DISFUNCȚIA VENTILATORIE

OBSTRUCTIVĂ

Buliga Laura
Căluș Roxana
Coman Claudia
 Caracteristica fundamentală a DVO este prezența
sindromului obstructiv, definit prin creșterea rezistenței
în căile aeriene, la trecerea coloanei de aer.

Sindromul obstructiv se caracterizează prin:

- mecanisme patogenetice variate;
- manifestări clinice și funcționale specifice;
- asistență terapeutică și de recuperare
specifică.
Obstrucția căilor respiratorii poate fi:
 localizată (ex. corpi străini intrabronșici, tumori bronșice);
 difuză, generalizată (sindrom obstructiv difuz, obstrucție cronică stabilă).

Factorii principali implicați în apariția sindromului obstructiv sunt:

I. Factori parietali:
- îngroșarea pereților bronșici prin hiperplazie celulară și glandulară;
- remanierea fibroasă sau atrofia pereților căilor aeriene;
- spasmul musculaturii bronșice.
II. Factori intraluminali:
- tulburările de secreție și structură ale mucusului;
- edemul mucoasei
III. Factori parenchimatoși:
- alterarea parenchimului pulmonar cu scăderea retracției elastice.
 Mecanismele potențial reversibile:
1. Tulburările aparatului mucociliar – hipersecreția de mucus la nivelul
mucoasei bronșice, determină scăderea lumenului bronșic și creșterea
rezistenței la fluxul de aer. De asemenea, o creștere a vâscozității
mucusului poate favoriza obstrucia bronșică; o secreție vâscoasă în căile
aeriene mari și mijlocii, determină scaderea VEMS-ului, iar în căile aeriene
mici se pot forma dopuri ce suprimă lumenul bronșic. Hipersecreția și
modificările de vâscozitate ale mucusului afectează mobilitatea cililor.
2. Bronhospasmul – prezent în sindromul obstructiv, poate avea diverse
mecanisme (neurogen – implicat vagul, alergic – prezentă reacția Ag-Ac
sau iritația mucoasei bronșice)
3. Edemul mucoasei bronșice – poate fi secundar unei reacții alergice, sau
unui proces inflamator infecțios, care conduce la micșorarea lumenului
bronșic și la creșterea rezistenței la flux
4. Îngustarea dinamică din expirație a căilor respiratorii – poate avea ca
substrat patologic o retracție elastică insuficientă, o colabare a căilor
aeriene mici atrofice sau o creștere a vitezei fluxului expiator.
 Mecanismele ireversibile prezente în sindromul
obstructiv pot fi următoarele:
1. Hipertrofia și hiperplazia celulelor secretorii –
distrugerea surfactantului bronhiolar prin excesul de
mucus, conduce la colabarea bronhiolelor în expir și la
creșterea rezistenței la flux;
2. Fibroză la nivel bronșic și peribronșic – poate da
obstrucții și strangulări de căi aeriene;
3. Atrofia peretelui bronșic;
4. Scăderea recului elastic – prin distrugere de
parenchim, de pereți și septuri alveolare, ca în
em.fizemul pulmonar
 Sindromul obstructiv se caracterizează prin:
 manifestări clinice (dispnee, tuse cu expetorație,
respirație zgomotoasă);
 teste funcționale respiratorii (pot determina prezența,
gravitatea și evoluția sindromului obstructiv a rezistenței
la fluxul aerian în expir).

Sindromul obstructiv influențează negativ nu doar volumele

și debitele pulmonare ci și distribuția intrapulmonara a
aerului, travaliul ventilator crește, putându-se instala
insuficiența respiratorie. Musculatura inspiratorie va fi
suprasolicitată iar travaliul respirator va crește, ceea ce
conduce la creșterea unui consum de oxigen suplimentar.
 Obiectivul principal în recuperarea deficiențelor
obstructive respiratorii este scăderea travaliului
ventilator care se va realiza în principal prin:
 Tonifierea musculaturii respiratorii;
 Reeducarea respirației (prin scăderea
frecvenței și creșterea amplitudinii);
 Ameliorarea obstrucției.
 În sindromul obstrucitv se instalează neuniformitatea ventilației, care
atrage după sine și neuformități ale raportului de ventilație/perfuzie
(V/Q) dar și tulburări ale schimbului gazos determinate și de scăderea
capacității de difuzie prin membranele alveolo-capilară.

