Savatie Bastovoi - Dumnezeu Povestit Pe Înțelesul Unei Femei

Ieromonah
SAVATIE BAŞTOVOI
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei
Coperta: Ierom. Savatie Baştovoi
Foto coperta 1: Natalia Mitereva
© Ierom. Savatie Baştovoi

© Editura Cathisma, pentru prezenta ediţie, Bucureşti, 2017
ISBN 978‑606‑8272‑24‑5
Descrierea CIP poate fi consultată la

Biblioteca Națională a României
Ieromonah
SAVATIE BAŞTOVOI
DUMNEZEU
povestit pe înţelesul
unei femei
TITlUl acestei cărţi va intriga pe mulţi, aşa cum
i‑a intrigat pe majoritatea celor care au văzut cartea
înainte să apară. De ce pe înţelesul unei femei şi nu
pe înţelesul tuturor? Oare Dumnezeu e diferit pentru
femei şi pentru bărbaţi? Dumnezeu e acelaşi. Iar titlul
nu are nimic provocator în sine, ci redă o realitate cît
se poate de simplă: cartea se cheamă Dumnezeu poves-
tit pe înțelesul unei femei deoarece cuprinde răspunsu‑
rile mele despre Dumnezeu oferite unei femei concre‑
te, jurnalista Doina Popa de la Vip Magazin.
Intenţia iniţială a Doinei a fost să înregistreze tot ce
vorbesc eu vreme de o zi pentru a face o carte, ceva
de genul O zi cu S.B. Această idee i‑a venit după ce a
realizat un amplu interviu cu mine pentru revista de
bord a unei companii aeriene. Deoarece eu nu sînt un
tip oral şi nu consider că tot ce vorbesc pe parcursul
unei zile constituie ceva vrednic de pus într‑o carte,
i‑am propus să gîndească 33 de întrebări la care eu să
5
IErOmONAh SAVATIE BAŞTOVOI
răspund atunci cînd voi avea timp. Ca întrebările să

nu se dilueze, i‑am dat îndată şi titlul viitoarei cărţi:
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei. Unele între‑
bări au fost schimbate cu locul, altele au fost scoase şi
înlocuite pe parcursul scrierii. În acest fel, pot spune
cu toată răspunderea că ceea ce a reieşit nu este un in‑
terviu mare, ci o carte, un adevărat catehism contem‑
poran, scris în tradiţia catehismelor primare, bun de
citit pentru orice om.
Dintotdeauna mi‑am dorit să fac o carte frumoasă
şi uşoară despre Dumnezeu, oferind totodată răspuns
la întrebările cel mai des puse. Am făcut asta cu toată
responsabilitatea, oferind surse patristice şi biblice în‑
tr‑un mod accesibil, astfel ca cei care vor dori să apro‑
fundeze anumite teme să afle aici direcţii pentru lec‑
turi, iar cei care nu sînt obişnuiţi cu fişele de lectură să
citească fără nici o poticneală cartea.
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei nu este o
carte despre femei, este o carte despre Dumnezeu.
Pentru a rămîne în stilistica patristică a vechilor
catehisme, am evitat cu tot dinadinsul să scriu prea
mult. Fiecare răspuns are exact atîtea cuvinte cît am
simţit că sînt de ajuns.
În a doua parte a cărţii am inserat însemnările me‑
le de la Oricova, pe care le făceam în timp ce zideam
biserica. Ele vor aminti că începutul acestei cărţi a fost
6
DumNEzEu POVESTIT PE ÎNțElESul uNEI FEmEI
pus la Oricova. Cred că aceste reflecţii poetice despre

Dumnezeu şi lume sînt foarte potrivite ca desert du‑
pă o cină oarecum sobră pe care o veţi servi în prima
parte a cărţii.
Este o carte pe care o iubesc mult, pentru că este o
carte despre Dumnezeu. Am pus în ea experienţa şi
dragostea mea. Vă doresc ca, citind‑o, să aveţi aceeaşi
bucurie şi încîntare pe care le‑am avut eu cînd am
scris‑o.
1. Cînd eram mică, puteam petrece ore în șir
privind cerul și‑mi imaginam cum peste nori
stă El și mă privește la rîndul Lui. Uneori mă
mișcam ca o păpușă de la teatrul de păpuși,
despre care pe atunci știam tot doar din cărți, și
îmi imaginam că sînt condusă de Sus. Cred că
li se întîmplă multor copii asemenea momente.
De ce ni‑L închipuim anume așa pe Dumnezeu?
Cum e văzut Dumnezeu în copilărie?
DUMNEZEU e ceva care ne însoţeşte atît prin

prezenţa, cît şi prin absenţa Sa. Educaţia primită în
copilărie m‑a convins că Dumnezeu nu există. Era im‑
pudic şi neştiinţific ca Dumnezeu să existe. Tatăl meu,
profesor de filosofie şi lector de ateism ştiinţific, mi‑a
adus atîtea dovezi pe care eu nu le puteam contrazi‑
ce. Cu toate acestea, în nopţile înstelate, dar şi în zile‑
le cu soare, cînd norii păreau să atingă cu burţile lor
9
moi crestele dealurilor, eu mă prindeam la gîndul că Îl

caut pe Dumnezeu sus, de parcă vîntul ar fi fost ceva
mişcat de El. Cînd am aflat că stelele se află la distanţe
de milioane de ani lumină, am avut o mare dezamă‑
gire. În mintea mea nu puteam admite că frumuseţea
stelelor a fost făcută pentru a nu se putea ajunge la ele.
Trebuia să existe cineva care să ajungă la stele. Doar
că Acel cineva, fiind atît de departe ca şi stelele, nu
poate fi văzut.
Copiii nu pot gîndi abstract, acesta este un fapt do‑
vedit. Orice idee, orice afirmaţie are pentru copil o
valoare concretă, este o realitate. Trebuie să spun că
eu am fost măcinat în copilărie în aceeaşi măsură de
inexistenţa lui Dumnezeu, cît şi de existenţa unor fe‑
nomene precum fotosinteza, gravitaţia şi rotaţia pă‑
mîntului. Fotosinteza şi gravitaţia erau demonii copi‑
lăriei mele care nu mă lăsau să dorm. De pildă, tata
rotea o căldare plină cu apă şi apa nu curgea, deşi căl‑
darea ajungea pentru o clipă cu fundul în sus. Erau
informaţii pe care eu nu le puteam digera şi căutam să
mi le explic. la fel cum căutam să‑mi explic inexistenţa
lui Dumnezeu.
Totuşi, teologic vorbind, copiii au o percepţie ade‑
vărată de care noi ne îndepărtăm cu vîrsta şi la care
ne putem întoarce prin sfinţenie. Intuiţia că noi putem
ajunge la stele, că stelele nu sînt făcute doar pentru a
10
ne impresiona, ci sînt în slujba noastră, este adevă‑

rată. Să nu‑mi spuneţi că soarele e fierbinte şi eu, co‑
pilul din mine, nu‑l pot atinge cu mîna pentru că aş
arde. Şi dacă aş atinge luna, aş îngheţa? Dar dacă aş
atinge stelele? Dacă aş atinge stelele, probabil aş ve‑
dea de acolo un alt cer, deasupra stelelor, şi dincolo
de acel cer un altul. Atunci cerul acesta vechi mi s‑ar
părea ca o cămaşă aruncată, precum o spune şi Proro‑
cul David. Asta ca să ştiţi că nu doar dumneavoastră
sau eu am fost frămîntaţi de acest mod prea material
de a‑l vedea pe Dumnezeu în viaţa noastră, ci şi pro‑
rocii biblici.
Faptul că toţi copiii au frămîntări profunde, legate
de existenţa lui Dumnezeu, iar majoritatea adulţilor
nu le mai au, vorbeşte nu despre naivitatea copilări‑
ei, ci despre defecţiunea speciei umane care intervine
prin eroziunea produsă de grijile şi ambiţiile vieţii. Din
păcate, bătrîneţea nu mai are aceeaşi inocenţă pe care
o are copilăria, şi capacitatea de a‑l vedea pe Dum‑
nezeu pe nori sau printre frunze este şi ea uzată. Da‑
că un copil şi‑l imaginează pe Dumnezeu, este doar
pentru că Dumnezeu este în el şi îl mişcă, desigur nu
în chipul în care sînt mişcate păpuşile neînsufleţite,
dar îl mişcă spre tot ce este bun. Într‑un anume fel,
dacă purtăm acum această discuţie copilăroasă, Dum‑
nezeu este cu noi.
11
2. De ce ar plînge astăzi Dumnezeu?
PlÎNSul este o emoţie oarecum incompatibilă cu

plinătatea veşnică a lui Dumnezeu. un Dumnezeu ca‑
re plînge este un Dumnezeu care Se mişcă din integri‑
tatea fiinţei Sale şi devine asemenea firii omeneşti pe‑
risabile. Plînsul este expresia durerii şi este o urmare
a căderii adamice. Atunci cînd hristos a plîns pentru
lazăr, El a plîns ca Om, aşa cum a flămînzit, S‑a spe‑
riat în grădina Ghetsimani, a suferit sete, a obosit de
mers şi de nesomn, a simţit durere şi în cele din urmă
moartea pe Cruce. Însă firea dumnezeiască nu are în
sine nimic din ce exprimă suferinţa pricinuită de stri‑
căciunea morţii adusă în lume prin căderea lui Adam.
Dumnezeu este întreg şi neclintit în revărsarea iubirii
Sale peste lume. logica e simplă: dacă Dumnezeu ar
plînge, înseamnă că El ar fi lovit de suferinţă; dacă ar
suferi, înseamnă că ar fi supus durerii; dacă ar fi su‑
pus durerii, înseamnă că ar putea fi lovit; dacă ar pu‑
tea fi lovit, înseamnă că ar fi distructibil, iar dacă e di‑
structibil nu mai este veşnic, nu mai este Dumnezeu.
12
3. Apropo de lacrimi, cel mai des mă întreb unde
este Dumnezeu atunci cînd suferă mama mea și
știu că nu merită suferință… aceste întrebări cu
timpul s‑au extins și asupra altor oameni dragi.
Ne dă Dumnezeu suferințe? De ce ni le dă?
SuFErINțA este un mod de cunoaştere. Toate

revelaţiile cu care s‑a îmbogăţit omenirea de‑a lun‑
gul istoriei au fost rodul unor oameni trecuţi prin
suferinţe. V‑aţi întrebat vreodată de ce a trebuit ca
marele Proroc moise să se nască dintr‑o mamă măci‑
nată de iminenţa sacrificării pruncului ce urma să se
nască? Probabil ştiţi că la vremea naşterii lui moise
era ordin în tot Egiptul ca pruncii evreilor care se nasc
de parte bărbătească să fie ucişi. Aşa ajunge mama lui
moise, despre care nu ştim altceva nimic, să‑şi aban‑
doneze pruncul într‑un coş pe apă, acolo unde l‑a şi
găsit fiica Faraonului şi l‑a luat acasă. Imaginaţi‑vă
doar puţin suferinţa mamei lui moise, acea femeie tî‑
nără care a născut unul dintre cei mai minunaţi prunci
din cîţi a dat omenirea, autorul Torei, primul mare om
13
prin care Dumnezeu Şi‑a descoperit revelaţia prin cele

cinci cărţi ale Bibliei, numite şi Pentateuh, acest prunc
care mai era şi de o frumuseţe deosebită, aşa cum îl
descrie Biblia. Faptul că moise era gîngav, adică avea
un defect de vorbire, se poate datora şi abandonului
său. uitaţi‑vă cîtă suferinţă la oamenii lui Dumnezeu.
Apoi David, care a fost persecutat de socrul său Saul,
acel socru demonizat care, pe cînd îl prigonea pe Da‑
vid prin munţi, a făcut abuz de statutul său de rege şi a
dat‑o de nevastă pe soţia iubită a lui David, micol, unui
oarecare al cărui nume nu‑l ştim. Dar David, atunci
cînd a încetat persecuţia iraţională din partea socru‑
lui, şi‑a luat locul de rege al Israelului şi şi‑a întors iu‑
birea tinereţii înapoi. Ca să nu mai zic că David a fost
persecutat şi de fiul său Avesalom. uitaţi cîtă suferinţă
nedreaptă. Dar maica Domnului? Oare aşa se cuvenea
să nască cea mai mare între femei, Nevinovăţia însăşi,
în iesle, de frica lui Irod care căuta să‑I taie Fiul? Şi oa‑
re nu mîinile care l‑au ţinut la sîn pe Fiul lui Dumne‑
zeu au ajuns să‑l coboare de pe Cruce? Dacă suferinţa
nu ar fi avut un rol revelator, cu siguranţă nici proro‑
cii, nici maica Domnului şi nici Fiul lui Dumnezeu nu
ar fi avut parte de ea. Dar suferinţa este o primă pal‑
mă dată morţii. Doar în suferinţă se verifică calitatea
umană. Aşa cum zic Sfinţii Părinţi, suferinţa este fo‑
cul care ne curăţă aşa cum se curăţă aurul în topitoa‑
14
re. Suferinţă fizică, suferinţă emoţională. un lucru es‑

te cert: noi, oamenii, nu putem schimba suferinţa ca‑
re se abate asupra noastră, dar putem schimba modul
în care privim suferinţa. Cum a zis unul dintre ma‑
rii preoţi ai neamului nostru, părintele Gheorghe Cal‑
ciu, care a petrecut douăzeci şi unu de ani de tortură
în lagărele comuniste: „Nu ar trebui să‑l rugăm pe
Dumnezeu să ne izbăvească de suferinţă, ci mai de‑
grabă să‑l chemăm pe Dumnezeu în suferinţa noas‑
tră. Dumnezeu S‑a coborît în iad şi l‑a umplut de lu‑
mină, deci poate coborî şi în iadul personal al fiecăru‑
ia, care este suferinţa, pentru a o umple de sens şi de
lumină.”
4. De ce trebuie să existe smerenia? Demnitatea
este ceva condamnabil? Dumnezeu, pe de
o parte, este atotputernic, iar, pe de alta, ne
vorbește de smerenie. Dacă smerenia este ceva
bun, oare Dumnezeu este smerit?
SMErENIa nu poate exista fără măreţie. Doar ci‑

neva mare şi demn se poate smeri, adică poate cobo‑
rî la o măsură în care să se regăsească şi cel mai mic
dintre oameni. Este o formă de iubire atunci cînd noi
ne facem asemenea celor pe care îi iubim, în cazul dat
Dumnezeu Se face asemenea oamenilor şi chiar Se fa‑
ce Om, prin întrupare. Ce poţi să zici mai mult decît
a zis Apostolul Pavel, că Dumnezeu S‑a smerit pe Si‑
ne pînă la moarte şi încă moarte pe Cruce, care era cea
mai umilitoare execuţie în Imperiul roman? Dumne‑
zeu nu este doar atotputernic, ci şi atotbun: acesta es‑
te paradoxul. Prorocul David Îl descrie pe Dumnezeu
ca fiind „puternic întru milă şi bun întru tărie”, căci e
de înţeles cînd cineva e compătimitor din cauză că el
16
însuşi este lipsit de putere şi este asuprit, precum, la

fel, e uşor a nu fi prilej de înfricoşare atunci cînd eşti
slab, dar în Dumnezeu puterea şi mila, tăria şi bunăta‑
tea coexistă. Ceva ce nu este din fire măreţ nu se poate
smeri, căci smerenia presupune o micşorare a ceva ce
este mare. răul, care este nimic altceva decît o absenţă
a binelui, nu se poate smeri. Diavolul, ca personificare
a răului, nu suferă smerenia. Iată de ce smerenia este o
calitate dumnezeiască. Smerenia este starea lui Dum‑
nezeu. Aceasta este taina pe care nu o înţelege omeni‑
rea în toată trufia şi zbuciumul său, îndemnul făcut de
hristos: „Învăţaţi de la mine, că sînt blînd şi smerit cu
inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre.”
5. Dacă Dumnezeu a făcut bine totul, de ce a
trebuit să existe păcatul? Cine hotărăște ce este
păcat și ce nu?
PăCATul este o urmare a trădării, este ceea ce

aduce trădarea, dacă vreţi. Nu este ceva în sine, pen‑
tru că nu există o înşiruire de fapte pe care le putem
cataloga drept păcate, ci este vorba de intenţii. De pil‑
dă, a mînca un fruct dintr‑un pom nu este un păcat,
dar a mînca dintr‑un pom interzis este păcat. la fel,
a‑ţi săruta femeia nu este păcat, este păcat să iei fe‑
meia altuia. relativitatea faptelor corelate cu intenţia
merge atît de departe în Vechiul Testament, încît pînă
şi executarea de către Finees a unui călcător de lege a
fost considerată „dreptate”, după cum găsim scris în
Psalmi (105, 30‑31). Orice legămînt călcat, fie că este
vorba de ţinerea sîmbetei, de spălarea mîinilor sau al‑
te rînduieli prescrise de lege, era considerat de evrei
păcat. Iată de ce hristos vine cu o dezlegare a legii,
fără a o strica, spunînd că de acum avem un legămînt
18
nou, nu al blestemului pedepsei, ci al Iubirii. De azi ju‑

decăm păcatul nu ca pe o faptă seacă de călcare a unei
prescripţii, ci considerăm păcat orice faptă care merge
împotriva iubirii. Căci nu mai trăim sub lege, ci sub
har, căci hristos ne‑a eliberat de blestemul legii, adică
de pedeapsa sub care nimereşte oricine calcă porun‑
cile. Această pedeapsă devine inevitabilă, asemenea
unui blestem, deoarece nu este om care să fie viu şi
să nu greşească. Doar în lumina iubirii greşelile noas‑
tre pot fi iertate, altminteri legea este moartă, adică
iraţională şi impersonală şi nu poate ierta. Din aceas‑
tă perspectivă, păcatul nu mai este rezultatul călcării
unei interdicţii, oricare ar fi ea, ci în primul rînd o rană
adusă iubirii. Orice faptă şi orice vorbă care sting iubi‑
rea sînt un păcat, deşi formal nu reprezintă ceva rău în
sine. Orice emoţie rea transmisă chiar şi fără cuvinte
către celălalt este un păcat. hristos nu mai dă norme
şi interdicţii, El rezumă toată învăţătura prorocilor şi
codurile morale vechi la aceste două porunci: iubeşte
pe Dumnezeu din tot sufletul tău şi pe aproapele tău
ca pe tine însuţi, întru acestea se conţin toată legea şi
prorocii. Apostolul Pavel merge şi mai departe şi zi‑
ce: „Toate îmi sînt îngăduite, dar nu toate de folos.”
Tot el spune că judecătorul cel mai aspru al propri‑
ilor păcate trebuie să fim noi înşine: „Căci fiecare să
se cerceteze pe sine şi aşa să se apropie de Cina Dom‑
19
nului.” Cîtă responsabilitate acordată omului, cîtă în‑

credere, cîtă iubire! Iată de ce Sfinţii Părinţi spun că
glasul conştiinţei este de fapt glasul îngerului păzitor.
Doar în contextul unei astfel de filosofii este posibil ca
un tînăr educat şi care a păzit toată legea în toate zilele
vieţii sale să intre anevoie în Împărăţia cerului, iar un
tîlhar să audă în ultimele clipe ale vieţii sale cuvintele
eliberatoare: „Astăzi vei fi cu mine în rai!” Nu în za‑
dar în Patericul egiptean, unde sînt adunate învăţături
ale marilor asceţi din secolele al IV‑lea‑al VI‑lea, gă‑
sim şi această apoftegmă: prefer un păcătos care se
smereşte, decît un drept care se trufeşte.
Din cele zise trebuie să deducem că păcatul nu este
ceva lăsat de Dumnezeu în ordinea lumii şi nici o mă‑
sură de a ne ţine în frîu, ci este modul în care noi ajun‑
gem să stingem şi să stricăm Iubirea, în felurile multe
şi cu anevoie de contabilizat de care neamul omenesc
este capabil.
6. De ce anumite păcate se iartă, și altele nu,
pentru că se zice că păcatul împotriva Duhului
Sfînt nu se iartă? Cine hotărăște sau cine poate
ști că un păcat a fost iertat?
TOATE păcatele se iartă, altfel degeaba a murit

hristos. Vorba cu neiertarea păcatului împotriva Du‑
hului Sfînt a zis‑o hristos pentru a mustra iudeii care
Îl numeau pe hristos îndrăcit şi afirmau că izgoneşte
dracii cu putere drăcească. Aceasta era o hulă împotri‑
va Duhului Sfînt, căci se atribuie puterii rele o putere
pe care doar Dumnezeu o are. Apoi, cînd zice că hu‑
la împotriva Fiului li se va ierta, o zice pentru că erau
orbi şi aveau o scuză să nu‑l recunoască, însă proro‑
ciile prorocilor prin gura cărora a vorbit Duhul Sfînt
erau datori să le cunoască deoarece erau învăţători ai
legii. zicînd „nu se va ierta”, zice de fapt „nu aveţi
nici o scuză să nu cunoaşteţi legea, căci în lege scrie
de Duhul Sfînt”. hristos îi iartă pentru că nu‑l pri‑
mesc pe El, deoarece Fiul încă nu Se proslăvise şi doar
21
foarte puţini l‑au primit, dar îi mustră pentru că nu

cunosc lucrarea Duhului Sfînt. acea mustrare nu are
sens juridic, ci moral, cu alte cuvinte „nu este nici o
îndreptăţire pentru necunoaşterea prorociilor şi nu
va fi în veac”. Nu este o condamnare în veac a oricui
huleşte, exemplul fiind chiar convertirea Apostolului
Pavel, care a prigonit creştini, a hulit asemeni altor fa‑
risei, din a căror tagmă făcea parte, dar a fost iertat şi
chemat la apostolie de Însuşi hristos în chip minunat.
Aceasta este vestea cea bună, adică Evanghelia: că ni
se iartă păcatele. Ştiu, unii mai scolastici îmi vor spu‑
ne că primul mesaj al Evangheliei este acela că hris‑
tos a înviat şi ne‑a înviat. Dar, înainte de a ajunge să
pricepem sensul învierii, noi ne ciocnim de propria
păcătoşenie şi vestea minunată că păcatele pot fi ier‑
tate. Toate! Pe mine nu mă miră nimic ce este legat de
hristos, eu ştiu că hristos este atotputernic şi a învi‑
at din morţi, pe mine mă miră iertarea, căci doar în
această iertare mă pot lumina pentru a‑l vedea pe Cel
înviat. Iuda nu a ştiut să se bucure de iertare, nu s‑a
îmbrăcat în iertare ca într‑o haină de nuntă şi nu l‑a
putut vedea pe Cel înviat Care a ieşit ca un mire din
mormînt. mă întrebaţi cine iartă păcatele. Iubirea. Iu‑
birea care se aprinde în noi, care arde şi luminează to‑
tul, şi cînd lumina se aprinde întunericul se risipeşte.
Pentru o încredinţare fermă a iertării păcatelor, hris‑
22
tos a înfiinţat Biserica şi a lăsat rînduiala mărturisirii

păcatelor, lăsînd şi darul dezlegării de păcate care lu‑
crează în Biserică. Totuşi noi cunoaştem că anumite
persoane rămîn cu remuşcări chiar şi după spoveda‑
nie, nu neapărat din cauza gravităţii păcatelor, cît mai
ales din cauza caracterului şi a sensibilităţii lor. măci‑
narea pentru un păcat spovedit poate să revină, dar ea
poate avea două motive: sau omul se îndoieşte de mi‑
la lui Dumnezeu şi atunci este o slăbiciune sufleteas‑
că pe care trebuie să o depăşească prin lucrare lăun‑
trică, sau sufletul mai păstrează rănile păcatului şi ele
produc tulburări periodice care se manifestă prin de‑
presie, neîncredere în calitatea duhovnicului şi a pro‑
niei dumnezeieşti. De regulă, acest soi de ispită caută
canoane mai mari, se autopedepseşte cu gîndul că în
acest fel va dobîndi iertarea pe care nu a primit‑o de‑
plin prin spovedanie. Totuşi aici lucrează şi egoul in‑
flamat care şopteşte că nu e ca restul oamenilor slabi,
ci are nevoie de un canon mai mare. Iertarea depli‑
nă însă este pacea sufletească. Aşa cum scria şi Sfîn‑
tul Isaac Sirul, un mare ascet din secolul al VIII‑lea:
„Atunci vei cunoaşte că ţi s‑a iertat păcatul cînd nu vei
mai avea mustrări de cuget şi vei afla liniştea.”
7. Cum se pocăiesc femeile și cum o fac bărbații?
Din Evanghelie știm că femeia păcătoasă a spălat
picioarele lui Hristos cu lacrimile sale. Plîng și
bărbații? Bărbații și femeile văd păcatul la fel
sau diferit?
NU ESTE nici un secret faptul că cel puţin 70% din

