, care văd OZN-uri şi
fenomene similare cel mai frecvent. Astronomii şi
meteorologii observa mult mai mult şi, în calitate de
experţi, sunt capabili de a clasifica obiectele.
Astronomii din Lituania văzuseră de mai multe ori
fenomene pe care nu le-au putut identifica. Aşa şi
Myaziyauskas, pe când a fotografiat o „stea săritoare”
la Observatorul Moletsky a văzut un obiect pe care nu
l-ar putea explica niciodată.

Observaţii neobişnuite

Au existat numeroase rapoarte de OZN-uri din 1991,

care merită o examinare mai atentă. Poate că după ce
vor fi citit detaliile furnizate, cercetătorii occidentali vor
putea să le coreleze şi să le găsească un model.
Kaliningrad a avut parte de proiecte militare secrete
şi observări, dar, probabil, cea mai ciudată observare a
fost cea din mai, 1991. Doi martori oculari au observat
un obiect în formă de cub, de culoare gri deschis,
după-amiaza târziu. Zbura la o altitudine de 650 de
picioare (200 m). După o vreme, marginile sale s-au
înnegrit şi obiectul a coborât, s-a întors rapid împrejur
şi a dispărut în mare viteză.
 Profesoara K. Volkova, medic şi un observator atent,
a raportat că la 31 iulie 1991, ea era în zona Leningrad,
când a văzut un mare obiect ciudat, întunecat, care a
traversat soarele. Ceva mai târziu, la dreapta soarelui,
un şir de obiecte galben-argintii s-au format la o
distanţă egală unul faţă de celălalt. Apoi, un al doilea
rând, identic (patru obiecte din fiecare), s-a format în
stânga a soarelui. După care, totul a dispărut.
La începutul lunii octombrie 1991, locuitorii din
Arkalîk, Kazahstan, au raportat un OZN. Obiectul a
apărut în ajunul aterizării echipajului spaţial
sovietic-austriac. Acesta a fost descris ca o farfurie, cu
un halo semitransparent, iar razele erau emise în mai
multe direcţii.

Ufologii sunt luaţi la ţintă

Fanatici religioşi, membri ai unor noi şi variate secte

care cred că OZN-urile sunt „vestitorii lui Dumnezeu”
au atacat Centrul Rus UFO şi pe angajaţii săi în mai
multe ocazii din
1993 încoace. Au existat ameninţări telefonice, foi
volante inflamatoare şi mesaje grafitti răutăcioase,
mâzgălite în zona centrelor de afaceri şi la casele
cercetătorilor ruşi.
Au existat incendieri şi atentate la ucideri îndreptate
direct asupra cercetătorilor; cei care au încercat să
acopere ştiri sau poveşti relative la OZN-uri au fost şi ei
ameninţaţi. De pildă, L. Makarova a produs un popular
program tv, Universul Neidentificat şi nu a cedat în
faţa acestor ameninţări. Apoi ea a fost atacată la
Moscova, în plină zi, lovită în faţă şi traumatizată până
în punctul în care programul tv a fost scos din emisie.
Pavel Popovici, academicianul V.P. Kaznaceiev şi
inginerul A.S. Kuzovkin toţi au avut de suportat astfel
de ameninţări. În octombrie 1995, A. Zolotov a fost
omorât la Tver, o victimă a unei violenţe accidentale
care a înghiţit Rusia. Mulţi alţi ufologi nu pot să îşi
continue cercetarea şi să îşi termine proiectele, din
cauza teribilei sărăcii care i-a cuprins pe mulţi cetăţeni
ai fostei Uniuni Sovietice.
Ziarele locale au raportat că OZN-uri similare au fost
reperate anterior în zonă, care zburau mereu pe aceeaşi
rută, de la nord spre sud şi spre zona de aterizare
pentru cosmonauţi sovietici.
OZN-ul a avut, de asemenea, exploziile de lumini
roşii şi galbene dezactivat. Militarii au observat
obiectul mai mult de o oră şi jumătate.
Să ne întoarcem înapoi în Karelia, în vara anului
1995, unde a fost raportată o altă observare ciudată. Nu
departe de Gara Gorkovsky, un OZN a fost observat în
timpul zilei. Era o sferă de aproximativ 26–33 de
picioare (8–10 m) în dimensiune, de culoare smarald,
care lumina zona înconjurătoare. Aceasta era formată
din mai multe secţiuni şi fiecare conţinea câte trei sau
patru „lămpi.” Obiectul a plutit deasupra acoperişului,
a existat un sunet, un nor de culoare cenuşie l-a înghiţit
şi totul a dispărut.
După mai mulţi ani, un alt raport a venit din
Kazahstan.
OZN-ul avea, de asemenea, izbucniri mute de lumini
roşii şi galbene. Militarii l-au observat pentru mai mult
de o oră şi jumătate.
Incidentul a avut loc pe data de 24 iulie, 1996. Pe o
autostradă, nu departe de capitală Alma-Ata, un obiect
sferic de culoare combinată în albastru şi roşu a fost
văzută de martori oculari, inclusiv de colonelul A.
Dobrinin. Automobilele din zonă au suferit calări de
motoare, iar oamenii au fost paralizaţi de frică timp de
câteva minute.
Apoi, doar o lună mai târziu, unităţile de apărare
aeriană din Kazahstan au înregistrat un alt OZN peste
Alma-Ata. Un obiect în formă de diamant, cu o culoare
argintiu strălucitoare, trimitea periodic o rază verde
subţire la sol. OZN-ul avea, de asemenea, izbucniri
mute de lumini roşii şi galbene. Militarii l-au observat
pentru mai mult de o oră şi jumătate, în timp ce plutea
deasupra zonei.
 Un raport îngrijorător a venit din Munţii Altai, o
zonă nu departe de Mongolia şi China, care a fost
folosită de sovietici pentru instalaţii secrete. Familia
Gomzyakov călătorea pe un lac rezervor (folosit ca
sursă de apă), cu barca, la 6 iunie 1997, când au zărit un
obiect zburător luminiscent, care se deplasa cu o viteză
de aproximativ 300 mph (480 km/h). S-a învârtit
deasupra râului Ob’ şi a zburat spre Novosibirsk.
O oră mai târziu, familia a ajuns la destinaţie şi în
timp ce debarcau au putut observa un OZN deasupra
satului Krutiha. Obiectul a fost înghiţit într-un nor de
gaz, de nuanţă maronie, iar acesta a emis o lumină
puternică în jos, ca de reflector. Martorii au fost
fascinaţi de un alt obiect (spre dreapta), reflectat de
lumina puternică: el era ataşat de OZN şi era de
aproximativ opt ori mai mare decât OZN, iar forma sa
era aceea a unei seceri.
Un alt OZN, identic cu acel din substanţa de gaz, a
zburat în faţă. El, de asemenea, a emis un gaz maroniu,
dar într-un mod diferit, mai sistematic. Incidentul a
durat timp de 15 minute, iar apoi OZN-urile au zburat
spre Novosibirsk.

Zone şi domenii aberante

Există mai multe zone ale Rusiei şi alte părţi ale fostei
Uniuni Sovietice, care pot fi cu adevărat clasificate ca
fiind aberante. Acestea atrag OZN-uri sau, poate, ele
emit fenomene care pot fi confundate cu OZN-uri.
Pentru a înţelege unele dintre rapoartele pe care le-am
discutat, aceste zone trebuie să fie prezentate.
Orientul îndepărtat Rus are un deal ciudat, cu
numele de Bo-Jaus. S-a întâmplat ca acolo, în 1995, un
avion Tu-154 să se prăbuşească şi toţi cei din el au
pierit. În timpul căutării ulterioare, salvatorii au
descoperit resturile a încă zece avioane. Cercetătorii au
propus o ipoteză că zona în sine este o anomalie
geofizică puternică: când e „activă”, aceasta doboară
avioanele care zboară în zonă.
Zona din Monchegorsk are un sit ciudat, de
asemenea. În 1965, expediţii geologice au localizat o
anomalie geochimică, el avea procente ridicate de
nichel şi cupru. Când au raportat ceea ce au găsit,
bucuria a fost de scurtă durată: centrul anomaliei
conţinea un grup de instalaţii şi plante. Ecologia zonei
era poluată într-o asemenea măsură, încât rapoartele
geologice au fost clasificate până în anii 1990.
Ar putea fi adevărat că OZN-urile sunt atrase de
zonele de poluare periculoase: Cernobîl, Monchegorsk
şi energia nucleară a centralelor?
Există un lac în Mordovia la 30 de mile (50 km) de
Kovîlkino, care este bine cunoscut pentru localnici care
o numesc „Lacul fricii” ei niciodată nu vor înota în el.
Prea multe fenomene stranii au avut loc în apele sale şi
mulţi oameni au pierit acolo. Destul de des, pe timp de
noapte, o ceaţă verzuie inundă zona şi sunt auzite
ţipete oribile îndepărtate. În anul 1995, doi studenţi
care înotau au fost aspiraţi de un val ciudat; căutarea
lor a fost zadarnică, niciun cadavru nu a fost recuperat.
Localnicii, alertaţi de către alţi studenţi, nu au permis
nimănui să se aventureze în lac. Dimineaţa, au sosit
scafandri şi s-au uitat spre fund. Tot ce au găsit a fost
un fund nisipos şi o luminiscenţă verzuie ciudată care
se ridica din ea, ca într-un efect optic de oglindă.
Scafandrii îşi puteau vedea propriile reflecţii.

