Obiectul disciplinei CHIMIE

 Reamintirea noţiunilor de chimie anorganică

sau chimie-fizică, necesare înţelegerii
fenomenelor fizico-chimice specifice
materialelor de construcţii, în relaţie cu
caracteristicile acestora:
 structura substanţelor;
 stări de agregare şi transformările lor;
 sisteme de substanţe (sisteme disperse) şi
fenomene de interfaţă;
 noţiuni de citetică chimică;
 I.Structura atomului
I.1.Atom. Element chimic. Izotopi
 Multă vreme s-a crezut că materia este alcătuită
din particule extrem de mici, indivizibile, numite
atomi. Descoperirile ştiinţifice din domeniul fizicii şi
chimiei de la începutul secolului trecut: descărcări
electrice în gaze rarefiate, emisiile de electroni
din metale incandescente, radioactivitatea etc.
au dus la concluzia că: atomul este divizibil şi are
o structură complexă.
 Atomul este alcătuit din particule de dimensiuni
foarte mici: protoni, neutroni, mezoni, electroni.
 Toate particulele care alcătuiesc un atom se
numesc particule elementare, iar protonul,
neutronul şi electronul sunt considerate particule
fundamentale.

Atomul (modelul Bohr - Sommrfeld)
 Mişcarea periodică sub influenţa unei forţe
centrale duce la orbite eliptice, cu nucleul aşezat
în unul din focare.
e- protoni
nucleu
neutroni

n+ înveliş de electroni
e-
 Protonii şi neutronii formează partea centrală a
atomului, nucleul şi de aceea se numesc
nucleoni. Electronii se rotesc în jurul nucleului
cu viteze foarte mari, formând învelişul
electronic.
 În atom numărul electronilor din învelişul electronic
este egal cu numărul protonilor din nucleu.
 Numărul protonilor (sarcinilor pozitive)
din nucleu se notează cu Z şi se numeşte
număr atomic.
 Specia de atomi cu acelaşi număr atomic
Z formează un element chimic.
 Masa unui electron este foarte mică, aproape
neglijabilă în comparaţie cu masa unui proton sau
neutron. Cum protonii şi neutronii, particule grele,
se află în nucleu, înseamnă că masa atomului este
concentrată în nucleu.
 Suma dintre numărul de protoni şi numărul
de neutroni din nucleu poartă numele de număr
de masă şi se notează cu A.
 Deoarece masele electronilor sunt neglijabile şi
notând cu cu N - numărul neutronilor din nucleu,
atunci numărul de masă al unui atom este dat de
relaţia:
 A=Z+N
12
C