credincioşi sînt femei. Cred că jumătate din bărbaţi,
dacă nu mai mult, ajung la biserică aduşi de femei.
unii o fac pentru că îşi iubesc femeile, alţii, mai mult
tîrîţi. restul bărbaţilor sînt minoritatea stabilă a bise‑
ricii. motivele pentru care vin femeile la biserică sînt
şi ele diferite. majoritatea ajung acolo în urma unei
dezamăgiri. Femeile sînt mai înclinate să‑şi caute mîn‑
gîierea la Dumnezeu, bărbaţii se pierd în băutură sau
afaceri. Foarte rar bărbaţii dezamăgiţi vin la biserică şi
atunci doar dacă au avut o educaţie religioasă de mici.
În rest, majoritatea copleşitoare a bărbaţilor credincioşi
sînt oameni împăcaţi cu sine. De regulă, bărbaţii lea‑
gă prietenie cu preotul, altfel nu se simt confortabil.
24
Prietenia cu preotul de cele mai multe ori ţine loc de

cunoaştere – foarte puţini bărbaţi citesc cărţi despre
credinţă sau cercetează Scriptura, ei preferă să vehi‑
culeze citate auzite de la preot sau în pelerinaje. Îşi
construiesc un set de argumente format din astfel de
citate şi se simt bine, atîta timp cît au un duhovnic ca‑
re le poate veni în ajutor cu explicaţii şi informaţii ori
de cîte ori se iveşte nevoia. Femeile sînt mai sensibile
şi mai însetate să cunoască. Ele citesc, cîntă, spală, aju‑
tă în toate felurile posibile preotul şi comunitatea. Sînt
foarte implicate. Aici natura biblică a femeii se arată
în toată amploarea. Femeia e capabilă de jertfă tota‑
lă – din acest motiv implicarea femeilor căsătorite în
viaţa parohiei devine atît de aprigă, încît un procent
mare de bărbaţi divorţează, lucru cu totul regretabil şi
pe care preoţii ar trebui să‑l anticipeze şi să‑l excludă.
Bărbaţii sînt mai sceptici, se smintesc uşor, caută nea‑
junsuri şi, pare ciudat, sînt mai bîrfitori decît femeile.
Bărbaţii judecă mult şi aprig, iar femeile sînt cele ca‑
re caută mereu scuze, apără sau chiar laudă preotul
şi viaţa în biserică. Faptul că femeia se implică atît de
mult în viaţa bisericii se răsfrînge în întreaga ei perso‑
nalitate, ducînd la o schimbare de comportament care
o face de nerecunoscut. Într‑un timp foarte scurt feme‑
ia se identifică cu noul său chip, ea îşi schimbă haine‑
le, vocabularul, intonaţia vocii, mersul. Femeile devin
25
atît de fidele noii lor condiţii, încît orice ameninţare

de a o pierde le sperie. Astfel ele pot ajunge să nu se
mai spovedească atît de sincer, pentru a nu strica im‑
presia despre propria persoană. Aceasta este o ispită
profund feminină şi poate fi explicată prin teama de
a fi izgonită, crescută în femei în decursul a multe mii
de ani în care orice abatere morală o făcea pe feme‑
ie să ajungă pe drumuri sau poate chiar să fie omo‑
rîtă. Duhovnicii trebuie să fie îngăduitori cu această
formă inconştientă de apărare pe care orice femeie o
are în sine. Însă toată înflăcărarea şi credinţa femeii în
Dumnezeu suportă răsturnări catastrofale, chiar pînă
la pierdere totală, atunci cînd femeia se îndrăgosteşte
de un bărbat. Femeia poate ajunge pînă la revoltă îm‑
potriva lui Dumnezeu sau o poţi auzi spunînd: „Nu
cred că Dumnezeu Se supără pe mine dacă fac asta.”
Am mărturia a sute de femei care afirmau cu toată sin‑
ceritatea şi seninătatea că nu văd nici un păcat într‑o
relaţie extraconjugală, sau orice relaţie interzisă, da‑
că există „iubire”. Cînd „iubirea” se termină, femeia
iar plînge, iar crede şi regretă. Bărbaţii, deşi mai puţin
înflăcăraţi şi mai puţin studioşi, nu vor spune nicio‑
dată că Dumnezeu e nedrept pentru că a numit pă‑
cat anumite fapte sau că le‑ar ţine partea atunci cînd,
din slăbiciune omenească, ajung să săvîrşească fapte
păcătoase. Cu alte cuvinte, femeile sînt mai înclina‑
26
te să‑şi îndreptăţească păcatele, iar bărbaţii iau vina

asupra lor. Din acest motiv şi trecerile la alte credinţe
şi convertirile se fac în mare parte în rîndurile femei‑
lor. Toate sectele îşi fac mesageri din femei tinere care
au un devotament şi o capacitate de muncă mult mai
mari decît le au bărbaţii. Acest fapt este binecunoscut
şi marilor corporaţii care îşi organizează schemele de
marketing prin femei. Faceţi un studiu despre locul
femeilor în corporaţii, organizaţii internaţionale cu
caracter politic sau caritabil, dar şi reţeaua de ong‑uri
care activează aici şi aiurea, şi veţi vedea gradul de
implicare şi devotament al femeilor. Din păcate Bise‑
rica Ortodoxă contemporană nu implică plenar feme‑
ile în lucrarea catehetică şi de propovăduire, aşa cum
se întîmpla în primele secole, şi cred că în mare parte
criza de comunicare prin care trecem se datorează şi
faptului că nu acordăm femeilor mai multă încredere
şi loc de acţiune.
Pe de altă parte, femeile sînt înclinate să‑şi compu‑
nă propriile lumi în cadrul credinţei. Făurirea lumi‑
lor imaginare este o înclinaţie feminină şi se certifi‑
că din cele mai vechi timpuri, căci ele cîntau cîntece
de leagăn şi inventau poveşti pentru a‑şi ţine pruncii
cuminţi, de aceea şi Apostolul Pavel, atunci cînd a vrut
să delimiteze într‑un cuvînt creştinismul de credinţele
inventate, a zis: „Feriţi‑vă de basmele băbeşti.” Aces‑
27
te lumi imaginare nu sînt neapărat propovăduite, fie‑

care femeie trăind într‑un univers ideatic pe care şi‑l
făureşte din tot ce ştie şi nu ştie, aşa încît faptele sa‑
le sînt întotdeauna condiţionate de un val emoţional
susţinut de imaginea unui erou sau eroine care o mo‑
tivează şi îndreptăţesc. În mintea femeii coexistă toţi
zeii vechi şi noi cu condiţia ca acei zei să fi făcut măcar
un bine cît de mic în viaţa lor. Binele şi răul femeia le
decide singură şi aderă la o credinţă sau comunitate
prin simpatie şi nu prin conştiinţă dogmatică. De ace‑
ea femeile credincioase povestesc mult mai mult de‑
spre preotul care le place şi despre atmosfera frumoa‑
să din comunitate decît despre hristos şi Evanghelie.
Bărbaţilor însă le plac citatele, fac referire cu plăcere
la personaje biblice sau sfinţi, discută cu mare vervă
chestiuni de organizare a Bisericii la nivel mondial,
despre amestecul politicii în Biserică şi au în atenţie
cîte un duşman politic sau de doctrină împotriva că‑
ruia adună noi şi noi argumente pe care le folosesc
cu plăcere la orice întîlnire cu un nou credincios. E şi
firesc să fie aşa de vreme ce în fiecare bărbat trăieşte
un potenţial preot. Aşa cum orice femeie se visează
mireasă, orice bărbat credincios şi‑a imaginat măcar o
dată ce ar face dacă ar fi preot. majoritatea îşi asumă o
mare parte a lucrării preoţeşti, propovăduiesc şi apără
doctrina, sfătuiesc şi ajută pe cei aflaţi în nevoi, contri‑
28
buie la zidirea bisericilor. Femeile îşi arată în biserică,

uneori mai bine decît acasă, latura lor grijulie, ele sînt
păstrătoare ale bunurilor, îngrijesc şi împodobesc tot
ce ating, îndeamnă la fapte de milostenie, se manifes‑
tă în cele mai frumoase forme, acelea de mamă, de so‑
ră şi fiică. Toate acestea sînt forme de pocăinţă. Căci
pocăinţa nu este o simplă descărcare verbală de păca‑
te prin spovedanie, ci presupune şi aducerea „roade‑
lor de pocăinţă”, după cuvîntul Apostolului Petru. Iar
Prorocul David a spus cu trei mii de ani în urmă că
nu e destul să încetezi să faci răul, trebuie să începi să
faci binele: „Îndepărtează‑te de la rău şi fă binele, cau‑
tă pacea şi o urmează pe ea.”
În ce priveşte lacrimile de pocăinţă, ele sînt proprii
atît femeilor, cît şi bărbaţilor. În pocăinţa adevărată
nu mai există femei şi bărbaţi, ci toţi sînt ai lui hris‑
tos. Acesta este scopul lucrării Bisericii, de a depăşi
neputinţele şi caracteristicile firii, de a exersa în lucra‑
rea iubirii, a sincerităţii, a bunătăţii, a smereniei, a ier‑
tării şi a rugăciunii pînă cînd obiceiurile noastre vechi
se vor toci şi vom căpăta în loc obişnuinţe noi, potrivi‑
te cu chemarea noastră.
8. De ce Biserica nu acceptă femeile preot?
ChESTIuNEA preoţiei feminine este un subiect

foarte exploatat, mai ales în contextul dezbaterilor
despre discriminare. S‑ar părea că este punctul slab al
Bisericii, aşa încît tema devine un fel de tabu, un cio‑
can cu care organizaţiile preocupate de gen şi discri‑
minare lovesc în Evanghelie. Cele cîteva replici pe ca‑
re le‑am auzit în spaţiul public, menite să lămurească
problema, ţin mai degrabă de emoţii decît de o funda‑
mentare istorică, doctrinară şi psiho‑socială. De regu‑
lă auzim acelaşi lucru: „Nu este adevărat că Biserica
discriminează femeia, priviţi cîte sfinte femei avem şi
cîtă cinste aducem maicii Domnului.” De acord, dar
asta nu răspunde la întrebarea: de ce femeile nu pot
deveni preot în biserică?
Înainte de a răspunde la întrebarea de ce femeile nu
pot fi preot, ar trebui să ne întrebăm ce este preoţia.
Apoi să ne întrebăm de ce i‑ar trebui unei femei să
fie preot. E un fruct oprit ceva atît de grozav? Şi da‑
30
că se dovedeşte că preoţia este ceva foarte greu şi ris‑

cant? Dacă vom constata că încă din cele mai vechi
timpuri preoţii erau primii persecutaţi de toate impe‑
riile care au purtat o politică anticreştină? Cine au fost
ghilotinaţi în primul rînd la revoluţia Franceză? Dar
la revoluţia rusă? De ce erau ucişi prorocii, preoţii
Vechiului Testament şi apostolii? De ce majoritatea
preoţilor din primele trei veacuri – şi aici trebuie să
adăugăm şi ierarhii – au murit torturaţi şi executaţi?
De‑a lungul istoriei vedem că mai multe şanse avea
un general de oşti să moară în patul său decît un pre‑
ot. Este oare aceasta o condiţie potrivită pentru femei?
Poate oare Biserica să trimită la moarte femeile? Că
orice preot îşi asumă condiţia de jertfă şi este gata să
moară persecutat o spune chiar hristos, şi exemplul
morţii lui, ca mare Preot, este ultimul argument în
acest sens. Îmi veţi reproşa că astăzi preoţii nu se duc
la moarte, ci la maşini scumpe, case bogate, haine stră‑
lucitoare, averi imobiliare şi influenţă socială. Trebuie
să vă spun că lucrurile acestea nu se exclud: şi pe vre‑
mea Sfîntului Ioan Gură de Aur episcopii erau foar‑
te bogaţi şi aveau demnitate ministerială conferită de
curtea imperială. Cu toate acestea marele Ioan, patri‑
arhul Constantinopolului, a murit persecutat. Oare în
Franţa de pînă la revoluţie nu exista opulenţă în Bise‑
rica Catolică? Exista, dar cînd a fost să‑i taie i‑au tăiat
31
atît pe cei sfinţi, cît şi pe cei păcătoşi. la fel şi în rusia

ţaristă: treptele bisericeşti aveau corespondent în gra‑
dele de armată şi poliţieneşti, bisericile şi mănăstirile
deţineau sate şi chiar gubernii întregi, dar cînd a fost
să fie persecutaţi au murit de foc şi sabie, de frig şi foa‑
me, atît cei drepţi, cît şi cei care se pricopseau de pe
urma demnităţii preoţeşti. Iată de ce Biserica, fiind o
aşezare cerească pe pămînt, nu poate împinge femeia
la moarte şi luptă cu răutatea lumii, deoarece femeia
are slujirea ei supremă de mamă. Poate de aceea feme‑
ia a fost lăsată atît de frumoasă şi înţeleaptă în felul ei
de a comunica, tocmai pentru a scăpa de moarte în fo‑
losul copiilor. Acesta este un răspuns din punct de ve‑
dere al ordinii morale şi ontologice.
un alt aspect total nediscutat al preoţiei este dimen‑
siunea psihologică. Sînt zile în care preotul spovedeşte
zeci şi chiar sute de oameni. unii dintre ei vin cu pă‑
cate monstruoase: şi‑a aruncat în sobă copilul născut
acasă, şi‑a violat mama sau fratele mai mic, a tăiat pe
cineva cu cuţitul şi a ascuns cadavrul. Toată această
încărcătură este purtată de preot pînă la moarte, fă‑
ră dreptul de a o divulga. Din acest motiv majoritatea
preoţilor suferă de diverse boli metabolice care survin
pe fond nervos şi psihic. Din păcate, nu cunosc nici un
preot care pînă la vîrsta de 40 de ani să nu fie de acum
bolnav de stomac, pancreas sau să aibă coloana afec‑
32
tată. Toate se datorează orelor petrecute în picioare şi

încărcăturii emoţionale la care este supus. Preotul nu
doar spovedeşte pe cei vii, ci îi îngroapă pe cei morţi,
asistă bolnavi şi este în permanentă încordare psiholo‑
gică compătimind bolnavii şi consolînd pe cei aflaţi în
prag de moarte şi familiile celor de curînd plecaţi. Tot
la preot ajung divorţurile şi procesele judiciare, de‑
presiile şi alcoolismul, hoţiile şi sărăcia. Cu alte cuvin‑
te, a fi preot înseamnă a purta cu mintea limpede toa‑
te problemele comunităţii şi a avea puterea să le gesti‑
onezi, fără a‑ţi afecta propria familie. Totuşi, familiile
preoţilor de multe ori au de pătimit şi ajungem să ve‑
dem copii de preoţi lipsiţi de credinţă şi chiar porniţi
împotriva părinţilor. Este o urmare a încărcăturii prea
mari care revine preotului, răpindu‑i timpul pe care
ar trebui să‑l acorde familiei. Din acest punct de vede‑
re o femeie‑preot nu şi‑ar putea îndeplini vocaţia de
mamă, căci preoţia ar intra în contradicţie cu natura
sensibilă şi uşor de perturbat a femeii.
Echilibrul între o bună slujire preoţească şi o bună
chivernisire a propriei case este găsit de foarte puţini,
şi aceasta ar trebui să fie preocuparea de căpătîi a Bi‑
sericii: nu prozelitismul şi înmulţirea darurilor oferite
de credincioşi, ci îmbunătăţirea condiţiilor psiho‑so‑
ciale ale preoţilor, astfel încît fiecare să aibă de purtat
atîtea sarcini cît poate duce fără a‑şi pierde familia.
33
În ce priveşte celelalte aspecte ale preoţiei, cum ar fi

acela de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, femeile
au avut acest rol încă din cele mai vechi timpuri, ală‑
turi de bărbaţi. Prorociţa Ana, mama lui Samuel, este
doar un exemplu că niciodată femeia nu a fost consi‑
derată nedemnă de a mijloci între Dumnezeu şi oa‑
meni, căci prorociile nu erau altceva decît glasul lui
Dumnezeu pe care toată comunitatea trebuia să‑l as‑
culte. Iată de ce excluderea preoţiei feminine în forma
ei ritualică nu are un caracter filosofic, adică de prin‑
cipiu, ci doar unul de circumstanţă. De altfel, în se‑
colele de aur ale creştinismului, pe vremea Sfîntului
Ioan Gură de Aur, în Biserică a existat instituţia dia‑
coniei feminine, adică femeile aveau funcţie slujitoa‑
re în altar. Acest amănunt istoric confirmă cele expuse
mai sus, şi anume că nu există nimic discriminatoriu
în faptul că femeile nu îndeplinesc o slujire ritualică în
Biserică şi singurele motive sînt cele de circumstanţă,
întărite fiind de experienţa milenară a Bisericii în ra‑
port cu diversitatea societăţilor prin care ne‑a fost dat
să trecem.
9. E necesar să știi cînd și cum să te rogi sau poți
să te rogi cum îți vine?
ruGăCIuNEA este o artă şi o ştiinţă. Arta arte‑

lor şi ştiinţa ştiinţelor, cum o numesc Sfinţii Părinţi.
Desigur, strigătul sufletului într‑un moment de dure‑
re, într‑un moment de cumpănă poate zgudui cerul.
Este toată puterea în chemarea omului atins de o ma‑
re nedreptate sau durere. Dar nu întotdeauna sîntem
aşa, mai bine zis, sînt rare momentele în viaţă cînd
sufletul nostru se află la cotele cele mai de jos sau ce‑
le mai de sus, cînd slăbiciunea, vicleniile şi fricile nu
ne fac să ne îndoim, să nu avem curajul şi îndrăznea‑
la necesare. De aceea e bine să cunoaştem ştiinţa de‑
spre mişcările sufletului din timpul rugăciunii, pentru
orice ocazie în care sîntem cuprinşi de banalitate, le‑
ne, trufie şi alte deşertăciuni atît de omeneşti. Nu poţi
spune: „Eu mă rog cum îmi vine”, pentru că starea
unui om fără experienţă spirituală este contradictorie.
De aceea şi hristos spune: „Nu tot cel ce zice «Doam‑
35
ne, Doamne» va intra în Împărăţia cerului” (matei 7,

21), iar Prorocul David ne spune că rugăciunea poate
să se prefacă în păcat (v. Psalmi 108, 6). Cine admite că
are nevoie de rugăciune trebuie să admită şi comple‑
xitatea lumii spirituale. rugăciunea, ca orice exerciţiu
şi lucrare omenească, poate fi bună sau mai puţin bu‑
nă. unii ajung la desăvîrşire, alţii rămîn la treptele de
jos. Pe măsură ce rugăciunea sporeşte şi calitatea ei se
îmbunătăţeşte, sufletul omului se armonizează. Cali‑
tatea rugăciunii se cunoaşte din urmările pe care le
are asupra sufletului celui ce se roagă. Dacă un om
devine mai bun în urma rugăciunii, înseamnă că el se
roagă corect şi este un semn clar că Dumnezeu îl aude,
chiar mai clar decît dacă i s‑ar îndeplini anumite alte
dorinţe. Dar dacă omul, deşi se roagă des şi mult, totuşi
nu capătă un suflet şi o purtare mai bune, înseamnă că
rugăciunea lui nu este plăcută lui Dumnezeu. Cum
este posibil aşa ceva? Ne‑o spune Însuşi hristos în pil‑
da vameşului şi a fariseului, unde rugăciunea disci‑
plinată, făcută după tipicul fariseilor, a fost mai slabă
decît suspinul smerit al vameşului care nu îndrăznea
să intre în Templu, ci se bătea în piept şi zicea: „Dum‑
nezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Aşadar, rugă‑
ciunea depinde în primul rînd de starea noastră. un
om cu o experienţă duhovnicească neîntreruptă ajun‑
ge să aibă un suflet echilibrat din care înalţă rugăciuni
36
plăcute lui Dumnezeu, la fel cum un om împrăştiat şi

aflat în permanenţă sub impresia zilei şi a oamenilor
cu care intră în contact se va ruga din stări nepotrivite
sau nu se va ruga deloc. Însăşi dorinţa şi nevoia de a te
ruga este un gînd care apare doar într‑o inimă adusă
la o stare de umilinţă şi cuminţenie. Pentru a mă face
mai bine înţeles, voi aduce pilda instrumentelor mu‑
zicale. Nici un chitarist nu cîntă la o chitară aşa cum
o găseşte în cui, ci mai întîi o acordează. O chitară de‑
zacordată nu înseamnă că este o chitară rea, ci doar
că nu va scoate sunetele armonioase pe care le scoate
o chitară similară acordată în prealabil. la fel şi noi,
înainte de a ne pune la rugăciune, trebuie să privim în
sufletul nostru pentru a‑l acorda după notele iubirii
şi smereniei predanisite de hristos şi abia după aceea
să începem muzica cea mai înaltă şi mai frumoasă în‑
tre muzici care este rugăciunea. Şi da, mai bine este să
cînţi cum trebuie un cîntec simplu, decît să falsezi pe
o partitură complicată. Fiecare cu măsura sa, Dumne‑
zeu ne vede pe toţi.
10. Sînt mamă… este rugăciunea mamei pentru
copilul său mai puternică decît orice?
ESTE. De fapt, ceea ce face ca rugăciunea să fie pu‑

ternică este iubirea, iar iubirea mamei pentru copilul
său le întrece pe toate. rugăciunea pentru celălalt nu
este altceva decît preluarea durerii lui pentru a o trăi
împreună. Atunci cînd te‑ai îndurerat, cînd ai fost pă‑
truns de milă, cînd eşti gata să împarţi suferinţa, cu al‑
te cuvinte, cînd te identifici cu cel ce pătimeşte, te‑ai şi
rugat pentru el. Aceasta este esenţa rugăciunii pentru
celălalt şi aceasta este iubirea. „Să iubeşti pe aproa‑
pele tău ca pe tine însuţi” – iată identificarea, unifica‑
rea, contopirea care sînt împlinirea iubirii şi motorul
rugăciunii. Oferind exemplul iubirii dintre părinţi şi
copii, hristos ne atrage atenţia că trebuie să o proiec‑
tăm asupra lumii întregi. Desăvîrşirea noastră este să
iubim cu aceeaşi dragoste şi pe alţi oameni, aşa cum
a iubit hristos, cum iubesc sfinţii. Este un scop înalt,
dar numai o astfel de iubire poate salva lumea.
38
11. Cred că Dumnezeu îmi vorbește prin oamenii
întîmplători din viața mea… cel mai des ei apar
în troleibuzele aglomerate, pot fi bătrîni, copii,
femei cu ochi blajini… care mă fac să le vorbesc,
să plîng uneori, să mă bucur, să nu îi uit. O fi
astfel? Or fi ei deloc întîmplători?
NICI uN Om nu apare întîmplător în viaţa noas‑

tră pentru simplul fapt că nici un om nu este întîm‑
plător în univers, ci are o chemare supremă. De multe
ori oamenii nu ajung să cunoască importanţa pe care
au avut‑o în viaţa altui om. De pildă, cineva opreşte şi
ia la ocazie pe un altul care se grăbeşte să viziteze un
bolnav. Poate durata de timp pe care ar fi pierdut‑o
aşteptînd o altă ocazie ar fi fost fatală. Omul ajunge şi
salvează bolnavul, dar cel care l‑a dus nici nu ştie că a
jucat un rol hotărîtor. Altcineva vede un om bătrîn în‑
tr‑un troleu şi îşi aminteşte de propriul său tată uitat
într‑un sat, este mişcat şi pleacă în aceeaşi zi să‑l cerce‑
teze, îl găseşte într‑un moment greu şi îl salvează, lu‑
39
cru de care nu ştie bătrînul din troleu. Cu alte cuvinte,

orice întîmplare şi orice om care ne sensibilizează tre‑
zesc în noi un gînd de compătimire, o lacrimă însoţită
de nevoia arzătoare şi firească de a‑i ajuta pe ceilalţi
este o lucrare a lui Dumnezeu în viaţa noastră. Dum‑
nezeu vorbeşte prin copii, prin bătrîni, prin oamenii
străzii, prin frig şi prin secetă, prin frumuseţea naturii
şi prin tristeţea spitalelor. În toate se poate manifesta
glasul lui Dumnezeu care ne îndeamnă să ne grăbim
să fim mai buni, să facem binele acum. Singura stare
adevărată pe care o trăim este aceea de sensibilitate,
de compasiune, de atenţie revărsată spre ceilalţi, nu
spre propriul ego. Iar starea aceasta bună şi curată de
cele mai multe ori ne este declanşată de oamenii cu ca‑
re ne întîlnim, şi dacă cineva reuşeşte să ne trezească
la bunătate este o certitudine că el nu a intrat întîm‑
plător în viaţa noastră, ci trimis de Dumnezeu. Chiar
şi pentru o secundă. Pentru că o secundă este suficien‑
tă pentru a încăpea Dumnezeu în ea cu toată veşnicia
şi iubirea lui.
12. Ce zice Dumnezeu de milostenie și pomană?
Există situații în care dacă oferi poți dăuna?
Există limite? De ce Biserica este acuzată că nu
face destulă caritate?
DUMNEZEUl nostru mai este numit şi „Dum‑

