Ierarhi și slujitori ai Bisericii Ortodoxe

Române susținători ai Marii Uniri

Videoclip istoric.
 1859, 24 ianuarie – unirea
Moldovei cu Tara Romaneasca

Pe atunci Moldova
insemna Moldova de azi
(romaneasca) fara Bucovina
(pierduta in 1775) si fara
Basarabia (pierduta in 1812),
doar cu judetele Cahul, Ismail si
Bolgrad (primite inapoi in 1856).
 1878, 1 octombrie –
pierderea sudului
Basarabiei

Dupa razboiul de independenta din 1877-1878

Romania a fost obligata sa renunte la sudul
Basarabiei in favoarea Rusiei in schimbul
primirii Dobrogei (de nord), care apartinea de
fapt Turciei (dar ea era invinsa)
 1878, 14 noiembrie – unirea
Romaniei cu Dobrogea

Dupa cedarea sudului Basarabiei Romania a

primit Dobrogea, doar judetele Constanta si
Tulcea. Sudul Dobrogei nu ajunge la Romania
(nici nu avea de ce).
1913, 10 august – ocuparea
Cadrilaterului

Romania s-a implicat in Al Doilea

Razboi Balcanic, impotriva Bulgariei.
Bulgaria a pierdut iar prin Pacea de la
Bucuresti din 10 august 1913 Romania
anexeaza Cadrilaterul, judetele din
sud – Durostor si Caliacra. Mutarea a
fost foarte criticata de catre foarte
multi romani, fiind o ocupare fara
rost.
1918, 27 martie – unirea
Romaniei cu Basarabia

Dupa revolutia rusa din 1917, cand a

inceput sa se destrame Imperiul Rus,
Basarabia si-a declarat independenta la
24 ianuarie 1918, sub denumirea de
Republica Democratica Moldoveneasca
(numele de Basarabia oricum nu avea
nici o relevanta pentru Moldova, el tinea
mai mult de Valahia). La 27 martie s-a
unit cu Romania (sau cu Moldova
actuala, Tara Romaneasca fiind atunci
sub ocupatie germana, bulgara si austro-
ungara). La acea data Basarabia includea
si judetele din sud (Cahul, Ismail,
Bolgrad) si tinutul Herta (deasupra
Botosaniului) dar nu includea si actuala
Transnistrie (care nu avea treaba cu
Moldova/Basarabia).
1918, 28 noiembrie – unirea
Romaniei cu Bucovina

Bucovina facea parte din Moldova

pana cand, in 1774, a fost ocupata
de Imperiul Habsburgic. Dupa
dezmembrarea imperiului
(habsburgic initial, austro-ungar
apoi) Bucovina hotaraste unirea cu
Romania la 28 noiembrie 1918.
1918, 1 decembrie – unirea
Romaniei cu Ardealul