 Instalarea hipoxemiei (ca insuficiență respiratorie parțială) apare în

formele severe de obstruție sau de distrubuție, prin modificarea
raportului V/Q. În stadii mai avansate de boală, se instalează
hipventilație globală care determină apariția hipercapneei, pe lângă
hipoxemie, semn de mare gravitate. În tmpul somnului desaturarea
sângelui se accentuează, putând genera accidente ischemice, aritmii
sau creșterea tensională.
 RECUPERAREA ÎN DVO
După ce deficitul funcțional ventilator a fost stabilit clinic și cuantificat
prin teste funcționale ventilatorii se poate trece la stabilirea unui program
terapeutic și recuperator. Obiectivele recuperării medicale poti fi:
• Corectarea condițiilor de locuit, de muncă sau a deprinderilor (schimbarea
stilului de viață: renunțare la fumat, alimentație sănătoasă, evitarea
atmosferei poluate, profilaxia îmbolnăvirilor de sezon – viroze, alergeni);
• Tratarea corectă a infecțiilor respiratorii;
• Corectarea deviației de sept si a cifoscoliozei;
• Creșterea capacității de apărare a organismului;
• Dezobstrucția bronșică;
• Scăderea costului ventilației și tonifierea musculaturii respiratorii;
• Egalizarea raportului V/Q și corectarea gazelor sanguine;
• Readaptare la efort prin antrenament progresiv la efort și terapie
ocupațională;
• Psihoterapie;
• Integrare socio-profesională.
Măsurile fizioterapeutice sunt esențiale în recuperarea funcțională a
deficitului respirator obstructiv, iar metodologia fizicală include:
1. Repausul și poziționarea corectă a bonavului în pat cu scopul: scăderii
consumului de oxigen, obținerii unei stări de relaxare cât mai bună pentru
musculatura toracică și abdominală, favorizarea tusei și a drenajului
bronșic. Repausul la pat nu se prelungește, deoarece este favorizată
hipoventilația pulmonară, stagnarea secrețiilor, scăderea forței musculaturii
respiratorii, diminuarea reflexului de tuse, pierderea capacității de adaptare
a individului și crește pericolul de apariție a trombozelor.
2. Drenajul postural – efectuat doar la o anumită categorie de pacienți, la
care se poate asocia producerea unor vibrații sau tapotament la nivel de
perete toracic. Această metodă se poate repeta in decursul zilei, de 2-4 ori.
3. Tusea controlată – se efectuează în scop de a facilita evacuarea
secrețiilor. În acest sens pacientul efectuează tusea cu glota și gura
dechisă (această tuse se aseamănă cu un expir ușor).
4. Respirația în presiune pozitivă – poate fi aplicată
pacientului la pat de mai multe ori pe zi, în asociere cu
aerosoloterapia și cu oxigenoterapia;
5. Oxigenoterapia – este recomandată pacientului cu
insuficiență respiratorie, prin sondă nazală în debit de
pana la 1-2 l/min., eventual în asociere cu exerciții
respiratorii toracoabdominale.
6. Reeducarea respirației – implică efort din partea
kinetoterapeutului, urmărindu-se efectuarea unei respirații
abdominale corecte. Se instruește pacientul asupra
modului de eliminare al aerului din plămâni: inspir pe nas,
expir cu buzele strânse.
7. Readaptarea la efort - înseamnă și reluarea mersului,
care se va face doar când poziția ortostatică a pacientului
poate fi menținută.
 Antrenamentul la efort este elementul central în
kinetoterapie, deoarece determină creșterea capacității
fizice și poate fi considerat un stimul pentru activitatea
musculară.
 Înainte de începerea antrenamentului la efort este
obligatoriu testarea inițială a capacității de efort a individului
iar dintre toate modalitățile de antrenament fizic, mersul pe
teren plat constituie modalitatea cea mai fiziologică de
antrenament.
 Antrenamentul fizic îmbunătățește funcția pulmonară prin:
favorizarea circulației pulmonare, scăderea rezistențelor
ventilatorii și prin corectarea nivelului gazelor respiratorii
 Masajul este utilizat frecvent în programul fizical de recuperare,
datorită acțiunilor sale benefice:
 calmează durerea;
 acțiune decontracturată;
 tonifică musculatura;
 ameliorează circulația locală a țesutului;
 efect psihologic;
 favorizează drenajul bronhic prin tehnica producerii vibrațiilor și a
percuției.

Sub aspect practic, masajul se începe în zona cervicală, se coboară spre

umeri și apoi se adresează toracelui.
 Reflexoterapia stă la baza unor proceduri diverse prin care
se urmărește ameliorarea clinico-funcțională a bolii
pulmonare. În acest context, ultrasunetul aplicat
paravertebral și intercostal (spațiul intercostal T6 – T8,
bilateral), băile ascendente pe mâini și pe picioare,
cataplasmele sau ultravioletele aplicate in doza de eritem
pe torace pot avea efecte benefice cum ar fi: efect
decongestiv, bronhodilatator și chiar întreruperea crizelor
de astm bronșic.