 Există atomi care, deşi au acelaşi număr atomic

(Z) au număr de masă diferit (A); ei se numesc
izotopi (în greceşte isos=acelaşi; topos=loc).
Izotopii ocupă acelaşi loc în sistemul periodic.
 Izotopii sunt specii de atomi cu acelaşi
număr atomic (acelaşi număr de protoni) dar
cu număr de masă diferit (număr diferit de
neutroni).
 Un izotop se notează prescurtat prin simbolul
elementului, în stânga lui fiind scrise: jos –
numărul atomic iar sus numărul de masă. Uneori
se indică numai numărul de masă .
 Masa atomică relativă a oricărui
element se exprimă în raport cu a 12-a
parte din masa izotopului 12C (unitate
atomică de masă, notat u.a.m.).
Sunt multe elemente în natură formate din
izotopi: putem spune că majoritatea
elementelor chimice sunt amestecuri, în
anumite proporţii, de izotopi.
 De exemplu, în cazul elementului carbon
s-au identificat 7 izotopi: 10C; 11C; 12C;
13C;14C; 15C; 16C.
Electronii care formează învelişul unui
atom sunt grupaţi în straturi electronice
notate cu numerele 1,2,3,... 7 sau cu litere
K, L, M, N, O, P, Q. Numerotarea
straturilor se face dinspre nucleu spre
exterior. Energia electronilor este cu atât
mai mică cu cât sunt mai apropiaţi de
nucleu, astfel încât electronii cu energia
cea mai mică se află în stratul K iar cea
mai mare energie o au electronii din
ultimul strat, numit şi strat de valenţă.
Fiecare strat este format din unul sau mai
multe substraturi.
 II. LEGĂTURI CHIMICE
 Teoria electronică a valenţei a lămurit în mod
raţional stabilitatea şi proprietăţile speciale ale
configuraţiilor electronice complete de dublet şi de
octet.
 S-a fundamentat principiul că transformările chimice
ale atomilor sunt datorate tendinţei acestora de a-şi
modifica stratul exterior de electron, astfel încât să
dobândească configuraţie de gaz rar.
 Configuraţia electronică a gazelor rare este foarte
stabilă. Atomii care au configuraţie diferită de
acestea, deci mai puţin stabilă, manifestă tendinţa
să şi-o stabilizeze. După modul cum se realizează
configuraţia de gaz rar, se deosebesc:
electrovalenţa şi covalenţa.
 II.1. LEGĂTURA IONICĂ
 Legătura rezultată prin transfer de electroni
este cunoscută sub numele de legătură ionică
sau electrovalentă, iar proprietatea atomului
de-a forma o astfel de legătură se numeşte
electrovalenţă. Ea este determinată de numărul
de electroni pe care atomul îi poate primi sau
ceda.
 Acest tip de legătură se întâlneşte la
compuşii formaţi din elemente cu caracter chimic
opus: un metal (capabil să cedeze electroni) şi
un nemetal (capabil să accepte electroni).
Exemplu: în reacţia sodiului cu clorul
fiecare atom tinde să-şi formeze
configuraţia stabilă a gazului rar cel mai
apropiat: atomul de sodiu cedează
electronul de pe ultimul strat şi devine ion
pozitiv de sodiu:
Na - 1e- Na+
atomul de clor acceptă un electron şi
devine ion negativ ion negativ de clor:
Cl + 1e- Cl-
Cristal ionic de NaCl - clorură de sodiu, care cristalizează
în reţea cubică, în nodurile căreia se găsesc ioni de Na+
care alternează cu ioni de Cl-
 Proprietăţile substanţelor ionice
 Starea de agregare: la temperatură obişnuită
substanţele ionice sunt solide.
 Punctul de topire: legătura ionică este o
legătură puternică; pentru a rupe o astfel de
legătură ce se stabileşte între ioni de semn
contrar, este necesară o cantitate mare de
energie. Din această cauză compuşii ionici au
puncte de topire şi de fierbere ridicate. Cu cât
forţa de atracţie dintre ioni este mai puternică, cu
atât punctul de topire este mai ridicat.
Tăria legăturii ionice, deci şi valoarea
punctului de topire creşte cu diferenţa
dintre caracterul electrochimic al
elementului:

 NaBr NaCl NaF

7400C 8010C 9920C

Creşterea punctului de topire

 Comportarea la lovire: sub acţiunea unei forţe
exterioare, prin lovire, un cristal ionic se sfărâmă în
cristale mai mici – este casant. Aceasta se explică prin
faptul că sub acţiunea unei forţe exterioare, planele de
ioni se deplasează astfel încât la un moment dat ionii de
acelaşi semn din planele vecine se apropie mult unii de
alţii şi astfel iau naştere forţe de respingere care duc la
spargerea cristalului în fragmente mai mici.
 Solubilitatea: substanţele ionice sunt solubile în solvenţi
polari, cum este apa.
 Conductibilitatea electrică: în stare solidă ionii ocupă
poziţii fixe în cristal. Aceste poziţii sunt determinate de
legătura electrovalentă, care este o legătură puternică.
Din acest motiv, sub acţiunea câmpului electric, ionii nu
se deplasează, curentul nu trece prin cristale. În
topitură sau în soluţie, ionii părăsesc poziţiile fixe, devin
mobili, se mişcă liber şi se pot deplasa spre electrozi;
astfel devine posibilă trecerea curentului electric.
 II.2. LEGĂTURA COVALENTĂ
 Combinaţiile rezultate în urma punerii în
comun a unor perechi de electroni între doi
atomi se numesc combinaţii covalente.
 Legătura formată datorită participării în
comun a electronilor proveniţi de la doi atomi
diferiţi se numeşte legătură covalentă sau
omeopolară sau atomică, iar proprietatea
atomului de-a forma o astfel de legătură se
numeşte covalenţă.
 2.1. Legătura covalentă polară
Legătura covalentă polară se
formează între doi atomi diferiţi
(HF, HCl, H2O, NH3) - atomul mai
electronegativ atrage mai puternic
electronii puşi în comun şi-i
menţine mai aproape de nucleul
său.
 2.2. Legătura covalentă nepolară
 În cazul moleculelor diatomice de gaze cu atomi
identici: H2, O2, Cl2, N2 se realizează legături
covalente nepolare.
 Exemplu: molecula diatomică de hidrogen se
formează prin legătură covalentă nepolară.
 Doi atomi de hidrogen (care au spin opus) pun
în comun fiecare câte un electron, realizându-se
o covalenţă printr-un dublet comun de electroni:

