Sunteți pe pagina 1din 13

Reglementarea executării

contractului comercial intern și


internațional
Contractul comercial este principalul instrument
juridic cu ajutorul căruia se înfăptuieşte comerţul
intern şi internaţional. Contractul comercial este
un acord de voinţă între părţile participante la un
raport comercial, acord prin care se creează, se
modificiă sau se se stinge un raport juridic
comercial.
La prima vedere contractul comercial pare a fi un
contract oarecare, similar celor reglementate de
codul civil. O analiză mai atentă a specificului
acestui contract demonstrează că el se prezintă ca
o instituţie juridică diferită prin caracteristicile sale
faţă de contractul civil. El beneficiază de reguli
proprii şi suportă impactul regulilor codului civil în
măsura în care legea comercială este insuficientă
pentru a lămuri total aspectele pe care realitatea
vieţii le evidenţiază în legătură cu aceste
contracte.
Contractul comercial este sursa cea mai
importantă de obligaţii comerciale, dar nu unica.
De altfel, contractul comercial internațional se distinge de contractele
comerciale încheiate între participanții la comerțul intern prin
elementul de extraneitate pe care îl conține, care alături de elementul
de comercialitate îl delimitează de celelalte contracte reglementate de
normele dreptului general.
Contractele de comerț internațional au următoarele caractere
juridice:
a) Sunt contracte cu titlu oneros;
b) Sunt contracte sinalagmatice
c) Sunt în principal contracte cumulative
d) Sunt contracte consensuale
e) Sunt acte şi fapte de comerț
Condițiile de validitate ale contractelor comerciale internaționale conțin
următoarele elemente:
a) Capacitatea
b) Consimțământul
c) Obiectul contractului
d) Forma contractului
Forma contractelor comerciale internaționale
În materia contractelor comerciale internaţionale
se aplică principiul consensualismului. Conform
acestuia, contractele se încheie prin simplul acord
de voinţe al părţilor, acestea fiind libere să aleagă
modalitatea de exteriorizare a consimţămîntului lor.
În acest sens, art. 11 al Convenţiei de la Viena din
1989 care se referă vînzarea internaţională de
mărfuri, prevede: „contractul de vînzare nu trebuie
să fie încheiat nici constatat în scris, şi nu este
supus nici unei alte condiţii de formă. El poate fi
probat prin orice mijloace, inclusiv prin martori”.
Instituirea formei scrise pentru anumite contracte,
reprezintă condiția esentiala pentru validitatea
contractului si constituie astfel o excepție de la
principiul consensualismului consacrat pe larg
in practica judiciară a unor tari si in practica
arbitrara internaționala. Exemplu: Actul constitutiv al
societăților comerciale trebuie încheiat in forma
scrisa ad validitate , care este de esenta titlurilor de
valoare precum cambia, biletul la ordin, cecul.
Limba contractelor de comerț internațional

Părțile sunt libere să aleagă limba în care sa fie redactat


contractul de comerț internațional care poate fi a a uneia dintre
părți sau a unei limbi de circulație internaționala. Deseori
contractele de comerț internațional se încheie în doua sau mai
multe exemplare originale în conținut identic, dar fiind redactate în
diferite limbi. De asemenea în practica comerciala internațională
sunt frecvente cazurile cînd fiecare exemplar al contractului este
redactat în două limbi diferite in care una de regula de circulație
internațională.
În cazul în care un exemplar din contract se redactează în una din
limbile de circulație internațională, acel exemplar constituie
elementul de referința pentru ipoteza apariției ulterioare a unor
probleme legate de interpretarea sau executarea contractului. De
obicei, preferință se acorda limbii ce conține noțiuni, formule şi
expresii tehnico-comerciale specifice contractului. Ex: limba engleza
este frecvent utilizată ca limba a contractelor din domeniul
transportului maritim.
Legea aplicabilă contractului de
comerț internațional

Părțile stabilesc legea care le cârmuiește contractul in temeiul


principiului de drept internațional privat lex voluntatiscare permite
parților la contract să aleagă legea aplicabilă acestora. Prin electio
juris părțile evita incertitudinile care le provoacă un conflict de legi
datorat caracterului internațional al contractului. Părțile au
posibilitatea de a schimba legea aplicabila contractului oricînd în toata
durata executării contractului, condiția de a nu aduce atingere
validității formei contractului sau drepturilor dobîndite de terț.
Părţile de asemenea pot desemna lex contractus, fie o lege națională,
fie o lege străină. În mod obișnuit, părțile își aleg legea aplicabila prin
inserarea unei clauze în contract. Legea aplicabilă poate fi aleasă şi
printr-un contract separat de cel principal.
Executarea contractelor
comerciale internaționale

