Sunteți pe pagina 1din 12

Roman Jakobson

Școala de la Praga
Școala de la Praga

Bazele poeticii structurale, stabilite în jurul anilor 1920 de către formaliștii ruși
s-au transformat, către anii 1930 în primul sistem al structuralismului literar din
secolul XX, avându-i ca autori pe membrii Cercului lingvist. Ideologiile și
contactele directe între Rusia și Școala Pragheză sunt bine cunoscute. În cadrul
periodizării pe trei etape a poeticii interbelice slave, propusă de Iurii Striedter:
etapa de periodizare pe care o considera extrem de convingatoare, a doua etapă
(formalismul târziu), a fost ”decisivă" pentru cea de-a treia etapă
(structuralismul).
Cel mai de seamă teoretician al
literaturii din Cercul de la Praga, Jan
Mukafovsky recunoaștea că influența poeticii
formaliste ruse a fost mai mult decât amplă,
aratând că modelul său de structură poetică
s-a dezvoltat din cercetările cercului
lingvistic de la Moscova .
Jakobson, membru al ambelor școli
(rusă și cehă), a afirmat în 1936 că teoria
pragheză a fost "rezultatul unei simbioze
între gândirea cehă si cea rusă“, înglobând
totodată "experiența cercetărilor vest-
europene și știința americană". O astfel de
sinteză, explica Jakobson, nu era deloc
excepțională la Praga, deoarece:
”Cehoslovacia s-a aflat întotdeauna la
intersecția mai multor culturi”.
Din perspectiva avantajoasă a istoriei poeticii se poate spune că
școala de la Praga reprezintă o încercare de a aduna laolaltă
temele de bază ale poeticii și de a le transforma într-o teorie
sistematică a literaturii, care să se ghideze după
pozițiile epistemologice ale tradiției de cercetare, după
standardele gândirii științifice contemporane și după tezele
semioticii generale. Acei istorici ai structuralismului modern
care preferă studiul atent al documentelor disponibile în
defavoarea judecăților superficiale au recunoscut caracterul
cuprinzator al abordării școlii pragheze.
Școala poetică de la Praga are în comun cu tradiția de cercetare concepția
literaturii ca artă a cuvântului, ca una din formele de artă care se exprimă prin
limbaj și se transmite prin comunicarea literară. Ideea de literatură ca formă de
comunicare a fost descoperită de poetica preromantică și a fost în mod implicit
preluată de diverse concepții despre limbajul poetic.
Biihler arată că actele de vorbire implică, de regulă, toate cele trei funcții într-o
ordine ierarhică. Caracterul particular al actului de vorbire este determinat de
funcția care domină ierarhia. În majoritatea cazurilor predomină funcția
referențială, dar în anumite tipuri de comunicare funcția expresivă sau persuasivă
apar în prim-plan.

A doua etapă în dezvoltarea modelului lui Biihler o reprezintă celebra schema


de comunicare lingvistică a lui Jakobson, care are radăcinile în perioada Școlii
de la Praga, dar care a fost formulată mult mai târziu . Jakobson respectă toate
postulatele epistemologice ale lui Biihler stabilind și o schemă a comunicării
lingvistice. Jakobson a facut un pas important înainte, care a ramas însă aproape
neobservat, atunci când a definit funcția poetică ca "atitudinea față de mesaj în
sine. Aceasta schimbare a centrului de interes de pe "semn" ("cod"), asa cum
aparea la Mukafovsky, pe "mesaj" ("text") este ilustrativa pentru concepția
postbelică a literaturii mai curând ca text decât ca limbaj.
Roman Jakobson

 Roman Jakobson a fost unul dintre cei mai celebri și


influenți lingviști ai secolului al XX-lea. El a continuat să
extindă principii și tehnici similare la studiul altor aspecte
ale limbajului, cum ar fi sintaxa , morfologia și semantica.
Jakobson a devenit o figură esențială în adaptarea analizei
structurale la disciplinele dincolo de lingvistică,
inclusiv filosofia, antropologia și teoria literară,
dezvoltarea sa de abordare pionierată de Ferdinand de
Saussure, cunoscută sub numele de " structuralism", a
devenit o mișcare intelectuală postbelică majoră în Europa
și Statele Unite.
Modelul lui Jakobson