 H· + H· H:H
 3. REŢELE COVALENTE (ATOMICE)
Substanţele solide care formează reţele
atomice au în nodurile reţelei atomi uniţi
între ei prin legături covalente.
 Astfel, în cazul cristalului de diamant,
format din atomi de carbon, atomii din
reţea se unesc prin legături covalente;
fiecare atom de carbon pune în comun cei
patru electroni de valenţă cu alţi patru
atomi vecini. Celula elementară a
diamantului este un cub.
 Legăturile covalente sunt orientate în spaţiu, sunt rigide şi
sunt mai puternice decât legăturile ionice; aceste
caracteristici explică proprietăţile substanţelor construite
din reţele atomice: duritate mare, puncte de topire
ridicate, insolubilitate în apă şi-n alţi solvenţi, prost
conducătoare de căldură şi electricitate.
 Pentru exemplificare – câteva proprietăţi ale
diamantului:
 punct de topire ridicat;
 duritate foarte mare (10 pe scara Mohs);
 densitate mare (3,5 g/cm3);
 nu conduce căldura şi nici curentul electric;
 insolubil în apă, alcool, sulfură de carbon;
 reactivitate chimică foarte mică.
 O altă formă cristalină sub care se prezintă
carbonul este grafitul. Acesta are un tip special
de reţea atomică, numită reţea stratificată.
Reţeaua stratificată a grafitului este o reţea
atomică hexagonală formată din planuri paralele
de atomi de carbon (figura 2).
 S-a determinat că atomii de carbon dintr-un
plan ocupă colţurile unor hexagoane regulate şi
fiecare atom se leagă covalent de alţi trei atomi
de carbon, unul dintre electronii de valenţă
rămânând liber şi mobil. Între atomii de carbon
din acelaşi plan se manifestă legături covalente
puternice, în timp ce între atomii de carbon
situaţi în planuri paralele suprapuse legăturile
sunt slabe.
 Proprietăţile grafitului sunt determinate sunt
determinate de aceeaşi structură cristalină:
 duritate mică (1 pe scara Mohs) din cauza
distanţelor mari şi a forţelor de legătură slabe
dintre straturi;
 densitate mai mică decât a diamantului
(2,2g/cm3);
 lasă urme pe hârtie şi clivează deoarece între
planurile paralele forţele de legătură sunt slabe
şi este posibilă alunecarea planurilor;
 conduce curentul electric datorită electronilor
liberi mobili existenţi în planurile cu cicluri
hexagonale;
 reactivitate mai mare decât a diamantului.
Diamantul şi grafitul sunt substanţe
formate din aceeaşi specie de atomi (de
carbon), dispuşi însă diferit în reţeaua
cristalină. Acest aranjament diferit al
atomilor în cristal conferă proprietăţi
diferite substanţelor respective.
 Caracteristica unor elemente de a
exista în două sau mai multe forme
(sisteme de cristalizare), cu proprietăţi
diferite se numeşte alotropie.
4. LEGĂTURA METALICĂ. REŢELE METALICE