Regula generală spune că orice obligație pură şi simplă, adică neafectată de


un termen sau o condiție, trebuie executată la momentul naşterii raportului
juridic obligațional.
Principiile ce ghidează executarea contractelor comerciale internaționale
sunt:
 principiul executării corespunzătoare;
 principiul executării în natură;
 principiul inadmisibilității renunțării unilaterale la executarea contractului.
Executarea corespunzătoare presupune că debitorul va respecta criteriile
necesare în raport cu subiectul executării, obiectul executării, locul
executării, termenul executării şi modul executării. În cazul în care
executarea nu corespunde criteriilor menționate, dar creditorul o acceptă,
aceasta se consideră corespunzătoare.
Executarea în natură prezumă executarea obligațiilor în modul în care
acestea sunt prevăzute în contract. În acest sens, oferirea echivalentului
bănesc se admite doar în cazul în care executarea devine irealizabilă. Ca
exemplu, debitorul care şi-a asumat obligația de a depozita o cisternă,
este obligată să-i întoarcă creditorului aceeaşi cisternă. Nu se admite ca
debitorul să-i returneze creditorului echivalentul bănesc al acestei
cisterne, decât în cazul în care însăşi cisterna nu mai poate fi returnată din
diferite cauze, cum ar fi deteriorarea acesteia. Nu este falsă afirmația că
principiul executării în natură rezultă din principiul executării
corespunzătoare a obligațiilor.
În fine, ultimul principiu interzice renunțarea unilaterală la executarea
obligațiilor. Aplicarea acestui principiu este imperativă pentru a asigura o
certitudine a raporturilor obligaționale. În caz contrar, comercianții ar fi
mult mai reticenți la asumarea obligațiilor. Principiul dat porneşte de la
conceptul că „contractul încheiat între părți are valoare de lege pentru
acestea”. Exigibilitatea obligațiilor este condiționată de modalitățile
acestora. În acest sens, obligațiile cu termen devin exigibile numai la
expirarea termenului.
Pe de altă parte, executarea contractului comercial internațional se
realizează prin două metode impuse de situație. Astfel, există executarea
voluntară și executarea silită a obligațiilor contractuale .
1. De regulă, executarea obligației se face în mod voluntar de către debitor
prin aducerea la îndeplinire a oricărei prestații liberatorii indiferent de
obiectul ei. Obligația trebuie execuată în mod corespunzător, cu bună
credință, la locul și în momentul stabilit. Părțile îşi aleg locul executării
obligației de plată, prin stipularea acesteia în contract sau executarea în
locul care ar rezulta din natura operațiunii ori din intenția părților.
Executarea obligației contractuale are loc, în absența unei stipulații exprese
a locului în contract, în locul unde cel ce s-a obligat îşi avea stabilimentul
sau, cel puțin, domiciliul ori reşedința, la formarea contractului.
Plata trebuie făcută:
-imediat, la data facturării mărfii;
- la expirarea termenului suspensiv, în
situația în care obligația este astfel
afectată(termenul uzual este regula, iar
excepția termenul esențial);
- în cazul decontărilor bancare prin incasso
documentar, termenul de plată curge de la
data când factura şi documentele
însoțitoare ale mărfii au ajuns la
cumpărător;
- în situația în care plata se face prin
acreditiv documentar, termenul este data
înscrisă pe el.
2. Se recurge de către creditor la executarea silită a obligațiilor asumate,
dacă acestea nu sunt executate în mod voluntar. Executarea silită,
specifică obiectului fiecărui contract, este dispusă de către o instanță de
judecată, creditorul primind astfel prestația datorată ori, dacă preferă,
despăgubiri. În situația în care obiectul obligației este o sumă de bani, ea
va fi executată în natură. Creditorul este îndreptățit să ceară executarea
silită în natură a obligației, dacă obiectul acesteia constă în a da bunuri
de gen, pe care debitorul le deține, dar refuză să le individualizeze şi să le
predea.
Principiile UNIDROIT consacră o secțiune specială, numită „Dreptul la
executare” în art. 7.2.1 - 7.2.5, executării în natură a obligațiilor. Astfel,
atunci când debitorul care este obligat să plătească o sumă de bani nu
face acest lucru, creditorul poate cere plata (art. 7.2.1).
Această prevedere reflectă principiul general acceptat conform căruia plata
unei sume de bani datorată în baza unei obligații contractuale poate fi cerută
oricând, și dacă nu este executată, poate fi intentată o acțiune în justiție.
Atunci când debitorul datorează o obligație diferită de cea de a plăti o sumă
de bani și nu execută această obligație, creditorul poate cere executarea, cu
excepția în care:
a) executarea obligațiilor este imposibilă în drept sau în fapt;
b) executarea obligațiilor sau, atunci când este relevantă, executarea silită
este nerezonabilă de oneroasă sau de scumpă;
c) creditorul poate obține executarea în mod rezonabil din altă sursă;
d) executarea are un caracter exclusiv personal;
e) creditorul nu cere executarea într-un termen rezonabil după ce a luat
cunoștință sau ar fi trebuit să ia cunoștință de neexecutare (art. 7.2.2).
Dreptul la executare include, dacă este cazul, dreptul de a cere repararea
sau înlocuirea obiectului, precum și orice alt mijloc legal de remediere a unei
executări defectuoase. Dispozițiile articolelor 7.2.1 – 7.2.2 se aplică în
consecință (art. 7.2.3). Acest articol reproduce în esență prevederile art. 46
din Convenț ia de la Viena din 1980.
Art. 7.2.4 prevede posibilitatea instanței de a aplica debitorului o penalitate
judiciară. Atunci când instanța dispune ca debitorul să execute contractul,
aceasta poate de asemenea să decidă ca partea să plătească o penalitate dacă
nu respectă hotărârea. Penalitatea va fi plătită creditorului, în afară de cazul în
care dispozițiile imperative ale legii forului nu stabilesc altfel. Plata penalității
către creditor nu exclude dreptul acestuia din urmă de a solicita plata de
despăgubiri. Creditorul care a solicitat executarea unei obligații nepecuniare,
dar care nu a primit respectiva executare în termenul stabilit sau, în lipsa
stabilirii unui astfel de termen, într-un termen rezonabil, poate face uz de orice
alt remediu contractual. Dacă hotărârea unei instanțe statale sau a unui
tribunal arbitral cu privire la executarea unei obligații nepecuniare nu poate fi
executată silit, creditorul se poate prevala de orice alt remediu contractual
(art. 7.2.5).