Daghestan

La data de 24 iulie 1992, un obiect gigant a zburat

deasupra Daghestanului pe timp de noapte. Forma
OZN-ului a fost acela al unui triunghi isoscel. Luminile
argintii ca de fosfor situate de-a lungul marginilor
emiteau o luminiscenţă rece. Obiectul nu făcea absolut
niciun zgomot şi se mişca încet. În depărtare, un alt
obiect a urmat: o sferă strălucitoare (ca şi când ar fi fost
conectat printr-o „coadă”).
 1992: OZN-ul răpeşte avionul

Radarele urmăreau zborul noului avion de vânătoare

sovietic SU-27, în Orientul îndepărtat Rus, când,
deodată, a dispărut brusc şi misterios de pe ecrane.
Intrigată, conducerea apărării aeriene a teritoriului a
raportat că un OZN a fost reperat în zonă la momentul
dispariţiei. A fost lansată o căutare intensivă şi
investigaţii care au durat timp de o lună, dar nu au
reuşit să explice evenimentele.

Cecenia

Pe măsură ce războiul separatist din Cecenia s-a

intensificat în timpul iernii 1994–1995, OZN-urile au
început să frecventeze zona. La 14 decembrie 1994,
Izvestiya a raportat două sfere de foc, în formă de
trabuc, care făceau manevre deasupra câmpului de
luptă şi care planau deasupra aşezării Dolinsky: ambii
reporteri şi armata a văzut fenomenul.

Suharevo

În 1887, 1.000 de membri Krishna ruşi efectuau o

ceremonie religioasă la aşezarea Suharevo, aproape de
Moscova, în luna iulie, atunci când un obiect ciudat, un
pulsatoriu „nor oval”, cu margini clar definite, a apărut
pe cer şi a plutit deasupra campingurilor. Fotografiile
au relevat un obiect la o altitudine de 650–1.300 de
picioare (2.000–4.000 m), diametrul său având mai mult
de 320 de picioare (1.000 m).
Insula Barsakelmes este situată în partea de
nord-vest a Mării Aral. Numele său, tradus din limba
kazahă, înseamnă „Du-te acolo, şi nu te vei mai
întoarce!”. Există numeroase legende despre această
insulă; fenomene stranii care se referă la curgerea
timpului fizic. Cei care s-au refugiat acolo timp de
câţiva ani, au aflat la întoarcerea lor că au lipsit zeci de
ani. Într-o expediţie modernă, unii membri au petrecut
o jumătate de oră (conform lor), într-o „ceaţă albă”, dar
la întoarcerea lor au aflat că lipsiseră o zi întreagă.
Siberia are, de asemenea, cota sa de zone anormale.
Stânca de la Krasnîi Greben, situată în vecinătatea
Krasnoyarsk-ului, a fost cunoscută pentru anomaliile
gravitaţionale. În 1977, de exemplu, un martor a fost
tras departe de stâncă şi o forţă nevăzută l-a dus spre
cheile din apropiere. El a plutit în aer ceva timp, dar în
cele din urmă a fost adus jos, pe pământ şi apoi eliberat.
Pietrele mari au fost o caracteristică a câmpiilor din
Siberia încă din preistorie. Originea lor este neclară.
Deşertul Yakuţia, precum şi împrejurimile lacului
Ladoga, au fost hot-spoturi („puncte fierbinţi”) de
OZN-uri, timp de secole.
Karelia, de asemenea, este plină de ruine cu aceste
zone. Un grup de turişti, toţi oameni de ştiinţă, şi-au
distrus maşina într-un accident în zona Vuoksa Lakes,
în vara anului 1993 şi a trebuit să caute ajutor pentru
unul din ei care suferea în urma unei comoţii. Ei au
găsit o mică colibă în apropiere; o femeie bătrână i-a
lăsat să intre înăuntru. Ea nu a pus nicio întrebare, i-a
hrănit şi le-a spălat rănile.
Turiştii erau prea obosiţi şi agitaţi pentru a pune
întrebări, iar bătrâna femeie nu a spus nimic. Ei au
adormit, iar dimineaţa s-au trezit sub cerul liber, în
nişte ruine de ziduri din pietre de granit. Rănile s-au
vindecat rapid. Oamenii de ştiinţă au descoperit de la
poliţiştii de pe autostradă că, în trecut, în 1982, a avut
loc un incident similar. Şi-au petrecut oare timpul
într-o lume paralelă?

Zone OZN „fierbinţi” (UFO HOTSPOTS)

1. Munţii Altai

Această zonă strategică, nu departe de Mongolia şi

China, a fost folosită de către sovietici pentru instalaţii
secrete. Pe 6 iunie 1997, a fost reperat un OZN în formă
de seceră, ataşat la alte nave. Obiectele ciudate legate
între ele au zburat la Novosibirsk, capitala ştiinţifică a
Rusiei siberiene, unde a existat un site de laboratoare
secrete, în care se pare că au fost cercetate OZN-uri.

2. Cernobîl

Pe 26 aprilie 1986, a avut loc cel mai grav accident din

lume din istoria energiei nucleare: la centrala electrică
de la Cernobîl din Ucraina. Potrivit martorilor oculari,
un OZN a ajutat la reducerea răspândirii acestor
radiaţii din reactorul care ardea. În anii următori,
deoarece mai multe incidente au avut loc, au venit
OZN-uri pentru a le observa şi, probabil, să oprească
pericolul.

3. Peninsula Kola

Situată între Marea Albă şi Marea Barents, acest

tărâm conţine stranii „labirinturi” vechi din piatră,
legate de civilizaţiile minoice şi sumeriene, care a atras
o atenţie deosebită atât KGB-ului, cât şi OZN-urilor.
Reperările şi accidentele de acolo de la începutul anilor
1980 a determinat o schimbare majoră în modul în care
guvernul sovietic vedea fenomenul OZN.
 4. Munţii Urali

Această imensă formaţiune muntoasă, care se extinde

de la Oceanul Arctic până în Kazahstan, a avut parte de
observări de OZN-uri, cum ar fi misterul crimei de la
Muntele Otorten în 1959; artefacte extraterestre antice;
legende pierdute: civilizaţii în măruntaiele munţilor;
zone aberante (anormale) şi, recent, o construcţie
secretă de baze subterane, se crede că ea conţine
fragmente de OZN-uri prăbuşite şi capturate şi corpuri
(cadavre) de extratereştri.

5. Siberia de Est Tunguska, Yakuţia, Krasnoyarsk Krai

Teritoriul asiatic rus. Acolo a avut loc explozia din

Tunguska, tot aşa şi „cilindrii” giganţi observaţi de
Dodin în 1953 când OZN-uri au distrus avioane
militare sovietice deasupra ei. Observările OZN-urilor
din Yakuţia şi structurile subterane metalice antice sunt
situate în estul Siberiei, precum şi „Cimitirul
Diavolului”, presupusul site al prăbuşirii navei
extraterestre care a cauzat fenomenul Tunguska, în
1908.

6. Ordzenikidze
 Un oraş în lanţul Munţilor Caucaz. La 5 mai 1983,
unităţi de apărare aeriană sovietice au doborât un OZN
în formă de con. Potrivit martorilor oculari, ofiţerii
sovietici superiori au remorcat obiectul ducându-l
departe, la baza Mitisce secretă, în apropiere de
Moscova. Cazul este complicat, deoarece un alt obiect a
fost plasat în zonă, folosit ca un OZN fals pentru a
păcăli curioşii.