nezeul milei şi al îndurărilor, Părintele orfanilor şi
izbăvitorul văduvelor, Cel ce face milostenie, Dom‑
nul, şi judecată tuturor celor ce li se face strîmbătate”
(Psalmi 102). Dintru început Biserica a fost o instituţie
a milosteniei. Dacă veţi citi Faptele Apostolilor, unde
sînt descrise etapele de devenire şi organizare a Bise‑
ricii primare, veţi vedea că prima comunitate a avut ca
principiu crearea unei averi comune la care să aibă ac‑
ces toţi, după nevoi. Această avere, sau fond, sau bu‑
get, numiţi‑l cum vreţi, provenea din donaţiile oame‑
nilor bogaţi care aderau la comunitate, după cum stă
scris: „Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toa‑
te de obşte şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le îm‑
părţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare” (Fap‑
41
te 2, 44‑45). Sau, puţin mai încolo în aceeaşi carte: „Iar

inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una
şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa,
ci toate le erau de obşte” (Fapte 4, 32). Din cele citite
înţelegem că averea oricărei episcopii sau parohii nu
este a episcopului sau a preotului, ci a tuturor. la mo‑
dul cel mai concret, adică fiecare îşi ia atît cît are ne‑
voie, atunci cînd are nevoie. Însuşirea bunurilor bise‑
ricii de către preot, fără un scop bun, este considerată
un păcat grav, fiind echivalat în sfintele canoane cu
„ierosilia”, care se traduce furt de cele sfinte. milos‑
tenia se manifesta şi la modul cel mai simplu, adică
după fiecare slujbă se organiza o masă la care mîncau
toţi săracii. Deoarece această masă se oferea gratuit, ea
era numită agapă, ceea ce din greceşte se traduce ma‑
sa dragostei. Agapele erau un moment indispensabil
în organizarea Bisericii, astfel încît pentru înfăptuirea
lor au fost instituiţi diaconi responsabili de buna lor
desfăşurare, aşa cum citim în Faptele Apostolilor. Da‑
că mă veţi întreba cît a durat această rînduială a mi‑
lei în biserică şi de ce astăzi ea nu mai este o normă,
trebuie să spun că în secolul al IV‑lea grija pentru să‑
raci şi bolnavi este o preocupare centrală a celor mai
importanţi episcopi ai vremii. Vasile cel mare institu‑
ie pe lîngă biserică primele spitale gratuite, prototipul
spitalelor de tip Crucea roşie de mai tîrziu, iar Ioan
42
Gură de Aur, devenit patriarh al Constantinopolului,

ajunge să fie acuzat într‑un proces bisericesc că ar fi
vîndut marmura şi aurul patriarhiei pentru a împărţi
banii săracilor.
Averea Bisericii este un subiect foarte prost şi ca‑
re trezeşte cele mai proaste comentarii şi reacţii, ui‑
tînd că de fapt avem de a face cu o moştenire de seco‑
le, întemeiată pe principiul apostolic, acela de a avea
totul de obşte. În diferite momente istorice au aderat
la comunitatea creştină oamenii cei mai diferiţi, de la
săraci şi robi, pînă la împăraţi şi domnitori, cei din ur‑
mă aducînd un aport de avere enorm. Aşa s‑a întîm‑
plat că de‑a lungul secolelor Biserica a ajuns foarte bo‑
gată, deţinînd terenuri şi domenii de influenţă care
au ajuns să le domine pe cele ale statului. Biserica era
şcoală, casă şi loc de muncă, de supravieţuire pentru
sate întregi. Oamenii lucrau pe ogoarele de obşte. E
foarte greu să spunem azi cum se petrecea această or‑
ganizare în secolul al XVI‑lea sau al XVII‑lea de pildă.
un lucru este cert, arhitectura rămasă de atunci, pre‑
cum şi obiectele de uz, arată o civilizaţie egală cu Gre‑
cia, Italia sau Germania aceleiaşi vremi. Faptul că noi
nu aveam vitralii şi farfor nu este, din punctul meu
de vedere, un semn de înapoiere civilizaţională, ci o
chestiune de gust şi modă, de nevoie dacă vreţi. Ar‑
hitectura şi arta noastră medievală sînt o minune şi
43
această minune se făcea în biserică, folosind resursele

băneşti şi umane ale bisericii. Această situaţie s‑a pre‑
lungit pînă la reforma lui Cuza, cînd noul stat, sărac
şi cu vederi străine, deposedează pur şi simplu Biseri‑
ca de toată moştenirea sa. Fiţi atenţi, nu există nicăieri
vreun caz istoric cînd Biserica a deposedat abuziv pe
cineva de avere – singurul lucru care se impută Bise‑
ricii este că are multe averi, dar le are de la membrii
comunităţii care au dat din prisosul lor pentru a sluji
pe cei mai săraci. Statul român modern nu a făcut şi
nu va face niciodată construcţii care să egaleze cetăţile
ştefaniene şi întregul lanţ de mănăstiri şi palate făcute
peste tot în românia pe banii şi cu osteneala Bisericii.
răfuiala pe care o face statul cu Biserica a dus la o stri‑
care a rînduielii, a slăbit pîrghiile interne ale organi‑
zării creştine şi a adus virusul zgîrceniei şi al fricii de
ziua de mîine în Biserică. Orice încercare de a organi‑
za Biserica după modelul primar va trezi în societate
prejudecăţi politice după modelul reformei lui Cuza,
care, în mod interesant, a anticipat revoluţia din ru‑
sia ce a dus la o răfuială cu Biserica şi mai crudă.
În sfîrşit, fiecare face milostenia în taină. Noi nu
ştim despre nimeni cîtă milostenie face, iar dacă ştim
e o problemă, deoarece hristos ne‑a lăsat poruncă să
facem faptele bune în ascuns, ca să nu ştie stînga ce
face dreapta, căci de le facem în faţa oamenilor ne‑am
44
şi luat răsplata. De aceea discuţiile despre filantropie

nu sînt în duh evanghelic, ele au un caracter provo‑
cator, deoarece pun Biserica în poziţia de şah‑mat: pe
de o parte, acuzaţia că nu face milostenie, pe de alta,
porunca lui hristos de a nu declara actele de milos‑
tenie. Eu cunosc preoţi, episcopi şi comunităţi întregi
care duc o lucrare filantropică vrednică şi despre ca‑
re prefer să nu vorbesc pentru a nu aduce atingere
modestiei şi smereniei lor. Fiecare să procedeze după
conştiinţa sa şi după măsura iubirii la care a ajuns. Nu
vei greşi dacă vei da unuia care te păcăleşte, dar poţi,
totodată, intrînd în judecăţi despre cui este bine şi cui
nu este bine să dai, să ajungi să greşeşti şi faţă de acel
om, şi faţă de porunca iubirii.
13. E păcat să pun rufe la spălat duminica și
în zile de sărbătoare? Ce fac dacă sîmbătă e
sărbătoare, iar duminică e duminică, cînd spăl?
Ce alte lucrări sînt interzise în zile de duminică
și sărbătoare?
NU SÎNT un expert în drept canonic, dar pot spu‑

ne că am citit tot Nomocanonicul şi, deşi mă bucur de
o memorie şi o capacitate de studiu bune, nu am gă‑
sit nicăieri un canon care să interzică munca, indife‑
rent de zi. Există un canon apostolic care interzice că‑
lătoriile în zilele de sîmbătă şi duminică. Îndeobşte,
zile de sărbătoare în limbajul canonic sînt numite zi‑
lele de sîmbătă şi duminică. Apostolii nu au despărţit
aceste două zile şi toată imnografia Paştelui se face în
jurul sîmbetei. Duminica este prelungirea veşnică a
sîmbetei şi de aceea noi proiectăm interdicţiile vechi
testamentare legate de sîmbătă asupra duminicii. Fri‑
ca de muncă în ziua de duminică este cred o urma‑
re firească a convieţuirii milenare cu evreii, pentru că
46
noi avem o înţelegere veterotestamentară a chestiunii

muncii, considerînd că există munci care sînt lucru şi
altele care nu sînt. De pildă, nu spălăm, nu tăiem şi nu
aprindem focul, dar mulgem vaca. În tot Patericul şi în
toate cărţile de învăţătură de pînă la secolul al XVI‑lea
nu am găsit întîmplări pilduitoare despre cum cineva
a lucrat duminica şi a fost pedepsit de Dumnezeu şi
nici învăţături despre cît de mare păcat este să lucrezi
duminica şi de sărbători. Însă, începînd cu secolul al
XVIII‑lea, astfel de povestioare devin oarecum centra‑
le în mediile noastre bisericeşti, existînd multe pilde
cu concluzii menite să inspire frică oricui va îndrăz‑
ni să muncească duminica. Eu pun aceste povestiri pe
seama convieţuirii cu evreii care de pe atunci au po‑
posit în număr foarte mare în părţile noastre şi s‑au
asimilat cu localnicii, majoritatea devenind creştini,
dar păstrînd obiceiuri şi viziuni iudaice.
Interzicerea călătoriei era ceva lesne de înţeles în
secolul I, cînd a fost instituit canonul, căci a călători
atunci însemna a petrece ziua întreagă pe drum, cînd
ar fi trebuit să petrecem mai mult în rugăciune şi con‑
templaţie. Judecînd sensul adevărat al interdicţiei,
acela de a petrece timpul în vecinătatea lui Dumne‑
zeu, trebuie să admitem că orice lucrare care nu ne
ia prea mult timp şi care nu ne răpeşte mintea nu es‑
te ceva condamnabil. O maşină care învîrte nişte rufe
47
nu ne împiedică să citim şi chiar să ne rugăm. la fel şi

gătitul unei mîncări sau spălatul unui copil. Din scrie‑
rile Sfîntului Ioan Casian, mare ascet şi filosof creştin
din secolul al IV‑lea, autorul unui set de reguli pentru
vieţuirea în obşte, aflăm că monahii egipteni aveau
obicei să vină la biserică cu coşurile pe care le împle‑
teau în timpul slujbei. Imaginaţi‑vă o astfel de atmo‑
sferă în biserică. Este cumva starea bunicelor noastre
care şi cînd primeau oaspeţi împleteau ciorapi, sau
cînd bătrînii ciopleau linguri în serile de iarnă, poves‑
tind poveşti. munca nu doar că nu poate fi un păcat,
ci este o condiţie a virtuţii. hărnicia era considerată
de către marii sfinţi ai Patericului o virtute care reflectă
o înaltă stare duhovnicească, la fel cum este şi la po‑
porul nostru. Despre macarie Egipteanul se spune că
aşa cum ieşeau cuvintele înţelepte din gura lui şi ru‑
găciunea se urca la cer, la fel ieşea din mîinile lui funia
de smicele pe care o împletea neîncetat pentru a nu
cădea în lenevire. Prin urmare, dreapta judecată este
ceea ce trebuie să ne povăţuiască şi în această situaţie
atît de clară la prima vedere, dar care trezeşte pole‑
mici şi certuri uneori. În Noul Testament, cînd Însuşi
hristos a fost acuzat că lucrează sîmbăta şi a dat o da‑
tă pentru totdeauna dezlegare acestei dileme, ar trebui
să avem alte preocupări decît a împărţi activităţile de
zi cu zi în unele care se consideră muncă şi deci păcat,
48
şi altele care nu sînt muncă, deşi sînt lucru şi, deci, sînt
admise. Eu ştiu că la mănăstiri, dacă se zburleşte du‑
minica a ploaie şi riscă să‑şi piardă fînul, aleargă şi‑l
adună. la fel fac focul, fac mîncare şi slujesc oaspeţii,
după care spală vrafuri de blide, cum e şi firesc.
Odată, fiind la o mănăstire, după slujbă şi trapeză,
cînd toţi s‑au retras pe la chilii, eu m‑am pus pe iar‑
bă, că era vreme frumoasă, şi ciopleam o cruce. Nişte
muncitori, care de dimineaţă au petrecut toată ziua la
baltă prinzînd peşte, veneau cu undiţele şi plasele de
peşte şi m‑au văzut. După ce ne‑am salutat, am văzut
că zîmbesc pe sub mustăţi şi se ghiontesc, ca în cele din
urmă, unul mai curajos să mă întrebe: „Păi, ce faceţi,
părinte, nu e păcat să lucrezi duminica?” Eu, care abia
atunci am înţeles motivul şuşotelii lor, le‑am răspuns:
„Nu, că a ciopli o cruce e ca şi cum ai prinde peşte.”
muncitorii s‑au oprit din rîs, s‑au uitat descumpăniţi
la plasele lor pline cu peşte şi s‑au dus mai departe.
14. Pot să mă spovedesc în gînd, direct lui
Dumnezeu? Deseori cuvintele nu exprimă cu
adevărat ceea ce simțim sau nu putem să vorbim
despre lucruri care ne stau pe suflet… De ce
trebuie să mă spovedesc la un preot și nu o pot
face direct lui Dumnezeu?
„mărTurISIțI‑Vă Domnului că este bun, că în

veac este mila lui”, zice psalmistul. Toată Psaltirea, ca‑
re este etalonul rugăciunii şi al slăvirii lui Dumnezeu
şi care pînă astăzi alcătuieşte trunchiul din care a cres‑
cut întreaga imnografie creştină, are la bază mărturisi‑
rea. „miluieşte‑mă, Dumnezeule, după mare mila Ta
şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea
mea” – iată esenţa mărturisirii cu care îşi începe Proro‑
cul David psalmul pocăinţei după căderea în păcat şi
care a devenit îndreptarul de spovedanie cel mai pro‑
fund şi mai sigur pe care îl are Biserica. Toate rugăciu‑
nile noastre din Ceaslov, dar şi din Octoih şi din Mineie,
conţin în ele mărturisiri ale păcatelor, căci nici o rugă‑
50
ciune de mulţumire sau de slăvire nu se face fără a ce‑

re şi iertare pentru păcatele ştiute şi neştiute, lucru pe
care şi hristos ni l‑a predat în rugăciunea Tatăl nostru,
care conţine mărturisirea: „şi ne iartă nouă păcatele
noastre”. Dacă noi nu am crede cu tărie că Dumnezeu
ne poate ierta păcatele prin puterea rugăciunii, desi‑
gur că nici nu am fi avut aceste pilde de mărturisire
directă, altminteri totul ar părea o bufonadă şi un fel
de a lua în deşert numele Domnului. Noi credem că
prin rugăciune şi mărturisire ni se iartă păcatele, aşa
cum au crezut Prorocul David şi manasi, şi precum
Însuşi Domnul nostru Iisus hristos ne‑a învăţat şi
ne‑a încredinţat. Această credinţă era întru totul gene‑
ralizată în primele veacuri şi pînă hăt tîrziu, avînd în
vedere miile şi chiar sutele de mii de pustnici ascunşi,
care trăiau şi mureau necunoscuţi de nimeni, mărtu‑
risindu‑se direct lui Dumnezeu şi împărtăşindu‑se de
harul Sfintei Euharistii prin rugăciunile Bisericii, aşa
cum găsim explicat la Sfîntul Nicolae Cabasila, marele
tîlcuitor al liturghiei, dar şi cum reiese din anaforaua
Sfintelor liturghii ale lui Ioan Gură de Aur, Vasile cel
mare sau Ambrosie al mediolanului.
Această învăţătură despre mărturisire şi pocăinţă
traversează toată literatura ascetică de după Sfîntul
Antonie şi pînă la întocmitorul Vieţilor Sfinţilor, Si‑
meon metafrastul, adică pe o durată de opt secole.
51
Aşa, de pildă, găsim la capetele despre Ioan Colov is‑

torisirea despre o fecioară milostivă pe nume Paisia
care a ajuns să se prostitueze, dar care, atunci cînd a
fost cercetată de cuviosul Ioan, s‑a ridicat şi l‑a urmat
în pustie, murind în aceeaşi noapte. Sfîntul a văzut
atunci o cale luminoasă pînă la cer şi s‑a minunat cum
un ceas de pocăinţă a ridicat‑o pe Paisia la o măsu‑
ră la care alţii nu ajung într‑o viaţă. Sfîntul Ioan nu
era preot şi nu ni se spune că Paisia s‑ar fi spovedit în
modul în care înţelegem noi acest lucru. un alt caz, şi
mai clar, despre puterea mărturisirii în gînd, îl avem
chiar în viaţa Sfîntului Pavel cel Simplu, ucenicul ma‑
relui Antonie. Se spune că a venit odată la biserică un
egumen care săvîrşise păcate mari şi, înainte de a in‑
tra, Sfîntul Pavel, care vedea cu duhul, a văzut că es‑
te înconjurat de negreaţă. După rugăciune, sfîntul a
căutat iar la egumen şi l‑a văzut luminos. Atunci s‑a
apropiat şi i‑a zis să‑i spună ce a făcut, căci venise ne‑
gru şi a ieşit curat. Înţelegînd că are în faţă un sfînt,
egumenul i‑a mărturisit că atunci cînd s‑a ajuns să se
citească Paremiile din Isaia, la cuvintele „iar de vor fi
păcatele tale negre ca cîrmîzul, pune‑le în faţa mea şi
ca zăpada le voi albi”, a zis şi el: „Iată, Doamne, pun
şi eu păcatele mele înaintea Ta şi Te rog să le curăţeşti,
iar eu mă făgăduiesc să nu mai greşesc.” Această isto‑
risire se găseşte în Lavsaiconul lui Paladie şi este adusă
52
ca o pildă despre puterea pocăinţei şi grabnica ierta‑

re pe care o poate da Dumnezeu celor ce se roagă cu
credinţă şi inima înfrîntă.
Desigur, toate aceste mărturisiri, dar şi multe alte‑
le de care este plină aghiografia ortodoxă, nu exclud
nevoia spovedirii la preot, ci doar ne încurajează să ne
mărturisim Domnului în toată vremea, oriunde am fi,
ştiind că mila lui este fără de sfîrşit şi bunătatea lui
este în veac.
15. De ce a creat Dumnezeu florile?
DUMNEZEU a creat florile atît de frumoase şi

atît de diferite prin culori, forme şi mirosuri ca oa‑
menii, privind la ele, să înţeleagă cît de frumoşi şi de
minunaţi putem fi noi în diversitatea noastră. Priviţi
la crinii cîmpului, zice hristos, şi vedeţi cît de frumoşi
sînt: adevărat vă zic, nici Solomon, în toată măreţia sa,
nu se îmbrăca mai frumos decît un crin, şi dacă Dum‑
nezeu a făcut floarea aceasta, care se usucă într‑o vară,
atît de frumoasă, oare cu cît mai frumos a făcut sufle‑
tul omenesc care este veşnic?!
În Cuvîntul despre facerea omului, primul tratat de
antropologie creştină, Sfîntul Grigorie de Nyssa, vor‑
bind despre cadrul în care a fost creat şi aşezat omul,
atinge şi tema florilor. Deoarece era un mare erudit,
poate cel mai erudit filosof al vremii sale, Sfîntul Gri‑
gorie îşi pune problema rostului şi a utilităţii întregii
creaţii. Într‑adevăr, dacă Dumnezeu este desăvîrşit şi
le‑a făcut pe toate bine, ce rost avea să facă atîtea mii şi
54
mii de feluri de flori, fiecare cu forma şi mirosul său?

De ce legumele şi fructele înfloresc atît de frumos da‑
că floarea nu este scop în sine, ci doar un purtător de
seminţe? De ce unii meri înfloresc alb, iar alţii, roz? De
ce există cartofi cu floare violetă? Oare n‑ar fi putut
Dumnezeu să facă în aşa fel ca toate legumele şi toate
fructele să înflorească la fel? Dar de ce a fost nevoie de
atîtea feluri de legume şi de fructe, şi de pomuşoare, şi
de ciuperci, şi de frunze comestibile? Oare doar pen‑
tru hrană? Şi este oare hrana ceva atît de important,
încît să fie nevoie de o varietate atît de mare de for‑
me, gusturi, culori şi mirosuri? Oare nu ar fi putut
Dumnezeu să facă în aşa fel ca omul să se sature cu
un singur fruct sau o singură legumă? Nimic mai sim‑
plu pentru un Dumnezeu! Şi atunci care este utilita‑
tea mulţimii florilor, multe dintre care nici măcar nu
sînt comestibile şi cresc aparent fără nici un rost? Sfîn‑
tul Grigorie pune totul pe seama iubirii. El compară
crearea omului cu invitaţia pe care o face un mire iu‑
bitei sale. Atunci cînd Dumnezeu l‑a adus pe om din
nefiinţă la fiinţă, El i‑a pregătit mai întîi universul cu
toată podoaba sa. A făcut cerul şi stelele, soarele şi lu‑
na, apa, pămîntul şi tot ce este viu în ele, cu mulţimea
copacilor, a florilor, a păsărilor, a fluturilor şi a tot ce
mişcă. Dumnezeu a făcut culorile ca să bucure ochiul
omului şi miresmele ca să‑l răcorească şi să‑l mîngîie.
55
Toate sînt un dar din iubire, un prilej de contemplare

şi de bucurie. Iată de ce şi noi, atunci cînd evadăm din
zgomotul şi răceala oraşelor undeva în mijlocul natu‑
rii, avem acele sentimente de fascinaţie, de bucurie şi
încîntare, sorbind mirosurile şi lăudînd culorile pe ca‑
re Dumnezeu le‑a lăsat în lume. Extazul pe care îl tră‑
im în faţa frumuseţii naturii se datorează şi faptului
că undeva în subconştientul nostru noi ştim că toată
această frumuseţe a fost făcută pentru noi şi încărcă‑
tura iubirii Creatorului nu poate să nu ne atingă şi să
ne mişte şi pe noi spre iubire.
16. Dacă Dumnezeu ne iubește atît de mult, de ce
Îi place să ne vadă în genunchi?
mAI DEGrABă nouă ne place să stăm în ge‑

nunchi. Dumnezeu ne vrea drepţi. Îngenuncherea şi
chiar căderea cu faţa la pămînt sînt reacţii fireşti în
faţa măreţiei lui Dumnezeu. Vedeţi ce s‑a întîmplat pe
muntele Tabor atunci cînd hristos S‑a schimbat la Faţă
şi a strălucit în toată slava Sa. În aceeaşi clipă aposto‑
lii, care pînă atunci petreceau cu El nestingheriţi, mîn‑
cau împreună, chiar se certau de faţă cu El, au căzut
cu faţa la pămînt, zice Scriptura. Cu faţa la pămînt se
ruga şi David. E o poziţie de rugăciune practicată şi
de mulţi asceţi, aşa cum putem citi în literatura patris‑
tică ajunsă pînă la noi. Dar este o manifestare pe care
ei şi‑o îngăduiau doar în singurătate. Îngenuncherea
şi căderea la pămînt se fac în biserică doar în anumite
momente din an, în Postul mare, şi atunci au un carac‑
ter simbolic şi nu exprimă neapărat calitatea sporită
a pocăinţei. Noi nu credem că prin îngenunchere sau
57
oricare alt gest exterior devenim brusc mai smeriţi.