Ardealul, oarecum liber si el dupa

caderea Imperiului Austro-Ungar se
uneste cu Romania la 1 decembrie
1918. Acum este perioada Romaniei
Mari, perioada in care Romania are
cea mai mare suprafata din istoria ei
moderna.
Pregatirea aperceptivă
• Poporul român este, încă de la etnogeneza sa, un popor profund creştin cu o
cultură şi o tradiţie legate de Biserica Ortodoxă prin care acest popor şi-a
conservat întotdeauna identitatea naţională şi mai ales spirituală. Astfel, prin
intermediul credinţei Ortodoxe, neamul românesc a reuşit să-şi păstreze
identitatea atât în Transilvania, în timpul dominaţiei maghiare, cât şi în Ţara
Românească şi în Moldova în timpul luptelor cu turcii, moment în care Ortodoxia a
insufleţit zelul oamenilor pentru a lupta în apărarea credinţei, cel mai important
ideal al acelor vremuri.
• Acest rol al bisericii în apărarea şi, implicit, conservarea identităţii naţionale a
neamului românesc s-a făcut simţit într-o măsură foarte mare pe plan cultural.
Biserica Ortodoxă, deşi subordonată Constantinopolului în perioada medievală,
având mereu un rol esenţial în dezvoltarea culturii româneşti în toate cele trei
principate, rol care s-a simţit şi mai târziu când Biserica Ortodoxă din România a
devenit autocefală, obţinând statutul de patriarhie.
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ
• ”Ea a cultivat în sufletele credincioşilor săi adevărurile veşnice ale
Evangheliei: dragostea de Dumnezeu şi de oameni, buna înţelegere,
frăţietatea, dreptatea. În vremuri grele, Biserica i-a mângâiat
sufleteşte, le-a întărit nădejdea într-un viitor mai bun; a fost, prin
slujitorii ei, îndrumătoarea culturii, artei, şi organizatoarea primelor
Instituţii de asistenţă socială pe întreg cuprinsul românesc.”
• „Întâia noastră idee conducătoare a fost ideea creştină. Sute de ani,
am trăit înainte de toate în legea creştină. De la dânsa ne-am luat
îndreptare, şi între cărţile ei sfinte am trăit”. (Nicolae Iorga, Viaţa
sufletească a poporului român, Conferinţă din cadrul ciclului de
expuneri ţinut la Societatea Femeilor Române din Bucureşti în anii
1904-1905, în [I.R.C.I.], pag. 204 )
Tema: Ierarhi și slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române
susținători ai Marii Uniri
• Din primele momente de afirmare istorică și culturală a poporului
român ca individualitate distinctă, cu deosebire de la inceputul celui
de al doilea mileniu al erei crestine - în perioada de constituire a
cnezatelor și a statelor voievodale - Biserica românească a avut rolul
său, participând la viața poporului în mod constant, pozitiv și
constructiv.
Tratarea
• Mulţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române şi-au adus o contribuţie de
seamă la consolidarea conştiinţei de unitate naţională românească şi la
apărarea credinţei ortodoxe în faţa acţiunilor prozelitiste. Printre aceştia se
numără mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei ai Moldovei, Antim Ivireanul al Ţării
Româneşti cât şi Andrei Şaguna al Transilvaniei. Oameni recunoscuţi şi astăzi
de către neamul românesc pentru meritul deosebit în apărarea identităţii
naţionale şi în dezvoltarea culturală şi spirituală a poporul român.
• Fără doar şi poate că toţi aceşti mitropoliţi, cât şi mulţi alţii, au depus
o contribuţie enormă la dezvoltarea culturii româneşti în cele trei regiuni
de bază ale etnogenezei acestui neam. Biserica s-a aflat întotdeauna în
centrul vieţii acestui popor şi ca atare întreaga cultură românească s-a
dezvoltat în jurul acesteia şi a mitropoliţilor ei.
Mitropolitul Varlaam și Dosoftei
 Mitropolitul Antim Ivireanul