7. Karelia

Situată la est de Finlanda, acest teritoriu este renumit

pentru rapoartele OZN; observarea extratereştrilor;
răpiri; „nori negri” şi locuinţe misterioase care apar de
nicăieri, ca şi când ele ar proveni din lumi paralele. În
1928 şi 1987, s-au raportat accidente OZN în zonă –
inclusiv Obiectul din Monchegorsk care a scăpat din
ghearele ufologilor militari sovietici.

8. Orientul îndepărtat rus

La 29 ianuarie 1986, un celebru accident OZN a avut

loc în aşezarea minieră Dalnegorsk („Dealul 611”). Au
rămas urme palpabile, colectate de către cercetători. Au
mai existat şi alte apariţii de OZN-uri înainte şi după
incident, în întreaga zonă. Taigaua a atras observări de
OZN-uri de la graniţele chino-sovietice, 1976;
Lesozavodsk, 1962; Sikhote Alin, 1947; Khabarovsk,
1990. Toate acestea se pare că au avut loc în prezenţa
unităţilor militare speciale care colectează urme
OZN-uri, şi-i împiedică pe ufologi.

9. Voronej

Acest oraş, situat la sud de Moscova, în apropiere de

râul Don, a fost martor la observarea unui ciudat OZN
şi a unor extratereştri, în septembrie 1989. Vestea a rupt
tăcerea despre OZN-uri în URSS şi, în cele din urmă a
ajutat la eliminarea tabu-ului acestui subiect. Noutăţi
despre observări de OZN-uri similare din 1989 în
întreaga URSS au inundat mass-media şi a atras atenţia
lumii.

10. Peninsula Chukotsky (Ciucoţchi)

Această zonă, în extremitatea de nord-est, are o lungă

istorie de OZN-uri. Lacul Elgitgitgin a fost situl
vizitelor extratereştrilor, creaturi ciudate, şi a unor
nave inexplicabile. În anii 1960 şi 1980, nave zburătoare
care emiteau „nori” siniştri şi misterioşi au fost
raportate în zonă; KGB-ul a primit rapoarte de „nori” şi
din alte părţi ale Rusiei. Regiunea arctică a Rusiei a fost
o zonă de vizitare intensivă de OZN-uri, care a iritat
armata sovietică: majoritatea bazelor secrete şi a
zonelor de testare se aflau în mările arctice.

Opinii

Ce capodoperă e Omul! Ce nobil în raţiune! Ce infinit

în facultăţi! Cât de expresiv şi admirabil în formă şi în
mişcare! Cât e de asemănător unui înger în acţiune! Cât
e de asemănător unui zeu în concepţie! E frumuseţe
lumii!
William Shakespeare (1564–1616), Hamlet, actul al II-lea

Europa duduie de activităţi practice, dar forţa

materialismului ei se va epuiza şi ea îşi va întoarce faţa
către idealuri mai înalte. Va căuta lucrurile interioare.
Şi acelaşi lucru se va întâmpla şi cu America.
Budha Babu, brahman indian

Istoria este versiunea evenimentelor trecute, asupra

cărora oamenii s-au pus de acord.
Mintea nu cunoaşte alte frontiere decât cele pe care le
stabilim noi înşine.
Napoleon Bonaparte (1769–1821)

Cei care visează ziua, cunosc multe lucruri care le

scapă celor care visează noaptea.
Edgar Allan Poe (1809–1849), Eleonora

Dacă am cunoaşte toate tainele Universului, am

cădea într-un plictis insuportabil.
Anatole France (1844–1924), Cugetări

Când ai eliminat imposibilul, tot ce rămâne, oricât de

improbabil ar părea, trebuie să fie adevărul.
Arthur Conan Doyle (1859–1930), Semnul celor patru

Acum, vechiul meu prieten Besso a plecat din această

lume stranie – mai devreme ca mine, ce-i drept. Dar
asta nu înseamnă nimic. Cei ca noi ştiu că diferenţa
dintre trecut, prezent şi viitor nu este decât o iluzie
ceva mai persistentă. Pentru că nemurirea nu înseamnă
neapărat o existenţă la nesfârşit în timp, ci este o viaţă
într-un plan paralel.
Albert Einstein (1879–1955), fizician german

Materia lumii este materia spiritualului.

Arthur Eddington (1882–1944), fizician englez

După ce am făcut cercetări asupra atomului, pot

spune: Nu există materie propriu-zisă! Toată materia se
formează şi există numai prin energie, porţiunile
atomice sunt în oscilaţii, care le ţin împreună ca un
sistem solar al atomului. Dar, ca în întregul Univers să
nu existe nicio forţă inteligentă şi niciuna eternă,
trebuie ca în spatele acestei forţe să existe un spirit
inteligent. Acest spirit este baza întregii materii.
Max Plank (1858–1947), laureat al Premiului Nobel
pentru fizică

Poate că lumea, incubând înţelepciunea asiatică şi

ştiinţa occidentală, va naşte într-o zi o civilizaţie care va
face de ruşine Antichitatea, va ridiculiza Modernitatea
şi va ului Posteritatea.
Paul Brunton (1898–1981), India secretă, traducere în
limba română, Iaşi, Editura Polirom, 2013, p. 23

În timp ce căutam pe toate continentele urmele Zeilor

Astronauţi, nu am omis să vizitez toate locurile
accesibile în care au avut loc apariţii. Şi, astfel, mi-a
devenit din ce în ce mai limpede că aceste fenomene ne
privesc pe noi toţi. În timp ce materialul de
documentare creştea în grămezi uriaşe, în timp ce
călătoream în locul apariţiilor şi răscoleam în marile
biblioteci ale lumii, m-a năpădit o mare de întrebări...
Mai sunt încă întrebări fără răspuns, dar trebuia să se
pornească odată la explorarea cauzei şi efectului
acestui complex uriaş de apariţii şi miracole, pentru a
putea clarifica în mod deschis, cu sinceritate, falsele
închipuiri care circulă. Nimic nu trebuie să rămână
ascuns oamenilor!
Erich von Däniken (născut pe 14 aprilie, 1935, la
Zofingen, în Elveţia), Faţa ascunsă a miracolelor, traducere
de Daciana Chirciu, Bucureşti, Editura Domino, 1996,
Cuvânt înainte, p. 6

Toate planetele sunt locuite, dar dacă aţi merge pe

Marte sau pe Venus nu aţi vedea pe nimeni, căci toţi
locuitorii acestor planete trăiesc în corpuri compuse
din materii eterice, mai fine, mai subtile decât materiile
gazoase. Ierarhiile tuturor planetelor din Sistemul
nostru Solar sunt în relaţii unele cu altele. Toate
planetele au legături ierarhice şi comunică la nivel
ierarhic. Sistemul nostru Solar acţionează ca o unitate –
nu e vorba de o stea înconjurată de un ansamblu de
planete moarte.
Benjamin Creme (născut pe 5 decembrie 1922 în Scoţia, la
Glasgow), The Great Approach: New Light and Life for
Humanity. Share International Foundation, 2001, p. 26

Legendele despre Zeii Albi veniţi din stele confirmă

povestea clasică a Titanilor, acea rasă stelară de Supra
Oameni care au stăpânit cândva Pământul, într-un Ev
de Aur, destrămat însă de războaie şi cataclisme, ce au
înecat continente întregi, distrugând şi pustiind cultura
Vestului... El Dorado cel plin de aur, Zei Albi, uriaşi
pitici, umanoizi, creaturi ale nopţii, care nu cunosc
teama – e limpede că secretul extratereştrilor se
ascunde în aceste străvechi şi fascinante tărâmuri ale
Americii de Sud, pe care ei le vizitează astăzi atât de
des.
Drake, Raymond W., Astralii din Atlantida, traducere de
Manuela Cazan, ediţie îngrijită de Florin Gheorghiţă, Iaşi,
Polirom, 1997, p. 5