Poate o să vă pară straniu ceea ce o să vă spun, dar Bi‑
serica are prevederi care opresc îngenuncherea şi mai
puţine care să o impună.
Din felul în care este tratată îngenuncherea într‑un
canon datînd chiar de la primul Sinod Ecumenic (325)
reiese că nu a existat vreo prevedere scrisă cu privi‑
re la obligativitatea înghenuncherii şi că majoritatea
creştinilor îngenuncheau în biserici considerînd că
astfel îşi manifestă umilinţa. Sfinţii Părinţi adunaţi
la marele Sinod de la Niceea au o atitudine care as‑
tăzi i‑ar scandaliza pe mulţi şi interzic îngenuncherea
în biserici în perioada de la Paşte la Cincizecime şi în
toate duminicile de peste an: „Deoarece sînt unii care
îşi pleacă genunchii duminica şi în zilele Cincizecimii
– pentru ca toate să se păzească în acelaşi fel în fiecare
parohie, Sfîntului Sinod i s‑a părut ca rugăciunile să
fie aduse lui Dumnezeu stînd ei în picioare” (Canonul
20). Sfinţii Părinţi au vrut, prin această hotărîre, să în‑
tărească în conştiinţa creştinilor faptul că hristos, prin
învierea Sa, ne‑a ridicat şi pe noi la demnitatea de fii ai
lui Dumnezeu, şi fiul se cade să stea drept în faţa Tată‑
lui. Iată de ce îngenuncherea este oprită în toată peri‑
oada Paştelui şi duminica (Paştele mic), ca semn al în‑
vierii noastre, şi se practică doar în perioada Postului
mare, cînd retrăim patimile şi moartea lui hristos, ca
58
semn al îngropării noastre împreună cu El, cum scrie

Apostolul Pavel. Toate acestea, repet, au un caracter
strict simbolic, astfel încît nici poziţia de drepţi nu tre‑
buie să ne semeţească şi nici îngenuncherea să nu cre‑
dem că ne face mai smeriţi.
O altă sursă despre oprirea îngenuncherii provi‑
ne din mediul monahal egiptean şi se regăseşte în
constituţiile Sfîntului Ioan Casian despre rînduielile
vieţii de obşte. Cuviosul Ioan, mare ascet şi filosof, po‑
reclit şi „romanul” pentru că s‑a refugiat în Apus şi,
poate e bine să ştiţi, a întemeiat monahismul de tip
benedictin, interzice monahilor îngenuncherea în tim‑
pul rugăciunilor de obşte, adică în biserică, pe moti‑
vul că îngenuncherea la monahi nu este un semn al
evlaviei, ci un mod de a se odihni.
În sfîrşit, o altă sursă bună de cercetat este lucrarea
Experiențe ascetice a Sfîntului Ignatie al Stavropolului,
în care sînt aduse recomandările tipiconale din diferi‑
te epoci pentru o bună rînduială în biserică. De acolo
aflăm că pînă şi însemnarea cu semnul crucii trebuie
făcută în anumite momente ale slujbei, foarte puţine,
pentru a nu deranja de la rugăciune pe ceilalţi. Poziţia
şi purtarea noastră la rugăciunea de obşte trebuie să
fie cît mai sobre şi lipsite de manifestări patetice. Nu e
potrivit să ne mişcăm de la icoană la icoană în timpul
rugăciunii (cine doreşte să se închine trebuie să vină la
59
biserică înainte de începerea rugăciunii de obşte, da‑

că a întîrziat, să se închine de la uşă şi să‑şi ocupe un
loc smerit printre ceilalţi, căci este mai plăcută smere‑
nia lui Dumnezeu decît defilarea pe la icoane în timp
ce alţii se roagă); la fel, nu se bat metanii ca să ne vadă
alţii că sîntem evlavioşi, iar unii începători s‑ar putea
să înceapă să bată şi ei, producînd haos în timpul ru‑
găciunii de obşte; nu se fac observaţii în timpul slujbei
(cea mai bună observaţie este să stai cuviincios şi prin
aceasta să‑l determini şi pe cel începător să‑ţi urme‑
ze exemplul). Cu alte cuvinte, fiţi cuviincioşi, modeşti
şi sobri în biserică, daţi întîietate celorlalţi şi veţi ve‑
dea că după un timp ei vă vor răspunde la fel. Nu
exageraţi în nimic, ştiind că o evlavie afişată nu este
plăcută Domnului şi că ea nu este altceva decît o for‑
mă ascunsă a părerii de sine. mai bine stînd drept să‑ţi
pleci genunchiul inimii, decît stînd în genunchi să te
înalţi peste ceilalţi fraţi care se roagă. Să fiţi sigur că şi
Dumnezeu este modest, sobru şi cumsecade.
17. Care este misiunea Bisericii între mine și
Dumnezeu? De ce trebuie să mă rog în biserică,
dacă o pot face acasă sau în oricare alt loc?
BISErIca nu este ceva care se află între noi şi

Dumnezeu, Biserica e ceva în care ne aflăm noi toţi.
Este Cosmosul recuperat. Aici realităţile imediate co‑
există cu veşnicia şi oamenii se întîlnesc cu îngerii. Să
ştiţi că îngerii tot umblă la biserică, deşi s‑ar părea că
lucrul acesta nu le este de nici o trebuinţă. Îngerii vin
la biserică ca să ne vadă pe noi. lucrul acesta nu este
un joc de cuvinte, ci o temă profundă a teologiei orto‑
doxe, reflectată şi în rugăciunile de taină din timpul
Sfintei liturghii. De pildă, la Vohod, în timpul intră‑
rii solemne în altar cu Evanghelia, preotul se roagă:
„Fă ca împreună cu noi să fie şi intrarea sfinţilor Tăi
îngeri.” Experienţa rugăciunii împreună cu oamenii
este importantă pentru îngeri. Sfîntul Dionisie Areo‑
pagitul spune în lucrarea sa despre ierarhiile îngereşti
că îngerii sînt într‑un continuu schimb de cunoaştere
61
cu oamenii, astfel încît ei ne comunică nouă modul de

a‑l cunoaşte pe Dumnezeu în chip netrupesc şi învaţă
de la noi cunoaşterea spre care noi accedem ca făpturi
purtătoare de trup. Iată de ce taina rugăciunii comune
este fascinantă pentru îngeri. Veţi întreba cum este cu
putinţă ca îngerii să vadă la noi ceea ce noi înşine nu
vedem. răspunsul este simplu: prin iubire. Îngerii vin
să ne vadă pentru că ne iubesc. Şi dacă îngerii vin la
biserică pentru a se ruga împreună cu oamenii, de ce
nouă ni se pare sub demnitatea noastră să ne ameste‑
căm printre ceilalţi? Desigur, din prea puţină iubire.
Dar rugăciunea Bisericii nu este doar un mod supe‑
rior de a ne afla împreună. Centrul şi motivul adună‑
rii liturgice este Sfînta Euharistie, adică Împărtăşania.
Această mare taină, de care se cutremură şi îngerii, nu
poate fi săvîrşită acasă de oricine, ci doar pe altarul în‑
chinat Domnului, de către un preot sfinţit. Şi să ştiţi că
îngerii nu se împărtăşesc, căci au o altă fire, ei doar se
uită la noi şi se minunează de marea îndrăzneală pe
care o avem şi de această binecuvîntare mai presus de
orice închipuire îngerească de a ne cumineca cu Însuşi
hristos şi a ne uni cu El în chip desăvîrşit în Biserică.
18. De ce unii oameni se nasc frumoși fizic,
iar alții urîți? Are aceasta vreo legătură cu
binecuvîntările sau blestemele Domnului?
Este frumusețea o binecuvîntare și urîțenia un
blestem? Astăzi tot mai mulți oameni, mai ales
femei, apelează la doctori pentru a‑și modela
înfățișarea, căci intervențiile de acest fel au
devenit foarte accesibile. E păcat să‑ți faci
operații de înfrumusețare?
FrumuSEțEA este o binecuvîntare, fără îndoia‑

lă, deşi pentru unii se transformă în blestem. la fel
cum urîţenia ar putea fi un blestem, deşi mulţi au
transformat‑o în binecuvîntare, arătînd o frumuseţe
sufletească prin care s‑au făcut iubiţi.
În Vechiul Testament frumuseţea trupească era so‑
cotită o binecuvîntare şi avem foarte multe locuri în
care oamenii erau descrişi ca fiind frumoşi fizic, de la
Sarra la David, de la Berşeba la fiicele lui Iov. În Noul
Testament însă nu mai avem nici o descriere a aspec‑
63
tului fizic, cu excepţia vameşului zaheu despre care

se zice că era mic de statură. În rest nu găsim nici o de‑
scriere a lui hristos sau a apostolilor, nici cum aveau
părul şi nici ce culoare aveau ochii. Aşa înţelegem
că Noul Testament, spre deosebire de Vechiul, es‑
te un testament al spiritului, şi detaliile cu referire la
frumuseţea sau urîţenia fizică nu mai contează.
Astăzi, datorită felului rapid şi global în care circulă
informaţia, cunoaştem multe exemple cînd oameni cu
defecte majore din naştere sau dobîndite în urma unor
accidente s‑au arătat a fi mai frumoşi şi mai puternici
prin inteligenţă, bunătate şi perseverenţă decît majori‑
tatea oamenilor născuţi frumoşi. la fel cum multe ste‑
le de film, muzică sau din lumea modei au ajuns să‑şi
irosească frumuseţea, să şi‑o piardă la propriu şi să
sfîrşească în boală, abandon şi moarte în mizerie.
Nu oamenii lipsiţi de o strălucire trupească îşi fac
operaţii de înfrumuseţare, ci tocmai cei frumoşi şi
mîndri. una este să recurgi la o operaţie după un grav
accident, după o arsură, şi alta este să‑ţi schimbi na‑
sul, picioarele, urechile, buzele şi alte părţi ale corpu‑
lui, de altfel sănătoase. Din nefericire, oamenii încă nu
au reuşit să facă pe nimeni mai frumos. E adevărat, au
reuşit să facă dintr‑un nas acvilin un nas drept şi mic.
Dar cine a zis că un nas drept e mai frumos decît unul
acvilin? Au reuşit să facă din nişte buze subţiri une‑
64
le mai groase: dar de ce buzele mai groase sînt mai

frumoase decît buzele subţiri? Gura exprimă fermita‑
te sau bunătate, cuminţenie sau răutate, fiind oglin‑
da sufletului, la fel ca ochii. Nu mărimea buzelor face
gura frumoasă, ci echilibrul sufletesc şi obiceiul de a
vorbi cumpătat şi frumos. O gură frumoasă şi dorită
este aceea care vorbeşte dulce, care are întotdeauna
cuvîntul potrivit. Şi o ureche frumoasă nu este o ure‑
che mică sau mare, lipită de cap sau clăpăugă, ci ure‑
chea care ştie să asculte. Picioarele frumoase nu sînt
nici lungi, nici scurte, nici groase, nici subţiri, ci acelea
care aleargă spre tine la nevoie. mîinile dorite nu sînt
cu degete lungi, nici scurte, nu sînt nici aspre şi nici
moi, mîinile frumoase sînt acelea care se întind spre
tine atunci cînd rămîi singur.
19. Cînd plăcerea devine păcat?
PlăCErEA devine un păcat atunci cînd devine

scop în sine. Întreaga viaţă a omului stă sub semnul
plăcerii şi tot ce facem, începînd de la mîncare şi lo‑
cul unde ne adăpostim, pînă la felul în care ne ale‑
gem tovarăşii de viaţă, învăţătorii sau discipolii, este
condiţionat de plăcere. O mîncare e bună pentru că ne
place şi, de regulă, mîncărurile bune ne plac. Doctorii
spun că ne place să mîncăm cele de care avem nevoie,
desigur dacă nu avem un metabolism dereglat sau nu
am creat dependenţe artificiale pentru anumite pro‑
duse. Ne place să petrecem într‑un loc curat cu o tem‑
peratură potrivită pentru buna funcţionare a corpului
şi a minţii noastre. Ne plac oamenii buni, frumoşi şi
care au o deschidere spre noi. Cu alte cuvinte, plăce‑
rea este un criteriu de cunoaştere pînă la un anumit
punct, este modul primar şi necesar prin care verifi‑
căm calitatea lucrurilor. Şi despre pomul edenic Scrip‑
tura spune că era „bun la gust şi plăcut la vedere”.
66
Plăcerea stă în esenţa lucrurilor şi însăşi lumea se

perpetuează prin plăcere. De aceea şi diavolul, care
este un măscărici, o maimuţă care Îl imită pe Dumne‑
zeu, ne momeşte tot prin plăceri. Dar deoarece diavo‑
lul nu poate face nimic bun şi nu are nimic al său pe
care să‑l poată oferi, fură şi perverteşte tot ce avem noi
bun şi plăcut pentru a ni‑l propune într‑o formă dis‑
torsionată, dar mai spectaculoasă şi însoţită de promi‑
siuni neverosimile. Esenţa acţiunilor diavoleşti se ara‑
tă în modul în care a ispitit‑o pe Eva în rai, oferindu‑i
ceva ce nu îi aparţinea. Fructul pe care îl oferă diavo‑
lul Evei nu este al lui, observaţi, este un fruct dintr‑un
pom creat de Dumnezeu. Fructul acela era, deci, al lui
Dumnezeu. Cum putea, dar, diavolul să‑i ofere Evei
ceva ce nu îi aparţinea, ceva ce era al lui Dumnezeu?
Ba mai mult decît atît, Sfîntul Efrem Sirul crede că
fructul era al Evei, adică al Evei şi al lui Adam. Nu are
nici o raţiune ca Dumnezeu să facă un univers întreg
pe care să‑l dăruiască lui Adam, iar un pom să Şi‑l ţină
pentru Sine. Oare Dumnezeu mănîncă poame sau Se
încîntă de la ideea de a avea un copac? Desigur că nu.
Atunci sîntem de acord cu Efrem Sirul că Dumnezeu
a făcut acest pom pentru Adam şi Eva şi că fructul
acela oprit era tot pentru ei, doar că urma să fie ofe‑
rit în urma unui examen de iubire, de fidelitate. Ca
să dezleg în sfîrşit taina acestui fruct oprit, voi spune,
67
împreună cu Sfîntul Efrem şi alţi sfinţi ai Bisericii, că

fructul acela nu era un măr, aşa cum ne‑am obişnuit
să‑l recunoaştem pe filieră renascentistă şi romantică,
ci era un Strugure. Strugurele care este hristos, pe ca‑
re, mîncîndu‑l, ne îndumnezeim. Oare nu asta a pro‑
mis diavolul Evei? Îi promite că, dacă va mînca din
pom, va fi asemenea lui Dumnezeu! Şi Eva primeşte
din mîna diavolului ceea ce aparţinea lui Dumnezeu.
Primeşte de la un străin ceea ce îi aparţinea de fapt.
Aşa este cu tot ce este bun, frumos şi plăcut în lu‑
me. Totul a fost creat de Dumnezeu pentru om, dar
dacă ajungem să luăm fără mulţumire şi nu ca din mî‑
na Domnului, totul se transformă în păcat. În măsura
în care ne apropiem de Dumnezeu şi începem să tră‑
im o viaţă spirituală, slăbesc în noi plăcerile trupeşti
şi invers, cu cît ne îndepărtăm de Dumnezeu, cu atît
creşte în noi pofta de plăceri trupeşti. Viaţa singură
ne arată cît păcat este în plăceri prin suferinţa pe ca‑
re o lăsăm în urma noastră, dar care negreşit ne va
însoţi şi pe noi. Cîtă plăcere încape într‑un trup, tot
atîta suferinţă.
20. Diavolul există? Ce sînt vrăjile, blestemele,
legările și dezlegările de care se teme atîta lume?
Auzim de preoți care fac rugăciuni de dezlegare,
oare rugăciunile de exorcizare pe care le face
Biserica mai sînt actuale astăzi? În ce măsură un
blestem sau o vrajă făcută de cineva ne poate
influența soarta? Trebuie să ne temem de vrăji
sau nu?
DIAVOlul există şi o primă dovadă a acestui

fapt este răul din lume. Există forme ale răului inima‑
ginabile pentru o minte omenească. Violarea copiilor,
tortura, inventarea avorturilor şi a altor forme de asu‑
prire şi ucidere diabolică nu sînt cu putinţă să se nas‑
că într‑o minte de om fără amestecul diavolului. Cum
poate un om să taie un copil nevinovat pentru a‑i vin‑
de organele? Dar asta se întîmplă în China, în India,
în Taiwan şi în alte ţări unde există mulţi oameni să‑
raci şi fără apărare. Am auzit de mii de ori întrebarea:
de ce îngăduie Dumnezeu răul în lume? Faptul că oa‑
69
meni care nu cred în existenţa lui Dumnezeu ajung

să‑l învinuiască pe Dumnezeu de răul din lume şi nu
pe diavol este o bună dovadă că diavolul există şi are
acces la mintea noastră.
Oamenii prin natura lor nu sînt răi, dar ei se pot
înrăi prin conlucrarea cu diavolul. Gîndul acesta nu
doar că este adevărat, dar el ne va ajuta să nu‑i jude‑
căm prea aspru pe oamenii care greşesc şi să păstrăm
respectul pentru specia umană, chiar şi atunci cînd
avem în faţă un criminal sau un violator. Altminteri,
privind la răutatea oamenilor, noi nu vom înţelege ni‑
ciodată de ce a venit hristos în lume şi cum de este
posibilă mîntuirea.
Pe de altă parte, aşa cum reiese din Scriptură, chiar
din cazul Evei, diavolul nu poate interacţiona cu noi
fără acceptul nostru. Diavolul, fiind un izgonit, are
nevoie de permisiune pentru a reintra în casă. Noi
sîntem casa în care diavolii pururea caută să intre şi
să trăiască şi, cînd o găsesc curată, mai tare o rîvnesc,
cum a zis hristos.
Satana nu s‑a putut atinge de Iov, decît după ce şi‑a
cerut voie de la Dumnezeu şi nu a putut intra nici mă‑
car în porci, aşa cum vedem în cazul vindecării îndră‑
citului din Ghergheseni. Întrebarea logică pe care ne‑o
punem atunci cînd citim istorisirea despre dracii care
şi‑au cerut voie să intre în porci este: dacă în porci nu
70
au putut intra fără permisiune, oare cine le‑a permis

să intre în omul din Ghergheseni? În nici un caz nu
Dumnezeu, pentru că ni se spune clar că Dumnezeu
l‑a izbăvit pe om. Atunci cine? răspunsul este unul
singur: un alt om sau chiar mai mulţi oameni.
Deoarece omul este chip şi asemănare a lui Dum‑
nezeu, el este înzestrat cu puteri şi posibilităţi pe care
nici o altă făptură nu le are. Caracteristica definitorie a
omului este însuşirea de a acţiona liber. Deplina liber‑
tate este ceea ce îl face pe om asemenea lui Dumnezeu.
Însă libertatea nu ar fi fost deplină dacă Dumnezeu nu
i‑ar fi conferit omului şi puterea de a înfăptui ceea ce
doreşte. Înţelepciunea şi priceperea omului se mani‑
festă nu doar în lucrurile exterioare, pricepere prin ca‑
re omul a ajuns să zboare, să coboare în adîncuri, să
vadă, cu ajutorul tehnologiilor, metalele preţioase şi
toate bogăţiile pămîntului, ci a căpătat şi puterea de a
vedea lucrurile spirituale şi chiar de a lega şi dezlega
pe pămînt la fel ca în cer. Din această ipostază a de‑
plinei libertăţi şi autorităţi în univers, omul ajunge să
poată acredita faptele diavolului, iar diavolul, prin vi‑
clenia sa, îl atrage pe om într‑un pact comun împotri‑
va lui Dumnezeu şi a altor oameni. Acreditarea diavo‑
lului de către om cunoaşte forme diverse, de la bleste‑
me iraţionale pînă la ritualuri avansate de invocare a
puterii demonice şi trimiterea ei asupra altor oameni.
71
Formele avansate de lucrare cu demonii se constitu‑

ie în coduri de ritualuri pe care le numim vrăji, ele fi‑
ind practicate de persoane care acţionează în singu‑
rătate sau în cadrul unui cult evoluat, construit pe o
experienţă îndelungată de închinare diavolului. For‑
me de închinare diavolului şi ritualuri morbide sînt
descrise atît în Sfînta Scriptură, cît şi în alte surse scri‑
se provenind din diferite epoci şi locuri. la multe po‑
poare vrăjile se practică la vedere pînă azi. Folclorul
românilor, aşa cum reiese din studiile etnografice, cît
şi din reminiscenţele practicilor vrăjitoreşti despre ca‑
re auzim, abundă şi el în descrieri care confirmă o con‑
secutivitate a conlucrării evoluate, conştiente, a oame‑
nilor cu diavolul pe acest pămînt.
Atît Evangheliile, cît şi cartea Faptele Apostolilor
vorbesc despre demonizaţi. hristos Însuşi săvîrşeşte
mai multe izgoniri de draci şi poartă discuţii cu apos‑
tolii despre natura demonizării şi modul de izgonire
a duhurilor rele. Aşa aflăm că există duhuri mai pu‑
ternice şi altele mai slabe, unele care se izgonesc mai
uşor şi altele care se izgonesc mai greu. După vinde‑
carea tînărului chinuit de un demon surdomut, apos‑
tolii Îl întreabă nedumeriţi pe hristos de ce ei nu l‑au
putut scoate. În Faptele Apostolilor citim că în Ierusa‑
lim erau şapte fraţi care s‑au apucat să facă o exorciza‑
re „în numele lui Iisus, pe Care Îl propovăduieşte Pa‑
72
vel”, doar că diavolul le‑a reproşat: „Pe Iisus Îl cunosc

şi pe Pavel îl cunosc, dar voi cine sînteţi?” Şi zicînd
acestea îndrăcitul s‑a năpustit asupra lor şi i‑a doborît
la pămînt, încît abia s‑au salvat fugind, goi şi plini de
răni (Fapte, capitolul 19). Din acest text datînd din se‑
colul I aflăm că exorcizările erau o practică răspîndi‑
tă în Ierusalim, dar mai aflăm un lucru foarte impor‑
tant, şi anume că nu oricine poate săvîrşi o exorcizare.
Exorcistul nu doar că poate eşua în încercarea sa, dar
poate să‑şi atragă furia diavolilor asupra sa.
Cea mai autoritară şi complexă sursă despre felul
în care decurgea o exorcizare în biserica primelor se‑
cole este chiar rînduiala de izgonire a duhurilor alcă‑
tuită de Sfîntul Vasile cel mare. Datînd din secolul al
IV‑lea, acest set de rugăciuni face parte pînă astăzi din
Corpul comun al rugăciunilor ortodoxe, regăsindu‑se
în Molitfelnicul editat de Sfîntul Sinod. Iniţial aces‑
te rugăciuni de exorcizare făceau parte din rînduia‑
la Botezului, dar cu timpul molitfele Sfîntului Vasile
au ajuns să fie citite ca ritual separat ce se face asupra
celor posedaţi de duhuri necurate. Botezul contem‑
poran păstrează un ritual prescurtat de exorcizare ca‑
re sfîrşeşte cu lepădarea de satana şi scuiparea lui de
trei ori. Există şi un alt set de rugăciuni de exorciza‑
re, la fel de autoritar, deşi mai puţin cunoscut şi care
aparţine Sfîntului Ioan Gură de Aur. Corelarea celor
73
două surse, provenite din aceeaşi perioadă istorică, ne

ajută să identificăm punctele comune şi să aflăm mai
multe despre modul în care se făceau vrăjile. rugăciu‑
nile de exorcizare provenite de la cei doi mari sfinţi,
cunoscuţi în epocă pentru erudiţia lor, nu doar că sînt
un etalon al felului cum trebuie să ne rugăm, ci iden‑
tifică şi elementele concrete a ceea ce era la acea vre‑
me un ritual vrăjitoresc. multe dintre aceste elemente
se regăsesc şi astăzi în arsenalul practicilor demonice,
aşa cum reiese din zvonurile populare răspîndite de
oameni care nicidecum nu sînt experţi în demonolo‑
gie şi vrăjitorie, dar vehiculează informaţii cunoscute
acum mai bine de 1500 de ani.
Biserica este împărăţia lui Dumnezeu în care dia‑
volul nu are putere. Prin credinţă şi împărtăşirea de
binecuvîntările lui Dumnezeu noi ne izbăvim de ata‑
curile brutale din partea demonilor. Atitudinea unui
creştin faţă de vrăji şi demoni este să nu se teamă,
dar nici să nu ia în derîdere, ştiind că doar prin harul
Domnului avem îndrăzneală asupra demonilor.
Trebuie să ştim că, odată cu încetarea persecutării
credincioşilor în rusia, oamenii au alergat nu doar la
Biserică, ci au căutat să readucă şi multe forme de ma‑
gie. Am putea spune că astăzi există o fascinaţie în faţa
vrăjilor şi a demonicului, manifestată prin recurgerea
la serviciile vrăjitorilor, cît şi prin producerea unei ade‑
74
vărate industrii de carte şi cinema avînd ca subiect ma‑

gia. Tema centrală în industria filmului şi a cărţii cu su‑
biecte oculte este existenţa unui demon bun care suferă
de pe urma prejudecăţilor oamenilor cu privire la de‑
moni. Acest mesaj se regăseşte şi în literatura şi desene‑
le animate adresate copiilor sub cinci ani, în care draco‑
nul sau drăcuşorul explicit este personajul nedreptăţit.
Toate acestea fac parte din formele intelectuale prin ca‑
re diavolul acţionează asupra minţii şi voinţei umane.
Atacul la nivelul minţii este cea mai subtilă şi mai
preţioasă formă de acţionare a duhurilor necurate asu‑
pra noastră. Din acest punct de vedere, mintea uma‑
nă nu are nici o clipă în care să nu fie ispitită de diver‑
se forme ale răului, iar dacă se află pe culmile virtuţii,
atunci e ispitită de slava deşartă care este otrava de‑
monilor pentru cei virtuoşi. În pilda despre seminţele
credinţei care cad pe pămînt bun, pe piatră sau lîn‑
gă drum, hristos spune următoarele cuvinte: „Iar cea
de lîngă drum sînt cei care aud, apoi vine diavolul şi
ia cuvîntul din inima lor, ca nu cumva, crezînd, să se
mîntuiască” (luca 8, 12). Iată că diavolul poate lua cu‑
vintele bune din inima noastră, aşa cum le‑a luat în
prima ispitire din inima Evei, de aceea Sfinţii Părinţi
vorbesc de „războiul nevăzut” sau „lucrarea lăuntri‑
că” pe care sîntem datori să le purtăm. răul oprit la
nivel de gînd nu se va materializa niciodată.
75
Orice om trebuie să aibă un control riguros asupra