 Roman Jakobson este printre primii lingvişti care a


alcătuit o schemă a comunicării, un model de comunicare
elaborat privitor la limbaj.
Abia după trasarea schemei de mai sus, Roman Jakobson afirmă: „Fiecare dintre aceşti
şase factori determină o funcţie diferită a limbajului. În orice “act de comunicare
verbală” intervin, spune el, următorii factori:
* Emițătorul - cel care comunică mesajul;
* Destinatarul - cel căruia i se adresează mesajul;
* Contextul - la care se referă vorbitorul este astfel numit, termenul fiind de preferat
celui de referent, considerat ambiguu. Contextul trebuie să fie în raza de percepţie a
destinatarului;
* Mesajul - necesită un context pentru a fi operant;
* Contactul - este dat drept un canal fizic sau o conexiune psihologică între cei doi,
permiţîndu-le să intre şi să rămînă în comunicare;
* Codul - ansamblul de semne comun destinatorului (emiţătorului) şi destinatarului,
folosit de vorbitor trebuie să fie total sau măcar parţial înscris în cunoaşterea împărtăşită a
interlocutorilor.
În modelul Jakobson, cele şase elemente ale comunicării generează şase funcţii,
fiecărui element corespunzându-i o anumită funcţie:

1. Functia referențială are ca scop de a trimite la referenți situaționali și textuali;

implică folosirea persoanei a III-a sau a pronumelui neutru (,,acesta’’)

ex: (romanul realist)

2. Funcția expresivă permite emitatorului să-și comunice impresiile, emoțiile,

judecățile asupra conținutului mesajului. Se relevă prin debit, intonație, ritm al

discursului; implică folosirea persoanei I și a interjecțiilor

ex: (poezia,memoriile)

3. Funcția persuasivă are ca scop de a atrage direct atenția receptorului care trebuie să

se simtă atras (interesat) de mesaj

ex:(efectul mesajului asupra receptorului)


În modelul Jakobson, cele şase elemente ale comunicării generează şase funcţii,
fiecărui element corespunzându-i o anumită funcţie:

4. Funcția fatică permite stabilirea, menținerea, intreruperea contactului public cu


receptorul; implică folosirea de cuvinte fară sens (,,bine’’, ,,ah!’’) și a repetițiilor

ex: (reclamele în serial)

5. Funcția metalingvistică permite definirea sensului termenilor pe care receptorul nu-i


cunoaște. Apare dupa utilizarea lui ,,adică’’, ,,cu alte cuvinte’’

ex:(notele de subsol, paranteze)

6. Funcția poetică vizează mesajul ca atare, pune accentul pe partea palpabilă a


semnelor. Desemnează placerea de a vorbi, de a construi un mesaj

ex: (figuri de stil, jocuri de cuvinte)


Popularitatea sistemului biihlerian al funcțiilor limbajului, mai ales în
varianta modificată a lui Jakobson reprezintă, probabil, motivul pentru care o
versiune alternativă dată de lingvistica functională a Școlii de la Praga a ramas
practic neobservată.
Schema lui Jakobson, în mod util, poate servi ca punct de plecare în
teoria comunicării. Dacă un prim pas a fost făcut prin teoria matematică a
informaţiei şi teoria cibernetică, acest model lingvistic a adăugat alte elemente
în conturarea teoriei comunicării. Ceea ce se desprinde cu claritate este că, în
fond, o comunicare este reuşită atunci când “ceea ce” s-a dorit să se spună este
corect “decodificat” la destinatar.
Bibiografie

 Suport de curs: ”Introducere în științele comunicării”/Ioan


Petru Marian-Arnat
 http://www.lisr.ro/7-cotoara.pdf
 http://www.rasfoiesc.com/hobby/arta-cultura/CLAUDE-
LVISTRAUSS-Antropologia77.php
 http://www.scritub.com/literatura-romana/POETICA-
SEMIOTICA-MODELUL-SCOL10111152312.php
 https://en.wikipedia.org/wiki/Roman_Jakobson