Numai cel care a înţeles de la început că îi are părinţi

pe Tatăl Celest şi Mama Divină, comportându-se ca un
copil al lor, poate înainta pe calea Iniţierii. El nu judecă
precum acei aşa-zişi filosofi sau savanţi, care găsesc
absurdă, depăşită, ideea de Dumnezeu şi îşi închipuie
că dau dovadă de inteligenţă şi spirit de libertate
părăsindu-l, pentru a duce o viaţă independentă
departe de EL Ei gândesc: „Sunt nişte baliverne să fii
un fiu al Domnului, o fiică a Domnului, noi suntem
nişte adulţi!”. Ei bine, nu, ei nu sunt nişte adulţi, ci nişte
copii încăpăţânaţi.
În sensul iniţiatic al termenului, adevăratul adult nu
îşi părăseşte niciodată părinţii săi celeşti pentru a fi
independent. Numai copiii neştiutori, inconştienţi, cer
independenţa şi libertatea departe de Domnul. Apoi, ei
se întreabă de ce suferă fizic şi psihic. Este uşor de
răspuns: când te separi de Domnul, nu mai eşti nici
hrănit, nici susţinut, nici instruit. Necazurile, neliniştile
îi urmează pe toţi cei care şi-au părăsit părinţii divini.
Atunci, agăţaţi-vă de Tatăl vostru şi de Mama voastră
celeşti şi aveţi deplină încredere în ei!
Omraam Michael Aivanhov

În cartea Facerea este scris că, după ce a separat

Pământul de ape, a creat Soarele, Luna, stelele, plantele
şi animalele, Dumnezeu a spus în a şasea zi: „Să facem
om după chipul şi după asemănarea Noastră”.
Universul este corpul Domnului, un corp pe care El îl
însufleţeşte cu spiritul său. În acelaşi fel, omul posedă
un corp; acest corp este o reflectare a Universului, iar
spiritul ce îl însufleţeşte este o scânteie ţâşnită din
Spiritul Divin. Astfel, Dumnezeu nu este, aşa cum unii
îşi închipuie, acel monarh absolut care conduce departe
de vederea noastră, dintr-un loc inaccesibil, de la
marginea cerului. Desigur, El este fiinţa cea mai de
nepătruns, de nesesizat, dar în acelaşi timp cea mai
apropiată, fiindcă El se află în noi. Aşadar, noi avem o
întreagă lucrare de înfăptuit pentru a simţi şi însufleţi
această prezenţă ce ne locuieşte. Nimic nu este mai
preţios decât senzaţia de a fi locuit de Domnul: în acea
clipă, orice s-ar întâmpla, nimic nu ne poate clătina
credinţa.
Omraam Michael Aivanhov

Istoria Omenirii este o succesiune de schimbări.

Nimic nu poate rămâne pe loc, deoarece viaţa este
într-o mişcare continuă. Ne-ar plăcea să credem că
această mişcare este mereu un progres şi se îndreaptă
în sensul evoluţiei. Din nefericire, suntem obligaţi să
constatăm că uneori există nişte declinuri.
Evoluţie sau declin, nimic nu rămâne pe loc.
Generaţiile de fiinţe umane se succed şi chiar dacă în
anumite ţări, schimbările se produc mai încet decât în
altele, sau se îndreaptă într-o direcţie greşită, atunci
când condiţiile o permit, nimeni nu le poate împiedica
să ia o orientare favorabilă. Mai întâi, există nişte
curenţi emişi de spiritele luminoase din lumea
invizibilă, iar fiinţele care sunt pregătite captează aceşti
curenţi, devenindu-le astfel conductori. Când vine
momentul, schimbările sunt deopotrivă acceptate de
ansamblul societăţii.
Omraam Michael Aivanhov

Toate acestea au fost lăsate chiar pentru noi, cei de

azi, ca să ne trezească din ignoranţă. Să ne putem da
unele răspunsuri... Toţi trebuie să oprim ororile care ni
se impun. Toţi trebuie să oprim neantizarea noastră ca
spirite divine, dar şi a planetei Geea-Terra! Această
frumoasă Geea-Terra a fost şi obiect de închiriat, ori de
câte ori situaţia cosmo-terestră a permis-o. De milioane
de ani, planeta aceasta a fost închiriată pe bucăţi, pe
bucăţele, pe continente, unor echipaje extraterestre în
scopul experimentării unor programe şi linii genetice...
Prin Dumnezeu înţelegem şeful supersavant genetician
al unor echipaje extraterestre, plonjat pe Geea pentru a
experimenta nişte planuri... şi hiperboreo-pelasgii şi
traco-geţii, sciţii au fost îndrumaţi de mai mulţi şefi
Extratereştri, cu baze în subterane, dar şi pe alte planete.
Guvernanţii micilor şi marilor popoare ştiu multe,
dar ne ascund lăsându-ne de izbelişte în faţa
monstruoasei dezordini planetare. Totu-i scăpat de sub
control. Câţi dintre noi vor mai rămâne după marea
curăţenie planetară? Se zice că vor mai rămâne
aproximativ 10–15 milioane de oameni. Să apărăm
paralela 45! De n-o vom face, ne-om merita soarta! Cam
în această limită de 1.500 km Nord şi Sud de paralela 45
s-au petrecut şi continuă cele mai mari grozăvii de pe
planetă.
Maria Tiriboi, înapoi în viitor, Bucureşti Editura Miracol,
2002, p. 23

Cu mult timp înainte ca Omul să se fi războit cu

Omul, zeii s-au luptat între ei. Ba chiar războaiele
Oamenilor au început ca războaie ale Zeilor. Iar
războaiele Zeilor pentru stăpânirea acestui Pământ
începuseră pe propria planetă. Astfel, prima civilizaţie
omenească a căzut victimă unui holocaust nuclear.
Aceasta nu e o ficţiune, ci pura realitate: totul a fost
scris demult în Cronicile Pământului.
Zecharia Sitchin, Războaiele zeilor cu oamenii, traducere
Mihnea Columbeanu, Bucureşti, Aldo Press, 1998, p. 56

Ce se află dincolo de lumea pe care o cunoaştem.

Infinitul. Un univers sau mai multe, un puzzle
spaţio-temporal, cu fiinţe şi civilizaţii atât de esenţial
străine înţelegerii umane, încât ni măcar nu ni le putem
imagina.
Rodica Bretin, Dosarele imposibilului, Bucureşti, Editura
Cartea de Buzunar, Introducere, p. 3

Ştim totul. Ce n-am aflat încă e prea complicat,

demodat sau nu ne interesează. Iar dacă n-am călătorit
prea departe în Univers, alţii au făcut-o sau o vor face
în locul nostru. Suntem sătui de atâtea informaţii, de
spaimele orchestrate periodic de instituţii oficiale sau...
invizibile – şi, mai ales, plictisiţi. Nimic nu trebuie să
perturbe rutina cotidiană a „Celei mai bune dintre
Lumi”. Poate doar o invazie extraterestră, un
Armaghedon amânat până la desuetudine sau un
meteorit ce a rătăcit drumul prin Cosmos. Astăzi, acum
suntem în siguranţă. Dar mâine?
Rodica Bretin, Misterul lumilor paralele. Existenţa
universurilor paralele, atestată de marile arhive secrete,
Bucureşti, Editura Cartea de Buzunar, 2006, Introducere, p.
3

Dumnezeu a lăsat primii oameni pe planeta Pământ

în spaţiul geto-dac, în România de astăzi. S-au făcut
studii de către istorici şi arheologi şi au ajuns la
următoarea concluzie: leagănul civilizaţiei pe planeta
Pământ a existat în spaţiul geto-dac, cu cel puţin 10.000
de ani înainte de Hristos. În jurul anului 4.000 î.Hr.,
bunul Dumnezeu le-a dat poruncă strămoşilor noştri
geto-daci să populeze planeta Pământ. Toate popoarele
lumii au ca strămoşi geto-dacii. Mai întâi s-au răspândit
în toată Europa. Apoi s-au dus în nordul Africii,
Orientul Apropiat, India, China, Japonia. Asta a fost
prima roire a lor. Da, de ce vă miraţi? Inclusiv japonezii
au ca strămoşi geto-dacii. Scrierea chineză şi japoneză o
găsiţi pe plăcile de aur de la Sinaia, turnată cu câteva
mii de ani înainte de Hristos. Germania e Deutschland,
care, în traducere, ce înseamnă? Ţara Dacilor. Dacă îl
întrebaţi pe evreul ăsta cu nume nemţesc, Klaus
Iohannis, ştiţi ce vă răspunde: „Ich bin deutsch”. „Eu
sunt dac”. Aşa răspunde orice neamţ. Ei recunosc în
istoria ţării că strămoşii lor sunt geto-dacii, dar şi acolo
au lucrat puţin evreii şi în loc de geţi le zic goţi...
Ştiţi ce aveau geto-dacii pe stemă? O piramidă. Vă
şochează? Ştiţi că piramidele din Egipt au fost
construite de strămoşii noştri geto-daci, după modelul
piramidelor din România? Ştiţi că avem piramide în
România? Una dintre ele... v-aş sugera ca în ziua de 6
august, la ora 7 dimineaţa, să fiţi pe Ceahlău. Noi trăim
în Grădina Maicii Domnului. În fiecare an, pe 6 august
la 7 dimineaţa, de pe muntele Ceahlău bunul
Dumnezeu face în zare o piramidă. Îi spune Piramida
Soarelui.
Gheorghe Funar, preluare de pe site-ul
http://www.efemeride.ro/gheorghe-funar-cum-i-a-furat-einst
ein-teoria-relativităţii-lui-Eminescu, vizitat pe 12 ianuarie
2017, orele 5:49.