felului în care îşi foloseşte darul vorbirii, aşa încît să
scoată din obicei orice formă de blestem şi invocare
a forţelor rele, ca nu cumva diavolul să găsească în
aceasta o îndreptăţire de a săvîrşi răul asupra altor oa‑
meni şi chiar asupra celui care blesteamă. Dacă cine‑
va se simte împovărat de legături şi obiceiuri rele, tre‑
buie să‑şi mărturisească păcatele şi să ceară ajutorul
Bisericii care, prin rugăciune şi împărtăşire cu Sfinte‑
le Taine, poate sfărîma orice blestem şi orice legătură
rea. Important e să nu ne pierdem niciodată speranţa
şi curajul, chiar dacă ar fi să colindăm iadul întreg,
ştiind că hristos este atotputernic şi atotbun.
21. Dumnezeu este tatăl naturii, de ce nu o
oprește în situații de calamități, atunci cînd
nimeresc sub același „val” mii și zeci de mii de
oameni? Sau de ce a creat Dumnezeu asemenea
forțe enorme, care pot distruge chiar?
TEOlOGIC vorbind, universul şi‑a pierdut armo‑

nia, şi forţele naturii au degenerat în stihii distrugătoa‑
re odată cu căderea lui Adam. Prin păcatul iniţial nu
doar omul a fost supus răului şi, în consecinţă, morţii,
ci şi întreg universul. Omul a fost poarta prin care ră‑
ul şi moartea au pătruns în univers, provocînd lucra‑
rea de coroziune care va sfîrşi prin distrugerea totală
a pămîntului şi a galaxiilor, pentru a fi reabilitate la
sfîrşitul veacurilor printr‑un gest divin, odată cu rea‑
bilitarea veşnică a omului prin învierea cea de obşte,
aşa cum scria despre aceasta Prorocul Isaia acum 2800
de ani (65, 17; 66, 22) şi cum a interpretat şi Aposto‑
lul Petru în a doua sa Epistolă Sobornicească (II Pe‑
tru 3, 13). Cu alte cuvinte, ideea surpării şi dispariţiei
77
universului aşa cum îl cunoaştem noi este o idee ca‑

re traversează întreaga tradiţie biblică, iar cercetările
ştiinţifice în domeniu şi spaimele umanităţii legate de
calamităţile şi derapajele naturii care se agravează de
la secol la secol nu fac decît să certifice prorociile.
Calamităţile naturale sînt rezultatul acţiunilor omu‑
lui şi au atît motive fizice, cît şi spirituale. universul
este în stăpînirea omului, şi tot ce se întîmplă cu el es‑
te condiţionat de libera voinţă a omului. Intervenţia
lui Dumnezeu în mişcările naturii ar însemna implicit
amestecarea Sa în acţiunile libere ale omului. Omul
exploatează şi îşi însuşeşte liber bogăţiile pămîntului,
explorează adîncurile şi cosmosul. Orgoliul omului
pare să fie mai mare decît resursele universului. Es‑
te adevărat că noi ne rugăm pentru buna întocmire a
văzduhului, pentru îmbelşugarea roadelor pămîntu‑
lui, pentru cei ce călătoresc pe uscat şi prin aer, adi‑
că cerem intervenţia lui Dumnezeu şi Îl rugăm să ar‑
monizeze stihiile pentru binele oamenilor. Însă aces‑
te intervenţii divine exprimă dorinţa şi alegerea celor
care se roagă, adică nu încalcă libera lor voinţă. Exis‑
tă însă şi o ordine universală care se întinde de la în‑
ceputul creaţiei şi pînă la sfîrşitul timpului, pe care
noi, ca unii cărora ne‑a fost dat să vieţuim o perioadă
scurtă de timp, nu o putem pricepe. Ordinea univer‑
sală îşi urmează cursul ei, în logica perisabilităţii de‑
78
scrisă mai sus şi noi nu ştim de ce unor oameni le es‑

te dat să devină victime ale calamităţilor naturale, iar
altora le este dat să trăiască în pace. Toate acestea sînt
judecăţi ascunse, şi o încercare de a le lămuri ne poa‑
te face uşor să greşim. la fel ca şi în cazurile acciden‑
telor rutiere, vinovat este un şofer, deşi se întîmplă ca
împreună cu el să moară şi alţi oameni nevinovaţi. Vi‑
na nu cade pe producătorul maşinii, ci pe cel care nu
a condus‑o cum se cuvine. Tot aşa este şi accidentul
cosmic comis de Adam în rai prin care întreg univer‑
sul a fost pus pe pista distrugerii, iar urmările sînt şi
cataclismele naturale despre care vorbiţi, şi dezechili‑
brele ecologice pe care omenirea le va resimţi de acum
încolo tot mai profund şi mai aproape.
22. Oamenii pedepsesc oameni, îi judecă, îi
închid în închisori, decid cît să stea acolo.
Cum Se uită Dumnezeu la asta?
P E D E P S I r E A oamenilor de către oameni face

parte din ordinea lumii decăzute. În condiţii ideale
pedeapsa nu există. Dacă vom urmări lumea anima‑
lă vom vedea că pedeapsa, manifestată prin atac sau
izgonirea din grup, este, de fapt, o formă de apărare.
Animalele din aceeaşi specie pedepsesc doar pe cei
care prezintă un pericol: masculul mai puternic îi ata‑
că pe cei mai slabi, adică îi pedepseşte şi le limitează
în acest fel acţiunile, doar pentru că ei reprezintă un
pericol pentru dominaţia sa. De pildă, se ştie că nici
cîinii, nici şerpii şi nici alte animale nu atacă un om
atîta timp cît nu sînt ameninţaţi. Aceeaşi logică o au şi
pedepsele la oameni: oamenii consideraţi periculoşi
ajung să fie limitaţi în acţiuni sau izolaţi. Pedeapsa es‑
te o formă primară de apărare. la oameni, pedeapsa
are două fundamente: moral şi juridic. Nu întotdeau‑
80
na faptele imorale constituie încălcări juridice şi nu

toate legile juridice reprezintă abateri morale. Avor‑
tul este o crimă morală care nu se pedepseşte juridic.
milioane de oameni de‑a lungul istoriei au fost legaţi
în lanţuri sau executaţi pentru faptul că au rostit un
cuvînt nepotrivit despre conducător sau nu au recu‑
noscut că împăratul este un zeu. Închisoarea şi teama
de pedeapsă rămîn şi astăzi uneltele de control ce‑
le mai eficiente. Este adevărat că societatea modernă
recurge tot mai des la amenzi, ceea ce descoperă tot
mai mult imoralitatea justiţiei, cînd o faptă conside‑
rată rea poate fi răscumpărată cu bani. Felul în care
pedepsele cu privarea libertăţii ajung să fie înlocuite
de armistiţii făcute în schimbul unei sume de bani nu
exclude o lume în care orice crimă va putea fi răscum‑
părată prin bani. Deşi acest lucru încă nu este prevă‑
zut de lege pentru anumite infracţiuni grave, cum ar
fi uciderea sau violul, este îndeobşte cunoscut că ast‑
fel de răscumpărări se practică la toate nivelurile şi
că anumiţi oameni reuşesc să evite detenţia în schim‑
bul unor sume de bani. Am făcut această introducere
pentru a evidenţia relativismul dreptăţilor umane şi
şubrezimea morală a pedepselor ce se aplică în nu‑
mele acestor dreptăţi.
Oamenii trăiesc după legile pe care tot ei şi le fac.
Dumnezeu pare să nu intervină în această ordine
81
schimbătoare. Nu intervine Dumnezeu nici atunci

cînd oamenii drepţi sînt pedepsiţi şi chiar executaţi
de cei păcătoşi. milioane de sfinţi au fost condamnaţi,
torturaţi şi executaţi fără ca Dumnezeu să intervină.
Voi spune mai mult: Însuşi Dumnezeu, atunci cînd S‑a
întrupat, a fost prins de oameni, judecat într‑un pro‑
ces nedrept, bătut şi executat în cel mai ruşinos mod
în prag de sărbătoare. De aceea hristos, atunci cînd
înşiruie virtuţile milei creştine, aminteşte şi de cerce‑
tarea celor din temniţe: „Flămînd am fost şi mi‑aţi dat
să mănînc, însetat am fost şi mi‑aţi dat să beau, străin
am fost şi m‑aţi primit, gol am fost şi m‑aţi îmbrăcat,
bolnav am fost şi m‑aţi cercetat, în temniţă am fost şi
aţi venit la mine” (matei 25, 35‑36).
hristos Se identifică cu cei închişi în temniţă, fără
a face vreo specificare cu privire la caracterul şi moti‑
vele detenţiei. zice: „închis am fost şi aţi venit la mi‑
ne” şi nu adaugă „am fost închis pe nedrept”. hris‑
tos, prin această afirmaţie, spulberă diferenţele dintre
deţinuţi: un criminal şi un sfînt devin egali în detenţie.
Ceea ce îi egalează este suferinţa. Privarea de liberta‑
te este cea mai mare suferinţă pentru fiinţa umană ca‑
re prin structura sa ontologică este liberă. Dumnezeu,
spre deosebire de legiuitorii acestei lumi, nu încal‑
că această libertate, ci alege să Se identifice cu oame‑
nii pedepsiţi şi să împartă suferinţa cu ei. Dar această
82
identificare în suferinţă şi pedeapsă ar fi o simplă ca‑

pitulare în faţa răului dacă nu s‑ar face în perspectiva
învierii şi a reabilitării veşnice, cînd păcătoşii vor trece
de‑a stînga, adică se vor pierde, iar drepţii de‑a dreap‑
ta, intrînd în bucuria veşnică.
Faptul că hristos nu Şi‑a făcut dreptate pe cruce
şi nu a coborît să Se răzbune pe judecătorii corupţi
de presiunile mulţimii este argumentul suprem al cer‑
titudinii învierii, al vieţii şi al fericirii veşnice. Dacă
Prorocul Isaia moare tăiat de viu cu fierăstrăul, iar ce‑
lui mai mare dintre cei născuţi din femeie, Botezăto‑
rul Domnului, i se taie capul din moftul unei dansa‑
toare şi dacă milioanele de mucenici, morţi în arenele
romane sau în lagărele siberiene, par să fie uitaţi de
Dumnezeu în suferinţa lor, rămîne o mare nedumeri‑
re pentru lumea justiţiară, stăpînită de pofte şi răzbu‑
nătoare, dar pentru cei credincioşi este încredinţarea
cea mai grăitoare a existenţei vieţii după suferinţă şi
moarte.
Întemeierea socială, morală sau filosofică a pedep‑
sei este un subiect complicat. De pildă, SuA au în grila
pedepselor pînă astăzi pedeapsa cu moartea. Au fost
cazuri cînd au fost executaţi oameni care mai tîrziu s‑a
dovedit a fi nevinovaţi. În aceste cazuri statele demo‑
cratice practică ceea ce se numeşte în justiţie „reabili‑
tare postmortem”. Această reabilitare morală nu mai
83
ţine de realităţile acestei lumi fizice, ci este o imitaţie

ciudată a puterii pe care doar Dumnezeu o are, adică
un fel de „mîntuire” butaforică, menită mai degrabă
să cureţe obrazul unei justiţii defectuoase, decît să fie
de folos mortului.
Biserica are şi ea un cod de legi şi de măsuri re‑
strictive. Totuşi nu veţi găsi în întregul corp de ca‑
noane, primele datînd din secolul I, nici o faptă ca‑
re se pedepseşte cu privare de libertate, pedepse cor‑
porale, muncă în folosul Bisericii sau răscumpărarea
cu bani sau bunuri. Din aceasta trebuie să deducem
respectul pentru demnitatea umană pe care îl arată şi
îl propovăduieşte Biserica Ortodoxă. Pedepsele Bise‑
ricii se aplică în sensul primordial al cuvîntului „pe‑
deapsă”, adică pedagogie, şi au ca scop oprirea fap‑
tei rele şi reabilitarea omului care, dintr‑un motiv
sau altul, a ajuns să comită un rău. Postul sau rugă‑
ciunea la anumite ore sînt măsuri prin care omul îşi
aminteşte de gravitatea faptei sale, pe de o parte, dar
sînt şi condiţiile optime în care trupul şi mintea ajung
la echilibru. un om armonizat nu va mai comite răul.
Este adevărat că răul există în lume şi că oamenii
răi ar fi şi mai răi dacă nu ar fi pedepsiţi prin lege.
Nu legitimitatea pedepsei trebuie să ne preocupe, căci
dacă nu încălcăm legea nu ajungem să fim pedepsiţi,
ci moralitatea legiuitorilor trebuie să fie un subiect
84
de discuţie. Dacă din sistemul de pedepse şi corecţie

practicat de stat lipseşte dimensiunea spirituală, le‑
gea se transformă în iad, în unealtă a nedreptăţii şi a
răfuielii între oameni.
23. De ce preoții poartă straie negre?
Nu EXISTă vreo prescripţie canonică prin care

negrul să fie impus în portul preoţilor. Canonul ca‑
re prevede modul de a se purta al preotului interzice
doar culorile aprinse şi ornamentele, broderiile cu aur
sau de alt fel pe haină. Adică haina trebuie să fie mo‑
nocromă şi neîmpodobită (Canonul 46 al Sfîntului Va‑
sile cel mare). Această condiţie nu are valenţe simbo‑
lice legate de însemnătatea culorilor, cum ar fi astăzi
negrul un simbol al doliului, ci stabileşte un cadru al
decenţei, ştiut fiind că în Antichitate, dar şi mai tîr‑
ziu, culoarea roşie sau anumite însemne brodate ex‑
primau apartenenţa aristocratică sau regală. În Im‑
periul Bizantin, cînd episcopii aveau demnitate mi‑
nisterială, mulţi preoţi erau furaţi de fastul Curţii şi
cădeau în mîndria de a se considera elită a Imperiu‑
lui. Prima ispită în materie de fudulie a fost şi rămî‑
ne vestimentaţia. Iată de ce Sfinţii Părinţi iau această
măsură de prevenire a fastului vestimentar şi interzic
86
hainele colorate şi ornamentate: „Orice lux şi împo‑

dobire trupească sînt străine de rînduiala şi aşezarea
preoţiei. Deci episcopii sau preoţii care pun pe ei hai‑
ne strălucitoare şi arătoase trebuie să se îndrepte, iar
dacă stăruie, să se supună mustrării” (Canonul 16 al
Sinodului VII Ecumenic, 787). Totuşi asceza în portul
de zi cu zi pare să fi împins preoţimea într‑un exces de
împodobire şi aurire a veşmintelor liturgice. Poate că
astăzi Sfinţii Părinţi ar hotărî o limitare în materie de
lux liturgic în acelaşi spirit în care au limitat luxul ves‑
timentar în viaţa de zi cu zi a preoţilor.
Culoarea neagră apare foarte tîrziu în Biserica noas‑
tră şi trebuie să ghicim că a venit pe filieră catolică.
Din literatura patristică şi iconografia veche nu reiese
că hainele preoţilor şi monahilor ar fi fost negre. haina
lungă, asemenea unei cămăşi care se îmbracă pe cap
sau se leagă la brîu parte peste parte, provine din me‑
diul monahal egiptean şi este o haină obişnuită pen‑
tru toţi bărbaţii orientali din acea vreme. Constituţiile
monahale păstrate pînă la noi descriu şi vestimentaţia
monahilor egipteni din secolul al IV‑lea, cînd s‑au pus
bazele monahismului de obşte păstrat în punctele sa‑
le esenţiale pînă astăzi. haina monahilor egipteni era
o cămaşă lungă îmbrăcată pe cap, încinsă cu o curea
de piele. Sfîntul Ioan Casian atribuie curelei de piele
un sens simbolic, acela de omorîre a patimilor, ase‑
87
menea pielii animalului mort. Despre culoare hainei

nu se spune decît că era nevopsită. haina putea fi de
lînă sau din altă ţesătură. Prin urmare avem în ico‑
nografie şi în literatura patristică monahi îmbrăcaţi în
haine maro, gri sau chiar albe. Culoarea hainei mona‑
hale, care a ajuns să fie haina tuturor preoţilor pînă
azi, nu are un sens simbolic şi nu a avut. Valoare sim‑
bolică are doar construcţia hainei, înfăşînd corpul ca
pe al unui prunc, iar căciuliţa obligatorie simbolizînd
nevinovăţia proprie pruncilor pe care trebuie să o aibă
un monah şi un preot. mînecile largi şi lungi din care
nu se văd mîinile simbolizează oprirea mîinilor de la
tot ce este rău.
Trebuie să mai spunem că interpretarea care se dă
culorii negre în popor, aceea de doliu, nu are nici o le‑
gătură cu tradiţia ortodoxă. În tradiţia liturgică orto‑
doxă albul este culoarea doliului şi a învierii, acestea
două nefiind separate în viziunea creştină. De aceea
tipicul înmormîntării preoţilor prevede ca slujitorii să
se îmbrace în alb, nu în negru. De aceea sensurile sim‑
bolice ale negrului din hainele preoţeşti trebuie exclu‑
se, pentru simplul fapt că Biserica nu prevede doliul,
aşa cum scrie şi Apostolul Pavel şi ale cărui cuvinte se
citesc în cadrul rînduielii înmormîntării.
Dezvoltarea industriei face ca astăzi o ţesătură vop‑
sită să nu mai fie un lux. Chiar şi o vopsire în negru a
88
ţesăturilor produse manual ar fi fost o bătaie de cap şi

o cheltuială în plus pentru monahii din pustia Egip‑
tului. De aceea hainele lor erau simple şi nevopsite,
recomandare care s‑a transmis şi preoţilor. Astăzi în‑
să culoarea neagră pare o culoare de nedorit, deşi în‑
tr‑o lume tot mai colorată ea ajunge să fie o provoca‑
re. Orice monah şi preot resimt provocarea vizuală pe
care o reprezintă hainele lor. În acest sens, căutarea cu
orice preţ de a nu ieşi în evidenţă prescrisă de canonul
cu privire la vestimentaţia preotului capătă în lumea
de azi noi valenţe.
24. De ce e în firea omului să vrea mereu ceea
ce nu are și să se compare cu alții? Cum se
manifestă invidia la bărbați și cum se manifestă
la femei?
INVIDIa este rădăcina tuturor relelor şi nu are

gen, deoarece este improprie firii omeneşti, avînd ori‑
gine demonică. Alături de avariţie, invidia este con‑
siderată o patimă împotriva firii umane deoarece nu
satisface nici o necesitate firească. Dacă oamenii ar fi
fost invidioşi din fire, omenirea ar fi fost sortită pieirii,
ea ar fi dispărut demult. Experienţa ne arată că marea
majoritate a oamenilor nu sînt invidioşi, avînd capa‑
citatea de a se bucura de succesele celorlalţi şi de a lu‑
cra alături de alţi oameni la un scop comun. Invidioşii
sînt excepţiile cunoscute de toţi şi, de regulă, ei ne con‑
duc. Satisfacţia pe care o au invidioşii de la ocuparea
unor locuri de frunte sau funcţii‑cheie temperează ră‑
utatea lor care altfel s‑ar manifesta prin acte ucigaşe.
Dacă veţi urmări traseul de ascensiune a unor condu‑
90
cători veţi vedea că, de cele mai multe ori, drumul lor
trece peste suferinţa altor oameni pe care i‑au trădat
sau i‑au înlăturat pe diferite căi, fără a‑şi pune proble‑
ma că acei oameni au ajuns în mizerie, în închisori sau
şi‑au pierdut familia – această nepăsare şi răceală are
în sine germenele uciderii şi, în termeni biblici, este o
formă latentă de asasinat.
Invidia este sinonimă cu uciderea şi minciuna de‑
oarece exprimă esenţa demonicului, care este „minci‑
nos şi ucigaş de oameni dintru început”. Din invidie
satana a atentat la tronul lui Dumnezeu şi a căzut din
cer. Tot din invidie i‑a ispitit mai apoi pe Adam şi pe
Eva în rai pentru a‑i lipsi de strălucirea pe care el, dia‑
volul, o pierduse. Cu alte cuvinte, i‑a atras în moarte
pe primii oameni prin minciuna sa. Din invidie cain
l‑a ucis pe fratele său Abel. În cele din urmă, tot din
invidie, arhiereii şi cărturarii poporului iudeu l‑au
dat pe hristos la moarte.
Nu este nimic omenesc în invidie. Puseurile de in‑
vidie pe care oricine poate să le aibă nu reprezintă por‑
niri fireşti, ci sînt tentative demonice de a ne pîngări,
pornindu‑ne împotriva aproapelui nostru. Observaţi
că invidia nu se îndreaptă asupra a ceea ce este rău şi
urît, ci rîvneşte să pună capăt, să înlăture, să ascundă
ceva ce i se pare bun şi frumos. Oare nu este această
dorinţă îndrăcire curată? Cum să urăşti şi să doreşti
91
să dispară cel bun, cel cuminte, cel frumos şi înţelept?