 Prin metode fizice moderne s-a demonstrat că

metalele au structură cristalină. Majoritatea
metalelor cristalizează astfel încât fiecare atom
să fie înconjurat de numărul maxim de atomi pe
care-i permite geometria cristalului, iar întreg
ansamblul său să ocupe cel mai mic volum
posibil. Astfel, în cristalele compacte ale multor
metale, fiecare atom este înconjurat, în imediata
vecinătate, de alţi 12 atomi ( sau, pentru un
număr redus de metale, de alţi 8 atomi).
 Majoritatea metalelor formează trei tipuri de
reţele cristaline:
 a) reţele cubice centrate intern - în această
reţea, atomii metalului ocupă vârfurile şi centrul
spaţial al unui cub, astfel încât fiecare atom este
înconjurat de alţi opt atomi (litiul, bariul, sodiul,
cromul etc.);
 b) reţele cubice cu feţe centrate – în care
atomii sunt dispuşi în vârfurile şi centrele feţelor
unui cub; acest tip de reţea corespunde unei
structuri compacte, fiecare atom fiind înconjurat
de 12 atomi (aluminiul, argintul, aurul etc.);
 c) reţele hexagonale – în care atomii ocupă
vârfurile unor prisme hexagonale, un atom
metalic este învecinat cu alţi 12 atomi
(magneziul, zincul etc.).
 În cristalele metalice legătura dintre atomii metalelor este o
legătură de tip special, numită legătură metalică
Orbitalii care conţin electronii învelişului exterior se
contopesc, dând naştere unor orbitali care se extind pe toţi
atomii din cristal.
 Astfel, nivelurile superioare de energie se contopesc
formând aşa - numitele benzi de energie. Electronii din
aceste benzi, mai puţin atraşi de nucleu, sunt mai mobili şi
aparţin în oarecare măsură tuturor atomilor – sunt
electroni comuni întregului cristal.
 Această structură explică proprietăţile caracteristice ale
metalelor: luciu metalic, opacitate, duritate,
maleabilitate, ductilitate, conductibilitate
termică şi electrică.
Metalele formează reţele compacte şi sunt electropozitive.

 Atracţiile electrostatice dintre

electroni şi ioni conferă caracter de
legătură ionică.
 Traiectoriile de mişcare permanentă a
electronilor de la un atom către altul,
învecinaţi, sunt similare unor orbitali
moleculari, ceea ce conferă legăturii
şi caracter de covalenţă.
 Legătura de hidrogen
Molecula apei este foarte puternic
polarizată, datorită protonului.
H H H
O H O H O H

 Consecinţe:
 apa este mai densă decât gheaţa;
 apa are capacitate mare de interacţiune.
 Legătura de hidrogen este o legătură de natură electrostatică,
caracteristică substanţelor care conţin în moleculă atomi de
hidrogen legaţi de atomi cu afinitate mare pentru electroni şi cu
volum mic ( F, Cl, O, N).
 Ex.: H – F ........ H – F ........ H – F ....... H – F
 Punţile de hidrogen se stabilesc între atomul de hidrogen al
unei molecule şi atomul de hidrogen al moleculei vecine. Se
formează astfel asociaţii moleculare.
 III.SILICAŢII
STRUCTURA SILICAŢILOR
 Silicații sunt săruri ai diferiților acizi silicici, a
căror compoziție chimică se poate
reprezenta prin formula generală
ySiO2▪zH2O
• Silicaţii pot fi naturali – alcătuiesc rocile şi
se folosesc ca materiale de construcţii sau
ca materii prime pentru industria materialelor
de construcţii, sau artificiali – cum sunt
cimenturile, produsele ceramice, sticla etc.
 1.6. STRUCTURA SILICAŢILOR
Clarke (1924) a evaluat compoziţia chimică a scoarţei terestre pe adâncimea
K
de (16-20) km, obţinând următoarele procente de masă (numite clarkuri)
Na 2,60%
Na 2,64%
Ca alte
3,60% 0,36%
Fe
5,10% O
47,2%
Al
8,80%