Oamenii au existat pe Pământ de sute de milioane de

ani. Astfel de dovezi cu anomalii au catalizat o
investigaţie globală... De-a lungul secolelor, cercetătorii
au găsit oase şi artefacte, dovedind că oamenii moderni
au existat de milioane de ani... în 1979, cercetătorii de la
Laetoli (Tanzania), pe un sit din Africa de Est, au
descoperit urme de picior în depozitele de cenuşă
vulcanică de peste 3, 6 milioane de ani vechime. Mary
Leakey şi alţii au spus că urmele de picior erau cu
neputinţă de distins de cele de picior ale fiinţelor
umane moderne. Pentru aceşti oameni de ştiinţă
aceasta însemna doar că strămoşii umani de acum 3, 6
milioane de ani aveau un picior remarcabil de modern.
Dar, potrivit altor savanţi, precum antropologul R.H.
Tuttle de la Universitatea din Chicago, oasele fosile ale
australopitecilor, cunoscute de acum 3,6 milioane de
ani, arătau că ei aveau picioare diferite de cele ale
maimuţelor. Deci, ele arau incompatibile cu urmele de
la Latoli.
Într-un articol din ediţia din martie 1990 al revistei
„Natural History”, Turtle a mărturisit că „suntem lăsaţi
oarecum cu un mister”. Pare de aceea permisibil să fie
luată în considerare o posibilitate pe care nici Turtle,
nici Leakey nu au menţionat-o ca, creaturi cu corpuri
umane moderne anatomic corespunzătoare picioarelor
cu anatomie modernă să fie existat cu cca 3,6 milioane
de ani în urmă în Africa de Est.
Cremo, Michael A. Şi Thompson, Richard L., Arheologia
interzisă. Istoria ascunsă a rasei umane, traducere de Dan
Vasii, Constanţa, Editura MAR, 2007, coperta IV

A venit timpul să înţelegem fondul mult mai profund

al relaţiilor care leagă omenirea terestră de lumi
spirituale mult mai evoluate, venite pe planeta noastră
de-a lungul unor eoni, ca să desfăşoare activităţi
creatoare în baza unui Plan divin. Descifrând astfel
anumite „taine primordiale”, noi – oamenii pământeni
– care suntem cu toţii fiinţe spirituale întrupate, ne vom
apropia mai uşor de scopul nostru comun, pentru care
am fost aduşi aici cu miliardele: prin foarte variate
vieţuiri în foarte repetate întrupări, să realizăm
evoluţia spirituală tot mai avansată a părţii
nemuritoare din noi înşine – a acestei scântei divine pe
care o numim Spiritul nostru.
Florin Gheorghiţă, 2012

Este greu pentru un om de ştiinţă, când îşi dă seama

la finalul carierei sale ştiinţifice, că a mers pe un drum
greşit. Însă, un om de ştiinţă adevărat ar trebui să
recunoască greşeala pe care a făcut-o. Dar câţi au
puterea să o facă?
Acad. Alexandru Vulpe (1931–2016)

...istoricii cu morgă academică ne împuie capul în

continuare cu falsuri de felul presupusului primitivism
al înaintaşilor noştri, care în terfeloagele oficiale are
statut de certitudine, cu toate că bieţii de ei sunt
incapabili să ofere explicaţii cât de cât credibile, în
legătură cu ceea ce deja ne-am obişnuit să numim
enigmele istoriei: uluitorul sincronism al construcţiilor
monumentale (temple, respectiv piramidele egiptene,
aztece sau mayaşe şi ziguratele babiloniene),
năucitoarele omonimii din mitologia egipteană şi cea
polineziană (şi la unii, şi la alţii Ra este zeul soarelui),
desene şi picturi rupestre care „vorbesc” despre o
civilizaţie superioară celei din zilele noastre,
statuete-astronauţi şi hărţi senzaţionale (de pildă, harta
lumii din anul 1513, inclusiv Antarctica neacoperită de
gheţari, hartă atribuită amiralului turc Piri Reis),
obiecte din aluminiu sau, aşa, ca faimosul cui dacic, din
fier-alfa, cu formidabila puritate de 99, 9 la sută, baterie
electrică şi calculator din urmă cu mii de ani etc., etc.
George Petrovai, Evoluţia... involutivă a omului, în
Naţiunea, 17 august 2016

Un alt pericol vine din partea experimentelor

genetice. Obţinerea unor avantaje de moment (de pildă,
crearea unor „supercereale”, „superfructe”,
„supervite” ş. A. M. D., dar şi a unor „supraoameni”),
cu impunerea lor ca modele pentru întreaga populaţie,
ar putea fi urmată, la câteva generaţii, de o degenerare
ireversibilă a speciei umane. Experimentele genetice,
scăpate de sub control, ar putea crea foarte uşor şi
viruşi sau alte soiuri de microorganisme pentru care
nicio fiinţă umană nu va poseda imunitate şi pentru
care nu vom avea niciun leac...
Pericolele de mai sus par însă neglijabile, comparativ
cu cele de natură militară. Carl Sagan aprecia în 1993 că
probabilitatea autodistrugerii unei civilizaţii este cu
atât mai mare, cu cât sunt mai mari tendinţele ei
expansioniste, în particular, cele de cucerire a
Cosmosului. El estima că şansele de supravieţuire ale
Omenirii vor fi, până la sfârşitul secolului al XXI-lea, de
40%, iar pe termen lung, de 1%. El a scris în cartea sa
„The Cosmic Connection” (1974) că „aversiunea
noastră faţă de oamenii de altă limbă, altă culoare a
pielii sau care se îmbracă diferit, agresivitatea,
supunerea faţă de ritualuri şi faţă de stăpâni, puteau
prezenta o anumită valoare în epocile în care un mic
trib îşi apăra identitatea ameninţată de fiare şi de
străini dar, în epoca noastră, astfel de năravuri au
devenit nu doar anacronice, ci şi extrem de
periculoase”.
Dan D. Farcaş, Ipoteza autodistrugerii, în Curtea de la
Argeş, anul VIII, nr. 1(74), ianuarie 2017, p. 30

Este foarte multă linişte în spaţiu, dar lucrurile nu

vor rămâne aşa... civilizaţiile extraterestre au avut tot
timpul să se dezvolte, în condiţiile în care în Cosmos
există cel puţin 100 de miliarde de galaxii, iar Sistemul
nostru Solar este tânăr în comparaţie cu restul
Universului, o diferenţă de 9, 1 miliarde de ani. O
întâlnire cu civilizaţiile extraterestre nu ar avea efecte
benefice pentru Omenire. Asta, pentru că ar fi interesaţi
doar de resursele Terrei.
Dr. Simon Conway Morris, Universitatea Cambridge
(Anglia), extras din studiul publicat în revista Philosophical
Transactions of the Royal Society Academy

Poate că ei sunt prea departe de noi şi niciodată nu

vom reuşi să ne întâlnim unii cu alţii. Extratereştrii nu
îşi doresc cucerirea întregului spaţiu interstelar. Dar îşi
fundamentează teoria pornind de la ideea că oamenii
tind către coexistenţă paşnică. Iar dacă extratereştrii
seamănă cu noi, atunci vor împărtăşi şi ei aceeaşi
atitudine nonviolentă. Orice este posibil. Ei pot exista,
însă noi nu ştim exact ce căutăm.
Albert Harrison, psiholog

Extratereştrii sunt o parte a creaţiei lui Dumnezeu.