Cum este să nu ai pace, să nu ai bucurie cînd cineva
străluceşte prin darurile şi osteneala sa, aducînd bu‑
curie tuturor? Oare nu Dumnezeu Se proslăveşte în
cel bun şi talentat? Oare nu Dumnezeu l‑a făcut pe cel
frumos şi înţelept? Iar dacă tu ajungi să cauţi căi prin
care să murdăreşti frumuseţea şi faptele lor bune, oare
nu faci tu lucrarea diavolului, care fără vreo altă prici‑
nă, decît invidia, urăşte omul?
Invidia apare pe fondul altor păcate şi neajunsuri
pe care omul le practică şi le creşte în inima sa. Invidia
este încununarea tuturor relelor, de aceea ea nu vi‑
ne singură. Atunci cînd sîntem ispitiţi să invidiem pe
cineva, să căutăm în adîncul sufletului nostru adevă‑
ratul motiv pentru care am căzut atît de jos. Să ne te‑
mem de noi înşine cînd vom ajunge să devenim o uşă
deschisă pentru duhul ucigaş al invidiei. Să ne amin‑
tim că toţi sîntem ai lui Dumnezeu şi nimic din ce sîn‑
tem nu este opera noastră: nici statura, nici forma şi
culoarea ochilor, nici frumuseţea părului, nici profun‑
zimea sau melodicitatea vocii, nici agerimea minţii,
ci toate sînt daruri dumnezeieşti. Atît la tine, cît şi la
celălalt. Să ne bucurăm de cel ce cîntă, la fel cum ne
bucurăm de cel puternic, de cel înţelept şi de cel fru‑
mos, de cel milostiv şi de cel care se roagă, de cel care
zideşte şi de cel care creşte roadele pămîntului pentru
92
noi, de cel bogat şi de cel iubit de mulţime, de fiecare

să ne bucurăm ştiind că lumea toată este rodul conlu‑
crării oamenilor talentaţi şi harnici, de pe urma cărora
avem şi noi ceea ce avem. Dumnezeu a murit pentru
noi ca noi să nu ne mai invidiem.
25. De ce în Biblie șirurile genealogice conțin
doar nume de bărbați? Nu este aceasta o
nesocotire a femeii?
ESTE ADEVărAT că genealogiile biblice se fac

pe linie paternă. Însă Noul Testament, care nu în za‑
dar este deschis de evanghelistul matei cu enumera‑
rea spiţei lui Iisus hristos, face referire, printre şirul
de bărbaţi, la trei femei şi la maica Domnului, puru‑
rea Fecioara maria. Vă veţi mira să aflaţi că printre
aceste trei femei nu se numără nici Sarra, nici rebeca
şi nici vreo altă femeie virtuoasă din neamul împără‑
tesc al lui hristos. Criteriul ales de Sfîntul matei a fost
cu totul altul. Astfel, în genealogia lui mesia Cel pro‑
rocit iudeilor şi mîntuitorul lumii, apar numele a do‑
uă femei desfrînate, Tamar şi rahav, şi se face pome‑
nirea mamei lui Solomon, fiul marelui David, pe care
evanghelistul nu o numeşte pe nume, ca pe celelalte,
ci o numeşte „femeia lui urie”, aducînd astfel amin‑
te că Berşeba, soţia generalului urie, a devenit femeia
94
lui David după ce acesta a comis fărădelegea violului

şi l‑a ucis pe urie trimiţîndu‑l într‑o luptă din care nu
avea nici o şansă să se întoarcă viu.
Aşadar, prima Evanghelie, care deschide Noul Tes‑
tament, singura scrisă în limba ebraică, adresată expli‑
cit evreilor, pentru că celelalte au fost scrise în greacă,
începe cu Genealogia lui hristos şi aminteşte, pe lîngă
bărbaţi, numele a două femei păcătoase şi o femeie de
care se leagă un grav păcat al marelui Proroc David,
pe care evreii îl considerau la acea vreme mai mare şi
decît moise, deoarece acesta fusese şi împărat şi a pur‑
tat numeroase războaie din care a ieşit de fiecare dată
învingător. Orgoliul evreilor îi făcea să se creadă mai
buni decît toţi oamenii pămîntului. Pentru a tempe‑
ra această atitudine trufaşă Sfîntul evanghelist matei,
insuflat de Duhul Sfînt, le aduce aminte evreilor isto‑
ria lor de la Avraam pînă la hristos, Care este plini‑
rea legii şi a prorocilor. Sensul pomenirii celor trei fe‑
mei este unul singur, acela de a‑i smeri pe evrei, adu‑
cîndu‑le aminte că tot neamul omenesc zace în păcat,
iar ei nu sînt o excepţie. hristos a venit pe pămînt să
mîntuiască pe cei păcătoşi, de aceea nu Se ruşinează a
avea în neam femei păcătoase, pe care Duhul Sfînt nu
doar că nu le ascunde, ci le scoate în faţă chiar la înce‑
putul cărţii Bunei Vestiri. Prin această pomenire, Sfîn‑
tul matei anunţă restaurarea tuturor păcătoşilor care
95
se face prin hristos. le aduce aminte că pînă şi mare‑

le David, cu care se mîndreşte tot neamul evreiesc, a
săvîrşit un mare păcat, dar a fost iertat de Dumnezeu
prin Prorocul Natan.
Cu alte cuvinte, prin această genealogie îndrăzneaţă,
evanghelistul matei anunţă epoca iertării care se re‑
varsă de acum peste toată făptura, atît peste bărbaţi,
cît şi peste femei, atît peste evrei, cît şi peste toate nea‑
murile pămîntului.
26. E bine să credem în zodii? Multe canale de
televiziune și radio transmit zilnic horoscopul
și mulți oameni iau seama la prevederile astrale.
Există chiar sfaturi cu privire la potrivirile
dintre zodii și foarte des auzi replici de genul
„ce să faci, așa‑s leii” sau „așa‑s racii”, „e taur
și nu te va ierta” etc. Ne influențează astrele
în vreun fel destinul? Ce crede Biblia despre
astrologie, avînd în vedere că nașterea lui Hristos
a fost vestită de o stea și că magii au fost primii
care au venit să I se închine? Putem spune că
întîmplarea cu apariția stelei la Nașterea lui
Iisus și închinarea magilor sînt o acreditare a
astrologiei din partea lui Dumnezeu?
ASTrOlOGIA, ca precursoare a astronomiei, es‑

te un domeniu de studiu care, pînă la un punct, poa‑
te descoperi grupuri de fenomene naturale şi relaţiile
dintre ele. Că schimbările ce se întîmplă în cer au o
influenţă asupra a ceea ce se întîmplă pe pămînt este o
97
observaţie ce se verifică şi urmărirea cerului este o în‑

deletnicire foarte veche o spune şi hristos: „Făţarnici‑
lor, faţa cerului ştiţi s‑o judecaţi, dar semnele vremilor
nu puteţi!” (matei 16, 3). Bătrînii noştri ştiau cun va fi
iarna, cînd va ploua, dacă va fi sau nu roadă. Fenome‑
nele naturale influenţează natura. Totuşi de aici pînă la
a susţine că stelele influenţează şi chiar condiţionează
destinele umane este mult. Omul este singura făptură
din univers care nu acţionează doar în baza legităţilor
naturale, ci are şi voinţă liberă şi raţiunea de a depăşi
ordinea naturii, aşa încît zboară fără a avea aripi, se scu‑
fundă fără a avea bronhii şi iese din atmosferă în spaţiu
încălcînd legea gravitaţiei. Influenţa stelelor iraţionale
asupra omului raţional nu depăşeşte influenţa pe ca‑
re o au asupra noastră frigul sau căldura, întuneri‑
cul sau lumina. Celelalte potriviri şi sisteme de rela‑
ţionare dintre stele şi oameni nu ţin atît de domeniul
observaţiilor, cît de domeniul credinţelor. Faptul că
multe afirmaţii din zona astrologiei se reflectă astăzi
în viaţa oamenilor se datorează anume credinţei, ştiut
fiind că orice credinţă generează un anume comporta‑
ment. Adică, dacă cineva crede că el este leu sau taur,
se va comporta ca un leu sau un taur.
Apariţia stelei la Naşterea lui hristos şi închinarea
magilor au un înţeles mult mai profund decît acela de
a acredita astrologia. În Biblie nu există contradicţii,
98
dar există multe momente paradoxale care ne provoa‑

că să gîndim. De ce în tot Vechiul Testament nu apare
nici o stea, ci doar îngeri, iar Naşterea lui mesia, ca‑
re este împlinirea tuturor prorociilor vechi şi încunu‑
narea aşteptărilor poporului evreu, este vestită de o
stea? Potrivit interpretărilor Sfinţilor Părinţi, închina‑
rea magilor anunţă convertirea păgînilor şi faptul că
hristos a venit să mîntuiască nu doar poporul evreu,
ci pe toţi oamenii, indiferent de naţionalitate. Steaua
arătată la Naşterea lui hristos nu este o stea obişnuită,
ci o făptură raţională care îi povăţuieşte pe magi în de‑
cursul a doi ani.
Iată cîteva argumente pe care le desprindem din
Scriptură şi care susţin afirmaţia că steaua arătată la
Naşterea lui hristos nu este o stea obişnuită, ci o făp‑
tură raţională care nu se supune legilor naturale du‑
pă care există şi se mişcă stelele. Primul argument
este durata călătoriei după călăuzirea stelei: doi ani.
De unde reiese această durată? Din vîrsta copiilor
executaţi de Irod. Din Evanghelie aflăm că, după ce
i‑a chemat pe magi la sine şi i‑a întrebat cele cu pri‑
vire la stea şi vestea despre naşterea lui mesia, Irod a
poruncit să fie tăiaţi toţi pruncii de parte bărbătească
cu vîrsta de pînă la doi ani. Irod, care se temea să fie
destituit de mesia, a vrut să se asigure în acest fel că
Pruncul va fi ucis, pentru aceasta el porunceşte uci‑
99
derea nu doar a pruncilor născuţi în acele zile, ci a tu‑

turor pruncilor născuţi din momentul apariţiei stelei,
adică pînă la doi ani. Atît a durat drumul magilor din
Persia pînă la Betleem. Durata drumului, care se fa‑
ce în special ziua, căci noaptea călătorii se odihnesc,
oferă al doilea argument care susţine natura raţională
a stelei: steaua se vede şi ziua şi se opreşte din mers
atunci cînd magii se odihnesc. Al treilea argument es‑
te traiectoria drumului, care nu se face de la răsărit
spre Apus, aşa cum e drumul stelelor pe cer, ci invers.
În sfîrşit, Evanghelistul scrie: „şi iată, steaua pe care o
văzuseră în răsărit mergea înaintea lor, pînă ce a ve‑
nit şi a stat deasupra, unde era Pruncul” (matei 2, 9).
Care dintre stele poate să coboare pînă pe pămînt, la
o distanţă de milioane de ani‑lumină, şi să stea dea‑
supra unui prunc? Sigur că şi dimensiunile şi natura
stelei evanghelice descoperă că nu avem de a face cu
o stea obişnuită, ci cu o minune dumnezeiască. Deoa‑
rece Dumnezeu nu face minuni gratuite şi nu are ne‑
voie să creeze noi obiecte şi fenomene pentru a comu‑
nica un mesaj, trebuie să deducem că această stea este
o făptură raţională, adică un înger (tradiţia ortodoxă
îl identifică pe Arhanghelul Gavriil, vestitorul naşterii
Domnului), care se arată magilor în forma în care erau
ei obişnuiţi să primească şi să ghicească mesajele ce‑
rului, adică de stea.
100
27. Dacă toți ne naștem cu păcatul originar,
înseamnă că nu avem nici o șansă să fim așa
cum ne vrea Dumnezeu. Cum este posibil să
moștenești un păcat pe care l‑a făcut altcineva și
ce vină avem noi pentru ce a făcut Adam în Rai?
Sau botezul șterge acest păcat primordial?
TEmA PăCATuluI primordial a fost subiec‑

tul unor polemici ample începînd cu secolul al IV‑lea.
După primul Sinod Ecumenic care a avut loc la Nice‑
ea în 325, în Imperiul roman se creează cadrul priel‑
nic pentru dezbateri doctrinare şi filosofice. Polemicile
dintre filosofii care reprezentau diverse şcoli şi filoso‑
fii creştini, care puteau fi monahi, episcopi sau demni‑
tari, constituiau unul dintre spectacolele vremii, ală‑
turi de alergările de cai şi competiţiile sportive. Înce‑
tarea prigoanei asupra creştinilor face ca răspîndirea
scrierilor cu caracter catehetic sau apologetic să aibă
o acoperire mai mare şi mai susţinută. Astfel schim‑
bul de replici acoperă arii geografice din ce în ce mai
101
mari. De pildă, putem citi astăzi scrisorile lui Ioan Gu‑

ră de Aur, patriarhul Constantinopolului, către papa
romei Inocenţiu sau omiliile Sfîntului Afraat din Per‑
sia. Abundenţa operelor scrise provenind din acea pe‑
rioadă şi care au ajuns pînă la noi arată o înflorire a li‑
teraturii creştine pe toate palierele sociale şi de toate
genurile: catehetic, omiletic, apologetic şi imnografic
sau liturgic.
În acest context are loc şi polemica despre păcatul
originar, avînd ca protagonişti nume sonore precum
Fericitul Augustin, Ioan Casian şi, mai puţin cunoscu‑
tul azi, dar celebru în epocă, Pelagius. Era nevoie de
trei nume ca să reprezentăm cele trei viziuni asupra
păcatului originar: 1) Toţi oamenii se nasc păcătoşi de‑
oarece moştenesc păcatul lui Adam, este părerea Feri‑
citului Augustin care a rămas pînă azi la romano‑ca‑
tolici; 2) Oamenii nu moştenesc păcatul lui Adam, ci
doar urmările păcatului, este părerea lui Ioan Casi‑
an şi a Bisericii Ortodoxe pînă azi şi 3) Oamenii nu
moştenesc nici păcatul şi nici urmările păcatului, ci se
nasc în starea pură în care a fost făcut Adam şi alege‑
rea între Dumnezeu şi diavol este rezultatul liberului
arbitru, este părerea lui Pelagius, care a creat un întreg
curent în epocă, ajungînd să fie respins de Biserică,
mai ales pentru doctrina sa prin care susţinea că omul
102
nu are nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a săvîrşi

binele, omul fiind bun din fire.
Ca urmări ale păcatului teologii ortodocşi enume‑
ră nevoia de hrană şi alte instincte, vulnerabilitatea în
faţa bolii, oboseala şi nevoia de somn, creşterea de la
mic la mare care sfîrşeşte cu bătrîneţea şi moartea, adi‑
că perisabilitatea trupului. Dincolo de aceste înclinaţii
şi însuşiri naturale, voinţa omului este capabilă să în‑
vingă păcatul şi să atingă culmile nevinovăţiei şi ale
curăţeniei arătate de maica Domnului.
Botezul nu are ca scop iertarea păcatului originar,
pentru că un astfel de păcat există doar în teologia ro‑
mano‑catolică, după cum am spus. Botezul este legă‑
mîntul omului cu Dumnezeu prin care primeşte plină‑
tatea harului ce se manifestă mai ales prin deschiderea
minţii către tainele lui Dumnezeu şi împărtăşirea de
lucrarea harică a Bisericii prin jertfa euharistică şi alte
lucrări sfinţitoare care se fac spre mîntuirea noastră.
28. Faptul că Dumnezeu cunoaște dinainte viața
și faptele noastre nu înseamnă oare că avem totul
predestinat? Sau există lucruri predestinate,
hotărîte de Dumnezeu că trebuie să se întîmple,
și altele care depind de alegerea noastră? De ce
spunem că un om are o vocație, o chemare? Dacă
există destin, care parte din viața noastră este
deja gîndită?
PENTru a lămuri tema predestinării voi alege un

destin biblic foarte cunoscut. Cel mai controversat per‑
sonaj din istoria sfîntă este, fără îndoială, Iuda. În ce
măsură trădarea lui Iuda a fost predestinată şi ce s‑ar
fi întîmplat dacă Iuda nu trăda este o temă care a trezit
multe mituri, între care şi o variantă modernă care s‑a
vîndut foarte bine, aşa‑zisa „Evanghelie după Iuda”.
Personajul istoric Iuda, zis şi Iscarioteanul, apos‑
tol dintre cei doisprezece, a fost prevestit în mai multe
rînduri în Cartea Prorocului Ieremia şi în psalmii Pro‑
rocului David, oferindu‑se detalii foarte exacte despre
104
moartea sa, despre momentul discuţiei dintre hristos

şi el la Cina cea de Taină, precum şi despre cei treizeci
de arginţi şi faptul că ei nu au fost lăsaţi în vistieria
Templului, fiind preţ de sînge, ci au fost daţi ulterior
ca plată pentru țarina olarului.
În timpul Cinei celei de Taină, hristos îi spune din‑
tr‑odată lui Iuda: „Cel ce va întinde mîna cu mine în
blid, acela mă va vinde.” hristos încearcă astfel să‑l
oprească pe Iuda de la planul său, folosind o replică
din Psalmii lui David pe care Iuda cu siguranţă trebu‑
ia să o ştie. Iată cuvintele lui David despre momentul
petrecut la Cina cea de Taină, scrise cu 1.100 de ani mai
devreme: „Cel ce a mîncat pîine împreună cu mine,
acela a întors călcîiul împotriva mea” (Psalmi 40, 9).
Prin folosirea unei referinţe scrise în proroci, hristos a
urmărit un singur lucru în raport cu Iuda: să‑l oprească
de la planul său. hristos nu ar fi folosit un citat biblic
pentru a‑l atenţiona dacă nu ar fi ştiut că Iuda cunoaşte
acel citat din Psalmi. Faptul că Iuda nu renunţă la pla‑
nul său de trădare nu este rezultatul necunoaşterii lui,
ci al împietririi şi al vicleniei. El chiar se preface că nu
ştie la cine Se referă hristos şi reproşează: „Poate eu,
Doamne?”
Evanghelistul Ioan, autorul ultimei Evanghelii scri‑
se, spune că hristos ar fi rupt pîine la Cina cea de Taină
şi l‑a servit primul pe Iuda. Acest gest se face în cheia
105
aceleiaşi prorocii din Psalmi, hristos adăugînd: „Ceea

ce ţi‑ai pus în plan să faci, fă mai curînd.” Iată pîinea
şi iată trădătorul! momentul însă ne va părea şi mai
profund dacă vom şti că în tradiţia iudaică de atunci,
gestul de a fi servit cu prima bucată de cel mai mare
însemna binecuvîntare. Astfel hristos îi arată lui Iuda
respect şi binecuvîntare, zicîndu‑i totodată că ştie ce
şi‑a pus în gînd. Tot de la Ioan aflăm că Iuda a fost cel
care, de cu zi, a fost trimis să cumpere bucatele şi cele
de trebuinţă pentru cină, deoarece la el era punga de
obşte. Trădătorul, cel frămîntat de planul său nedrept,
este trimis să cumpere mîncare pentru a mînca împre‑
ună cu Cel pe care Îl va vinde. hristos face acest lucru
cu acelaşi scop de salvare, El îi dă timp lui Iuda să gîn‑
dească, oferindu‑i toată încrederea, mai întîi prin fap‑
tul de a‑i încredinţa punga cu arginţi din care mîncau
toţi ceilalţi apostoli.
Aşadar, Iuda a avut mai multe ocazii de a renunţa
la planul său. Dacă pînă la Cină el era măcinat doar de
propria conştiinţă, măcinarea fiind agravată de încre‑
derea pe care i‑a dat‑o hristos încredinţîndu‑i punga,
dar şi de vremea în care a hălăduit singur prin piaţă
avînd condiţia prielnică pentru a gîndi, la Cină Iuda
cunoaşte explicit că planul său de vînzare nu este unul
spontan, ci îndeplineşte planul prorocesc, iar el este
vînzătorul despre care a citit de atîtea ori în proroci.
106
Cu această convingere el iese de la cină şi aleargă la ar‑

hierei să pregătească trădarea.
S‑ar părea că aici soarta de trădător a lui Iuda s‑a
încheiat. Trădarea a avut loc, banii au fost luaţi şi
soldaţii vin să‑l lege pe hristos. E noapte în grădi‑
nă şi la lumina făcliilor toţi bărbaţii seamănă între ei:
poartă aceleaşi haine, bărbi. Soldaţii nu‑l cunosc pe
Iisus pentru că treaba lor e să fie soldaţi, nu să umble
prin pieţe să asculte predicatori. Nici la sinagogă nu se
duc. De aceea ei s‑au înţeles cu Iuda să le arate el care
dintre cei doisprezece este Iisus. Iuda şi aici vrea să‑şi
păstreze imaginea de nevinovat, vrea ca totul să pară
un arest la care el nu a avut nici un amestec. De aceea
el propune un semn perfid: „Cel pe care Îl voi săruta,
Acela este.” Şi iată că Iuda se apropie de hristos şi Îl
sărută, crezînd că misiunea lui s‑a încheiat. Trădarea
e săvîrşită, soldaţii sînt pregătiţi să‑l lege pe Cel nevi‑
novat pentru a‑l duce la moarte. Totul este gata. Pro‑
rocia s‑a îndeplinit. Avem trădătorul şi Îl avem pe Cel
trădat. Planul mîntuirii lumii s‑a înfăptuit, prorociile
s‑au adeverit. Dar ce face hristos? hristos mai încear‑
că o ultimă salvare a lui Iuda. În timp ce trădătorul Îl
sărută, El îi şopteşte la ureche: „Prietene, cu sărutare
vinzi tu pe Fiul Omului?” Prin această întrebare hris‑
tos de fapt îi spune: „Nu te speria, s‑a întîmplat ceea ce
trebuia să se întîmple. Nu sînt supărat pe tine, căci nu
107
acum am aflat de trădarea ta, ci o ştiam de la începu‑

tul lumii. Dar asta nu m‑a împiedicat să te fac apostol
şi să‑ţi arăt toată încrederea mea, pînă în ultima clipă.
Fapta ta nu schimbă dragostea mea. Nu îţi port pică,
rămîi prietenul meu, nu te teme. Întoarce‑te, du‑te cu
ceilalţi şi aşteptaţi împreună învierea mea. mă voi în‑
toarce.” hristos ştia că şi Petru se va lepăda de El şi toţi
ceilalţi se vor ascunde de frică, dar iubirea îi va întoar‑
ce şi îi va reabilita ca apostoli prin care omenirea a pri‑
mit Evanghelia.
Dar Iuda nu ascultă acel ultim glas, se lasă măcinat
de disperare şi se pierde.
Destinul lui Iuda, un destin prorocit şi îndeobşte cu‑
noscut, arată că Dumnezeu poate îndeplini orice plan
fără a afecta voinţa liberă a omului şi fără a pierde pe
cel păcătos. Destinul lui Iuda este legat de taina mîntu‑
irii nu prin conştiinţa lui că trădează pentru a realiza o
prorocie, ci prin libera lui voinţă mişcată de iubirea de
arginţi. Cu toate acestea, Dumnezeu intervine de mai
multe ori pentru a‑l opri. Dumnezeu doreşte mîntuirea
tuturor păcătoşilor şi Iuda nu este o excepţie. Spînzu‑
rarea şi pierderea lui Iuda nu sînt un destin, ci o alege‑
re. Trădarea lui Iuda care a făcut parte din planul mîn‑
tuirii s‑a realizat, hristos era legat pentru a fi dus la
moarte. În acel moment Iuda era viu şi liber. Aş spune
mai mult, în acel moment Iuda era în braţele lui hris‑
108
tos, sărutîndu‑l. Totuşi Iuda se smulge din braţele Iu‑

birii absolute şi fuge să se spînzure. El nu a putut pri‑
mi iertarea lui hristos, pentru că nu avea experienţa
iubirii. Pentru a primi iubirea cuiva trebuie tu însuţi să
fii capabil de iubire. Ceea ce l‑a pierdut pe Iuda nu au
fost prorociile, ci lipsa lui de iubire.
29. Ce a scris Iisus pe nisip?
hrISTOS scrie „ceva” pe nisip în Evanghelia du‑

pă Ioan, scena judecăţii femeii adulterine: „Şi au adus
la El fariseii şi cărturarii pe o femeie, prinsă în adulter
şi, aşezînd‑o în mijloc, au zis lui: Învăţătorule, aceas‑
tă femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter; iar
moise ne‑a poruncit în lege ca pe unele ca acestea să
le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici? Şi aceasta ziceau,
ispitindu‑l, ca să aibă de ce să‑l învinuiască. Iar Iisus,
plecîndu‑Se în jos, scria cu degetul pe pămînt. Şi stă‑
ruind să‑l întrebe, El S‑a ridicat şi le‑a zis: Cel fără de
păcat dintre voi să arunce cel dintîi piatra asupra ei. Ia‑
răşi plecîndu‑Se, scria pe pămînt. Iar ei auzind aceasta
şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul cîte unul, înce‑
pînd de la cei mai bătrîni şi pînă la cel din urmă, şi a
rămas Iisus singur şi femeia, stînd în mijloc. Şi ridicîn‑
du‑Se Iisus şi nevăzînd pe nimeni decît pe femeie, i‑a
zis: Femeie, unde sînt pîrîşii tăi? Nu te‑a osîndit nici
unul? Iar ea a zis: Nici unul, Doamne. Şi Iisus i‑a zis:
110
Nu te osîndesc nici Eu. mergi; de acum să nu mai pă‑

cătuieşti” (Ioan, capitolul 8).
Eu cred că hristos S‑a aplecat şi scria pe pămînt în
momentul cînd cărturarii şi fariseii tocmai au iniţiat
un proces de judecată pentru a Se delimita astfel de ei.
hristos Se întoarce cu spatele la judecători şi Se pre‑
face că are treabă. De fapt El Se fereşte să aibă un con‑
tact vizual cu femeia învinuită, e ca şi cum un părinte
se preface că nu vede ce a făcut rău copilul său. hris‑
tos nu scrie nimic pe pămînt, e doar felul lui de a le
arăta fariseilor şi cărturarilor că nu doreşte să ia par‑
te la judecata lor. Cînd judecătorii insistă, hristos Se
ridică şi le spune explicit poziţia Sa: „Cel dintre voi
care este fără de păcat să arunce piatra.” zicînd aces‑
tea, hristos Se apleacă iarăşi şi Se joacă în nisip. hris‑
tos imită jocul dezinteresat al unui copil. El Îşi ascun‑
de privirea pentru ca femeia păcătoasă să nu se simtă
stînjenită de sfinţenia şi bunătatea lui. Poate că hris‑
tos a lăcrimat atunci şi S‑a întors cu spatele să nu fie
văzut. Nu ştim. Dar este clar că hristos S‑a prefăcut a
nu vedea femeia şi S‑a ferit să o privească pentru ca
ea să nu se ruşineze. După ce toţi pîrîşii şi judecăto‑
rii s‑au dus, unul cîte unul, şi femeia a rămas singu‑
ră, hristos Se ridică de jos şi Se întoarce spre ea. Abia
atunci, cînd judecata a fost anulată şi femeia salvată,
hristos Se întoarce spre ea şi o priveşte. Acum în ochii
111
femeii nu mai era groaza de dinaintea execuţiei, ci bu‑

curia iertării. În această stare o întîmpină Iisus şi o în‑
treabă: „Femeie, unde sînt pîrîşii tăi? Nu te‑a osîndit
nici unul?” O zice ca şi cum nu El i‑a alungat pe toţi, ci
parcă îndreptarea din inima ei ar fi făcut această mi‑
nune. Desigur că hristos nu a scris nimic pe nisip, to‑
tul a fost un joc al Iubirii, dar dacă cineva doreşte cu
tot dinadinsul să creadă că pe nisip s‑a scris ceva de
taină, are şi acela dreptate: pe nisip s‑a scris: „Iertaţi şi
vi se va ierta.”
30. Cum e Împărăția Domnului?
MaI ÎNTÎI, Împărăţia lui Dumnezeu este lumină.