• În anul 1690 este adus în Ţara Românească de domnitorul Constantin

Brâncoveanu. Aici, îşi va pune toate cunoştinţele şi priceperile sale în slujba
poporului român şi a Bisericii sale. (...) Este ctitorul Mănăstirii Antim din
Bucureşti. Planurile de ridicare a bisericii au fost întocmite de el. Mitropolitul
înfiinţează aici o instituţie de asistenţă socială pentru sprijinul celor aflaţi în
nevoi. S-a îngrijit cu multă dragoste şi de românii ortodocşi din Transilvania, care
se aflau în grea suferinţă produsă de dezbinarea Bisericii Ortodoxe din anul 1701.
(...) Deşi nu era român, mitropolitul Antim a fost un patriot înflăcărat şi un aprig
luptător împotriva asupririi turceşti. Pentru aceasta a suferit în închisoare şi a fost
caterisit în urma unor învinuiri nedrepte. Urma să fie închis pe viaţă în Mănăstirea
Sfânta Ecaterina din muntele Sinai. Mitropolitul Antim Ivireanul n-a mai ajuns
acolo deoarece a fost ucis în anul 1716 şi aruncat într-un râu, lângă Adrianopol,
de către ostaşii turci care-1 însoţeau spre muntele Sinai.
 Mitropolitul Andrei Şaguna
• În ziua de 2 februarie 1834 în biserica catedrală din Carloviț a fost înaintat diacon viitorul
mitropolit Andrei Șaguna. Atunci el a spus: „Pe românii transilvăneni, din adâncul lor
somn (vreau) să-i trezesc și cu voia către tot ce e adevărat, plăcut și drept să-i
îndrumez”. În 1847 în ”Biserica Dintre Romani” din Turda A.Șaguna este ales episcop al
bisericii Ortodoxe. La 3/15 mai 1848 prezidează, împreună cu episcopul greco-catolic Ioan
Lemeni, Adunarea de la Blaj. În fruntea unei delegații, duce petiția de la Blaj la Viena,
împăratului Franz Joseph. În 16/28 decembrie 1848 a organizat o adunare la Sibiu de
unde trimite o nouă petiție împăratului. Ideea unității românilor este conținută în
„Memoriul” națiunii române din Marele Principat al Ardealului, din Banat, din părțile
vecine ale Ungariei și din Bucovina, prezentat tot împăratului. La 12 martie 1850 a
organizat la Sibiu un congres bisericesc la care a participat și Avram Iancu.
• Acest merit, al adunării de la Blaj, nu dovedeşte doar curajul Episcopului Andrei Şaguna ci
este şi unul din exemplele cele mai de seamă ale implicării Bisericii Ortodoxe, prin
personalităţile ei de seamă, în afirmarea drepturilor nepieritoare pe care neamul
românesc le are asupra pământului dăruit de Dumnezeu.
• Odată cu apărarea acestor drepturi pământeşti vine şi apărarea identităţii naţionale şi,
implicit, spirituale a acestui neam pus de Divinitate strajă la hotarele Europei
Creştine, strajă împotriva semilunii ( în evul mediu ) şi mai târziu împotriva ciumei roşii
venite de la răsărit.
• Angajamentul lui Șaguna luat la Karloviz începe să prindă viață. La 27 august 1850 se
deschide la Sibiu Tipografia eparhială, întemeiată pe banii lui Șaguna. Aici se
tipăresc abecedare, cărți și istorioare biblice. La 1 ianuarie 1853 se întemeiază
Telegraful Român, singurul ziar din România cu apariție neîntreruptă până
astăzi („în fruntea listei celor mai longevive organe de presă, cu apariție
neîntreruptă, din S-E Europei”). Începând cu anul 1855, Șaguna reorganizează
învățământul teologic din Sibiu sub forma unui Institut de teologie și pedagogie și
care poartă numele de Seminarul Andreian. Începând cu anul 1854, a organizat
peste 800 de școli primare confesionale. Tot sub îndrumarea sa au fost întemeiate
gimnaziile ortodoxe din Brașov și Brad. Gimnaziul de la Brașov, inaugurat în 1850,
este una dintre cele mai vechi școli superioare românești, astăzi purtând numele
mitropolitului Saguna: Colegiul Național „Andrei Șaguna”. Școlii din Brad îi
dăruiește Andrei Șaguna în 1870 suma de 2000 fl. Din îndemnul său vor fi tipărite 25
de titluri de manuale școlare, Andrei Șaguna sprijină ideea lui Ioan Pușcariu de a
înființa Astra. Șaguna este ales primul președinte al Astrei.
• Despre Mitropolitul Andrei Şaguna, care a fost canonizat (trecut în rândul Sfinților),
se spunea că „Șaguna a fost un dangăt de clopot care a trezit din amorțire
conștiințe și destine, a redat speranțe și vigoare, a pus plugul în brazdă și a
dezțelenit ceea ce amenința să devină pârloagă.” Așa a procedat și în Țara Moților