Nu există niciun conflict între credinţa în Dumnezeu şi
posibilitatea ca alte civilizaţii extraterestre să fie mai
evaluate decât Oamenii. În opinia mea, această
posibilitate există. Nu putem exclude că viaţa s-ar fi
putut dezvolta în altă parte. Numărul mare de galaxii,
cu propriile planete, face posibilă existenţa unor fiinţe
similare Oamenilor sau chiar mai evoluate. Într-un
Univers atât de mare nu poţi exclude această ipoteză.
Aşa cum există o multitudine de creaturi pe Pământ,
pot exista şi alte fiinţe, chiar inteligente, create de
Dumnezeu. Acest lucru nu este în contrast cu credinţa
noastră, deoarece nu putem pune limite pe libertatea
de creaţie a lui Dumnezeu. De ce să nu putem vorbi
despre un „frate extraterestru”? Ar fi o parte a creaţiei.
Dumnezeu este creatorul. Ca astronom, voi continua să
cred că Dumnezeu este creatorul Universului şi că noi
nu suntem produsul a ceva întâmplător, ci, copiii unui
tată bun, care a avut în minte un proiect de iubire
pentru noi toţi.
Cred în existenţa fraţilor extratereştri. Omenirea nu
este singura formă de viaţă din Univers, ba, din contră,
ar putea fi ultima. Cred în existenţa unei întregi
comunităţi extraterestre, care este în strânsă relaţie de
prietenie cu Creatorul.
José Gabriel Funes, astronomul-şef al Vaticanului şi
consilierul ştiinţific al Papei Benedict al XVI-lea, extras
dintr-un interviu acordat ziarului Vaticanului,
L’Osservatore Romano.

În loc de concluzii

Războiul stelelor poate deveni real

Pe site-ul Wikileaks a fost făcut public un e-mail pe

care preşedintele campaniei electorale a lui Hillary
Clinton, John Podesta, l-a primit în august 2015 de la
Edgar D. Mitchell, unul dintre astronauţii de pe Apollo
14 şi unul dintre cei şase oameni care au ajuns pe
Lună197. Prin intermediul e-mailului, s-a descoperit că
cei doi doreau să aibă o conversaţie pe Skype despre
potenţialul unui război în spaţiu. Mitchell şi-a avertizat
cunoştinţa că formele de inteligenţă extraterestră „nu
vor tolera nicio formă de violenţă militară pe Pământ
sau în spaţiu”. Mitchell, care a lucrat la formularea
Tratatului pentru Prevenirea Plasării Armelor în
Spaţiul Cosmic, a scris în e-mailul său: „Suntem în mod
clar foarte aproape de un război în spaţiu. Majoritatea
sateliţilor care orbitează Pământul aparţin Statelor
Unite ale Americii, Chinei şi Rusiei. Teste recente ale
armelor antisatelit nu ne scapă de îngrijorare. Poate
suna ca science-fiction, dar potenţialul unui război
stelar este destul de real”.
Edgar D. Mitchell198 i-a mai spus lui John Podesta că
Papa este „conştient” de inteligenţa extraterestră:
„Colegul meu catolic Terri Mansfield ne va aduce la zi
cu gradul de conştientizare a inteligenţei extraterestre a

197 Oana Bujor, Papa ştie de existenta extratereştrilor. „Oamenii verzi" nu vor
tolera niciun atac armat. Cel care a informat despre astea a murit la câteva luni.
Descoperire incredibilă în e-mailul omului de încredere al lui Hillary Clinton, pe
site-ul www.descopera.ro, vizitat pe 13 octombrie 2016
198 Mitchell a murit la vârsta de 85 de ani într-un spital american, în luna

februarie 2016.
Vaticanului”. Mitchell a declarat şi că a încercat să
elucideze aşa-numitul „incident Roswell” – în care, se
presupune că Guvernul SUA a acoperit orice dovadă a
recuperării unui OZN din New Mexico, în 1947.
Localnicilor „li s-a spus să nu vorbească despre
experienţa lor cu militarii”, afirma Mitchell în timpul
celei de-a cincea ediţii a X-Conference, dedicată celor
care cred în farfurii zburătoare şi în forme de viaţă
extraterestră, în aprilie 2009.
Mitchell, după cum afirmă şi Secretarul Adjunct al
Apărării, Robert O. Work, a discutat în Congresul SUA
despre războiul din spaţiu în vara anului 2015, iar
preşedintele Barack Obama a cerut 5 miliarde de dolari
în 2016 pentru îmbunătăţirea apărării SUA în spaţiul
cosmic. Acesta a afirmat: „Opriţi-vă un moment şi
gândiţi-vă la tot ce fac sateliţii, ajută sistemele GPS,
supraveghează şi oferă oportunitatea comunicării,
toate depind de ele. Conform publicaţiei Scientific
American, sateliţii pot fi scoşi din funcţiune fără să
utilizezi rachete. Cel mai simplu mod este prin ruperea
antenelor şi vopsirea lentilelor”.
Întrebată de un jurnalist pe vremea în care era
candidată la Preşedinţia SUA, dacă va dezvălui
legăturile SUA cu extratereştrii, Hillary Clinton a
promis că va face publice cele mai secrete documente
americane care conţin detalii despre OZN-uri şi despre
baza militară Area 51 din deşertul Nevada, în cazul în
care va deveni preşedintele Statelor Unite ale Americii,
în noiembrie 2016.
La începutul anului 2015, dna Hillary Clinton a fost
invitatul unei emisiuni la un radio din New York, unde
l-a cunoscut pe Lenard McKelvey, gazda emisiunii,
care credea că a fost răpit de extratereştri de mai multe
ori. Aceasta i-a spus lui McKelvey că va deschide
dosarele secrete doar dacă vor reprezenta un pericol
pentru securitatea naţională. Atunci când a fost
întrebată dacă crede în extratereştri, Clinton a afirmat
„Nu ştiu, vreau să văd ce informaţii descopăr”. „Însă
sunt nenumărate poveşti care nu cred că sunt
inventate, cred că acei oameni chiar au văzut lucruri,
trebuie să încercăm să le oferim oamenilor informaţii.
Eu asta cred!”...

Nivelul de poluare a unei planete – semn că este locuită

sau nu

Examinarea nivelului de poluare din jurul planetelor

îndepărtate ar putea permite oamenilor de ştiinţă să
descopere pe acele corpuri cereşti eventuale urme de
viaţă şi chiar extratereştri 199 . În anumite condiţii,
astronomii ar putea reuşi să detecteze în deceniul
următor prezenţa unor civilizaţii extraterestre
industrializate, spun cercetătorii de la Centrul de
astrofizică Harvard-Smithsonian. Oamenii de ştiinţă
pot deja să studieze atmosferele planetelor aflate în
afara Sistemului Solar pentru a detecta şi a confirma
prezenţa oxigenului şi a metanului, cel din urmă fiind
un gaz ce poate fi produs de forme de viaţă inteligente
şi de microbi.
Însă o civilizaţie extraterestră ar putea să emită în
atmosferă şi alte gaze, de exemplu clorofluorocarburi
(CFC), aşa cum fac oamenii pe Terra, precizează acelaşi
studiu. Astfel, astronomii ar putea să detecteze
prezenţa acestor gaze în atmosferele unor planete
îndepărtate, graţie următorului telescop spaţial James
Webb, pe care NASA intenţionează să îl lanseze în
2018. James Webb este un proiect ştiinţific, ce a costat
8,7 miliarde de dolari. Acest telescop va fi de până la
100 de ori mai puternic decât predecesorul său,
Hubble, potrivit agenţiei spaţiale americane.
Totuşi, există anumite limite legate de ceea ce acest
aparat performant va putea să „vadă”. Astfel, va fi

199 Florin Bădescu, Cea mai bună metodă pentru descoperirea extratereştrilor:
examinarea nivelului de poluare a planetelor, pe site-ul www.descopera.ro, vizitat pe
24 iulie 2014.
nevoie de concentraţii de CFC de 10 ori mai mari decât
cele existente pe Terra pentru ca telescopul să poată să
le detecteze. O altă condiţie: va trebui ca planetele
observate să se afle pe orbită în jurul unui tip special de
stele – pitice albe. Autorii studiului afirmă că această
metodă de cercetare ar putea permite descoperirea
unor forme de viaţă inteligente, dar ar putea găsi şi
urmele unor civilizaţii extraterestre care s-au
autodistrus. Anumite substanţe pot să rămână în
atmosfera terestră vreme de 50.000 de ani, în timp ce
altele dispar după 10 ani.