Apoi este Iubire. lumina şi iubirea sînt nedespărţite,
căci lumina este partea văzută a Iubirii. lumina des‑
coperă culorile, de aceea cred că Împărăţia Domnu‑
lui este colorată şi frumoasă. Frumuseţea este bineîn‑
miresmată şi miresmele sînt de multe feluri, aşa cum
sufletele oamenilor sînt diferite. miresmele raiului
sînt miresmele sfinţilor amestecate cu adierile flori‑
lor. Acolo nu mai există sus şi jos, aproape şi depar‑
te, ci toate sînt la îndemînă şi orice dorinţă are viteza
gîndului. Dorinţele toate sînt bune, nu mai este dure‑
re, nici întristare, nici suspin. În Împărăţia Domnului
nu există despărţire. Imaginaţi‑vă că niciodată nu vă
veţi despărţi de cei dragi şi prin puterea gîndului i‑aţi
putea întoarce pe cei pierduţi, aceasta este Împărăţia
Domnului. Însuşi Domnul este lumina şi Iubirea din
care şi prin care sînt toate, de aceea Împărăţia lui este
fără de sfîrşit, aşa cum El este veşnic.
113
31. Dumnezeu Se arată?
DUMNEZEU S‑a arătat Apostolului Pavel pe

drumul spre Damasc şi Se arată în continuare multor
oameni. Prorocul David repetă în psalmi de mai mul‑
te ori rugămintea care pare să fie un refren victorios:
„Arată faţa Ta (sau străluceşte faţa Ta) peste noi şi ne
vom mîntui!” (Psalmi 30, 16; 79, 4‑8‑20). Aşa se roagă
doar un om care l‑a văzut pe Dumnezeu. Prorocii Ve‑
chiului Testament, dar şi apostolii, stăteau de vorbă
cu Dumnezeu. Putem sta alături de Dumnezeu fără să
ne dăm seama, aşa cum stăteau evreii în faţa lui hris‑
tos. Prezenţa lui hristos era atît de smerită, încît a fost
nevoie ca El să Se schimbe la faţă în muntele Taboru‑
lui pentru ca îndoiala să nu‑i biruie pe ucenici în zile‑
le răstignirii. Faptul că hristos îl îndeamnă pe Toma
să‑şi ducă degetul şi să‑I verifice rana din coastă se fa‑
ce nu doar pentru Toma, ci pentru toţi apostolii care
se îndoiau în sinea lor, dar nu îndrăzneau să o spună.
Prin Toma, toţi şi‑au băgat degetul în coasta lui Iisus.
114
S‑ar părea că acum ar fi fost momentul cel mai potri‑

vit ca hristos să Se schimbe la faţă şi să strălucească
în faţa apostolilor pentru a‑i convinge de învierea Sa.
Dar El alege să Se lase pipăit. De aici înţelegem că rana
lui hristos a revărsat lumina taborică în inima lui To‑
ma şi a celor de faţă şi în chip tainic i‑a făcut martori
ai dumnezeirii Sale, astfel încît Toma exclamă: „Dom‑
nul meu şi Dumnezeul meu!” Cu o clipă mai devre‑
me stătea în faţa lui hristos plin de tristeţe şi îndoială,
iar acum trăieşte extazul vederii lui Dumnezeu. Acel
Dumnezeu cu care vorbeşte Filip pe cale şi nu‑şi dă
seama cine este. Şi atunci hristos recurge la un gest
care Îl deconspiră: frînge pîinea aşa cum a frînt‑o la
Cina cea de Taină şi astfel Se lasă recunoscut. Desigur,
nu simpla frîngere a pîinii a produs revelaţia, căci la
fel frîngeau pîinea toţi evreii, ci faptul că pîinea a fost
frîntă de hristos şi în acel moment ea s‑a preschimbat
în trupul Său euharistic, adică i‑a împărtăşit pe apos‑
toli de dumnezeirea Sa, cu alte cuvinte S‑a arătat.
Totuşi hristos îi spune lui Toma: „Pentru că ai vă‑
zut ai crezut, dar fericiţi sînt cei care nu au văzut şi au
crezut.” Ce vrea să spună hristos prin aceste cuvinte?
Fără îndoială hristos vrea să ne spună că trebuie să‑l
cunoaştem pe Dumnezeu în condiţiile vieţii noastre
pămînteşti şi să nu căutăm minuni şi arătări mai pre‑
sus de fire care sînt proprii cunoaşterii îngereşti şi la
115
care oamenii au părtăşie doar arareori. Dumnezeu Se

descoperă în poruncile Sale, iar din porunci aflăm că
a‑ţi iubi aproapele este totuna cu a‑l iubi pe Dumne‑
zeu. „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe
fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce
nu iubeşte pe fratele său, pe care l‑a văzut, pe Dum‑
nezeu, pe Care nu l‑a văzut, nu poate să‑l iubească”
(I Ioan 4, 20).
În Evanghelia de la matei, în scena Înfricoşatei Ju‑
decăţi care se citeşte înaintea Postului mare, Dumne‑
zeu Se identifică cu toţi cei care au nevoie de ajutor şi
cercetare, spunînd că orice am făcut pentru aceşti oa‑
meni, lui I‑am făcut. Acesta este modul în care a ho‑
tărît Dumnezeu să ni Se arate. Şi dacă aţi dat vreodată
apă celui însetat, dacă aţi dat să mănînce celui flămînd,
dacă aţi cercetat un bolnav sau aţi vizitat pe cineva la
puşcărie, să ştiţi că l‑aţi văzut pe Dumnezeu.
32. Dumnezeu vrea să I se pună întrebări?
DACă ÎNțElEGEm întrebarea ca pe o condiţie

şi cale a cunoaşterii, atunci răspunsul este Da, deoare‑
ce Dumnezeu S‑a descoperit pe Sine ca fiind Adevă‑
rul: „Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine
la Tatăl meu decît prin mine” (Ioan 14, 6). Şi tot Dum‑
nezeu, prin gura Apostolului Ioan, ne spune că tre‑
buie să cunoaştem adevărul: „Cunoaşteţi Adevărul şi
adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). Dumnezeu nu
doar că Se înfăţişează pe Sine ca fiind Adevărul, ci ne
spune că noi avem capacitatea de a‑l cunoaşte. Aces‑
ta este un aspect foarte important prin care Adevărul
nu este doar revelaţie, ci este o revelaţie ca rezultat al
căutărilor omeneşti. Primul pas spre revelaţie este o
întrebare. la întrebarea fundamentală pe care a pus‑o
moise: „Cine eşti?”, răspunsul a fost: „Eu sînt Cel ce
sînt.” Aceasta este lecţia cunoaşterii redusă la o între‑
bare care cuprinde totul şi un răspuns care spune tot.
Dincolo de această revelaţie încep contemplaţia şi pe‑
117
trecerea în Adevăr fără nevoia de a pune întrebări, de‑

oarece însăşi fiinţa umană devine Adevăr. Acesta este
şi sensul cuvintelor „adevărul vă va face liberi”, adică
vă va elibera de întrebări şi de teroarea îndoielilor.
33. După 2000 de ani lumea nu s‑a schimbat
și nu pare că se va schimba vreodată. Lumea
după sfaturile lui Hristos este o utopie. De
ce Dumnezeu a dat niște porunci care nu pot
schimba lumea? Este acesta un eșec al lui
Dumnezeu?
l U M E a , aşa cum este ea astăzi, cu legile şi ordi‑

nea ei, este rodul exclusiv al oamenilor. Dumnezeu,
atunci cînd S‑a întrupat şi a vieţuit pe pămînt, a in‑
trat în lume ca un străin. Chiar de la naşterea Sa în
iesle, printre animale, hristos‑Dumnezeu este exclus
din lume şi pus sub ameninţarea morţii. hristos va
rămîne străin pînă la urmă, neavînd nici măcar o ca‑
să a Sa: „căci vulpile au vizuini şi păsările cerului au
cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să‑Şi plece ca‑
pul”. El propovăduieşte oamenilor Împărăţia ceruri‑
lor, şi nu soluţii de a face lumea mai bună. lumea za‑
ce în păcat, şi îndemnul pe care îl face hristos este să
ieşim din lume. Despre Sine spune că nu este din lu‑
119
me şi la fel sînt toţi cei ce cred în El. „Împărăţia mea

nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia mea ar fi
din lumea aceasta, slujitorii mei s‑ar fi luptat ca să nu
fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia mea nu este
de aici” (Ioan 18, 36). Opoziţia dintre Dumnezeu şi
lume este tranşantă şi iremediabilă: „Dacă vă urăş‑
te pe voi lumea, să ştiţi că pe mine mai înainte decît
pe voi m‑a urît. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce
este al său; dar pentru că nu sînteţi din lume, ci Eu
v‑am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte”
(Ioan 15, 18‑19).
Dumnezeu nu Se amestecă în ordinea oamenilor,
ci propune o altă ordine, dumnezeiască, într‑o altă di‑
mensiune, tocmai pentru a nu strîmtora cu nimic li‑
bertatea omului. Dumnezeu a dat omului pămîntul şi
tot universul într‑un gest de iubire şi nu poate să in‑
tervină în felul cum omul hotărăşte să folosească da‑
rul şi cu atît mai mult nu poate să ceară darul înapoi.
De aceea Evanghelia nu conţine un cod de reforme so‑
ciale şi politice, nu dă sfaturi de organizare politică şi
nici măcar de prosperare economică, nu are nici mă‑
car un cod al vieţii de familie sau al relaţiilor în socie‑
tate, aşa cum sînt regulile confucianiste sau alte reguli
de conduită cu caracter moral şi social. Singura regulă
pe care o propune hristos este Iubirea: „Poruncă no‑
uă dau vouă – iubiţi‑vă unii pe alţii” (Ioan 13, 34). „Pa‑
120
cea mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu”

(Ioan 14, 27).
În această perspectivă, a deplinei libertăţi, misiunea
lui Dumnezeu în lume a reuşit, cu preţul vieţii Sale.
Însemnări
despre lumină
şi lucruri
Oricova, 2017
ÎNSEmNărI DESPrE lumINă ŞI luCrurI
1.
Bună dimineaţa, dragii mei!

Am o mare bucurie să mă întorc la maşina de scris.
Bine că nu am vecini. Sunetul maşinii de scris nu poa‑
te fi confundat cu nimic: cînd tace maşina e semn că
s‑au terminat gîndurile. Numai aici gîndurile au for‑
ma unor ciocănele care cîntă muzica simplă a sufletu‑
lui. Transpusă în bătăile maşinii de scris, lumea atît de
complexă a gîndurilor noastre pare nespus de simplă
şi de monotonă. Simplitatea este forma cea mai fasci‑
nantă a manifestării umane. Este starea pură a omu‑
lui, este umanitatea însăşi.
Fiţi bucuroşi, bucuria e simplă!
125
2.
lumina e ceva ce poţi aprinde în ochii celuilalt.

Atunci cînd ea arde, poţi şti că eşti în iubire. Dacă ai
aprins‑o, caută să nu o stingi. lumina celuilalt e mă‑
sura vieţii tale.
126
3.
lumina de noapte e altfel decît lumina de zi, aşa

cum soarele e diferit de lună. Noaptea este pentru
somn şi contemplaţie, iar luminile puternice strică şi
una şi alta. Ce nebunie, s‑ar părea, să nu mai ai ocazia
să experimentezi lipsa luminii! Dar lumina falsă ne lu‑
minează exteriorul, în timp ce înăuntru creşte întune‑
ricul. Dacă ziua ar începe odată cu răsăritul soarelui
şi s‑ar sfîrşi cu căderea nopţii, am avea suficient timp
pentru muncă şi somn, nu am dormi în cele mai fru‑
moase ore ale zilei, cînd totul miroase a prospeţime, şi
nu am sta treji cînd noaptea apasă toată zidirea spre
somn. De aici bolile psihice, stresul, irascibilitatea şi în‑
tunecimea minţii. Bucuraţi‑vă de lumină. Bucuraţi‑vă
de puţin. Şi mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate.
127
4.
Cel mai mare cîştig e să te recapeţi pe tine. Nu pe

cel care strigă mereu din tine: vreau‑vreau‑vreau; ci
pe cel care aude, vede, preţuieşte clipa şi se bucură
de gîndul că iubeşte şi e iubit. Nimic nu este mai de
preţ decît aceasta, pentru că într‑un astfel de Eu a do‑
rit Dumnezeu să intre şi să cineze.
128
5.
În pădure dacă nu faci focul, nu mănînci. Dacă nu

aduci apă, însetezi. Dacă dormi mai mult, lucrezi pe
arşiţă. Dacă nu lucrezi, pierzi ziua degeaba. Dacă pierzi
ziua, se dă timpul peste cap, te apucă moleşeala, apoi
lipsa de rost, apoi melancolia şi deznădejdea. Atunci
vrei la oraş, că la oraş timpul nu pedepseşte. Oraşul
oferă timp în leasing ca să‑ţi poată lua într‑o zi toată
viaţa înapoi.
129
6.
Nu te poţi pocăi la bătrîneţe tot aşa cum nu

poţi deveni brusc înţelept. În acest sens pocăinţa
şi înţelepciunea sînt sinonime. Nimic nu este mai
apăsător şi mai nesuferit decît un bătrîn lipsit de
înţelepciune, iar mireasma unei inimi înţelepte care
izvorăşte cuvinte aşezate acoperă neputinţa trupu‑
lui. Exerciţiul înţelepciunii trebuie să fie un lucru ne‑
lipsit pentru cei care doresc o viaţă lungă şi plină de
binecuvîntări.
130
7.
Invidia începe de la incapacitatea de a vedea bi‑

nele acolo unde este şi sfîrşeşte prin a vedea răul
acolo unde nu este. Dar începutul oricărui rău este
nemulţumirea.
131
8.
Noaptea am coborît să beau apă. Apă nu mai era şi

am luat găleata să merg la izvor. Pentru că a plouat,
nu era nici o stea şi întunericul îl simţeam cu picioare‑
le goale, mergînd atent să nu alunec pe lutul răzmu‑
iat. Atunci Dumnezeu a aprins stelele în iarbă. Nicio‑
dată nu m‑am gîndit că licuricii îţi pot arăta unde e
apa. mulţumesc lui Dumnezeu că a făcut licuricii.
132
9.
Dacă aţi avea mulţi bani, foarte mulţi, aţi mai face
ce faceţi acum? Aţi mai sta în locul în care staţi, cu oa‑
menii cu care vă aflaţi, făcînd munca pe care o faceţi?
Aţi mai fi acelaşi om? Dacă da, atunci nu aveţi nevoie
de bani: sînteţi fericit!
133
10.
mi‑am dat seama că abundenţa ornamentelor în

viaţa oamenilor de rînd este de fapt expresia sărăciei.
un toiag ornamentat, un scaun încrustat, o haină bro‑
dată luni de zile arată că oamenii aceia au foarte mult
timp liber, iar timpul liber este soarta săracilor. le
veţi găsi în India, în Africa, în satele noastre de cînd‑
va. Ornamentul are rolul să bucure viaţa sărmanului,
ca şi fluierul sau corzile întinse pe băţ. Dacă veţi ana‑
liza edificiile imperiale din vremea triumfului roman,
veţi vedea suprafeţe enorme fără nici un ornament:
un capitel, o friză tematică, dar prea puţine ornamen‑
te. la fel e şi Egiptul ascetic cu ornamente cruciforme,
esenţializate, uşor de executat de către orişicine – ex‑
presia unei vieţi pline care nu pune preţ pe podoa‑
be trecătoare. lumea modernă nu s‑a schimbat prea
mult: cu cît e omul mai sărac material şi spiritual, cu
atît caută să se împodobească mai mult.
134
11.
Astăzi nu te mai poţi exprima pe tine, ci trebuie să

exprimi anumite idei fixe, anumite tertipuri cu priză
la public. Faptul acesta devine atît de previzibil, adi‑
că e atît de cunoscut tuturor ce prinde la public, încît
ţi‑e şi jenă să vorbeşti, îţi vine să o faci pe nebunul. Voi
cum vă împăcaţi cu expresiile de genul „oameni dragi
sufletului meu” etc.?
135
12.
Sufletul nostru cunoaşte stări infinite şi în toate este

şi nu este. Fiind atît de schimbător, s‑ar părea că nici
nu are o fire, zbuciumîndu‑se neîncetat între bine şi
rău. Într‑un singur lucru sufletul îşi capătă integrita‑
tea: în lucrarea binelui. Dacă sufletul devine el însuşi
atunci cînd face binele, înseamnă că toţi oamenii buni
seamănă între ei, pentru că au sufletele la fel. Doar
oamenii răi sînt diferiţi, căci răul prin natura sa es‑
te dezbinător, ca cei care îl fac să nu aibă odihnă, nici
mulţumire, nici suflet pereche.
136
13.
mi se pare că am intrat în epoca puritanismului laic.

Astăzi orice om valoros, orice geniu, orice sfînt este le‑
pădat pentru vreo greşeală anume pe care vreun glas
nevăzut al corectitudinii laice o scoate în faţa mulţimii.
Nimeni nu mai judecă mulţimea calităţilor, toţi huidu‑
iesc greşeala, bîrfesc, scuipă. Se bucură de căderea ce‑
lui drept, celui bun, celui cu mai multe talente şi mai
multe merite şi osteneli decît ei. De aceea azi avem o
lume de „sfinţi”, o lume de „corecţi”. A mai fost asta
în istorie. Puterea laică a preluat autoritatea de la Bise‑
rică pentru a instaura o nouă dictatură a corectitudinii
fariseice. Dar „vai vouă cînd vă vor vorbi toţi oamenii
de bine”, a zis hristos.
137
14.
Azi am hotărît să‑mi împac vorbitorii de rău cu o

cafea făcută la cărămizi. Apoi m‑am întrebat la mo‑
dul serios: oare cîtă cafea ar trebui să fac? Oricum, am
terminat şi ultima lingură şi o beau cu nesaţ gîndin‑
du‑mă la natura răului pe lume, de ce ajung oamenii
să urască fără ca cel urît de ei să le fi făcut ceva.
răul este o mişcare fără ţel, cel ce urăşte nu ştie de
ce o face, fiind purtat de propria mînie ca o tinichea
legată de coada unui cîine speriat. De cîte ori m‑am
mîniat mi‑au venit gînduri cumplite. Apoi mă între‑
bam dacă ura mea şi pedeapsa pe care o frămîntam în
inima mea sînt pe măsura faptei: niciodată nu era şi
cu cît gîndeam mai mult ajungeam să înţeleg că fapta
care a provocat mînia e neînsemnată, în orice caz mai
puţin păcătoasă decît mînia mea şi gîndurile mele de
răzbunare, de răutate.
Fiţi buni în mînia voastră, că acolo se vede bunăta‑
tea, nu cînd sînteti netulburaţi, precum şi David a zis:
138
„mîniaţi‑vă, dar nu greşiţi, de cele ce ziceţi în inimi‑

le voastre în aşternuturile voastre vă căiţi”. Iubiţi‑vă
unii pe alţii, dragii mei! ura este zadarnică!
15.
Sînt la vîrsta dintre două generaţii şi pot face ur‑

mătoarea constatare: am urmărit vreme de 25 de ani
două categorii de oameni: 1) oamenii care în vremea
adolescenţei mele şi primei tinereţi ocupau locuri de
decizie în lumea literară, politică şi administrativă,
majoritatea dintre ei ajungînd astăzi în dizgraţie, şi
2) tinerii de vîrsta mea care aveau un discurs şi o ho‑
tărîre pornite să schimbe „boşorogimea” pentru a da
loc unui suflu nou – majoritatea dintre ei astăzi ocu‑
pă locurile precedenţilor şi nu au apropiat pînă acum
nici un tînăr talentat, nu întreţin nici o revistă bună,
mănîncă măsline la simpozioane inventate de ei şi pu‑
blică pe banii statului antologii cu fetişcane pe care
le numesc poete. motivul pentru care nu sînt supă‑
rat pe ei acum este acelaşi pentru care nu am fost so‑
lidar împotriva „boşorogilor” de odinioară. Dar nu
pot să nu constat ironia istoriei, viclenia timpului care
ne suceşte, muindu‑ne nasurile în propriile greşeli şi
140
judecăţi. Se vede că nu am fost născut pentru a fi tînăr

sau bătrîn, tagmele acestea două m‑au exclus dintot‑
deauna din pricini care mie îmi convin. Aştept o nouă
generaţie cu care să mă pot solidariza.
16.
mă uit cum cad stelele. Eu şi un cîine, undeva de‑

parte. Cîinele, spre deosebire de mine, vorbeşte cu ele,
nu ştie că stelele nu răspund.
142
17.
A venit un înger şi a zis: cîntă!

A venit al doilea înger şi a zis: dansează!
A venit al treilea înger şi a zis: cîntă şi dansează în acelaşi timp!
Al patrulea înger era obosit şi a zis: nu mai dansa!
Al cincilea avea o supărare pe inimă şi a zis: nu mai cînta!
Primul a plecat al treilea înger şi l‑a luat cu el pe al doilea.
Îndată a plecat şi primul, că‑l ascultasem pe al cincilea.
Al patrulea voia să‑i cînt şi l‑a lovit pe al cincilea că mi‑a cerut
să tac.
Al cincilea s‑a supărat şi s‑a dus.
Aşa am rămas doar cu un înger. Dar în prima dimineaţă mi‑a
zis: cîntă! În a doua dimineaţă mi‑a zis: dansează! În a treia
dimineaţă mi‑a zis: cîntă şi dansează, că vreau să mă distrez!
Şi cum dansa şi se distra, a privit în jur şi a văzut că ceilalţi
îngeri nu mai sînt. A venit supărat la mine şi mi‑a tras o palmă.
Apoi s‑a dus să‑i caute pe ceilalţi.
143
18.
Dacă te ascunzi – îţi este frică. Dacă încui uşa – ai

ce pierde. Dacă eşti trist – ai greşit în alegerile tale.
Bucuraţi‑vă, niciodată nu vă temeţi. Păstraţi atît cît e
nevoie şi nu adunaţi lucruri care pot fi furate. Ceea ce
pierdeţi e ceea ce vă prisosea. Fiţi mărinimoşi în toa‑
te ca să vă întoarcă Dumnezeu înmiit. un prieten bun
e avere nepieritoare şi prilej de bucurie în întristări.
Preţuiţi‑vă prietenii, dăruiţi din timpul vostru. Tim‑
pul dat din iubire se întoarce la noi în chip de veşnicie.
Veşnică e numai iubirea. Iertaţi, bucuraţi‑vă, fiţi puru‑
rea mulţumitori. mulţumesc tuturor. Vă iubesc.
144
19.
Pacea vine din certitudine. Certitudinea că faci ce‑

ea ce trebuie.
145
20.
certitudinea este un sentiment, nu o certitudine.