unde neștiința de carte, în rândul românilor ortodocși, era foarte mare, și se datora
sărăciei și mai ales lipsei de organizare. Situația școlilor românești ortodoxe era
jalnică.
• Slujitorii Bisericii noastre au fost implicați în mișcările naționale și populare prin care se
manifesta dorința de dreptate și de libertate a poporului, voința de unitate între toate
provinciile și de neatârnare față de marile puteri statale străine care il frustrau de drepturile
sale legitime și îi încălcau samavolnic hotarele. Slujitorii altarelor străbune, mari ierarhi, preoți
și monahi, nu au pregetat a-și dovedi, ori de câte ori s-a ivit prilejul, nu doar simpla adeziune la
lupta pentru înfăptuirea aspirațiilor naționale, ci participarea totală cu deplină convingere și cu
hotărâre, adeseori până la suprema jertă - dând astel măsura identificării lor cu idealurile și
lupta poporului.
• Biserica noastră ortodoxă nu numai că a înfrumusețat această țară cu atâtea asezăminte, dar și-
a adus contribuția la crearea multor valori spirituale ale neamului, a depus toate strădaniile și
toată sârguința pentru păstrarea și necontenita lor sporire și strălucire, pentru cunoașterea și
prețuirea lor de către celelalte popoare.
• Una din slujirile din trecut ale clericilor Bisericii Ortodoxe Romane a fost aceea de a fi sfetnici de
taină ai domnitorilor. Preoțimea satelor noastre ardelene a împărtășit întotdeauna soarta
țăranilor, ducând aceeași viață plină de lipsuri materiale, prestând corvezi, plătind biruri și dări și
neavând drepturi sociale ca și cei pe care îi păstoreau. Pentru acest fapt, preoțimea a fost mereu
alături de țărănime în lupta acesteia pentru un trai mai bun.
• Această strânsă legatură dintre preoțime și masele țărănești a culminat în Transilvania, în timpul răscoalei de la 1784,
condusă de Horia, Cloșca și Crisan. La această mare mișcare au participat și multi preoți de sat, activând în felurite chipuri:
conducători de grupe, gazde, informatori, transmițători de știri, strângători de fonduri pentru drumul lui Horea la Viena s.
a. Rolul acestora în mișcare reiese clar dintr-o "petițiune" a nobilimii din Comitatul Albei, adresată în timpul răscoalei,
contelui Anton Jankovics, comisar imperial în Ardeal, în care se spune: "Deoarece preoții români sunt aceia care ațâță
mai cu seamă poporul la revoluțiune, din această cauză să se publice ca în oricare sat va erupe o revoluțiune, acolo
preoții romani, primarii și juratii cu trei inși lânga dânșii, se vor pedepsi cu moarte, în conformitate cu legile patriei".
• ... popa Vasile din Pintic, care aduna pe săteni noaptea în biserica și le citea o scrisoare a lui Horia, îndemnându-i să fie
gata pentru începerea răscoalei, care va fi vestită prin tragerea clopotelor;
• Contribuția Bisericii Ortodoxe Romane la sprijinirea luptei poporului român pentru emancipare socială s-a concretizat apoi
în timpul revoluției de la 1821, din Tara Romanească. (...) În Mânăstirea Antim din București, unde s-au plămădit cele mai
multe dintre marile idei ale revoluției. "Conlucrarea episcopului Ilarion al Argesului cu Domnul Tudor din Vladimiri
înseamnă mult mai mult decât o curajoasă mărturie de faptă patriotică și crestină este o pilduitoare și plină de demnitate
lucrare de temeinică zidire spirituală și națională. Astfel, prin stradaniile sale pline de har, exprimând și o exemplară
constiință patriotică, s-a înscris o pagină epocala în istoria eclesiastică românească, integrată deplin între paginile istoriei
Patriei".
• Clerul era angajat cu toate forțele în marea luptă pentru unirea tuturor românilor de pe cuprinsul vechii Dacii.
• Sute de călugari și călugărițe de pe intreg cuprinsul țării, din propriu îndemn, s-au încadrat în "corpul sanitar" al
armatei. Activitatea clericilor români în timpul războiului s-a manifestat și prin servicii divine și rugăciuni pentru biruință,
prin pastoralele ierarhilor și cuvântările preoților, prin articole și apeluri, prin îndemnuri și strangeri de ajutoare în folosul
ostașilor de pe front, al familiilor lor, prin ofrande și material sanitar pentru răniți" s. a. Biserica Ortodoxă Română, prin
clerul său, a "sporit în sufletul ostașilor romani curajul și bărbăția, întărind încrederea în biruința deplină și în dreptatea