Şi civilizaţia noastră se îndreaptă spre colaps

Orice civilizaţie ajunge într-un punct culminant,

după care urmează declinul. Potrivit omului de ştiinţă,
Peter Turchin, de la Universitatea din Connecticut
(SUA), putem folosi o ecuaţie simplă prin care aflăm
anul în care civilizaţia noastră va ajunge în punctul
critic al declinului200. Omul de ştiinţă Peter Turchin a
propus o formulă matematică prin care se poate calcula
ascensiunea şi decăderea civilizaţiilor. Folosindu-se de
această ecuaţie, Turchin susţine că civilizaţia noastră se

200 Preluare de pe site-ul

http://www.efemeride.ro/civilizatia-noastra-se-indreapta-spre-colaps, vizitat pe
12 ianuarie 2017, orele 14:55.
află în declin de multă vreme, dar punctul critic îl va
atinge undeva, în jurul anului 2020.
Atunci trebuie să fim pregătiţi pentru ce este mai rău.
Tulburări politice, revoluţii sau chiar mici războaie
sunt manifestările care prevăd acest declin major. În
acest fel, vârful de instabilitate a Omenirii actuale va fi
resimţit în 2020. Atunci este posibil ca sistemul să se
schimbe şi noi forme de guvernare să fie implementate,
este posibil ca economia mondială să se prăbuşească şi
apoi o nouă formă să pună stăpânire pe banii şi
bunurile noastre, dar este foarte puţin probabil ca un
colaps general să pună capăt civilizaţiei noastre.
Formula matematică a fost realizată prin comparaţie
cu evoluţia celorlalte civilizaţii care au trăit pe Terra.
Cert este că, mai devreme sau mai târziu, acestea au
ajuns la un final, poate nu chiar dramatic în toate
cazurile. În acelaşi timp, nu trebuie să uităm că au
existat numeroase civilizaţii care au dispărut brusc,
fără nicio explicaţie logică, ca şi cum nu ar fi existat
niciodată pe Terra. Toate aceste foste evoluţii petrecute
pe Terra au fost luate în calcul în formula lui Turchin.
Este posibil ca Omenirea actuală să evolueze până
atunci şi problemele existenţiale care grăbesc colapsul
să fie remediate...
 Noul mileniu al Umanităţii

Fizicianul Stephen Hawking a avertizat că

Umanitatea mai poate exista doar cel mult 1.000 de ani
de acum înainte, iar singurul lucru care ne-ar putea
salva ar fi colonizarea Sistemului Solar201. Mai mult,
acesta a invocat şi inteligenţa artificială, afirmând că
„va putea fi ori cea mai bună metodă, ori cea mai rea”.
Una dintre cauzele care vor duce la o extincţie a
Umanităţii este reprezentată de armele autonome, ba,
mai mult, acesta a afirmat că în următorii 100 de ani, o
colonizare a planetei Marte, spre exemplu, nu va putea
fi posibilă, aşa că va trebui ca oamenii să fie foarte
atenţi la activităţile lor care pot afecta mediul
înconjurător. Chiar dacă modificările climatice sunt cel
mai des invocate atunci când vine vorba de pericolul
extincţiei umane, în realitate este vorba de mult mai
multe cauze: epidemiile globale care au apărut în urma
rezistenţei organismului în faţa antibioticelor şi puterea
nucleară a statelor care se află prinse într-un conflict
armat.
În anul 2015, Stephen Hawking, s-a alăturat unei
coaliţii de 20.000 de intelectuali de diverse specialităţi,

201Ana Maria Iosif, DATA la care omenirea va pieri. „Va putea fi ori cea mai
bună metodă, ori cea mai rea", pe site-ul www.descopera.ro, vizitat pe 19
noiembrie 2016.
care intenţionează să impună interdicţie asupra
dezvoltării armelor autonome care atacă anumite ţinte,
fără să fie nevoie de intervenţia umană.
Efectele încălzirii climatice vor fi de asemenea extrem
de grave, căci oamenii vor fi într-o permanentă căutare
a unor noi teritorii care să permită cultivarea plantelor,
teritorii care vor fi din în ce mai rare, iar zonele de
coastă vor dispărea datorită creşterii nivelului apelor
oceanului planetar, cauzată de încălzirea globală.
În ceea ce priveşte populaţiile extraterestre, este
posibil ca acestea să profite de faptul că Umanitatea
este într-o continuă degradare. Chiar şi Hawking a
afirmat că este din ce în ce mai sigur că nu suntem
singuri în Univers, iar dacă extratereştrii ne vor
descoperi, pentru ei nu vom reprezenta nimic mai mult
decât ceea ce reprezintă bacteriile. Astfel, avem nevoie
de un plan pentru a supravieţui, iar pentru că nu
putem coloniza Sistemul Solar, trebuie să fim foarte
atenţi în ceea ce priveşte activităţile noastre.

Sfârşitul vieţii pe Pământ

Viaţa pe „planeta albastră”, Pământul, numită aşa de

la culoarea care se vede din spaţiul cosmic, datorată
cantităţii mari de apă, care se află în oceanele şi mările
Terrei, pare sigură până când ne gândim la pericolele
care ne pândesc din spaţiu. Iată câteva catastrofe
cosmice care s-ar putea produce şi care ar pune capăt
vieţii pe mica noastră planetă202:

O erupţie solară de mari proporţii

Soarele nu este o stea prietenoasă, aşa cum s-ar putea

crede. El creează câmpuri magnetice puternice, care
dau naştere unor pete solare impresionante, uneori
chiar mai mari decât Pământul. Soarele mai emite şi un
flux de particule şi radiaţii, denumit vânt solar. Dacă
este ţinut sub control de câmpul magnetic al Terrei,
vântul solar nu face altceva decât să creeze imagini
spectaculoase, precum aurora boreală. Însă dacă devine
prea puternic, acest flux poate influenţa comunicaţiile
radio şi poate provoca pene de curent.
Cea mai puternică furtună solară documentată din
Istorie a lovit Pământul în 1859. Incidentul a fost
denumit Evenimentul Carrington. Atunci, aurorele
boreale au fost vizibile în întreaga lume, sistemele de
telegraf din Europa şi America de Nord s-au prăbuşit,
iar pilonii stâlpilor de telegraf aruncau scântei.
Dacă s-ar petrece în secolul nostru, un astfel de

202 Sursa: site-ul

http://incredibilia.ro/sfarsitul-vietii-pe-pamant-5-catastrofe-cosmice-care-ameni
nta-omenirea/, vizitat pe 4 februarie 2017, orele 7:00.
eveniment ar avea proporţii catastrofale, mai ales
având în vedere dependenţa noastră de echipamentele
electronice. Chiar dacă specia umană n-ar fi distrusă,
ne-am confrunta cu catastrofe de mari proporţii şi
întreaga civilizaţie ar cădea în haos. N-ar mai exista
electricitate, apă şi alte servicii publice şi aproape toate
industriile – inclusiv cea alimentară – ar fi paralizate.

Impactul cu un asteroid

Ştim deja foarte bine de pericolele pe care asteroizii le

reprezintă pentru specia umană. Până la urmă, nu
putem uita că asteroizii sunt cei care au cauzat
dispariţia dinozaurilor. Cercetările recente ne-au
informat cu privire la numărul mare de asteroizi din
Sistemul nostru Solar, care ne-ar putea pune în pericol
sau chiar distruge întreaga viaţă de pe planetă.
De-abia în ultimele decenii am început să proiectăm
şi să dezvoltăm sisteme care să ne protejeze de
asteroizii de mici dimensiuni care ne-ar putea lovi. Dar
în faţa celor mai mari – care sunt şi mai rari – suntem
neajutoraţi. Chiar dacă n-ar distruge planeta, până şi
un asteroid de mici dimensiuni ar putea ucide întreaga
Omenire, cauzând valuri tsunami imense, incendii şi
alte catastrofe naturale, făcând Pământul de nelocuit.
 Dispariţia Soarelui

Dacă evenimentele menţionate până acum au un

anumit grad de probabilitate, ştim cu siguranţă că
Soarele se va stinge în 7,72 miliarde de ani. La acel
moment, atmosfera Soarelui se va transforma într-o
nebuloasă planetară, iar rămăşiţele stelei vor forma în
primă fază o „gigantă roşie”, iar apoi, o „pitică albă”.
Totuşi, specia umană nu va asista la aceste ultime
etape. Pe măsură ce va „îmbătrâni”, Soarele va deveni
tot mai rece şi mai mare. În momentul în care se va
transforma într-o gigantă roşie, Soarele va fi atât de
mare, încât va putea cuprinde planetele Mercur şi
Venus. Mai mult, Soarele va crea un vânt solar extrem
de puternic, care va încetini rotaţia Pământului. Astfel,
peste aproximativ 7,59 de miliarde de ani, planeta
noastră va fi cuprinsă de straturile exterioare ale stelei
care este pe moarte şi se va topi definitiv.