Important este ceea ce crezi, nu ceea ce este. Dumne‑
zeu judecă după credinţă, nu după corectitudine. Da‑
că te îndoieşti – aşteaptă încredinţare, dacă ai crezut
– acţionează.
146
21.
Nu ezitaţi să încercaţi tot ce aţi visat să faceti în co‑

pilărie şi încă nu aţi făcut. De pildă, să ardeţi lut.
147
22.
Am o problemă cu o frunză. V‑am mai povestit de

ea. Cred că ar trebui să‑i dau un nume, dacă nu l‑o fi
avînd. Este pentru prima dată cînd am o problemă de
conştiinţă atît de vie cu o frunză. Probabil şi pentru că
e vedetă. mai întîi că a răsărit pe un zid (pînă aici nu
e mare treabă dacă ar mai fi fost măcar un alt firicel
pe undeva – zidul e în bătaia soarelui). Apoi că a ră‑
sărit chiar pe locul ferestrei mici a viitorului jertfelnic.
Apoi că nu a pus nimeni un pietroi sau găleată peste
ea. Şi tot aşa. Acum mă incomodează la treabă şi mă
prind că o păzesc. Am rugat‑o frumos să se usuce sin‑
gură, că e caniculă şi creşte din ciment. usucă‑te, dra‑
ga mea, în noaptea asta, nu lăsa pe mine povara să te
strivesc, că am de făcut fereastra şi trebuie să pun şi
pervaz. Gata, ai văzut ce era de văzut, visul ţi l‑ai îm‑
plinit: aici va fi jertfelnic. Oricum florile mor, se usucă
la căderea frigului. mulţumesc pentru semnul bun şi
pentru îndîrjirea cu care ai insistat să fii cu mine. Cred
că nu te voi uita niciodată.
148
23.
Pietrele sînt ca oamenii: unele au o faţă bună şi stau

la vedere, altele mai bolovănoase sînt susţinute în‑
tre pietrele cu feţe drepte; cele mari fac legătura care
susţine zidul, cele mici umplu golurile şi fac ca totul
să pară împlinit. Nu este nici una mai puţin trebuin‑
cioasă decît alta dacă fiecare îşi ocupă locul potrivit,
căci atunci cînd sînt zidite bine nu mai vezi pietrele, ci
zidul. Prea des pietrele mici ajung să fie mai trebuin‑
cioase decît cele mari. mortarul le uneşte pe toate în‑
tr‑o lucrare care alcătuieşte zidul aşa cum iubirea ar
trebui să ne facă pe toţi un întreg. Nu nesocotiţi nicio‑
dată un om pe motiv că ar fi prea mic sau prea necio‑
plit, ci căutaţi să fiţi voi piatra de susţinere şi mortarul
care să‑l umple de rost.
un şoarece obraznic se joacă în întuneric cu o alună
şi‑mi dă de ştire că e vremea de trezit. Cocoşii mă asi‑
gură că are dreptate. Încă e întuneric, dar simţurile se
îndreaptă spre lumină.
149
24.
Se spune că Apostolul Petru plîngea de fiecare da‑

tă cînd auzea cocoşii. Îi aminteau de lepădarea sa. Iar
cocoşii cîntă în fiecare dimineaţă. Şi chiar acum cîntă.
Bună dimineaţa, iubiţii mei!
150
25.
Trebuie să te descoperi pe tine. Sînt tot mai rari oa‑

menii cu care să poţi comunica. Ia de la fiecare ce are
bun. Bucură‑te de orice întîlnire. Nu cere prea mult de
la oameni. Nici măcar de la preoţi. Preţuieşte iubirea.
Şi nu uita că a da este mai fericit decît a primi.
151
26.
Pentru a‑ţi iubi aproapele nu este nevoie să‑l ideali‑

zezi. Este destul să nu te idealizezi pe tine.
152
27.
Adună cei mai buni oameni şi pune‑le un scop

greşit şi se vor dezbina, dar un scop bun îi modelea‑
ză şi îi uneşte chiar şi pe cei răi. Dacă o obşte s‑a des‑
trămat înseamnă că cel mai mare dintre ei a avut un
scop greşit. Nu există unitate fără scop. Scopul bun
face bun pe cel rău şi scopul rău face rău pe cel înzes‑
trat cu virtuţi. Nu uitaţi încotro mergeţi. Întrebaţi‑vă
mai des dacă mergeţi conform scopului. un scop ca‑
re se schimbă nu mai este un scop de urmat. Cel sin‑
gur veşnic şi bun este adevăratul scop şi în afară de El
nu pot fi unire şi dragoste neschimbată. Căutaţi să nu
pierdeţi pe nimeni din cei ce iubesc.
153
28.
De cînd mă ştiu nu am ştiut cum scriu, cum pictez,

cum zidesc. Nici măcar o geantă pe care o fac nu ştiu
cum va arăta pînă la urmă. În toate las loc îngerului să
mă înveţe. Şi întotdeauna lucrurile sînt mai frumoa‑
se decît mi‑am imaginat eu cînd le‑am început. Asta
mă face să‑mi doresc tot timpul să lucrez. Să ajung să
văd pasul următor. Să mă bucur nespus de necunos‑
cutul din noi, de partea îngerului, de bucuria pe ca‑
re o aduce în lume un lucru care nu a fost şi este. Sînt
bucuros.
154
29.
Atunci cînd oamenii lucrează împreună fiecare es‑

te mai mult decît sine însuşi. Pentru că în fiecare din‑
tre noi sînt puteri care se activează doar în raport cu
alţii. Darurile au fost astfel împărţite de Dumnezeu,
încît să devină lucrătoare în comuniune: adică unul
este uşa şi altul, cheia, unul, lut şi altul, foc care arde
şi întăreşte lutul. Fiecare în sine este bun, dar devine
mai bun prin celălalt. Pentru că atunci cînd sîntem îm‑
preună pentru o cauză bună este şi Dumnezeu cu noi.
Nu e nici un alt secret. Dumnezeu este şi în bucuria cu
care ne mişcăm atunci cînd facem ceva bun şi frumos
împreună.
155
30.
Cînd vrei să fii model, fii atent să nu ajungi foto‑

model.
156
31.
Sînt două feluri de tristeţe: una bună, născătoare de

virtuţi, şi una rea care duce la disperare şi decădere.
le recunoşti după lucrarea lor: una, cea bună, te îm‑
pinge să faci bine, să fii iubitor, te sensibilizează şi te
mişcă spre mulţumire, spre contemplaţia Iubirii, fiind
grabnică să sară în ajutor, să slujească pe celălalt fără
recompensă; alta, cea rea, te face să renunţi la luptă,
caută scuze, învinovăţeşte pe alţii de propriile înfrîn‑
geri, e plină de nemulţumire şi cîrtire, nu poate vedea
iubirea şi nu poate iubi, căci se închide în sine şi caută
doar să sugă şi să primească, fiind incapabilă să ofere
şi întru totul lipsită de dorinţa de a se dărui şi a slu‑
ji pe celălalt, slujire care este forma supremă a iubirii.
una este de la Dumnezeu, cealaltă, de la diavol. la fel
e şi cu bucuria. Toate sentimentele umane au o mani‑
festare bună şi una rea, pentru că tot ce a fost lăsat de
Dumnezeu să fie bun diavolul a contrafăcut cu o for‑
mă rea, foarte asemănătoare în aparenţă, dar care are
rezultate inverse, adică rele şi distrugătoare.
157
32.
Azi m‑am întors din război

Şi am căzut într‑un pat alb
lîngă o fereastră deschisă de dimineaţă
Prin care se aud păsările care i‑au cîntat şi tatei.
mîinile sînt făcute pentru harpă şi pentru luptă.
Cînd desfaci un plic degetele iau forma unei inimi.
Pe umărul meu stîng se aşterne noaptea,
Pe dreptul îşi culcă capul dimineaţa.
Beau apă de la rădăcina copacilor pe care tata i‑a sădit pentru
cînd voi fi mare.
O pasăre neagră duce în gheare copilăria mea plină de tristeţe.
De peste tot simt grija lui Dumnezeu cum vine încet spre mine,
ferind răul din preajma mea ca pe nişte crengi.
158
33.
mă gîndesc ce limbă exactă şi profundă aveam

cîndva. De pildă: împuţinare sufletească, X suferă de
puţinătatea sufletului. Este echivalentul „depresiei”.
Aparent exprimă acelaşi lucru – întristarea peste mă‑
sură, în fapt însă exprimă două viziuni total incompa‑
tibile despre Om. În primul caz, întristarea este văzu‑
tă ca o slăbire, micşorare a voinţei ce are loc înăuntrul
sufletului, adică rămîne în taina Persoanei. Depresia
însă este o prăpastie abstractă, o cădere în gol, un gol
– adică o desprindere de Persoană, o anulare a Persoa‑
nei. Starea de depresie este o abstracţiune păguboasă
care naşte teorii la fel de păguboase despre sufletul şi
voinţa omului. Puţinătatea sufletului exprimă nevo‑
ia de a umple şi a întregi ceea ce a suferit împuţinare,
adică de a fi întreg, integru sufleteşte, prin care se ex‑
primă capacitatea omului de a se reîntregi şi armoni‑
za pe sine, avînd puterea de a birui „depresia” în sine
însuşi.
159
34. (PASTEL)
Toamna e aceeaşi
an de an de veacuri
Croşetînd molatec
Frigul prin copaci
Şi‑n apusul vînăt
Dincolo de rîpă
Îngropat în iarbă
Te aud cum taci.
luna ca o mare
Felie de brînză
Stă trîntită‑n iarba
moale‑a unui nor
Şi‑am putea‑o, parcă,
Dup’‑o zi de coasă,
S‑o mîncăm cu poftă
Jos lîngă izvor.
Viaţa ta cu totul
Parcă‑a curs în mine
Sîngele la sînge
coastele la coaste
160
Cînd mă rog îmi pare

Că îţi e mai bine
În adîncul nopţii
Dincolo de astre.
Ce adîncă taină
Dintru început
Cînd suflat‑ai viaţa
Peste lut uşor
Astăzi sînt Adamul
care a fost tata
Niciodată parcă
Nu aş vrea să mor.
35.
Ce înseamnă gîndire de gloată? Gîndirea de gloa‑

tă este atunci cînd argumentul calității este înlocuit
cu argumentul cantității. De pildă: „toată Europa fa‑
ce aşa”, sau „astăzi nimeni nu mai face aşa”. „Toţi”
şi „nimeni” nu sînt argumente. În gîndirea de gloa‑
tă un lucru devine bun sau rău, moral sau imoral nu
prin calitatea şi măsura de adevăr pe care le conţine, ci
prin invocarea majorităţii, a gloatei. Gîndirea de gloa‑
tă face posibil orice. Atunci cînd oamenii au vrut să
aducă un argument pentru uciderea lui Dumnezeu au
pus gloata să strige: „răstigneşte‑l!” Ce altă dovadă
îţi mai trebuie, Iroade? Păziţi‑vă să nu cădeţi în gloată.
raportaţi‑vă la Adevăr. Căderea începe în minte.
162
36.
lumina care se stinge e mai uşoară ca niciodată

Cerul se face întuneric şi intră în casă
Niciodată Singurătatea nu a fost mai frumoasă
Şi tăcerea mai plină n‑a fost niciodată.
Într‑o zi mă voi scula dimineaţa devreme

Voi căuta soarele, dar el nu va mai fi
Voi căuta un fir de lumină pentru a fi,
Dar lumina va tăcea de parcă s‑ar teme.
Voi ieşi pe prispă şi îmi voi desface aripile

Voi încerca să zbor şi poate chiar voi reuşi
Înăuntrul meu totuşi voi şti
Că mă duc la Cel care numără clipele.
Niciodată Singurătatea nu a fost mai frumoasă

Şi lumina mai dulce n‑a fost niciodată
Ca atunci cînd intrase sperioasă în casă
Să o văd şi să plec pentru ultima dată.
163
37.
În toamna în care eu împlinisem 5 ani tata a adus

100 de puieţi de nucar din pepiniera ocolului silvic
şi m‑a luat pe mine să‑i sădim împreună. Tata săpa
groapa, iar mie îmi încredinţa săditul propriu‑zis: eu
îi luam din grămadă şi‑i puneam în groapă, după ca‑
re bătătoream ţărîna cu picioarele mele mici. Probabil
sînt cel mai tînăr om din lume care are sădiţi nucari atît
de mari. „Aceştia vor fi copacii tăi”, a zis tata. Şi aşa
a fost. Azi beau cafea cu nuci căzute din copacii aceia
de poveste. restul nucilor mi le cam fură veveriţele,
am două familii. Dar nu mă supăr, copiii veveriţelor
să fie bucuroşi.
164
38.
Dincolo de perete ploaia îşi bate cuiele mici

Ea are miros, şi răceală, şi probabil auz
Picături mici de sticlă ca nişte furnici
Se preling pe obrajii copacilor uzi.
Am citit la Psalmist că şi apa, şi gheaţa

au în ele vederea tainei de început.
Dacă pot să‑l zărească pe Cel ce dă viaţa
Şi pe mine, probabil, uneori m‑au văzut.
Apa poartă în sine vederile lumii:

Ce a fost şi ce este şi ce va mai fi.
undeva în văzduh lîngă umărul lunii
un nor tandru şi singur despre mine va şti.
165
39.
Pînă la urmă, cel mai greu exerciţiu e exerciţiul

morţii. Din cînd în cînd mor ca să văd cum mă simt.
Dacă mă simt bine, înseamnă că e bine, dacă nu, nu
e bine. Nu e o metaforă. E examenul final. Vreau să‑l
trec. restul e interesant, e spectaculos, e minunat, e
ceea ce sînt – dar e mai puţin important. Tot ce scriu,
cu mici excepţii, e ceea ce aş vrea să spun pe patul
de moarte. Aş vrea ca atunci, în acele clipe cînd nu
mai poţi vorbi, să nu fiu chinuit de neputinţa de a
împărtăşi ceea ce simt. Atunci vreau să fiu tot înaintea
Domnului meu, să fiu cu totul deschis aplecării lui
către mine. Cînd mă gîndesc la acea clipă, mă învăluie
veşnicia. Sînt stări despre care nu se poate scrie. Dacă
oamenii s‑ar putea bucura de această fericire, îngerii
ar scrie cărţi.
166
40.
m‑am căutat în răsăritul soarelui

şi nu m‑am găsit.
În umbra sfioasă a lunii,
în strigătul păsării de noapte
şi în plînsul vulpii care strigă
uneori lîngă o şuviţă de apă curgătoare.
m‑am căutat
în urma adîncă
lăsată de talpa unei stele căzătoare.
Oare cine va umple cu apă

rana pe care a lăsat‑o pămîntului
luceafărul în căderea sa?
167
41.
lucrurile există prin lumină. Vedem un lucru în

măsura în care el reflectă lumina. lucrurile peste ca‑
re nu cade lumina nu le vedem şi despre ele nu avem
ştiinţă că există. Fiecare lucru are o putere diferită de
a reflecta lumina. Obiectele mate o reflectă mai puţin,
pe cînd obiectele lucioase o reflectă foarte bine, trans‑
formîndu‑se ele însele în sursă de lumină. Cel mai bun
absorbant de lumină este aurul, de aceea îl regăsim în
icoane – aurul este lumina materială. Pe acest princi‑
piu este făcut reflectorul, ale cărui oglinzi amplifică
lumina pe care o primesc. lucrurile reflectă nu doar
lumina, ci şi culorile proprii. Astfel obiectele alătura‑
te aflate în aceeaşi lumină îşi împrumută fiecare din
culorile sale. În pictură aceste blicuri colorate pe care
şi le împrumută obiectele alăturate se numesc refle‑
xii. un măr aflat lîngă un ceainic albastru va avea pe
el umbre albastre şi va vărsa la rîndul său din roşeaţa
sa peste ceainic. Şi oamenii devin văzuţi în măsura în
168
care se află în lumină, altfel noi vedem în ei doar refle‑

xia întunericului lumii în care se află. Culorile noastre
proprii cad peste cei din jur şi noi primim din culorile
lor. De aceea oamenii se schimbă în funcţie de anturaj,
deoarece culorile care cad peste ei sînt altele. Doar în
lumina desăvîrşită devenim noi înşine, în lume fiind
suma culorilor şi a umbrelor. Totuşi acest schimb es‑
te plăcut lui Dumnezeu, ca fiecare să‑şi cunoască mă‑
sura luminii. unii sînt lemn, alţii piatră, alţii sticlă ne‑
văzută care devine soare dacă îţi schimbi unghiul de
vedere. În măsura în care noi înşine primim lumina
dumnezeiască devenim reflectoare care o varsă peste
ceilalţi. Atunci nu mai dăm din culoarea noastră ome‑
nească pentru a‑l face pe celălalt mai asemenea no‑
uă, ci dăruim lumina care îl face pe celălalt să devină
el însuşi – chip şi asemănare a Celui ce este El Însuşi
lumina.
42.
lucrare lăuntrică nu înseamnă o pravilă citită ri‑

guros, un post aspru sau îndeplinirea vreunei rîndu‑
ieli exterioare, ci atenţia asupra mişcării sufleteşti ca‑
re se îndreaptă asupra aproapelui. Atunci cînd aproa‑
pele tău devine duşmanul tău în propria imaginaţie,
atunci începe lucrarea lăuntrică de răsturnare a pro‑
priei jigniri şi întoarcerea ei într‑un sentiment de sme‑
renie, de iertare şi în cele din urmă de iubire. Omul
care are această lucrare lăuntrică va ieşi biruitor din
orice împrejurare, va fi netulburat în faţa jignirilor,
va depăşi uşor orice pagubă materială, se va despărţi
rîzînd de lucruri sau onoruri trecătoare şi va avea în‑
totdeauna puterea unui nou început.
170
43.
mi‑am deschis inima ca să aud mai bine vîntul.
Pe cărarea ce duce peste rîpă au crescut aluni şi tufe dese de sînger.
mi‑am deschis inima ca să aud izvorul cum curge în palmele

copilului de cîndva.
Şi cum stăteam aşa cu inima deschisă ai venit tu şi ai zis: vreau

să mor aici.
Dar înainte să mori am ascultat împreună vîntul şi o vulpe mică

ne‑a dat să bem apă rece din izvor.
171
44.
Avioanele s‑au inventat nu ca să te aducă mai aproape, ci ca să

te ducă mai departe.
Becurile ţi‑au dăruit mai multă noapte, dar ţi‑au furat zorii.
munca pe care ţi‑ai dorit‑o pentru a‑ţi plăti un metru de
libertate te‑a dus la mii de kilometri depărtare.
Iubirea pe care ai făgăduit‑o e uitată demult şi vîntul rece de
toamnă suflă peste un suflet plin de griji.
Dacă am fi copii am putea adormi într‑un nor.
Am putea cădea de pe o stea înaltă în cîmpul plin de flori.
Am veni în zbor unul către altul pe strigătul unei căprioare
speriate care tocmai a sărit dintre copaci în timp ce noi Îl
căutam pe Dumnezeu cu privirea.
172
Cuprins
1. cum Îl văd copiii pe Dumnezeu? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9

2. De ce ar plînge astăzi Dumnezeu? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
3. De ce îngăduie Dumnezeu suferinţa? . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
4. De ce trebuie să existe smerenia? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16
5. De ce există păcatul? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18
6. Cine hotărăşte că un păcat a fost iertat? . . . . . . . . . . . . . . . . . 21
7. Bărbaţii şi femeile văd păcatul diferit? . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24
8. De ce Biserica nu acceptă femeile preot? . . . . . . . . . . . . . . . . 30
9. E necesar să ştii cînd şi cum să te rogi sau poţi să te rogi
cum îţi vine? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35
10. Este rugăciunea mamei pentru copilul său mai puternică
decît orice?. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38
11. Dumnezeu vorbeşte prin oamenii obişnuiţi? . . . . . . . . . . . . 39
12. Ce zice Dumnezeu de milostenie şi pomană? . . . . . . . . . . . 41
13. E păcat să pun rufe la spălat duminica şi în zile de
sărbătoare? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46
14. De ce trebuie să mă spovedesc la un preot şi nu o pot face
direct lui Dumnezeu? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50
173
CuPrINS
15. De ce a creat Dumnezeu florile? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 54

16. Dacă Dumnezeu ne iubeşte atît de mult, de ce Îi place
să ne vadă în genunchi? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 57
17. Care este misiunea Bisericii între mine şi Dumnezeu? . . . 61
18. De ce unii oameni se nasc frumoşi fizic, iar alţii urîţi?
E păcat să‑ţi faci operaţii de înfrumuseţare? . . . . . . . . . . . . . . . 63
19. Cînd plăcerea devine păcat? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 66
20. Diavolul există? Ce sînt vrăjile, blestemele, legările şi
dezlegările de care se teme atîta lume? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69
21. Dumnezeu este tatăl naturii, de ce nu o opreşte în situaţii
de calamităţi, cînd ajung să moară oameni? . . . . . . . . . . . . . . . 77
22. De ce îngăduie Dumnezeu închisorile şi pedepsele
pe care le aplică oamenii asupra altor oameni? . . . . . . . . . . . . . 80
23. De ce preoţii poartă straie negre? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 86
24. De ce e în firea omului să vrea mereu ceea ce nu are şi
să se compare cu alţii? Cum se manifestă invidia la bărbaţi
şi cum se manifestă la femei? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90
25. De ce în Biblie şirurile genealogice conţin doar nume de
bărbaţi? Nu este aceasta o nesocotire a femeii? . . . . . . . . . . . . . 94
26. E bine să credem în zodii? Cum se explică apariţia stelei
la Naşterea lui Iisus? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97
27. moştenim sau nu păcatul lui Adam? . . . . . . . . . . . . . . . . . 101
28. Dacă există destin, care parte din viaţa noastră este deja
gîndită? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104
29. Ce a scris Iisus pe nisip? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 110
30. Cum e Împărăţia Domnului? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 113
174
CuPrINS
31. Dumnezeu Se arată? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 114

32. Dumnezeu vrea să I se pună întrebări? . . . . . . . . . . . . . . . 117
33. Faptul că după 2000 de ani de creştinism lumea nu s‑a
schimbat poate fi considerat ca un eşec al lui Dumnezeu? . . 119
ÎNSEmNărI DESPrE lumINă ŞI luCrurI . . . . . . . 123

DIFUZarE:
S.C. Supergraph S.R.L.
Str. Ion minulescu nr. 36, sector 3,
031216, Bucureşti
Tel.: 021‑320.61.19; fax: 021‑319.10.84
e‑mail: contact@supergraph.ro
www.librariasophia.ro
www.sophia.ro
Vă aşteptăm la
lIBrărIA SOPhIA
str. Bibescu Vodă nr. 19,
040151, Bucureşti, sector 4
(lîngă Facultatea de Teologie)
tel. 021‑336.10.00; 0722.266.618
www.librariasophia.ro
Sacrifică puțină vreme

pentru a răsfoi cărțile noastre:
este cu neputință să nu găseşti ceva
pe gustul şi spre folosul tău!

Savatie Bastovoi - Dumnezeu Povestit Pe Înțelesul Unei Femei

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Savatie Bastovoi - Dumnezeu Povestit Pe Înțelesul Unei Femei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ieromonah

© Ierom. Savatie Baştovoi

Descrierea CIP poate fi consultată la

răspund atunci cînd voi avea timp. Ca întrebările să

pus la Oricova. Cred că aceste reflecţii poetice despre

DUMNEZEU e ceva care ne însoţeşte atît prin

moi crestele dealurilor, eu mă prindeam la gîndul că Îl

ne impresiona, ci sînt în slujba noastră, este adevă‑

PlÎNSul este o emoţie oarecum incompatibilă cu

SuFErINțA este un mod de cunoaştere. Toate

prin care Dumnezeu Şi‑a descoperit revelaţia prin cele

re. Suferinţă fizică, suferinţă emoţională. un lucru es‑

SMErENIa nu poate exista fără măreţie. Doar ci‑

însuşi este lipsit de putere şi este asuprit, precum, la

PăCATul este o urmare a trădării, este ceea ce

nou, nu al blestemului pedepsei, ci al Iubirii. De azi ju‑

nului.” Cîtă responsabilitate acordată omului, cîtă în‑

TOATE păcatele se iartă, altfel degeaba a murit

foarte puţini l‑au primit, dar îi mustră pentru că nu

tos a înfiinţat Biserica şi a lăsat rînduiala mărturisirii

NU ESTE nici un secret faptul că cel puţin 70% din

Prietenia cu preotul de cele mai multe ori ţine loc de

atît de fidele noii lor condiţii, încît orice ameninţare

te să‑şi îndreptăţească păcatele, iar bărbaţii iau vina

te lumi imaginare nu sînt neapărat propovăduite, fie‑

buie la zidirea bisericilor. Femeile îşi arată în biserică,

ChESTIuNEA preoţiei feminine este un subiect

că se dovedeşte că preoţia este ceva foarte greu şi ris‑

atît pe cei sfinţi, cît şi pe cei păcătoşi. la fel şi în rusia

tată. Toate se datorează orelor petrecute în picioare şi

În ce priveşte celelalte aspecte ale preoţiei, cum ar fi

ruGăCIuNEA este o artă şi o ştiinţă. Arta arte‑

ne, Doamne» va intra în Împărăţia cerului” (matei 7,

plăcute lui Dumnezeu, la fel cum un om împrăştiat şi

ESTE. De fapt, ceea ce face ca rugăciunea să fie pu‑

NICI uN Om nu apare întîmplător în viaţa noas‑

cru de care nu ştie bătrînul din troleu. Cu alte cuvinte,

DUMNEZEUl nostru mai este numit şi „Dum‑

te 2, 44‑45). Sau, puţin mai încolo în aceeaşi carte: „Iar

Gură de Aur, devenit patriarh al Constantinopolului,

această minune se făcea în biserică, folosind resursele

şi luat răsplata. De aceea discuţiile despre filantropie

NU SÎNT un expert în drept canonic, dar pot spu‑

noi avem o înţelegere veterotestamentară a chestiunii

nu ne împiedică să citim şi chiar să ne rugăm. la fel şi

„mărTurISIțI‑Vă Domnului că este bun, că în

ciune de mulţumire sau de slăvire nu se face fără a ce‑

Aşa, de pildă, găsim la capetele despre Ioan Colov is‑

ca o pildă despre puterea pocăinţei şi grabnica ierta‑

DUMNEZEU a creat florile atît de frumoase şi

mii de feluri de flori, fiecare cu forma şi mirosul său?

Toate sînt un dar din iubire, un prilej de contemplare

mAI DEGrABă nouă ne place să stăm în ge‑

oricare alt gest exterior devenim brusc mai smeriţi.

semn al îngropării noastre împreună cu El, cum scrie

biserică înainte de începerea rugăciunii de obşte, da‑

BISErIca nu este ceva care se află între noi şi

cu oamenii, astfel încît ei ne comunică nouă modul de

FrumuSEțEA este o binecuvîntare, fără îndoia‑

tului fizic, cu excepţia vameşului zaheu despre care

le mai groase: dar de ce buzele mai groase sînt mai

PlăCErEA devine un păcat atunci cînd devine

Plăcerea stă în esenţa lucrurilor şi însăşi lumea se

împreună cu Sfîntul Efrem şi alţi sfinţi ai Bisericii, că