cauzei pentru care luptau".
 Cu un astfel de profil s-a înfăţişat Biserica în drumul spre
Marea Unire trecând prin fața altarelor bisericilor și
catedralelor.
• Pentru a pune umărul la consolidarea actului Unirii, în centrele bisericeşti ortodoxe din
Transilvania s-au organizat dezbateri pe tema atitudinii pe care acestea trebuiau să le îmbrăţişeze
faţă de constituirea Consiliului Naţional Român Central. La 30 octombrie 1918, episcopul Aradului
Ioan Papp, locţiitor de mitropolit al Ardealului, împreună cu Vasile Goldiş, care îndeplinea şi
funcţia de secretar al Consistoriului Episcopiei Ortodoxe din Arad, au cerut ierarhilor ardeleni să-şi
precizeze clar atitudinea lor față de acest for conducător din Transilvania. La 1 noiembrie 1918,
Miron Cristea, episcop în acea vreme la Caransebeş recunoştea Consiliului Naţional Român (CNR)
ca reprezentant şi conducător politic al naţiunii române. Acestui ierarh i s-a raliat printr-un act din
21 noiembrie 1918 toţi episcopii ortodocși din Transilvania, manifestându-şi adeziunea de a fi
colaboratori în vederea realizării aspiraţiilor naţionale. Aportul pe care l-a avut N. Bălan, viitorul
mitropolit al Ardealului la realizarea actului unirii a fost semnificativ, din încredinţarea CNR din
Arad şi Sibiu, a plecat la Iaşi împreună cu căpitanul Victor Precup pentru a consulta atitudinea
guvernului României şi a politicienilor săi în privinţa paşilor ce trebuiau a fi urmaţi, în vederea
unirii Transilvaniei cu România . Sub preşedinţia episcopului Ioan Papp, întrunit la 10/23
noiembrie 1918, Sinodul mitropolitan a hotărât să conlucreze la efortul de edificare a aspiraţiilor
naţionale, eliminând rugăciunile din biserici pentru conducătorii monarhiei austro-ungare,
înlocuindu-le cu formula: „Pentru înalta... stăpânire naţională şi pentru Marele Sfat al Românilor,
Domnului să ne rugăm”.
• La 1 Decembrie 1918, cu ocazia Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia,
reprezentanții românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, fie
ei ortodocși, fie greco-catolici, au dat dovadă de solidaritate, votând în
unanimitate unirea cu România. Elie Miron Cristea, mitropolitul primat al
ţării, a rostit cu acel prilej o mişcătoare rugăciune. Ierarhul amintit a fost
unul dintre cei patru delegaţi din Transilvania care au adus Documentul
Unirii la Bucureşti. Clopotele bisericilor ortodoxe din Ardeal au sunat
solemn chemând la slujba învierii neamului românesc. În bisericile din
Alba-Iulia arhiereii ortodocşi şi uniți au săvârșit Sfânta Liturghie, după care
au fost oficiate Te Deum-uri solemne. Cele două biserici protopopeşti din
oraș s-au dovedit neîncăpătoare pentru arhiereii ortodocşi şi greco-catolici.
La sfârşitul slujbei episcopul Papp a rostit cuvinte înălţătoare: „Cel ce a
înviat şi neamul românesc din Transilvania şi ne-ai dat să avem măreţia zi
de zi a Unirii Neamului, ajută Doamne, ţara noastră România Mare să
înflorească şi să se întărească a preamări în veci numele Tău”.
• Formarea Statului Naţional Român la 1 Decembrie 1918 a avut urmări
benefice şi pe plan spiritual, atrăgând după sine organizarea unitară a
bisericilor din toate provinciile româneşti, sub conducerea Sf. Sinod al BOR.
Mai mult, ea a creat şi premisele ridicării BOR la rangul de Patriarhie în
anul 1925.
• Printre cei 1228 de delegați, participanți la Alba-Iulia, au făcut parte și 576 de delegați,
reprezentanți ai cultelor din Transilvania, dintre acești deputați 321 erau preoți, 151
dintre ei erau delegați din partea Bisericilor Ortodoxă și Greco-catolică (129 de
protopopi); 5 episcopi, 6 vicari, 10 delegați ai Consistoriilor ortodoxe și ai Capitelurilor
unite, adică o pondere de participare ortodoxo-unită de 38% . La 27 martie (9 aprilie)
1919, Sinodul arhidiecezei ortodoxe de Alba Iulia şi Sibiu s-a întrunit pentru prima dată în
sesiune după edificarea Statului Naţional Unitar, sub domnia Regelui Ferdinand I. Cu
acest prilej, prezidiul sinodal arhidiecezan a trimis o telegramă oficială suveranului, în
care şi-a arătat recunoştinţa faţă de acesta şi faţă de armată română, prin jertfa căreia s-a
ajuns la făurirea României Mari. BOR din Ardeal considera mai mult că, prin această nouă
