CLEPTOMANIA

Necula
Andreea-Elena
Grupa 13
RRMSF
 CLEPTOMANIA

Cleptomania este un impuls comportamental recurent de

însușire prin metoda furtului a unor obiecte, bunuri lipsite de
valoare materială sau care nu au vreo utilitate practică pentru
persoana în cauză.
 Obiectele sunt furate în ciuda faptului că
ele sunt de regulă de mică valoare pentru
individ, care își poate permite să le plătească
și pe care adesea le aruncă.
Ocazional, individul poate depozita
obiectele furate sau le poate returna pe
ascuns.
Deși indivizii cleptomani evită în
general să fure când este probabilă o arestare
imediată, de regulă aceștia nu își planifică
dinainte furturile sau iau incomplet în
considerație eventualitatea de a fi depistați.
Furtul este comis fără asistență sau
colaborarea altor persoane.
 Indivizii cu cleptomanie experimentează impulsul de a fura și sunt
conștienți de faptul că actul în sine este dăunător ori lipsit de sens. Frecvent,
subiectul în cauză se teme să nu fie prins și de multe ori este trist, depresiv ori
se simte vinovat în legătură cu comiterea faptei sale.
 Cleptomania poate fi asociată cu un comportament
compulsiv și cu tulburări depresive, cu tulburări anxioase, cu cele
de comportament alimentar (bulimia), cu tulburările de
personalitate, dar și cu alte tipuri de tulburări de control al
impulsurilor.

Din nefericire, această incapacitate de a se abține în a fura

poate fi cauza multor dificultăți și probleme de natură legală,
familială ori de viață profesională.
 Din cauza lipsei studiilor se cunosc prea puține lucruri despre cleptomanie,
astfel încât se estimează că 6 din 1000 de persoane din populație suferă de
cleptomanie.

Se pare că sub 5% din hoții din magazine au cleptomanie.

Mulți factori însă influențează incidența și prevalența cleptomaniei,

deoarece acesta este un comportament care recidivează.

În acest sens, persoanele în cauză sunt de multe ori văzute ca hoți care
recidivează, asemenea criminalilor și de multe ori nu se face o evaluare de
specialitate.

De asemenea, mulți hoți sunt diagnosticați în mod eronat ca având o

tulburare de personalitate de tip antisocial.
 DEBUT
Multe dintre cazurile de cleptomanie debutează în adolescență, iar mai apoi își
urmează caracterul episodic sau cronic.

TIPURI
Au fost descrise trei evoluții tipice de cleptomanie:
1. Cleptomania sporadică – caracterizată prin episoade scurte și lungi perioade de
remisiune (perioadă în care nu fură)

2. Cleptomania episodică – cu perioade prelungite de furturi și perioade de remisiune

care alternează

3. Cleptomania cronică, manifestată cu un oarecare grad de fluctuație

 CAUZE

Din punct de vedere etiologic nu se cunosc foarte bine cauzele acestei

condiții psihiatrice, însă în plan psihodinamic, furtul patologic ar putea fi ca un
mecanism de apărare împotriva impulsurilor inconștiente precum dorința, nevoia
ori diferite conflicte interioare, care ar putea leza grav eul care și așa suferă de o
labilitate emoțională și de o vulnerabilitate narcisită în exces.
În acest caz, al cleptomanilor, o copilărie nefericită ori cu neajunsuri,
presărată de frustrări și maltratări, fac ca acest comportament să fie manifestat ca
o recuperare a pierderilor suferite în copilărie.

Teoriile fenomenologice sugerează o semnificativă comorbiditate de

tulburări afective majore, precum tulburările dispoziției, o apropiere a
cleptomaniei de spectrul tulburărilor afective, în timp ce alți autori consideră că
ar fi o variantă de tulburare obsesiv-compulsivă.
 În orice caz, cleptomania trebuie
diagnosticată și tratată ca o condiție
psihiatrică. Cei mai mulți pacienți ajung în
atenția specialistului, pe baza sau în urma
unei solicitări de expertiză medico-legală.
Împrejurările care îi conduc la
comiterea actului cleptomanic nu au
caracter de premeditare, fiind precedate de
un impuls foarte puternic, care îi conduce
la comiterea lui, însă în oricare dintre
situații există sentimente de rușine, de
regrete, de remușcare și chiar acte
reparatorii prin donații ori înapoierea
obiectelor furate.
 DIAGNOSTIC

Criteriile de diagnostic pentru cleptomanie sunt reprezentate de :

1. Eșecul repetitiv, recurent de a rezista impulsului de a fura obiecte, ce nu au valoare

utilitară sau monetară pentru persoana respectivă.

2. Există o stare de tensiune crescândă emoțional înainte de comiterea delictului, ce se

exercită asupra acestuia ca o atracție irezistibilă.

3. După comiterea furtului se instituie o stare de plăcere, de gratificare cu o ușoară

detensionare.

4. Lipsa caracterului de răzbunare sau de represalii împotriva unei anumite persoane și

nu este un răspuns la o idee delirantă sau o halucinație.

5. Nu poate fi explicat mai bine de o tulburare de conduită sau de un episod maniacal ori
de o tulburare de personalitate de tip antisocial.
 DIAGONISTIC DIFERENȚIAL

În primul rând cleptomania trebuie diferențiată de acte obișnuite de furt.

Diferența dintre cleptomanie și furtul ordinar (dacă este planificat sau comis în urma
unui impuls) este deliberat și motivat de utilitatea obiectului sau de valoarea sa financiară.

Unele persoane, în special adolescenții, pot fura datorită spiritului de aventură, ca act
de rebeliune.

Diagnosticul nu se pune decât dacă și alte caracteristici ale cleptomaniei sunt

prezente.

Cleptomania este extrem de rară, în timp ce furtul obișnuit este destul de frecvent.

De asemenea, unele persoane pot simula simptomele cleptomaniei pentru a evita

consecințele legii.
 TRATAMENT

Tratamentul în cleptomanie presupune intervenția prin diferite tipuri de terapie

cognitiv-comportamentală. De asemenea, s-au raportat succese în folosirea
psihoterapiei psihanalitice. Toate aceste terapii sunt orientate către conșientizare de
către pacient pentru a înțelege motivația, sentimentele de culpabilitate, nevoia de a fi
pedepsit pentru faptele comise și în același timp de a-și controla impulsurile.
 Tratamentul medicamentos dispune de folosirea de antidepresive și
stabilizatori ai dispoziției care pot fi eficiente la cleptomani. Acest tratament
include medicamente din clasa triciclicelor, inhibatorilor și recaptării
serotoninei, precum fluoxetina, amitriptilina, imipramina, fluvoxamina și altele.
Există totuși câteva situații raportate în care acești inhibatori pot să
declanșeze simptomele cleptomaniei.
 Cel mai bine este ca fiecare personă în cauză să discute și să se consulte cu medicul
specialist despre preocupările și despre efectele secundare ale antidepresivelor.
La unii pacienți pot fi utile și administrarea de trazodon, litiu și valproat ori
administrarea de terapii electoconvulsivante.
Au fost raportate cazuri de cleptomanie în care pacienții au răspuns la doze mari de
antagoniști de opioid de naltrexonă, principiul de bază fiind acela al blocării acelei părți
din creier care simte plăcerea asociată anumitor comportamente de dependență.