Jean-Jacques

Rousseau
(1712-1778)
-considerat un precursor al „Educaţiei noi”,
mişcare pedagogică lansată la graniţa dintre
secolele XIX-XX printr-o carte care anunţă
„secolul copilului”
1. unul dintre stâlpii pedagogiei
universale.
2. Adept al principiului
„educaţiei negative”, Rousseau
consideră că rolul educatorului
este de a-l păzi şi apăra pe
copil de influenţele externe
venite din partea societăţii.
3. Lucrarea fundamentală în care
se structurează ideile sale
pedagogice este intitulată Emil
sau despre educaţie.
•Acest adevărat tratat de pedagogie este un fel de roman,
scris într-o manieră literară, eseistică, inconfundabilă, și
cuprinde o prefaţă şi cinci “cărţi” sau capitole.
• În aceste capitole sunt prefigurate într-o modalitate
ascendentă laturile educaţiei dimensionate în
conformitate cu treptele de vârstă ale copilului:
1. până la 2 ani, accentul este pus pe îngrijirea şi educaţia
fizică,
2. între 2 şi 12 ani, are loc educaţia simţurilor prin
contactul direct cu natura,
3. de la 12 la 15 ani, primează educaţia intelectuală,
4. iar de la 15 ani până la vârsta majoră accentul este pus
pe educaţia morală.
-Rousseau dorea trecerea de la educatia formala, teoretica si
abstracta la una practica,
-In cartea Emile, Rousseau face referire la nenumarate
moduri prin care se pot formula lectii de tipul acesta, din
domenii variate.

-Pot sa numesc aici discutiile libere pe care le poate avea

elevul cu pedagogul lui privind la soare, la stele, situatii din
viata privind proprietatea, moduri foarte simple prin care se
poate obisnui copilul cu intunericul, cu frigul, cu rutina,
toate fiind condimentate cu exemple imaginare dar cat se
poate de realizabile.
Rousseau consideră că
scopul educaţiei constă în
formarea unui om sănătos,
armonios dezvoltat din
punct de vedere fizic,,
lipsit de artificialitate, un
om al unui raport
echilibrat dintre raţional şi
sufletesc.
În ultimul capitol al monumentalei sale opere,
Rousseau se ocupă de educaţia femeii, a Sofiei,
predestinată să devină soţia lui Emil. Aceasta
primeşte o educaţie limitată, în vederea devenirii
unei bune soţii, şi are menirea de a se îngriji de
gospodărie, de soţ şi de creşterea copiilor; în acest
sens ea, trebuie să devină virtuoasă, blândă şi
înţelegătoare. Femeia este făcută anume ca să placă
bărbatului iar violenţa ei constă în farmecul pe
care-l poartă, căci “cel mai puternic e stăpân în
aparenţă şi depinde în realitate de cel mai slab”
Câteva achiziţii ale marelui pedagog rămân definitive:
a) necesitatea ca pedagogia să fie fundamentată pe datele
şi observaţiile psihologiei experimentale;
b) existenţa unor etape distincte ale dezvoltării naturale a
copilului;
c) accentuarea importanţei educaţiei prin intuirea
lucrurilor comparativ cu cea bazată pe cuvinte;
d) rolul metodelor intuitive şi active în accederea la
cunoaşterea veritabilă;
e) valoarea ridicată a interesului psihic al copilului în
învăţare;
f) dependenţa reformelor sociale de o prealabilă revoluţie
a educaţiei individului
 Immanuel Kant
filozof german, unul din cei mai
mari gânditori din perioada
iluminismului în Germania. Kant
este socotit unul din cei mai mari
filozofi din istoria culturii apusene.
Prin fundamentarea idealismului
critic, a exercitat o enormă
influenţă asupra dezvoltării
filozofiei în timpurile moderne.
Problemele teoretice ale filosofiei sunt in legatura
in principal cu raportul dintre existenta obiectiva
si existenta subiectiva. Raportul a fost numit ca
fiind problema fundamentala a filosofiei. Pentru
Kant problema fundamentala a fost : “Cum pot sa
gândesc unitar cerul înstelat deasupra mea și legea
morală din mine.”
-In 1781- apare opera sa filosofică fundamentală "Critica
rațiunii pure“
-Cunoasterea este una transcendentala.
-Transcendentalul este termenul central pe care isi
intemeiaza Kant gandirea:
- el elaboreaza o critica transcendentala, o metoda
transcendentala, tinde catre un sistem transcendental;
-este baza constructiei sale conceptuale si filosofice,
nucleul la care pot fi reduse si din care trebuie desfasurate
critica ratiunii pure dar si sistemul ratiunii pure.
1. Cunoasterea absolut pura este aceea in care nu se
amesteca nici o experienta sau senzatie

2. Prin cunoastere teoretica se cunoaste ceea ce este;

prin cunoastere practica se reprezinta ceea ce trebuie
sa fie.