conjunctură, s-a înlăturat pentru totdeauna stavilele interpuse de-a lungul vremii, în
drumul dezvoltării bisericeşti
• Miron Cristea, Episcopul Caransebeşului,viitorul patriarh, amintea de suferinţele
românilor transilvăneni şi de lupta lor pentru dreptate, libertate şi unitate, din
rândul cărora n-au lipsit nici clericii Bisericii româneşti. După ce ierarhul pomenit
arăta că acum nu ne putem gândi la altceva decât la „Unirea cu scumpa noastră
Românie”, alipindu-i întreg pământul strămoşesc... şi că... idealul suprem al
fiecărui popor ce locuieşte pe un teritoriu compact trebuie să fie „unitatea sa
naţională şi politică”, încheie prin mişcătoarele cuvinte: „Simţesc că astăzi prin
glasul nostru unanim vom deschide larg şi pentru totdeauna porţile Carpaţilor, ca
să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viaţă românească...”
1 Decembrie 1918
• Marea Unire din 1918 a fost rodul luptei tuturor forţelor şi categoriilor
sociale, practic a întregului popor. De asemenea, a contribuit la edificarea
ei o generaţie importantă de personalităţi precum: regele Ferdinand, Ionel
Brătianu, Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Ion Nistor, Take Ionescu, Ion Inculeţ,
Pantelimon Halipa, Nicolae Iorga şi mulţi alţii. Acestora li s-au alăturat un
număr însemnat de slujitori ai Bisericii româneşti - episcopi, vicari,
consilieri, profesori de teologie şi preoţi de parohie, călugări etc. - care s-
au aflat în primele rânduri ale luptătorilor pentru unitate. De exemplu,
pentru Transilvania amintim aici numele profesorilor teologi Nicolae Bălan
(viitor mitropolit) şi Silviu Dragomir de la Sibiu; la Caransebeş pe Episcopul
Miron Cristea, protopopul Andrei Ghidiu, teologul Petre Barbu sau
secretarul eparhial Cornel Corneanu; la Oradea pe vicarul Roman
Ciorogariu şi secretarul Aurelian Magieru; la Arad pe Ioan Papp; la Lugoj
protopopul Gh. Popovici etc.; din rândul clerului greco-catolic transilvănean
amintim pe Iuliu Hossu, Dimitrie Radu, Valeriu Frenţiu, Ioan Bob, Vasile
Hossu, Victor Mihali şi alţii.
Recapitulare
• Biserica românească a fost întotdeauna legată de soarta poporului
român. Este uşor de remarcat faptul că ori de câte ori în viaţa
poporului român a existat un moment de răscruce, ori când s-au
împlinit idealuri scumpe tuturor românilor, atunci şi în viaţa Bisericii
româneşti au avut loc mutaţii ce au generat emulaţii spirituale şi
împliniri bisericeşti. Astfel, întemeierea statelor feudale româneşti a
fost urmată în plan bisericesc de întemeierea mitropoliilor româneşti,
la Suceava şi Argeş. Aşa cum unirea Moldovei şi Ţării Româneşti din
1859 a fost imediat urmată de unirea celor două Biserici Ortodoxe
sub un mitropolit primat. Iar cucerirea independenţei naţionale în
1877-1878 şi recunoaşterea ei internaţională a fost urmată în 1885
de recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Un fapt cu
semnificaţii asemănătoare s-a întâmplat şi după Marea Unire din
1918, care a fost urmată de unificarea Bisericilor Ortodoxe surori din
teritoriile reunite cu Ţara şi din Vechiul Regat şi de ridicarea Bisericii
Ortodoxe Române la statutul de Patriarhie (1925).
Asociere
• Unificarea, de scurtă durată, a celor trei provincii sub sceptrul voievodului Mihai Viteazul, în 1600,
a avut urmări adânci și favorabile în evoluția ideii de unitate la români și în realizarea acestui mare
deziderat național, desăvârșit în 1918.
• Când marele domn a făcut unirea celor trei țări la 1600, Ortodoxia reprezenta liantul național. O
dovedesc câteva cronici scrise de autohtoni și străini, din vremea lui Mihai Viteazul. Aceste
documente „susțin faptul că românii erau conștienți de originea lor comună, că vorbeau aceeași
limbă și erau ortodocși”, după cum afirmă cercetătorul Ionuț Țene, care enumeră patru cronici în
acest sens.
• Prima este cea a umanistului ardelean Nicolaus Olahus (1493-1568). Acesta, pe la 1550, susținea
că „valahii sunt creștini, numai că, urmând pe greci, se deosebesc de Biserica noastră Catolică în
privința purcederii Duhului Sfânt și a altor articole mai puțin importante”. Referindu-se la moldoveni,
Nicolaus Olahus spunea că aceștia „au aceeași limbă, obiceiuri și religie cu muntenii”, și că se