Si
27,6%
34

8 elemente formează 99,64 % din scoarţa terestră, oxigenul şi siliciul formând 74,8%
Silicaţii pot fi naturali – alcătuiesc rocile şi se
folosesc ca materiale de construcţii sau ca materii
prime pentru industria materialelor de construcţii,
sau artificiali – cum sunt cimenturile, produsele
ceramice, sticla etc.
Silicea (SiO2) – are structură cristalină (cuarţul) şi
reprezintă constituientul de bază al rocilor; sub
formă amorfă este prezentă în cenuşile vulcanice
sau în rocile sedimentare (diatomit, tufuri).
Clark-urile, mari, ale Oxigenului (O) şi Siliciului (Si), fac ca dioxidul
de siliciu (SiO2) să se regăsească în majoritatea materialelor.
Deşi formula este SiO2, în realitate siliciul
formează cu oxigenul o moleculă spaţială O
(tetraedrică) în care siliciul ocupă locul central şi
leagă covalent 4 atomi de oxigen.
Si
O O
Rezultă că celula trebuie reprezentată ca o
moleculă cu 4 valenţe libere:
O
SiO 44
Valenţele libere conferă capacitatea de a lega atomi de hidrogen (H),
formându-se ACIZII SILICICI, care, prin policondensare (cu eliminare de apă),
trec în formele:

H4SiO 4 ortosilicic H6Si2O7 pirosilicic H2SiO3 metasilicic

H2Si2O5 disilicic, până la eliminarea competă a apei, rezultând SiO2 n

Dacă în structura acizilor silicici, “ x ” atomi de aluminiu (Al)
înlocuiesc atomi de Si, se obţine un macro-anion de forma:
 
Sin x AlxO2n x 
care are capacitatea de a lega alţi cationi, formând SILICO-ALUMINAŢI
ce formează mineralele numite FELDSPAŢI
Na2O  Al2O3  6SiO2 feldspat sodic - albit
CaO  Al2O3  2SiO2 feldspat calcic - anortit
K 2O  Al2O3  6SiO2 feldspat potasic - ortoclaz
Apele carbogazoase pot înlocui cationii metalici, transformând felspaţii
în minerale argiloase:

mSiO2  Al2O3  pH2O

Dacă:
m = 4 şi p = 1, mineralul se numeşte MONTMORILLONIT

m = 2 şi p = 2, mineralul se numeşte CAOLINIT

Comparaţie schematică între cristalul de SiO2 (cuarţ) şi SiO2
amorf (sticlă silicioasă). Structura este tridimensională. Cuarţul are punct
de topire de 16000C, când devine un lichid viscos (multe din legăturile Si–O sunt
rupte şi cuarţul devine amorf).
Structurile izolate ale compuşilor siliciului pot fi formate
dintr-un singur tetraedru sau mai mulţi, legaţi prin punţi de
oxigen, structuri prezente în olivine ( silicaţi de Ca şi Mg) şi
se găsesc în rocile magmatice (folosite la fabricarea
cărămizilor refractare). Unele varietăţi frumos colorate
sunt folosite la lucrări ornamentale.
O

O
O
Si

Mulitul – ce apare în produsele ceramice, conferindu-le

rezistenţe mecanice şi chimice, are structura chimică
3Al2O3·2SiO2 şi este format din tetraedri izolaţi şi octoedri
izolaţi.
 Structura lanţ se formează prin unirea punţilor de
oxigen ale tetraedrilor, iar structura bandă – prin unirea
a două lanţuri de tetraedri (ex.: hidrosilicaţii de Ca şi Mg,
componenţi ai azbestului).

Structura lanţ

Structura bandă
 Structura startificată – se realizează din
asocierea nelimitată, în plan, a structurilor bandă
(este formată din tetraedrii comasaţi în şase – sub
formă de inele). Această structură o întâlnim la
mică (K2O·3Al2O3·6SiO2·2H2O) şi la alţi doi
componenţi des întâlniţi în argile:
caolinul(2SiO2·Al2O3·2H2O) şi montmorillonitul
(4SiO2·Al2O3·H2O).
 Structura spaţială – este formată din inele de
tetraedrii, care se leagă prin intersectarea
reciprocă în toate vârfurile. Aceste structuri apar la
cuarţ (inele formate din 6 tetraedrii) şi la feldspaţi
(inelele sunt formate din 4 tetraedrii).