3. Pentru a cunoaste teoretic natura fizica, este folosit

intelectul, prima facultate de cunoastere, facultate
propriu-zisa de cunoastere, facultate a conceptelor,
regulilor, generalului si generalizarii. Intelectul este
cel care uneste prin concepte diversul in obiect
 Ideea ramane un concept al gandirii, gandit nu
cunoscut, iar gandirea pura desavarseste
cunoasterea fara sa o imbogateasca. Kant
delimiteaza trei Idei pure ale ratiunii:
-Ideea unitatii absolute a subiectului ganditor;
-Ideea unitatii absolute a seriei conditiilor;
-Ideea unitatii absolute a tuturor obiectelor
gandirii in genere: sufletul, lumea si Dumnezeu.
Omul trebuie sa se elibereze de sub imperiul
instinctelor, inclinatiilor, pasiunilor prin
autonomia vointei si sa-si creeze propria sfera de
legi morale prin autonomia vointei. Autonomia
de sine a vointei, institutoare de legi morale, este
echivalenta libertatii de sine a omului.
 Georg Wilhelm
Friedrich Hegel
(n. 27
august 1770, Stuttgart -
d. 14
noiembrie 1831, Berlin)
•a fost un filozof german
•principal reprezentant
al idealismului în filozofia
secolului al XIX-lea.
-Filozofia lui Hegel este o filozofie a spiritului absolut și
a dezvoltării sale dialectice, care constituie realitatea și
evoluția sa.

-Această filozofie este în mod esențial determinată de

noțiunea de "dialectică", care este în același timp un
concept, un principiu al cunoașterii și al mișcării reale
care guvernează existența lumii sau, după Hegel, istoria
"Ideii", care după ce s-a exteriorizat în natură, revine la
sine pentru a se realiza în formele culturale, urmând o
ierarhie formală a unui conținut identic: artă, religie,
filozofie.
1. Dialectica cu cele trei momente - teză, antiteză,
sinteză - nu este o metodă, ea decurge logic din
dezvoltarea și evoluția realității.

2. Dialectica este însăși natura lucrurilor, filozofia

descrie realitatea și o reflectă. În domeniul spiritului,
dialectica este istoria contradicțiilor gândirii, pe care
ea le depășește trecând de la afirmație la negație și de
aici la negarea negației.

3. Această concepție asupra contradicției presupune că,

între elementele opuse, există totdeauna o relație: ceea
ce exclude trebuie să includă contrariul care îi este
opus.
-După Hegel, fenomenologia este "știința experienței
conștiinței".

-Fenomenologia începe deci prin descrierea conștiinței

în general, opusă unui obiect. Un moment al dialecticei
conștiinței poate fi adevărat în el însuși, sau fals pentru
cel care unifică toate momentele într-o singură
totalitate. Astfel spus, orice act de conștiință începe prin
eroare, dar accede la adevăr în totalitatea istoriei sale.

-Scopul fenomenologiei este deci descrierea esenței

integrale a omului în totalitate, cu posibilitățile lui
cognitive și afective.
Fenomenologia este divizată în trei părți: studiul
conștiinței în general, conștiința de sine și rațiunea.

Conștiința în general
Aceasta este conștiința lumii exterioare, în măsura în
care omul este opus lumii. Există trei nivele de
conștiință:
Sensibilitatea sau certitudinea imediată a unui obiect
exterior.
Percepția sau confirmarea sensibilității.
Înțelegerea sau sesizarea esențialului din obiecte.
Conștiința de sine
Omul ia cunoștință de el însuși prin opoziție față
de lumea exterioară, conștiința de sine este intuiția
"eului" ca persoană.

Rațiunea
Rațiunea este conștiința revenită la ea însăși din
lumea transcendentală, în măsura în care devine
interesată la observația naturii. Ea este expresia
științei moderne, dorința de a descrie fenomenele și
de a le descoperii legile.
După Hegel, rațiunea guvernează lumea și se realizează în
istorie. Această raționalitate integrală a istoriei implică
afirmarea că dezvoltarea sa, realizează în forma cea mai
completă morala și libertatea.

Obiectivul istoriei nu îl constituie indivizii în existența lor

singulară, ci totalitatea poporului și spiritul său.

Evoluția dialectică a spiritului universal parvine în final la

ideea de Stat, în care se găsesc reunite moravurile, arta și
dreptul. Obiectivul istoriei este deci Statul și libertatea pe
care el o realizează.