deosebesc „numai prin îmbrăcăminte (...). Limba lor și a celorlalți valahi a fost cândva romană, căci
ei sunt copii din Roma”.
• Un al doilea document este cronica intitulată „Analecta lapidum vetustorum et nonnullarum in Dacia
antiquitatum”, a lui Stephanus Zamosius, pe care a publicat-o în 1593 la Padova.În ea se arată că
„familiile valahilor (...) nu sunt altceva decât mulțimea davilor și parmenilor, încât se pare că odată
cu norocul, nu din întâmplare au ocupat ținutul vechilor davi, fiind ultimii din popoarele tripartide ale
Transilvaniei. (...) Și nimeni nu ar crede că ei au fost vreodată coloni romani, dacă limba n-ar trăda
originea, cu toate că aceasta, în decursul atâtor secole, a degenerat într-un oarecare dialect. Totuși,
limba latină poate fi recunoscută în el nu cu greutate. Mai mult, ei înșiși își zic până acum romani,
cu toate că nu au nimic din natura romană”.
Același neam,aceeași religie
• O a treia cronică este cea a sasului Mathias Miles, și este intitulată „Siebenbürgischer
Würg-Engel”, în care se vorbește despre românii ortodocși care s-au ridicat la luptă pentru
eliberarea națională și religioasă și pentru susținerea noului domn muntean, Mihai Viteazul,
de aceeași limbă, neam și religie, care intrase în Ardeal: „De îndată ce s-a răspândit în țară
zvonul despre victoria lui Mihai, numaidecât valahii din țara noastră s-au adunat și au
atacat în taină și public moșiile și curțile nobililor... și aceasta, de fapt, din închipuirea
visătoare că, având de acum înainte un principe din sângele lor, trebuiau și ei, mojicii,
valahii, să-i stăpânească pe nobili... Intrând acum Mihai în Alba Iulia, la 1 noiembrie, i-a
venit în întâmpinare Dumitru Náprágy, episcopul din localitate, cu toți preoții săi, și l-au
primit cu o frumoasă urare de noroc și viață lungă și a unei conduceri pașnice”.
• De altfel, la Alba Iulia, Mihai Viteazul a ridicat la rang de mitropolie ortodoxă episcopia
locală (Doresc „să am și eu un loc și un nume în creștinătate”, avea să mărturisească
voievodul într-un memoriu către Ducele de Toscana), iar în fruntea cetăților a numit
garnizoane românești și a emis hrisoave pentru nobilii români din Ardeal.
• Cea de-a patra cronică este Letopisețul Țării Moldovei, din jurul anilor 1631-1632, a lui
Grigore Ureche, în care acesta scrie: „rumânii, câți se află locuitori la Țara Ungurească și la
Ardeal și la Maramureș, de la un loc sântu cu moldovenii și toți de la Râm se trag”
• în epoca lui Mihai Viteazul, românii din toate cele trei state aveau conștiința deja, chiar
dacă nu cristalizată, a originii, credinței, limbii comune și a unității de neam. Iar Ortodoxia
era liantul național care le așeza în aceeași trăire.
Generalizare
• Biserica şi neamul românesc sunt una, unite prin jertele de sânge ce s-au dat în trecut şi prin
faptul că fără Biserică n-ar fi existat vreodată o cultură românească propriu-zisă, căci doar
Ortodoxia i-a păstrat pe români uniţi în ciuda ocupaţiei maghiare din Ardeal, a invaziei turceşti şi
mai recent a guvernării comuniste .
• Biserica şi neamul românesc au adus împreună ’’jerta dreptăţii, prinosul şi arderile de tot’’,
jerte pe altarul lui Hristos din elita intelectuală a neamului prin a cărei sânge să se cureţe
neamul de păcate. Prin aceasta Biserica a jertit totul întru apărarea culturii naţionale,a unității
neamului şi a spiritualităţii creştine.
• Biserica Ortodoxă a fost dintotdeauna una cu neamul românesc, identificându-se cu toate
aspiraţiile acestui neam, a sprijinit şi binecuvântat, prin cuvânt şi faptă, luptele, jertfele, strădaniile
poporului nostru pentru apărarea pământului strămoşesc, pentru independenţă şi unitate statală,
mulţi dintre ierarhii, preoţii şi călugării ei jertfindu-se pentru credinţă, neam şi ţară.
• Să ţinem credinţa noastră pe care au ţinut-o toţi voievozii noştrii şi toţi protopărinţii noştri şi toţi
românii cei adevăraţi! Dacă vrei să fii fiu adevărat al lui Hristos și al României, să ţii credinţa cea
dreaptă, ortodoxă, pe care o ţinem de peste două mii de ani. Dacă nu, nu eşti fiu al lui Hristos şi al
Bisericii, ci eşti străin de neamul românesc. Nu poţi fi român, dacă nu ai dreapta credinţă în Hristos.