Exploziile de raze gamma

Stelele binare şi supernovele pot produce descătuşări

imense de energie, denumite explozii de raze gamma.
Aceste explozii sunt extrem de puternice, deoarece
toată energia se concentrează într-o rază foarte îngustă,
care nu durează mai mult de câteva minute. Radiaţiile
produse de o astfel de explozie sunt capabile să
distrugă stratul de ozon al Pământului. Astfel, întreaga
viaţă de pe Terra ar deveni expusă radiaţiilor
ultraviolete ale Soarelui.
Astronomii au descoperit un sistem de stele – WR
104 – care ar putea produce o astfel de catastrofă
cosmică. WR 104 se află la o distanţă de 5.200–7.500 de
ani lumină, nu suficient de departe încât să fim în
siguranţă. Cei care au descoperit sistemul de stele nu
ştiu când se va petrece dezastrul...

Supernovele

Supernovele sunt explozii stelare care au loc atunci

când o stea a ajuns la finalul vieţii. În Calea Lactee,
astfel de explozii au loc o dată sau de două ori la fiecare
100 de ani. Probabilitatea este mai mare ca o astfel de
catastrofă cosmică să aibă loc mai aproape de centrul
dens al Galaxiei noastre.
Ne putem oare aştepta la un asemenea eveniment în
viitorul apropiat? Steaua Betelgeuse, din constelaţia
Orion, se apropie de finalul vieţii şi se află la doar 450–
650 de ani lumină de Pământ. Ar putea deveni o
supernovă acum sau în următoarele câteva milioane de
ani. Din fericire, astronomii estimează că, pentru a
distruge stratul de ozon al planetei noastre, o
supernovă trebuie să se afle la maximum 50 de ani
lumină de Terra.

Bibliografie selectivă

Andrieş, Mihai Gheorghe, Ultimul oraş al Atlantidei,

Bucureşti, Editurile Saeculum şi Vestala, 1998
Apostol, Dan, Cronici din lumi paralele, Bucureşti,
Editura Coresi, 2001
Apostol, Dan, Atlantida şi Pacifida, Bucureşti,
Editura AGER-Economistul, 2002
Apostol, Dan, Atlantida – imperiul pierdut,
Bucureşti, Editura Cartea de buzunar, 2004
Bretin, Rodica, Misterul lumilor paralele. Existenţa
universurilor paralele atestată de marile arhive secrete,
Bucureşti, Editura Cartea de Buzunar, 2006
Bretin, Rodica, Dosarele imposibilului, Bucureşti,
Editura Cartea de Buzunar, f. A.
Brunton, Paul, India secretă, traducere în limba
română, Iaşi, Editura Polirom, 2013
Carnac, Pierre, Atlantida. Autopsia unui mit,
traducere din franceză de Valentin Dumitrescu şi Dan
Adrian Olariu, Enigmele Terrei (colecţie coordonată de
Ion Hobana), Bucureşti, Editura Humanitas, 2003
Charroux, Robert, Cartea lumilor uitate, versiunea
românească Silviu Lambrino, Editura Elit Comentator
 Cohen, Robert, Atlantida, traducere şi note Lydia
Constanţa Ciucă, Bucureşti, Prietenii Cărţii, 1996
Charroux, Robert, Cartea lumilor uitate, versiunea
românească Silviu Lambrino, fără loc de editare,
Editura Elit Comentator, fără an
Creme, Benjamin, The Great Approach: New Light
and Life for Humanity, Share Internaţional
Foundation, 2001
Cremo, Michael A. Şi Thompson, Richard L.,
Arheologia interzisă. Istoria ascunsă a rasei umane,
traducere de Dan Vasii,
Constanţa, Editura MAR, 2007
Cremo, Michael A., Involuţia umană. O alternativă
vedică la teoria lui Darwin, traducere de Şlapac Florin
şi Florian Titz, Constanţa, Editura, MAR, 2007
Däniken, Erich von, Faţa ascunsă a miracolelor,
traducere de Daciana Chirciu, Bucureşti, Editura
Domino, 1996
Däniken, Erich von, Kiribati, traducere de Paul
Melnik, Bucureşti, Editura Lucman, 1997
Däniken, Erich von, Ochii Sfinxului. Cele mai noi
dovezi ale prezenţei extraterestre în Vechiul Egipt,
traducere din limba germană de Daniela Ştefănescu,
Ploieşti, Editura Eleusis, 1998
Däniken, Erich von, Istoria se înşală. Noi dovezi cu
privire la ipoteza paleoastronautică, traducere Liviu
Mateescu, Piteşti, Editura Paralela 45, 2010
***, De la preistorie... la Atlantida megaliţilor. Lecţiile
radiocarbonului, traducere Béatrice Budea, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică R. A., 1997
Drake, Raymond W., Astralii din Atlantida,
traducere de Manuela Cazan, ediţie îngrijită de Florin
Gheorghiţă, Iaşi, Polirom, 1997
Dâmboiu, Aurel, De la piatră la hârtie, Bucureşti,
Editura ştiinţifică, 1964
Farcaş, Dan D., În pragul invaziei extraterestre,
Bucureşti, Editura Bogdana, 2002
Farcaş, Dan D., Ipoteza autodistrugerii, în Curtea de
la Argeş, anul VIII, nr. 1(74), ianuarie 2017
Gheorghiţă, Florin, Seniorii cosmosului.
Extratereştrii printre noi, Iaşi, Polirom, 2001
Gheorghiţă, Florin, Strălucitorii galactici, Bucureşti,
Editura Coresi, 2009
Gheorghiţă, Florin, Taine primordiale, Iaşi, Editura
Junimea, 2012
Gheorghiţă, Florin, Marile taine ale omenirii, Iaşi,
Editura Polirom, 2013
Gheorghiţă, Florin, Straniile inteligenţe invizibile,
ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Iaşi, Editura Polirom,
2014
Hausdorf, Hartwig, Arenele stranii ale Terrei,
traducere de Pamela Vişan, Bucureşti, Editura Lucman,
1999
Hobana, Ion, Enigme pe cerul Istoriei, ediţia a treia
revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura pentru Ştiinţă
S.I.T., 2007
Kernbach, Victor, Miturile esenţiale. Antologie de
texte mitologice cu o introducere în mitologie generală,
comentarii critice şi note critice, Bucureşti, Editura
Lucman, f.A.
Keshe, Mehran Tavakoli, The Universal Order Of
Creation Of Matters, Stichting The Keshe Foundation,
The Netherlads, 2009
Musceleanu, Vlad Ionuţ şi Străinu, Emil, Enigmele
din Munţii Buzăului. Dosarul Bozioru-Ţara Luanei,
pamflet ştiinţific, Bucureşti, Editura Triumf, 2016
Ruzo, Daniel, Marcahuasi: la historia fantastica de un
descubrimiento: los templos de piedra de una
humanidad desaparecida, Lima, Editorial Mundo
Hispano, 1980
Sitchin, Zecharia, Războaiele zeilor cu oamenii,
traducere Mihnea Columbeanu, Bucureşti, Aldo Press,
1998
Sitchin, Zecharia, Trepte spre cer, traducere Cristian
Banu, Bucureşti, Aldo Press, 2000
Străinu, Emil, OZN. Universuri Paralele, Bucureşti,
Editura Triumf,
Străinu, Emil şi Dobrescu, Emilian, Dosarul Delta.
(Extra) tereştrii suntem noi. Crestomaţie, Bucureşti,
Editura Triumf, 2016
Străinu, Emil şi Dobrescu, Emilian, Adevăruri
tulburătoare, Bucureşti, Societatea Scriitorilor Militari,
2016
Tiriboi, Maria, înapoi în viitor, Bucureşti Editura
Miracol, 2002.