Eşti străin. Nu eşti fiu al Ţării.
Încheiere
• Neamul românesc a reuşit să împlinească rolul divin ce i-a fost acordat prin
naştere, acela de apărător la hotarul Creştinătăţii, tocmai prin intermediul
Bisericii Ortodoxe care a protejat identitatea noastră naţională, a promovat
cultura românească și a ajutat într-un mod incontestabil la formarea unei
mentalităţi bazate pe dragoste, onoare, credinţă, demnitate şi curaj în rândul
românilor, lucru de care, din păcate, ducem lipsă în zilele noastre.
• Mitropoliţii și preoții amintiţi mai sus au trăit mereu ca exemple, torţe vii, pentru
cei din jur, pentru toţi românii, prin fapte şi prin cuvânt. De astfel de oameni
avem nevoie şi în zilele noastre, de oameni care nu doar să se roage ci şi să
trăiască dar mai ales să înfăptuiască atât pentru apărarea şi promovarea Bisericii
lui Hristos într-o societate care a uitat de Dumnezeu cât şi pentru apărarea
drepturilor eterne ale neamului românesc, pentru punerea lor înaintea
drepturilor efemere ale individului sau ale unei clase sociale.
• Având în vedere necesitatea oferirii tinerei generații a posibilității de a-și pune în
valoare capacitățile creative, comunicative și spirituale, în scopul creșterii
mobilității tinerilor cu vârste cuprinse între 12 si 18 de ani, s-a urmărit de către
A.T.O.R. Piatra Neamț crearea unui proiect care să implice participarea în mod activ
si direct, la o serie de activități cu caracter educativ, recreativ și de dezvoltare
personală a tânărului de astăzi, activități care să formeze tânăra generație pentru
participarea lor activă la viața socială și comunitară.
• Anul acesta, tema propusa prin proiect “ Tinerii de astăzi – punte între veacuri de
credință ortodoxă și neam românesc ” este desprinsă din tema centrala a anului
2018 - aprobata de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane - ca An omagial al
Unităţii de credinţă şi de neam și An comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din
1918 și dorește să evidențieze necesitatea de a face cunoscut tinerilor si nu numai
lor importanta celebrării zilei de 1 Decembrie 1918 ca zi Națională a României, Ziua
Unității și Demnității Naționale a Românilor, a martirilor neamului românesc care
de-a lungul veacurilor au luptat pentru înfăptuirea unității de neam și de credință
odată cu curajul lor mărturisitor.
“ Tinerii de astăzi – punte între
veacuri de credință ortodoxă și
neam românesc ”
• Cei 450 tinerii prezenți la evenimentul Tânărul din Petrodava din 21-23 septembrie a.c. au șansa de a intra,
prin cunoaștere și informare, pe tărâmul sfinților mărturisitori și eroi ai neamului românesc, de a cunoaște
Adevărul Evanghelic și izvoarele de credință ortodoxă care au realizat unitatea de neam și de credință, odată
cu valorile neamului, iubirea de țară și puterea de mărturisire.
• Tinerii de astăzi trebuie să fie mărturisitori ai valorilor care ne definesc ca popor creștin: credință, țară,
dragoste de neam și de aproapele, familie, solidaritate, dreptate, adevăr, toleranță etc. Nu există - sau, cel
puțin, nu ar trebui să existe - o contradicție între tradițional și modern, ci vorbim de o perpetuare a valorilor
moștenite care trebuie transmise mai departe, nealterate, pentru a putea avea garanția dăinuirii ca neam.
Dacă vrem să schimbăm ceva la societatea actuală, este important ca fiecare, acolo unde se află, la nivel
individual sau de grup, să se manifeste în spiritul acestor valori. Afirmarea credinței și a dragostei de neam
trebuie să fie în firescul lucrurilor, deoarece sunt valori pentru care strămoșii noștri s-au jertfit și ei ne sunt
astăzi repere de dreptate și demnitate, dându-ne, peste timp, statornică poruncă de a iubi și a nu distruge
această țară. Tinerii au datoria sfântă de a mărturisi credința în care ne-am născut și de a purta cu mândrie
numele de român, oriunde ar fi” - Lector univ. dr. Bogdan Constantin Neculau din cadrul Facultății de
Psihologie și Stiințe ale Educatiei - Universitatea Al.I. Cuza Iasi.
• Chemarea tinerilor de astăzi este de a lucra împreună cu Dumnezeu și de a face din lume Biserică. Ei sunt
punte intre veacuri si mărturisitori ai lui Hristos în lumea contemporană.